Fundatia George Manu

Editorial
* Adevărata Europă– Declaraţia de la Paris
Opinii
* Să separăm apele
* Probleme vechi, abordări noi
* Un job bine plătit: Director la Institutul Urii...
* Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea
* Dioxidul de carbon
Articole generale
* Biserica Catolică din România sprijină referendumul pentru familie
* Ultimul discurs
* Balada Grănicerului cu fulgere pe umeri
Istorie
* Spuneţi legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare!
* Din Temniţele Memoriei: 27 octombrie 1940
* Târgşorul Nou– vacanţă în puşcărie –
* Din Temniţele Memoriei: în ziarul Pământul Strămoşesc, 26 oct. 1930
* Din Temniţele Memoriei: Circulara Căpitanului din 7 octombrie 1937
* Flori de aur din Maramureş (41)
* România şi sfârşitul Europei (7)
* Din Temniţele Memoriei: 11 octombrie 1937, Ziarul Legionarii
* Din Temniţele Memoriei: 12 august 1935
* Din Temniţele Memoriei
Spiritualitate
* Cine l-a cunoscut, a citit altfel Vieţile Sfinţilor
Manifestari - Comemorari
* Comemorări şi pomeniri 30 septembrie - 1 octombrie Râmnicu Sărat/ Focşani/ Nicoreşti/ Bârlad/ Buhuşi
In memoriam
* In Memoriam: Atanase Zamfir
* † Elena Fibişan
* † Ion Man
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 10 octombrie 2017


Adevărata Europă– Declaraţia de la Paris

În urma unei întâlniri comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“. Izvorât dintr-o profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul îşi propune, pe lângă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ. El exprimă un ataşament ferm faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sunt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia).

Prezentăm mai jos un rezumat al amplului document, însoţit de câteva fragmente relevante.

„Europa ne aparţine, iar noi aparţinem Europei“: astfel debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte. De la bun început este scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie, moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi europene, rămânând totodată oarbă faţă de propriile vicii. Complăcându-se într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sunt orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu este nici universală şi nici o comunitate. Patronii acestei false Europe sunt vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori. Sunt incapabili să recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o construiesc. Mai mult, ei sunt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale demnităţii umane pe care –asemenea nouă- o preţuiesc atât de mult. Ei ignoră, sau chiar repudiază, rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală. Cufundaţi în prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice opoziţie. Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei.”

Această concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare de lucruri. De vină nu sunt atât ameninţările exterioare, cât această disoluţie internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna autenticitatea.

“Am ajuns într-o fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europe nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol datorită strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor şi reprezentărilor noastre. Naţiunile noastre, cultura noastră comună sunt subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate îi aparţinem.”

Unii critici au crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi alte puncte ale manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă una greşită. Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi şi tradiţii.

După ce evocă necesitatea solidaritatăţii, a spiritului comunitar şi a participării active, documentul continuă prin accentuarea ideii că adevărata Europă este o comunitate de naţiuni, singura care întruchipează mult dorita unitate în diversitate. Statul-naţiune, prin caracterul său suveran dobândit după emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei. Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu au compromis unitatea noastră culturală. “Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului. Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb, cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg.”

Un alt element esenţial care a modelat adevărata Europă este creştinismul. Evanghelia nu impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene. “Nu este o întâmplare că declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor, infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întâmplă în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre sunt indelebile. Demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine. Adevărata Europă se revendică în acelaşi timp şi de la clasicismul antichităţii greco-romane. “Toţi europenii tind către măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci când vorbesc de progres şi de reforme. Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi respingerea de sine. Europa nu a început odată cu iluminismul. Adevărata Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală, pe care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc.”

În continuarea manifestului, autorii acestuia trag un semnal de alarmă: adevărata Europă este în pericol! Cauza acestei dezrădăcinări este “falsul creştinism” al “drepturilor universale ale omului” promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în numele libertăţii umane. “Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral. Se pretinde a fi o eliberare de toate restricţile: libertatea sexuală, libertatea autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cândva atotputernic. Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste încălcări ale vechilor norme sunt aclamate drept realizări morale nobile, pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare.” Şi totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decât a construit. Libertinajul şi hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la izolare.

În acelaşi timp în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de divertisment. Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale pentru spiritul european: cea a conştiinţei. “Ţinta acestor restricţii nu o constituie obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvântului. Acei politicieni care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt traduşi în justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a statu-quo-ului să devină inacceptabilă. Falsa Europă nu încurajează o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un conformism impus politic.”

Ca formă de manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rând ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decât o deviere utopică de la realitate. Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată în permanenţă o nedreptate. “Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întâlnit doar la sfinţi. Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea patriilor noastre sunt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace, progres şi prosperitate.”

Un alt aspect luat sub lupă îl constituie tehnocraţia. “Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale. Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb. Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga viaţă politică a Europei, susţinând că “nu există alternativă”. Aceasta este tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care suntem confruntaţi.”

În continuare autorii manifestului scot în evidenţă hybrisul găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm la simptome ale unei nevoi mai adânci de solidaritate şi de sentimentul apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal, cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme. De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un partizanat ideologic. Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai procesului de distrugere al culturii noastre.

Instantaneul care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele din ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală faţă de legislaţia locală, părând mai degrabă nişte colonişti decât cetăţeni ai naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii. Globalizarea modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Când sunt contestate, clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decât să se acomodeze cu inevitabilul, adaptându-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este posibil iar a te opune este iraţional. Lucrurile nu pot, nu trebuie să fi altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sunt nostalgici, fapt pentru care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti. Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă.”

După acest diagnostic amar, documentul încearcă aşadar să ne propună şi un remediu. Iar primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie autocunoaşterea teologică. “Pretenţiile universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios, incluzând profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămână în sfera religiei şi nu au ce căuta în politică şi cu atât mai puţin în birocraţia administrativă. Pentru a ne putea recâştiga autonomia politică şi istorică, este imperios necesar să re-secularizăm viaţa publică a Europei. Pentru aceasta trebuie să respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea solidarităţii sociale nu ar fi astfel “în realitate” decât un semn al ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii. E vorba de un limbaj de marketing, un limbaj care mai mult obscurează decât clarifică. Trebuie să redobândim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument sensibil, care se degradează atunci când e folosit pe post de măciucă.”  

Următorul pas ar fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei “comunităţi internaţionale”, care în realitate nu este decât departamentul de PR al unei oligarhii.

Mai departe: “Recunoscând caracterul specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea.”

Problema Europei nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei. Un alt simptom al destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei “expertocraţii” care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul exagerat şi reducerea “înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect, demnitate şi mărime de caracter. Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a primatului economicului, conform căreia totul este de vânzare. Statul de drept trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens “tradiţional”) ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul acesteia.

În partea finală a documentului, autorii discută problema fenomenului “populismului”, căruia, deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată pe tradiţii şi valori comune. Iată traducerea integrală a părţii care încheie manifestul.

“Ascensiunea aşa-numitului “populism” stârneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decât de la slogane simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea, recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept “antidemocratic” orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale. Aşa-zisul “populism” este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a “fanatismului de centru”, una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a popoarelor europene.

Respingem afirmaţia după care nu există nicio alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la divertismentul superficial. Pâinea şi circul nu sunt de ajuns. Această alternativă responsabilă este adevărata Europă.

În acest moment îi solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvânt patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care le-am primit în patrimoniul nostru naţional. Ca europeni împărtăşim o moştenire comună iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei.”

Se înţelege că semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite.

Bogdan Munteanu 

divider



Să separăm apele

Un abil autor de scenarii cu finaluri pline de învăţăminte, Sorin Cucerai, a însăilat într-o postare un pic mai amplă (la fel ca şi răspunsul pe care încerc să-l dau) următoarele idei:

1. Mai ales în ultimii 6 ani, Rusia şi-a construit un model identitar asemănător cu cel din secolul 19, de apărător al ordinii tradiţionale, adversar al liberalismului şi globalizării, scopul fiind, în realitate, unul foarte pragmatic: acela de a permite Rusiei să se poziţioneze ca mare putere şi a interveni în afacerile internaţionale pentru destabilizarea ordinii liberale, adică, în prezent UE şi NATO, prin stimularea euroscepticismului.

2. apariţiei, în 2015, în România a unei organizaţii umbrelă numită Coaliţia pentru Familie, îi corespunde apariţia unor organizaţii similare cu agende similare tradiţionaliste şi în alte ţări din apropiere: Croaţia, Slovenia, Polonia, Bulgaria, Georgia, ceea ce lui Sorin Cucerai i se pare că nu este deloc întâmplător, ci (nu o spune, dar lasă să se înţeleagă) are legătură cu manevrele lui Vladimir Putin în zonă. Un argument (în optica şi logica lui) ar fi faptul că World Congress of Family, organizaţie conservatoare americană, susţine în ultima vreme, atât Coaliţia pentru Familie, cât şi politicile actualului regim de la Moscova (nu am verificat în ce constă susţinerea şi în ce limite).

3. de aici, zice Sorin Cucerai, rezultă că românii „conservatori religioşi” care se asociază cu Coaliţia pentru Familie (aici e grijuliu d. Cucerai, nu se referă explicit la referendumul pro-căsătorie, deşi mulţi români susţin doar referendumul, nu neapărat şi Cp

F ca organizaţie) şi susţin valorile tradiţionale pentru că sunt ortodocşi sunt, de fapt, „idioţii utili” ai lui Putin: de ce? doar pentru că împărtăşesc aceleaşi valori cu organizaţiile conservatoare, înseamnă că fac jocul Kremlinului.

4. prin urmare, ortodocşii români şi, în general, conservatorii sociali din România, ar trebui să aleagă între rusofobie şi homofobie, iar dacă pun homofobia mai presus de rusofobie, ar trebui să asume şi faptul că, în felul ăsta, îl ajută pe Putin şi intră în conflict cu interesele propriei lor ţări. Alegerea este grea, spune d. Cucerai, dar apele trebuie separate.

Acum, ca să-i dăm satisfacţie lui Sorin Cucerai, lucrurile nu trebuie să rămână încurcate, iar apele trebuie musai să fie separate:

1. Modelul ideologic construit de Rusia în ultimii 6 ani este fix rezultatul unei oportunităţi nesperate, o pleaşcă dăruită Kremlinului de către elitele Occidentului, atunci când acestea din urmă au virat spre sexo-comunism şi non-identitarism şi şi-au abandonat, practic, politic, o mare parte din populaţie, care a rămas astfel nereprezentată şi numai bună de ademenit de către cel care putea să ocupe golul rămas. Cum Rusia, după ce reprezentase în Occident până în anii 80 visul comunist (realitatea de coşmar era cunoscută doar de cei care o trăiau efectiv), nu mai prezentase, de facto, nicio ofertă ideologică/doctrinară lumii până în 2012 în spatele căreia să-şi atragă aliaţi, deriva occidentului spre comunismul sexual şi atrofiere identitară a fost un imens cadou pentru Putin: acesta şi-a însuşit (mai mult sau mai puţin fraudulos) mesajul care să răspundă nevoilor majorităţilor tăcute abandonate de adversarii săi. Vinovatul? Nu e Putin, ci liderii ocidentali; Putin este doar profitorul de pe urma prostiei (sau ticăloşiei) lor.

2. Faptul că în mai multe ţări au apărut organizaţii „umbrelă” care susţin valorile tradiţionale (şi căsătoria naturală, ca să fie clar ce-l doare pe d. Cucerai) nu este musai rezultatul unei manipulări ruseşti. Eu aş zice mai degrabă că această apariţie este rezultatul felului în care a fost percepută, în societăţi încă tradiţional-catolice sau ortodoxe, agresivitatea valului sexo-bolşevismului vestic, ceea ce a reclamat o rapidă organizare a digului de apărare. Nu era nevoie musai de Putin să facă asta. De altminteri, este destul de comic să suspectezi că au fost moşite taman de Putin organizaţiile conservatoare poloneze (una dintre cele mai rusofobe, poate chiar cea mai rusofobă, nemaisocotind că polonezii sunt catolici, nu ortodocşi), georgiană (Georgia tocmai ce a avut recent un război cu Rusia şi are teritorii ocupate), slovenă sau croată (catolicii de acolo nu prea cred că gustă propagandă pravoslavnică). Despre Coaliţia noastră pentru Familie, ce să mai spun, iniţiatorii referendumului vin tocmai din zona anti-comunistă şi naţionalistă.

Eventual, cel mult, s-ar putea susţine că i-ar conveni şi lui Putin apariţia acestor organizaţii, în nici un caz că e promotorul lor. Eu nu cred că îi convine chiar aşa de mult (arăt mai jos de ce), dar şi dacă ar fi aşa, să fie primit; nu renunţăm la crezul nostru şi nu vom lupta împotriva valorilor noastre doar pentru că acestea se potrivesc cu unele gusturi ale lui Putin. Doar n-o să renunţ să mănânc îngheţată de fistic doar pentru că îi place şi lui Putin şi nu încep să mănânc fast-food doar pentru că îi place lui Obama.

3. „Conservatorii sociali” români nu sunt homofobi, ci, pentru mai multă acurateţe, comunisto-fobi: fie că vorbim despre kaghebismul putinist, fie că vorbim despre revoluţionarismul-sexual cultural care încearcă să confişte Occidentul. Practic, adversarul e acelaşi, doar că ia chipuri diferite. Pentru noi nu se pune problema unei alegeri între ele, nu am scăpat de comunismul sovietic ca să dăm de neo-leninism-maoism-ul apusean. Nu scapi de dracul ca să dai de tac-su’, dar nici invers. Apoi, ce nu este clar în teza susţinută de d. Cucerai şi alţii ca el, este în ce fel, concret, îi profită lui Putin o eventuală reuşită a “agendei” organizaţiilor zis tradiţionaliste? Cu ce-l rezolvă pe Putin faptul că în mai multe ţări nu se vor putea căsători peroane de acelaşi sex? Dacă Sorin Cucerai vrea prin “a-i face jocurile lui Putin” să spună că îl bucură pe Putin că slăbeşte avântul şi forţa sexo-marxismului, nu mă deranjează. Ne vom bucura împreună, fiecare la el acasă. Dacă vrea să spună că îi profită lui Putin în sensul că sprijină agenda imperialistă rusească, mi-e teamă că e un non sequitur, nu văd legătura.

Dimpotrivă, pentru agenda imperialistă rusească e benefică victoria sexo-comunismului, pentru că acesta, prin teme frauduloase slăbeşte societăţile adversare, le înmoaie tăria morală şi le distruge identitatea, le dezbină, le atacă libertăţi esenţiale, generează nemulţumiri şi creează o imagine favorabilă Rusiei salvatoare etc:Sau ar mai putea fi benefică lui Putin menţinerea unui război constant între cele două tabere.

Însă cu siguranţă nu aduce niciun beneficiu Rusiei reuşita unei agende care să blocheze avansul distructiv al sexo-comunismului, pentru că o astfel de reuşită (precum blocarea impunerii homosexualismului agresiv în societate) ar neutraliza tocmai virusul care slăbeşte adversarii Rusiei.

4. Problema asocierii “conservatorilor religioşi” cu Coaliţia pentru Familie, adică -să nu ne sfiim să spunem ce vrea să zică d. Cucerai- cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei, care ar reprezenta un vector pro Putin:În primul rând, nu văd de unde până unde definiţia în sine a căsătoriei este o problemă de putinism. În al doilea rând, nu mi-e limpede de unde până unde Coaliţia pentru Famile este putinistă. Or fi şi unii pe acolo, după cum alţii, şi mai mulţi, sunt anti-ruşi, dar una-i una, alta-i alta.

În al treilea rând, nu văd care e beneficiul concret al lui Putin dacă revizuirea constituţională are loc; o simplă afirmaţie că referendumul profită lui Putin, nedemonstrată, ci doar aşezată la finalul unor alte afirmaţii care nu decurg unele din altele, nu merită luată în serios. În schimb, în calitate de conservator “religios” văd beneficiile revizuirii pentru societatea noastră. După cum spuneam, pe mine mă interesează ce e benefic pentru familia mea şi comunitatea mea; dacă asta se potriveşte şi cu gusturile lui Putin, să fie sănătos. E un pic stupid ca la orice chestie pe care o crede sau pretinde că o crede Putin să mi se ceară musai să susţin contrariul chiar dacă e şi contrariul a ceea ce cred eu.

Şi, la final, ce e mai important: dacă te adresezi conservatorilor religioşi, dragă Sorin Cucerai, nu uita că pentru ei dilema (falsă) pe care o propui se rezolvă foarte uşor: Dumnezeu este deasupra idolilor politici şi nu va fi vândut Dumnezeu pentru o ideologie politică ce luptă împotriva credinţei lor.

Dimpotrivă: cei care asociază căsătoria naturală şi tradiţională cu Putin sunteţi voi, noii bolşevici, dar nu pentru că vă doare prea tare de Putin, ci pentru că vreţi, profitând de imaginea lui proastă într-o naţie care nu prea-i place pe ruşi, să loviţi în susţinerea căsătoriei fireşti şi a valorilor identitare şi să câştigaţi, din anti-putinism, susţinere pentru sexo-comunism.

Însă dacă mai insistaţi prea mult cu astfel de asocieri fraudulos-maniheiste şi false „dileme”, şi încercaţi să legitimaţi sexo-bolşevismul prin anti-putinism, ceea ce s-ar putea să obţineţi va fi exact contrariul a ceea ce pretindeţi că vreţi să evitaţi: băgând lumii pe gât revoluţia sexuală sub ameninţarea că de partea cealaltă e Putin, s-ar putea ca lumea să-nceapă să-l placă pe Putin.

Ar trebui să ştiţi asta, însă se vede că acest risc nu vă pune pe gânduri.

Iar dacă nu ştiţi, înseamnă că “idioţii utili” sunt în altă parte, nu la noi.

Dar dacă ştiţi, însă încercaţi să ne duceţi de nas cu astfel de fente, vă spun şi eu: noi, “conservatorii religioşi”, nu ştiu cât de utili om fi, dar idioţi sigur nu suntem.

Cristina Popescu Sursa: www.activenews.ro

divider



Probleme vechi, abordări noi

Vineri 20 octombrie, după amiaza, pe la ora 15,30… mă odihnesc butonând telecomanda…Pe TVR 1, un istoric de la Institutul “Elie Wiesel”, împreună cu alţi intervievaţi, încercau să ne convingă de necesitatea acordării (sau suplimentării) despăgubirilor financiare pentru cetăţenii de etnie rromă care au fost deportaţi în Transnistria de către regimul Antonescu (1941-1944), de combatere a manifestărilor considerate “ţiganofobe” din societatea românească, a discursului incitator la ură anti-rromă sau dispreţuitor, din partea unor oameni politici (nominalizat Băsescu…).

Schimb canalul şi ajung la B1 TV, unde ni se relatează un caz din Timişoara când poliţia a scăpat un infractor (nu ştiu dacă dovedit sau doar suspect) pentru că 15 persoane de etnie rromă i-au impiedicat pe poliţişti să-l reţină, după care acesta a dispărut… Îmi fuge repede gândul la Catalonia unde chiar acum 2 zile fuseseră arestaţi doi lideri de ONG-uri separatiste (Jordi Sanchez şi Jordi Cuixart), pentru că îndemnaseră cetăţenii să împiedice forţele de ordine să pună în aplicare un ordin judecătoresc. Probabil că aşa e normal într-un stat de drept. La noi, infractorul a scăpat, iar “galeria” poate jubila liniştită… Deci, ce trebuie să cred eu, telespectatorul român din 2017? Pe un canal TV mi se stârneşte compasiunea pentru rromi, ca victime ale unei persecuţii din trecut, sugerându-ni-se că am avea, ca cetăţeni români, o răspundere colectivă pentru acţiunea unui regim dictatorial de acum 70 de ani… Pe un alt canal (şi nu e singurul…) ni se prezintă fapte anti-sociale săvârşite azi de grupuri de etnici rromi, care - se vede treaba - nu sunt doar abateri individuale, ci reflectă o mentalitate colectivă de sfidare a legilor, de solidarizare în rău în contra autorităţilor şi în dauna cetăţenilor paşnici. Nu cad în capcana de a crede că toţi rromii sunt aşa, nici măcar o majoritate statistică… Dar dacă avem, aproape zilnic, informaţii la TV cu crime, tâlhării, furturi săvârşite de rromi, uneori chiar lupte de stradă între clanuri sub privirea poliţiei care ezită să intervină… atunci ce să credem? Cineva sugera că ar trebui interzisă precizarea etniei infractorilor prezentaţi în mass-media… oare asta e soluţia? Mareşalul Antonescu susţinea că deportarea rromilor era necesară pentru că mulţi dintre aceştia jefuiau locuinţele în timp ce populaţia se ascundea în adăposturi pe durata alarmelor aeriene (frecvente mai ales în 1943-1944), deci constituiau un pericol social masiv şi repetat în situaţii limită de război. Această acuzaţie e doar o piesă dintr-un arsenal propagandistic sau aceste lucruri chiar s-au petrecut? Desigur, reprimarea fără discernământ doar pe motive etnice nu va fi niciodată justificată, dar nici prezentarea istoriei doar în “alb” şi “negru” nu serveşte adevărului şi nici reconcilierii. Avem nevoie şi de un “gri” sănătos, în care să apară nuanţele necesare. De altfel, în privinţa întregii politici a regimului Antonescu (pentru care nu am nicio simpatie), de discriminare pe criterii etnice, cred că suntem încă departe de a lămuri toate aspectele. Eu unul încă aştept o dezbatere reală, la nivel înalt, cu toate documentele pe masă…Stau şi mă gândesc, de fapt ce cred eu despre ţigani? Cristos ne cere să nu facem nicio deosebire, să privim numai omul, omul universal, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul care (indiferent de rasă, naţionalitate, sex, avere sau grad de cultură, orientare politică sau filosofică) are nevoie de mântuire! Dacă e să-l apreciem, să-l apreciem numai după faptele lui! Cristos a murit pentru el pe cruce, deci este fratele meu! Papa Ioan Paul al doilea a declarat “fericit” un martir ţigan din Spania, Ceferino Gimenez Malla, catehist catolic ucis de comunişti în timpul războiului civil (1936-1939). Ţin minte că am fost foarte impresionat şi am predicat pe această temă în duminica următoare… Ce dovadă mai bună că Dumnezeu ne cheamă pe toţi la sfinţenie, fără deosebire?

Pentru a gândi aşa e nevoie de un efort permanent, de o evanghelizare zilnică a conştiinţei noastre, pentru că avem o inteligenţă limitată şi, ca fiinţe sociale, operăm mereu cu clişee, cu stereotipuri… pentru a înţelege realitatea în care trăim, de multe ori simplificăm sau generalizăm…Când aveam vreo 12 ani, un ţigan m-a lovit (cu palma şi cu piciorul) încercând să-mi ia banii cu care mergeam la magazin. N-am fost rănit, dar eram foarte speriat. Toată familia a zis să mergem să reclamăm la Miliţie. Tata a recurs la o altă soluţie - am mers împreună, l-am găsit pe stradă şi tata l-a întrebat calm, dar ferm: “De ce l-ai lovit pe băiatul meu?” A îngăimat un răspuns neconvingător, dar de atunci nu am mai avut probleme cu el. Apoi o vreme nu l-am mai văzut, probabil făcuse mai multe “reprize” de puşcărie. După ani şi ani, l-am întâlnit pe stradă, arăta foarte rău, mi-a cerut bani de o pâine. I-am dat, mulţumind lui Dumnezeu că îmi dă ocazia să împlinesc Evanghelia. Nu ştiu dacă mai trăieşte, dar îi doresc să aibă soarta tâlharului din dreapta…Cred sincer că problema rromilor e o problemă reală; nu etnică, ci socială. Nu cred că are nimeni ceva cu limba lor sau cu muzica lor (pe alocuri, încântător de frumoasă). E o problemă de mentalitate, de educaţie, de voinţă de integrare. Cred că şi statul român mai are multe de făcut şi populaţia majoritară are de corectat anumite abordări. Şi cultele religioase pot face mai mult. Dar esenţial mi se pare ca elita rromilor (au mulţi artişti, profesori, avocaţi, sociologi, inclusiv preoţi) şi în primul rând organizaţiile si asociaţiile care-i reprezintă, să facă efortul de a aborda responsabil problema educaţiei maselor de rromi, în primul rând a tineretului! Personalităţile rrome să nu se mulţumească cu faptul că au fost acceptate şi apreciate de societate pentru merite individuale, ci să coboare în mijlocul conaţionalilor neintegraţi, înfruntând mentalităţile defectuoase! Să meargă cu curaj acolo unde sunt probleme şi să îndemne la învăţătură şi respectarea legilor statului, arătând prin exemplul personal că afirmarea profesională şi relativa bunăstare materială sunt posibile prin muncă cinstită! Nu auto-victimizare, ci realism şi efort constructiv.P. S. Când am spus „cu toate documentele pe masă”, m-am referit în special la cele 3 rapoarte despre lagărele din Transnistria întocmite de delegaţiile neutre care au vizitat zona: una de la Crucea Roşie, una de la Vatican şi una de la Ambasada Elveţiei. Cred că sunt documente esenţiale, de maximă credibilitate, despre comportamentul autorităţilor militare româneşti în Transnistria. Ştim că există aceste rapoarte, dar cum am putea avea acces la ele ?

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Un job bine plătit: Director la Institutul Urii...

La începtul lunii octombrie 2017 a avut loc conferinţa „Discursul urii, o ameninţare pentru Europa astăzi?”, în organizarea MAE şi INSHR Elie Wiesel. Acest cadru a prilejuit dlui Alexandru Florian atacarea Bisericii Ortodoxe Române în prezenţa autorităţilor statului român care au fost - ca de obicei - lipsite de reacţie.

Alexandru Florian consideră că în România există toate ingredientele pentru derapaje anti-semite, cu toate acestea, tot domnia sa constată ca aceste derapaje... nu se produc. Şi cred că o spune cu durere... să ai frumuseţe de lege, 217/2015, şi să nu ai temei în aplicarea ei, cred că e frustrant pentru directorul Institutului Wiesel. Instituţiile publice sunt atacate pentru lipsa de reacţie corectă politic şi acuzate ca „susţin sau promovează un posibil discurs incitator la ură, prin promovarea unor simboluri ale extremei drepte din România interbelică, şi mă refer în special la simbolistica şi elita politică şi ideologică a mişcării legionare.” Asta se numeşte a bate câmpii cu graţie. Practic, totul gravitează în jurul acelui „posibil” discurs incitator la ură. Instituţiile publice au sau nu au un discurs care incită la ură? Concret, cine pe cine a incitat şi care au fost consecinţele? Când facem o acuzaţie ne bazăm pe fapte, nu pe posibilităţi. E posibil ca dl. Florian să bată campii? Nu! E e clar că asta face!

In sprijinirea ideii anterioare, citează Clujul şi rolul primarului său, Emil Boc, evidenţiat în mod deosebit pentru că a refuzat să schimbe numele străzii Radu Gyr. O străduţă neasfaltată, cu trei case şi doi căţei a dat peste cap planurile Institutului. Înfrângerea de la Cluj e o palmă a cărei amprentă a rămas pe obrazul Institutului. Şi ajungem încet la atacurile împotriva BOR. Trebuie să precizez faptul că INSHR Elie Wiesel a evitat până în acest moment orice atac public la adresa Bisericii. Spun public, pentru că sesizări şi avertizări a tot trimis în anii aceştia la Patriarhie şi la subunităţile acesteia. Iată ca atacurile lui Alexandru Florian escaladează o limită pe care până acum nu primise acceptul să o traverseze.

Ce aflăm de la dl Florian: „în ultimul an s-a accentuat rolul BOR, susţine mesaje şi simbolistică a mişcării legionare, dă apă la moară extremiştilor, şi, în mod implicit, se dezice, se îndepărtează de valorile democraţiei, ale civismului, ale toleranţei şi de valorile respectării celuilalt”. Ce s-a întâmplat în ultimul an, de BOR a devenit atât de „periculoasă”? Anul 2017 este închinat de BOR Apărătorilor Ortodoxiei în Temniţele Comuniste, fapt care a picat cum nu se putea mai prost pentru domnii de la Elie Wiesel. Emisiuni, conferinţe, ştiri peste ştiri, creaţii muzicale etc - toate coordonate de Patriarhie şi difuzate pe toate canalele media de care dispune pentru promovarea deţinuţilor politici pătimitori în temniţe, inclusiv cei care stau ca nişte spini în coasta Institutului: Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Pr. Calciu etc. Asumarea jertfei pătimitorilor anticomunişti de către BOR s-a dovedit un adevărat coşmar pentru dl Florian, care a fost forţat să amâne vânătoarea de vrăjitoare pentru care a creat legea 217/2015 şi să nu poată culege roadele pentru care a fost tocmit de mai marii săi. Ar fi interesant de aflat căror extremişti le dă BOR apă la moară? Intr-o ţară în care dl Florian recunoaşte că nu există conflicte de stradă şi derapaje cauzate de antisemitism, cine or fi aceşti extremişti?

Cea mai tare acuză este cea cu îndepărtarea de la „valorile democraţiei, ale civismului, ale toleranţei şi de valorile respectării celuilalt”. Păi, care sunt valorile astea democratice de care se îndepărtează BOR? Poate aţi auzit despre libertate, responsabilitate, dreptate, reprezentativitate, egalitate, drepturile omului? Astea-s valorile democratice despre care vă place atât de mult să vorbiţi. Unde există mai multă libertate decât în Hristos? Unde există mai multă dreptate, egalitate, responsabilitate etc, dacă nu în Biserica lui Hristos? Cine se îndepărtează de aceste principii: BOR sau Institutul Urii? Poate vă refereaţi la alte valori democratice cum ar fi pluralismul politic, separarea puterilor în stat, proprietatea privată, votul universal... totuşi presupun că nu spre acestea băteaţi...Ştiaţi că „civismul” înseamnă devotament faţă de colectivitate? BOR este colectivitatea însăşi! Inţelegem că nu frecventaţi Biserica, totuşi Statutul ei este public şi cititul nu afectează grav sănătatea: „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române...”

Poate dl Florian nu ştie, dar BOR este autonomă faţă de Stat şi faţă de alte instituţii. Şi nu, BOR nu dă socoteală INSHR Elie Wiesel şi nici nu tresare atunci când primeşte sesizari scrise din partea lui, cu tot cu antetul guvernului. Ghinion, dle Florian, atacaţi fix în punctul de care nu vă puteţi atinge, dar dacă insistaţi să vă tot ciocniţi de acest punct, vă puteţi răni... Discursul urii este o ameninţare reală în Europa şi în România, doar că, aşa cum se întâmplă de multe ori, discursul urii este promovat exact de cei care pretind să îl combată. Şi mai grav este că ura s-a instituţionalizat în ţara noastră. Dl Florian este directorul Institutului Urii, ură pe care o varsă în mod sistematic peste credinţa, memoria şi identitatea noastră de neam.

Cezarina Condurache 

divider



Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea

Românii vechi îşi cunoşteau neputinţele, limitele, nepotrivirile; le luau ca atare şi trăiau, împreună, ţinând seama de ele. Petreceau sau munceau recunoscându-şi limitele, nepotrivirile şi neputinţele, glumind pe seama lor, chiar (era un mijloc de blândă şi puternică acceptare a hotarelor fireşti). Lucrau împreună acolo unde puteau, singuri acolo unde aşa era mai bine. Ştiau că e mai bine să ai un prieten alături când poate decât să fi totdeauna singur. Astfel au făcut istorie, au împlinit lucruri ce par unora legende sau chiar născociri.

Românofonii* de azi vor o unire prin identitate (celălalt trebuie să aibă exact aceleaşi păreri/principii/purtări etc.), altfel privindu-l pe celălalt drept duşman. Cum identitate nu există, Românofonii se privesc unul pe altul - făţiş ori pe ascuns - ca duşmani. Dezbinarea devine astfel un fel de viaţă, însingurarea - chiar şi în mijlocul celor mai mari mulţimi - o permanenţă, drogurile - de la fumat şi sex nonafectiv (şi niciodată împlinitor, desigur) până la etnobotanice, iarbă, zăpadă, ciuperci şi ce-o mai fi - o necesitate (chiar şi emisiunile tv, telenovelele, chat-urile etc. împlinesc aceeaşi funcţie).

Ieşirea din puşcăria românofonă - ieşirea din „matrix” - este simplă: adunarea împreună pe principii româneşti. Înţelegând că nu suntem şi nu vom fi la fel, că unii sunt vegetarieni, alţii omnivori, că unii iubesc fotbalul, alţii trântele, alţii oina, alţii şahul, că unii beau ceai, alţii bere, alţii vin etc. Să ne bucurăm de ceea ce găsesc ceilalţi bun în noi, oricum este mai bine decât să nu fie nimeni care să găsească ceva bun în noi! Şi dacă ne doare că nu preţuiesc din noi tot ceea ce preţuim noi, să ne amintim că, pe de-o parte, nici noi nu preţuim în ei tot ceea ce li se pare lor că merită, iar pe de altă parte, că oamenii se descoperă şi preţuiesc mai bine în timp. Doar că trebuie să fie un timp împreună, în unire, iar nu unul în dezbinare.

* Prin Românofoni se înţeleg vorbitorii de oarece limbă română - cetăţeni sau nu ai Republicii România - care nu cunosc şi nu duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc

Pr. Mihai-Andrei Aldea 

divider



Dioxidul de carbon

In ultima perioadă am fost asaltaţi până la suprasaturaţie, prin presă, radiodifuziune şi televiziune, de cuvintele „încalzire globală“, „efectul de seră“ şi „efectele dioxidului de carbon asupra climei”. Mulţi discută dar foarte puţini ştiu despre ce este vorba. Cred că este necesară o clarificare.

Atmosfera este învelişul de aer al Pământului (cuvânt compus, de origine greacă, atmos = aer-abur şi sfaira = sferă, înveliş). Ea este alcătuită din gaze: azot (78%), oxigen (21%), alte gaze (argon, CO2, metan, heliu, neon, xenon) (1%), - vapori de apă, praf, polen, diverşi poluanţi, microorganisme. Forma atmosferei este sferică, mai bombată la Ecuator şi mai turtită deasupra polilor. Structura pe verticală a atmosferei pune în evidenţă existenţa a cinci straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera, exosfera.

Primul şi cel mai important strat este troposfera, aflată între 8 - 12 Km. Ea cuprinde cca. 90 % din masa atmosferei şi aproape toata cantitatea de vapori de apă. Aici au loc principalele fenomene atmosferice, aici apar curenţii convectivi ascendenţi şi descendenţi. În troposferă bat vânturile şi tot aici au loc procesele de evaporare, condensare, formarea norilor şi a precipitaţiilor, furtunile şi descărcările electrice. Temperatura scade pe verticală la fiecare 100 metri cu aproximativ 0,6° C. Compoziţia aerului perfect uscat în atmosferă este (% din volum):

Azot (N2) 78,088

Oxigen (O2) 20,949

Argon (Ar2) 0,930

Dioxid de carbon (CO2) 0,030

Heliu (He) 0,00052

Hidrogen (H) 5,0•10-5

Gaz metan (CH4) 2,2•10-5

Amoniac (NH3) 1,6•10-5

Dioxidul de carbon (numit şi bioxid de carbon) provine în proporţie de 96% din natură, în principal din respiraţia plantelor. Noaptea, la întuneric, plantele elimina dioxid de carbon, iar ziua, sub influenţa luminii solare, plantele manifestă fenomenul de fotosinteză. Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă de către plantele verzi (cu clorofilă), în prezența radiaţiilor solare, cu eliminare de oxigen şi formare de compuşi organici (glucide, lipide, proteine) foarte variați. In timpul zilei este foarte sănătos să te plimbi prin pădure aerul fiind foarte bogat în oxigen. Noaptea însă, nefiind lumină şi deci nefiind fotosinteză, plantele nu mai produc oxygen, ci elimină prin respiraţie, dioxid de carbon. Ca urmare, nu e recomandabil să te plimbi noaptea prin pădure.

Combinaţia carbonului cu oxigenul poate fi de două feluri: monoxid de carbon şi dioxid de carbon. Monoxidul de carbon este un gaz toxic agresiv, rezultat dintr-o ardere incompletă. Dacă este inhalat, formează în sânge oxicarbohemoglobina, care este o combinaţie stabilă şi ireversibilă, din cauza căreia, sângele nu mai poate transporta oxigen, persoana astfel otrăvită, moare prin sufocare.

Dioxidul de carbon, este însă un gaz neutral, stabil, mai greu decât aerul, total nepericulos pentru fiinţele vii şi respectiv pentru oameni, cu multe calităţi pozitive. Fără el nu ar mai putea exista plante, iar dispariţia plantelor ar însemna dispariţia prin înfometare în primul rând a animalelor ierbivore şi, ca urmare, a intregului ciclu de hrană-alimentare în natură şi implicit pentru omenire.

Important de ştiut este că efectul de seră apare mult mai puternic din cauza vaporilor de apă din atmosferă şi a gazului metan, care apare spontan şi abundent în natură ca rezultat al unor descompuneri. Şi mai important este însă faptul că efectul de seră este benefic, el asigură o nivelare a temperaturii în atmosferă, o eliminare a extremelor. Fără acest efect de seră, planeta noastră ar avea temperaturi ca pe lună, unde, nefiind atmosferă şi deci nefiind efectul de seră, temperatura este ziua +127° C, iar noaptea ar fi -173° C. Iată câtă nedreptate se face efectului de seră şi respectiv dioxidului de carbon. Iată cât de departe merge aberaţia luptei contra dioxidului de carbon. Pentru reducerea acestuia, teoretic, ar trebui distruse toate pădurile şi toate zonele verzi, ceea ce evident ar fi o catastrofă la nivel planetar.

S-a comunicat, nu de mult, că doi bătrâni care făceau vin în beci, coborând să verifice bunul mers al procesului de vinificare, şi-au pierdut cunoştinţa şi au fost salvaţi de ceilalţi membri ai familiei. Din procesul de fermentare a mustului a rezultat dioxi de carbon, care fiind greu, a umplut beciul. Dioxidul de carbon nu e toxic dar e nerespirabil, neavând oxigen. Dacă în loc de dioxid de carbon beciul ar fi fost plin cu apă, s-ar fi intâmplat acelaş lucru, mediul fiind nerespirabil din lipsa oxigenului, cei doi făcători de vin, ar fi prezentat aceleaşi simptome de asfixiere. Prin similitudine, ar trebui să luăm măsuri de reducere a apei de pe Terra, cu conferinţe internaţionale, cu protocoale universale şi cu investiţii de miliarde de dolari. Şi unde mai pui că automobilele noastre, prin arderea combustibilului fosil, produc şi ele mari cantităţi de apă. Dârele albe care rămân în urma avioanelor care zboară la mare înălţime sunt apă rezultată din arderea combustibilului, ca şi fumul alb apărut iarna din eşapamentele automobilelor noastre. Oameni morţi prin înecare în apă au fost foarte mulţi, niciun om însă nu a murit otrăvit de dioxidul de carbon.

S-a pornit o luptă cruntă contra automobilelor noastre. Firmele constructoare de automobile au anunţat măsuri ferme de reducere a emisiei de dioxid de carbon. La vânzarea şi la impozitarea automobilelor s-au infiinţat limite pentru emisia de dioxid de carbon. Până acum, fiecare posesor de automobil ştia câţi litri de carburant consumă maşina lui la suta de km. Nimeni însă nu poate spune câte grame de dioxid de carbon produce maşina lui la suta de km şi, în felul acesta, se produce deruta totală, nimeni nu mai ştie nimic.

Intr-un litru de carburant (să zicem benzină) există un număr bine determinat de atomi de carbon. Prin ardere va rezulta exact acelaşi număr de molecule de dioxid de carbon. Nici unul în plus şi nici unul în minus. Reducerea emisiei de dioxid de carbon nu se poate face decât prin reducerea consumului de carburant, adică folosirea unor motoare mai mici. Dacă la un autocamion de 5 tone care are un motor mare care consumă 15 litri la suta de km, am pune un motor de Trabant care consumă doar 3 litri la suta de km, pentru transportarea celor 5 tone ar trebui nu o singură oră, ca la motorul mare, ci 5 ore. In final, consumul va fi acelaşi 3x5=15. Vinovat pentru treaba asta este desigur Antoine Laurent de Lavoisier, care a stabilit că „în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă dintr-o formă într-alta, în cantităţi echivalente”.

Aspectul cantitativ este şi el interesant. Dioxidul de carbon apare în atmosferă în proporţie de 0,030%. Din această cantitate, 96% e produs de natură (în principal de la plante), iar restul de 4% sunt produse de civilizaţia umană, după cum urmează:

43,2% centrale termice

24,8% industrie, comerţ

13,0% gospodăriile private

11,9% autoturisme

7,1% diverse

Aşadar, din cele 0,030% CO2 existent în atmosferă, doar 4% se datorează activităţilor umane şi din acestea doar 11,9% provine din eşapamentul autoturismelor. Aşadar, contribuţia autoturismelor este: 0,03 x 0,04 x 0,119 = 0,0001428 , deci, autoturismele aduc în atmosferă o cantitate de CO2 de 0,0001428%, deci rotunjind puţin, reprezintă în atmosferă 0,00015%!!! Acesta este adevărul! Este evident că un aparat de măsură cu asemenea precizie nu există şi este imposibil de a face o măsurătoare exactă în condiţiile reale de neomogenitate a atmosferei şi a diferenţierii compoziţiei sale din loc în loc chiar la distanţe foarte mici precum şi a modificării rapide a compoziţiei aerului în timp.

In final, se pune întrebarea, pentru ce toată această mascaradă? Răspunsul este un adevăr periculos: legea eternă şi universală a profitului. George Orwell a scris că „în vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluţionar”. Iar Mark Twain a spus că Dumnezeu a dat poporului american trei daruri: libertarea cuvântului, libertatea presei şi înţelepciunea de a nu le folosi pe primele două.

Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac.

Badea Gheorghe 

divider



Biserica Catolică din România sprijină referendumul pentru familie

Pe 1 octombrie 2017 în toate bisericile catolice din România s-a dat citire hotărârii CER - Conferinţa Episcopală Română (formata din toţi episcopii romano-catolici şi greco-catolici din ţară) din 20 septembrie a.c., de susţinere a referendumului pentru schimbarea Constituţiei României pentru clarificarea definiţiei căsătoriei ca “uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie”.

Scrisoare Pastorală

Dragi fraţi şi surori în Cristos, Cu spirit profetic, vizionara de la Fatima, sora Lucia dos Santos, în 1981, cu ocazia fondării Institutului Ioan Paul al II-lea din Roma, dedicat studiilor pe tema căsătoriei şi a familiei scria: „bătălia finală dintre Dumnezeu şi împărăţia satanei va fi pentru căsătorie şi familie. Nu vă fie teamă”, a adăugat ea, „căci oricine lucrează pentru sfinţenia căsătoriei şi a familiei va avea mereu de suferit şi se va lovi de tot felul de împotriviri, căci familia este chestiunea decisivă”, dar cu multă speranţă sora Lucia încheia „dar Ea îi va zdrobi capul”. Astfel, sora Lucia lega de devoţiunea la Inima neprihănită a Mariei lupta pentru apărarea familiei de orice rău, dar şi victoria asupra asalturilor satanei.

În ultimele decenii asistăm în Europa şi în lumea întreagă la un adevărat atac asupra instituţiei familiei şi a căsătoriei, un război subtil dus, paradoxal, în numele libertăţii, al unei libertăţi greşit înţelese care răstălmăceşte semnificaţia termenilor de căsătorie şi de familie. Gravitatea vine din faptul că se atentează astfel la temeiul creaţiei, cu adevărul despre relaţia dintre bărbat şi femeie, despre transmiterea vieţii, despre educaţia copiilor. Cum oare noi, episcopii din România, să nu ne exprimăm îngrijorarea faţă de situaţia căsătoriei şi a familiei?

Salutăm cu mare speranţă iniţiativele din societatea civilă, numărul mare de asociaţii şi fundaţii care s-au grupat pentru a apăra căsătoria şi familia. Le încurajăm şi le susţinem cu rugăciunea noastră. În această rugăciune punem şi Referendumul care probabil se va ţine în viitorul apropiat, octombrie-noiembrie, şi care vizează modificarea articolului 48 din Constituţia României. Ne exprimăm acordul pentru înlocuirea expresiei „uniune liber consimţită între soţi” cu „uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie” în viitoarea Constituţie a României, considerând-o ca o necesară măsură de ocrotire a căsătoriei şi a familiei.

Le cerem tuturor credincioşilor şi oamenilor de bunăvoinţă din întreaga societate să susţină acest demers acasă, la muncă, oriunde au ocazia de a se întâlni cu prieteni, rude, cunoscuţi. Propunem aceasta ca pe o formă de apostolat şi ca pe o puternică mărturie de recunoaştere şi promovare a frumuseţii căsătoriei şi familiei, aşa cum a voit-o Dumnezeu şi un răspuns dat campaniei subtile de distrugere a căsătoriei.

Încredinţăm ocrotirii Inimii neprihănite a Mariei întreaga operă de susţinere a familiei cu speranţa că şi România se va alătura statelor europene care au introdus în Carta lor fundamentală precizarea cu privire la căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Le cerem preoţilor ca până la sfârşitul lunii octombrie, dedicată sfântului rozariu, în fiecare duminică să recite rugăciunea: „Sub ocrotirea ta alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată. Amin.”

Episcopii catolici din România 

divider



Ultimul discurs

În 29 octombrie 1933, în Teatrul Comediei din Madrid, Jose Antonio Primo de Rivera rostea discursul care avea să revoluţioneze politica acelei epoci şi care va marca din acel moment spiritul a milioane de spanioli, considerându-se actul fondator al Falangei Spaniole.

Optzeci şi patru de ani mai târziu, cu ocazia actului aniversar, organizat de Vechea Gardă în faţa localului de la numărul 14 din Calle Principe, în Madrid, şeful naţional al acestei mişcări şi-a rostit discursul care ar fi trebuit să fie ultimul înaintea iminentei sale intrări în închisoare.

Aceste evenimente au loc pe fondul haosului politic şi instituţional favorizat, după cum în reiterate ocazii patrioţii spanioli au denunţat, de însăşi constituţia din 1978 şi de clasa politică coruptă până în adâncul fiinţei sale, incapabilă de a aplica codul penal pentru apărarea suveranităţii şi a unităţii teritoriale.

Toate acestea Manuel Andrino le-a subliniat, încă o dată în discursul său, în stilu-i caracteristic-direct, demn de predecesorii săi la şefia mişcării naţionale, al căror cuvânt a fost întotdeauna însoţit de faptă. „¡ay del que no sepa levantar, frente a la poesia que destruye, la poesia que promete...” - „vai de cel ce nu va şti opune poeziei ce distruge, poezia care dă speranţa!” (José Antonio).„Este curios de observat cum în urma celor întâmplate în Cataluña, comentatorii şi liderii de opinie par a fi descoperit că în acea mult tânjită, iubită şi niciodată suficient trâmbiţată „A doua Republică”, s-a produs o altă lovitură contra legalităţii, precum cea care se produce în aceste momente şi că guvernul republican a trebuit să trimită armata împotriva preşedintelui Generalităţii, împotriva guvernului său şi a lor „mozos de cuadra” (peiorativ; corect este „mossos d’escuadra”). Şi nu doar împotriva lor, ci şi împotriva socialiştilor, comuniştilor şi anarhiştilor care au promovat revoluţia din Octombrie 1934, provocând sute de morţi şi mii de răniţi. Bun, în realitate n-au descoperit-o acum. O ştiau, dar au ascuns-o, cum au făcut-o restul de stomacuri mulţumite în şcoli, licee, universităţi etc.

Aici, în spate, pe această faţadă, până nu demult, exista o placă care amintea de ceea ce se considerase actul fondator al Falangei, dar, după cum puteţi vedea, puii de căţea ce guvernează în Primăria din Madrid au decis că ei sunt cei care scriu istoria, ştergând ceea ce nu le place şi au făcut-o să dispară, cum au făcut să dispară cele petrecute în ‘34 de parcă, aşa cum vă comentam adineaori, nu s-ar fi petrecut niciodată. Deocamdată au început cu plăcile. Vom vedea în viitor dacă nu ne vor face dispăruţi pe cei ce ne aflăm aici, cum au făcut în trecut, trimiţând mii de madrileni în autobuzele EMT spre a fi exterminaţi.

Unii dintre noi anunţam, de peste patruzeci de ani, ce urma să se întâmple şi, pe lângă faptul că ne-au numit fascişti, franchişti, nazişti, rasişti, xenofobi şi nu ştiu câte altele, ne-au arestat, ne-au amendat, ne-au interzis acţiunile, ne-au închis librăriile; am fost insultaţi în aplauzele generale ale întregii mizerii pe care o formează mediile de comunicare, care, nu o dată, s-au alăturat sistemului pentru a le face lucrul murdar în încercarea acestuia de a ne pune pumnul în gură. Acest sistem scârbos şi corupt care s-a sprijinit în acea constituţie din ‘78 pentru a comite tot felul de abuzuri împotriva Spaniei, a istoriei şi a grandeţii sale. O constituţie care, nu numai că nu reprezintă soluţia, ci este adevărata vinovată de haosul, de ruina şi de situaţia de ruptură şi conflictul civil care se produce, nu doar în Cataluña, ci şi în restul Spaniei. O constituţie care încurajează conflictul între unele regiuni, uneori pentru chestiuni atât de esenţiale cum ar fi distribuirea apei. O constituţie ce permite existenţa cetăţenilor spanioli de prima, a doua şi a treia clasă, în funcţie de locul în care au avut norocul sau ghinionul să se nască.

Noi, falangiştii, am spus atunci NU în acel referendum manipulat şi dirijat de către putere pentru a se aproba, DA sau DA, acea numită „lege de legi” ce ne-a adus pe marginea prăpastiei. Şi falangiştii spuneau NU în acel îndepărtat ‘78, nu pentru că am fi fost ghicitori sau ceva asemănător, dar dacă „los españolitos” ar fi citit cu adevărat acel pamflet pe care ni-l băgau, cu milioanele, în cutiile poştale, şi-ar fi dat seama că împărţirea Spaniei în numitele „comunităţi autonome” însemna o adevărată sinucidere şi o cedare inacceptabilă în faţa acelor naţional-terorişti şi a întregii stângi care au pretins, într-un fel sau altul, câştigarea unui război pe care îl provocară şi îl pierdură.

Un lucru însă nu uităm şi este important de amintit colaborarea fundamentală, interesată şi decisivă a acelor trădători şi sperjuri ce formau UCD (Union de Centro Democratica) şi AP (Alianza Popular) cu aceste personaje sinistre şi decisive pentru a ne aduce în această situaţie, care au fost Suarez şi Fraga. Pentru că separatiştii au ajuns până unde au ajuns deoarece, începând cu acea nefastă tranziţie, distinctele guverne ale PP şi PSOE au pactizat cu ei şi le-au pus pe tavă învăţământul, securitatea şi finanţare suficientă pentru a se putea educa şi îndoctrina în ura faţă de Spania, pentru a forma o poliţie mercenară, trădătoare şi antispaniolă şi pentru instaurarea în Cataluña a unei corupţii generalizate, după modelul mafiei siciliene.

Asistăm cu repulsie la spectacolul pe care-l dau reprezentanţii celor două partide, vrând să se pună în faţa pancartelor în manifestaţii multitudinare ca cea din Barcelona sau de aici, din Madrid, şi se înfăşoară în drapelul Spaniei după ce ajunseseră să promulge o lege pentru a interzice însemnele naţionale în manifestaţii şi eventuri sportive.

Nu credem că unitatea Spaniei trebuie să depindă de ceea ce se numeşte democraţie şi nu e, nici de ceea ce unii numesc libertate şi nu e alt lucru decât tirania laşilor. Aceşti laşi care se refugiază la adăpostul „avocaţilor statului”, a procurorilor şi judecătorilor pentru a demonstra cât de inutili sunt şi de câtă lipsă de bărbăţie pot da dovadă atunci când trebuie să pună punct provocării separatiste.

Spania este mai importantă decât toată această clică politică coruptă, trădătoare şi antispaniolă care dirijează guvernul acestei (în alte timpuri) mari naţiuni.

Spania este moştenirea milenară a strămoşilor noştri care au făcut-o mare, FOARTE MARE, şi au scris cu litere de aur numele Spania, în istoria universală. Şi pentru aceasta trebuie să perpetuăm acest proiect de viaţă, destin şi convieţuire în comun. Pentru că nu putem sta nicio secundă cu braţele încrucişate, în timp ce compatrioţii noştri, care în Cataluña se simt spanioli, vorbesc şi gândesc în spaniolă, sunt urmăriţi, semnalaţi şi agresaţi cu impunitate, iar simbolurile patriei sunt arse şi ultragiate, fără ca cineva să mişte un deget pentru a împiedica aceasta.

Dacă pentru acestea trebuie să mergem la război, peste cuminţenia stupidă a dreptei laşe şi peste acest progresism antispaniol al stângii, eu vă zic că, precum în ‘36, vom merge şi vom stropi cu sângele nostru şi al inamicilor câmpiile şi străzile Spaniei.

Camarazi! PENTRU SFÂNTA UNITATE NAŢIONALĂ, ARRIBA ESPAÑA! ARRIBA ESPAÑA! ARRIBA ESPAÑA!”La încheierea articolului, marţi, 31 octombrie, cu doar câteva ore înainte de intrarea în închisoare a lui Manuel Andrino şi a altor doi camarazi falangişti, surprindea comunicatul Tribunalului Suprem care anunţa o amânare de 15 zile. Se aşteaptă ca în acest termen Supremul să comunice admiterea sau neadmiterea ultimului recurs la care au dreptul condamnările sub cinci ani, recurs ce timp de opt luni nu fusese luat în seamă, până acum, de înaltele foruri ale justiţiei.

Haosul politic şi instituţional - sintagmă pe care am repetat-o în cele două articole referitoare la situaţia camarazilor patrioţi spanioli, rezumă o stare de fapt incredibilă într-un stat de drept. Este vorba aici despre incredulitatea cu care un popor asistă la frica flagrantă a instituţiilor de a aplica codul penal, timp de peste o lună în care numărul de ilegalităţi depăşesc orice închipuire. Cu o poliţie autonomică, finanţată de ministerul de interne al guvernului spaniol, cu o atitudine sfidătoare faţă de acesta, refuzând făţiş subordonarea faţă de delegatul guvernamental numit. Vorbim aici de un efectiv de 17000 de oameni înarmaţi.

Până în acest moment peste 2000 de firme şi-au mutat domiciliul fiscal din Cataluña în restul teritoriului Spaniei.

Cum a decis guvernul central să rezolve această criză? Prin organizarea de alegeri autonome în luna decembrie. Alegeri la care separatiştii vor putea participa, deoarece ei n-au fost inabilitaţi.

Dacă în urmă cu o săptămănă pretenţia la independenţă era ridiculizată de către principalii săi artizani, prin comportamentul lor infantil, de un penibil absolut, prin arestarea consilierilor şi apoi a lui Puigdemont, acesta este practic trezit la viaţă.

Nici dacă l-ar fi implorat pe premierul Spaniei, acesta n-ar fi fost capabil de a le acorda un premiu mai mare celor care au dat această lovitură de stat, în văzul întregii Europe.

P.S. Autorităţile belgiene i-au pus în libertate pe liderul catalan, Carles Puigdemont şi pe cei 5 consilieri fugiţi, dar asupra lor continuă să apese un ordin de arestare internaţional, eliberat de Justiţia spaniolă.

Călin Gabor , Spania

divider



Balada Grănicerului cu fulgere pe umeri

Isbucnit din piatră şi furtună,

viforos şi mare grănicer,

fulgerul îl aduna cu-o mână,

trăznetul îl culegea din cer.

 

Gloanţele veneau să-i ciuguleas

căpiuind, din pumni, surâs viteaz.

El trecea pe lângă moartea ostăşească,

cu lumini de cântec pe obraz,

 

O poftea, râzând, cu el, la cină,

–şi cum sta la braţ cu moartea, drept,cer valah,

de-asupra, pe obcină,

îi punea medalii noui pe piept

 

…Anii, brumă… Neamul, subt prigoane,

sângera băut de guşteri mari.

Lângă piepturi verzi de legionari

pogorî viteazu’n uragane.

 

De subt lespezi îl chemară voevozi,

ca să crească’n fruntea gărzilor, parâng.

Oase de vlădici gemeau sub bozii,

veacurile Ţării - oftau adânc.…

 

Şi-a trecut prin temniţe… grămadă.

Ţara-a stat cu el, legată’n fier,

Temniţa-a prins aripi de baladă

Şi s’a ridicat, de-atunci, la cer…

 

Gratiile au plesnit ca o vioară,

şi legiunile, cu clocot de prier,

au pornit cântând în primăvară

după Căpitan şi Grănicer.

 

Cântecul, pe umăr, cât un soare,

jertfele, în ochi, ca nişte zări…

gărzile tunau, despicătoare,

Ţara toată, braţe şi chemări…

 

Doamne, azi ni-l chemi şi-l urci pe-o rază…

Poate, sus, Arhanghelul Mihai

vrea să-l pună grănicer de paz

ăla hotarele cu fulgere din Rai.

 

Sau l’aşteaptă, poate, sus, în strane

Mucenicii’n mâini cu verde ram,

ca să ne vegheze, din icoane,

Sfânta noastră luptă pentru Neam!

Radu Gyr 

divider



Spuneţi legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare!

In urmă cu 80 de ani, Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul rostea aceste cuvinte înainte de mutarea în veşnicie. Era 9 octombrie 1937 şi întreaga suflare legionară se ruga pentru cel care le era părinte, conducător de oşti, prieten şi protector.

Fiu al inginerului Ioan Cantacuzino, născut la Paris în 1869, Gheorghe revine în ţară în anii adolescenţei. A urmat liceul Sfântul Gheorghe, apoi Şcoala Militară de la Craiova şi Şcoala de Ofiţeri de Infanterie de la Bucureşti. Şef de cabinet al ministrului de război Filipescu, va participa cu Regimentul 21 Infanterie, în 1913, la campania din Bulgaria. Apoi, în 1914, locotenent-colonel, Gheorghe Cantacuzino ia comanda Regimentului 1 Grăniceri pe care îl pregăteşte pentru marele război al întregirii neamului, totodată adoptă supranumele de Granicerul.

In 14 august 1916 primeşte un ordin confidenţial care îl va duce pe Gheorghe Cantacuzino în legendă... România intră în război! În noaptea de 14/15 august 1916, Gheorghe Cantacuzino intră în Ardeal, trecând peste Coţi în fruntea Batalionului 2 Grăniceri, ocupă oraşul Sebeş în uralele populaţiei româneşti. Va ţine multă vreme linia fronului pe linia Suru-Coţi-Bulzu până la defileul Oltului. Rănit grav într-un atac în care îşi va pierde viaţa superiorul său, Generalul Praporgescu, Gheorghe Cantacuzino va pierde vederea unui ochi, dar va continua lupta pe frontul din Moldova, pe linia Caşin-Oituz-Oneşti, apoi va apăra Iaşiul de invazia trupelor bolşevice.

După intrarea triumfală a regelui Ferdinand în Alba Iulia, acesta îl ridică pe Gheorghe Cantacuzino la gradul de General. Generalul se implică şi în politică, primul mandat de deputat îl câştigă în 1919, ultimul, în 1932. În plan social împlineşte funcţiunea de Efor al Spitalelor Civile până în 1932. In plan personal, Generalul s-a unit prin sfânta taină a cununiei cu delicata Elena Kalinderu, pe care o numea „domniţa mea”. Tânăra domniţă a fost însă răpusă la scurtă vreme de o boală nemiloasă, lăsând sufletul generalului nemângâiat. A păstrat întreaga viaţă chipul Elenei ca pe o icoană, ca o lumină după care şi-a călăuzit viaţa.

In 1933 Generalul intră pe linia de destin românesc a Mişcării Legionare. Intâlnirea lui cu Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu avea să le schimbe ambilor cursul vieţii. Generalul, care nu avusese copii din căsnicia cu Elena Kalinderu, va deveni tatăl unei întregi generaţii de tineri, iar Legiunii îi va deveni călăuză politică şi morală.

Eroul de la Coţi se va înscrie ca soldat în Legiunea Căpitanului, urmându-l până la moarte. Deşi în timp de pace, Generalul continuă să participe la marile bătălii ale neamului care se dădeau pe frontul deschis de Legiune. La câteva luni de la intrarea sa în Mişcarea Legionară, va fi arestat în procesul Duca, va gusta amărăciunea temniţelor statului pentru care luptase să îi câştige dreptul la existenţă... Jilava se va dovedi nemiloasă şi cu bravul General.

Va participa fără reţineri la munca din taberele legionare unde, datorită vârstei, era repartizat în echipele fetelor legionare. De câte ori nu a cărat targa cu pietre alături de Nicoleta Nicolescu în tabara la Carmen Sylva, necăjind-o cu celebra replică „noi doi, două nevoi”. A cules osemintele soldaţilor căzuţi în război, în zona Susaiului, a inspectat zeci de tabere, a participat alături de legionari la pregătitul mâncării, la exerciţiile de tras cu arcul, la frământarea lutului.

Apoi, în 1934, când Corneliu Zelea Codreanu a decis înfiinţarea Partidului Totul Pentru Ţară, i-a încredinţat comanda lui Generalului, iar acesta şi-a pus casa la dispoziţia Mişcării, al cărei sediu a devenit casa din strada Guttenberg - reşedinţa generalului. Grănicerul a păstrat pentru sine doar o odaie, alături de cea a soţiei, în care păstra cu sfinţenie tabloul ei, rochiile şi toate cele rămase de la tânăra domniţă.

Dar Spania sângera sub gloanţele bolşevicilor şi Biserica era sfârtecată de baionetele celor fără de credinţă. Deşi cu sănătatea afectatată de un cancer nemilos, Generalul a pornit din nou în luptă. A însoţit echipa legionară până la Toledo şi a predat sabia de onoare Generalului Moscardo. La moartea mult iubiţilor Ionel Moţa şi Vasile Marin, a pornit iar la drum pentru a aduce acasă scumpele odoare şi pentru a-i preda Căpitanului echipa care îi fusese încredinţată.

Cancerul de care suferea a avansat din ce în ce mai mult, dar Generalul nu îl lua în seamă, mereu în lupta, mereu alături de tineri, mereu îndemnându-i: „urmaţi-l pe Corneliu”. In vara anului 1937 a trebuit sa accepte internarea şi operaţia. A fost prea tarziu, medicul a constatat doar extinderea de neoprit a bolii. S-a retras la Predeal spre odihnă, continuând să conducă, să organizeze, să îndrume. In 9 octombrie inima Generalului a încetat să mai bată, lupta a încetat şi eroul a intrat cu glorie în Legiunea cerească.

A fost prohodit de legionarii din toată ţara, în jurul sicriului, depus în casa din Guttemberg, sosind coloane nesfârşite de tineri. Sicriul este purtat pe umeri de comandanţii Bunei Vestiri. Cortegiul se îndreaptă către Biserica Mihai Vodă, apoi la Cimitirul Bellu unde eroul biruinţei legionare se odihneşte întru veşnicie. In fruntea tuturor merge Căpitanul, cu privirea îndurerată, cu pasul hotărât...Numele Generalului este brodat cu fir de aur în istoria neamului românesc, numele Generalului a intrat în veşnicie şi legendă. Numele Generalului răsună şi astăzi la apelul morţilor, rânduială în care a fost inclus de Căpitan imediat după trecerea sa în veşnicie. De atunci, orice apel al morţilor începe cu Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti, Generalul Gheorghe Cantacuzino Granicerul. Aşa s-a stabilit în 1937, aşa se face şi astăzi, pentru că prezenţa sa este tot atât de vie şi tot atât de necesară legionarilor, acum, după cum era atunci.

Astăzi, la 80 de ani de la despărţirea de Gheorghe Cantacuzino Granicerul, alte generaţii de români duc mai departe Legiunea. In pas cu ea răsună pentru cei de mâine cuvintele Generalului: „Spuneţi legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare!” Şi mare adevăr este acesta! Generalul trăieşte prin noi toţi, prin Legiunea cu care s-a identificat, prin dragostea care ne leagă cu fire nevăzute pe noi, cei de azi, de sufletul neamului de ieri şi de mâine.

General Gheorghe Cantacuzino Grănicerul -PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: 27 octombrie 1940

Sunt reînhumaţi în cimitirul Mănăstirii Sfântul Nicolae Predeal o parte din legionarii asasinaţi de sângeroasa mânie a regelui Carol al II-lea în noaptea de 21/22 septembrie 1939. Sunt aduşi de la Vaslui cei 32 legionarii asasinaţi în acest lagăr, de la Bucureşti sunt aduse urnele cu cenuşa legionarilor asasinaţi în vara şi toamna lui 1939 (Nicoleta Nicolescu, prof. Vasile Christescu, Victor Dragomirescu, echipa Nadoleanu, echipa Miti Dumitrescu). Odată cu aceştia, sunt reînhumaţi Elena Bagdad (asasinată la Bârnova/Iaşi) şi Vasile Naciu (asasinat la Tecuci). În veci pomenirea lor!

 

divider



Târgşorul Nou– vacanţă în puşcărie –

Târziu, în noapte, am fost debarcaţi într-o staţie măruntă şi prost luminată. Am zărit mai mult decât am văzut nişte gardieni care ne-au luat în primire, dar nu le-am distins feţele. Nici nu prea eram interesaţi. Grăbiţi, cu reflexele formate în cele două-trei săptămâni de Jilava, am cam dat năvală, să nu fim loviţi, cu reflexe gata formate: eram deja dresaţi. Ne-au domolit gardienii aceia aproape nevăzuţi şi încet,cu blândeţe, ne-au condus undeva. Am intrat într-o „incintă” din care nu am văzut mare lucru, dar nu aducea a închisoare, aşa cum ştiam de acum, cam cum arată puşcăriile patriei. Sau credeam că le ştiam. Doar pe cele tipizate, gen „Maria Tereza” din Ardeal şi extrema, Jilava.

Ne-au cazat într-o încăpere mobilată cu nişte priciuri confecţionate din lăzi de ambalaj, care puse una lângă alta, deveniseră paturi confortabile. Nu eram deranjaţi, era ceva mai bun decât duşumeaua goală de scândură sau, şi mai rău, omniprezentul ciment. Spaţiul era denumit carantină şi, fiind noi informaţi, ştiam că va trebui să adăstăm aici cele două săptămâni regulamentare.

Aceasta fiind rânduiala puşcăriilor. Care o fi avut un rost pe care nu-l înţelegeam. Oricum, nu aveam calitatea de a modifica regulamentele penitenciare conform gusturilor noastre. Devenite nu ştiu cum, pretenţioase: cum adică, de ce să stăm aici două săptămâni? Cu aceste gânduri rebele, am adormit.

Temerile noastre s-au dovedit deşarte. Se făcuse ziuă şi ne uitam prin geamurile ce păreau a fi aparţinut unui fost atelier, spre curtea cu arbori bătrâni şi stufoşi, cu ceva în centru ce semăna cu cele spuse nouă de ţâncul Ladea, că ar fi un bazin de înot. Întregul aspect era cu totul altceva decât ceea ce s-ar putea defini ca spaţiu de detenţie.

Cineva a bătut deşteptarea într-un tampon de vagon feroviar agăţat cu sârmă de un copac şi o mulţime de tineri ca şi noi, din aceeaşi generaţie, care păreau să fie bine hrăniţi şi frumos bronzaţi, au năvălit plini de voioşie în spaţiul care ni se părea imens, spălându-se de zor şi cu vădită voluptate în pârâiaşul care traversa curtea trecând prin bazin, un lux de neimaginat; unii chiar s-au aruncat în bazin, lăfăindu-se şi înotând, apoi cei mai mulţi, rugându-se umili şi decenţi, fiecare pe unde-şi avea locul, probabil de mult statornicit.

S-a auzit o bubuitură năpraznică. Aveam să aflăm că era momentul când porneau la treabă războaiele mecanice, unde o parte de deţinuţi îşi demonstrau talentele şi hărnicia. În paralel lucrau şi războaiele manuale, care cereau o şi mai mare pricepere şi îndemânare. Şi unele şi altele produceau pânza aceea de bumbac, cunoscută în vreme ca americă. Probabil fiindcă apăruse pe la noi odată cu ajutorul american de după război. Cei ce munceau în ateliere aveau nu ştiu ce favoruri, dar cei mai mulţi o făceau pur şi simplu pentru a avea o ocupaţie. După ce ne-am primit porţia de terci gros, caraliul destul de vârstnic, care ne şocase prin asemănarea izbitoare cu Tătucul Stalin, ne-a informat cu un aer solemn şi încruntat că suntem liberi în curte. Astfel, carantina dispărea undeva în necunoscut şi fără alte formalităţi, am fost aruncaţi în grămada de liceeni ageri şi vioi din curtea Penitenciarului Târgşor.

De la început ne-m izbit de grupul nu prea numeros, dar activ şi vocal al reeducaţilor, dominaţi de moldoveni, care, sărmanii, trecuseră prin crâncenul penitenciar din Suceava. Acolo a fost - greu de imaginat, dar real - şi mai rău decât pe unde trecuserăm noi. Acolo a început nefericita iniţiativă a lui Bogdanovici, care credea cu naivitate - cum s-a dovedit ulterior - în salvarea elevilor moldoveni prin reeducare. Aceasta fiind o simulare - credea el - a schimbării modului de gândire în inversul său, devenind din adversari ai regimului, aderenţi zeloşi ai acestuia. Gata să facă orice pentru a se încadra în noua viaţă şi a se opinti din răsputeri pentru instaurarea şi consolidarea temeinică a regimului socialist în ţara noastră. Ideea părea ispititoare şi ipoteza fraternizării cu cel rău „până treci puntea”, nu era - din nefericire - chiar străină mentalităţii unei mult prea însemnate părţi din neamul nostru. Faci ce poţi ca să te salvezi, nu? Probabil că mulţi dintre ei considerau că, la urma urmei, a minţi pe cei ce te mint cu nemiluita, nici nu ar fi cine ştie ce păcat!?! Cred acum - şi nu numai eu - că în aceasta constă greşala fundamentală: unde este vorba de adevăr, nu sunt alternative! Dacă totuşi le încerci, plăteşti! Greu! Foarte greu! Când am sosit noi la Târgşor, reuşiseră să divizeze în două facţiuni divergente, lumea liceenilor de acolo. Nu ar fi fost asta cine ştie ce nenorocire, dar în acord cu unul din principiile de bază ale ideologiei bolşevice, au ridicat un zid de ură - cel puţin într-o parte - care otrăvea locul acela care ar fi putut fi nemaipomenit, atât prin relativa libertate, - chiar dacă într-un spaţiu strict delimitat -, cât şi prin marea omenie dovedită de personalul acestei instituţii. Totuşi, când am ajuns acolo, divergenţele nu erau atât de acutizate, reeducaţii se agitau mai degrabă în gol, nefiind susţinuţi decât pur formal de administraţie. Aceasta nu putea să-i reprime direct, chit că nu-i încânta turbulenţa iscată, care ar fi putut să le dea bătăi de cap. Noi îi tratam - şi cred că nu am greşit - cu nedisimulat dispreţ. Îi las pe amărâţii de care vorbeam, dar trebuia să descriu - cât de sumar - starea de spirit din acel moment şi mă întorc la emoţiile simţite de orice adolescent, trecut brusc de la cucuvelele Jilavei, la primăvara adolescentină - chit că era început de toamnă - în curtea înverzită şi plină de prospeţime, prin alcătuirea populaţiei locului. Am intrat în curte cu timiditate, conduşi de Tătucul, alias Moş Dumitrache, încruntat (era un prefăcut şi ce bine că era aşa!) şi ne-a lăsat - ingratul - pe seama cui s-o nimeri. Mai târziu am înţeles reticenţa Moşului: de unde era să ştie în ce ape ne scăldăm? Cert este că într-un răstimp scurt am primit cărţile poştale şi ne-am anunţat familiile că existăm şi la ce adresă. După vreo două săptămâni au început să sosească de acasă pachetele cu alimente şi posibilitatea „accelerării” refacerii fizice, devenită certitudine. Un amănunt, nu lipsit de semnificaţie: la sosirea noastră în Târgşor, toţi cei de faţă - inclusiv gardienii - au afirmat că până la acea dată nu mai sosise acolo un lot compus din nişte indivizi atât de prăpădiţi cum eram noi. De unde veneam, toţi erau la fel, iar noi nici nu eram conştienţi de halul degradării fizice în care ne găseam. Cu cine să faci comparaţii? Pentru noi, totul era în ordine! Ne-am acomodat repede locului şi ni s-au găsit şi paturi, cam înghesuiţi, dar acolo nimeni nu pretindea favoruri. Regula elementară a bunului simţ se împământenise înainte de sosirea noastră, aşa că am intrat în rând cu lumea imediat. Inclusiv la diversele servicii, precum căratul tinetelor de prin dormitoare dimineaţa, corvezile la bucătărie pentru curăţatul legumelor şi ce mai era de curăţat pe acolo, cum era fasolea şi mai dificila linte. Aceste operaţiuni se executau atunci şi acolo, cu cea mai deplină conştiinciozitate şi meticulozitate. Ce-i drept, nimeni nu ne zorea, timp aveam din belşug şi orice ocupaţie era binevenită. Rândurile la servicii erau destul de rare, dat fiind efectivul care varia între 500-600 foşti elevi. Unii spun că au fost şi 800. Poate! Conversaţiile noastre cu reeducaţii s-au încheiat repede - spre probabila lor dezamăgire, mai ales şi pentru că erau extrem de plicticoase. În schimb, am rămas cu nişte reziduuri: cum auzeam accent moldovenesc, aveam tendinţa de a da dosul - mai mult sau mai puţin elegant -, ceea ce uneori crea situaţii jenante, căci nu toţi moldovenii aparţineau aceleiaşi stirpe. După ce ne-am cunoscut mai bine, am constatat că aceştia erau îndeobşte pe extreme: sau total negativi, sau excepţionali în sens pozitiv. Desigur, erau şi oscilanţii - ca în orice colectivitate -, dar deocamdată nu-i sesizam. Eram destul de radicali şi în situaţia dată nu greşeam, căci nu ştiam cum e să fii şi în car, şi-n teleguţă. Nu pot reconstitui etapele - nici nu contează - ceea ce ştiu este că ne-am făcut prieteni de prin toate zonele ţării. Mi-am cunoscut ţara prin oamenii ei. - PROGRAM -Programul zilei începea cu deşteptarea semnalată prin toacă, un tampon de vagon agăţat de o creangă, bătut cu o bucată de fier. Suna strident, dar îşi făcea treaba. După care apăreau primii, cel de zi şi cel de noapte. Urmaţi solemn de Moş Dumitrache, care arbora o legătură de chei impresionantă, de la cele mărunte pentru lacăte, la cele uriaşe pentru poartă sau porţi. Primii gardieni formau o pereche pitorească. Tuinea, de noapte, rotund ca o butie, fost subofiţer de cavalerie - fiind noi cârcotaşi de felul nostru, ne întrebam cam cum ar fi trebuit să arate calul apt să-l poarte în cârcă? -, om de treabă, dar cu un vocabular de cavalerist, capabil să debiteze o suită de înjurături cu durată aparent nelimitată. Ceea ce impresiona era că nu se repeta, iritarea fiind iscată de vreun mucalit - specie de care nu se ducea lipsă - numai din curiozitate: - Oare câte minute durează? Dura, nu glumă, spre amuzamentul mulţimii spectatorilor, dornici de distracţie. După care Tuinea, uşurat şi cu nervii descărcaţi, pleca fără să lase în urma lui niscaiva măsuri disciplinare, părţile fiind satisfăcute. Scena se repeta periodic - trasă la indigo - dar repertoriul diferea prin fantezie: primul de noapte era o figură de nota zece. Ca şi faptul că în înjurăturile lui nu intrau niciodată cele sfinte, el având cu totul alte ţinte. Primul de zi, Viţelu (Veţelu?), cumnat cu Moş Dumitrache, era şi el rotund, dar cu proporţii reduse comparativ cu colegul său de noapte, rezervat în ceea ce priveşte vocabularul, calm şi omenos, petrecându-şi ultima perioadă înainte de pensionare cum se pricepea mai bine. A fost multă vreme şef de dubă, puşcărie pe roţi şi în această calitate cunoscuse în lungul anilor multă lume: comunişti, legionari, ca şi alţii care formau clientela puşcăriilor pe motive politice în perioada interbelică şi în timpul războiului. Nu se mai mira de nimic. Cei care odinioară erau consideraţi secăturile timpului, în slujba unor vecini care de veacuri au fost cel puţin jenanţi pentru noi, acum erau stăpânii - aparenţi - ai ţării. De fapt slugi supuse. Primii prigonitori ai acestui neam oropsit şi de străini şi - ceea ce-i mult mai rău - de proprii săi netrebnici, trădători de neam şi ţară. Toate marile răsturnări de la sfârşitul marilor conflagraţii, n-au răsturnat bunul simţ al acestor oameni simpli şi de treabă, cărora le datorăm recunoştinţă pentru ceea ce putem numi - fără exagerare - vacanţă-n puşcărie. Căci asta a fost Târgşorul o bună bucată de vreme. (va urma)

Ion Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: în ziarul Pământul Strămoşesc, 26 oct. 1930

Preotul greco-catolic Andrei Berinde din Borşa, alături de confratele său ortodox, Ion Dumitrescu (ambii legionari) au fost arestaţi, întemniţaţi şi judecaţi (ulterior, achitaţi) pe baza acuzaţiei nedrepte că ar fi instigat populaţia românească din Borşa să incendieze casele evreieşti. Căpitanul a urmărit cu atenţie evenimentele tensionate din Maramureş şi derularea procesului, folosind la adresa celor 2 preoţi arestaţi expresia “sfinţii răsculaţi din Maramureş”. Aflat în detenţie la Sighet, preotul Berinde a scris Căpitanului o scrisoare înflăcărată, document spectaculos şi relevant pentru începuturile activităţii legionare în Maramureş.

Preot prof. Marius Vişovan


Scrisoare către Căpitan a Pr. Andrei Berinde, aflat în temniţa Sighet

Iubite Căpitane, te rog foarte mult a-mi aproba mutarea Batalionului X Legionari în mijlocul Maramureşului, la Sighet. Am luat jurământul la vreo opt aici, în Sighet, şi am nădejde că pot face în Sighet chiar un Regiment de legionari. Cred că voi reuşi în organizarea întreg Maramureşului dacă voi ieşi afară din închisoare şi spital. Am un material născut pentru legionari şi un teren prielnic.

Iubite Căpitane, nu vorbesc despre legionarii din Borşa, ci de legionarii pe care i-am făcut în închisoare şi spital. M-am pus în legătură cu tineretul Maramureşan şi am oameni care-mi cutreeră Maramureşul pentru a rezolva cât mai în grabă chestia organizării şi a semăna sămânţa cea bună, prielnică Legiunii Arhanghelul Mihail.

Băieţii mei sunt curajoşi, însufleţiţi de marea problemă pe care o vom rezolva noi. Eu, iubite Căpitane, mă folosesc de toate ocaziile pe care mi le dau împrejurările. Chiar şi copiii din clasele inferioare mi s-au prezentat, rugându-mă să le fac posibilă intrarea în Legiune. Nu i-am refuzat pentru că avem lipsă de cadre care vor creşte în spiritul nostru. Se va extinde organizaţia Arhanghelului Mihail şi peste Maramureş, în Sarasău care de acuma se apropie de Ţara Oaşului, patria mea natală. Am un legionar ce-i gata să treacă munţii spre a organiza şi Ţara Oaşului. Ne-ar mai rămâne Ţara Ţapilor şi am făcut barieră de fier în contra păgânilor pe întreg hotarul nord-estic al Transilvaniei.

Iubite Căpitan, planul meu văd că se va realiza frumos în interesul patriei, aici, la nord-estul Ţării Române.

Ne organizăm în tăcere şi pe când vom ieşi, vom avea o tabără. Trebuie să trezim conştiinţa Maramureşului adormită. Azi mă aflu destul de trist, dar nu deznădăjduiesc pentru că Legiunea sporeşte de la Munte la Mare. Noi ştim bine. Ţara aşteaptă mântuirea ei. Avem nevoie de oameni disciplinaţi care să constituie o adevărată gardă de fier. Cu vorbă multă se strică disciplina. Puţine, dar să le poată mistui poporul.

Salve centurio nostro, Andrei Berinde, preot

Comandant Batalion X Legionari Maramureş

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Circulara Căpitanului din 7 octombrie 1937

PORUNCILE COMERŢULUI LEGIONAR

1. Fii corect, până la sânge. Fă ca să-mi câştig încrederea în tine, chiar dacă ar fi să-ţi dau sute de mii de lei. Nu pângări, prin necinste, comerţul legionar. Nu vei fura un pol, ci vei prăbuşi o şcoală.

2. Nu minţi niciodată. Nu înşela niciodată pe nimeni.

3. Poartă-te cu bună cuviinţă, politicos, bine-voitor şi curtenitor, cu toată lumea.

4. Ocoleşte orice conflict, orice discuţie contradictorie. Dintr’o mare politeţe, în casa ta, clientul are totdeauna dreptate.

5. O neînţelegere asupra mărfii, preţului, banilor, etc., totdeauna se rezolvă în favoarea clientului.

6. Fii foarte politicos şi foarte rezervat cu doamnele şi cu orice femeie.

7. Cine se enervează, cine nu-şi poate stăpâni nervii, nu e bun pentru batalionul comerţului.

8. Nu discuta în contradictoriu cu camarazii în faţa clientului.

9. Nu fuma, nu sta în poziţii necuviincioase, nu fi murdar, nu umbla nebărbierit şi nepieptănat. Totdeauna curat, îngrijit, elegant.

10. Uită-te totdeauna în jurul tău şi învaţă-te a fi gospodar: aşează un lucru la locul său, chiar dacă nu e în sarcina ta a o face, ridică o hârtie, pune mâna pe mătură, şterge o masă, ajută unui camarad. Imediat ce ai terminat un lucru, ochii într’o mie de părţi şi unde vezi cea mai mică nevoie, pune mâna. Nu zice ca leneşul: „asta nu-i treaba mea”. Fă, cât poţi, fă tot, fă mereu, observă tot din jurul tău, judecă tot, acţionează cu repeziciune şi cu neastâmpăr, nu sta nici o clipă. Inteligent şi viu, ca un şarpe.

11. Nu uita că orice funcţiune vei îndeplini, măturător, picolo, chelner, bucătar, la tejghea, la pivniţă, etc., te bucuri de aceeaşi dragoste şi de aceeaşi onoare. Nici o funcţiune bine îndeplinită nu este inferioară alteia. In locul în care este pus, afară sau sub pământ, în pivniţă, tu eşti Legiunea, tu o reprezinţi. Legiunea te vede. După cum stăpânei unei case nu i se cuvine mai multă onoare atunci când stă în salon şi primeşte musafiri, decât atunci când stă la bucătărie, sau decât atunci când mătură sau spală pe jos. Totul este ca ceia ce faci să fie bine făcut. Datoria bine îndeplinită. In Legiune ţi se dă onoarea nu după ceia ce faci, ci după cum faci ceia ce ţi s’a încredinţat să faci.

12. Nu uita că noi legionarii ne vom încleşta într’un mare răsboiu cu rasa năvălitoare şi numai cu aceste calităţi vom putea birui. Consideră-te deci pe front în fiece minut. Invaţă-te cu viaţa aspră, legionară. Şi nu uita, că dacă tu nu vei fi aşa, atunci noi românii vom pierde răsboiul, iar Legiunea va fi compromisă în ochii lumii, cu toate jertfele făcute până azi.

Corneliu Zelea Codreanu, 7 octombrie 1937

 

divider



Flori de aur din Maramureş (41)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Încet, încet se apropia Crăciunul ( 1964), un Crăciun oarecum liber. Căutam să-mi amintesc febra pregătirilor în aşteptarea Naşterii Domnului şi, astfel, gândurile mi se mai linişteau şi păreau să capete un sens... Picurau din cer colinzile ca nişte clopoţei, prin glasul copiilor de la geam. Ei anunţau - fără teamă - că s-a născut Isus. Copiii - ce nu fuseseră alteraţi de presiunea ideologică ce se manifesta până şi asupra lor.

Acasă aveam şi un pom de Crăciun; privindu-1 şi ascultând colindul copiilor, mintea mea a zburat spre Crăciunurile din închisoare, începând cu acea teribilă zi de Crăciun din 1949, zi când s-a dezlănţuit uraganul de la Piteşti, ce a doborât atâţia dintre noi. Apoi alte Crăciunuri, mai liniştite oarecum, de la Baia Sprie sau Aiud, când într-un colţ de celulă - pentru a nu fi auziţi de gardieni, cântam în şoaptă colinzi şi căutam să ne împletim gândurile cu cei de acasă, care nu ştiau nimic de noi, precum nici noi de ei.

Mama şi-a amintit când, cu ani în urmă, camarazii mei fugiţi în munţi au apărut într-o noapte de Crăciun, colindând la geam. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, cu căciuli mari, ce le acopereau faţa, spre a nu fi recunoscuţi de oamenii cu gânduri rele. A fost un amestec de frică şi bucurie - continuă mama -, frica de a nu fi urmăriţi de Securitate şi prinşi, dar şi bucuria că sunt prietenii mei, care au adus cu ei un dram de speranţă în mai bine. Mama căuta să-şi imagineze că eram şi eu acolo printre ei, ca pe vremuri….” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (7)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Îndată cu iscălirea pactului de neagresiune cu Sovietele, Polonia încheiase o convenţie feroviară cu vecina sa. Convenţia similară, a României cu URSS, urma aproape cuvânt cu cuvânt Convenţia Polono - Sovietică, cu o singură deosebire. În Convenţia Româno -Sovietică cuvintele “graniţă”, “punct de graniţă”, “vamă”, “autorităţi vamale”, “autorităţi de graniţă”, precum şi orice cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei graniţe la Nistru erau cu grijă suprimate şi înlocuite prin circumlocuţiuni care făceau cinste imaginaţiei celor 2 negociatori. Nu numai faptul că Sovietele obţinuseră ceea ce le fusese negat la Riga trebuia să provoace îngrijorarea factorilor noştri responsabili, dar şi faptul material al restabilirii comunicaţiilor întrerupte de mai bine de 15 ani, fără ca motivul acestei întreruperi să fi fost în cea mai mică măsură înlăturat. (pag. 82)Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, Titulescu îşi continuă “opera” de a scoate Uniunea Sovietică din izolare, după cum dictau interesele oculte pe care el le slujea. Dar cu ce preţ? Cu preţul punerii în pericol a României. Un act clasic de trădare naţională. Titulescu însă nu pare să fi avut asemenea mustrări de conştiinţă….

Convenţia feroviară româno-sovietică din 1934 este un exemplu evident. URSS câştiga pe plan diplomatic (şi în pregătire şi pe plan militar) fără să ofere nimic în schimb. URSS continua să nu recunoască apartenenţa Basarabiei la România, documentul “confecţionat” fiind o mostră de măiestrie diabolică cu scopul de ocolire a realităţii din teren, desigur cu acordul diplomaţiei române care s-a lăsat păcălită, actul find în sine o mare batjocură la adresa României, cu consecinţe periculoase. Polonia negociase corect, având încredere în Franţa (care patrona încă echilibrul european), dar poziţia din în ce în mai şubredă a României îi va face şi pe polonezi vulnerabili. Numai o alianţă solidă româno-polonă, având în spate o Germanie puternică, ar fi putut opri invazia sovietică în Europa. Masoneria din spatele lui Titulescu hotărâse însă altceva…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 11 octombrie 1937, Ziarul Legionarii

ION BANEA - VREM RELIGIE!

Pentru însănătoşirea vieţii, nu vedem altă cale decât revenirea la adevăratul isvor al Tămăduirii: Biserica şi învăţămintele Sfintei Evanghelii. Pentru aceasta cerem acum la început de an şcolar universitar, introducerea religiei ca obiect de mare importanţă în învăţământul secundar şi universitar. Religia la locul de cinste, fiind studiul de învăţături dumnezeieşti, nu după uşă, sau afară, cum doresc aşa de mulţi farisei ai veacului, electricităţii şi recordurilor de viteză! Învăţăm anatomie, filosofie, economie politică şi drept, dar vrem şi Religie! Căci ce vom face cu bagajul de cunoştinţe de tot fel, dacă ne lipseşte suportul moral al credinţei şi virtuţile predicate de creştinism pe care celelalte studii nu ni le dau?!

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 12 august 1935

Casa Legionară de la Nicoreşti

În urmă cu 82 de ani începea tabăra de muncă legionară de la Nicoreşti/ Tecuci (azi judeţul Galaţi). Aici, pe un teren pus la dispoziţia Mişcării Legionare de familia Iordache, se dorea construirea unui Case a Legionarilor. Şeful taberei era bădiţa Iordache Nicoară - cel mai mare din cei 5 copii ai familiei, comandant legionar şi asistent universitar la Facultatea de Chimie din Bucureşti. În tabără s-au perindat mai multe serii la lucru, totalizând 78 de legionari, până în data de 6 octombrie. S-au lucrat 30.000 de cărămizi din care ar fi trebuit să se înalţe în anii următori Casa Legionarilor. Alături de bădiţa Nicoară s-a aflat întreaga sa familie, remarcându-se surorile sale Marieta Iordache şi Ana Iordache Chirulescu, cumnatul Victor Chirulescu, apoi Ecaterina Titi Gâţă, Vasile Naciu etc. Comandamentul taberei s-a ridicat în curtea familiei Iordache, care a pus la dispoziţie toate cele necesare organizării şi funcţionării taberei. Un şopron mare asigura spaţiul optim pentru bucătărie şi dormitorul băieţilor. Fetele dormeau în casă şi se ocupau, pe rând, de pregătirea mesei. Într-una din imaginile din tabără, Ana Iordache Chirulescu lucrează de zor la pregătirea mesei (foto). Pentru scoaterea lutului, se săpase o groapă mare în care acesta se şi frământa cu picioarele, băieţii o numiseră „groapa cu lei”. Tabăra a continuat şi în 1936 prin turnarea fundaţiei. Din păcate, lucrările s-au oprit aici. Prigoanele au început să sufle cu moarte şi temniţe...Bădiţa Nicoară a fost împuşcat în lagăr la Miercurea Ciuc în 1939, în acelaşi an şi în aceeaşi zi Vasile Naciu era împuşcat la Tecuci... Victor Chirulescu avea să moară în 1942 în timpul războiului unde regimul Antonescu îl trimisese la „reabilitare” prin moarte sigură. Titi Gâţă murea în chip martiric, asasinată de autorităţi în 1949, Marieta la fel, moarte de sfântă în temniţa Ciucului în 1963... După 1948 comuniştii gălăţeni au încercat să spargă fundaţia turnată la Nicoreşti. Aflaseră că într-unul din colţurile acesteia, în interiorul betonului se află zidită pentru veşnicie o sticlă ce conţine lista tuturor legionarilor care au participat la tabăra de la Nicoreşti. O asemenea listă garanta o serie de arestări sigure, promovare şi recunoaştere pe linie de partid. Nu au reuşit. Au încercat să o spargă, apoi să o smulgă cu tractorul. Nimic. Spre disperarea lor fundaţia nu s-a clintit... doar se dorea a fi o temelie de veac nou...Astăzi fundaţia se află în curtea vecină cu casa bătrânească a familiei Iordache. Peste jumătate din fundaţie s-a ridicat o casa, cealaltă jumătate aflându-se în curte, la vedere. În ciuda tuturor intemperiilor naturale şi... comuniste, temelia pusă de legionari a rămas un martor mut, dar de nestrămutat.

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei

6 octombrie 1940: Marea manifestaţie legionară

Jurământul celor peste 100.000 de legionari participanţi la marea manifestaţie de la 6 octombrie: “În duhul Căpitanului şi al Neamului, în faţa Regelui şi a Generalului, ne legăm prin jertfa noastră supremă să facem cu toţii un popor şi o ţară ca soarele sfânt de pe cer!”

Ziarul Cuvântul, 23 octombrie 1940

Deschiderea primei cantine legionare

Ieri la orele 10 dimineaţa, în sala Gib din strada Izvor, s-a inaugurat cantina legionară unde vor lua masa la prânz şi seara 900 de refugiaţi basarabeni şi bucovineni recomandaţi Ajutorului Legionar de Comisariatul General al Refugiaţilor. Cantina este pusă sub conducerea doamnelor legionare din Capitală. Masa se serveşte gratuit. Sala, mobilierul, vesela şi alimentele sunt primite în cadrul activităţii Ajutorului Legionar. Serviciul din interiorul cantinei este făcut de legionare. Asemenea cantine vor fi organizate în toate cartierele Capitalei şi în toată ţara.

 

divider



Cine l-a cunoscut, a citit altfel Vieţile Sfinţilor

Între chipurile luminoase pe care le consemnează memorialistica detenţiei din timpul comunismului, Gheorghe Jimboiu ocupă un loc în prim plan. Născut pe 18 octombrie 1921 în comuna Vela, în apropierea Craiovei, Gheorghe Jimboiu avea să cunoască de timpuriu experienţa martiriului. Fidelitatea sa faţă de valorile cardinale care i-au definit fiinţa şi i-au marcat destinul pământesc - dragostea înflăcărată de Dumnezeu, iubirea jertfelnică pentru semenii săi şi pentru întregul neam românesc- avea să fie adeverită prin cei 12 ani de pătimire prin temniţele a două regimuri politice: antonescian şi comunist.

Pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, în toamna lui 1941 este arestat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică. După 3 ani este eliberat. După eliberare absolvă liceul şi devine student al Academiei Comerciale din Braşov.

În anul 1948, în timpul regimului comunist-ateu- este rearestat şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. Torturile îndurate în anchetă aveau să îi provoace ciroza hepatică. Mai târziu, datorită condiţiilor de exterminare la care a fost supus, se va îmbolnăvi de tuberculoză. Din acest motiv, este trimis la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Aici îl va cunoaşte pe Valeriu Gafencu şi va deveni unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai săi. Tot aici, o altă personalitate duhovnicească îi va marca, deopotrivă, devenirea: Părintele Gherasim Iscu, fostul stareţ al Mănăstirii Tismana. În perioada anilor de detenţie, cunoaşte mai multe închisori: Târgu-Ocna, Caransebeş, Gherla, Aiud, Oradea, Codlea.

Schiţă de portret interior

Portretul duhovnicesc pe care i l-au zugrăvit martorii oculari ai pătimirilor sale este, cu adevărat, impresionant. Simpla sa prezenţă fizică trăda aspiraţia lăuntrică spre înălţimile vieţii spirituale. Doctorul Aristide Lefa - un alt mărturisitor din temniţele comuniste- îl vedea în acest chip: „Era destul de înalt, foarte slab, cu o faţă prelungă, cu ochii albaştri-cenuşii, care-i dezvăluiau toată curăţenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subţiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist”.

Deprinzând rostirea Rugăciunii lui Iisus de la Valeriu Gafencu, Jimboiu va ajunge la mari măsuri duhovniceşti şi îi va iniţia şi pe alţi confraţi de suferinţă în tainele negrăite ale rugăciunii isihaste. Despre acest dar al rugăciunii neîncetate, Părintele Mihai Lungeanu mărturiseşte într-un interviu realizat de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa: [Gheorghe Jimboiu] era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după 6 luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. (...) Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi, din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”.

El va rămâne, peste timp, în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un model de jertfelnicie faţă de aproapele său şi ca un mărturisitor nedezminţit al credinţei creştine. Ioan Ianolide avea să consemneze, după ieşirea din îndelungata detenţie, darurile duhovniceşti pe care le dobândise Gheorghe Jimboiu de-a lungul greu-încercatei sale vieţi, şi care străluceau din întreaga sa fiinţă: „Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi, evident, desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţenie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace, dar şi luptă, certitudine şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice”.

Un alt dar duhovnicesc pe care îl dobândise din preaplin Gheorghe Jimboiu era puterea cuvântului. Prin ea, reuşea să-şi ridice semenii din prăpastia deznădejdii şi a necredinţei. Aristide Lefa mărturisea: „De multe ori, când aveam momente de frământări sufleteşti sau mă simţeam obosit, o discuţie cu el mă refăcea şi mă întărea sufleteşte. În cuvinte simple, reuşea să redea esenţialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieşită din comun”.

Un martor al monstruosului experiment Piteşti, Dumitru Bordeianu, completează imaginea sa de profund trăitor al valorilor Sfintei Predanii: „[Era] un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate... Spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger în trup... N-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos, ca Jimboiu. Din momentul în care l-am cunoscut, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l, orice îndoială, orice suspiciune a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”.

De multe ori, moartea unui om reflectă ca o oglindă fidelă modul în care acesta a ales să vieţuiască. Dacă ne entuziasmează moartea eroilor şi înţelepţilor antici - Socrate, spre exemplu, întâmpină cu seninătate sfârşitul iminent, vorbindu-le ucenicilor despre nemurirea sufletului, iar urmaşii săi cirenaici, cinici sau stoici vor face din seninătatea în faţa morţii o valoarea spirituală mult-râvnită-, cu atât mai mult ne marchează şi ne umple de uimire sfârşitul mucenicilor şi mărturisitorilor creştini. Părintele Liviu Brânzaş, care a asistat la ultimele clipe trăite de Gheorghe Jimboiu, scrie în Raza din catacombă, volumul său memorialistic: „Nimic nu indica faptul că omul acesta ştie că va muri. Niciun semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi cu smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei”.

Gheorghe Jimboiu trece în veşnicie pe data de 27 mai 1963. Conducerea închisorii Aiud îi refuzase orice asistenţă medicală întrucât Jimboiu nu acceptase să îşi facă autodemascarea, cu alte cuvinte, refuzase, la rândul lui, să participe la orele de reeducare coordonate de colonelul Crăciun. Gardienii aveau să îi arunce rămăşiţele pământeşti, noaptea, la adăpostul întunericului, în gropile comune de la Râpa Robilor- situată la periferia Aiudului. Comuniştii se gândiseră, probabil, că scurgerea inexorabilă a timpului şi paginile de istorie recentă rescrise tendenţios de ei, din postura învingătorilor vremelnici, vor şterge urmele lui Jimboiu, dimpreună cu acelea ale generaţiei de tineri din care acesta a făcut parte, fiind unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai ei. Timpul, însă, a dovedit netemeinicia speranţelor nutrite de comunişti: chipul iradiant al lui Gheorghe Jimboiu şi faptele sale memorabile vor rămâne înscrise adânc în inimile noastre. Contemplându-le, ne vom reîmprospăta puterile sufleteşti, secătuite de încercările vieţii, şi vom înţelege cât de nepreţuite sunt, mai ales în vremurile de acum, compasiunea, credinţa statornică, cuvântul născător de nădejde.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Comemorări şi pomeniri 30 septembrie - 1 octombrie Râmnicu Sărat/ Focşani/ Nicoreşti/ Bârlad/ Buhuşi

România a avut şi are eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi. Avem mormintele, monumentele şi locurile lor de suferinţă, pătimire, biruinţă. An după an, ne strângem în jurul acestora comemorând pe cei plecaţi dintre noi. Acesta este dreptul nostru la memorie, la istorie, la adevăr, la identitate…Traseul nostru comemorativ a început la Râmnicu Sărat, unde an de an ne adunăm în ultima sâmbătă a lunii septembrie pentru a onora jertfa celor 13 martiri legionari asasinaţi de urgia carlistă în temniţa Râmnicu Sărat. Parastasul s-a săvârşit în faţa monumentului lor aflat în Cimitirul oraşului (foto

1). A fost prima comemorare de la Râmnic la care Bădica Corneliu Marcu a lipsit fizic, răspunzând însă PREZENT de dincolo de veşnicie. Slujba a fost oficiată de Părintele Stareţ Hariton Negrea şi de Părintele Ioan Şişmanian. Părintele Hariton a ţinut şi un cuvânt duhovnicesc din care ne-am hrănit şi însufleţit. Gheorghe Apostolescu, Ion Banea, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Clime, Paul Craja, Bănică Dobre, Gheorghe Furdui, Gheorghe Istrate, Mihail Polihroniade, Aurel Serafim, Sima Simulescu, Alexandru Christian Tell, Neculai Totu au răspuns PREZENT la apel.

Au trecut doi ani de la mutarea în veşnicie a Olguţei Blănaru Iordănescu, nepoata lui Hristache Solomon, prietenă a Fundaţiei şi camarada noastră dragă. Parastasul a avut loc la mormântul Olguţei în Cimitirul Sudic din Focşani, fiind pomenită întreaga familie Solomon/ Blănaru/ Iordănescu.

De la Focşani am continuat drumul spre Nicoreştii Tecuciului unde comemorăm în fiecare an lupta, suferinţa şi biruinţa familiei martire Iordache. Pomenirea Bădiţei Nicoara şi a Maicii Mihaela, dimpreună cu toţi fraţii, cumanaţii şi părinţii a avut loc în faţa casei bătrâneşti a familiei ce stă şi astăzi mărturie a vremurilor apuse (foto

2). Slujba a fost oficiată de preoţii Ion Andriuţă şi Traian Ieremici.

Seara s-a încheiat la Bârlad unde îşi doarme somnul de veci Părintele Vasile Serghie - duhovnicul misticilor din temniţa Aiudului. In cimitirul Eternitatea a avut loc pomenirea Părintelui la 11 ani de la mutarea sfinţiei sale la Domnul. Slujba a fost săvârşită de prietenul nostru, Pr. Flaviu Iosif, iar prinoasele, pregătite cu mare dragoste de presbitera Cătălina.

Implinind o dorinţă a domnului Petru C. Baciu, plecat dintre noi anul acesta, am hotărât ca traseul memoriei să ajungă şi la Buhuşi unde, prin efortul aceluiaşi Petru C. Baciu, o cruce stă mărturie asasinatului comis în noaptea de 21/22 septembrie 1939 de către autorităţile locale, împlinind ordine venite de la Ministerul de Interne (foto

3). In apropiere de drumeagul ce duce la Mănăstirea Ciolpani, o cruce de fier indică locul pe care, acum 78 ani, cădeau seceraţi de gloanţe Vasile Avădanei, Nicolae Mălinici şi Vasile Puiu. Cei trei au fost tributul de sânge adus de judeţul Neamţ (astăzi Buhuşiul face parte din judeţul Bacău) în noaptea masacrului anti-legionar. Alături de cei trei s-au pomenit la slujba parastasului şi la apelul morţilor zeci de camarazi băcăuani. Prinoasele şi atmosfera deosebită în care a avut loc comuniunea noastră cu sufletele înaintaşilor se datorează în mare parte Lilianei şi domnilor Traian şi Ovidiu. Mulţumiri!

Inainte de încheierea traseului am aprins o lumânare şi am dus o îmbrăţişare sufletească crucilor dragilor nostru camarazi ce odihnesc în cimitirul Central Bacău: Petru Baciu, Corneliu Niţă, Vasile Stoian, Mircea Condopol, Gheorghe Mântulescu... noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu...In veci pomenirea tuturor martirilor noştri!

 

divider



In Memoriam: Atanase Zamfir

Nu toţi copiii au şansa să-l vadă aievea pe Făt-Frumosul din basmele lor. El, Atanase Zamfir - Tase, a avut-o. În orăşelul copilăriei lui, Focşani a avut loc odată ca niciodată o nuntă ca-n poveşti. În fruntea unui alai împărătesc, călărea pe un cal alb, alături de mireasa lui un Făt-Frumos mai mândru şi mai chipeş decât cel pe care-l întâlnise el în basmele sale.

A închis pentru totdeauna, ca pe o icoană scumpă, această întâlnire, în sufletul lui de copil. N-a văzut însă atunci că pe fruntea lui, ca şi pe cea a nuntaşilor, stătea nevăzută, cununa muceniciei.

Mai târziu a aflat că acel Făt-Frumos se luase la trântă cu toţi balaurii cei răi din ţara lui. A înţeles că menirea lui era să facă o “ţară mândră ca soarele sfânt de pe cer” şi cu toată fiinţa sa, s-a înrolat în oastea acestui “ales” al Neamului.

În această luptă inegală au fost doborâţi, dar nu învinşi. Căci biruinţa lor nu era din lumea aceasta. Şi Tase Zamfir şi-a dat obolul lui de suferinţă pentru îndrăzneala de a fi visat o lume mai bună şi mai dreaptă.

Închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, a supravieţuit măcelului de acolo din septembrie 1939. Nu s-a bucurat niciodată că moartea l-a ocolit. Dimpotrivă, l-a durut faptul că el n-a împărtăşit soarta camarazilor destinaţi morţii.

Au urmat temniţele lui Antonescu şi apoi lungul calvar al lagărelor şi temniţelor comuniste. Aşa i-au fost furaţi din viaţă ani mulţi, douăzeci şi unu la număr.

Eliberat, a fost mereu urmărit şi hărţuit de câinii de pază ai securităţii. El şi camarazii lui aveau, în acele vremuri apăsătoare, o singură consolare - prietenia călită prin suferinţă şi luptă.

El, Ion Plopeanu, Cătălin Ropală, Aristide Lefa se întâlneau în taină şi-şi destăinuiau unul altuia, “cu vorba măcinată ca cenuşa”, amintirile. Şi erau multe. Aşa îşi găseau un liman de linişte după o viaţă de zbucium. “Pe unde or fi supremele ambiţii să făurim din fiecare un crez? Şi sfintele solare amiciţii cu cerul plai străbun şi meterez”.

Cu inima sfâşiată de durere îi evoca pe tinerii dedicaţi până la moarte visului lor, dar uitaţi, batjocoriţi şi umiliţi de semeni:

O, Doamne, mult mă doare, rău mă doare

Că vestitorii aceia nesătui

Cu frunţile largi vaduri pentru soare

Trecurăm ca prin Ţara nimănui.

Majoritatea poeziilor sunt scrise sub semnul aceleiaşi dureri. A venit apoi Revoluţia care a pus oarecum capăt acestei perioade agonizante. Vorbind prea liber şi-n locuri nepermise, Tase Zamfir a plătit cu viaţa această iluzorie libertate. O mână criminală l-a împins, la adăpostul nopţii, lovindu-l cu fruntea de caldarâm.

Aşa, “izbit în frunte”, a murit Tase Zamfir. I-au rămas însă versurile scrise în mare parte după eliberare.

Aproape toate spun povestea sfâşietoare a unui vis neîmplinit, plătit cu sânge şi durere. Cele câteva, care ne-au parvenit, spun trunchiat aceiaşi poveste.

Elena Fibişan


Scrisoare

Am fost de mult, ţi-i minte tineri, tineri

Ne-încrezători în lacrimi şi dezastre,

Dieci subţiri la “Curtea Sfintei Vineri”

Profetici în caligrafii albastre.

Suiam solemn din zări de palisade

Leite-mpotriviri celor înfrângeri!

Ţii minte cum speram că ni s-ar cade

Sigiliul testamentului cu îngeri?

În taină apoi prinosul de candoare

Ostracizatu-s-a-n amurg cuminte

Ne-au luat de mână semne de-ntrebare

Prin noi să rătăcim … şi necuvinte.

Est timp amar, amar, dar nu aparte

Descoperitu-l-am “festina lente”

Dar ne-am iubit, de-a valma-n dor de moarte

Vedenia zăpezilor ardente.

 

Epilog

În noi când tinereţea mai rămâne

O horă de năluci pe-un loc viran,

Când galbene ni-s vămile şi spâne,

Pe cine-or troieni “les neiges d’antan?”

Pe unde-or fi supremele ambiţii

Să ctitorim din fiecare-un crez?

Şi sfintele, solare amiciţii

Cu cerul, plai străbun şi meterez?

Suntem, şi acum, doar porţi către impasuri

Doar ghimpi însângeraţi cu amintiri.

Deşi ne-am vrea cu denii şi popasuri

Sub verzile, carpate, mănăstiri.

Cum n-am uitat stihia şi cătuşa

Nici liturghiile cu îngeri goi,

Cu vorbe fărâmate ca cenuşa

Ne spovedim la vise şi-ntre noi.

Iisus nu ne mai cheamă din mulţime,

Şi-a stins legenda mândrul Orion,

Şi-ndoliaţi prin inimi că nu-i nime

Orbecăim prin “Noul Vavilon”

Nesomn şi vis

Necunoscutul mă chema în noapte.

Ardea căţuia lunii un drum rău.

Parcă purtam coroană de flăcău

Trecând colina doar pe nori de lapte.

Voi merge, îmi ziceam, ultima dată,

Nu-mi place meseria de telal…

Însă o inimă simbol, ciudată

Vărsa în mine boabe de caval.

De pe trecut se înalţa cortina

Să văd grădina ce trăieşte-n noi.

–Unde te duci? mă întreba pricina,

Când doldoră ţi-s ochii de strigoi?

Şi-atâta tot. Fusese ora-n plus.

Sfârşitul se-ntâmplase înainte

Necunoscutul era foarte sus

Şi pregătea Divanul de morminte.

 

Privind cocorii

 

Pe tâmpla mea coboară umbre de târziu

Când fi-va iarba-n spic duhovnicească

Abia atunci, vor poposi, eu ştiu,

Din zbor cocorii să se primenească.

Mai albi apoi sub o nuia de vânt

Ca de pe metereze iluzorii

Vor repeta cu mine din pământ

O tabla-a-înmulţirii de victorii.

 

Catrene

Cu bine să rămâneţi minutare,

Adio, vin bătrân, prietenie

Ironica firava lor stafie

Mi-ar priveghea colinda-n Carul Mare.

Prin munţii tăi am rătăcit uimire

 

Cu edelweisu lumii-n cheotoare

Câte năluci nu mă făcură mire

Să le degust fantastica licoare.

N-am dichis la calcul cuantic

 

Cibernetica amantă;

Am rămas un moş romantic

În vin bun crezând şi-n poante.

 

Finalul

Se-aude un ceas bătând, nu mi se pare!

Pe gânduri îl ascult - pornit să bată -

Smulgând din sânge clipa datorată

Să-şi risipească bronzu-n depărtare.

Secunda asta ce-o doream uitată,

Ce uneori credeam că nu e-n stare

Să vină, şi-a venit! Singura-n care

Definitiv s-adună viaţa toată!

O mai auzi? Precum o amintire

Ce-ai vrea s-o mai iubeşti, iertându-i ghimpul

Ecoul ei durează trist, subţire

Nedumerit că-n faţă-i pasul

Ce nu-l va mai ajunge, şi-atuncea timpul

C-un deget înţelept, opreşte ceasul.

“O, Doamne, mult mă doare, rău mă doare

Că vestitorii aceia nesătui

Cu frunţile largi vaduri pentru soare

Trecurăm ca prin Ţara nimănui.

Pe unii-i ştiu, iar, nopţile de vrajă

Pe alţii, risipirile în larg

Doar oastea ierbii de mai stă de strajă

Când zorii sângerează la Catarg”

 

Menirea noastră-a poposit de mult

La horoscopul cu tejghea amară

În braţele tăcerii-o mai ascult

Pe drumul niciodată “Domn în Ţară”

 

De-am fost odinioară mulţi, puţini

La masa nimăruia n-om fi pâine

Ci doar dogmatici, sumbri şi străini, În oamenii ce ne vor naşte mâine!

 

Prieteni vechi de rele şi de bune

Degeaba-n patru vânturi iar v-am scris!

Căci tot ce s-ar cădea a se mai spune

Prin spaima de-a trăi, a fost ucis.

 

divider



† Elena Fibişan

Doamna profesoară Elena Fibişan s-a mutat la Domnul în 12 octombrie 2017, fiind înmormântată la Timişoara două zile mai târziu. Născută în 1931, Elena - alături de surorile sale - s-a apropiat sufleteşte de Mişcarea Legionară, încadrându-se în Cetăţui. În Timişoara şefa Cetăţuilor legionare era Maria Fibişan, sora cea mare a Elenei. În marele val de arestări din 1948 este arestată întâi Maria, care va rămâne aproape 2 ani în ghearele comuniştilor. Apoi este arestată şi Elena, elevă de liceu, în vârstă de 17 ani... Arestată de la internatul liceului său, Elena porneşte spre Golgota carcerală în papuci şi haine de casă. Pentru ea - copil nevinovat - arestarea nu era un calvar, ci o bucurie care o readucea alături de sora sa şi de tinerii minunaţi care alcătuiau FDC şi Cetăţuile din Timişoara. Eliberată după o lună de arest, Elena va termina liceul, apoi Facultatea de Litere, devenind profesoară de limba franceză. Un suflet nobil, de o fineţe şi delicateţe remarcabile, Elena Fibisan a fost o prietenă deosebită a noastră, a Fundaţiei noastre şi o cititoare fidelă a revistei “Permanenţe”. Deşi cu posibilităţi de deplasare limitate de starea de sănătate, doamna Fibişan participa la toate acţiunile noastre, însoţindu-ne cu gândul şi cu rugăciunea… De acum rugăciunile ei pentru noi şi pentru neamul românesc vor fi şi mai puternice… În veci pomenirea ei! Elena Fibişan - PREZENT

Cezarina Condurache 

divider



† Ion Man

Ion s-a născut la 10 ianuarie 1931, la Gheorghieni, în familia Ion şi Maria Man. Tatăl era funcţionar la ocolul silvic, iar mama, casnică, a trecut în veşnicie de timpuriu. Ion, elev al Liceului Sfântul Nicolae din Gheorghieni, avea să se înscrie în lupta românească dusă de Frăţiile de Cruce. În 1949, unitatea FDC din care făcea parte este descoperită de Securitate. Ion Man este arestat la 2 mai 1949 şi, judecat de Tribunalul Militar Cluj, avea să primească o condamnare de 4 ani închisoare corecţională pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Execută detenţia la Târgşor (împreună cu tot Lotul Gheorghieni) şi în lagărele Canalului, Poarta Albă şi Galeşu. Eliberat la 9 august 1953, avea să revină acasă. Ion Man nu a mai fost arestat ulterior. După 1990 a continuat lupta alături de foştii camarazi, participând activ la acţiunile filialei AFDPR Târgu Mureş. An după an, participă la comemorarea de la Târgşor, închisoare în care, asemeni altor sute de copii deţinuţi politic, a început să urce Golgota neamului românesc. Ion Man a trecut la Domnul în luna iunie 2017. În veci pomenirea lui.

 

divider