Fundatia George Manu

Editorial
* Centenarul Unirii Basarabiei cu România27 martie 1918 – 27 martie 2018 Unire. Ocupaţie. Anexare. Gulag. Martiriu
Opinii
* Propaganda rusească, între adevăr şi manipulare
* Ce vă miraţi?
Evenimente
* Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Bogdan Munteanu - „Marionete ale destinului”
* 9 martie – Ziua Foştilor Deţinuţi Politici
Articole generale
* Nu-s vinovat faţă de ţara mea
* 20 de ani de Permanenţe
* Ilie Tudor – Testamentul unei generaţii:Un an lângă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: Mărţişor Legionar 1937
* Închisoarea din Sighet în memoriile lui Radu Budişteanu
* România şi sfârşitul Europei (12)
* Din Temniţele Memoriei: 12 martie 1937, în ziarul Buna Vestire - Valeriu Cârdu: Tatăl Dacului întârziat
* Flori de aur din Maramureş (46)
* Izolare (liceeni în închisori)
* Din Temniţele Memoriei: 20 martie 1935, Generalul Cantacuzino - Manifest la înfiinţarea partidului Totul Pentru Ţară
* Din Temniţele Memoriei: Primirea oamenilor politici în Mişcarea Legionară
* Din Temniţele Memoriei: 15 martie 1960 - Nicolae Steinhardt este botezat în temniţa Jilavei
* Din Temniţele Memoriei: 2 martie 2018 Radu Gyr 113 ani de la naştere
* Din Temniţele Memoriei: în ziarul Buna Vestire 13 martie 1937 - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române condamnă Masoneria
Spiritualitate
* Taina morţii şi a Învierii
* Cum ne primejduieşte grăirea de rău viaţa duhovnicească
* Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă
* „Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim” de episcopul Dr. Auxentios al Foticeei
In memoriam
* Avocat al dreptăţii, martir întru Hristos. Horia Cosmovici - 20 de ani de la mutarea în veşnicie
* 70 de ani în Legiunea Arhanghelul Mihail, 7 ani în Legiunea Cerească - Viorica Stănuleţiu Călinescu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 3 martie 2018


Centenarul Unirii Basarabiei cu România27 martie 1918 – 27 martie 2018 Unire. Ocupaţie. Anexare. Gulag. Martiriu

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării - consiliul legislativ care a condus între 1917-1918 noul stat Republica Democrată Moldovenească, format pe teritoriul fostei gubernii ruse Basarabia - vota la Chişinău, prin vot nominal deschis, Unirea cu România. Au fost 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abţineri şi 13 deputaţi absenţi. La 27 martie 1918, cu Basarabia începea formarea României Mari, a cărei realitate se va pecetlui la 1 decembrie 1918...Au trecut 100 de ani de la acel moment de măreţie, suveranitate, demnitate şi unitate românească. Din cei 100 de ani trecuţi, Basarabia a fost parte integrantă a României doar 25 ani (1918-1940, 1941-1944), restul de 75 de ani au fost teroare, moarte, foame, graniţă, sârmă ghimpată, deportare, dor, rusificare, înstrăinare, pieire... şi vis al revenirii acasă. Basarabia a fost răstignită la nesfârşit. Mereu pe cruce, mereu sub biciul comunismului, privind cu ochii înlăcrimaţi spre ţara aflată şi ea pe cruce.

Din păcate, cele mai multe biografii ale membrilor Sfatului Ţării ne sunt astăzi necunoscute, unii dintre ei rămânând doar simple nume pe lista votanţilor Unirii. Din această cauză nu ştim câţi dintre ei au pierit striviţi de urgia sovieticilor sau a comuniştilor din România. Ştim însă că majoritatea deputaţilor care au votat Unirea în 1918 erau în viaţă în groaznicul moment al pierderii Basarabiei, în iunie 1940.În faţa ultimatumului, o parte au fugit în România, alţii nu au apucat să o facă, iar alţii au ales să rămână acolo pe pământul pe care s-au născut, fiind conştienţi că pot plăti cu viaţa pentru asta. Cu ei va începe şirul martirilor români din gulagul sovietic... Răzbunarea bolşevicilor începe în ziua intrării lor pe pământul Basarabiei. Deputaţii sunt vânaţi şi arestaţi.

Absolvent al Facultăţii de Litere şi Ştiinţe de la Sorbona, deputatul Alexandru Groapă avea să fie capturat şi împuşcat de sovietici în Târgul Răşcanilor, comuna sa natală, imediat după ocuparea Basarabiei. Aveau să fie arestaţi şi executaţi în penitenciarul Chişinău: - funcţionarul Teodor Uncu † 22 noiembrie 1940- deputatul Teodor Cojuhari † 23 ianuarie 1941.Sunt arestaţi, duşi în deportare şi exterminaţi prin muncă forţată, expunere la frig şi hrană insuficientă:

– preotul Alexandru Baltagă, † 7 august 1941, lagărul Kazan- profesorul Teodor Neaga, † 6 decembrie 1941, lagărul Penza- juristul Vladimir Bodescu, † 28 noiembrie 1941, penitenciarul 4 Cistopol- fermierul Ştefan Botnariuc, † 22 august 1941, lagărul Penza- profesorul Nicolae Secară, † 24 februarie 1942, lagărul Penza- fermierul Constantin Bivol, † 12 martie 1942, penitenciarul 4 Cistopol- sublocotenentul Luca Ştirbeţ, † 15 martie 1942, penitenciarul 4 Cistopol- învăţătorul Vasile Gafencu, † 16 martie 1942, lagărul Arhanghelsk- fermierul Grigore Turcuman, † 28 mai 1942, lagărul Penza- fermierul Ion Ignatiuc, † 26 ianuarie 1943, lagăr din republica Tătară- ofiţerul Emanuil Cotelli, † 18 februarie 1943, penitenciarul 5 Sverdlovsk

Dintre deputaţii Sfatului Ţării trimişi în Gulag în 1940, nici unul nu se întoarce acasă... Cei fugiţi în România vor reveni acasă în 1941, după ce Basarabia a fost eliberată de trupele române conduse de Mareşalul Antonescu. După 3 ani vor fi din nou nevoiţi să fugă în România sau să ia drumul fără întoarcere al lagărelor siberiene.

Din cei fugiţi în România, o parte vor lua calea temniţelor comuniste. Este cazul medicului Daniel Ciugureanu şi al teologului avocat Ion Pelivan. Ambii au fost arestaţi de comunişti în 5/6 mai 1950, dată la care au fost arestaţi mai mulţi foşti demnitari români ce au făcut parte din guvernele interbelice, adunaţi şi trimişi la închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Ciugureanu va suferi un atac cerebral în timpul transportului către Sighet, în urma căruia va muri la 6 mai 1950, iar Pelivan va trece la Domnul după 4 ani de detenţie în temniţa Sighet, la 25 ianuarie 1954. Ambii au fost îngropaţi în Cimitirul Săracilor din Sighet. Arestat în aceeaşi „noapte a demnitarilor”, publicistul şi omul politic Pantelimon Halippa a fost întemniţat şi el la Sighet fără a fi judecat sau condamnat şi predat imediat pentru doi ani NKVD-ului care îl judecă şi îl trimite în lagărele din Siberia. Recuperat de comuniştii români în martie 1952, este condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „spionaj”. Va rămâne în temniţa Sighet până în 1957, când va fi eliberat în urma unui decret de graţiere. Trece în veşnicie la Bucureşti, în 1979. Un alt caz este cel al avocatului, militarului şi omului politic Gherman Pântea care a fost arestat de regimul comunist în Bucureşti, la 24 iunie 1950. Judecat de Tribunalul Militar Bucureşti, a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru „crime împotriva umanităţii”, fiind învinuit de moartea unor evrei din ghetoul Odesa în 1942, timp în care Pântea era primar al oraşului. Va trece prin temniţele Jilava, Craiova, Ocnele Mari, Aiud, Poarta Albă, Gherla, fiind eliberat la 7 octombrie 1955, în urma unui decret de graţiere şi va muri în 1968 la Bucureşti.

Deşi scăpaţi de arestări, mulţi deputaţi din Sfatul Ţării refugiaţi în România au fost permanent urmăriţi de autorităţile comuniste, trăind mereu cu groaza de a fi „repatriaţi” în URSS. Unii dintre ei au fost plasaţi sub domiciliu obligatoriu în ţară. Sublocotenentul Gheorghe Mare, reuşind să fugă în ţară în iulie 1944, alături de fiii săi, va fi trimis cu domiciliu obligatoriu în Banat, apoi în Bărăgan. Va rămâne la Coşereni unde va trece în veşnicie în 1962. Şi Dumitru Mârza a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Banat, decedând la Balinţ, Timiş, în 1967. Tot în domiciliu obligatoriu a murit şi medicul Elena Alistar, singura femeie din Sfatul Ţării. După o perioadă în care a fost ţinută în arest de către comunişti, a fost trimisă la Pucioasa, în domiciliu obligatoriu. Acolo a trecut în veşnicie în 1955, fiind înmormântată într-un complet anonimat.

O întreagă pagină de pătimire şi jertfă a fost scrisă în istoria neamului românesc şi de urmaşii deputaţilor din Sfatul Ţării. Mă voi limita în a-l pomeni pe Valeriu Gafencu - sfânt al temniţelor comuniste, fiul deputatului Vasile Gafencu, refugiat în România în 1940, întemniţat de regimul antonescian în 1941 şi trecut la Domnul sub comunişti în temniţa de la Târgu Ocna, după 11 ani de detenţie.

Dintre deputaţii Sfatului Ţării din 1918, unul singur a ajuns la Centenar, propriul Centenar. Este vorba despre Anton Crihan - profesor, avocat, economist, publicist şi om politic - care după al Doilea Război Mondial reuşeşte să ajungă în SUA. Născut în 1893 la Sângerei, a murit în 1993 la Saint-Louis. Este singurul făuritor al Unirii Basarabiei cu România care a avut bucuria de a vedea prăbuşirea URSS-ului şi ieşirea pământului său natal de sub stăpânirea directă a ruşilor. După dorinţa sa testamentară, Crihan a fost înhumat acasă, în Basarabia.

Fiecare dintre cele 86 de nume, deputaţi ai Sfatului Ţării care au făcut posibilă Unirea, are în spate o poveste dureroasă, o familie care a pătimit, urmaşi care poate nici astăzi nu au un mormânt în faţa căruia să aprindă o lumânare. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu va veni vremea când poveştile lor vor fi cunoscute de toţii românii, de dincoace şi dincolo de Prut.

Până atunci, la 100 de ani de la Unire, închinăm un gând pios fiecăruia dintre ei, ne rugăm lui Dumnezeu pentru veşnica lor odihnă şi suntem încredinţaţi că de acolo, din cer, ei continuă să se roage pentru Unire, pentru revenirea acasă a Basarabiei, mireasă a Tricolorului...

Cezarina Condurache 

divider



Propaganda rusească, între adevăr şi manipulare

Ca români avem problemele noastre binecunoscute cu marele vecin de la răsărit şi care datează de peste două secole. Natura lor este una în special istorică şi naţională şi ţine printre altele de tezaurul făcut dispărut, de teritorii cotropite, înstrăinate, deznaţionalizate şi ţinute mai departe sub control – vorbim aici în special de Basarabia, luată acum peste două secole, revenită la ţara-mamă de bună voie acum exact o sută de ani, dar răpită iarăşi în urma celui de-al Doilea Război Mondial, întâi în vara lui 1940, şi definitiv în cea a lui 1944. Război al cărui deznodământ a fost totodată căderea întregii Românii sub cizma rusească, cu instaurarea regimului comunist, care a însemnat exterminarea elitelor, lichidarea valorilor noastre naţionale şi spirituale, exploatarea economică. Singurul lucru bun, dacă putem spune aşa ceva despre comunismul românesc, a fost emanciparea sa parţială faţă de Moscova, fără a scoate însă România din blocul ţărilor comuniste. Aşadar o autonomie limitată, dar care cel puţin ne-a scutit de prezenţa nemijlocită în ţară a trupelor de ocupaţie.

Pe scurt, litigiile noastre cu Rusia ţin până la urmă de identitatea noastră naţională, care încă sângerează din răni încă necicatrizate, iar nu de concepte de natură ideologică sau propagandistică. Pentru a evita repetarea unor capitole nedorite de istorie, pentru a proteja pe viitor tocmai această identitate naţională, în societatea românească postcomunistă s-a înfiripat un consens aproape general (poate cu excepţia într-o primă fază a vechilor comunişti legaţi prin fire invizibile de Moscova, inclusiv primul preşedinte ales cvasi-democratic) privind integrarea României în blocul ţărilor occidentale. Era singura alternativă viabilă, atunci la fel ca şi acum, căci neutralitatea unei ţări cu poziţia geografică a României e o simplă iluzie.

Între timp lucrurile au evoluat şi capătă contururi noi. Asistăm la un conflict axiologic şi ideologic între structurile de putere din vest pe de-o parte, care militează pentru o ideologie progresistă, ostilă valorilor tradiţionale, şi Rusia pe de alta, care a sesizat breşa existentă prin repoziţionarea Occidentului şi care se manifestă acum drept protectoare a acestor valori. Războiul propagandistic e în plină desfăşurare. De la acuzaţiile şi insinuările unei posibile implicări ale Rusiei (prin hackeri şi trolli pe internet) în manipularea alegerilor prezidenţiale americane, în răspândirea permanentă de „fake news” antioccidentale şi până la acuzaţia de tentativă de asasinat cu o substanţă chimică provenită din arsenalul sovietic a unui ex-spion rus în Anglia, flaşnetele propagandei se învârt la turaţie maximă de ambele părţi. E greu de decelat ce e adevăr şi ce e minciună în toate aceste acuzaţii reciproce. Cine poate verifica afirmaţiile britanice, după care în atentatul de la Salisbury s-ar fi folosit chiar substanţa cu pricina, din moment ce nu s-a efectuat o expertiză independentă? Şi chiar dacă ar fi fost aşa, substanţa era cunoscută şi occidentalilor, care ar fi putut înscena o operaţiune de tip „false flag”, pentru că efectele ei publice servesc mai degrabă propagandei anti-ruse, decât ar fi putut servi Rusiei moartea unui fost agent care defectase de ani buni de zile, şi care se pare că nu mai era activ. Pe de altă parte, nu se poate exclude nici ca adevăraţii autori să fie de partea rusă, care ştim că nu are prea multe scrupule şi care s-ar putea ascunde astfel în spatele acestui alibi, cum că pe planul imaginii faptul mai degrabă dăunează Rusiei şi că otrava ar fi putut proveni totuşi şi din Occident, pentru a-şi urmări de fapt cu cinism propriul interes.

Până la urmă, ca simpli cetăţeni, ne găsim într-o ceaţă totală, oricare din variante putând fi adevărată. Dar mai simţim şi că acest conflict propagandistic nu e al nostru, al românilor. Atunci când a căutat să se apere de expansionismul politic şi ideologic rusesc, România nu şi-a pus problema că trebuie să aleagă între Europa şi tradiţionalism sau între Rusia şi lepădarea de valorile naţionale. Dimpotrivă, am sperat că identitatea noastră naţională va fi la adăpost într-o Europă liberă, paşnică, lipsită de constrângerile ideologice de care am avut parte sub regimul comunist.

Regimurile au plecat şi au venit, iar constrângerile sunt din păcate din nou prezente, chiar dacă conţintul lor s-a mai schimbat, la fel şi mijloacele de impunere, care sunt totuşi în mod evident mai rafinate.

Noii propagandişti, noii politruci din România, îşi continuă în mod neabătut propaganda împotriva valorilor tradiţionale printr-o insinuare perfidă, menită în mod deliberat să atingă o coardă sensibilă a sufletului românesc, care tresare de fiecare dată când aude de „pericolul rusesc”. Perfidia constă în aceea că orice tradiţionalism, orice critică pe această bază la adresa utopiei occidentaliste (care dealtfel e criticată foarte puternic chiar în ţările vestice) este înfierat de această propagandă drept atitudine filorusă. Se sugerează că cei care o exprimă sunt unelte ale ruşilor sau manipulaţi de aceştia. Pe scurt, că tot ce vine de la răsărit e negativ, sau că tot ce e negativ vine de acolo. Până la urmă e totuna, nu trebuie să căutăm prea multă logică, căci avem de-a face o strategie de demonizare continuă, menită să ducă la un rezultat anume, iar nu la adevăr.

Până nu demult, vârful de lance al acestei propagande necondiţionat pro-occidentale, mai precis pe coordonatele occidentalismului globalist, progresist, dizolvant, a fost site-ul hotnews.ro. De curând, echipa de la conducerea sa, în frunte cu Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi, au părăsit corabia, nu ştim din ce motive, pentru a înfiinţa un nou proiect de aceeaşi natură, g4media.ro.

Faptul că se continuă pe aceeaşi linie ne-o dovedeşte un articol recent al lui Cristian Pantazi, intitulat „Un călugăr din Transnistria care compară UE cu Uniunea Sovietică și ia peste picior românii, promovat de Institutul Cultural Român la Salonul Cărţii din Paris”. E o mostră tipică menită să ilustreze strategiile de manipulare pe care le-am amintit mai devreme. Căci acel aparent obscur „călugăr din Transnistria” nu e altcineva decât un personaj binecunoscut şi apreciat pe plan bisericesc şi literar: ieromonahul Savatie Baştovoi. Deşi aparţine de Biserica Rusă, este scriitor basarabean de limbă română, care a studiat în România, ale cărui cărţi sunt bestseller-uri în România, dar şi în numeroasele traduceri apărute în Occident. Politic vorbind, nu ştim ce hram poartă. Dar dacă ar fi într-adevăr un „agent de influenţă rus”, cum se insinuează în articol, atunci mare păcat că nu toţi agenţii ruşi sunt de aceeaşi factură, că altfel România ar putea schimba taberele chiar acum, iar identitatea ei naţională ar fi mai la adăpost în noua alianţă.

Dar să vedem ce-l deranjează pe dl Pantazi şi ce anume îi reproşează el părintelui Savatie. Îl deranjează vădit că o instituţie a statului român, ICR, a sprijinit promovarea în Franţa a cărţilor sale. Care, pe lângă faptul că sunt scrise cu talent, se raportează în permanenţă la principiile creştine, iar nu la progresismul căruia îi sunt năimiţi condeierii noştri itineranţi, vădit incomodaţi şi de mesajul lor, care contravine pseudo-valorilor promovate de aceştia. Care e metoda lor tipică de acţiune în faţa acestei situaţii? Degetul întins şi avertizări ca din gură de şarpe în faţa „pericolului rusesc”! Faptul că site-ul rusesc Sputnik a preluat adesea citate din scrierile sale (deşi complet apolitice, legate de educaţia copiilor, sau aspecte psihologice, după cum specifică chiar dl. Pantazi) ar fi o dovadă peremptorie a faptului că avem de-a face cu un perfid „agent de influenţă”, care vrea să „otrăvească” minţile românilor cu idei halucinogene produse în laboratoarele proagandei neo-sovietice.

Am putea spune că e hilar, dacă nu ar fi de-a dreptul ridicol. Pentru că şirul argumentelor nu se opreşte aici. Astfel, Savatie Baştovoi e acuzat că ar fi scris texte (de data asta cu iz politic!) prin care critică Uniunea Europeană şi „valorile” pe care ea încearcă să le impună. De parcă asemenea critici nu ar veni în ziua de azi de peste tot, inclusiv din ţările occidentale, sau din ţări estice precum Polonia, care numai vasal al Rusiei nu poate fi numită. Dar culmea o constituie încercarea de insinuare a faptului că acest „călugăr transnistrean” îi „ia peste picior” pe români, adică ar lua în derâdere tocmai identitatea naţională românească: „Românii au fost luați și ei peste picior de Baștovoi. Întrebat despre împrumuturile din limba engleză, Baștovoi spunea într-un interviu din 2003 că “Nu știu ce înseamnă o limba slabă sau puternică, dar știu ce înseamnă un popor slab și fără personalitate. Românii întotdeauna au fost impresionați de ceea ce vine de la străini. în veacul XIX vorbeau franțuzește, ceva mai înainte grecește, acum americăneşte. Același popor, același fenomen, limba n-are nici o vină. Nu schimbarea limbii mă sperie pe mine, că limba spune ce-i zice mintea, ci schimbarea minții. Nu că românii ar avea cine știe ce minte bună, dar așa cum e ea, totuși e minte, pe cînd ceea ce ne aduce americanizarea este renunțarea totală la minte”.” Să fim serioşi, doar nu credem că tocmai cineva ca dl Pantazi a devenit brusc un „gardian” al valorilor naţionale româneşti, care reacţionează prompt atunci când acestea sunt persiflate.  Cine citeşte cu bună credinţă acel fragment scris de Savatie Baştovoi vede că, dimpotrivă, preocuparea lui a fost mai degrabă aceea a avertizării asupra pierderii propriei identităţi prin mutilarea limbii, a exprimării, ca urmare a unor împrumuturi lexicale din limbi străine. Adică tocmai apărarea românităţii împotriva cosmopolitismului dizolvant.

Finalul articolului lui Cristian Pantazi e unul de manual. De propagandă, se înţelege. „Susţinerea arătată de către o instituţie a statului român pentru călugărul din Transnistria vine pe fondul unei puternice ofensive a discursului anti-occidental. Acest discurs este susţinut puternic de Rusia şi vectorii săi de influenţă din România, activaţi tot mai puternic în ultimii ani. Ambasada Rusiei, Centrul Cultural Rus la Bucureşti, site-ul Sputnik, plus ONG-uri şi politicieni de la nivel central şi local contribuie zilnic la perpetuarea ideii că Occidentul decadent e sursa tuturor problemelor României.”

Bine că ne-am luminat! În negativ ni se comunică un sofism bun de pus în ramă: vasăzică Rusia ar fi sursa exclusivă a tuturor problemelor României, iar toţi cei care critică decadenţa occidentală sunt, fără excepţie, filoruşi. Concluzia care s-ar trage pe seama acestor două ipoteze (ambele false, bineînţeles) e lăsată pe seama cititorului. Care, dacă e suficient de inteligent, va detecta cu uşurinţă schema standard folosită de flaşneta propagandei, indiferent de ce orientare ar fi ea, cine sunt adevăraţii „agenţi de influenţă”, precum şi căror interese servesc aceştia. Stilul şi pseudo-argumentaţia folosită sunt de natură să trădeze întotdeauna ce hram poartă cei în cauză.

 

Bogdan Munteanu 

divider



Ce vă miraţi?

Trăim în epoca lui Dragnea Vodă, escobarul sutelor de milioane de euro furaţi de la gura românilor, împreună cu acoliţii săi şi investiţi în paradise pe diverse continente. Trăim în ţara fărădelegii legalizate şi a furtului politic legalizat, în ţara dreptului celui mai tare şi a celor care ne strivesc în copite libertatea şi justiţia. Suntem ostaticii aceleiaşi forţe care răspândea teroarea în trecut şi care în zilele noastre, după trecerea a 30 de ani, trage sforile şi mânuiesc păpuşile care suntem noi. Adevăraţii păpuşari sunt invizibili pentru ochii noştri. Ei aşteaptă şi acţionează din umbră. Ei sunt omuleţii verzi care deschid calea şi ne pregătesc drumul fără întoarcere spre ţara soarelui răsare. Cei care simulează că ne conduc, ne atacă în văzul occidentului toate libertăţile şi drepturile garantate internaţional şi consfinţite prin Constituţie. Cui îi pasă?! Toţi aşteaptă deznodământul în favoarea intereselor fiecăruia dintre ei.

Aceştia din guvern sau senat , creiere de muscă în cranii de bou, care regretă timpurile trecute, când ne băgau la zdup numai pentru că existam, ne insultă prin simplul fapt că există şi se consideră români şi fac caz de asta, împroşcându-ne cu acel zâmbet hidos şi suficient pe care-l arborează ca demni urmaşi ai celor aduşi odinioară cu tancurile sovietice. Şi astăzi elita întunericului, urmaşă a celor care ne-au ucis neamul în gulagurile morţii, sunt în fotoliile Senatului prezenţi atunci când dorm.

Aceşti mafioţi, bandiţi, baroni, numiţi-i cum vreţi, eu îi consider nişte golani ai lumpenproletariatului care trag cu dinţii de o halcă încăpută pe mâinile lor din prostia noastră.

Ei sunt cei care condamnă cel mai neînsemnat eveniment care poartă şi onorează numele unui martir, vinovat numai pentru ca şi-a iubit credinţa în Dumnezeul creştinilor, libertatea, ţara şi neamul, pentru că aceşti martiri sunt pentru ei încă un ştreang agăţat de gâtul celor care au reuşit să evite un Nurnberg al comunismului. Răul urmează să vină. Avem ceea ce am votat. Avem ce merităm. După 30 de ani de democraţie luminată, întronată de Ilici, salvarea suntem numai noi. Nu poate veni de la scuturi şi promisiuni. Toţi aşteaptă să arunce un pumn de ţărână pe mormântul nostru. Restul este praf în ochi. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, voi sunteţi NĂDEJDEA. Rămânem aceleaşi buturugi care, fie cât de mari, nu ne pot răsturna crezul scris în inimă.

Acum ori niciodată!

Vasile Jaques Iamandi 

divider



Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Bogdan Munteanu - „Marionete ale destinului”

Lansarea celui mai noi volum semnat de colegul nostru Bogdan Munteanu a avut loc miercuri, 14 martie 2018, la Librăria Sophia din Bucureşti. Textele care alcătuiesc această carte au fost scrise între anii 2015-2018 şi ne vorbesc despre o Europă aflată sub tirania falselor valori, supusă corectitudinii politice, demagogiei şi populismului; despre o Românie pe care o dorim a normalităţii, demnităţii şi identităţii; despre credinţă, Biserică, familie şi nădejdea mântuirii noastre ca neam. În paginile cărţii autorul ne descoperă mai multe tipuri de marionete manevrate de păpuşarii politicii actuale şi un singur destin posibil...In cadrul lansării, alături de Bogdan Munteanu l-am avut ca invitat pe filosoful, scriitorul şi traducătorul Sorin Lavric. Acesta l-a provocat pe Bogdan la un dialog în jurul temelor principale tratate în carte, dialog care a suscitat un viu interes în rândul publicului prezent.

Bogdan Munteanu - publicist şi scriitor, redactor şef al revistei noastre, „Permanenţe”, este şi autorul volumelor „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul Sfinţilor Închisorilor”, „Permanenţe europene. Rosturi româneşti”. Vi le recomandăm cu caldură, alături de „Marionete ale destinului”.

Împotriva toxinelor ideologice

A respira în secolul al XXI-lea e cum ai trăi într-o cutie de rezonanţă, ale cărei trepidaţii îţi tulbură mintea. Cutia e dată de câmpul propagandei ideologice, iar rezonanţa vine din încrucişarea taberelor aflate în conflict. A trăi cu speranţa că te poţi sustrage câmpului e semn de naivitate crasă. Chiar dacă nu ai deschide internetul şi chiar dacă nu ţi-ai arunca ochii asupra canalelor de ştiri, valul de molestare al rezonanţei mediatice tot va veni peste tine: prin gura celor apropiaţi, a căror indiscreţie îţi va aduce în atenţie ceea ce nu vroiai să afli. Şi astfel, scăpare din cutia de rezonanţă nu există. Suntem purtătorii fără voie ai unei cohorte de paraziţi ideologici, al căror principal mijloc de răspândire e limba. Prin cuvinte ne apropiem de lume şi tot prin ele ne străduim s-o înţelegem. Numai că atunci când cuvintele sunt alterate până la a fi preschimbate în vectori ideologici, limba devine ea însăşi o unealtă de propagandă. Tot ce poţi face e să-ţi impui un regim de epurare a toxinelor ce vin dinspre limbă. Căci majoritatea informaţiilor de care avem parte sunt noxe mediatice cu efect malign. Şi atunci nevoia de epurare a limbii de sub valul de rezonanţă planetară devine imperioasă. Numai că epurarea cere drept condiţie obligatorie o trăsătură rară: autonomia de gândire, puterea de a judeca cu capul tău trepidaţiile pe care cutia de rezonanţă ţi le administrează necontenit. Câţi pot face asta?

Bogdan Munteanu e din categoria intelectualilor în stare a epura limba de toxinele pe care ideologia le-a diseminat în ea. Cu alte cuvinte, Bogdan Munteanu are autonomie de gândire. Dacă l-aş numi analist sau comentator politic, nu aş face decât să înşir clişee moarte. Pe Bogdan Munteanu politica nu-l preocupă ca scop în sine, ci doar ca simptom al gradului de alterare la care a ajuns spiritul omenirii. Pentru el, ideologia e doar expresia unui impas, în nici un caz cauza lui. Cauza impasului e de găsit în alt loc: în alterarea ideilor sub avalanşa toxinelor mediatice. De aceea, autorul e ca un sanitar frământat de gradul de contaminare a minţilor noastre cu idei false. Spiritual, îl consider înrudit cu Friedrich Alfred Schmid Noerr (1877-1969), filosoful german a cărui singură tălmăcire în limba română îi aparţine chiar autorului acestei cărţi.

Volumul Marionete ale destinului e tentativa de a combate acei termeni prin care ideile false pătrund în gândire. Poziţia autorului nu e neutră şi nici dezinteresată. Creştin ortodox, Bogdan Munteanu e un conservator cu convingeri ferme, poziţie ce răzbate de altfel cu toată limpezimea din această carte.

Există un lucru pe care l-am învăţat de la autor: dacă, într-o polemică, faci uz de categoriile de gândire ale adversarului, înseamnă că, în plan interior, adversarul te-a învins deja. Nu ai voie să-ţi exprimi gândurile decât în termeni pe care îi consideri fideli concepţiei tale, aşa explicându-se acribia cu care Bogdan Munteanu analizează noţiuni aparent banale, ce ţin de jargonul cutiei de rezonanţă mediatică: populism, democraţie, secularizare, valori liberale, alături de atâţia alţi termeni de molestarea cărora nu scăpăm în nici o zi de peste an. Ce se ascunde în spatele lor şi câtă intenţie de falsficare a esenţei umane e pusă în aceste noţiuni? Iată întrebările la care autorul răspunde cu aplomb, pertinenţă şi sagacitate. Indiferent că e vorba de România sau de Europa, de America lui Trump sau de etimologia cuvântului neam, autorul disecă noţiuni, precizează nuanţe, lămureşte poziţii. Şi mereu vorbeşte de pe poziţia creştinului modern. Ceea ce înseamnă că în gândurile sale se vor regăsi numai cititorii împărtăşind aceeaşi credinţă. De câte ori m-am comparat cu Bogdan Munteanu, m-am bănuit că sufăr de impostură creştină, până într-atât de debile îmi sunt convingerile faţă de ale lui. Nu am consecvenţa lui, cum nu am nici tonul moderat, de blândeţe senină, cu care se poate pronunţa asupra unor teme atât de grave, încât eu unul, atingându-le, aş simţi că-mi creşte tonul spre ţâfnă belicoasă. Bogdan Munteanu nu e belicos, ranchiunos sau vanitos. E un intelectual cult şi onest, care are ghinionul de a trăi într-o lume de prădători, a căror ideologie agresivă o combate după reţeta pomenită: le analizează noţiunile spre a arăta câtă minciună se ascunde în spatele lor. Citindu-l, scapi la rândul tău de cohorta de paraziţi lexicali cu care câmpul mediatic ne molipseşte. Trăim sub o epidemie de noţiuni măsluite, iar cartea de faţă este un antidot împotriva lor.

Sorin Lavric

 

divider



9 martie – Ziua Foştilor Deţinuţi Politici

Ziua Foştilor Deţinuţi Politici a fost marcată şi la Cluj unde prietenii şi colaboratorii Fundaţiei „Profesor George Manu” au organizat câteva acţiuni în memoria celor care au pătimit în temniţele comuniste. Astfel, la Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Cluj Napoca, tinerii din parohie, împreună cu grupul Camarazii au organizat o slujbă de pomenire de 40 de zile pentru doamna Aspazia Oţel Petrescu, dar şi pentru toţi martirii şi mărturisitorii români din închisori, lagăre şi deportări. La parastas a luat parte un număr mare de tineri, iar atmosfera de sărbătoare, frăţietate şi bucurie din paraclisul bisericii clujene a fost încă o dovadă că sfinţii închisorilor răspund întotdeauna „Prezent” acolo unde sunt chemaţi în rugăciune. Evenimentul s-a încheiat cu un frumos cuvânt de învăţătură rostit de părintele Ioan Goje şi o agapă frăţească la care au luat parte toţi cei prezenţi.

Prietenii de la Camarazii s-au deplasat şi la Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Cluj pentru a aprinde lumânări în cinstea tuturor pătimitorilor din temniţele comuniste, iar pe data de 10 martie au ajuns şi la cimitirul ortodox Gherla, pentru a curăţa perimetrul unde se află placa memorială cu numele celor care şi-au găsit sfârşitul în cumplita închisoare din acest oraş. Un gest minunat şi rar întâlnit astăzi pentru care îi felicităm din toată inima.

Alina Ioana Deac 

divider



Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă,

pe-un raft, întâiul meu abecedar

şi că mă-nchin când mă aşez la masă,

cuviincios ca preotu-n altar.

 

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina

curată cum în suflet mi-a pătruns,

din via dată-n pârg sau din gradina

în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

 

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

rotundă ca o ţară hora-n prag,

sau c-am primit colindători în tindă,

cum din bunic în tată ne-a fost drag.

 

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

cu tot belşugul, de la vin la grâu,

şi c-am chemat la praznic pe oricine,

cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

 

Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrii, cerul, stea cu stea,

şi sfânta noastră pâine de la gură

–nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii

când am răcnit cu sufletul durut

că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

şi că urăsc hotarul de la Prut.

 

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,

l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,

şi câţi prin veacuri au venit să-l prade

îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

 

De-aceea, când cobor legat în fiare,

împovărat de vina cea mai grea,

cu fruntea-n slavă gem din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Andrei Ciurunga 

divider



20 de ani de Permanenţe

Mărţişor pentru Nae Ionescu

Oamenii care cred într-o existenţă după moarte, sunt puternic ispitiţi să-şi închipuie că fericiţilor trecuţi de vămile lumii li se îngăduie să privească de acolo către locurile unde au vieţuit. Căci îţi vine greu să admiţi că un om care a trăit pentru o idee şi a fost în stare să-şi adune dorinţele, aspiraţiile, zbuciumul zilelor îngemănate cu ea, să nu simtă nevoia să vadă roadele ei în timp. Mă întreb, aşadar, cu ce sentiment caută Nae Ionescu spre meleagurile României şi ce resimte privind vânzoleala oamenilor de azi de-a lungul şi de-a latul ţării. Nu este nevoie să fii profet, om al Bisericii ori în contact cu sufletele emigrate de aici, pentru a fi sigur că filosoful şi ziaristul prin excelenţă al veacului nostru anterior meditează adânc mâhnit. De altminteri, nici când şi-a exercitat profesia nu i-a fost dat să cunoască mari satisfacţii sau să-şi îngăduie omenescul amor propriu, ori de câte ori a citit ceea ce s-a scris despre el. Alcătuire ciudată, pretindea o sobrietate neobişnuită glosatorilor săi şi refuza să deguste victoriile pe care le repurta împotriva criticaştrilor obtuzi, încât eşti mai înclinat să ţi-l închipui mâhnit, decât euforic. Şi cum ar fi putut să aibe mari satisfacţii când, chiar celor care profesau propriile-i idei şi aveau un cult pentru personalitatea lui, le atrăgea prevenitor atenţia că preferă să-i fie zgârciţi în elogii, şi nu risipitori. Iubindu-şi cu patimă neamul şi convins de menirea lui aparte, e mai mult decât de presupus că măsoară cu durere la ce mare distanţă îşi situează imaginea de acum faţă de aceea pe care i-o doreşte. Nici slujitorii cultului ortodox, nici ai celorlalte culte, nici profesorii universitari de filosofie, nici ai altor discipline şi, mai cu seamă, oamenii politici ai zilei nu-i inspiră o viziune de viitor la adăpost de sfâşieri şi decepţii.

A-l citi şi a-l cunoaşte pe omul acesta din scrierile care au rămas de pe urma lui ne procură, desigur, mândria că a trăit printre noi, românii, şi ne-a slujit în aşa fel încât şi-a creat, pe lângă admiratori statornici, şi adversari de moarte. Dar după ce am trecut printr-un război nimicitor şi am îndurat o dictatură nemiloasă vreme de peste 50 de ani şi vrăjmaşii lui încă nu-l iartă, trebuie să constatăm că nu toţi aceia care l-au admirat ştiu să vădă în sacrificiu şi suferinţă o cale de a-şi pune la adăpost colectivitatea şi destinul. Această stare de spirit, refractară unei concepţii clădite pe rodnicia suferinţei, stă gata să le clatine unora convingerea că sângerările lui Nae Ionescu şi ale celor plămădiţi din acelaşi aluat cu el, le vor asigura biruinţa aici, pe pământ, şi învierea dincolo, în ceruri. Din păcate, mulţi dintre luptătorii ahtiaţi cândva după victorie şi-au imaginat că o pot dobândi fără renunţări şi suferinţe. Iar din textele lui Nae Ionescu, vehiculate în mediile universitare şi în publicul interesat de cultură, impresionează mai degrabă performanţa lor teoretică, decât este asimilată substanţa profundă şi vie care deschide o privelişte dincolo de zările lumii. Şi să fim pătrunşi, fără a ne menaja, că din scrierile lui, “Juxta Crucem” este citită anevoios.

Tendinţa aceasta cred că-l indispune dintre toate cel mai nemilos, când îşi aruncă privirile spre pământ. Dar dacă-l preţuim cu adevărat în toate manifestările, indiferent de problematică şi domeniu de studiu, şi n-am pierdut reflexul recunoştinţei, se cuvine ca omenia, dacă nu şi creştinătatea felului nostru de a fi, să-i curme amărăciunile pe care le-a cunoscut cândva printre semeni şi continuă să le încerce şi azi. Iar dacă vrem ca fiinţarea lui cerească să nu devină o recluziune, atunci să înţelegem că numai strădania de a ne ridica cu orice preţ deasupra noastră înşine, ca militanţi pentru o Românie, aşa cum a fost năzuită în temniţe şi lagăre de muncă, este mângâierea pe care o aşteaptă de mult.

Mircea Nicolau

Spaţiul restrâns nu ne îngăduie să publicăm un florilegiu mai amplu din opera lui Nae Ionescu:

Duminica

Spre deosebire de părerea filosofilor „ştiinţifici” şi „spiritualişti” care afirmă că religia ar fi o metafizică pentru proşti, ne permitem să credem că nu există un mai mare duşman al religiei şi religiozităţii decât analfabetismul. Nu analfabetismul bietului om de la ţară, care posedă uneori atâta bun simţ, cât să suplinească trei diplome de licenţă; ci analfabetismul... cultural, analfabetismul omului cu carte.

Bucuria celor care asistă şi promovează o renaştere religioasă în zilele noastre caută a fi serios înfrânată faţă de îndatorirea ce şi-o simt uneori numai din modă şi din sărăcie sufletească, duzinile de intelectuali, de a sprijini, cu de la ei voie şi însărcinare, mişcarea religioasă.

Iată acum o foaie bucureşteană, care pe vremuri ne obişnuise cu seriozitatea şi precizia de gândire, că a sărit în ajutorul lui Dumnezeu. Evident, cu sfaturi şi cu programe. Aflaţi deci, domnilor cititori, care vă veţi fi frământând capul şi sufletul cu problemele dumnezeieşti, că religiozitatea noastră contemporană suferă din pricină că nu îşi cunoaşte lungul nasului şi că vrea să fie mai mult decât o morală. Aşa cugetă şi scrie târtiţa noastră modernistă, care s-a hotărât în sfârşit să vorbească, pentru a ne lămuri şi curma îndoielile.

Numai că, vedeţi, îndoielile noastre rămân. Creştinismul, un sistem de morală? Identificarea aceasta e şi neînţelegătoare, şi falsă. Nu există nici o religie pe lume care să se reducă pur şi simplu la o morală.

Din orice atitudine religioasă decurge, pentru cel care o practică, un anumit fel de comportare faţă de realiţăţile concrete. Această comportare se poate formula şi codifica, constituindu-se într-un sistem de morală. Dar sistemul nici nu e valabil prin el însuşi, nici nu are o existenţă autonomă; ci trăieşte numai în funcţie de atitudinea religioasă respectivă, ca un reflex al ei.

Acesta este raportul real dintre religie şi morală. Că s-ar putea să existe şi o morală fără substrat religios? Nu ne îndoim! Dar aceasta nu este morala creştină. - Dacă nu cumva s-ar putea autonomiza morala creştină, renunţându-se la corelativul religios? Asta sigur nu!

E greu să lămurim aci, pe scurt, de ce. Dar cine nu înţelege lucrurile acestea, nu gândeşte organic... Şi e cazul proaspeţilor apologeţi ai religiei, de care ne ocupăm. Şi despre care trebuie să spunem: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…”Cuvântul, nr. 618, 22 noiembrie 1926 Premise: stat şi ţară

Nu ştim ce înfăţişare va avea bugetul actualului guvern. Nu putem spune, deci, despre el nimic. Stăm însă în faţa afirmării principiului reducerilor bugetare; şi deşi principiile în ele însele nu înseamnă mai nimic, nu ne putem opri de a ne aminti de reducerile făcute sub trecutele guverne; iar aceste reduceri au fost o nenorocire.

Vă rog să credeţi că nu e vorba de nici un paradox. Căci nu vom exprima decât realitatea însăşi, dacă vom spune că bugetul statului nostru nu mai poate fi redus. Nu mai poate fi redus, pentru că deja statul acesta nu mai funcţionează. Că sunt pe ici, pe colo anumite nepotriveli? Se poate. Că s-a cam risipit la anumite capitole? Şi asta se poate. Dar asta nu [e] esenţial. Căci dacă s-ar potrivi toate nepotrivelile şi dacă s-ar înfrâna toate risipele, bugetul tot neechilibrat ar fi; şi statul, întreţinut de buget, tot neputincios ar fi în opera de promovare a vieţii obşteşti, care îi incumbă.

De ce? Pentru că Statul nostru este prea scump pentru Ţara noastră. Prea scump şi nepotrivit. Teoria o fi ea bună; noi însă care nu facem teorii - sau nu facem decât ca să explicăm realităţile care sunt, şi nu ca să justificăm realitătile pe care le-am dori înfiinţa - nu putem uita un fapt fundamental: că statul românesc modern a fost creat de orăşeni sau de închinători ai spiritului citadin. Şi ăsta a fost păcatul originar al acestui stat. Pentru că în ţara românească spiritul citadin nu a existat niciodată; sau cel puţin nu a fost niciodată o componentă precumpănitor hotărâtoare în viaţa colectivităţii româneşti.

Cuvântul, nr. 2325, 10 octombrie 1931

Permanenţe, An VI. nr. 3 - martie 2003

Noutatea Bunei Vestiri

Expresia Buna Vestire luată în sensul ad litteram nu pare să exprime sau să facă referinţă la o anumită aducere la cunoştinţă o veste bună ci prin adăugarea adjectivului bun să se caracterizeze “informaţia” încadrând-o în acea categorie a acelor evenimente care au însuşirea de a produce bucurie în sufletul celui care o aude.

Dar de ce Buna Vestire şi nu marea sau minunata etc. vestire? De ce buna este înainte şi nu după, ca de exemplu “vestea cea bună”?

Expresia este atât de consacrată, încât în mediile creştine, şi mai ales ortodoxe, se ştie că, atunci când este pronunţată, se face referire la acel “eveniment” tainic petrecut în 25 martie din anul 5508 de la Facerea lumii (după cronologia ortodoxă) în orăşelul Nazaret din nordul provinciei Galilea a Palestinei, în casa bătrânilor Ioachim şi Ana.

Cine şi când a dat acest nume acelui eveniment nu se ştie şi nici de ce s-a folosit punerea adjectivului bun spre a-l caracteriza.

Mergând la textele biblice, chiar din primele versete ale cărţii Facerii aflăm că Însuşi Dumnezeu Şi-a caracterizat opera drept bună sau chiar foarte bună (...).

În Noul Testament aflăm, pe de altă parte, că Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne arată „cine este bun”. El zice tânărului şcolit: „De ce îmi zici Bunule?”. Căci Unul singur Dumnezeu este Bun! Va să zică, acest adjectiv face referinţă la una din calităţile lui Dumnezeu, iar în unele limbi între Dumnezeu şi Bun ajunge aproape a fi sinonimie: în germană, Got şi Gut, grupajul consonantic este acelaşi, iar cuvântul Got înseamnă Dumnezeu, deşi seamană fonetic cu etnonimul Got. Ni se arată că acest etnonim, deşi pretins de a fi de origine germană, nu poate fi aşa, deoarece nu se face nici o deosebire (repetăm, fonetic) între apelativul Gut şi etnonimul Got. Aşa că etnonimul Got este de import în limba germană neavând ca sens nimic de a face cu apelativul Gut. Deosebirea consemnată în scris are o valoare limitată, fiind de folos numai la consemnarea în scris a sensului în care trebuie înţeles cuvântul.

În textele liturgice, acest adjectiv apare la fel de legat de noţiunea de Dumnezeu, ca şi în celelalte locuri din Scripturi: „Căci toată darea cea Bună şi darul desăvârşit de la Tine este pogorât...” Va să zică, darurile lui Dumnezeu sunt cele ce primesc acest adjectiv. În expresia de care ne ocupăm, folosirea adjectivului Bun nu s-a făcut la întâmplare, ci a ţinut să ne arate că acel cuvânt al Arhanghelului era ceva specific, de obârşie ştiut dumnezeiască, şi că deci venind de la Dumnezeu nu poate fi decât Bună. Şi, ca să accentueze acest caracter, prin aşezarea adjectivului în partea de început a expresiei, s-a atras încă o dată atenţia asupra obârşiei acestei veşti. Bunul, binele, bunătatea nu poate veni decât de la Cel Bun, de la unicul creator al cerului şi al pământului.

În concluzie, când auzim Buna Vestire nu mai este nevoie de o completare prin care auzitorul să afle despre ce eveniment este vorba. Buna Vestire este una şi aceeaşi şi expresia aceasta nu poate face referinţă la alt eveniment. Ori, atunci, în acel modest Nazaret, prin acea Bună Vestire, s-a început lucrarea cea minunată a mântuirii neamului omenesc.

Ca prim act al Întrupării, Buna Vestire se constituie ca fapt unic şi nerepetabil în istorie. Întregul şir de evenimente care s-au succedat au dus la Jertfa de pe Golgota, la Învierea şi la Înălţarea în Ceruri. Aşa s-a încheiat lucrarea dumnezeiască prin care se făcea împlinirea promisiunii ca din Eva să se nască aceea care va putea zdrobi capul şarpelui. În acest fel, Buna Vestire e capul firului de fapte minunate care, după cum se ştie, au dus la mântuirea neamului omenesc.

În multe Biserici creştine este vizibilă o reprezentare picturală mai deosebită a Maicii Domnului. Este una din icoanele în care ea este arătată singură, fără Fiul ei, Domnul Iisus Hristos. O vedem în picioare înveşmântată în hlamidă regală, având reprezentaţi antropomorfi pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, care ţin cu una din mâini o coroană regală, cu intenţia vădită de a o aşeza pe capul Fecioarei.

Sfântul Duh, în chipul porumbelului domină scena. Este zisa scenă a Încoronării Maicii Domnului ca Împărăteasă. Când s-a desfăşurat această solemnitate nu ştim, avem însă mărturia Axionului, în care Biserica ne mărturiseşte despre Ea: „este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Aşadar ea, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, se află deasupra celor mai cinstiţi îngeri, Heruvimii cei cu mulţi ochi şi Serafimii cei cu şase aripi, în ordinea îngerească după descoperirea Sfântului Dionisie Areopagitul ceata a doua şi a treia îngerească. Maica Domnului este deasupra lor, ceea ce înseamnă că este în rangul I, înlocuind ceata lui Lucifer, îngerul cel căzut.

Tradiţia care conţine aceste revelaţii ne mijloceşte să înţelegem că la Buna Vestire ni se aduce la cunoştinţă nu numai Vestea Întrupării, ci şi altceva. Acest „altceva” este tot o „vestire”, o arătare că şi în lumea îngerească se produce un fapt deosebit. Este vorba de începerea lucrării de „reorganizare” a structurii lumii îngereşti care de la căderea lui Lucifer rămăsese văduvită de prima ei ceată, de acel Lucifer - purtător de lumină. Aflăm astfel că Dumnezeu a hotărât încetarea acelei vacante şi aşezarea în locul „vacant” a celeia care prin naşterea, creşterea şi păstrarea ei alături de Fiul cel minunat, s-a dovedit a fi cea mai vrednică „colaboratoare” a lui Dumnezeu, care prin Ea a dus la bun sfârşit opera de mântuire a neamului omenesc.

Iar în reprezentarea picturală avem consemnat evenimentul, solemnitatea în care se face investitura mamei şi Fecioarei ca Împărăteasă peste întreaga Creaţie. În acest fel, neamul omenesc prin ea se află deasupra lumii îngereşti. Ea este aceea care va conduce lumea îngerească şi care-i va fi supusă poruncilor ei. Prin această însemnătate, Buna Vestire se vede depăşind ansamblul de lucrări Dumnezeieşti care au dus la mântuirea lumii. Prin Buna Vestire este anunţată începerea şi încetarea dezordinii din lumea îngerească care capătă acum nu un suveran din sânul aceleiaşi lumi, ci dintre oameni.

De-a lungul celor două milenii de creştinism, de numele Bunei Vestiri s-au legat fel şi fel de evenimente şi fapte creştine. Acest nume a fost ales ca blazon în fel şi fel de lucrări creştineşti, simbolismul acesteia punând în valoare marele cuvânt prin care tânăra Fecioară din Nazaretul Galileii se înscria şi în istorie şi în veşnicie ca reprezentând smerenia cea desăvârşită prin acel Fiat al ei coborându-se, cum ne spun imnele liturgice, „cerul la picioarele ei”.

Poporul român a cinstit faptul şi simbolul, aşezând ca minunate altare sub sfânta-i protecţie. Cine a stat să numere câte altare au luat fiinţă pe pământul românesc purtând hramul Bunei Vestiri. Dar, lucru curios şi care nu poate fi trecut cu vederea, este că în deceniul al patrulea al veacului XX tânărul întemeietor al Legiunii Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu, instituie în cadrul acestei organizaţii creştine o recunoaştere a meritelor unora din membrii ei a unui ordin, a unei gradări de merit sub titlul de Comandant al Bunei Vestiri.

Auzind despre acest fapt, suntem inevitabil surprinşi de întrebarea: la ce Bună Vestire s-a gândit Corneliu Codreanu când a creat această distincţie. A înţeles el să extindă câmpul de aplicare a expresiei creştine şi la alt eveniment decât la cel clasic şi consacrat? Este o întrebare şi grea şi hotărâtoare. A putut el să ignore înţelesul milenar cu care poporul era obişnuit până la identificare absolută şi să încerce şi o altă Bună Vestire? Sau gândind la marele şi adâncul sens al unei expresii bimilenare, să îi pună pe noii comandanţi sub ocrotirea directă a aceleia care prin virtuţile ei a marcat hotărâtor destinul omenirii? Am susţinut în scris şi în discuţii despre Corneliu Codreanu că el a fost un teolog de o factură rară, dar care s-a ferit să îşi dezvăluie prea inveterat temeiul teologic creştin ortodox al doctrinei lui. Crearea acestui grad este pentru mine încă o dovadă a ortodoxiei gândirii lui.

Pătrunzând dintr-un început adâncul tainei miezul lucrării de mântuire a lumii, el a înţeles că Buna Vestire se aşează în mod automat pe frontispiciul actului de începere a lucrării de mântuire a poporului român şi care nu putea fi pus sub altă egidă.

Un comandant al Bunei Vestiri, purtând acest nume, aducea aminte întregul proces de miracole divine legate de acel eveniment petrecut acum 2000 de ani. El, acest comandant era oarecum încorsetat în acea hlamidă a smereniei care a dominat atmosfera din Nazaret şi totodată obligându-l la mărturisirea acelui fiat: „Fie mie după cuvântul tău!”Prin aceasta se stabilea între Mişcarea Legionară şi Fecioara Maria acea legătură începută atunci, în Nazaret, şi proiectată în veşnicie. Căci, aşa cum zice poporul român, fără Bună Vestire nu poate fi Paşti, adică Înviere.

Dr. Iosif Dumitrescu Niculescu, medic, veteran de război

Permanenţe, An VIII. Nr. 5 - mai 2005

 

divider



Ilie Tudor – Testamentul unei generaţii:Un an lângă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară

Ilie Tudor, născut la 3 martie 1923, în Podari, Dolj, a fost din tinereţe cântăreţ de strană la Biserica „Sfântul Ilie Decapolitul” din comuna natală, până când l-a chemat Domnul, după 92 de ani, la 22 martie 2015. Arestat la 35 de ani împreună cu alţi olteni civili şi preoţi, a fost condamnat la 22 de ani şi închis, între 1958 şi 1964, la Craiova, Gherla, Aiud, câteva colonii de muncă în Balta Brăilei. Credinţa lui s-a întărit în preajma celorlalţi mărturisitori creştini din închisoare, între care părintele Stăniloae, profesorul Mironescu, poetul Gyr. Pentru jertfa sa în spiritul creştinesc al ortodoxiei, a primit din partea Bisericii pentru slujirea căreia şi-a închinat viaţa, cea mai înaltă distincţie acordată mirenilor, Crucea Patriarhală. Este tatăl celebrului bard naţional Tudor Gheorghe.

Am găsit volumul lui Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară - ediţia a cincea, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, apărută în 2013 la Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor - la Târgul de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu, în 2017. Întârzierea nu are importanţă, cele relatate de autor ţinând de permanenţa valorilor naţionalismului creştin românesc, oricând valabile şi demne de a fi prezentate tinerelor generaţii de cititori. Prima ediţie a apărut la 30 de ani după eliberarea autorului din închisoarea politică, petrecută în 1964. Cartea este alcătuită din patru secvenţe, după o notă a editorului şi un cuvânt înainte al autorului: „Partea întâi: Înainte”, „Partea a doua: Apoi”, Addenda şi o galerie de fotografii-document.

PARTEA ÎNTÂI: ÎNAINTE conţine relatări despre copilăria petrecută la sediul din strada Gutenberg numărul trei şi la tabăra de vară cu local public de la Carmen Sylva.

Scrise cu talent literar şi umor sănătos, tandru, amintirile lui Ilie Tudor - unul din primii patruzeci de „copii ai Legiunii” de la Casa Verde (p. 89) vibrează de iubire, admiraţie şi respect neştirbite după mai bine de 50 de ani, pentru figurile de legionari cu care a intrat în contact nemijlocit de la o vârstă fragedă. Se desprinde din corpul povestirii portretul Căpitanului: „şeful Legiunii, care ne-a iubit atât şi care ne-a dorit un viitor frumos, demn şi mai ales cinstit şi creştinesc. Într-o lume care gonea după afaceri veroase - într-o lume în care cinstea şi dreptatea erau vorbe goale. Lumea aceasta, pe care dânsul o dorea transformată şi care l-a asasinat mişeleşte” (p. 53), sau: „Cine nu l-a văzut pe Căpitan în rugăciune nu-şi poate închipui cum arăta. Te înfiora numai cum ţinea ochii spre cer şi ce adâncă trăire şi comuniune, ce sfâşiere de suflet încerca în contactul cu Divinitatea, pe care el, martirul de mai târziu, avea să o trăiască cu toată fiinţa sa” (p. 85).

Prefaţatorul Răvan Codrescu afirmă, pe de o parte: „Dacă în planul politic, legionarismul - şi pe vremea lui Codreanu, dar mai cu seamă după moartea sa (1938) - a avut erorile şi exagerările lui, cu zel parşiv puse în evidenţă de adversari (până la contestarea sau ignorarea totală a oricăror virtuţi), în planul acesta formativ şi mobilizator a constituit un fenomen unic ca proporţii, complexitate, eficienţă şi durată, căci nu poţi să nu te minunezi până astăzi cum atâtea zeci de mii de oameni, aproape toţi peste medie, supravieţuitori ai celei mai cumplite prigoane şi nedreptăţi de-a lungul unei vieţi întregi, ajunşi octogenari şi nonagenari, îşi păstrează rectitudinea mărturisitoare şi mor neclintiţi în crezul tinereţii lor!” (pp. 8-9). Pe de altă parte, Ilie Tudor despre credinţa camarazilor, ca fundament al rezistenţei creştine în urma legământului făcut la mormântul martirilor Moţa şi Marin, formulează acest răspuns dat tuturor denigratorilor: „Or, a susţine că oamenii aceştia, care juraseră «să trăiască în sărăcie, să ucidă în ei poftele de îmbogăţire materială, să jertfească permanent pentru ţară», nu ştiau ce vor, ar fi ori naivitate, ori rea-credinţă! Ei pătrunseseră în miezul devărului legionar şi al menirii lui de construire a viitorului neamului românesc atât de total încât au mers fericiţi la moarte. Credinţa creştină a fost izvorul trăirilor lor” (p. 100). Iar invocarea capătă valenţele evlaviei: „Căpitanul n-a murit, căci nu putea să moară! El este viu în inimile tuturor celor care i-au fost urmaşi şi soldaţi împotriva răului din ţară şi din viaţă” (p. 94), aşa încât „iconizarea” de care vorbeşte, ca fapt exterior, publicitar, istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, în monografia sa: Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea şi căderea „Căpitanului” (Bucureşti: Editura Humanitas, 2017), constituie în realitate un profund fenomen de internalizare, trăit împreună cu ceilalţi şi de Ilie Tudor: „Oricât de crudă a fost prigoana, oricât de inumană temniţa, chipul Căpitanului ne era prezent în faţă, încurajându-ne când rezistenţa trupului ceda, când sufletul - îngenuncheat, umilit - se clătina. El, cel sfâşiat de cruzimea temniţelor, cel care se jertfise conştient pentru cauza Legiunii ca slujitoare fidelă a principiilor creştine, ne era far în bezna celulei, în iadul prigoanei” (pp. 92-93). Dificultatea de a explica trăirile experiate de copilul de altădată se îngemănează cu aceea de a prezenta personalităţile care i-au marcat devenirea: „La Casa Verde era o atmosferă pe care numai cine a trăit-o o poate înţelege. E greu de descris; poate numai la Aiud, unde şi-au topit zilele mii de legionari, am mai întâlnit ceva asemănător. Să nu fiu înţeles greşit. E vorba de starea de spirit a fiecăruia. E vorba de dragostea de frate pentru cel de lângă tine. E vorba de dragostea creştină trăită în toată plinătatea ei, conform învăţăturilor Bisericii şi Legiunii” (p. 78). Amintirea acelor vremuri de aurorală trăire îl face pe autor să mărturisească: „Ce atmosferă de dragoste şi de bună voie era acolo unde munceau legionarii, numai cine a văzut şi a trăit poate înţelege” (p. 57).

Cartea este o mărturisire de credinţă, iubire şi speranţă în cel mai autentic sens al trăirii acestor virtuţi creştine, calitatea de document a volumului este sporită chiar de mărturia autorului: „A trecut peste o jumătate de veac de când copilul de la ţară se minuna de ceea ce i se întâmplase şi i se înregistrase în memorie şi în inimă pentru toată viaţa. Amintiri care nu s-au şters, în pofida sălbaticei prigoane care a bântuit peste toată suflarea românească, atâta amar de vreme” (p. 29). Apar, fireşte, chipurile celor doi mentori însărcinaţi de Căpitan cu formarea copiilor de 13-15 ani din toată Ţara, în număr de şaptezeci la început, apoi mai mulţi (p. 46), adunaţi la reşedinţa bucureşteană din strada Gutenberg - şaisprezece, din judeţul Dolj (p. 27), din care doar doisprezece adolescenţi, între ei şi Ilie Tudor (p. 29 şi p. 39), duşi la tabăra şi restaurantul organizate şi administrate de legionari la Carmen Sylva (Eforie Sud): tânărul avocat craiovean Bartolomeu Livezeanu şi Nicoleta Nicolescu, neobosita lor mamă adoptivă care „era atât de caldă şi de atrăgătoare încât am iubit-o din prima zi” (p. 28). Camaradul comandant Livezeanu era îndrăgit de copiii pe care îi educa: „De ce-l iubeam? Prisosul de dragoste cu care ne învăluia permanent. Grija cu care ne îndruma paşii, cu competenţa pedagogului, şi, mai ales, stăruinţa cu care ne urmărea evoluţia” (p. 47). Într-un portret pictat de Nicoleta, la malul Mării: „ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam: cu reflexe de oţel, când se-ncrunta; calzi şi blânzi, când vorbea cu noi” (p. 32). Amintirile curg duios, întregind chipul tinerei pedagoge: „Nu mai ştiu dacă Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri: o fată suplă, cu ochii mari, înaltă, mereu cu zâmbetul pe buze, niciodată stând locului. Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosânzeana” (p. 54). Soarta nu a cruţat-o nici pe ea: „Nicoleta! Eroina care în timpul prigoanei a fost arsă de vie în crematoriu de către zbirii acelei vremi” (p. 33). Instruiţi de cei doi educatori, copiii erau astfel pregătiţi în „primele zile ale urcuşului spre adevărata trăire legionară, care era, înainte de toate, o trăire creştină” (p. 46) pentru a ajunge „viitori comercianţi români, dar mai ales [ca] oameni” (p. 47), în acel „început de luptă legionară împotriva necinstei din comerţ şi pentru înscăunerea unui echilibru în toate aspectele sociale din acea vreme” (p. 66).

Este amintit ajutorul, constând în treninguri şi ghete noi pentru copii, oferit de „marele industriaş D. Mociorniţă, simpatizant al Mişcării” (p. 28). La Sediul din strada Gutenberg, la Casa Verde şi în restaurantul din Carmen Sylva copilul Ilie Tudor îi va întâlni pe mulţi din aceia al căror chip îi va rămâne întipărit în memorie pentru totdeauna, un întreg pomelnic de viitori fraţi de crez şi suferinţă, impresionat fiind în primul rând de personalităţile elitei legionare: Radu Mironovici, Ion Zelea Codreanu, eroii întorşi din Spania Războiului Civil - inginerul Gheorghe Clime, prinţul Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Nicolae Totu şi părintele Dumitrescu-Borşa, ori Ilie Gârneaţă, generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul, Mile Lefter, poetul Radu Gyr, Nicolae Horodniceanu, dr. Ion Banea, doamnele Elena Codreanu, Ana-Maria Marin, Iridenta Moţa, comandantul Clement - administratorul Casei Verzi din strada Niculescu-Dorobanţul nr. 38 sau doctorul Grigoroiu din Craiova, Smaranda Taşcă, doctorul Bolintineanu, inginerul Smărăndescu-Pârâianu - gospodarul unităţii din Eforie, sau Ilarie - şoferul Căpitanului, pe maşina cu numărul 6095-B. „Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Te vrăjea”, îşi aminteşte Ilie Tudor despre Radu Gyr (p. 61) cu care se va revedea la Aiud în 1961, deţinut singur în celulă, bătrân şi bolnav dar neînvins, pe care îl duce în spinare la infirmeria închisorii. Apoi, o serie de MULŢI ALŢI legionari simpli, între care, inimosul fiu al satului Podari, Sever Teodorescu, proprietarul unui magazin de textile în Braşov, cel care a îmbrăcat copiii săraci din sat cu un camion de lucruri donate, sau şeful comitetului parohial „în care majoritatea erau legionari” - preotul Dan care adună un car de porumb şi bunuri cu care tuşa Ghiţa, văduva cu şase copii mici a chirigiului Dumitru Tudor din Podari găsit împuşcat în pădure, să poată ieşi din iarnă (pp. 24-25), sau preotul Dan Mihăilescu, şeful cuibului din brutăria consăteanului Constantin Stanciu, unde Ilie Tudor participă, la vârsta de treisprezece ani, la primele şedinţe ţinute în faţa icoanei Arhanghelului Mihail. Eminamente creştină, educaţia primită aici, ca frăţior de cruce, nu are nimic antisocial, dimpotrivă, este ghidată de imperativul voluntarismului social, de iubire, dăruire şi conlucrare pentru mai binele obştesc: „În fiecare săptămână, măcar o faptă bună. Cât de mică, dar să se facă! Se repara un podeţ, o fântână, un drum... Se căutau şi se găseau destule ocazii în care să poţi face o faptă bună pentru aproapele tău” (p. 24).

Vibranta evocare a zilei declarării Statului Naţional Legionar din capitolul „6 OCTOMBRIE 1940” conţine şi mărturia tainei ce lega conştiinţa împăcată şi sufletul curat de bucuria şi forţa năvalnică a cântecului legionar cu care tinerii români i-au înfricoşat pe duşmanii de credinţă şi Neam, atunci când: „în seceta politicianismului gregar şi uscat, spiritul legionar spărgea nişte tipare şi formule vechi, în care se bălăceau lăcomia, ura, necinstea, goana după căpătuială”. Este vorba despre cele auzite odinioară de la Căpitan despre cântec şi reţinute de copilul înflăcărat: „Pentru a putea să cânţi îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie a sufletului tău. Cel ce merge să fure, acela nu poate cânta; nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi vrăjmăşie faţă de camaradul său şi nici al cărui suflet e sterp de credinţă. Cântecul să vă fie un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că e o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat. Iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi la o parte şi să lăsaţi locul vostru celor ce pot să cânte!” (p. 109).

O tandră rememorare a unei întâmplări binecuvântate mai apare în Prefaţa cărţii. Comuniştii înscenaseră cu acte măsluite, pentru slăbirea rezistenţei morale şi fizice a tatălui întemniţat, moartea lui Gheorghe, copilul său minor de cincisprezece ani, elev. La aflarea falsei veşti, Ilie, tatăl celor trei copii rămaşi acasă, Gheorghe, Valeria şi Elena, leşină în braţele colegului de celulă, preotul Gornic. Miracolul a fost acela că tatăl şi fiul visaseră simultan un vis identic, din care tatăl Ilie s-a convins că fiul nu murise, iar fiul Gheorghe a ştiut că va intra la Institutul de Teatru, aşa cum s-a întâmplat.

PARTEA A DOUA: APOI cuprinde rememorări ale vieţii de deţinut politic, în dictatura comunistă din România, condamnat la 22 de ani pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Locurile de dureroasă amintire sunt sediul Securităţii şi temniţa de la Craiova, reeducarea de la Aiud, coloniile de muncă de la Salcia, Periprava, Luciul Georgeni, Stoeneşti, urmate de reîntâlnirea cu unii camarazi sau cu anchetatori şi tartori, după eliberare. Din multele figuri ale condamnaţilor politici ori ale siniştrilor torţionari şi acoliţilor lor din rândul condamnaţilor întâlniţi în calvarul penitenciar se desprind câteva, deosebite: la izolare, împreună părintele Stăniloae sau Petre Ţocu - fostul şef de la Carmen Sylva, ori „rezistenţii” la Reeducare scoşi de la Zarcă: Alexandru Ghika - fost şef al Siguranţei Statului, Radu Gyr, Radu Mironovici ori zeflemitorul Petre Ţuţea sau generalul Manu. După 40 de zile petrecute de autor în izolare la „gheţărie”, pentru că jucase şah cu piese din pâine în celulă, ajutorul lui Pavel Trancă i se pare „mâna lui Dumnezeu”, iar cu preotul Constantin Sârbu din Panaghia-Dolj fusese legat cu lanţul, de picioare. Medicul Mihai Iubu din Cluj primise 25 de ani muncă silnică, pentru că îi dăduse lui Lucian Blaga cartela lui de mălai (p. 172). În anul eliberării condamnaţilor politici, 1964, ajuns fierar-betonist, munceşte pe şatierul penitenciar cu necalificaţi cărători de materiale ca: preotul Iustin Pârvu, profesorul Mironescu, preotul Rusu din Galaţi, inginerul Mateescu din Vala, profesorul Mioc din Lugoj, medicul Mihai Iubu... (p. 179). La „bomba” din Aiud în 1959, cu prilejul oficierii pline de curaj în condiţiile din celulă a slujbei de Înviere, cu trei episcopi din care unul greco-catolic şi peste 100 de preoţi încarceraţi, autorul are luminoasa revelaţie a vocaţiei sale: „Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar trăirea era atât de vie încât, cum s-a dat binecuvântarea, am închis ochii, am văzut Penticostarul deschis la noaptea Învierii şi am cântat, fără vreo omitere, slujba Învierii. Nu ştiam că ştiu canonul Învierii pe de rost!” (p. 135).

Volumul de memorii al lui Ilie Tudor se contituie într-un exemplu de nestrămutată credinţă în adevărul creştin revelat şi împărtăşit, în puterea mântuitoare a rugăciunii, în valoarea spirituală formatoare de caractere a suferinţei în închisoare, în cauza românismului jertfelnic şi dătător de martiri, în iubirea fratelui neajutorat, în rolul salvator de suflet al poeziei lui Radu Gyr, condamnatul la moarte, apoi la muncă silnică pe viaţă: „Scară către cer pentru obijduiţii veacului” (p. 191). „Poezia lui Radu Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii” (p. 193), fiecare vers al său „fiind o ţandără de adevăr ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen, în jumătatea de secol de îngenunchere naţională” (p. 194). Într-un prezent în care, observă cu îndreptăţire Ile Tudor: „pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase”, îndemnul autorului e limpede ca apa unui iezer carpatin: „Caută, tinere, şi găseşte - nu-i greu - izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru, de care se cade să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi” (p. 199). „Închisoarea a fost un centru de iradiere a misticii creştine. Astfel, cel ce va deveni criitorul şi monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, evreu, s-a convertit ca urmare a discuţiilor avute cu intelectualii legionari în timpul detenţiei” (p. 196). „Am credinţa fermă că duhul Căpitanului şi al miilor de martiri ai Legiunii ocroteşte pământul acesta sfinţit de sângele lor risipit în cele patru zări, de la Jilava la Sighet, de la Gherla la Aiud, de la Canal la Baia Sprie. Oricâtă teroare, oricâtă viclenie luciferică, cum spunea Comandantul Horia Sima, nu pot înfrânge lupta celor luminaţi cu Duhul lui Dumnezeu, cu dragostea Lui” (p. 201); „Or fi bănuit oamenii aceştia ce hidră masonică le pregătise sfârşitul? Greu de crezut. Nicoleta! Singura femeie comandant legionar, ucisă bestial şi aruncată în flăcările crematoriu încă vie fiind! Eroi! Martiri! Sfinţi! Căzuţi în luptă pentru neam şi Biserica lui Hristos [...] Şi erau atât de frumoşi! Şi erau atât de curaţi! Atât de plini de viaţă şi de dorinţa de a spăla întinăciunea veacului cu sângele lor tânăr; dorinţă plătită din greu. Pe cei puţini care au scăpat din gura hulpavă a mitralierelor lui Armand Călinescu, şi apoi ale lui Nicolski, i-am întâlnit la Aiud. Erau schelete vii. În ochi aveau totuşi aceeaşi lumină, în suflet aceeaşi nădejde şi în inimi chipul drag al Căpitanului, Sfântul lor” (pp. 202-203).

ADDENDA este la rândul ei alcătuită din două secţiuni: una de proză, dedicată nepoatelor Oana şi Adela; o culegere de distihuri, cealaltă.

Proza lui Ilie Tudor din Cu capul pe genunchii Domnului este scrisă de un meşter al metaforei poetice mustoase şi cuceritoare, de nivelul atins cu câteva decenii mai înainte de un brăilean: Fănuş Neagu: „Încep să mă conving că nimic nu-i mai frumos ca vântul noaptea, când devine stăpân şi te urmăreşte peste tot. Greu bagi de seamă că e cam ticălos. Stă cu cuţitul în mână şi nu te taie. Te crestează puţin şi-ţi seamănă în răni miros de fulger proţăpit în foi de nuc înflorit în noaptea de Sfântul Gheorghe. Iată cum tristeţea se răsuceşte în inimă ca iedera, pentru că amăgirea, risipindu-şi fumul, sună ca dorinţa de a fugi în crânguri de grâu verde, în care picură în nopţi senine lacrimi de lună. O, de câte ori n-am vrut să topesc în şoapta cântecului aur de toamnă şi răcoare, să îngenunchez la masa tăcerii, ca un măceş încărcat cu chiciură de stele, şi să nu mai simt durerea lumii, care mă ţine de mână [...] fiindcă cred că Luceafărul vieţii mi s-a îngropat în gheţuri, pe drumuri de nea” (p. 210). Nu ştiu ce literatură ar fi scris Ilie Tudor dacă durerea lumii nu l-ar fi ţinut de mână, uneori şi în cătuşe. Fragmentele alese aici ne lasă să bănuim că ar fi ajuns un scriitor de marcă, un redutabil reprezentant al prozei poetice româneşti. Frumuseţea frazelor cu care se adresează nepoatelor sale şi cititorilor, urmaşii săi, mai cu osebire când descrie o viaţă de privaţiuni dar şi bucuria de a scrie, încununată de ecoul îndemnului eminescian din În zadar în colbul şcolii, ni se par convingătoare: „Atunci când nu ţi-e bine între oameni, caută în tine un lac; împinge în el o barcă cu cer senin, ia vâslele şi, după ce ai bătut câteva pogoane de apă şi stufărişuri, închide ochii şi vezi-te copil, în braţele mamei! Vei simţi că eşti în poala lui Dumnezeu şi fericirea îţi va da ocol; iar când vine noaptea, în care simţi că vântul e în genunchi, pune urechea la pământ, s-auzi cum creşte iarba, şi te vei simţi OM până în buricele degetelor” (pp. 211-212). De asemenea, alte profesiuni de credinţă, alte îndemnuri luminoase şi înţelepte, în acelaşi ton hâtru, bonom şi sfătos, al talentatului şi tandrului bunic oltean: „N-am mai spus nimănui. Când scriu, întineresc. În aceste clipe seamăn cu un castan înflorit, care promite să-i tragă o chelfăneală unui cireş zevzec, fiindcă s-a rupt din grădină şi a sărit în vecini, să-i pună cercei unei fete care-n nopţile de Mai îşi trimite sufletul şi gândul să bea ploaie curată mai sus de loc şi mai jos de poartă, în nici un caz în ramurile cireşului [...] Ce să fac! Simt un ceas cântat de cucuvele, ca orice poet înhâmat în cătuşe la căruţa unui veac torturat de fărădelegi şi ticăloşii [...] Acum parcă aş sta într-o cutie de vioară şi nu am trecut, fiindcă simt prezentul că-mi curge prin buzunarele rupte, mă văd adunând firimituri de pâine pentru cloşca din grădina cerului pe care visez să o pot muta în pridvorul casei sufletului flămând, rebegit şi şchiop [...] Niciodată nu e prea târziu să rămâi optimist tânăr, oricâte întâmplări rele ţi-ar da ocol. Treci prin ele, nu le lăsa să-ţi jefuiască partea din suflet unde sălăşluieşte dragostea, dă-le cu sâc şi păstrează cât poţi focul nestinsei bucurii. Cât e de greu şi cât de minunat!” (pp. 212-213).

Distihurile rimate poartă un titlu simplu: Cugetări lirice. Ele împlinesc profilul unui scriitor.

După cuprinsul cărţii, găsim un documentar: Ilie Tudor - O biografie în imagini, ce adună fotografii în alb-negru şi color, din viaţa şi altarul din suflet ridicat întru cinstirea sfinţilor naţionalişti creştini şi crezului lor, cărora autorul le-a rămas fidel întreaga sa viaţă.

Cartea lui Ilie Tudor din Podarii Doljului, unul din primii Copii ai Legiunii este, dincolo de expresia unui har literar deosebit, un testament: testamentul unei generaţii. Fiţi şi voi cititorii îmbogăţiţi ai acesteia!

Mihai Posada 

divider



Din Temniţele Memoriei: Mărţişor Legionar 1937

„Serviciul de propagandă scrisă de la biroul central al Legiunii, aduce la cunoştinţa tuturor, prietenilor, membrilor şi legionarilor că: Mărţişorul Legionar 1937 este un model unic Crucea Verde Majadahonda cu o cunună de frunze de stejar şi se va pune în vânzare numai prin organizaţiile şi debitele legionare.”Buna Vestire, anul I, nr. 3, 24 februarie 1937

Mărţişor pentru Ana Crina - Gheorghe Stănescu

Copila mea, mărţişorul din acest an

Nu este-o păpuşă, nici un pian

cu clape de catifea

nici o girafă cu ochi de cafea,

nu este oaie cu lână de vată,

nici urs nu este de ciocolată,

nu este-un fluture, nu este-o carte:

e numai lacrima ce-mi cade de departe

pe funda-ţi roşie din păr.

Închis pentru-o fărâmă de adevăr,

m-am străduit în tăcere,

într-o neştiută îngenunghiere,

să-ţi făuresc un mărţişor

din nestemata lacrimii de dor.

Păstrază bine mărţişorul, tată!

Ai să-l pricepi când vei fi mare şi-nvăţată!

 

divider



Închisoarea din Sighet în memoriile lui Radu Budişteanu

Radu Budişteanu s-a născut în 1902, la Bucureşti. A urmat studiile secundare la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde obţine premiul Ligii Culturale pentru cel mai bun elev, fiind totodată ales şi Preşedinte al Asociaţiei Societăţilor Literare şi Ştiinţifice a liceelor din capitală. A făcut studii de Drept şi doctorat în Bucureşti. La 21 de ani este avocat în baroul Bucureşti. A urmat şi Facultatea de Litere şi Filosofie, precum şi Teologia. Şi-a continuat studiile juridice la Academia de Drept Internaţional de la Haga (1926), în 1927 obţinând o bursă „Carnegie”, după care a plecat la Paris la Institutul de Înalte Studii Internaţionale al Facultăţii de Drept, luându-şi diploma ca şef de promoţie. A fost magistrat la Tribunalul Bucureşti. Devine vice-preşedinte al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor la Congresul de la Paris din anul 1937 şi Şef de Cabinet în cadrul Ministerului de Interne.

A fost ales deputat din partea partidului Totul pentru Ţară (noua titulatură sub care activa politic Mişcarea Legionară), la alegerile din 1937. În aprilie 1938, pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea, a fost arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, fiind eliberat după doi ani.

În vara lui 1940 este cooptat ca ministru legionar în guvernul Gigurtu, împreună cu Augustin Bidianu şi Vasile Noveanu. După 23 august 1944 este deţinut politic la Uranus, Gherla, Aiud şi Sighet, vreme de aproape 20 de ani. La sfârşitul anilor 1970 reuşeşte să emigreze în Germania, reluându-şi activitatea politică legionară.

A colaborat la numeroase reviste şi ziare legionare din exil, printre care: Carpaţii (Madrid), Cetatea Luminii (Brasilia), Curierul (Santa Clara, California), Libertatea (New York), Drum (Pittsburg), ş.a. A trecut la cele veşnice în 1991.Fiind un demnitar legionar trecut prin multe puşcării, mărturia sa despre Sighet (unde cvasitotalitatea deţinuţilor aveau alte orientări) din cartea „În secolul luminilor stinse” constituie un izvor documentar de primă mărime. Iată câteva din amintirile şi reflecţiile lui Radu Budişteanu:

„Două sute de foşti miniştri şi înalţi demnitari se găsesc în această închisoare unde vom sta 5 ani, la capătul cărora vor ieşi numai o sută (câţiva ca să ne continuăm detenţiunea), ceilalţi o sută rămânând să susţină cu oasele lor frontiera ţării noastre, faţă în faţă cu Ruşii.” (pag.133)„Moartea vizitează mica noastră colectivitate (celula 67). Mihail Manoilescu (ministrul Afacerilor Externe în momentul cedării Ardealului de nord în 1940) luase un tifos exantematic în închisorile prin care trecuse şi moare în braţele mele.” (pag.134)„Am fost schimbat de 10 ori din celulă în celulă în această închisoare. Toate erau murdare: primul lucru pe care-l ceream era să-mi dea cu ce să curăţ noua celulă. După ce terminam această muncă scârnavă mă mutau în altă celulă, unde reîncepeam… dându-mi seama de jocul lor diabolic, am schimbat metoda şi-mi începeam existenţa în murdărie de care nu mă atingeam decât după un timp. Era salutar pentru forţele mele, dar nu pentru moral şi simţul estetic al omului care voiam să continui a fi.” (pag.137)„Urcându-ne pe capacul tinetei vedem foarte aproape frontiera sovietică. Din celulele aşezate pe partea cealaltă a puşcăriei ai o vedere magnifică pe dealuri plantate cu arbori fructiferi şi cu vii…” (pag. 139)„Ca inovaţie, în această închisoare se introduc percheziţiile nocturne. Dormi profund, ca un deţinut sfârşit. În plină noapte eşti sculat, toate lucrurile sunt percheziţionate şi aruncate unele peste altele în mijlocul celulei, nu se găseşte evident nimic dar odihna s-a dus, te apuci să-ţi aranjezi boarfele, evoci în mod nerespectuos pe mama domnului director, inventator al acestui nou supliciu, apoi te întinzi pe pat aşteptând clopotul de ora cinci…” (pag.139)„Eu şi colegul de celulă aveam ordin să curăţăm perfect culoarele de la etajul nostru. Când gardianul constata că jumătatea colegului meu era prost curăţată, mă obliga pe mine să curăţ şi partea lui. Asta a durat mai bine de două luni… Când a trebuit să ridicăm un tub de oxigen de 50 kg, el n-a ridicat la timp şi eu am simţit cea mai îngrozitoare durere din viaţa mea (mi se fracturaseră vertebrele terminale). În acea perioadă m-am gândit să mă sinucid…” (pag.140)„Rufăria murdară era depusă înaintea fiecărei celule şi mâinile nostre trebuiau să o strâgă şi s-o separe, cămăşile de o parte, izmenele de alta. Puşcăria ne făcea să cunoaştem artele menajere! Această rufărie era în cea mai mare parte îngrozitor de murdară, pătată de sânge şi de fecale…” (pag 141)„Într-o noapte aud sunând clopoţelul de la gâtul bietului cal care trăgea căruţa brutarului ce transporta pâinea noastră cea de toate zilele. Cu tot riscul de a fi prins şi aspru pedepsit, mă lipesc de perete în pervazul ferestrei şi privesc. Ce văd? Doi gardieni duceau cadavrul unui deţinut către căruţă. Unul îl ţinea de picioare, celălalt de braţe. Şi apoi, balansându-l, ceea ce tare îi făcea să râdă, îl aruncară în căruţă. Şi din nou răsuna sunetul clopoţelului de la gâtul bietului cal care dimineaţa aducea cu căruţa pâinea deţinuţilor şi noaptea ducea spre groapa comună cadavrele lor. În zilele următoarea am refuzat să iau pâine. Aveam sentimentul că ating un cadavru… cadavrul unui frate asasinat în puşcărie.” (pag. 142)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (12)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Războiul civil din Spania reprezintă un punct culminant în lupta dintre Puterile Anonime, care stăteau în spatele atâtor oameni de stat şi atâtor guverne din lumea burgheză şi Puterile Naţionale ce se opuneau întreprinderilor comuniste sau pro-comuniste sub orice formă şi sub orice nume s-ar fi ascuns ele. Era deci firesc ca participarea legionarilor la acel război, dragostea şi proslăvirea cu care fusese înconjurată reîntoarcerea în ţară a celor vii şi a celor morţi să pricinuiască începutul unei crize acute între cele două fiinţe care întruchipau, mai mult decât oricare altele, aceste două puteri adverse în ţara românească Corneliu Codreanu şi regele Carol al doilea… Cât despre acesta din urmă, el a fost definit chiar de mama lui, regina Maria, care-mi spunea încă din 1928: “Îl vreţi pe Carol ca rege? Să vă ferească Dumnezeu!” (pag.121-122)

Mihail Sturdza considera evenimentul morţii eroice a lui Moţa şi Marin în Spania (13 ianuarie 1937) şi impresia profundă ce a marcat întreaga ţară „un moment unic în istoria neamului “care reflecta forţa Mişcării Legionare, nu la nivelul popularităţii superficiale ci pe planul profund al durerilor şi aspiraţiilor neamului românesc. Regimul carlist, demult corupt şi criminal, îşi pregăteşte strategia demonică de a-şi elimina singurul adversar real şi de a zdrobi orice formă de libertate şi demnitate românească. Calculele comode, conform cărora legionarii vor rămâne doar o piesă de decor în aparenţa democratică de până atunci, s-au dovedit false. Toate încercările de corupere sau dezbinare au eşuat. Tactica meschină de divizare a partidelor prin stimularea ambiţiilor personale ale politicienilor (care i-a spart în bucăţi şi pe liberali şi pe ţărănişti) n-a avut succes în cazul legionarilor.

Prin participarea la lupta anticomunistă din Spania, legionarii şi românii în general s-au înscris în marea bătălie mondială împotriva Anticristului de partea forţelor creştine şi naţionale, luptă recunoscută (mai devreme sau mai târziu) ca legitimă de toată opinia publică democratică, de toată omenirea care încă păstra o brumă de normalitate.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 12 martie 1937, în ziarul Buna Vestire - Valeriu Cârdu: Tatăl Dacului întârziat

Trăieşte undeva întru codru de istorie şi viaţă, un stejar bătut de toate vânturile şi încercat de cele mai aspre vijelii. Statuar, veşnic ridicat spre soare şi vis, a aşteptat furtunile gata de luptă. Demult, demult, furtuna supusă şi îngenunghiată săruta poala stejatului. Nu s-a îndoit gorunul. Pentru că stejarii stau drepţi ca moartea şi istoria. Nici nu s-a frânt stejarul. S-au frânt vijeliile despicate de uriaşa lui dârzenie. Stăpânitor al vremurilor vitrege. Părintele Ion Moţa dăltuit din baladă şi crescut monumental din epopee, duhovnicul jertfei de la Majadahonda, a transformat Orăştia în Sarmisegetuza modernă.

Sub patrafirul ardelean al Orăştiei, se spovedesc toate durerile noastre, vin visuri pentru închinare şi nădejdiile pentru mărturisire. Acolo, în Orăştia zidită de Părintele Moţa, în Orăştia „Libertăţii” de demult, au coborât lacrimile pentru alin, deznădejdiile pentru dezlegare, închisorile pentru libertate şi răstingirea pentru chemarea năvalnică a Învierii. (...) Şi tot din cuibul slovei de la Orăştie a pornit Vulturul de la Majadahonda. Cea mai sublimă jertfă pe care părintele Moţa - după orănduirea şi voia lui Dumnezeu - a pregătit-o Învierii româneşti. Ţara toată, ţara bună şi îndurerată şi-a frânt genunchii, smerit, în faţa epopeicului sicriu al dacului întârziat. A îngenunchiat şi Părintele Moţa, punându-şi sublim şi dacic armura durerii fără hotar. Inima de tată a plâns. Slujitorul altarului s-a închinat lui Dumnezeu, lespedea unei vieţi de slavă şi de trăire creştină. Ctitorul cuibului din care a pornit dacul întârziat s-a ridicat magnific din furtuna clipei şi în pragul Sarmisegetuzei a dat mâna cu toate legendele, cu iureşul de balade, cu dacii şi cu istoria.

Şi-a primit feciorul întors pe scut, ca un arhanghel al jertfei. A trecut o lună de când sicriul dacului întârziat a vestit ceasul Învierii. De-atunci, alături de toate jertfele vieţii sale, părintele jertfei de la Majadahonda lucrează mereu pentru zidăria eternă a neamului. Din neodihna vieţii de aprigă luptă, tatăl dacului întârziat pregăteşte visuri şi creşte eroi. Înălbit de ani, uriaş şi stăpânit ca atunci în noaptea aceea luminată de făclii aprinse întru slava Vulturului de la Majadahonda, ca în noaptea aceea de zguduitoare arăire epică a durerii, acolo, în Orăştia celei mai mari răstigniri, Părintele Moţa citeşte Liturghia celei mai mari Învieri.

Coboară dacii din mormintele Sarmisegetuzei, vin suliţarii lui Iancu şi iată-l, crescut din răni şi din roată pe Horea îngenunghiat şi el pe o piatră de legendă. Se aude tropot năvalnic din zare. Se desluşesc nesfărşite cohorte. Se aud tropare sfinte. O pădure întreagă de făclii vine de departe, vine şi sparge întunericul. Fluierul lui Iancu îşi potoleşte jalea. Iată-l şi pe Ionel Moţa. E viu, e mare. Ochii lui pătrunzători surâd în bucuria Învierii. E lângă noi, comandă. E viu.

Bat clopotele. Binevestitoare. Bat clopotele peste toată istoria. Se ridică lespedea de pe morminte. Vine Învierea. Cineva strigă peste vreme, uraganic: „Patria! Patria! Patria!”. Duhovnicul Învierii, îmbrăcat în straiele jertfei, Părintele Moţa a început slujba de slavă. Îngenunchiem. Ne rugăm. Alături de noi, îngenunchiată, furtuna s-a potolit. De departe, pentru închinare, vine istoria îmbrăcată în haine de pelerin. Tatăl dacului întârziat citeşte Evanghelia: „Patria! Patria! Patria!”.

Buna Vestire, 12 martie 1937

 

divider



Flori de aur din Maramureş (46)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (Preot Prof. Marius Vişovan)“Se apropia vacanţa şcolară, deci Icuţa fiind profesoară avea mai mult timp liber. M-am hotărât să-mi iau şi eu concediul, pentru a putea fi cât mai mult împreună cu Icuţa. Era o vară caldă, frumoasă. Ne-a venit ideea de a merge la ştrandul cu apă sărată de la Ocna Şugatag, la vreo 20 km de Sighet. Era foarte plăcut drumul cu trenul forestier, o mocăniţă ce şerpuia pe un ecartament mic. Avea viteză de bunicuţă. Puteai să te dai jos din mers, să bei apă de la izvor şi să-l ajungi din urmă. Toată această ambianţă romantică - Icuţa, trenuleţul, priveliştile mi-au reamintit nişte canţonete italiene de pe vremuri. Am început să fredonez. Deci n-am uitat să cânt... Apoi i-am spus Icuţei: -

Să ştii că într-o zi va trebui să vii la noi acasă. Mama a aflat de prietenia noastră şi ar vrea să te cunoască. Ştiu că nu e prea uşor, dar când crezi, spune-mi! Doar n-o fi foc!

După câteva zile, am intrat pe poarta casei, cu emoţii... În curte, mama cu o carte de rugăciuni în mână se lumină la faţă când ne văzu: - Poftiţi în casă! Îmi pare bine că aţi venit! Mama avea glasul puţin tremurat. Amândouă erau emoţionate, dar nici eu mai puţin. Icuţa îşi ascundea emoţia împletind franjurii de la faţa de masă, apoi i-a despletit şi i-a împletit din nou... Încetul cu încetul, stinghereala s-a risipit. De vorbit, vorbeam mai mult eu... Începutul a fost făcut.

Când am condus-o acasă, mi-a mărturisit: - Cred că nici la cel mai greu examen nu am avut asemenea emoţii, dar acum mi-am revenit. Mama ta se bucură de toate bucuriile tale. Am simţit asta...”(Aurel Vişovan, “Dincoace de gratii”)

 

divider



Izolare (liceeni în închisori)

În vara aceea a anului 1950, s-a acutizat conflictul între tabere. Parte din cei de la izolare au fost transferaţi disciplinar şi alţii le-au luat locul. Printre aceştia m-am numărat şi eu, nu pentru merite personale, ci pentrucă eram incapabil să-mi ţin gura.

Am nimerit la izolarea mică, situată la colţul dinspre bucătărie a curţii. Nu era foarte rău acolo, camera izolării avea un mic hol, unde în fund tronau tinetele, iar în faţă era o uşă de ieşire-intrare cu geam, deci cu vedere la curte!?! Camera era mobilată cu priciuri şi două sau trei taburete. Evident şi automat, pachetele de acasă, sistate, plimbarea, limitată şi efectuată după închidere - ca să nu se ia legătura cu reacţionarii - spre a nu-i influenţa „negativ”. O tâmpenie ca atâtea altele, părţile erau clar delimitate şi trecerile dintr-o parte în cealaltă, mai rare ca cele ale aleşilor contemporani din caricatura de Parlament al României. Cu excepţia de rigoare a celor doi alergători nemţeni, Lupeş şi Măzăreanu.

Consideraţi flăcăi de caracter, ambii mărunţei de statură, primul fiind un tânăr ager, cu ochi extrem de vii şi iscoditori, celălalt mai domol, mai păpuşă, frumuşel şi timid, foarte legaţi între ei. Au surprins prin „trecerea” lor intempestivă de partea celor pe care-i detestau făţiş. Foştii detestaţi jubilau, noi ne-am întristat ca de fiecare dată când se înregistrau „pierderi”. Dar, la război ca la război, s-au dus, ducă-se! Habar nu aveam atunci, ce coceau băieţii aceştia! Aveam să aflăm în noaptea de 7-8 Noiembrie 195O.

Desigur, la izolare s-a instalat curând binecunoscuta foame - cu toate că băieţii de „afară” ne mai strecurau cu mari dificultăţi câte o bucăţică de slănină sau câteva cubuleţe de zahăr - iar mica bucurie a vicioşilor, ţigara, a fost suspendată cu desăvârşire şi fără regrete: nu-i, nu-i! Ceea ce era cu adevărat trist consta în faptul că nu de gardieni trebuia să ne ferim,ci de acei aflaţi sub acelaşi statut de deţinuţi politici, dar ei ziceau că-s lămuriţi! Ca nişte vrednici bolşevici, au reuşit să înlăture din poziţiile „cheie” - cum era bucătăria - pe cei ce nu dovedeau zel ca reeducaţi, la fel au exclus din ateliere pe cei nelămuriţi - unii au ajuns cu noi la izolare - şi au instaurat un soi de „regim” revoluţionar. Erau jalnici sărmanii, dar au schimbat faţa optimistă a Târgşorului şi au produs suferinţă şi repulsie.

Ne-am găsit ocupaţii şi m-am ataşat de Mitică Grad, conjudeţean dar „căzut” cu un grup de normalişti din Cluj şi fiind eu mare amator de vorbe de duh, iar don Mitică - mare meşter în domeniu, ne-am apropiat şi ne-am simţit bine împreună. Mai jucam table, deşi eu nu am fost niciodată amator de jocuri, dar timpul era straşnic dilatat şi trebuia umplut cu ceva. Foamea era suportată, dar aceasta diminuează capacitatea de asimilare - cerebrală - şi ne relaxam cum ne pricepeam. Deoarece timpul în regim celular îşi modifică dimensiunile, spre satisfacţia domnului Einstein. Noi, totuşi, având deja experienţă, ne-am adaptat, viaţa decurgea normal, cu foame, cu sete de aer, cu dorinţa de libertate care nu se ostoia niciodată - dar nu cu orice preţ! -, cu zaruri sau şah, cu repetiţii corale şi alte ocupaţii, încât nu aveam timp nici să ne plictisim, nici să ne gândim la incomodităţile izolării. Acolo am descoperit că numai proştii se plictisesc. Orice om, cu o sămânţă cât de mică de inteligenţă, va găsi modalitatea ca în orice situaţie, oricât de vitregă, să-şi valorifice timpul, activându-şi creierul, acoperind după posibilităţi vremea care oricum trece, în favoarea minţii, a judecăţii drepte, înţelegere şi toleranţă - în sensul bun al cuvântului - şi ceea ce pentru noi părea greu în acele momente, în iertare, Iertarea fiind un subiect mai special: cât avem dreptul să iertăm? De vreme ce nu suntem judecători şi nu avem drept de judecată!?! Până la urmă iertarea a venit de la sine, dar atunci nu ne omoram să dezlegăm cu precizie asemenea subtilităţi. Au venit de la sine, în timp şi peste timp.(va urma)

Ioan Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: 20 martie 1935, Generalul Cantacuzino - Manifest la înfiinţarea partidului Totul Pentru Ţară

Şeful meu politic Corneliu Zelea Codreanu mi-a spus: „Domnule General, la 10 decembrie 1934 s-a împlinit termenul legal după care aveţi dreptul de a cere un semn electoral şi de a înfiinţa un partid politic. Vă rog, deci, să înfiinţaţi un nou partid pentu ca toţi cei ce cred într-o Românie Nouă să poată activa politiceşte sub o formă legală. Eu rămân pe vechea poziţie pe care nu o pot părăsi. Înţeleg să lupt până la capăt pentru dobândirea dreptăţii şi legalităţii. În acelaşi timp vă rog să îmi permiteţi a mă ocupa în noul partid cu partea de educaţie.”În consecinţă, înfiinţez pe data de 10 decembrie 1934 partidul politic „Totul pentru Ţară” şi-l înfiinţez cu singura condiţie să recunoaştem cu toţii pe Corneliu Zelea Codreanu ca şeful nostru spiritual. Adepţii acestui partid îşi propun şi jură împreună cu mine să îndeplinească cu tenacitatea ceasurilor de tranşee în contra tuturor adversarilor şi adversităţilor următoarele:În ordinea spirituală: Înălţarea morală a poporului român, Cinste, Demitate, Ordine, Dor de muncă şi credinţă în Dumnezeu.

În ordinea naţională: Apărarea legală a României în contra primejdiilor mereu crescânde care o pândesc fie din afară, fie din-năuntru.

În ordinea socială: Dreptate şi pâine pentru toţi acei care muncesc.

În ordinea statală: O organizare monarhică de stat şi în stat adecvată noilor împrejurări de viaţă românească.

În ordinea internaţională: Pace şi bună învoire cu toţi cei ce vor respecta hotarele României şi toate drepturile noastre de stat liber.

Pe baza acestor principii, chem sub steagul nou înălţat pe toţi românii şi româncele ce doresc din adâncul inimii o altă soartă acestei ţări.

Totul pentru Ţară, pentru Rege, pentru Cruce.

Şeful partidului „Totul pentru Ţară”General Cantacuzino-Grănicerul

Comisiunea centrală electorală din Ministerul de Justiţie cu certificatul nr. 9 din 20 martie 1935 a aprobat constituirea legală a acestui partid.

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Primirea oamenilor politici în Mişcarea Legionară

Către Şefii de Regiuni şi Judeţe: Răspund la întrebările trimise din diferitele părţi ale ţării unde în ultima vreme se observă o afluenţă către Legiune a oamenilor cari au jucat vreun rol deosebit în viaţa publică de până acum. Oamenii cari au jucat un rol deosebit în viaţa publică de până acum nu se mai pot încadra în Mişcarea Legionară, chiar dacă dau semne că au înţeles această mişcare, chiar dacă sunt gata să facă jurăminte şi chiar dacă vi s-ar părea că prezintă destulă garanţie de devotament.

Această măsură vine în urma unei experienţe legionare de mai mulţi ani de zile care conchide că oamenii, trăind într-o anumită mentalitate, cu foarte mare greutate se pot adapta mentalităţii legionare cu totul deosebită şi chiar dacă aparent se adaptează, n-o fac decât formal, nu în adâncuri, pentru ca în momentele critice ale organizaţiei aceste adâncuri de mentalitate deosebită să iasă la iveală (fără voia lor), fie printr-o judecată nelegionară, fie printr-o acţiune sau ieşire care poate periclita însăşi unitatea şi chiar viaţa mişcării.

De aceea, pentru siguranţa, liniştea interioară, şi păstrarea nealterată a Mişcării Legionare, oamenii ce au jucat vreun rol în viaţa publică, nu pot fi încadraţi în mişcare. Chiar dacă nu ne-au atacat niciodată şi chiar dacă au avut totdeauna sentimente bune faţă de noi. După biruinţă, ei vor putea pune (dacă vor fi corecţi) capacitatea lor la dispoziţia ţării, vor putea deci ocupa orice funcţiuni în stat, se va face apel la ştiinţa şi puterea lor de muncă, dar nu se vor putea înrola nici atunci în cadrul mişcării active. Acum ei pot să facă parte din rândurile Prietenilor Legionarilor. Pentru biruinţa cauzei legionare aşteptăm de la ei un act de mare înţelegere a acestei circulare, menită să ne apere organizaţia de orice riscuri sau eventuale frământări.

Corneliu Zelea Codreanu, 9 martie 1937

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 15 martie 1960 - Nicolae Steinhardt este botezat în temniţa Jilavei

„Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer”, când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. (...)Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. (...)Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.)”

fragmente din „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 2 martie 2018 Radu Gyr 113 ani de la naştere

1945, ultimul cuvânt al poetului Radu Gyr în faţa Tribunalului Poporului:„Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

 

Vezi, viaţă...

 

Vezi, Viaţă? Eu încă mai trăiesc

şi încă-ţi mai fac reverenţe

cu-aceste gunoaie şi zdrenţe,

c-un rest de prăpăd omenesc.

 

Vezi, Viaţă? Eu încă mai surâd

prin lacrima-acestei argile,

cu moartea ţipând în pupile,

cu ochii dezastrului hâd.

 

Vezi, Viaţă? Eu încă mă scol

din iad, din dezgust, din leşie,

din ce-ai vrut durere să-mi fie,

din crâncenul meu vitriol.

 

Vezi, Viaţă? Eu încă mai lupt

din bietele mele morminte,

din dragostea-mi încă fierbinte,

din ne-mpacătul meu întrerupt.

 

Vezi, Viaţă? Eu încă mai sper

şi zilnic din mine mănâncă

mocirla şi încă, şi încă...

Şi eu tot te vreau, tot te cer.

Radu Gyr

 

divider



Din Temniţele Memoriei: în ziarul Buna Vestire 13 martie 1937 - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române condamnă Masoneria

Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă, în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi luptă împotriva creştinismului, ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, francmasoneria îi rupe de la biserică şi, având în vedere influenţa însemnată pe care o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal şi ideea omului ca persoană deosebită destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul şi naturalismul său francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic reprobând orice principiu moral heteronom şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras în toate acţiunile omului este concluzia necesară din premizele francmasoneriei.

4. În lojele francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojele ei cunosc adevărul şi se ridică deasupra celorlalţi oameni. Aceasta înseamnă că creştinismul nu dă niciun avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi a mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celor al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi ai ei nu dau nicio însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi religioasă. În orice caz, prin acest cult, francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte credinţe, inclusiv creştinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa împotriva francmasoneriei:

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a oridinii sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii statului, din ofiţeri unelte subordonate ale altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o siguranţă în viaţa statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurmământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale voite de Dumnezeu conform căreia omenirea este compusă din naţiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat întotdeauna specificul naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să îşi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Iar ca măsurile cele mai eficace pe care Biserica înţelege să le ia împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu al ordinii social-morale şi al naţiunii sunt următoarele:

1. O acţiune susţinută publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii.

2. Îndemnarea intelectualilor români care se dovedesc a face parte din loje să le părăsească. În caz contrar, toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cel ce preferă să rămână în lojă. Biserica va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căise.

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi îi va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojelor.

4. Sfântul Sinod şi toate corporaţiile bisericeşti şi asociaţiile religioase stăruie pe lângă Guvernul român şi pe lângă Corpurile Legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.

* raport al Sfântului Sinod al BOR, apărut în Buna Vestire, 13 martie 1937

** aceste hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR sunt şi acum în vigoare

 

divider



Taina morţii şi a Învierii

În aşteptarea marii sărbători a Învierii Domnului încercăm, după puterile fiecăruia, să înţelegem această taină profundă care a deschis calea mântuirii noastre. În curând vom sărbători patimile, îngroparea şi Învierea lui Hristos, aşa cum Biserica o face de aproape două milenii. Cei care credem, rememorăm aceste  evenimente unice şi le mărturisim cu toată fiinţa noastră, culminând cu bucuria finală a învierii, a biruinţei asupra iadului şi a morţii.

La prima vedere, adevărurile credinţei noastre sunt simple şi pe înţelesul oricui. Hristos Şi-a asumat întreaga condiţie omenească, cu excepţia păcatului. Iar pentru a-l birui, pentru a reface legătura dintre omul căzut şi Dumnezeire, a fost nevoie să treacă prin patimi şi prin moarte. Doar aşa S-a putut pogorî la iad, pentru a-i sfărâma porţile şi a deschide uşa raiului tuturor drepţilor care aşteptau această clipă izbăvitoare.

Moartea lui Hristos nu e însă un eveniment care se pretează la o explicaţie facilă. A fost cât se poate de reală, iar nu aparentă (aşa cum susţin unele erezii). Dar, dincolo de asta, e un fapt greu de înţeles doar cu instrumentele raţiunii. La fiecare Sfântă Liturghie, preotul rosteşte troparul „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”, care încearcă să circumscrie în cuvinte ceea ce minţii îi e peste putinţă să înţeleagă.

Da, trupul lui Hristos a rămas fără viaţă şi a fost îngropat. Totuşi, în cazul Său, spre deosebire de cel al oamenilor de rând, moartea trupească are un alt înţeles. În cazul nostru, prin moarte se înţelege în primul rând despărţirea de Dumnezeu datorită păcatului, adică moartea sufletească, dar şi finalul vieţii pământeşti, prin separarea sufletului de trup, care e supus putreziciunii şi se descompune în elementele din care a fost creat.

Ce putem spune însă despre trupul mort al lui Hristos? Aici lucrurile stau oarecum diferit. În scrierea „Legătura interioară dintre Moartea şi Învierea Domnului“, Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază chiar din titlu că cele două aspecte nu pot fi privite separat, că într-un anumit sens ele se cuprind unul în altul. Despre moartea lui Hristos putem spune aşadar că este una de viaţă făcătoare: „Fără îndoială, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decât în timpul dinaintea morţii, o putere prin Duhul Sfânt, care - arătându-se într-un grad neasemănat mai redus, şi în moaştele sfinţilor - se află din momentul morţii în umanitatea lui Hristos, într-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericeşti din Răsărit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de altă parte de viaţă făcător. (…) E o învăţătură clară a Bisericii că Domnul îndată ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, şi nu ca să continue sa pătimească, nu ca să stea acolo ca un mort, ci ca un împărat biruitor, cu slava dumnezeiască ieşită din ascunsul Său la arătare. Nu e fără semnificaţie faptul că iconografia ortodoxă înfăţişează învierea Domnului prin scena coborârii Lui la iad întru slavă, arătând că viaţa învierii începe în El încă din clipa morţii, ca ţâşnind din ea o putere de viaţă făcătoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa învierii Lui.”

Aşadar sufletul lui Hristos S-a despărţit de trupul Său inert, pus în mormânt, dar totuşi acel trup neînsufleţit nu era supus stricăciunii, căci nu era despărţit de Dumnezeire. În Dogmatica sa, Părintele Stăniloae precizează mai detaliat acest fapt:

„Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească.(...) Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup.”

În acelaşi spirit scrie şi Andrei Scrima, în comentariul său la Evanghelia după Ioan:

„Trupul lui Iisus care - deşi fără viaţă în înţelesul vieţii umane, obişnuite, unanime, altfel şi banal spus, un trup în care sufletul nu mai locuieşte- e totuşi locul unei alte vieţi, al unui alt principiu de viaţă, care permite sângelui şi apei să ţâşnească îndată din trupul străpuns. Iisus, realmente mort conform definiţiei imprescriptibile a morţii, «trăieşte», e animat de o altă viaţă, pe care Ioan vrea acum să o propună înţelegerii noastre. Iisus a învins deja moartea. Moartea nu îşi va duce până la capăt lucrarea asupra trupului lui. Pentru că Iisus nu încetează să fie impregnat, „plasmat”, de Duh. (...) Christos e suveran pe cruce şi prin cruce: moartea, limita pusă domeniului creaturii, a fost învinsă prin moarte. Acesta e actul absolut al suveranităţii lui Dumnezeu: să dea tuturor viaţă, să treaca totul la viaţă, să cuprindă totul în viaţă, în viaţa Sa. Moartea, cu tot ce ea conţine ca insondabilă „negativitate”, e anulată. Să menţionăm că în Biserica Ortodoxa, conform unei decizii din secolul al IX-lea, Christos pe cruce nu trebuie reprezentat niciodată cu ochii închişi, ci numai deschişi: e semnul iconografic al victoriei sale asupra morţii, în moarte chiar, precum şi al faptului că trupul Lui e plin de Duh, ceea ce îl sustrage stricăciunii morţii.

Cum rămâne însă cu părasirea de Dumnezeu pe care a experiat-o Hristos pe cruce? Nici acest aspect nu este  simplu de înţeles, mai ales în virtutea celor două firi –divină şi omenească- ale Mântuitorului, care sunt distincte, dar totodată nedespărţite. Acelaşi Andrei Scrima de oferă un posibil răspuns:

„Nu insistăm, însă Părinţii Bisericii au remarcat faptul că în naraţiunea lui Ioan şi-ar avea prea puţin locul un strigăt precum cel menţionat la Matei, «Eli, Eli, lama sabahtani» (Matei 27,46 şi Marcu 15,34). Pentru Ioan, uniunea dintre Iisus şi Tatăl e esenţială. Ea vine din veşnicia lui Dumnezeu, iar drama omenească asumată de Iisus n-ar fi în stare să o destrame: această uniune e cea care se săvârşeşte acum şi prin ea, totul e săvârşit.”

Faptul că această părăsire e mai mult o aparenţă, o percepţie a Mântuitorului ca om, căci în fond unitatea profundă dintre dumnezeire şi umanitate continua să existe, e întărită şi de explicaţa Sf. Luca al Crimeii în „Predici la Triod“:

„Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare? Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein - a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască.  Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat. Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decât orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare? Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atât de groaznice şi greu de îndurat încât a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Se poate spune aşadar că prin moartea şi Învierea lui Hristos s-a deschis pentru toţi oamenii posibilitatea unei „depăşiri a morţii“. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne atrage însă atenţia să nu vedem în această sintagmă un concept pur teoretic, de domeniul teologiei academice. În textul intitulat chiar „Depăşirea morţii“, el vorbeşte despre aceasta ca de un fapt foarte concret, perceptibil în cazul oamenilor cu viaţă sfântă:

„Pot fără înconjur să susţin că neuitatul Mitropolit al Edessei, Calinic, al cărui fiu duhovnicesc am fost învrednicit să fiu, a trăit în faptă depăşirea morţii. Aproape de el am trăit ce aş numi depăşire a morţii, cum poate omul să depăşească moartea. Nu ştiu dacă sunt potrivit să exprim această experienţă, nu ştiu dacă am posibilitatea să o intuiesc şi s-o descriu, dar voi încerca din interiorul a câte am văzut şi am auzit să descriu această stare, care în realitate nu este o simplă stare, ci viaţă. Pentru că, în mod obişnuit, folosim pentru prezentarea acestor evenimente cuvântul stare. Dar aceasta este o greşeală, pentru că cuvântul stare are şi o semnificaţie de stagnare, în timp ce viaţa duhovnicească este mişcare şi viaţă, este încontinuu îmbunătăţită. (…) Depăşirea morţii în realitate este o trăire a Patimii, Morţii şi învierii lui Hristos. Imitarea lui Hristos este trecerea noastră prin ceea ce a trecut şi a trăit Hristos. (…) Creştinul este răstignit în Sfântul Botez, dar şi în toată viaţa de după aceea, toate se petrec în atmosfera crucii. Viaţa creştină în realitate este viaţa şi glasul celui răstignit în Hristos. Moartea făcătoare de viaţă este caracterul şi conţinutul vieţii creştine. Cel răstignit este acela care poate să vorbească şi să se exprime ortodox! Creştinii trăiesc ceea ce a trăit Hristos: „Hristos înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). Acelaşi Apostol scrie către Corinteni: „Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor, încât în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (II Cor. 4, 11-12). În noi lucrează taina morţii şi viaţa lui Hristos. Suntem omorâţi de păcat şi trăim învierea în Hristos. Trăirea crucii este trăirea suferinţei lui Hristos şi depăşirea morţii este lumina învierii de pe cruce.  (…) Această cruce nu a fost lemnul de ruşine şi dezonoare, ci lemn de triumf şi slavă. Cel răstignit pe cruce nu moare niciodată. Trăieşte învierea, în aparenta moarte. Sfântul Marcu Ascetul scrie că nu trebuie să căutăm desăvârşirea în virtuţile omeneşti, pentru că nu se găseşte în acestea cel desăvârşit, „căci desăvârşirea lui este ascunsă în Crucea lui Hristos”. Astfel, desăvârşit nu este cel care are să scoată în evidenţă multe lucrări omeneşti, ci cel care are puterea şi tăria să fie răstignit, să se crucifice continuu şi să trăiască taina Crucii lui Hristos. Şi mai mult, spune semnificativ că această desăvârşire este mistică, ascunsă în Crucea lui Hristos. Aceasta este taina morţii făcătoare de viaţă.“

Depăşirea morţii în sens creştin nu înseamnă prin urmare altceva decât învierea sufletului întru Hristos, posibilă şi perceptibilă încă din viaţa de aici, ca arvună pentru viaţa veşnică.

Bogdan Munteanu 

divider



Cum ne primejduieşte grăirea de rău viaţa duhovnicească

Dacă vom privi, cu sinceritate, înlăuntrul şi în afara noastră ar trebui să recunoaştem că tentaţia de a surprinde, plini de curiozitate, carenţele spirituale ale aproapelui, bârfa, impulsul de a exacerba maliţios micile lui căderi au devenit ingrediente aproape indispensabile ale vieţii. Ele ne par a fi consubstanţiale. Cu atât mai mult cu cât această tendinţă general-umană în vremurile noastre este speculată mediatic şi financiar în asemenea grad, încât orice sferă a vieţii sociale a devenit subiect de cancan. Din punct de vedere psihologic, se poate spune că raportarea extrem de critică la cel de lângă noi, însoţită de defăimarea şi osândirea lui, reprezintă expresia personalităţilor narcisiste, centrate asupra egoului. În acest mod, ele îşi întreţin nealterate imaginea şi stima de sine.

Studierea cărţilor în care sunt consemnate vieţuirea, lucrările şi cuvintele părinţilor îndumnezeiţi din vechime ne poate ajuta să înţelegem cât de insidioasă şi de nocivă este patima vorbirii de rău şi în ce fel ne periclitează însuşi sensul vieţii noastre - comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, citim că Avva Arsenie a spus: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată”. Iar despre Avva Ammoi aflăm că atunci când era nevoit să meargă la biserică, nu îi îngăduia ucenicului său să parcurgă drumul alături de el, ci la distanţă. Iar când ucenicul venea să-şi mărturisească gândurile, după ce îl asculta îl îndepărta degrabă, grăind: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”.„Întinăciune a inimii”Sfântul Ioan Scărarul - „dascălul prin excelenţă al celor care se nevoiesc în muntele Sinaiului”, cum ni-l prezită Patericul sinaitic - dedică treapta a zecea a scării sale patimii vorbirii de rău a aproapelui şi virtuţii care i se opune - dragostea. Sfinţii Părinţi ne învaţă că patimile se condiţionează una pe cealaltă, se înlănţuie, anihilând libertatea omului, robindu-l cu totul, întunecându-i mintea, care este ochiul sufletului. În cazul de faţă, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, „vorbirea de rău (se) naşte din ură şi din ţinerea de minte a răului”. El portretizează în culori vii, memorabile această patimă atât de prezentă în viaţa noastră, urmărind să descrie în primul rând efectele nocive pe care le are asupra sufletului: grăirea de rău este „o lipitoare grasă, ascunsă şi uitată care suge şi prăpădeşte sângele iubirii, este făţărnicia dragostei, întinăciunea inimii, sarcină care împovărează conştiinţa, pierdere a curăţiei”.

Patima vorbirii de rău este perfidă şi pentru că ea îşi ascunde chipul hidos în spatele unei măşti care mimează dragostea. Sfântul Ioan mărturiseşte: „Am auzit pe unii care cleveteau şi am rămas uimit, căci aceşti lucrători ai răutăţii se apărau răspunzând că fac aceasta din dragoste şi din purtare de grijă faţă de cel pe care-l cleveteau”. El ne învaţă că nu în acest mod eronat trebuie să se manifeste dragostea faţă de semenul nostru, ci doar în acord cu voinţa lui Dumnezeu: „Dacă spui că îl iubeşti, roagă-te în taină pentru dânsul, nu-l lua însă în bătaie de joc. Făcând aşa, vei bineplăcea Domnului”.

Remedii duhovniceşti

Pentru a ne feri de păcatul greu al judecării aproapelui trebuie să facem efortul de a vedea corect, de a discerne între cel ispitit şi ispititor: „Cel ce voieşte a birui duhul grăirii de rău să nu ocărască pe cel ce a căzut, ci pe demonul care l-a ispitit (îndemnat)”.

Una dintre căile prin care ne putem păzi de tentaţia de a ne bârfi semenii este să evităm să interacţionăm cu acele persoane care găsesc o plăcere deosebită în obiceiul de a-i cleveti pe alţii. Fiindcă „precum focul este potrivnic apei, tot astfel de potrivnic este cel care judecă celui care voieşte să se pocăiască”.

În esenţă, judecarea şi osândirea au două efecte majore asupra vieţii noastre duhovniceşti: riscăm să cădem în aceleaşi păcate pentru care îi sancţionăm pe ceilalţi şi ne abatem atenţia de la păcatele proprii la acelea săvârşite de cei de lângă noi, ceea ce ne primejduieşte starea de pocăinţă, atât de necesară mântuirii. Despre prima primejdie duhovnicească, Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Dacă este adevărat, precum şi este, că «judecata cu care veţi judeca veţi fi judecaţi» (Matei 7, 2), apoi fără îndoială că vom cădea şi noi în acelea (păcate) cu care osândim pe aproapele, indiferent că sunt ele trupeşti sau sufleteşti”. În ceea ce priveşte risipirea duhului de pocăinţă prin devierea atenţiei de la lumea lăuntrică spre cele săvârşite de semenii noştri, Sfântul Ioan subliniază că în spatele acestei necunoaşteri de sine se ascunde patima iubirii de sine: „(...) dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care li le-a ascuns iubirea de sine, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viaţa întreagă nu le-ar fi ajuns spre a-şi plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani şi chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan”. Egumenul de pe muntele sfânt al Sinaiului încheie memorabil şi edificator, pentru noi, acest paragraf: „Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”.

Cum alungă judecarea aproapelui duhul pocăinţei şi al vederii păcatelor proprii aflăm şi dintr-un episod din viaţa Avvei Moise Arapul. Într-o bună zi, s-a făcut adunare în schit fiindcă un frate săvârşise un păcat. L-au chemat la judecată şi pe Avva Moise, însă acesta nu voia să vină. Trimiţându-i vorbă preotul schitului, bătrânul li s-a înfăţişat purtând în spate o coşniţă găurită, plină cu nisip. Venind în întâmpinarea sa, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Le-a răspuns bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea, curgând jos, dar eu nu le văd. Astăzi am venit să judec păcatele străine”. Auzind aceste cuvinte, nu l-au mai învinuit pe fratele şi l-au iertat.

Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă care sunt trăsăturile psihologice ale acelora care au prostul obicei de a-şi bârfi semenii - plăcerea deosebită cu care fac aceasta şi graba cu care se lansează în depistarea greşelilor: „Află că semnul după care poţi recunoaşte pe clevetitori şi pizmaşi este acela că ei defaimă cu plăcere şi cu uşurinţă învăţăturile, faptele sau virtuţile aproapelui, fiind cu totul cufundaţi în duhul urii (duşmăniei)”.

Judecarea şi osândirea semenilor noştri ne perturbă şi ne periclitează relaţia cu Dumnezeu, întrucât „a judeca pe aproapele înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparţine doar lui Dumnezeu; iară a osândi înseamnă a-ţi ucide sufletul”.

O altă cale prin care putem evita să cădem în această patimă cumplită este să ne orientăm atenţia asupra virtuţilor şi faptelor bune săvârşite de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul ne povăţuieşte: „Tot astfel mintea înţeleaptă şi pricepută, oricâte virtuţi va vedea la aproapele, va lua aminte la ele cu grijă deosebită; cel neînţelept însă va cerceta cu lumânarea viciile şi defectele fratelui său”. Maica Gavrilia Papayannis, cea care a străbătut întreaga lume, din India până în Kenya, slujind oamenilor înrobiţi de suferinţă, mărturisea: „Cel mai important act filantropic este de a-i vorbi de bine pe semenii noştri”.

Grăirea de rău a aproapelui este strâns legată cu o altă patimă, prin care se şi manifestă în exterior: limbuţia este „uşă prin care intră clevetirea”. Limbutul se situează la antipodul omului duhovnicesc, preocupat să-şi cultive continuu starea de pocăinţă: „Cel care-şi recunoaşte păcatele îşi pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”. Tăcerea este mediul benefic al întâlnirii cu Dumnezeu: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”.

Cine va reuşi să se abţină de la obiceiul nefast de a judeca şi de a grăi de rău va dobândi dragostea şi duhul pocăinţei: „Cel care, biruind, a urcat treapta a zecea, s-a făcut pe sine lucrător al dragostei şi al plânsului”.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă

Cunoaşterea adevărului în ceea ce priveşte Mărţişorul este cea pe care încerc, în calitate de folclorist, să o dăruiesc cititorilor în rândurile care urmează; alegerea este a lor.

Există în arhitectura bisericească elemente care se regăsesc în arhitectura templelor păgâne. Coloana, bolta, arcele, absidele şi altele asemenea, sunt forme de exprimare arhitectonică ce pot fi direcţionate către Cer sau Iad, către Dumnezeu sau demoni. Dar la fel sunt şi cuvintele! Cuvintele din Sfintele Scripturi pot fi regăsite în cărţile păgâne. Dar au, bineînţeles, alte rosturi, altă adresă.

Există limite în creaţia umană.

Cele mai simple forme de încălţăminte rămân mereu o „talpă” legată de picior - numită la noi sanda - şi o piele sau alt material înfăşurat pe picior - numite la noi opinci. Sub diferite forme, sandaua şi opinca se regăsesc în toate civilizaţiile umane, deoarece sunt direct legate de anatomia omului şi materialitatea lumii. La fel sunt foarte multe obiceiuri, obiecte şi elemente ale creaţiei artistice - asemănătoare datorită faptului că toţi suntem oameni şi trăim în aceeaşi lume.

Dar dincolo de aceste limitări, există un sens, un rost, o direcţie a fiecărei creaţii umane. Omul obişnuit din Franţa sau Germania medievală, în timpul liber pe care îl avea în iarnă se legăna între măruntele treburi de întreţinere - facerea focului, gătit, mici reparaţii - şi o preocupare asiduă pentru bârfe, sex, mâncare şi beţie. În aceleaşi vremuri ale Evului Mediu, aflat sub ameninţarea neîncetată a unei invazii păgâne tătară sau turcească, ori a uneia „frăţeşti” polonă sau maghiară, ţăranul român făcea clăci şi şezători în care, printre altele, sculpta fluiere şi bote, scaune şi lăzi de zestre, furci de tors, fusuri şi tocuri de fereastră şi câte şi mai câte! Migala dantelelor de lemn sau piatră lucrate de meşterii români de atunci este uluitoare.

Dar, trebuie să o spunem, există asemenea lucrări şi ale meşterilor populari din Franţa sau Germania. Cu o puternică deosebire: sensul! Meşterul apusean realiza cu iscusinţă, din ceramică bună şi chiar porţelan, beţivi clătinându-se şi oameni în fundul gol, burduhănoşi cu halbe în mână minunat gravaţi pe halbe din cositor, imagini pornografice şi nenumărate alte asemenea opere măiestrit executate ce reflectau spiritualitatea occidentală. Acelaşi talent, aceeaşi măiestrie, altă direcţie.

Mulţi, de-a lungul veacurilor, influenţaţi de rasismul apusean - masiv, adesea grobian însă de multe ori atât de natural încât devine subtil - au aplicat automat şi iraţional direcţiile apusene culturii române. Mihai Eminescu, Dumnezeu să-l odihnească, a protestat zadarnic împotriva aceste aberaţii devenită politică de stat (până astăzi).

Practicată neîncetat, aberaţia a devenit, adesea, o a doua natură pentru cei mai mulţi dintre Români.

Ca urmare, mulţi oameni foarte buni, şi foarte bine intenţionaţi, preiau tot felul de creaţii aberante şi răstălmăciri absurde puse pe seama vechii culturi româneşti, chiar dacă îi sunt străine.

Un exemplu tipic este Mărţişorul.

Acesta este un străvechi obicei românesc, preluat de unele popoare care au fost în legătură cu Românii multă vreme.

Declarat - ca tot folclorul românesc - drept păgân, a ajuns să fie socotit şi tratat ca atare de toată lumea. Această declaraţie de „păgânătate” a originii tuturor obiceiurilor româneşti ţine atât de un paralelism cu absurde prejudecăţi apusene, cât şi de convingerea neîntemeiată că „păgân” înseamnă „precreştin” adică „foarte, foarte vechi”. De fapt multe tradiţii şi influenţe păgâne sunt de dată foarte recentă, fiind preluate de la ţiganii animişti, tătarii animişti, turcii şi tătarii musulmani, de la felurite grupări de evrei - de la cabalişti la hasidişti - şi din felurite alte surse (persane, indiene, chinezeşti, nipone etc.). Aceasta este însă o paranteză asupra căreia, poate, vom reveni.

Ceea ce ni se pare esenţial este însă faptul că datele existente arată două practici paralele ale Mărţişorului

Tradiţia cea mai veche şi cea mai răspândită la Români se aşeza în ceea ce putem numi „curăţenia de primăvară”.

Într-adevăr, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii toate aşternuturile se scoteau din casă şi se primeneau repetat. Casa se spăla în întregime, coşurile se curăţau, de asemenea fântânile - dacă era nevoie - şi toate cele din curte. Spălatul personal - mult limitat în vremea iernii - se făcea iar şi iar, fetele „cheltuiau” iarăşi grămezi de lemne pe ceaiurile pentru curăţirea şi înfrumuseţarea părului (şi, eventual, pentru „schimbări de nunaţă”). Nu stăm să înşirăm aici toată această înnoire şi înviere a gospodăriei ieşită din somnul iernii. Dar trebuie arătat că ea cuprindea şi curăţirea şi înnoirea sufletească. Printre altele - nu puţine! - se afla şi Sfeştania sau Sfinţirea caselor. Aceasta, săvârşită de obicei în fiecare primă zi a lunii, iar în ianuarie de Bobotează, avea o altă greutate şi cuprindere în luna martie.

Aici s-ar cuveni să lămurim o vorbă veche românească: „nu lipseşte ca martie din Post”.

Schimbările sărbătorilor pascale şi a celor legate de ele nu erau uşor de cunoscut de toată lumea. În trecut orice tipăritură era foarte scumpă şi, de aceea, până prin secolul al XVIII-lea manuscrisele încă precumpăneau tipăriturile în multe părţi. Calendarul tipărit anual apare „pentru popor” - adică în număr mare şi la preţ accesibil - doar către sfârşitul secolului al XIX-lea şi se răspândeşte cu adevărat doar în perioada interbelică. Dar ceea ce ştia toată lumea era că luna martie cade totdeauna în Postul Mare, de unde şi vorba mai sus amintită. Ea era, totodată, prima lună de primăvară. Prin urmare era cea mai potrivită lună pentru o curăţenie cât mai profundă, atât materială cât şi spirituală.

De aceea, în foarte multe părţi, în luna martie se sfinţea mai multă apă chiar şi decât la Bobotează. E adevărat că pe alocuri se folosea pentru sfinţirile din martie Aghiasma Mare, ori şi Aghiasma Mare, dar acest obicei nu era foarte răspândit.

Sfinţirea se făcea în curtea bisericii, iar apoi preotul trecea pe la toate casele, stropind cu aghiasmă gospodăriile înnoite, făcând rugăciuni pentru ocrotirea şi sporirea casei, pentru buna rodire a seminţelor, pentru sănătatea şi înmulţirea vitelor şi aşa mai departe. În această „drumeţie de sfinţire”, care ţinea mai multe zile, preotul însă nu putea cuprinde toate hotarele fiecărei moşii a oamenilor. Unul avea o livadă peste deal, unul ceva mai aproape, altul mai departe. Unul avea o grădină pe malul râului, mai jos de sat, altul nişte albine într-o poiană din pădure, alţii oi la o stână mai înspre baltă. Chiar şi pe acolo erau „odăi”, adică un fel de „locuinţe de lucru” în care oamenii stăteau când era mult de muncă pe acea moşie. Pentru toţi era foarte important ca fiecare bucăţică de pământ să fie cuprinsă în binecuvântarea şi sfinţirea lunii martie, chiar dacă preotul nu putea ajunge la ea.

O soluţie „simplă” ar fi fost ca fiecare să ia aghiasmă şi să stropească el însuşi pe aceste „loturi” de pământ - pe atunci numite moşii - mai îndepărtate. Era însă cam peste mână. Trebuia să cari butoaie de aghiasmă sau burdufuri întregi, pe lângă celelalte de trebuinţă - de la unelte la mâncare.

Soluţia românească a acestei probleme era Mărţişorul.

Două fire de lână - mai târziu şi de in, sau cânepă, sau alt material textil - unul alb şi unul roşu, răsucite împreună şi simbolizând viaţa curată întru Dumnezeu (roşu = viaţă; alb = curăţie), se înmuiau în aghiasmă şi se duceau cu uşurinţă acolo unde era nevoie de ele.

Mărţişoarele se legau de pomii de la marginea livezilor - ba chiar şi a pădurilor - se legau la stupi, la tufele de la marginea lanurilor, oriunde se puteau pune. Ele pecetluiau astfel pământul binecuvântat, aflat sub ocrotirea deosebită a harului lui Dumnezeu. Pământul celălalt, nesfinţit, era privit ca un loc în care duhurile necurate bântuiau în voie, neoprite de nimeni. Aici, unde sfinţenia era adusă prin Mărţişor, binecuvântarea lui Dumnezeu punea stavilă răului şi înmulţea tot binele.

Desigur, a devenit firesc pentru flăcăi să dea în primăvară mândruţelor câte o cruciuliţă sau floare legate cu mărţişor, astfel exprimându-se dorinţa ca cea iubită să fie binecuvântată de Dumnezeu, frumoasă şi roditoare. Totodată - evident! - se arăta şi grija flăcăilor pentru partea femeiască, respectul şi responsabilitatea pe care orice bărbat se cuvenea să le aibă faţă de aceasta. În cele mai multe locuri Martie era o lună în care familiile tinere ale Românilor treceau pe la părinţi, ajutându-i cu curăţenia de primăvară şi exprimându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de ei.

Această tradiţie românească străveche a fost preluată şi de alte popoare, dar cu unele schimbări.

De pildă, la Bulgari, s-a socotit ca prea puţin lucru să se dea mărţişorul cu o cruciuliţă din lemn sculptată de băiat sau cu un buchet de flori cules de acesta. Şi a părut mult mai potrivită o monedă, socotită un semn mai concret al preţuirii…Conlocuirea dintre Români şi Bulgari, întinsă din Câmpia Dunării până în Macedonia şi Tesalia, conlocuirea dintre Bulgari şi Sârbi - în Dardania şi Macedonia -, ca şi alte asemenea confluenţe, au făcut ca, încetul cu încetul, obiceiul bulgăresc să se infiltreze şi la alţii, inclusiv la Români.„Moneda cu mărţişor” s-a ivit astfel şi prin târgurile şi oraşele munteneşti, iar mai apoi şi în alte părţi româneşti, în paralel cu tradiţia încă păstrată la sate, a Mărţişorului sfinţitor.

Mai târziu, în loc de monedă s-a pus câte o podoabă ieftină, mai ales de când marchidanii au prins a se înmulţi prin saltele Carpaţilor şi Balcanilor. Obiceiul a prins, mai ales că şi flăcăii ştiau a sculpta nu doar cruciuliţe, ci şi felurite alte lucruri, de la flori la felurite vietăţi sau chiar lucruri casnice. S-a trecut astfel, pas cu pas, la mărţişorul aşa cum îl ştim astăzi din pieţele noastre.

În acelaşi timp au lucrat mult şi cărturarii paşoptişti şi urmaşii lor, îndoctrinaţi în şcolile apusene să răstălmăcească orice obicei ca fiind de origine păgână şi ignorând toate formele profund creştine ale tradiţiilor româneşti. Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată felul în care doctrinele filosofice şi politice apusene deformau grav receptarea şi interpretarea folclorului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat doar în vestul Europei, ci şi la noi, unde chiar şi obiceiuri liturgice eminamente creştine au fost răsucite de unii şi alţii în fel şi chip, doar-doar se vor putea înghesui cumva în vreun tipar păgân.

Şi, aşa cum prin răspândirea Mioriţei lui Alecsandri a fost ucisă Mioriţa populară din mai toate părţile Românimii, la fel şi multe dintre tradiţiile creştine au fost ucise şi/sau deformate de re-interpretările şi re-valorizările cărturăreşti, impuse prin forţa mass-mediei şi învăţământului de stat întregului popor.

Neo-mărţişorul, cu simbolistica sa fie materialistă, fie artistică, dar nu sfinţitoare, a fost promovat sistematic, în paralel cu felurite născociri livreşti proclamate „legende populare”. Şi s-a încetăţenit astfel o tradiţie paralelă care, deşi are doar vreo două sute de ani, a ajuns să fie socotită „străveche”, ba chiar „de pe vremea Dacilor” (cu toate că nu există absolut nicio atestare a unui obicei cât de cât asemănător la Daci…).

Totuşi, dincolo de orice minciuni, Adevărul stă neschimbat şi veşnic. Dincolo de măştile păgâne şi tradiţia paralelă formată „de la paşopt încoace” există şi Mărţişorul creştin, aşa cum l-au avut mii de ani străbunii noştri.

Formele sunt asemănătoare, direcţiile diferite. Alegerea liberă.


Fragment din textul Pagini de cultură şi istorie românească. Mărţişorul - două tradiţii paralele. sau Între ce am fost şi ce devenim.

Mihai-Andrei Aldea Sursa: https://mihaiandreialdea.org

divider



„Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim” de episcopul Dr. Auxentios al Foticeei

În aceste rânduri, încerc să împărtăşesc cititorilor noştri profesiunea de credinţă a autorului care, parcă la îndemnul Mântuitorului nostru: „Îndrăzneşte!”, a cutezat să abordeze în lucrarea sa de doctorat, subiectul controversat al miracolului Luminii Sfinte de Paşti de la Ierusalim, - teză susţinută şi publicată la Graduate Theological Union Berkelei, California şi prezentată în traducere românească, de editura „Deisis” din Sibiu, în anul 1996. Lucrarea beneficiază de un prolog al arhimandritului Ioanichie Bălan, de la mânăstirea Sihăstria, - extras din cartea „Mărturii româneşti la Locurile Sfinte”, Huşi,1986, din care citez:„De aproape 20 de veacuri, din an în an, în Sâmbăta Mare, venirea Sfintei Lumini în mod suprafiresc la Mormântul Domnului, este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, despre care s-a scris prea puţin la noi şi nici în zilele noastre cât s-ar cuveni. Căci este cea mai mare minune din zilelel noastre, văzută atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, care uimeşte toată mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că Hristos, Lumina Lumii şi Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi, dăruind tuturor viaţă veşnică.”

Lucrarea este prefaţată de episcopul Chrysostomus al Etnei, de la Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionaliste din California, care face următoarele precizări:„În fenomenul Luminii Sfinte avem o remarcabilă reminiscenţă datând din timpul Bisericii nedivizate a Imperiului Roman /Bizantin/ a Bisericii celei Una a Vechii şi Noii Rome. Istoria ritului ne permite să aruncăm o privire asupra efectelor întristătoare ale Marii Schisme, care au îndepărtat Occidentul creştin de la o comemorare evlavioasă a Învierii lui Hristos. Astăzi acesta este un ritual ortodox prin excelenţă, dar este,în mare măsură şi o moştenire lăsată de rădăciunile ortodoxe ale Occidentuli creştin. Această moştenire s-a pierdut în atitudinea polemică ce îi conduce acum pe cei mai mulţi Catolici şi Protestanţi să considere fascinanta ceremonie drept o păcăleală ori o înşelăciune şi care, într-un mod îndeajuns de ironic, i-a făcut chiar şi pe unii creştini răsăriteni să o evite ca pe o „prestidigitaţie pioasă”, din cauza presupuselor ei „origini latine”.

„Relatarea episcopului Auxentios despre ritul Luminii Sfinte revelează astfel atât tragedia Marii Schisme, cât şi complexitatea consecinţelor ei, o complexitate care ne spune încă o dată că, pentru a realiza unitatea creştină în viitor, trebuie să ne adresăm trecutului cu grija, discernământul şi smerenia de a ne supune acelei mărturii creştine nedivizate care străluceşte în Credinţa Ortodoxă cu aceeaşi Lumină, blândă şi strălucituare ce coboară în fiecare an asupra Mormântului lui Hristos în Ierusalim.”Înainte de a intra în miezul cercetării autorului, voi cita din nou, din prologul arhimandritului Ioanichie Bălan, care ne descrie Lumina Sfântă a Învierii, aşa cum a văzut-o cu prilejul unui pelerinaj de Paşti la Ierusalim.„Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după Prohod, de câţiva poliţişti necreştini: un arab, un turc şi unul din partea statului Israel. Ei verifică toate obiectele din interior, să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi controlează corporal pe archepiscopul grec care răspândeşte vată pe mormântul Domnului. Apoi se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi, benzi de pânză alba cu ceară şi sigilii la capete în formă de „X”. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină... Procesiunea pentru Vecernia Sâmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei Ortodoxe... În biserică, slujitorii, în frunte cu Patriarhul, se opresc în faţa Sfântului Mormânt pecetluit”... Urmează înconjurul bisericii de trei ori, în sunetul clopotelor şi în cântările rituale... „Apoi, Patriarhul, cu toţi slujitorii se retrag în altarul bisericii ortodoxe de vizavi şi stau în aşteptare. Între timp, vin diferiţi delegaţi oficiali, autorităţi locale şi bisericeşti armene, catolice şi copte. Miile de credincioşi stau cu felinarele speciale în mâini, să ducă acasă, în ţara lor, Sfânta Lumină. Cei mai mulţi însă, ţin în mâini câte un mănunchi de 33 lumânări albe, legate între ele... simbolizând numărul anilor pe care i-a trăit Mântuitorul pe pământ... „Fiecare se roagă, în tăcere, aşteptând cu emoţie Lumina Divină. Deodată vin, însă câteva sute de arabi ortodocşi, foarte evlavioşi, dar fanatici”... Înconjoară Sfântul Mormânt, se roagă tare, cu mâinile în sus, se urcă unii pe umerii altora, se agaţă de baldahinul Sfântului Mormânt, de jur împrejur, ca albinele pe fagur şi ridică mâinile cerând Sfânta Lumină!”„Pe la ora 12, Patriarhul este condus în faţa Sfântului Mormânt. Aici este controlat peste tot de către poliţişti necreştini, în prezenţa reprezentanţilor oficiali armeni, catolici şi copţi, să nu aibă vre-o sursă de foc. Apoi, Patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman”... Acesta rămâne aici şi supraveghează, în timp ce Patriarhul intră în a doua încăpere şi îngenunchează în faţa lespedei Sfântului Mormânt. Se sting toate lumânările, candelele, luminile. În biserică se face o mare tăcere. Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi... După 15-20 de minute de rugăciune fierbinte, lumea din biserică observă o lumină puternică, ca o scânteie de fulger, coborând în zigzag prin cupola mare a bisericii... Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, întârzie venirea Sfintei Lumini... În mulţime se aud glasuri de emoţie, în toate limbile. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfântului Mormânt ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi, apoi intră înăuntru ca o rază de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata răspândită deasupra, care se încarcă de o rouă divină. În această clipă, Sfânta Lumină a venit! Minunea s-a săvârşit!

Mulţimea aşteaptă cu nerăbdare Sfânta Lumină cu mâinile întinse... Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă de o flacără galben-verzuie, care timp de câteva minute nu frige. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur şi iese în prima încăpere. Aici aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezenţa musulmanului, iar cupele le dă, pe două ferestre mici, afară, la cei doi diaconi ortodocşi. Aceştia duc o cupă la sfântul altar, iar a doua la biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Apoi Patriarhul iese în faţa Sfântului Mormânt cu cele două făclii aprinse şi strigă de trei ori: „Veniţi de luaţi Lumină!”... toţi credincioşii aprind felinarele şi buchetele de lumânări. Biserica este ca o flacără vie! Mulţi se ating de flacără cu faţa, cu mâinile, cu hainele, spre binecuvântare, fără a se arde, căci flacăra frige abia după câteva minute. Tot acum iau Sfânta Lumină de la Patriarh Catolicii, Armenii şi Copţii şi o duc în altarele lor, unde o păstrează tot anul... La ora două după miezul nopţii, Liturghia Învierii ia sfârşit”.

Lucrarea de doctorat a episcopului Auxentios cuprinde şapt capitole, începând cu o retrospectivă istorică asupra fenomenului Luminii Sfinte, în care prezintă mărturii din secolul IV şi până în zilele noastre. Citez câteva din aceste mărturii.

Eusebie al Cesareei, Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca.350), călugăriţa spaniolă Egeria (384), Lecţionarul Armean (417-439), lecţionarul Georgian (640-720), Codicele Patriarhiei din Ierusalim (1122), - toate fac referiri la ceremonia Luminii Sfinte, fără a menţiona natura miraculoasă a Luminii. Singurele tangenţe cu acest fenomen le aflăm în mărturiile lui Eusebie, care descrie transformarea miraculoasă a apei în untdelemn, de către Sfântul Narcis, în noaptea Paştilor, cât şi în jurnalul Egeriei, care face precizarea că Lumina nu este adusă din afară, înăuntrul Sfântului Mormânt, ci „este luată dinnăuntrul grotei”.

Începând din secolul IX, mărturiile citate în lucrare sunt mai explicite. Astfel, călugărul occidental Bernard, martor al miracolului în anul 780, relatează: „Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea Paştilor. Slujba începe de dimineaţa, în această biserică. Apoi, când aceasta ia sfârşit, se merge în procesiune cântându-se Kirie-eleison, până ce vine îngerul şi aprinde lumina, în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această Lumină episcopilor şi restului mulţimii oamenilor şi fiecare are Lumina, acolo unde stă.”De asemenea, un număr de autori musulmani dau mărturie de ritul Luminii Sfinte, încă din secolul IX. I. Krahkovskii citează dintr-o sursă islamică: „Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Prea-Înaltului Dumnezeu, de dimineaţa şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul Moscheei sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Toţi rămân astfel până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb, ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mainile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde/ nu frige/. El o dă Imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheei. Când această lumânare este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”. Deşi detaliile furnizate de această scriere islamică anonimă sunt deficitare, ea este importantă pentru că ea reprezintă una din primele referiri la miracolul Luminii Sfinte, cât şi la proprietăţile Flăcării, menţionate şi de alte mărturii ulterioare.

În anul 947, clericul Niketas scrie împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul despre încercarea unui emir furios, de a pune capăt ritului Luminii Sfinte: „În timp ce Patriarhul era ţinut închis sub pază, în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din candelele unei triple candele atârnând deasupra locului unde se spune că trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat. Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştini şi musulmani au alergat claie peste grămadă la biserică... Patriarhul a sosit şi el, urmat de cler şi, constatând că aprinderea Luminii Sfinte nu avusese loc, a închis, cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Sfântul Mormânt, el a văzut arătarea suprafirească a Luminii. A intrat în Sfântul Mormânt, a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. În momentul în care a luat în mână o lumânare subţire spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică, care aveau făclii, abia ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască... Emirul care privise de deasupra, din una din tribune, a fost martorul unei minuni şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa, a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care o conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea nici un fel de feştilă”.

O frumoasă descriere a pogorârii Luminii Sfinte în anul 1906, o face egumenul Daniil din Rusia.„Mulţi pelerini relatează incorect detalii despre Lumina Sfântă. Unii spun că Duhul Sfânt coboară deasupra Sfântului Mormânt sub forma unui porumbel; alţii, că este un fulger din Cer care aprinde candelele de deasupra Mormântului. Toate acestea sunr neadevărate... ci Harul dumnenezeiesc se pogoară nevăzut din Cer şi aprinde candelele din Mormântul Domnului nostru. Îl voi descrie aşa cum l-am văzut... Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul „Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit, s-a oprit deodată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi, cei ce eram deasupra Mormântului... Acest foc nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei... Cine nu a gustat emoţia acelei zile nu poate, în niciun chip, crede că tot ceea ce am văzut este adevărat.”În anul 1268 Papa Grigore al IX-lea emite o bullă prin care interzice orice participare la ritul Luminii Sfinte, pe care îl condamnă ca pe o fraudă, fără a aduce argumente. Aceasta a fost prima condamnare oficială a ceremoniei, de către biserica latină şi sfârşitul oricăror reacţii occidentale de simpatie faţă de Lumina Sfântă.

Relatări pro şi contra autenticităţii Luminii Sfinte au fost în fiecare din secolele care au urmat.

Arhimandritul Kallistos descrie următorul fapt deosebit, întâmplat de Sfintele Paşti ale anului 1580. În Sâmbăta Mare, Armenii s-au înţeles cu autorităţile să nu-i lase pe ortodocşi să intre în Biserica Învierii. Aceştia au rămas afară şi se rugau împreună cu Patriarhul. În timpul rugăciunii lor o colană de afară s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea...Ca urmare a acestei minuni, unul din portarii mahomedani a mărturisit pe Hristos, din care cauză a fost martirizat, prin ardere, în curtea sfântă, de către ceilalţi mahomedani. Coloana fisurată poate fi văzută şi astăzi în biserica Anastasia, iar relicvele martirului se află în mânăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Dintre clericii occidentali care au negat miracolul Luminii Sfinte, - P. Walter (1481), F. Suriano (1524), J. Doubdan(1651), H. Maundrell(1696) - unii susţin că acest miracol se producea cu adevărat înainte de anul 1244, când Ierusalimul a fost ocupat de musulmani şi când Biserica Catolică vea un control asupra ceremoniei, după care „lucrarea lui Dumnezeu a căzut în mâinile schizmaticilor ortodocşi şi a devenit o impostură şi un truc”.

O reacţie a Bisercii Ortodoxe la această campanie este cea a Patriarhului Paisios al Constantinopolului care, în anul 1727 a ameninţat cu excomunicarea pe oricine ar împiedica pe credincioşi să facă pelerinaje la Sfântul Mormânt, sădind în ei „impietăţi satanice, ori necredinţă şi rea voinţă”.

O carte apărută în Grecia, purtând titlul „Am văzut Sfânta Lumină”, de arhimandritul Savvas (Achilleos) relatează mărturia călugărului Mitrofan (Papaioannou), care s-a ascuns într-o nişă, sub o arcadă, de unde a putut vedea arătarea Luminii Sfinte. „... tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, în acea neţărmurită linişte de moarte..., am auzit un şuierat slab, asemenea unei pale de vânt. Şi îndată - o privelişte de neuitat - o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt.... În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe Patriarh... Pe măsură ce se răspândea în Mormânt,... lumina albastră căpăta, în cele din urmă, o culoare albă. Atunci, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine...”Un profesor de colegiu american Thomas A. Idinopoulos, care a asistat la ceremonia Luminii Sfinte în anul 1981, a fost întrebat cum ar reacţiona oamenii dacă, de exemplu, ar şti că Focul ar fi fost aprins cu o brichetă. „Chiar dacă ar şti-o, n-ar avea importanţă pentru ei”, a răspuns profesorul. „Atunci, minunea nu este focul, ci credinţa lor! Ai înţeles?”, a răspuns profesorul.

Iar, într-o enciclopedie greacă, definiţia Luminii Sfinte este urmată de următoarea observaţie: „Multe s-au scris despre această lumină, în special comentarii despre celebrarea ritului şi despre realitatea ei.” Alte capitole ale acestei lucrări de doctorat analizează ritul Luminii Sfinte, din perspectiva teologică şi din cea liturgică, capitole de specialitate asupra cărora nu voi insista. Un deosebit interes, însă, prezintă observaţiile finale ale autorului. „Am privit ritul Luminii Sfinte”, scrie autorul, „dintr-o perspectivă care implică, cel puţin până în secolul al IX-lea, apariţia supranaturală a unei flăcări şi diferite imagini de lumină... apariţie legată de manifestările dumnezeieşti din Sfânta Scriptură, din mărturia Părinţilor şi din imagistica luminii a imnografiei pascale a Bisericii Ortodoxe... astfel se iveşte o imagine care se detaşează din mărturia istorică, liturgică ori teologică. Ivirea acestei imagini complexe reprezintă modul de theologhisire al Bisericii răsăritene - al descoperirii adevărurilor dumnezeieşti... deşi multe din relatările de după Marea Schismă privitoare la ceremonia Luminii Sfinte sunt marcate de polemică, relatările istorice mai timpurii despre rit sunt libere de astfel de accente şi dau mărturie despre acceptarea lui universală în lumea creştină, cel puţin după secolul al IX-lea, dacă nu şi mai înainte... Mai mult, în îndelungata sa istorie şi în ciuda turbulentelor prefaceri bisericeşti şi politice din Ierusalim, ritul Luminii Sfinte şi-a menţinut în mod consecvent focarul iniţial: aprinderea minunată a Luminii pascale şi primirea ei cu bucurie de către credincioşi... Nu numai Lumina pascală este împărţită de preot (în parohii şi mânăstiri, ca o imitare directă a ceremoniei din Ierusalim), dar nu este ceva neobişnuit ca Lumina Sfântă să fie luată şi dusă de la Ierusalim în Grecia sau în Europa răsăriteană pentru a aprinde candela de priveghere, de la care sunt aprinse apoi lumânările de Paşti ale credincioşilor... la un nivel universal ritul Luminii Sfinte transcende propria sa istorie şi propriul său caracter. Substanţa lui miraculoasă rezidă, în cele din urmă, în minunea pe care o comemorează...Dacă Lumina din mormântul lui Hristos, amintită în relatările scripturistice ale Învierii este aceeaşi lumină care apare în timpul celebrării ritului Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este); Dacă Lumina Sfântă este aprinsă în mod supranatural ori prin mijloace naturale (şi eu cred că într-un mod miraculos); ori dacă lumina necreată văzută de omul luminat de Har este aceeaşi cu lumina văzută de cei prezenţi la ceremonia Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este) - aceste probleme nu sunt rezolvate de istorie, ori de erudiţie sau ştiinţă. Răspunsul la ele îl oferă, în cele din urmă, însăşi realitatea Învierii”, - îşi încheie interesanta scriere episcopul Auxentios al Foticeei.

O scriere deosebită, atât prin bogăţia de informaţii, dar mai ales prin încărcătura ei spirituală, - rar întâlnită într-o lucrare ştiinţifică, de doctorat.

O scriere care ne pune pe gânduri şi ne face să ne întrebăm despre noi înşine, despre credinţa sau necredinţa noastră, ca şi Sfântul Apostol Toma, care a crezut numai după ce a văzut... Iar răspunsul nu are cine să ni-l dea decât tot noi, fiecare în taina sufletului său creştin, care se pregăteşte să întâmpine Sfânta Sărbătoare a Învierii.

prezentare de

Erast Călinescu 

divider



Avocat al dreptăţii, martir întru Hristos. Horia Cosmovici - 20 de ani de la mutarea în veşnicie

Horia s-a născut la 4 aprilie 1909, în Ţinutul Herţei, la Tureatca, în familia compozitorului Constantin şi a Ortanzei Cosmovici. Familia se mută la Bucureşti înaintea Primului Război Mondial, iar Horia urmează aici şcoala primară Poenărescu, Liceul Gheorghe Lazăr şi Facultatea de Drept. După terminarea studiilor, se va înscrie că avocat pledant în Baroul Ilfov, în biroul de avocatură al lui Istrate Micescu. Ulterior va lua doctoratul în Drept la Universitatea Bucureşti.

În a doua jumătate a anilor ‘30, Horia Cosmovici se va încadra în Mişcarea Legionară. Va face parte din Corpul Legionar Răzleţii, corp organizat pe profesii. În 1937 participă la campania electorală a Partidului Totul Pentru Ţară. După arestarea Căpitanului, în aprilie 1938, Horia Cosmovici se va număra printre primii avocaţi înscrişi în apărarea lui. Din dragoste pentru Căpitan, cu credinţă în dreptate şi în Hristos, pledează magistral în proces, fiind felicitat de cel pe care l-a apărat riscându-şi libertatea şi cariera. Dar mai marii vremii nu ţineau cont nici de dreptate şi nici de Hristos...În septembrie 1940 România devine Stat Naţional Legionar. Bucurându-se de încrederea legionarilor, a Comandantului Horia Sima (care menţionează serviciile făcute de Cosmovici în legătură cu înlăturarea regimului carlist), dar şi de simpatia lui Antonescu, Horia Cosmovici va fi nominalizat pentru Ministerul de Propagandă şi Informaţii, dar va ceda portofoliul lui Alexandru Constant, proaspăt sosit de la Berlin. În acel moment, la propunerea lui Horia Sima, Ion Antonescu acceptă crearea unui Subsecretariat de Stat pentru Probleme Doctrinare în subordinea directă a Consiliului de Miniştri. Acest mandat îi va fi încredinţat lui Horia Cosmovici la începutul lunii octombrie 1940.În noiembrie 1940, Iaşiul este sărbătorit ca Oraş al Mişcării Legionare. Manifestaţiile şi activităţile organizate în acest sens îl aduc şi pe Horia Cosmovici la Iaşi, în calitate de reprezentant al Guvernului. Unul dintre rolurile sale în cadrul sărbătorii a fost întâmpinarea şi însoţirea delegaţiei germane.

Tot în luna noiembrie 1940 Horia va fi încă o dată avocatul Căpitanului, pledând în cadrul procesului de revizuire a sentinţei din 1938. Procesul a fost revizuit, iar Corneliu Zelea Codreanu a fost reabilitat - sentinţă valabilă şi astăzi. Cosmovici a pledat şi la procesul de revizuire a sentinţei date în 1938 împotriva a 19 comandanţi legionari, asasinaţi în majoritate în masacrul din 21/22 septembrie 1939.La începutul lui decembrie 1940, Mihai Antonescu îşi manifestă brusc dorinţa de a activa într-un cuib legionar. Pentru a-l menţine sub supraveghere în noua lui viaţă „legionară”, Comandantul Horia Sima decide reînfiinţarea primului cuib legionar din Bucureşti (înfiinţat în 1927 sub conducerea lui Andrei C. Ionescu), în care adună pe supravieţuitorii acestui prim cuib, alăturându-i pe Horia Cosmovici şi pe Alexandru Vergatti. Şedinţele se ţineau acasă la Cosmovici, iar şeful cuibului era Horia Sima.

La 17 decembrie 1940, din iniţiativa lui Horia Cosmovici şi a lui Alexandru Constant se inaugurează Facultatea Liberă de Ziaristică în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti - prima instituţie de învăţământ superior de acest gen de la noi din ţară. Cu această ocazie, Horia Cosmovici susţine o conferinţă magistrală: „Rolul presei şi propagandei în Statul Naţional-Legionar”. În timpul guvernării legionare i se publică două eseuri politice „România Legionară şi Axa” şi „Statul şi Elita Legionară”.

În ianuarie 1941, ca un trăznet, rebeliunea generalului Antonescu pune capăt guvernării legionare. Horia Cosmovici va fi arestat imediat după 24 ianuarie 1941, alături de alţi demnitari legionari. Pentru „reabilitare”, Mareşalul Antonescu îl trimite pe Frontul de Est unde va fi martor al ororilor săvârşite de bolşevici şi de unde Dumnezeu îl aduce cu bine acasă, în 1943.Reîntors în Bucureşti, va avea bucuria unei întâlniri care îi va transforma viaţa. În primăvara lui 1943, la insistenţele unei prietene, acceptă să-i facă o vizită Monseniorului Vladimir Ghika. Acea vizită îi va schimba pentru totdeauna cursul vieţii, între cei doi cimentându-se o legătură spirituală de nezdruncinat. În septembrie 1943 Horia se va converti la catolicism în capela Monseniorului.

Un an mai târziu, Horia se va căsători cu Helga Popa şi va avea fericirea de a primi taina cununiei tot de la Vladimir Ghika, într-o ceremonie aproape secretă, cu nuntaşi şi miri intraţi pe uşa laterală a biericii. Tânăra familie a fost binecuvântată prin naşterea a doi copii (şi ulterior a 7 nepoţi), primul copil fiind botezat de Monsenior.

Din 1944, după instaurarea regimului comunist, Horia Cosmovici începe urcuşul Golgotei în temniţe. Arestat şi condamnat de Tribunalul Poporului Bucureşti pentru „crime de război”, va executa o sentinţă de 1 an de închisoare între 16 februarie 1945 şi 16 noiembrie 1946 (anul comunist nu avea 365 zile...). Între capetele de acuzare se vor regăsi conferinţele ţinute la radio în timpul guvernării legionare - în acest sens, la 28 aprilie 1945, Tribunalul solicită Societăţii de Radiodifuziune textele conferinţelor rostite la radio.

Pentru acest prim proces, Horia refuză să apeleze la serviciile unui avocat mare şi încredinţează apărarea nepotului său, tânărul avocat Paul Mircea Cosmovici. Acesta, deşi pledează extrem de bine şi de argumentat, pierde procesul a cărei sentinţă fusese stabilită înainte de a începe. Pe tot parcursul procesului Monseniorul Vladimir Ghika este prezent în sala de judecată.

Eliberat pentru scurtă vreme, va fi rearestat în noaptea de 14/15 mai 1948 şi avea să rămână în temniţă până în 1964. La 10 mai 1951 apare cu o condamnare de 36 luni executate la Ocnele Mari, Mărgineni şi Jilava. Privind comportarea deţinutului la Ocnele Mari se notează în fişa matricolă penală „la Ocnele Mari manifestări duşmănoase faţă de regimul nostru datorită faptului că e legionar”. La Ocnele Mari va pierde ochiul stâng care îi va fi scos pe viu.„Eliberat” în acte la 30 iunie 1954, continuă să rămână în detenţie şi la 7 noiembrie 1954 va fi rejudecat de Tribunalul Superior care îl condamnă la 10 ani muncă silnică pentru „crimă de război” cu detalierea faptei „fiind membru al guvernului legionar, a permis intrarea în ţară a trupelor germane”, „în 1940 sub guvernul legionar şi fascist prin grai şi prin scris a pregătit şi permis intrarea trupelor germane pe teritoriul ţării”... Până în 1960 va fi deţinut la Jilava, Gherla şi Aiud.

În 1960, pe când se afla în Aiud, primeşte ordin de eliberare împreună cu un supliment de pedeapsă, încă 72 de luni de detenţie, în baza unui ordin MAI. Va executa suplimentul la Constanţa, Culme, Periprava, Galaţi şi Văcăreşti - trecând prin unele temniţe de mai multe ori. Va fi eliberat la 6 mai 1964 din colonia de muncă forţată Periprava, în urma decretului general de graţiere a deţinuţilor politici, după ce executase aproape 18 ani de detenţie. În memoria celor cu care şi-a intersectat itinerariul carceral, dar şi a celor care au aflat despre el în detenţie fără a-l întâlni efectiv, a rămas una din marile figuri de lumină din bezna temniţelor, o mare personalitate a rezistenţei morale şi spirituale.

În timpul detenţiei concepe un ordin religios catolic, pentru formarea omului politic creştin, ale cărui baze doctrinare vor fi publicate ulterior în volumul „Manualul omnului politic creştin”.

La 3 ani de la eliberare va fi hirotonit preot greco-catolic de către Episcopul Iuliu Hirţea pentru riturile greco şi romano-catolic. Alături de soţia sa, va strânge mărturii legate de apostolatul şi de martiriul Monseniorului Ghika, acestea vor apărea după 1990 în volumul „Monseniorul”. Horia Cosmovici a fost însărcinat de Arhiepiscopul Ioan Robu cu strângerea mărturiilor despre Vladimir Ghika, în vederea deschiderii procesului de beatificare la Vatican (beatificarea a avut loc în august 2013).

După o viaţă închinată lui Hristos şi Neamului, călită în oţelul suferinţelor şi scăldată într-o imensă dragoste pentru aproapele, preotul Horia Cosmovici se va muta la Domnul în 11 martie 1998, fiind înmormântat la Bucureşti în Cimitirul Bellu Catolic. Din 2004 soţia Helga i s-a alăturat în viaţa veşnică.

Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu... Horia Cosmovici - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



70 de ani în Legiunea Arhanghelul Mihail, 7 ani în Legiunea Cerească - Viorica Stănuleţiu Călinescu

Viorica Angela s-a născut la 4 septembrie 1932 la Râmnicu Vâlcea, în familia Simion şi Aneta Stănuleţiu. Familia se mută la scurtă vreme în Drobeta Turnu Severin unde Simion va fi numit director al sucursalei Severin a Băncii Naţionale. Aneta era profesoară de fizico-chimice la Liceul Traian. Familia Stănuleţiu va avea şi un fiu, Mihai, născut în 1938.Viorica urmează şcoala primară la Drobeta şi apoi Liceul de Fete Turnu Severin. În timpul liceului se încadrează în Frăţia de Cruce „Petre Geacu” din Mehedinţi. Petre Geacu, legionar, de origine armână,a fost asasinat la 21/22 septembrie 1939 de autorităţile statului român în sângerosul masacru patronat de Regele Carol al II-lea şi de Armand Călinescu. Asasinat într-o margine a Drobetei, Petre Geacu devine simbolul local al trăirii şi jerfei legionare.

Deşi existenţa Frăţiilor de Cruce era interzisă de comunism, ele au continuat să existe, să activeze şi să recruteze membri. La vârsta de 16 ani, Viorica îl cunoaşte pe elevul Gheorghe Eftimiu de la Liceul Traian, era 24 iunie 1948 - ziua Legiunii Arhanghelul Mihail - ziua în care viaţa tinerei eleve va intra pe făgaşul destinului neamului românesc. Tineri, frumoşi, curaţi... Viorica şi Gheorghe se îndrăgostesc, iar prezenţa lui Gheorghe în viaţă Vioricăi nu va reprezenta numai fiorul primei iubiri, ci va sădi şi dragostea de neam, de ţară, de Dumnezeu, toate împletite în crezul legionar.

Iubirea celor doi va fi curmată tragic de urgia comunistă. În 1949 Gheorghe, urmărit de Securitate, alături de alţi camarazi din FDC, decide să plece în munţi pentru a evita arestarea şi pentru a lupta cu arma împotriva cotropitorilor. Cei doi tineri se despart, Gheorghe avea să fie secerat de gloanţele comuniste în martie 1949, la Izverna. Viorica îi păstrează pentru totdeauna amintirea vie, atât în suflet, cât şi în memoria neamului.

Viorica îşi continuă liceul şi activitatea în FDC. În 1950, alături de fratele ei Mihai şi de vărul lor Mircea Ionescu, va face o excursie, apropiindu-se de Izverna - faptul va căpăta importanţă peste ani, la procesul celor trei. Viorica se înscrie la Facultatea de chimie industrială din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. După terminarea studiilor rămâne în Bucureşti, angajându-se ca inginer chimist până în 1958 când va începe urcuşul Golgotei... Mihai era şi el la Bucureşti, student la Facultatea de Construcţii şi locuia împreună cu sora sa la părinţii vărului Mircea Ionescu. Deşi comunismul domnea peste ţara noastră deja de 13 ani, FDC Petre Geacu din Mehedinţi continua să supravieţuiască, deşi membrii ei nu mai aveau legături directe. Fiecare continua să activeze individual pe linia de educaţie şi de formare spirituală, aşa cum învăţaseră în FDC: credinţă în Dumnezeu, pregătire şcolară exemplară, comportament ireproşabil la locul de muncă etc. În vara lui 1958 Armata Roşie se retrăgea din România, în toamna aceluiaşi an Securitatea opera un nou val masiv de arestări, comparabil cu cel din 1948. Unul dintre arestaţi va dezvălui existenţa FDC Mehedinţi Petre Geacu. Încep arestările şi percheziţiile. Viorica află şi decide să distrugă odoare de preţ pe care de ani de zile le ţinea bine ascunse: fasciole din „Pentru Legionari” şi icoana Arhanghelului Mihail. Odată scoase din ascunzătoare, nu apucă să fie distruse pentru că Securitatea soseşte chiar atunci la casa din Strada Căderea Bastiliei cu ordin de percheziţie, găsind în mod nesperat dovezile chiar pe masa Vioricăi. În casă se mai găsesc ziare de pe vremea monarhiei păstrate de unchii Vioricăi. Mircea, vărul Vioricăi ia asupra sa deţinerea acestor ziare. Sunt arestaţi pe loc şi duşi la Malmaison. Era 4 septembrie 1958. Mihai şi fratele lui Mircea lipseau la momentul percheziţiei. Mihai Stănuleţ va fi arestat câteva zile mai tarziu, pe 13 septembrie 1958, deşi nu avea nicio legătură şi nici nu cunoştea activitatea şi apartenenţa Vioricăi.

Viorica va fi transferată la Securitatea Craiova unde se derulează ancheta, procesul se judecă în august 1959. Tribunalul Militar Craiova o va condamna pe Viorica Stănuleţiu la 23 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale. În lotul în care a fost judecată s-au pronunţat încă 38 de sentinţe, între ele, cele ale lui Mihai şi Mircea care vor primi câte 8 ani închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. Cea care ar fi trebuit denunţată era Viorica şi la anchetă apare şi excursia făcută de cei 3 spre Izverna.

După arestarea copiilor, Simion îşi va pierde serviciul. Alături de soţie se va muta la Craiova unde va lucra la un Gostat pe post de contabil. Aneta a continuat să predea la Liceul Fraţii Buzeşti.

Viorica rămâne în arestul Securităţii Craiova până în februarie 1961 când începe periplul carceral: Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea. Eliberată la 28 iulie 1964, prin decretul general de graţiere a deţinuţilor politici, i se fixează domiciliul obligatoriu la Craiova - unde se aflau părinţii. Revine alături de familie după 6 ani de temniţă. Cu un an înainte ei venise acasă şi fratele mai mic, Mihai, după aproape 5 ani de temniţă. Mihai va urma Facultatea de Construcţii la Timişoara şi în 1980 va reuşi să plece în SUA unde va rămâne până în anul 2000 când va reveni acasă.

După eliberare, Viorica va lucra ca inginer chimist pe şantierul de la Işalniţa. La 3 ani de la eliberare se va căsători cu Nicolae Călinescu (legionar, şi el pătimitor al temniţelor timp de 17 ani), pe care îl cunoscuse la o nuntă. Căsnicia le va fi binecuvântată prin naşterea copiilor Dinu, Virginia şi Alina. Din păcate, Virginia va trece la Domnul la scurtă vreme după naştere. Urmăriţi de Securitate până la Revoluţie, soţii Călinescu au încercat să-şi trăiască viaţa ignorându-şi urmăritorii, prigonitorii, turnătorii...În 1989 vine libertatea! Sau cel puţin o semi libertate în care foştii deţinuţi politici au început să facă lumină şi să iasă în lumină din temniţele trecutului. Din păcate, Nicolae Călinescu trece la Domnul prea curând, în 1992. Viorica, cu aceeaşi tărie şi determinare ca în momentul aderării la FDC, începe să activeze intens alături de camaradele sale supravieţuitoare ale infernului concentraţionar. Strânge materiale, interviuri, fotografii, bate ţara în lung şi-n lat pentru recuperarea memoriei şi istoriei.

Prin strădania ei, a Alexandrinei Teglariu Voinea şi a Nanei Sofica apar volmele „Lacrima Prigoanei”. Viorica se îngrijeşte şi de publicarea volumelor scrise de Nicolae Călinescu. Tot prin strădania ei, sute de pagini despre rezistenţa armată anicomunistă din Oltenia aşteaptă publicarea într-un volum document prin implicarea fiicei sale, Alina. Doamna Viorica e prezentă la numeroase manifestări ale AFDPR, sprijină şi contribuie la ridicarea monumentelor închinate pătimitorilor şi după 40 ani e liberă să spună şi să scrie povestea lui Gheorghe Eftimiu... În 2005 se sfinţeşte monumentul de la Izverna ridicat în memoria celor 3 tineri asasinaţi în 31 martie 1949: Gheorghe Eftimiu, Ion şi Eugen Bocârnea.

Viorica Stănuleţiu Călinescu petrece ultimii ani de viaţă alături de fratele său Mihai, la Sibiu. Într-o zi de primăvară, 20 martie 2011, Viorica a trecut în veşnicie... Însoţită de familie, camarazi şi prieteni, a fost condusă pe ultimul drum în cimitirul Ungureni acolo unde odihneşte alături de soţul său. Sâmbătă, 10 martie 2018, a avut loc la Craiova, la Biserica Sfântul Gheorghe, slujba de pomenire pentru Viorica Stănuleţiu Călinescu la 7 ani de la trecerea ei în Legiunea Cerească, urmată de pomenirea la mormânt. Noi mereu te plângem soră, iar tu dormi mereu...Viorica Stănuleţiu Călinescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider