Fundatia George Manu

Editorial
* Eliberarea de sub „tirania valorilor”: tentaţia populismului
Opinii
* Cumplită indignare...
* JOS COMUNISMUL!
Aniversari
* Prin moarte, spre Înviere
Evenimente
* “DRUMUL SPRE VOZIA” sau întoarcerea la rădăcini
Articole generale
* Primăria Gherla şi memoria luptătorilor anticomunişti
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: 5 Noiembrie 1936 - Căpitanul trimite un Memoriu Regelui Carol al II-lea
* Din Temniţele Memoriei: Rugăciune de Ştefan Doinea
* Din Temniţele Memoriei: 8 noiembrie 1940, Iaşi – Oraşul Mişcării Legionare
* Din Temniţele Memoriei: 31 octombrie 1953
* Cetăţui biruitoare: martire pentru Hristos şi Legiune: Sofia Patrichi şi Maria Vaida
* Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/ 28 noiembrie 1918
* Medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu în primul război mondial
* Din Temniţele Memoriei: Glasul Strămoşesc, 1 noiembrie 1937 - Corpul Preoţilor Legionari
* Flori de aur din Maramureş (42)
* România şi sfârşitul Europei (8)
* Division Azul (5) Componenta religioasă a diviziei de voluntari spanioli
* Târgşorul Nou– din poznele Târgşorului –
* Din Temniţele Memoriei: în ziarul Cuvântul, 13 noiembrie 1940 - ÎPS Nicolae Bălan, la deschiderea Universităţii Ardelene, la Sibiu:
Spiritualitate
* “Am ieşit din prigoana aceasta cu fruntea sus”
Literatura
* Teologia necazurilor şi a suferinţei în lirica lui Radu Gyr
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea anuală Râşnov
* Parastas pentru martirii neamului românesc 12 Noiembrie, Beautour, Franţa
* Cruci în calea uitării... Poarta Albă şi Corabia
* Împreună, la mormântul Părintelui Gheorghe Calciu
In memoriam
* Majestatea Sa Mihai I, Regele României, a încetat din viaţă în 5 decembrie 2017, la ora 13, la reşedinţa sa privată din Elveţia
* † Grigore Hotico
* † Dr. Nicu Ioniţă
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 11 noiembrie 2017


Eliberarea de sub „tirania valorilor”: tentaţia populismului

Optimismul cu care omenirea a întâmpinat intrarea într-un nou mileniu s-a risipit, făcând loc unei agitaţii entropice. Viziunea unui viitor bazat pe progres liniar şi valori raţionale s-a estompat şi ţine cu greu piept clocotului haotic al energiilor iraţionale care răbufnesc din adâncuri. Am intrat într-o nouă eră, numită „post-adevăr”, în care atitudinile sunt dominate de emoţii şi interpretări subiective, iar nu de acurateţea informaţiilor. Criteriile care sunt la ordinea zilei par a ţine mai degrabă de sfera iraţionalului, de penumbrele unei dimensiuni identitare ocultată în mod deliberat, considerată fiind drept depăşită, vetustă. Că lucrurile nu stau aşa şi că aceasta e o parte constitutivă esenţială a condiţiei umane, ne-o demonstrează ascensiunea pe scena politică din majoritatea ţărilor europene tendinţelor „populiste”.  Actualmente acestea sunt „pe val” şi îşi pun o amprentă importantă pe lupta politică, fiind o contrareacţie la actualul proiect unionist european. Aceste concepţii pun pe primul plan principiul suveranităţii naţionale în detrimentul unei construcţii a cărei geometrie e mereu ajustată din mers şi despre care nu ştim cum va arăta în final.

Cert este că se înfruntă două principii: cel globalist, în particular cel al unei Europe sub forma unui superstat federal, în care statele actuale ar urma să devină simple regiuni, şi cel al suveranităţii absolute, al identităţilor care se simt ameninţate de marşul irezistibil al globalizării şi de o imigraţie masivă, aducătoare de instabilitate şi aplificare a terorismului islamic. Această confruntare e percepută drept o realitate de ordin primordial, un criteriu suprem dincolo de veridicitatea adesea mai mult sau mai puţin parţială a argumentelor aduse pro domo.

Iată unul din factorii determinanţi care face ca milioane de oameni să voteze lideri politici ca Trump, Le Pen, Wilders, sau partide cu o atitudine net opusă actualului proiect european, cum sunt cele din ţări ca Franţa, Olanda, Austria, Germania, Italia, Danemarca, etc, partide care sunt în plină ascensiune, sau chiar la guvernare, cum e cazul ţărilor est-europene din „grupul de la Vişegrad”.

Unde se află România în tot acest peisaj? Un răspuns potrivit este dat de Sever Voinescu într-un articol din „Dilema Veche”: „Suntem mereu în urmă cu câțiva pași. Decalajul istoric față de Occident este endemic pentru noi. Toți istoricii ne spun asta. România trăiește crizele – cel puțin pe cele culturale – la mult timp după ce ele au fost depășite în Occident. La noi nu se pune, încă, problema falsei Europe. Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu.“  România se găseşte de fapt, după cum lesne poate fi observat, într-un cu totul alt stadiu al conştiinţei colective decât alte ţări. Acelaşi autor remarcă într-un alt articol: „A mia oară dovedim că binele ni-l facem noi sau alții, sau noi împreună cu alții, sau alții împreună cu noi – dar răul ni-l facem întotdeauna noi, cu mâna noastră. Dintre relele care macină România, cele produse autohton sunt atât de corozive și de toxice, încât cele care vin din afară, din spiritul birocratic al Uniunii, par biete mângâieri. Înainte de a reproșa ceva Uniunii Europene, se cuvine să ne reproșăm nouă înșine mult mai multe, dacă privim filmul de zi cu zi al stricării țării.” Nimic nou, ştim asta din 1990 încoace. România se află aşadar prinsă între două rele: cel neaoş autohton, ca moştenire otrăvită a regimului comunist şi cel din afară, cu impunerea agresivă a agendei corectitudinii politice, a relativismului axiologic, a destructurării valorilor tradiţiei. Nu văd însă de ce nu le-am respinge pe amândouă şi de ce ar trebui să-l alegem pe cel mai mic dintre ele, aşa cum consideră mulţi (opiniile despre ierarhizarea celor două fiind, bineînţeles profund divizate).

Revenind aşadar la termenul de „populism”, care e în plină vogă în alte ţări, ar trebui să începem prin a ne pune întrebarea ce semnifică el cu adevărat? Ce se ascunde în spatele lui? Dincolo de această rezistenţă colectivă la tot ce ţine de „globalizare”, propulsată mai mult de sfera emoţiilor şi a resentimentelor care covârşesc adesea logica uneori deficitară a argumentului, mai există şi o altă cauză, de un ordin mai profund, care determină mai ales formele pe care le îmbracă acest curent antisistem care este numit „populism”.

Sintagma care o descrie cel mai acurat este aceea de revoltă împotriva „tiraniei valorilor”. S-ar putea înţelege şi „falselor valori”, dar să rămânem la prima formulare. Ea apare la mai mulţi autori germani, primul care întrebuinţat-o fiind filosoful Nicolai Hartmann în ideea de a atrage atenţia asupra pericolului de care sunt pândite chiar şi societăţile fundamentate pe „valori”: acela al absolutizării deliberate a uneia din ele, care exercită astfel o „tiranie” asupra celorlalte. „Fiat justitia, pereat mundus” – poate fi o ilustrare perfectă a acestui fenomen, de care nici România confruntată cu flagelul (real) al corupţiei nu este scutită.

Cu alte cuvinte, în ierarhia valorilor intervine factorul subiectiv. Ele devin fesul purtat de un anumit interes. Valorile nu se impun prin ele însele, ci sunt impuse de cineva cu o anumită agendă. Aceasta este observaţia fundamentală făcută de Carl Schmitt într-un eseu publicat în 1960 iniţial doar sub o circulaţie restrânsă, dar care a devenit ulterior celebru: „Die Tyrannei der Werte”. Argumentaţia autorului e una devastatoare, demolând tot eşafodajul iluziei că o societate umană poate fi fundamentată pe asemenea „valori”. Însăşi această noţiune denotă un caracter mercantil, materialist, cuantificabil, negociabil, posibilitatea de a trata cuprinsul ei ca pe o sumă de mărfuri, ierarhizate în mod arbitrar. Astăzi auzim vorbindu-se în mod ubicuu de „valori democratice”, „valori europene” sau „valori occidentale”, dar semnifică oare acest termen ceva de o natură diferită decât a sugerat filosoful german? Bineînţeles, acesta îşi duce critica până la capăt. Dacă ierarhizarea valorilor e una subiectivă, acest fapt devine legitimant pentru combaterea „non-valorilor”, mergând până la eradicarea lor. Se ajunge inevitabil la ciocnirea unor sisteme de valori diferite, fiecare absolutizându-se pe sine şi încercând să se impună în faţa celuilalt. Se dezlănţuie astfel acel bellum omnium contra omnes, în numele unor viziuni diferite asupra lumii.

Nu recunoaştem justeţea acestor observaţii, dacă ne uităm la secolul trecut sau la cel actual, cu noua religie a corectitudinii politice? Pentru Carl Schmitt, stabilitatea unei societăţi nu poate fi dată de asemenea „valori”, ci doar de principiile de drept. De o armătură juridică riguroasă, dar dezbrăcată de orice conotaţii „morale”. Ceea ce nu înseamnă că legile trebuie să aibă la bază imoralitatea, ci doar că ele ar trebui să dea dovadă, pe lângă claritate şi precizie, şi de o anumită „neutralitate axiologică”, de a nu încerca să impună o morală sau alta, ci să rămână un simplu cadru.

Desigur, în acest punct i se poate reproşa cunoscutului autor că este pândit de ispita formalismului, precum şi faptul că tăgăduieşte existenţa oricăror valori cu un caracter universal. Că, totuşi, o societate omenească nu poate fi imaginată în lipsa acestora. Aceste observaţii sunt întemeiate, dar trebuie spus că Schmitt nu a intenţionat o tratare exhaustivă a subiectului, el concentrându-şi critica sa asupra acelor „valori artificiale” care a observat că încearcă să se impună în practica juridică a Germaniei federale postbelice. După experienţa naţional-socialismului, tendinţa acestei practici a fost de a conferi legislaţiei statului german o aură de „moralitate”, multe texte de lege fiind interpretate (în mod exagerat) în această cheie. Scopurile lui Carl Schmitt au fost mai degrabă contextuale şi limitate atunci când şi-a scris eseul, şi totuşi, acesta a făcut ulterior carieră.

Având în minte aceste lucruri, ceea ce unii numesc „populism” nu reprezintă aşadar altceva decât o tentativă de eliberare de sub tirania unor „valori” dictate în mod apodictic (corectitudinea politică) şi impuse în detrimentul altora prin intermediul unei agende străină de neamuri, tradiţii şi credinţe.

Termenul în discuţie este intrumentalizat de elitele care reprezintă poziţia actualului sistem (a „establishmentului”), fiind folosit într-un sens peiorativ. Anume, „populismul” pretinde a reprezenta vocea poporului în faţa unor elite politice care s-au înstrăinat de acesta. Etimologic vorbind, „populismul” pare foarte aproape de „democraţie”. Ambii termeni (primul de origine latină, al doilea de origine greacă) ar reprezenta întruchiparea voinţei poporului.  Cu toate acestea, rezonanţa lor actuală şi haloul de semnificaţii cu care sunt înconjuraţi îi situează într-un contrast extrem. Politicianul etichetat în mediile oficiale („mainstream”) drept „democrat” e bun, în vreme ce „populistul” e prin definiţie rău.

Critica elitelor fidele sistemului la adresa a ceea ce denumesc „populism” sună cam în felul următor. În primul rând trebuie delegitimată ideea de la care am pornit mai sus, anume aceea că acest curent ar reprezenta cu adevărat vocea poporului în faţa unei clase politice care i-a trădat aspiraţiile. Nimic mai simplu deci, decât a dinamita însăşi temelia acestei pretenţii. După aceştia, „poporul” în sine e o non-entitate, o ficţiune. Nu ar exista un popor omogen, care să se regăsească în mesajele politicienilor „populişti”. Argumentul se cam încheie aici, pretinzând că a rezolvat problema. Eventual se mai adaugă consideraţii după care societatea democratică modernă e una esenţialmente pluralistă, în care trebuie să îşi găsească locul cu aceeaşi îndreptăţire opinii din cele mai diverse. Calitatea de cetăţean nu e condiţionată de etnie, religie sau alte atribute, drepturile fiind aceleaşi pentru toţi. Ca atare, aşa-zisa „omogenitate” a poporului e ceva ce nu poate exista prin definiţie, prin însăşi natura societăţilor în care trăim.

E adevărat că aşa stau lucrurile în privinţa structurii societăţilor moderne, dar la orice argument se poate aduce şi un contraargument. Anume, cei numiţi „populişti” susţin că în fond ei nu fac decât să respecte principiile democratice. Anume, într-o democraţie, unde toţi au acelaşi drepturi, până la urmă regula este că „majoritatea decide”. Oricum am lua-o, principiul majoritar nu poate fi ocolit. Statele în care trăim sunt state naţionale, au o anumită istorie comună, o cultură, o limbă, o tradiţie. Fireşte că în multe state există minorităţi etnice sau religioase, dar şi acestea au un caracter istoric, iar democraţiile moderne ţin cont de drepturile acestora. Nu aici este problema. În cele mai multe cazuri, statele se bazează din punct de vedere cultural şi identitar pe o majoritate, care din punct de vedere etnic, lingivistic şi cultural poate fi considerată drept omogenă. Orice om are o calitate etnică, vorbeşte o limbă maternă -se simte francez, spaniol, italian, german sau român- şi este format de un anumit mediu cultural. Adică are o identitate bine definită, al cărei substrat e unul mai profund decât simpla calitate civică de cetăţean al unui stat.

Ei bine, tocmai aceste identităţi sunt tăgăduite, atacate, desfiinţate de politica actualelor elite, aşa că negarea lor conceptuală nu trebuie să ne mire. Iar faptul că aceste tentative stârnesc contrareacţii cu un ecou substanţial, mergând până acolo încât să ameninţe hegemonia elitelor actuale, e un puternic argument empiric mai degrabă în favoarea existenţei acestor identităţi decât a inexistenţei postulate de unii.

Lucrurile stau mai degrabă la modul următor. Aceste identităţi sunt de fapt o realitate acceptată unanim, atâta doar că unii o fac doar la modul tacit, în vreme ce se străduiesc să desfiinţeze tot ce ţine de sfera lor. Pentru ei inexistenţa este mai degrabă un deziderat pe care l-ar dori împlinit, nu o realitate. Alţii, la rândul lor, reacţionează, încercând să afirme în mod activ existenţa acestor identităţi.

Desigur, se va putea spune că „populiştii” tot nu au îndreptăţirea de a vorbi în numele întregului popor, căci din punct de vedere electoral (vorbind  de ţările occidentale) ei se află actualmente în cel mai bun caz între 20 şi 30 la sută din sufragii. Vorbim însă de un instantaneu de moment. Dacă privim în trecut, vedem cum adeziunile la aceste grupări au sporit în mod direct proporţional cu măsurile luate de elite privind demantelarea valorilor tradiţionale şi cu tentativele de modificare a structurii etnice şi religioase a societăţii prin imigraţia de sorginte islamică. Tendinţa „populismului” e aşadar una ascendentă. Asta pentru a nu mai aminti că în ţări precum Ungaria sau Polonia cei numiţi „populişti” sunt la conducerea statului şi sunt chiar susţinuţi de majorităţi solide.

La adresa politicilor progresiste, de erodare a valorilor şi a identităţilor se pot aduce fireşte şi argumente docte, solide, cu nivel intelectual, aşa cum s-a făcut de pildă în „Declaraţia de la Paris”, semnată de o serie de intelectuali de prestigiu. O asemenea abordare nu se poate numi „populism”, dar o legătură totuşi există. Căci populismul nu reprezintă altceva decât vulgarizarea unor asemenea argumente. Termenul trebuie înţeles în primul rând în sensul său etimologic, de prezentare pe înţelesul maselor, al oamenilor simpli (iar nu neapărat în sens de trivial, ordinar, josnic, grosolan, mitocănesc). El întruchipează transformarea unei concepţii tradiţional-conservatoare într-o retorică electorală axată pe eficienţă şi câştig.  Se aplică astfel principii împrumutate din capitalismul liberal, care urmăreşte maximizarea profitului electoral pe termen scurt, urmând calea minimei rezistenţe şi folosind o retorică simplificatoare.

Fireşte că aceasta implică şi o serie de riscuri şi ca atare de critici care pot fi aduse „populismului”. Dinspre partea progresistă se vine cu acuzaţia de demagogie aruncată la adresa unui mesaj care ar propune soluţii simpliste, neviabile şi neadaptate la complexitatea societăţii actuale. Dinpre latura conservatoare poate veni întrebarea dacă accentul pus pe această „vulgarizare” în discurs a unor principii înalte, nu înseamnă la un moment dat o îndepărtare de ele şi în cele din urmă chiar o trădare a lor. Poate fi „scopul scuză mijloacele” o deviză legitimă? Sau pot fi câştigurile electorale facile, bazate pe intrumentalizarea unor teme fierbinţi, cum ar fi cea a valului imigraţiei islamice, un fenomen de durată, menit să consolideze acele principii amintite în conştiinţele oamenilor? Pot ele reprezenta baza unei contra-revoluţii conservatoare pe planul mentalităţilor? Dacă da, atunci e o bază extrem de fragilă, care ar trebui consolidată şi cu multe alte elemente pozitive.

În orice caz, consideraţiile din rândurile de faţă asupra fenomenului numit „populism” sunt departe de pretenţia de a constitui o analiză exhaustivă. Ele se referă la un subiect a cărui influenţă în mod sigur va spori în anii următori şi sunt menite a furniza celor interesaţi din rândurile publicului românesc unele repere de bază. Evoluţia evenimentelor internaţionale merită urmărită în continuare şi ea nu ne poate lăsa indiferenţi. Chiar dacă problemele cu care se confruntă România de azi sunt cu totul altele, reverberaţiile luptei politice de peste hotare ajung în mod inevitabil şi la noi.

Bogdan Munteanu 

divider



Cumplită indignare...

... amestecată cu o stare de perplexitate, dezamăgire şi revoltă -  iată ce sentimente ne-au încercat văzând până unde a putut să se coboare cel pe care unii încă îl consideră un veritabil apostol al demnităţii româneşti. Ne referim aici la Dan Puric şi la prefaţa pe care acesta a scris-o pentru controversata carte a mogulului Dan Voiculescu (cel poreclit „Varanul” sau „Felix”, după numele de cod pe care l-a avut ca informator al Securităţii), carte lansată recent la Târgul Gaudeamus şi intitulată „Lupta politică”.

Pentru a fi mai bine înţeleşi, iată câteva mostre din textul său: „Aşa este această carte, un paradox de suflet ţăranesc, căruia viitura istoriei nenorocite, propriile slăbiciuni şi păcate, nu i-au putut şterge lumina creştină (...) un accident sufletesc salvator, sau mai bine spus, o ”slăbiciune„ mântuitoare, acel suspin omenesc al omului ce a suferit, nu o înfrângere, ci o mare nedreptate, precum şi îndurării crucii ei. Şi, abia atunci, veţi descoperi sub platoşa de nepătruns a luptătorului politic, a acelui de temut şi nestăpânit zoon politikon, neaşteptate vibraţii sufleteşti, mănunchiuri de dragoste şi compasiune, aruncate în grădina suferinţei omeneşti. (...) Şi astfel vei descoperi, tu, cititorule, că această carte nu este nicidecum dedicată luptei politice, ci este o sensibilă şi tulburător de profundă mărturisire a unei schimbări interioare. Căci preţul nedreptăţii îndurate cu verticalitate nu poate să fie decât un sublim paşaport către libertate. (...) Uitarea se va aşterne peste adversarii zilei, dar nu şi peste numele celui care s-a aplecat, cu grijă părintească, spre tineretul ţării, ca să-l ajute şi să-l scape aşa cum a putut s-o facă de la marele naufragiu social al ţării.”

Aceste osanale deşănţate îi rotunjesc adresantului aura unui soi de martir al epocii noastre, care şi-a dus crucea nedreptăţilor cu demnitate, şi creionează imaginea un suflet nobil, creştin, caritabil, contemporan nouă, dar care calcă cu vrednicie pe urmele mărturisitorilor din temniţele comuniste. Putem bănui (fără a avea vreo dovadă) că asemenea rânduri ar fi expresia neţărmuritei recunoştinţe a autorului faţă de acela care, cu „grijă părintească”, îl va fi ajutat la un moment dat să scape din vreun ”naufragiu financiar", astfel încât s-a simţit dator să-i întoarcă în acest fel serviciul. Dar, fie că lucrurile stau astfel, fie că textul amintit nu este decât expresia unei convingeri sincere, concluzia rămâne una şi aceeaşi: Dan Puric şi-a pierdut busola morală!  A ridica un puşcăriaş de drept comun eliberat înainte de termen (chiar dacă va fi dat pe alocuri dovadă de spirit caritabil) la rang de exemplaritate din perspectiva posterităţii, aproape pe acelaşi plan cu reperele pe care le reprezintă deţinuţii politici anticomunişti, nu reprezintă decât o batjocorire a memoriei acestora.  Credem că prin această atitudine jenantă, Dan Puric şi-a pierdut definitiv atât îndreptăţirea de a-i evoca în cuvântările sale pline de patos, care de acum încolo nu au cum să sune altfel decât fals şi găunos, cât şi statutul de reper moral pe care mulţi găseau de cuviinţă să i-l confere. Aceşti morţi care au suferit în numele unui crez închinat lui Hristos şi neamului, adică  adevăraţii eroi şi martiri ai României, se răsucesc în morminte atunci când sunt evocaţi de cel care îi pune pe acelaşi piedestal cu profitorul sistemului care i-a prigonit!  E cât se poate de trist că s-a putut ajunge până la o asemenea derivă totală. Sic transit gloria mundi …

Redacţia 

divider



JOS COMUNISMUL!

Jos cu cei- 100 de ani de la Revoluţia Bolşevică,- 300 de ani de la fondarea Franc-Masoneriei, - 500 de ani de la Marea Schismă Luterană!

Anul 2017. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la Revoluia din Octombrie din Rusia, cunoscută şi sub numele de Revoluţia Bolşevică. Tot anul acesta s-au împlinit 300 de ani de la înfiinţarea oficială a Franc-Masoneriei, certificatul său de naştere arătându-ne că a văzut lumina zilei în seara de 24 iunie 1717, la Londra, în Anglia. Şi, cum cele două triste aniversări n-ar fi suficiente, tot anul acesta, la data de 31 octombrie, se vor împlini şi 500 de ani de la schisma lui Martin Luther, cunoscută şi sub numele de Reforma Luterană sau „Revoluţia Protestantă.”Niciodată nu am uitat şi nu voi uita acele zile de decembrie 1989 şi, la câteva luni după, manifestaţiile anticomuniste din Piaţa Universităţii unde strigam din toate puterile şi „din toţi plămânii”: JOS COMUNISMUL! JOS COMUNISMUL! JOS COMUNISMUL!

Iată-mă azi, la aproape 28 de ani de la acele evenimente, obligat să strig din nou din toate puterile „şi din toţi plămânii”: JOS COMUNISMUL! Jos comunismul şi aniversarea a 100, 300 şi 500 de ani de comunism şi de tot ceea ce a precedat şi provocat venirea acestui cataclism pe faţa pământului! Atunci, în România, prin anii 89-90, când şi eu eram la o vârstă foarte fragedă, de 17-18 ani, strigătul meu (şi - îndrăznesc să cred - de fapt al ţării mele) de „JOS COMUNISMUL” însemna de fapt: Jos Ceauşescu! Jos Iliescu! Jos Securitatea! Jos crima comunistă! Jos tâlharii şi hoţii care au jupuit şi jupuiesc poporul român de 50 de ani! Jos minciuna şi manipularea politică şi socială din România! Jos cu marxiştii şi comuniştii din România!

Azi, în anul 2017, mai ales după ce m-am stabilit în Canada, la Montreal, de aproape 24 de ani, ajuns şi eu la o vârstă mai matură, strigătul meu (şi - îndrăznesc să cred - de fapt al bisericii şi al ţării mele) de „JOS COMUNISMUL” are cu totul şi cu totul altă semnificaţie, alt scop, alt sens. Deşi identic ca şi atunci, el s-ar traduce de fapt prin: Jos comuniştii, susţinătorii, simpatizanţii şi urmaşii lor! Jos marxiştii! Jos Franc-Masoneria! Jos minciuna şi manipularea politică şi socială din România şi din lumea întreagă! Jos cu marxiştii şi comuniştii din lumea întreagă!

Occidentule: La trecutu-ţi ROŞ-inos, care-ţi va fi viitorul!?

De când am părăsit România (pe la începutul anului 1991), şi până astăzi, am încercat şi tot încerc să înţeleg de ce ţările occidentale, „libere şi democratice”, n-au acuzat şi nu acuză sus şi tare comunismul. Cu timpul, cu trecerea anilor şi mai ales studiind teologia şi filozofia, „m-am dumirit”. Altfel spus, am sfârşit prin a înţelege că de fapt comunismul a fost şi este un complot internaţional, o conspiraţie internaţională bine pusă la punct, bine rodată, bine gândită, bine susţinută financiar şi sub alte forme, şi bine încurajată de întreaga politică internaţională de stânga. Iar acest complot şi această conspiraţie internaţională îşi au de fapt rădăcinile înfipte adânc în minciuna şi manipularea opiniei publice de mai multe sute de ani. Înaintea lui Karl Marx şi a lui Friedrich Engels, aşa au procedat şi predecesorii lor: Arie din Alexandria şi arianismul provocat de el; Luther şi luteranismul provocat de el; Voltaire, Rousseau, Robespierre şi Revoluţia Franceză provocată de ei. etc. Ca şi aceştia, adică la fel ca şi Marx şi Engels, şi cei numiţi mai sus s-au bucurat de un anumit succes şi de o anumită credibilitate reuşind să-i păcălească şi să-i mintă pe mulţi din semenii lor. Iar „procesul lor”, adică judecarea şi condamnarea oficială pentru răul făcut şi provocat de ei n-a mai avut loc decât într-o altă lume... Nici în România, şi în nici-o ţară fostă comunistă n-a avut loc un proces al comunismului. Nici nu-i de mirare: forţele oculte internaţionale n-au permis şi nu permit aşa ceva. Mai grav, ceea ce mă îngrijorează cel mai tare la ora actuală este faptul că „istoria se repetă”. Ori am eu o falsă impresie, ori marxismul este astăzi puternic susţinut. În şcoli şi în universităţi (în special cele occidentale) se predă şi se vorbeşte de Karl Marx ca de un mare filozof, un mare înţelept şi un mare gânditor „de viitor”. Şi, evident, atunci când se vorbeşte de comunişti şi comunism se trece cu vederea peste cele 100,000,000 (una sută milioane) de victime făcute în numele marxismului şi comunismului. Practic, n-a existat şi nu există ideologie şi filozofie mai criminală şi mai murdară de sânge nevinovat decât a fost şi este comunismul. Şi cu toate acestea, omenirea are memoria scurtă... Deşi „Cartea neagră a comunismului - Crimele, teroarea şi represiune” scrisă şi publicată de istoricul francez Stéphane Courtois în anul 1997 la Editura Robert Laffont, arată şi dovedeşte zecile şi zecile de milioane de victime făcute în lumea întreagă în numele comunismului, cu toate acestea se păstrează tăcerea atunci când se vorbeşte de marxism şi comunism.

Jos PCR! Jos Partidul Comunist Revoluţionar!

La puţin timp după plecarea mea din România, mare mi-a fost mirarea să întâlnesc în Franţa, la Paris, tineri comunişti francezi. După aceea, ajuns în Canada şi în America de Nord, mare mi-a fost mirarea să văd şi să întâlnesc tineri comunişti canadieni. Mai nou, din acest an, mi-a fost dat să văd un nou PCR, un PCR-Internaţional, adică Partidul Comunist Revoluţionar cu filiale în mai toate ţările din Occident: Franţa, Anglia, Canada, SUA, etc. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca pe stradă sau la metrou să mi se înmâneze diferite pamflete sau ziare ale PCR-Canada. O simplă vizită pe situl: www.marxiste.qc.ca, te îngrozeşte. Vizitând acest sit internet, şi uneori discutând cu membrii marxişti, aveam impresia că trăiesc un coşmar şi mi se întâmplă o întoarcere în trecut, la un trecut înainte de decembrie 89. Noul film „Tânărul Karl Marx” în regia lui Raoul Peck

Pentru a marca 100 de ani de la Revoluţia din Rusia, tocmai ce a apărut pe marile ecrane filmul „Tânărul Karl Marx” în regia lui Raoul Peck, o coproducţie franceză, engleză şi germană. Acest film arată primii ani ai tânărului Karl Marx alături de bunul său prieten Friedrich Engels şi alături de iubitele lor soţii. Dar, cel mai interesant, ni se arată cum aceştia au ajuns împreună să redacteze „Manifestul Partidului Comunist”, manifest pe care ei l-au redactat din decembrie 1847 până-n februarie 1848 când el a fost făcut public şi arătat lumii întregi. Filmul artistic, deşi realizat cu scopul de a ni-i arăta şi a ni-i prezenta pe Marx şi pe Engels într-o lumină favorabilă, şarmanţi, tineri omenoşi şi buni luptători pentru idealurile lor; cu toate acestea, pentru cine a înţeles şi înţelege faptul că încă din faşă comunismul a fost o mare minciună şi-o mare amăgire, o poate (re)vedea şi în acest film: muncitorii şi ţăranii, adică „proletarii” în limbaj marxist, sunt minţiţi, înşelaţi şi duşi de nas de aceşti amăgitori, de aceşti „falşi profeţi”. Jos cu „Manifestul Partidului Comunist” conceput de Marx şi Engels!

Comentând pe marginea acestui „Manifest al Partidului Comunist”, apărut, vezi Doamne, ca o necesitate absolută pentru a apăra şi susţine drepturile celor mulţi, ale „proletarilor”, putem spune că prin aceste gălăgii inutile şi aceste can-can-uri politice şi filozofice s-a urmărit de fapt înlăturarea unei clase sociale cu o alta, adică înlăturarea clasei conducătoare creştine, cu o alta necreştină. Deşi au pretins şi pretind că, vezi Doamne, comuniştii îi apară pe cei mulţi, pe cei nedreptăţiţi şi pe cei care muncesc, în realitate, prin şmecherie diplomatică, minciună şi manipulare, ei de fapt îi îndepărtează pe oamenii cinstiţi şi „slabi de înger” (şi la propriu dar şi la figurat) de la adevărata cauză socială, politică şi economică. Da, o dată apărut acest mare fenomen al industrializării, era nevoie de o anumită protecţie socială, de o anumită împărţire echitabilă a salariilor şi a profiturilor, dar nu sub forma pe care o vedeau şi o văd Marx şi Engels. Chiar dacă ar fi să le acordăm circumstanţe atenuante, şi să zicem că, vezi Doamne, nu ei sunt vinovaţi de gulagurile şi de genocidurile în masă care au urmat după octombrie 1917, tot se vede şi se găseşte o mare provocare la violenţă în manifestul semnat de ei doi. Chiar mi-a fost dat să aud, şi nu o dată, ci de mai multe ori, faptul că, vezi Doamne, după 1917, cei care au pus în aplicare marxismul şi comunismul predicat de ei nu l-au înţeles şi nu l-au aplicat cum trebuie. După o analiză detaliată a manifestului lor şi a punerii lui în practică de către Lenin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Iliescu, etc, mi se pare limpede şi clar faptul că şi aceştia au înţeles exact ceea ce autorii manifestului lasă să se înţeleagă din testamentul lor, adică violenţa şi eliminarea prin forţă a adversarului politic. Vorbele, scrierile, filozofiile şi atitudinile avute de Marx şi Engels sunt fără echivoc: ele îndeamnă la revoltă violentă, la o revoltă cu forţa, la suprimarea celor care nu gândesc asemenea lor. Pentru ei, pentru semnatarii celebrului „Manifest al Partidului Comunist”, proletarii şi toate celelalte clase sociale trebuie neapărat să adere la aceste idei, la aceste concepte care, după mintea, viziunea şi inteligenţa lor, sunt cele mai bune, sunt singurele valabile şi absolut necesare. De nu, vorba lui Petre Ţuţea: „Comuniştii vor să fim fericiţi. Bă, să fiţi fericiţi, bă, că dacă nu sunteţi fericiţi, vă ia mama dracului!” Ca o dovadă a faptului că aceste idei sunt absurde şi că „abolirea proprietăţii private”, aşa cum au cerut-o Marx şi Engels, este o aberaţie inimaginabilă, stă exemplul propus de Nicolae Ceauşescu în ultimii săi ani de conducere. În delirul său comunist ajunsese să distrugă satele româneşti şi să mute ţăranul român la bloc luându-i şi ultima palmă de pământ pe care-o mai avea. Stupiditatea şi imbecilitatea lui Nicolae Ceauşescu era întocmai cu linia trasată de manifestul original pe care şi cizmarul analfabet îl citise, îl ştia şi-l cunoştea foarte bine. Înainte de a se adresa proletarilor cu îndemnul de: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, cu două rânduri mai sus Marx şi Engels spun în manifestul lor: „Comuniştii nu ezită în a disimula opiniile şi proiectele lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi atinse decât printr-o inversare violentă a oricărei ordini sociale din trecut.” Deci, incitarea la violenţă şi la distrugerea ordinii sociale din trecut este clară şi evidentă. În urmă cu exact 100 de ani, aşa l-au înţeles şi urmaşii şi discipolii săi de după octombrie 1917 după ce au pus mâna pe putere şi când au decis să elimine orice formă de rezistenţă şi orice formă socială sau religioasă care încerca să păstreze ceva din trecut, „din trecutul burghezo-moşieresc”.

Că iniţiatorii şi autorii care au semnat „Manifestul Partidului Comunist” au incitat la violenţă, şi că urmaşii şi discipolii lor au pus în aplicare această violenţă, e una. La urma urmei am putea spune: aşa a fost să fie, aşa s-a scris şi se scrie istoria! În schimb, ceea ce mă înspăimântă şi mai rău, este faptul că şi astăzi, în anul 2017, se continuă propaganda ideilor lansate de Marx şi Engels. Iar această continuare a ideilor lor nu se întâmplă în Rusia sau în România, ci în Europa Occidentală, în Canada şi USA. Mai grav, aşa-zişii apărători ai valorilor democratice de toleranţă şi non-violenţă, tocmai ei sunt cei care încurajează şi susţin aceste idei marxiste. Ce înseamnă U.S.A.?Cu ceva ani în urmă, am aflat de o glumă extraordinar de bună şi pertinentă publicată în Revista Caţavencu, glumă pe care o reproduc aici. Întrebare: Ce înseamnă U.S.A.?Răspuns: Uniunea Sovietică „Ailantă”!

De atunci, de când ştiu şi cunosc această „glumă”, nu mă pot abţine să nu scot un zâmbet amar în colţul buzelor. Cu cât reflectez mai mult şi mai adânc la această glumă inspirată, îmi dau seama că de fapt nu-i de râs, ci de plâns. Noi, cei care am cunoscut pe propria noastră piele Uniunea Sovietică „Aia”, noi suntem cei mai în măsură să înţelegem şi Uniunea Sovietică „Asta”, adică „Ailantă”, cum a definit-o Revista Caţavencu. Pe măsură ce anii trec îmi dau foarte bine seama de faptul că U.S. „Asta”, în care au emigrat mii şi zeci de mii de români, are foarte multe puncte în comun cu U.S. „Aia” pe care am cunoscut-o şi noi înainte de decembrie 89: necondamnarea comunismului; complicitatea şi conivenţa cu acesta; dorinţa lor de a îndepărta şi elimina biserica şi credinţa din viaţa socială; dorinţa „lor” - adică a comuniştilor comunişti „de atunci” şi a comuniştilor capitalişti „de azi” - de a reduce fiinţa umană şi bunul creştin doar la nevoile din stomac şi la plăcerile temporare şi trecătoare ale vieţii, etc. Mai mult, „şi ăia”, dar „şi ăştia”, nu-L au la inimă şi la suflet pe Mântuitorul, iar vorba Lui când spune că: „M-au urât pe nedrept” (Ioan 15, 25) li se potriveşte şi unora dar şi altora, adică şi celor din Uniunea Sovietică „Aia”, dar şi „Asta”. Jos comuniştii comunişti şi comuniştii capitalişti!

Comuniştii comunişti, adică „Ăia de dinainte şi de-acolo”, din Europa de Est, Rusia şi chiar România înainte de 89, şi-au dat şi îşi dau mâna cu fraţii lor, cu semenii lor, cu comuniştii capitalişti, adică cu „Ăştia de azi şi de-aici”. Deşi aceştia pretind că neagă şi critică manifestul partidului comunist şi ideile vehiculate de acesta, de fapt îl susţin şi îl apară cu toată fermitatea, fie direct, fie indirect. La urma urmei, aceşti comunişti capitalişti, de stânga sau de dreapta, trag sforile şi de-o parte şi de alta. De aceea, chiar dacă ei pretind că apără şi susţin proprietatea privată (şi, slavă Domnului, mai toate bogăţiile lumii de azi sunt în mâinile lor), şi ei, ca şi fraţii lor, comuniştii comunişti, tot la aceeaşi ţâţă atee şi anticreştină au supt. „Mama lor”, Franc-Masoneria, i-a alăptat şi pe unii şi pe alţii cu acelaşi lapte. Aşa se şi explică faptul că Domnul Alexandru Florian de la INSHR-EW şi echipa lui nu mai au limite şi nu-şi văd de treaba lor, încercând tot timpul să saboteze istoria patriei şi a bisericii, punând tot felul de beţe-n roate.

Evanghelia şi abolirea proprietăţii private

Din cărţile de istorie şi de istoria filozofiei aflăm că Marx provenea dintr-o familie de evrei convertită la o sectă luterană. Faptul că a urît şi a detestat religia, şi în special Biserica Lui Hristos, reiese foarte limpede şi clar din textele şi scrierile sale. Fiind un om cult, bine pregătit, cu doctorat în filozofie obţinut înaintea vârstei de 30 de ani, adică înainte de a scrie şi redacta „Manifestul Partidului Comunist”, este evident faptul că ştia şi el scriptura şi în special Noul Testament. Aceasta se explică şi prin faptul că inclusiv el se considera un hegelian şi un luteran. Or, Sfânta Scriptură, şi în special Noul Testament, nu ne-au lăsat nici-o urmă şi nici-un semn că ar condamna avutul, proprietatea privată, mai ales cea obţinută prin muncă cinstită şi corectă. Dumnezeu nu critică şi nu atacă omul bogat şi avut, ci se atacă, atunci când o face, la lăcomia şi necredinţa acestuia. Iar exemple în acest sens găsim suficiente: bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina (Luca 12, 16-21), şi pe care nu-l mustră că avea foarte mult, ci-l ceartă pentru că nu se îngrijea se sufletul său; pilda lucrătorilor răi (Matei 21, 33-44), în care cel rău nu este „burghezul”, ci „proletarii”, adică lucrătorii. Inclusiv în parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) ni se spune că el s-a gândit astfel: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi (adică „proletari” în limbajul şi viziunea lui Marx) ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” (Luca 15, 17). Şi exemplele pot continua: parabola sutaşului care are grijă de „proletarul” său (Matei 8, 5-13), etc. Karl Marx şi Friedrich Engels fac o mare greşeală atunci când consideră averea, bogăţia, „un păcat”, „o burghezie, o aristocraţie”. Mai mult, cu adevărat putem spune că bat câmpii şi vorbesc aiurea atunci când spun că trebuie abolită chiar şi proprietatea personală obţinută prin muncă şi merit. Din aceste pasaje vedem foarte bine că Dumnezeu nu critică şi nu consideră omul avut, omul bogat, neapărat un om rău şi-un păcătos. Nu, ci El condamnă lăcomia, lenea, necredinţa, avaria, gesturile şi comportamentele anormale, cele care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. În schimb, Marx şi Engels consideră rău şi condamnă orice formă de bogăţie şi de avuţie personală, chiar şi aceea care-l apropie de om de Dumnezeu, aceea obţinută prin sudoare şi muncă cinstită. Omul simplu, sărac sau bogat, dar curat sufleteşte şi muncitor care-şi făureşte un avut pe muncă cinstită, este criticat şi atacat de Marx şi Engels. Aici a fost şi este poate cea mai mare greşeală a lor, a comuniştilor comunişti, căci dorind să confişte pământul şi toată avuţia ţăranului corect, harnic şi cu frică de Dumnezeu, de fapt i-a provocat pe aceştia şi au dat apă la moară leneşilor şi impostorilor care au profitat de această idee şi acest sistem ca să parvină. Lumea nu s-a vindecat şi nu se vindecă de comunism

Aici, la Montréal şi în Québec unde trăiesc se spune că atunci când Statele Unite sunt bolnave, Canada tuşeşte. Pornind de la acest principiu pot spune că atunci când Statele Unite şi lumea-ntreagă este bolnavă, România are de suferit, România suferă. Prin 89-90 când vedeam câte unul plângând după vechiul sistem ceauşist spuneam: «Ăsta nu-i vindecat de comunism!» şi-l lăsam în plata Domnului. Comunismul a fost şi este ca un cancer, n-a iertat pe nimeni şi nimic. Acolo unde a reuşit să se instaleze a făcut ravagii, numai jale şi prăpăd. Şi, ca orice boală gravă, a fost determinată de anumite «obiceiuri păcătoase».

Concluzie

Comunismul a fost şi este o impostură. Aşa cum a spus Alexandre Soljenitsyne la venirea lui în „lumea liberă”: Comunismul este o minciună! Comuniştii de ieri, ca şi cei de azi, comuniştii de la est, ca şi cei de la vest, fie ei atei, evrei, franc-masoni, sau de orice alt fel de culoare politică, religioasă sau financiară, cu toţii au punct comun: nu iubesc adevărul, nu iubesc Adevărul Relevat şi nu-L iubesc pe Hristos. De aceea, astăzi, 25 octombrie 2017, la 100 de ani de la instalarea comunismului sovietic strig din nou, din toate puterile mele: JOS COMUNISMUL! Jos comuniştii internaţionali!

25 octombrie 2017

Marian Costache , Montreal, Canada

divider



Prin moarte, spre Înviere

Nu poate trece luna noiembrie fără să ne gândim la moartea tragică a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, asasinat în cel mai mişelesc mod de către duşmanii ţării, ai credinţei, ai adevărului, cu acordul explicit sau tacit al tuturor marilor impostori care confiscaseră autoritatea statală, politică, juridică şi spirituală a neamului românesc. Cine sunt cei care au conceput, ordonat şi executat monstruoasa crimă, se ştie. Unii din ei au şi plătit la scurtă vreme… alţii mai târziu… Mult mai mare însă a fost numărul celor care, deşi nu au avut o implicare directă, au preferat să tacă, de frică sau din oportunism, dând senzaţia unei laşităţi de masă, a unei complicităţi pasive cvasi-unanime a unui neam paralizat, anesteziat, atrofiat… Iar faptul că Patriarhul Miron Cristea a patronat asasinatul, în calitate de prim-ministru, va rămâne o pată greu de şters.

Cu rare şi onorabile excepţii, unde au fost atunci vocile conştiintei româneşti? Unde au fost cei care predicau, de la amvoane, tribune sau catedre valorile Spiritului? Se ascundeau… sau erau chiar în solda regelui degenerat şi criminal şi a regimului său dement, cum ţara nu mai cunoscuse până atunci? Nicolae Iorga este cel mai dezgustător exemplu, tocmai el care fusese mentorul tineretului naţionalist, cu câteva decenii înainte…De ce curajul atitudinii e o floare atât de rară la noi? De ce tragem obloanele pentru a conserva un locşor călduţ atunci când trebuie să ne solidarizăm cu cel persecutat pe nedrept? De ce procentul de români capabili să rişte pentru adevăr e (aproape mereu) nesemnificativ? Cine trebuia să cultive aceste valori şi nu a făcut-o?

Mişcarea Legionară, pornind de la 5 oameni, fără resurse şi aparat instituţional, şi-a asumat răspunderea istorică de a cultiva în profunzime aceste valori în sufletul românesc, de a forma caractere puternice, capabile de sacrificiu, adevăraţi ostaşi ai identităţii creştine româneşti. Acest imens efort de educaţie a căpătat proporţii naţionale şi în 1937 -1938 se apropia de acea masă critică care ar fi provocat consecinţe ireversibile. Camarila regală s-a speriat, împreună cu toată tagma impostorilor interni şi a ocultei internaţionale; de aceea a fost asasinat Căpitanul.

Ulterior, oameni politici, istorici, ziarişti sau propagandişti de diverse orientări s-au obosit să repete cu făţărnicie şi falsă îngrijorare… că după moartea Căpitanului a fost haos, Mişcarea s-a dezintegrat, legionarii s-au manifestat anarhic, succesorul nu a fost la înălţime, în 1940 s-au făcut multe greşeli, ba de fapt nici nu trebuia să se intre la guvernare… în fine, cam toate i se impută lui Horia Sima, ca apoi să se concluzioneze cu un profund respect viclean mimat: “Ehei…dac-ar fi trăit Codreanu…”. Pun o întrebare simplă - câţi din aceştia l-au admirat pe Căpitan până a fost în viaţă? Câţi l-au sprijinit public? Probabil niciunul. Dar e uşor (şi de multe ori util) să vorbeşti de bine un mort… cei vii te deranjează, pe ei trebuie să muţi “artileria”….

Dincolo de reaua credinţă şi lipsa de consistenţă a acestor “comentatori de pe margine”, adevărul este că moartea Căpitanului a fost o imensă pierdere, a lăsat un mare gol în tineretul naţionalist, dar a lipsit şi naţiunea în ansamblul ei de o forţă considerabilă, de singura speranţă politică care n-a dezamăgit (tocmai pentru nu era doar politică). Şi Mişcarea şi ţara au fost cuprinse de o mare descurajare, dar adevăraţii săi urmaşi spirituali au fost cei care au înţeles primii că rămân fideli Căpitanului tocmai continuând lupta şi nu înecându-se în lamentaţii sterile, oricât de mare şi justificată ar fi fost durerea pierderii lui fizice. Şi nu doar lupta contra dictaturii regelui Carol, ci întreaga reformă morală a poporului român, care pentru un legionar începe cu propria sa convertire la o trăire creştină integrală şi la dăruirea constantă pentru binele neamului.

Căpitanul a trăit, a luptat, a suferit şi a murit pentru Învierea neamului românesc. A rămas atât de viu în zeci de mii de conştiinte româneşti, încât a generat elanuri nebănuite, a declanşat energii impresionante, a făcut posibile jertfe sublime. Harul lui Dumnezeu a lucrat în lume prin omul istoric Corneliu Zelea Codreanu, dar şi prin Prezenţa sa de dincolo de moarte. Prin jertfa supremă, mesajul său a dobândit o nouă dimensiune, a reverberat în suflete. Şi, îndrăznesc să afirm, acest har continuă să lucreze. Pentru mulţi români care iubesc adevărul şi admiră curajul şi tenacitatea, Căpitanul este o icoană în suflete… Iar pentru cei care încă n-au descoperit această icoană, se cuvine să o scoatem din temniţa memoriei. Neamul românesc n-a început cu el şi nu se termină cu el, dar în urcuşul său spiritual, Căpitanul îi este o treaptă, care trebuie înţeleasă şi asumată. Corneliu Zelea Codreanu - Prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



“DRUMUL SPRE VOZIA” sau întoarcerea la rădăcini

Luni, 6 noiembrie 2017, „Drumul spre Vozia” a ajuns la Cluj! Lansarea seriei de volume semnate de Pr. Mihai Andrei Aldea a avut loc sub organizarea Editurii şi Fundaţiei noastre, cu sprijinul ASCOR Cluj. Mulţumim şi pe această cale Pr. Ciprian Negrean care a fost şi moderator al dialogului dintre autor şi public. În cartea “Cei trei şi Pădurea cea Mare - Drumul spre Vozia”, apărută la prestigioasa Editură Evdokimos din cadrul Fundaţiei “Profesor George Manu”, Bucureşti, 2017, Părintele Mihai-Andrei Aldea ne îmbie la un drum iniţiatic, la o incursiune în lumea basmului tradiţional, să ne aplecăm urechea spre inima strămoşilor noştri, spre rădăcini, să ne adăpăm sufletul din izvoarele străvechi ale civilizaţiei dacice şi să ne reamintim unul dintre dorurile copilăriei noastre: basmul.

Cine nu îşi mai aduce aminte de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-şi aduce aminte de basmele spuse de părinţii sau binicii noştri la gura sobii. Frumoase amintiri. Din păcate, în zilele noastre, părinţii, or nu mai au timp, or din ezitare, nu le mai citesc celor mici basmele şi poveştile străvechi, tradiţionale, pe motiv că ar fi prea triste, dramatice şi traumatizante. Adevărul este că basmele adevărate sunt un balsam, o terapie psihologică, culturală şi spirituală pentru copii. Aţi văzut un copil care stă mai mult trist, retras, fără chef de joacă. Ei, acestui copil mai mult ca sigur că i-au lipsit frumuseţea basmelor. Aţi văzut un copil voios şi plin de energie. Mai mult ca sigur că acestuia nu i-a lipsit o seară să nu asculte cel puţin un basm, înainte de culcare. Copii îşi pun şi ei tot felul de întrebări, cum ar fi: Cine sunt eu? De unde am apărut? Cine l-a creat pe om şi celelalte animale? Care e sensul vieţii? etc. Iată de ce basmele sunt importante în viaţa copiilor. Pentru că le dă o stare de bine, le stimulează imaginaţia şi, nu în ultimul rând, îi ajută în rezolvarea multor dileme ale lor, precum şi conflictele interioare neidentificate şi chiar anumite temeri ale lor: teama de abandon, rivalităţile, invidia, teama de moarte etc.

Cartea Părintelui Mihai Aldea “Cei trei şi Pădurea cea Mare” a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulţi să înţeleagă rolul, importanţa şi valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor, pentru a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine identitatea, originea, cine au fost străbunii noştri, cum au trăit, ce cultură şi ce obiceiuri aveau, faptul că aparţin unei culturi şi civilizaţii străvechi şi să respingă provocările vremurilor de a se desprinde de rădăcini şi a uita de ţară, neam şi popor.

Când am primit invitaţia de a citi Basmul Părintelui Aldea, am acceptat temător pentru că am o vârstă la care poţi spune că ai citit tot şi nu te mai impresionează nimic. Ei, bine, “Drumul spre Vozia” te surprinde prin toate locurile mistice pe unde nici nu te gândeai să mergi, chiar la “marginea Pământului Dacic”. Te surprinde stilul arhaic al basmului, concreteţea şi acurateţea scriiturii, cu fraze scurte care “trântesc uşa de perete”, pur şi simplu, cu personaje hotărâte, puternice, cu ritualuri străvechi, “îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn, lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: - vom birui!”, cu munţi ce adăposteau călugării “umblători printre nori”. Apoi, întrebuinţarea numerelor mistice: 1,3,7 etc., cu simbolistica acestora. Unu, înseamnă unitate, trei, face trimiteri la treime, şapte, număr biblic etc. Cei trei eroi: Dan, Surdul şi Mitu.

O călătorie pe munte sau într-o pădure, fie ea şi Pădurea cea Mare, nu este altceva decât o iniţiere. Îmi aduc aminte de faptul că la 19 ani, mi-am luat sacul de dormit, un rucsac şi ceea ce am crezut eu că îmi va fi de folos, la vremea aceea, şi am urcat pe munţii Sihăstriei. Am stat o săptămână, şapte zile. Scopul meu era să întâlnesc un pustnic. Nu am întâlnit niciun pustnic, dar experienţa aceea m-a ajutat să scap de toate temerile mele. Devenisem bărbat.

Basmul “Drumul spre Vozia” este unul adevărat, este o operă de artă, pentru că te captivează cu toată fiinţa, îţi provoacă curiozitatea, stârneşte trăirea intensă, stimulând imaginaţia, provoacă intelectul în definirea şi calmarea emoţiilor, prezintă o altfel de istorie, cea străveche, aduce mărturie vie a sufletului românesc, adresându-se în acelaşi timp, copiilor, tinerilor, adulţilor. Autorul cărţii se dovedeşte a fi un mare povestitor de basme, întru-cât el spune basmul după cum simţeau lăuntric ascultătorii (probabil copiii lui) că ar trebui să se petreacă lucrurile în poveste, fiind o modalitate corectă de a le spune şi chiar de a cere părerea ascultătorilor. În final, “Drumul spre Vozia” e adevărat, e viu, are zvâc, poate avea şi scene şi chiar locuri reale, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un mare succes. Basmul “Drumul spre Vozia” uimeşte, pur şi simplu, prin originalitate, prin stil, prin mărturisire vie, prin limbajul şi frumuseţea scriiturii, prin adevărul istoric, fiind o carte captivantă, interesantă, provocatoare şi fascinantă, scrisă, cu vervă, pe înţelesul tuturor, certificând un adevăr literar: basmul e o artă. Limbajul tradiţional folosit de autor se remarcă prin originalitate, sponteneitate, simplitate şi naturaleţea stilului, evidenţiind o implicare, o motivare şi o trăire profundă şi autentică a acţiunilor care, în principiu, sunt ample, complexe, cu întâmplări extraordinare, injectate, din când în când, cu intervenţii miraculoase relatate în mod alert şi în stil rezumativ.

Mulţumim pe această cale, Editurii Evdochimos, Fundaţiei “Profesor George Manu” şi, nu în ultimul rând, autorului celor trei volume “Drumul spre Vozia”, Părintele Mihai-Andrei Aldea.

Părintele Mihai-Andrei Aldea este o enciclopedie, un istoric erudit, un arhivar al adevărurilor istorice străbune, un mărturisitor al sufletului românesc.

Comandor (rez.) conf. univ. dr. Ştefan Popa , Cluj-Napoca

divider



Primăria Gherla şi memoria luptătorilor anticomunişti

Domnul dr. Traian Neamţu, născut în Mintiul Gherlii, fost deţinut politic şi fost preşedinte al AFDPR Cluj, a propus Primăriei Gherla ridicarea unui monument în memoria luptătorilor anticomunişti. Locul propus de dl. dr. Neamţu era parcul central al oraşului - locul cu cea mai bună vizibilitate şi însemnătate publică. Memoriul domniei sale a primit un răspuns respectuos dar... negativ: în parc se află deja un monument închinat eroilor neamului şi ridicarea unui alt monument nu este posibilă. Reamintim că anul 2017 a fost închinat de Patriarhia Română „apăratorilor ortodoxiei în temniţele comuniste”, că avem două legi date pentru recunoaşterea meritelor acestora: legea 247/2011 privind declararea zilei de 9 martie „Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti” şi legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în dată de 14 mai”... În baza acestora, cât şi în baza proprilor conştiinţe şi a memoriei locale, autorităţile ar trebui să strângă mâna întinsă de supravieţuitorii temniţelor politice. La 27 de ani de la răsturnarea regimului Ceauşescu suntem încă atât de departe de normalitate, de adevăr şi de recunoştinţă...

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 5 Noiembrie 1936 - Căpitanul trimite un Memoriu Regelui Carol al II-lea

Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc sau manifestă păreri cu privire la politica externă a României să declare că răspund cu capul pentru directivele pe cari şi le însuşesc.

Aşteptăm deasemenea acelaşi gest de mare curaj şi de mare cavalerism, şi din partea Majestăţii Voastre, în ceeace priveşte linia Regală de politică externă a României.

In acest mod, în momentul unei eventuale catastrofe, Ţara ar cunoaşte: şi cui aparţin răspunderile, şi natura sancţiunei.

Aceasta pretindem dela oamenii politici români şi nu teorii cu care n'avem ce face. Pentrucă o politică externă este bună sau rea nu atunci când ea se pretează la demonstraţii teoretice, ci atunci când rezultatele ei sunt bune sau fatale pentru Ţară.

Corneliu Zelea Codreanu, Memoriu adresat Regelui, oamenilor politici şi Ţării - 5 Noembrie 1936

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Rugăciune de Ştefan Doinea

Arhanghele

Dă luptătorilor putereŞi neamului românesc înviere

Dă legionarilor tărie

În sfânta şi dreapta lor „nebunie”Cerne din aripile tale

Peste ţară

Înviforare

Cu spada fă-ne semn de hotar

Să cucerim cu braţ legionar

Aruncă-ne în luptă

În voinicească

În haiducească vâltoare

Cu duşmanul năzuinţelor noastre legionare

Pe Căpitanul ţine-l munte

Voinic şi viteaz cu porunci tunătoare

Temut peste veac şi hotare

Fă să dăinuiască

Să biruiască

Credinţa şi vrerea lui românească

Să dureze din temelie

Românească, legionară, dumnezeiască Românie

Mihaile Arhanghele Sfinte

Te rugăm fierbinte

Noi legionarii de azi şi de peste o sută de ani înainte

Ajută-ne să trăim în asprimi şi sărăcii

Iar în bătălii

Ajută-ne să murim

Cu seninătatea lui Ion Moţa şi Vasile Marin

Pentru Dumnezeu!

Pentru Căpitan! Revista “Glasul Strămoşesc”, 1 noiembrie 1937

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 8 noiembrie 1940, Iaşi – Oraşul Mişcării Legionare

Cuvântul Comandantului Horia Sima

Măria Ta, Majestate, Domnule General, Camarazi

Capitala Moldovei trăieşte astăzi o îndoită sărbătoare: a regelui nostru Mihai I şi a Naţiunii Române, întruchipată în acest ceas al istoriei şi pentru totdeauna, în Mişcarea Legionară.

E un moment de adâncă semnificaţie pentru poporul nostru coborârea Regelui Mihai de ziua Lui în mijlocul legionarilor, în oraşul în care s-a întemeiat mişcarea noastră şi de unde au pornit cele dintâi chemări la luptă ale Căpitanului.

Astăzi Dinastia şi Poporul Românesc formează o unitate desăvârşită, iar Regele Mihai, care se află la vârsta când în Legiune porţi orice povară şi câştigi bătăliile, se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor, desăvârşind astfel armonia sufletului legionar, crescut de Căpitan în dragoste şi devotament pentru Coroană.

Iar Regina-Mama Elena întruchipează icoana nepreţuită a suferinţelor cumplite pe care atâtea mame de legionari le-au îndurat pentru fiii lor.

Pentru Iaşi, această participare, necunoscută până azi în istoria lui, şi această revărsare de suflet legionar, este o reparaţie pentru toate suferinţele la care a fost supus şi toate durerile cu care a fost încărcat. Cine vrea să măsoare rezultatele unei politici nefaste, înfeudată intereselor străine, pentru cine vrea să pătrundă acest spirit antinaţional - negaţia trecutului şi distrugerea viitorului unui neam - care a pus stăpânire pe pătura noastră conducătoare şi i-a inspirat întreaga ei linie de conduită, Iaşiul stă mărturie ca o osândă permanentă a celor care au condus ţara până acum şi au îngăduit înstrăinarea lui.

Nu este o întâmplare că mişcarea s-a născut la Iaşi pe pământul Moldovei. Cotropirea străină a luat aici aspecte de nimicire a populaţiei autohtone şi era firesc ca în acest colţ de ţară, instinctul de conservare al poporului nostru să se manifeste cu mai multă putere, să izbucnească şi să se organizeze pentru rezistenţă.

Când în 1920, steagul roşu fâlfâia pe atelierele Nicolinei, studentul Codreanu, cu muncitorul Pancu, au cutezat într-o lume care-şi pierduse legătura cu pământul şi sufletul ţării, să-i înfrunte, să-i trezească din amăgitoarele visuri şi să le deschidă zarea destinului românesc.

Când în 1922, iudaismul provocator şi insolent invadase porţile Universităţii şi ameninţa să se infiltreze în sufletul studenţimii, acelaşi student, cu ochi scăldaţi în durerile neamului său, le-a ieşit în cale, le-a descoperit intenţiile, le-a oprit înaintarea şi i-a îngenuncheat în faţa sufletului românesc.

Când în 1925, democraţia coruptă, aservită forţelor oculte, a încercat să nimicească prin teroare rezistenţa studenţimii în faţa cotropitorilor, când se părea ca abuzul a înfrânt pentru totdeauna legalitatea, ţara a cunoscut răzvrătirea aceluiaşi suflet mare al Căpitanului.

Când în 1927, aceleaşi forţe oculte, ajutate de pseudo-naţionalişti, vroiau să nimicească mişcarea naţionalistă, prin dezbinare şi compromitere, acelaşi Corneliu Codreanu răspundea duşmanilor din umbra cu închegarea frontului generaţiei de luptători în Legiunea Arhanghelului Mihail.

De atunci au trecut 13 ani şi fiecare zi a însemnat pentru Legiune o jertfă încununată de biruinţă. Unul câte unul, duşmanii de moarte ai Neamului Românesc s-au împotrivit voinţei legionare de recucerire a poziţiilor pierdute, pentru ca mai târziu să-şi strângă rândurile într-o mare coaliţie a puterilor întunericului şi să încerce cu eforturi unite şi într-un asalt suprem nimicirea mişcării legionare.

Şi atunci Căpitanul a adresat Neamului Românesc cel mai mare discurs al său şi cel din urmă: a primit moartea. Dar din moarte i-a fost dat încă odată Legiunii să smulgă biruinţa şi să-i înfrângă pe duşmanii ei.

Legiunea, în drumul ei de lupte şi suferinţe, a avut întotdeauna alături de ea, în momente grele, prestigiul, înţelegerea şi dragostea Generalului Antonescu. Este singurul care ne-a înţeles şi în ochii căruia mişcarea legionară si-a păstrat toată încrederea, iar legionarii au fost socotiţi întotdeauna oameni de onoare.

În prigoană, Generalul Antonescu a crezut în noi, în biruinţa noastră; noi credem în el şi mergem cu el împotriva tuturor duşmanilor patriei.

În Iaşi, la 8 Octombrie, avem lângă noi delegaţiile tineretului naţional-socialist şi fascist, care şi-au verificat puterea de sacrificiu pe câmpurile de bătaie, unde se decide soarta întregii lumi.

Mişcarea Legionară, legată de marile revoluţii naţionaliste din Apus, prin jertfele pentru un ideal comun, este mândră şi onorată să-i salute în oraşul mişcării legionare pe reprezentanţii tineretului fascist şi naţional-socialist şi prin ei să ureze marilor conducători biruinţă deplină. Prin geniul lor Europa să ajungă clipa în care toate mişcările naţionaliste să sărbătorească împreună ziua marii victorii, apoteoza glorioasă a celei mai îndrăzneţe lupte din istoria omenirii.

Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I!

Trăiască Regina-Mamă Elena!

Trăiască Generalul Ion Antonescu!

Trăiască delegaţiile tineretului fascist şi naţional-socialist!

Trăiască România Legionară!

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 31 octombrie 1953

13 legionari din grupul de rezistenţă Golea Samoilă (paraşutaţi în România cu sprijinul CIA pentru a lupta împotriva comunismului) sunt executaţi în Valea Piersicilor, la Jilava:

Alexandru Tănase

Ion-Mircea Samoilă

Ion Golea

Vasile-Mihai Vlad

Gheorghe Dincă

Ion Tolan

Ion Buda

Mircea Popovici

Aurel Corlan

Ion Iuhasz

Ion Cosma

Eric Tartler

Gavrilă Pop

În veci pomenirea lor!

Horia Sima - Ordin de zi16 octombrie 1953

I. Pentru vitejie şi hotărâre în luptă până la moarte sunt decoraţi cu “Crucea Albă” legionarii Tănase Alexandru, Golea Ion, Samoilă Ion, Popovici Mircea, Tolan Ion, Vlad Mihai Vasile, Dincă Gheorghe şi Buda Ion.

II. Sunt decoraţi cu “Crucea Albă” cetăţeanul român de origine germană Erich Tartler şi Corlan Aurel din comuna Vlăduleni, pentru că şi-au pus viaţa pentru camarazii noştri, găzduindu-i şi ocrotindu-i.

III. Sunt înaintaţi în grad:Comandantul Ajutor Samoilă Ion, la gradul de Comandant Legionar

Comandantul Ajutor Golea Ion, la gradul de Comandant Legionar

Legionarul Popovici Mircea, la gradul de Comandant Legionar

Legionarul Tolan Ion, la gradul de Comandant Legionar16 octombrie 1953

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Horia Sima

Comandantul Mişcării Legionare

 

divider



Cetăţui biruitoare: martire pentru Hristos şi Legiune: Sofia Patrichi şi Maria Vaida

Bucuria marii biruinţe legionare din 1940 a fost umbrită de mai multe episoade tragice care, datorită ostilităţii vremurilor care au înnecat biruinţa în sângele vărsat de Mareşal, apoi de comunişti, au rămas în mare parte uitate prin ziarele vremii sau şi-au găsit fugar ascunzătoare în câteva rânduri din unele cărţi de memorii legionare.

30 octombrie 1940... Un pădurar coboară din munte direct la Primăria Buşteni unde prezintă două legitimaţii aparţinând Sofiei Patrichi şi Mariei Vaida, ambele domiciliate în Braşov. Pădurarul Gheorghe Scoranu povesteşte că le-a găsit sus pe munte, lângă Piatră Arsă, pe o stancă înaltă şi greu accesibilă. Mai spune că legitimaţiile se aflau lângă două schelete...Agitaţie, groază, speranţe năruite... Camarazii din Buşteni pornesc de grabă în căutarea osemintelor. Familiie fetelor sunt distruse. Viscolul se porneşte năpraznic şi medicul legist refuză să urce muntele, jandarmii de asemenea. Legionarii alături de pădurarii Gheorghe Scoranu şi Gheorghe Norel ajung la locul tragediei, adună în doi saci osemintele şi celelalte obiecte aflate în jurul lor şi pornesc spre oraş într-o cursă contra cronometru în care vântul încearcă să-i oprească pentru veşnicie în inima muntelui. La Primăria Buşteni aşteptau familiile... la Prefectura Braşov Traian Trifan şi Traian Marian aşteptau raportul echipei care recuperase rămăşiţele pământeşti ale fetelor şi plănuiau deja ceremonia înhumării care avea să aibă loc peste câteva zile...Sofia s-a născut la Bacău, în 20 august 1918, în familia inginerului Ernest Patrichi - mare proprietar de pământuri - şi a Sofiei - profesoară. Familia mai avea un băiat Nicolae (născut în 1909) şi ulterior a mai avut doi fii (Dan şi ?). Ernest deţinea moşii în zona Adjudului, dar locuia la Bucureşti alături de fiul cel mare. Era liberal, în relaţii de bună prietenie cu Mircea Cancicov. Soţia împreună cu ceilalţi 3 copii locuia la Braşov unde închiriase un apartament în casa parohială Sfântul Nicolae Schei. Copiii învăţau la liceul Andrei Şaguna, iar doamna Patrichi era directoare la Grădiniţă nr. 1 Braşov (numită pe atunci Şcoala de Copii Mici).

Anii 30... Mişcarea Legionară devenise cunoscută în toată ţara dintr-un capăt în altul, făcându-se fluviu al năzuinţelor şi credinţelor româneşti. Braşovul nu se lasă mai prejos. Bădia Traian Trifan alături de Traian Marian crescuse organizaţia integrând mereu forţe proaspete de înaltă ţinută morală şi sufletească. Sofia (Fica) Patrichi, care între timp terminase liceul şi era studentă, făcea parte din Cetăţui. În 1936 Bădia o prezintă pe Fica tinerilor profesori legionari de la liceul Șaguna: Ion Faur, Jean Bordeianu şi Vasile Andricioaei. Toţi trei se îndrăgostesc de ea la prima vedere, Fica era incredibil de frumoasă fizic, şi la fel de frumoasă sufleteşte. Cei trei au început să frecventeze des casă Patrichi fiind profesori ai fraţilor mai mici ai Ficăi. D-na Patrichi simpatiza cu ideile legionare şi se bucura de atmosfera tinerească. În timp, Bordeianu şi Andricioaei renunţă la iubirea lor pentru tânăra domnişoară care se logodeşte cu profesorul Ion Faur făcând planuri pentru o nuntă legionară... Din păcate planurile tinereţii lor aveau să fie răsturnate de planul răzbunării diabolice a camarilei regale...Aprilie 1938... începea prigoana cea mare, prigoană în care sute de eroi legionari, în frunte cu Căpitanul, aveau să se transforme în mucenici. Corneliu Zelea Codreanu este arestat pentru fapte inexistente, instrumentate într-un stil utopic şi alert. Într-una din zilele procesului, în mai 1938, Preşedintele Tribunalului Militar al Corpului II Armată primeşte o scrisoare de la Braşov. O tânără cerea să fie chemată că martoră în apărarea Căpitanului. Solicitând autorităţilor locale să investigheze situaţia descoperă că tânăra este Sofia Patrichi, are 20 de ani şi crede cu toată tăria în nevinovăţia Căpitanului.

În faţa Comisarului Şef Lipoveanu, Fica dă următoarea declaraţie: „Lucrând la studiul Mişcarea gândistă în care tratez spritualitatea generaţiei de după război, şi fiind eu însămi în construcţia sprituală o rezultantă a ei, am înţeles că din punct de vedere doctrinar pot servi procesului d-lui Corneliu Zelea Codreanu în care acuzaţiile lovesc Mişcarea Legionară ce este o revoluţie sprituală înainte de a fi o firmă politică, şi din care fac parte îndrumătorii generaţiei actuale şi creatorii curentelor literare - scriitori a căror activitate o tratez în lucrearea mai sus amintită. Cunoscând structura sprituală a Mişcării Legionare care este făurită şi condusă de d-l Corneliu Zelea Codreanu, cred că depoziţia mea - din acest punct de vedere - poate sluji în lămurirea activităţii Căpitanului al cărui ţel suprem a fost crearea unui alt om, schimbarea radicală care din oameni conduşi de patimi meschine şi laşităţi să facă suflete drepte, caractere dârze, gata oricând de jertfe pentru înălţarea neamului. Acuzaţiile fiind contrare realităţii, cred că este nevoie de a se asculta depoziţiile oamenilor care nu prin patimi politice sunt interesaţi de acest proces.” Declaraţia este trimisă la Bucureşti alături de însemnările comisarului Lipoveanu care menţionează că tânăra şi-a susţinut cauza cu multă pasiune de unde el a rămas cu impresia că „nu este întreagă la minte”...În iunie 1938 prinţul Alecu Cantacuzino şi Vasile Christescu evadează din trenul care îi ducea în lagărul Miercurea Ciuc. Ajunşi în zona Braşovului vor lua legătură cu organizaţia, iar Fica se va oferi să fie curiera lui Alecu. Îl însoţeşte la Bucureşti unde, alături de camaradele din Cetăţui reuşesc să îl ascundă până în toamnă, când va cădea arestat în timp ce încerca să îşi viziteze soţia şi copilul. În tot acest timp Fica s-a aflat la Bucureşti fiind curiera prin care prinţul Cantacuzino a trimis celebrele Manifeste şi Circulare către legionari. Imediat după arestarea lui Alecu, Fica intră în vizorul Siguranţei care emite ordin de arestare pe numele ei. Reuşeşte să scape unei încercări de arestare chiar în casa lui Alecu. Cu ajutorul echipei Faur, Andricioaei, Bordeianu reuşeşte să ajungă în Predeal unde va sta ascunsă în casa mătuşii lui Jean Bordeianu. Toţi trei băieţii rămân alături de ea. Ernest Patrichi apelează la prietenul său, Mircea Cancicov, pentru anularea mandatului de arestare. Între timp Fica şi Ion petrec mai multe zile la Cabana Trei Brazi - proprietate a Bădiei Trifan. La începutul anului 1939 tatăl reuşeşte să îşi scoată fata din atenţia Siguranţei, iar Fica revine acasă la Braşov. Va rămâne acasă până în septembrie 1939.În dimineaţa zilei de 21 septembrie 1939 se află despre pedepsirea prim-ministrului Armand Călinescu. Fica şi băieţii înţeleg că vor urmă repercusiuni. Se întâlnesc - fără Ion Faur pe care nu reuşesc să îl găsească - hotărâţi să meargă împreună către ce va urma. Sunt arestaţi şi alături de ei peste 200 de alţi legionari din zona Braşovului. Ion Faur avea să plătească tributul, fiind împuşcat la Râşnov de şeful postului de jandarmi... Fica va fi distrusă, Ion al ei pornise singur spre nunta din cer, cea mai scumpă nuntă dintre nunţi... Legionarii braşoveni vor rămâne în arest aproximativ 3 săptămâni fiind cazaţi atât la Siguranţă cât şi în cazărmile Batalioanelor 2 şi 3 Vânători de Munte, vor sta împreună, dormind pe jos pe saltele de paie, cu interdicţie de a părăsi sediul cazărmilor. Rămasă fără logodnic, Fica decide să îşi închine total viaţa Legiunii.

Pleacă la Bucureşti alături de Maria Vaida, legionară din Cetăţuile Braşovului pe care o cunoscuse în arestul Siguranţei, punându-se în slujba Mişcării pentru servicii de curierat. Maria Vaida era orginară din Ardealul de Nord. La Braşov avea un frate mai mare care lucra în cadrul Primăriei. Fica şi Mimi se încadrează în familia legionară „Roşcani” condusă de medicul Nicolae Crudu sub a cărui comandă vor acţiona. Vor lucra direct pe filiera Horia Sima care îşi pregătea revenirea în ţară pentru înlăturarea regimului criminal condus de Regele Carol. Au ajuns la Bucureşti în toamna lui 1939 şi ultimele veşti despre ele datează din mai 1940, când se ştie că fetele erau în Bucureşti şi aveau asupra lor un mesaj de la Horia Sima care trebuia înmânat cuiva... Din acel moment au dispărut fără urmă...Zorii biruinţei legionare au răsărit în septembrie 1940 încercând să transforme România într-o ţară ca soarele sfânt de pe cer. Prigoana luase sfârşit. Dar Fica şi Mimi nu erau acolo să vadă biruinţa! În timpul prigoanei familiile şi camarazii fuseseră convinşi că fetele se ascundeau şi s-a presupus că ar fi reuşit să plece peste graniţă. Nu a fost aşa... Din 6 septembrie 1940 le-au căutat întâi cu nerăbdare, apoi cu disperare şi groază. Găsite la 30 octombrie pe acea stâncă răzleaţă de la Piatră Arsă, Fica şi Maria continuă să ascundă misterul dispariţiei şi mai ales al morţii lor.

Relatările asupra găsirii osemintelor lor diferă uşor de la sursă la sursă. Toate le plasează însă la Piatră Arsă pe o stâncă greu accesibilă, aşezate una lângă alta, la distanţă de aprox. 50 cm. Fetele aveau lângă ele poşetele, aşezate perfect lângă corp. În cea a Sofiei se afla o scrisoare către fraţii mai mici în care îi îndemna să înveţe cât mai bine. Nicio urmă despre biletul cu mesajul lui Horia Sima. Ambele schelete erau complete şi aveau braţele aşezate firesc pe lângă corp. Potrivit ziarului „Cuvântul”, cauza morţii stabilită de medicul legist în seara în care au fost descoperite a fost inaniţia. S-a speculat că fetele s-ar fi autopedepsit crezând că Horia Sima a căzut în mâinile autorităţilor din cauza lor şi ar fi hotărât să moară de foame... Potrivit lui Vasile Andricioaie care a participat la recuperarea osemintelor şi braşovencei Maria Muscalu Baicu între cele două schelete s-ar fi găsit o sticluţă de otravă pe care se presupune că fetele ar fi consumat-o... În ambele cazuri explicaţiile indică sinuciderea, dar sunt departe de a ne ajuta să înţelegem ce s-a întâmplat de fapt. Fica era obişnuită cu activitatea clandestină, pusese Mişcarea şi credinţa în Hristos înaintea vieţii personale sau carierei, supravieţuise morţii Căpitanului, apoi asasinării logodnicului, fără să se clintească de pe calea aleasă. Sinucidere?...Fetele mor de inaniţie, dar trupurile sunt aşezate perfect una lângă alta cu mâinile pe lângă corp? Au stat pe acea stâncă zile în şir până au murit de foame (adică potrivit statisticilor o perioadă de până la trei săptămâni...)? Cum de nu le-a atacat niciun animal în acest timp? Mor otrăvindu-se, dar nu se zvârcolesc în chinurile morţii şi osemintele rămân perfect aliniate? De unde ştim că în sticluţă era otravă (conţinutul nu a apucat să fie analizat) şi că fetele au consumat-o de bună voie? Scrisoarea Sofiei către fraţi nu reprezintă neapărat un bilet de sinucigaş. Erau în prigoană, putea fi o scisoare pe care nu a avut cum să o expedieze... Cum au ajuns din Bucureşti la Buşteni şi au urcat sus pe munte? Cu ce gând? Se puteau sinucide oriunde, de ce trebuia să o facă sus în vârf de munte?

Multe întrebări fără răspuns... Poşetele, sticluţa, toate cele aflate în jurul lor au fost predate procuraturii Ploieşti care iniţiase o investigaţie. Din păcate rebeliunea Generalului Antonescu a făcut imposibilă finalizarea anchetei şi moartea fetelor a rămas unul din misterele suferinţelor şi jertfelor legionare.

În seara zilei de 1 noiembrie osemintele celor două legionare au fost depuse în Biserica Domnească din Buşteni. Zi şi noapte la căpătâiul lor au făcut de gardă camarazii şi camaradele din Braşov şi Buşteni. Duminică 3 noiembrie 1940 are loc slujba înmormântării. Cele două sicrie drapate în verde sunt trase de un car cu boi. În urma lor o mare de cămăşi verzi. În faţa lor o cruce vie alcătuită din legionari deschidea calea şi era urmată de un sobor de preoţi. Alaiul care le însoţea ajunge în Cimitirul Caraiman din Buşteni unde cele două sunt înmormântate una lângă alta în marginea dinspre pădure. „Cântecul Legionarului Căzut” izbucneşte tare, hotărât şi îndurerat din sute de piepturi, iar vântul duce frânturi de cuvinte până sus la Piatra Arsă...Duminică, 17 noiembrie 1940, la iniţiativa cuibului bucureştean „22 septembrie” s-a înălţat şi sfinţit o Cruce pe locul în care au găsite cele două legionare. Troiţa a fost sfinţită de Părintele Mohor de la Mănăstirea Sinaia, iar acţiunea a fost condusă de şeful cuibului, Martinescu, care a făcut apelul legionar cu deschiderea de şedinţă, apoi a ţinut un discurs despre jertfa cumplită a Sofiei Patrichi şi Mariei Vaida.

Fratele Mariei Vaida a rămas în Braşov unde se şi căsătorise. Mama Ficăi, a primit în 1942 din partea Regelui Mihai Ordinul Sanitar Clasa III pentru îngrijrea răniţilor de război; fratele cel mare al Sofiei, Nicolae a devenit compozitor şi dirijor lucrând multă vreme pentru Teatrul Constantin Tănase. Nicolae şi-a sprjinit nepotul (fiul unuia dintre fraţii mai mici) să devină balerin şi coregraf - e vorba despre cunoscutul Cornel Patrichi, trecut şi el la Domnul în ultimii ani.

La descoperirea osemintelor, ziarul Cuvântul scria „Rostul de viaţă al eroinelor legionare Fica Patrichi şi Maria Vaida va fi însemnat în cartea cea mare a biruinţei legionare”... Vremurile şi prigoanele nesfârşite care s-au abătut asupra Legiunii nu au îngăduit asta. Uitate, neştiute, nebănuite... Fica Patrichi şi Maria Vaida ies azi din uitare şi răspund PREZENT! alături de toţi cei care le vor rosti numele cu credinţă în Hristos şi în crez legionar!

Moartea numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă dintre nunţi/ Pentru sfânta cruce, petru ţară/ Înfrangem codrii şi supunem munţi...Sofia (Fica) Patrichi - PREZENT!

Maria (Mimi) Vaida - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/ 28 noiembrie 1918

“Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei,întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm:Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Bucovina

Bucovină, Bucovină, plai de basme şi de stele, Te-a scris dorul cu lumină pe cerul inimii mele.

Cu penel de vis subţire creşti în patru zări, grădină, Prag sfinţit de mânăstire, Bucovină, Bucovină...Buga de la Putna sună de străbate tot norodul;Geme-n cripta lui străbună Ştefan Voevodul...De când Ruşii te prădară n-avem soare, nici hodină, Fără tine n-avem ţară, Bucovină, Bucovină...Mă adun în amintire şi te-aud plângând străină

Până-n stepele sibire, Bucovină, Bucovină....Când întindem hora mare să le fie de pomină, Din hotare în hotare, Bucovină, Bucovină?...

Vasile Posteucă

 

divider



Medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu în primul război mondial

Exerciţiul ştiinţific este o condiţie, o experienţă adâncă, mai mult decât necesară creatorului artistic. Vasile Voiculescu

Introducere: Personalitate marcantă şi complexă a culturii şi ştiinţei româneşti din prima jumătate al secolului al XX-lea, Vasile Voiculescu se va impune, deopotrivă, în domeniul culturii - prin opera sa literară şi în domeniul ştiinţelor medicale - prin concepţiile, modalităţile de abordare a patologiei şi deontologiei sale medicale. Avea să-şi câştige notorietatea în ambele domenii, îndeosebi în perioada interbelică, după ce va fi participat activ ca medic militar la marea dramă a primului război mondial. Alături de alte personalităţi medicale ale timpului, precum Ioan Cantacuzino - descoperitorul vaccinului antiholeric şi conducătorul Direcţiei generale de prevenire şi combatere a bolilor infecţioase, Grigore T Popa - mentorul spiritual al Universităţii de medicină şi Farmacie Iaşi, George Brătescu - medic scriitor, Jules Nitzulescu - fondatorul şcolii de parazitologie de la Iaşi, Marius Nasta - fondatorul şcolii de dermatologie, Mihai Ciucă -fondatorul şcolii de bacteriologie şi epidemiologie de la Iaşi şi alte nume ilustre ale medicinii româneşti, ca medic militar, Vasile Voiculescu îşi va aduce contribuţia sa pe frontul suferinţei, aşa cum alături de nume ilustre ale culturii noastre, precum: Alexandru Vlahuţă, Ion Pilat, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, Tudor Pamfile, George Tutoveanu, îşi va aduce prinosul său creator literar, ambele pentru gloria acestui popor, în împlinirea marelui vis al românilor de atunci şi din totdeauna, România Mare.

România şi Primul Război Mondial.

Realităţile momentului erau atunci marcate de hotărârea României de a ieşi din neutralitate şi de a intra în alianţă cu puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia, la care se va alătura şi SUA), după somaţia înaltului comandament militar francez (acum sau niciodată) din şase iulie 1916. Animată de speranţa realizării Marii Uniri, România declară război Austro-Ungariei pe data de 4 august 1916. Entuziasmul general al momentului era dictat de înaltul ideal de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei de Nord, ceea ce a condus la mobilizarea într-un timp record a 833.401 combatanţi şi a unei rezerve de

1. 234.000 bărbaţi. Pentru împlinirea acestor obiective trei armate române (I-a, II-a şi a IV-a) şi armata a IV-a rusă ce operau în Moldova se vor desfăşura pe un front de 1400 km cu direcţia de acţiune spre nord - nord vest. Trecerea viguroasă a Carpaţilor face ca pe 16 august să fie cucerit Braşovul, iar pe 26 august, oraşul Miercurea Ciuc cu intenţia joncţiunii militare pe valea Mureşului. Numai că, solidare cu Habsburgii, Germania, Turcia şi Bulgaria vor declara război României şi profitând de vremea rea şi rezistenţa redusă asigurată de Armata a III-a de sub comanda generalului Averescu (ce asigura graniţele de la Dunăre, Dobrogea şi sudul ţării), vor cuceri Bazargicul (23 august), Turtucaia (24 august) şi Silistra (26 august). Manevra de la Flămânda, încercată de generalul Averescu, va fi zădărnicită de vremea nefavorabilă (furtuni şi ploi), ceea ce va duce la căderea Constanţei pe 9 octombrie şi a întregii Dobrogii pe 12 octombrie 1916. Reluarea ofensivei pentru Transilvania s-a dovedit tardivă, pentru că între timp Puterile Centrale s-au regrupat pornind o ofensivă generală spre est. În acest context, Armata I-a Austroungară forţează porţile carpatice ale Moldovei, iar armatele germane forţează porţile carpatice ale Ţării Româneşti sub comanda generalilor Falkenheym, Morgen şi Mackenzen, ultimul căutând drumul cel mai scurt spre Bucureşti. Rezistenţa românească va fi extrem de dârză şi nu rareori eroică. Cu toate acestea, în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie ale anului 1916, vor fi pierdute toate localităţile din Transilvania (Sibiu - 13 septembrie, Făgăraş - 21 septembrie, Braşov - 24 septembrie, Munţii Sucevei şi Valea Oituzului - 29 septembrie) şi din sud (Tg. Jiu - 2 noiembrie, Craiova - 8 noiembrie, Râmnicu Vâlcea - 12 noiembrie, Curtea de Argeş - 15 noiembrie). Eşecul bătăliei pentru Bucureşti de pe linia Neajlov - Argeş, generat în principal de căderea planurilor de luptă ale comandamentului român în mâinile lui Mackenzen, este urmată de retragerea armatei române pe linia Curbura Carpaţilor - râul Putna - Siretul inferior până la Dunăre. “Toamna patimilor noastre” - sintagma sub care rămâne în istorie această tristă perioadă, va însemna pentru armata noastră peste 50.000 soldaţi şi ofiţeri morţi în lupte, peste 80.000 de răniţi, iar pentru poporul nostru peste 1,5 milioane refugiaţi care se îndreptau spre Moldova. Se asociau acestei tragedii şi nenumăratele atrocităţi comise de trupele de ocupaţie, îndeosebi bulgare şi maghiare, asupra populaţiei rămase. Acest ultim aspect îl va determina pe Averescu să-l admonesteze telegrafic pe omologul său german Mackenzen “A omorâ femei, copii şi răniţi nu-i nici vitejie, nici virtute”. Această tragedie naţională va fi amplificată de asprimea iernii ce urma ( - 17 - 30 grade) şi, mai dramatic, de epidemia de tifos exantematic, febră tifoidă şi hepatită epidemică care vor decima armata şi populaţia civilă, numai ele realizând peste 300.000 de decese. Intrarea României în război, cu toate necazurile începutului dezastruos, va schimba raportul de forţe pe frontul european prin dizlocarea unor trupe de elită ale puterilor centrale, ceea ce va facilita victoriile Antantei de pe Sonne, Iszonso şi Macedonia. Reorganizarea, instruirea şi dotarea armatei române cu ajutorul misiunii franceze condusă de generalul Berthelot, trecerea conducerii armatei sub comanda regelui Ferdinand şi a serviciului sanitar al armatei sub patronajul reginei Maria, vor face posibile marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Doaga, prin care Armata Română s-a acoperit de glorie confirmând proclamaţia regală “Ne aşteaptă lupte grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom învinge”. Rezistenţa dârză a Armatei Române pe aliniamentul aşa zisului “triunghi al morţii” va reuşi menţinerea Moldovei ca ultim bastion al românismului şi începerea tratativelor de la Focşani din noiembrie 1917, încheiate cu “pacea punică” de la Bucureşti din 24 aprilie 1918, cel mai înjositor tratat pe care România l-a semnat vreodată. Instabilitatea trupelor ruseşti (din cauza problemelor interne ale imperiului ţarist), care au creat atâtea probleme comandamentului român, va fi contracarată de intrarea în război a SUA la începutul anului 1918, ceea ce va conduce la capitularea necondiţionată a Bulgariei, Turciei şi Austro-Ungariei în septembrie 1918 şi a Germaniei la 11 noiembrie 1918, dată la care se încheie primul război mondial. Tributul de sânge şi suferinţă al poporului român a fost dramatic. Pierderile totale ale armatei, incluzând şi campania din Ungaria bolşevică, au fost de 217.016 soldaţi şi 2330 ofiţeri (3% din populaţia ţării - imediat după Franţa care pierde 3,6% din populaţie), la care se adaugă şi victimele colaterale enunţate mai sus.

Medic militar în primul război mondial. Tânăr medic, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cu o bogată experienţă medicală de medicină primară, în calitatea sa de medic de plasă şi dispensar medical, va fi mobilizat în cadrul armatei pentru prima dată cu ocazia celui de al doilea război balcanic (1913), ca medic de batalion. Conştiincios, ordonat şi devotat profesiei şi misiunii sale va fi decorat pentru merite cu medalia “Avântul Ţării”. Va fi mobilizat din nou în toamna anului 1915 (înaintea ieşirii României din neutralitate), cu rangul de căpitan medic şi va fi însărcinat cu înfiinţarea Spitalului Mobil nr 6 Bucureşti în cadrul Armatei a III-a, oaste care asigura apărarea ţării între Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră. Evoluţia nefavorabilă a ostilităţilor din sudul ţării va face ca spitalul, pe care Vasile Voiculescu îl conducea, să fie relocat la Bârlad odată cu trupele în retragere, iniţial ca spital mobil pentru răniţi (Spitalul 442), apoi ca spital de contagioşi. Va activa ca medic militar până la gradul de colonel pe toată durata războiului, mai precis până în octombrie 1918. Perioada războiului, îndeosebi epoca bârlădeană, îl vor marca într-un mod cu totul special, deopotrivă sub aspect medical şi literar. Sub aspect medical, posibilităţile medicale limitate ale timpului (bolile infectocontagioase cu caracter epidemic constituiau patologia curentă, iar antibioticele nu erau descoperite), la care se adăugau grozăviile războiului, calamităţile şi neajunsurile materiale îi vor cristaliza un concept medical, în care stilul de muncă, modul de abordare sub aspect psihosomatic şi holistic al celui în suferinţă, prinde contur. Munca era una titanică, aproape fără odihnă. Se împărţea cu generozitate între spitalul pe care îl coordona şi spitalul din localitate cu nenumăratele solicitări ale populaţiei locale, aplicând şi aici principiul căruia i se dedicase, a ”medicului fără arginţi” după pilda biblică a lui Cosma şi Damian, principiu pe care îl va respecta toată viaţa. Acestui travaliu intens şi plin de riscuri îi va cădea el însuşi victimă, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic. Va refuza convalescenţa, motivând că sunt mulţi bolnavi care au mai multă nevoie de refacere şi asistenţă medicală decât el. Şi avea dreptate, pentru că în epidemia de tifos din primăvara anului 1917 aveau să cadă victime peste 300.000 de oameni (cât în 10 mari bătălii), între care 250 de medici şi 1000 de sanitari. Va îngriji bolnavii cu acelaşi devotament cristic pe care l-a practicat întotdeauna şi pe care avea să-l practice toată viaţa. Acest devotament va fi recompensat prin cele mai înalte decoraţii ale statului român, “Steaua României” în grad de ofiţer şi “Coroana României” cu spadă şi panglică de virtute militară. Atitudine firească pentru doctorul Vasile Voiculescu, adept convins al conceptului paulescian că “medicul trebuie să fie recunoscător bolnavului, pentru că îngrijindu-l îşi desăvârşeşte arta medicală”. Despre profilul uman al doctorului Vasile Voiculescu vom afla din mărturiile celor care l-au cunoscut, pacienţi s-au colaboratori.”Să trăiţi domnule medic. Am onoarea a vă trimite prezenta ca amintire şi recunoştinţă pentru educaţia, sprijinul şi ocrotirea ce mi-aţi acordat în această pribegie, ajutându-mă mai mult ca un părinte legitim. Jandarm plutonier Corbu, Compania Prahova; 1 aprilie 1918” Viitorul academician Jules Nitzulescu - pe atunci medic începător - îşi va aminti cu veneraţie despre şeful său, doctorul Vasile Voiculescu ”L-am cunoscut pe Vasile Voiculescu, îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de Vasile Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. Pentru mine aceasta a însemnat o şcoală şi un exemplu de neuitat” Dincolo de activitatea sa neobosită ca medic, doctorul Voiculescu era un adept convins al lui Ioan Cantacuzino, care vedea în igienă şi măsurile antiepidemice de natură profilactică cheia sănătăţii individuale şi comunitare. Această convingere, cristalizată în timpul războiului, o va aplica în întreaga sa activitate prin celebrele sale publicaţii de educaţie igienico-sanitară a poporului, nenumăratele sale emisiuni radiofonice destinate acestui scop la “Ora satului” şi mai ales în cartea sa “Toate leacurile la îndemână” publicată de “Fundaţia Culturală Regală principele Carol” în 1935, retipărită în trei ediţii.

Medicul scriitor Vasile Voiculescu şi primul război mondial. “Toamna pătimirii noastre” avea să se reflecte dramatic în sufletul extrem de sensibil şi generos al viitorului autor al “Poemelor cu îngeri” sau “Ultimelor sonete închipuite ale lui Shackespeare”. Tragedia neamului, pe care o trăia cu durere şi sensibilitate poetică, îşi va găsi expresia artistică într-o adevărată încrâncenare dureroasă a versului, nu lipsită însă de eroism legendar şi optimism dătător de speranţă şi perspectivă. Ca o compensaţie pentru ororile războiului pe care le trăia zi de zi, îngrijind răniţii ca medic de spital militar, destinul îi oferă o şansă extraordinară prin faptul că poposeşte la Bârlad cu spitalul său, unde va întâlni o adevărată efervescenţă culturală a locului, consistent augmentată de faptul că mulţi oameni de cultură se refugiaseră aici. Între aceştia, trei nume aveau să-i marcheze viitorul scriitoricesc; Nichifor Crainic (cu care va colabora mai târziu la “Gândirea”), Ion Pilat (cu care va lega o prietenie de idei pentru toată viaţa) şi cel mai apropiat sufletului său, Alexandru Vlahuţă, sosit şi el aici în refugiu cu celebrul său car cu boi, căruia îi va rămâne un discipol fidel şi-i va dedica cuvinte de mare afecţiune şi admiraţie “Am cunoscut pe Vlahuţă în timpul războiului şi am trăit tot timpul lângă el. De dragul lui am scris cele mai multe poezii strânse în volumele Din Ţara Zimbrului, publicat în 1918 şi Pârgă, publicat în 1921. Îi plăcuse primul meu volum, întitulat Poezii şi mă zorea mereu să scriu. Cu el am trecut apoi la “Lamura” şi “Dacia”, fiindu-i un statornic colaborator” (I. Valerian - Cu scriitori prin veac E. P.

L, Buc. 1967) şi “Amintiri despre Vlahuţă”. Această mişcare culturală va gravita în jurul proaspăt înfiinţatei Academii Bârlădene prin strădania lui Tudor Pamfile - părintele etnografiei româneşti, George Tutoveanu - om de cultură al locului şi dramaturgului Victor Ion Popa - părintele lui Tache, Ianke şi Cadâr. Deşi debutase ca poet încă din 1901 cu poezia “Odă lui Eminescu”, primul său volum va apare în 1916 întitulat Poezii. La îndemnul lui Vlahuţă, care-i intuise talentul din volumul publicat, va scrie poezii cu profund mesaj eroic şi patriotic, inspirat din tragedia ţării, poezii pe care le va cuprinde în volumul “Din Ţara Zimbrului” după ce fusesră publicate în ziarul “România” unde publicau şi Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Barbu Şt. Delavrancea, Ion Agârbiceanu şi Alexandru Vlahuţă. Cele 20 de poezii cuprinse în volumul apărut la Editura Lupaşcu din Bârlad, descriu deopotrivă dramele războiului, secvenţe de pe front, sacrificiile şi vitejia de baladă a soldaţilor noştri, pătrunse de vibraţia patriotică a momentului şi îndemnurile morale pentru cei aflaţi sub arme. Toate aceste poezii poarta marca patetismului tipic voiculescian şi eroismul tipic lui Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Mai mult, în toate poeziile lui renaşte, ca de atâtea ori în istoria neamului, speranţa în Ţara Zimbrului (Moldova), pentru că Leul Băniei, Vulturul falnic al Munteniei şi Delfinii Dobrogei, îşi pierduseră vigoarea, voinţa şi puterea în faţa duşmanului.

Aici, în Ţara Zimbrului, avea să se decidă viitorul ţării, atât prin purgatoriul suferinţei, cât mai ales prin rezistenţa încrâncenată a neamului, Fusese aprigă năvala şi crâncenă împotrivirea/ Duşmanul sta înfipt în cheie şi nu-l puteam clinti din loc/ Ca-ntr-un bârlog intrase-n steiuri şi plănuindu-ne pieirea/ Făr-de răgaz vărsa într-una, potop de flăcări şi de foc (Era o zi de bătălie). Dramatismul stării prin care trecea ţara, deznădejdea şi lipsa de speranţă pe care o împărtăşea poporul supus unor chinuri fără sfârşit, sunt dureros surprinse în versurile din poezia “Din zile de durere” Ceahlăul doar departe, mai arde cu putere/ Şi fruntea lui zbucneşte în flăcări de comoară/ Arzând ca o făclie ce pâlpâe-n durere/ La căpătâiul ţării, ce parcă stă să moară. Ca apoi aceeaşi speranţă din totdeauna să prindă contur şi avânt în versurile din poezia “Ţării mele” O, ţara mea, tu culme-ncremenită/ De-atâta sânge roasă şi brăzdată/ Azi din adâncuri, grea şi neclintită/ Te-nalţă-n slăvi mai sus ca niciodată. Acelaşi patetism dureros şi eroism, îl vom găsi şi în celelalte poezii (Şase cruci, Popa din Dealul Sării, Pe Argeş, Rănitul etc) ale volumului pentru care va primi Premiul Academiei pentru poezie. Bună parte din poeziile sale patriotice vor fi cuprinse însă în volumul Pârgă, publicat în 1921. Ceea ce este interesant la medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu, este această coabitare a geniului literar cu cel medical ştiinţific. Interesul său deosebit pentru ştiinţă şi filosofie, pentru metafizică şi psihologie, psihofizică şi psihopatologie, cabală şi teozofie, la curent cu marile personalităţi ale timpului Wundt şi Hoffding, Littre şi August Comte, Carlyle şi Emerson, confruntat cu suferinţa şi războiul, îi va structura un sistem propriu de abordare a realităţii şi o viziune proprie din perspectiva existenţei, sfârşind într-o coabitare benefică între ştiinţă şi literatură. Schimbarea registrului, de la poezie, eseu literar, proză fantastică, dramă, la concepţia holistică integrativă a abordării sale medicale, eseul medical, articole de igienă socială şi patologie medicală, pare una firească şi se vor constitui în cele două dominante ale gândirii şi creaţiei voiculesciene, medicală şi literară. “El a transformat în conştiinţă toate experienţele vieţii. Rănile grave, epidemiile de tifos, icter şi TBC, păduchii şi mizeria, au fost incluse conştiinţei spirituale şi salvate cu sensuri noi”.

În concluzie: Drama primului război mondial, pe care Vasile Voiculescu o trăieşte cu durere şi sacrificiu, şi atmosfera culturală pe care o găseşte la Bârlad, se dovedesc a fi stimulative pentru cristalizarea viziunii sale artistice şi ştiinţifice. “Îndemnurile şi îndreptările în viaţă” pe care le primeşte de la Vlahuţă, cât şi influenţa lui Nichifor Crainic şi prietenia cu Ion Pilat, în atmosfera creativă a Academiei Bârlădene, au înrâurit în bună măsură evoluţia ulterioară a medicului şi poetului Vasile Voiculescu. Pentru Voiculescu, experienţa medicală din campania militară trăită şi îmbinarea ei cu activitatea literară, va rămâne o constantă a întregii sale vieţi. “exerciţiul ştiinţific este o condiţie, o experienţă adâncă, mai mult decât necesară creatorului artistic” va spune el cu convingere. Această dublă ipostază, de literat - în care dominantă este imaginaţia artistică, şi medic - în care dominantă este practica riguros ştiinţifică, îl va face să afirme că “scriitorul cu o pregătire ştiinţifică va căpăta un registru nou pe care îşi poate exersa temele sale. Totul depinde de trăire, talent şi experienţă”. Or, Vasile Voiculescu le-a avut pe câteştrei, oferind patriei sale ceea ce a avut el mai de preţ; ştiinţa sa medicală şi arta sa literară. Bibliografie:

1. Apetroaie I - Vasile Voiculescu, studiu monografic, Ed. Minerva, 1975;2. Bercuş C.I. - Activitatea medicală a poetului Vasile Voiculescu, în “Pagini din trecutul medicinei”, Ed. Medicală, 1070;3. Călinescu G - Istoria literaturii Române, Ed. Minerva, Buc. 1982;4. Dianu Romulus - Despre Vasile Voiculescu, “Ramuri” nr. 11, 1970;5. Kiriţescu C - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1989;

6. Nitzulescu Jules - Despre ştiinţă şi literatură, ”Cronica” nr. 15, 1970;7. Popescu Florentin - Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1984;8. Popescu Florentin - Detenţia şi sfârşitul lui Voiculescu, Ed. Vestula, Bucureşti, 2000;9. Postelnicu Gh. - Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, Ed. Euro Press, Bucureşti, 2012; 10. Ravaru Dan - De Sântămăria mare, s-a stârnit mobilizare;− Urcă trenul spre Ardeal, încărcat cu militari;− Pe-aici nu se trece, aşa-i al nost’ consemn, Ed. Pim, Iaşi, 2016; 11. Robot Al. - Poetul Vasile Voiculescu, “Rampa”, 26 Oct. 1933;12. Rotaru I - Vasile Voiculescu, Ed. Recif, Buc. 1993;13. Stoica Leontin - Serviciul Sanitar al Armatei, 1916-1918, Teză de doctorat, Chişinău, 2012;14. Valerian - Cu scriitori prin veac, Editura pentru Literatură, Buc. 1967;15. Vasile Voiculescu - Gânduri albe, Ed. Cartea Românească, Buc. 1986.

Valeriu Lupu , doctor în stiinte medicale

divider



Din Temniţele Memoriei: Glasul Strămoşesc, 1 noiembrie 1937 - Corpul Preoţilor Legionari

După înmormântarea Generalului Canracuzino-Grănicerul, Căpitanul a strâns la o consfătuire intimă pe toţi preoţii care participaseră la înmormântare şi le-a făcut cunoscută o mare veste: intenţiunea de a înfiinţa un Corp al Preoţilor Legionari. Gândul înfiinţării acestui corp l-a muncit pe Căpitan un an de zile. Studiind bine în răstimp chestiunea, a arătat acum principiile pe care se va baza acest Corp:

I. Preotul nu este sclavul unei organizaţii politice, ci trimisul lui Dumnezeu în acea organizaţie pentru a-i arăta prin înţelepciunea sa luminată de harul preoţesc, căile care duc la Dumnezeu.

II. Preoţii intraţi în acest Corp vor avea să studieze cum trebuie să fie preotul în România Legionară

 

divider



Flori de aur din Maramureş (42)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Trecute sărbătorile Crăciunului, se apropia Anul Nou 1965... Au sosit şi nepoţii, copiii surorii mele Viorica, într-o scurtă vacanţă, creând o atmosferă tinerească, plină de veselie şi cântec. Încercau să mă cuprindă şi pe mine, ca să ies din însingurarea ce mă apăsa. Dar, în afară de zâmbetul duios al mamei, care mă vedea acum lângă ea, nimic nu mă putea însenina. Trăiam în mine toată drama anilor trecuţi şi efortul aproape zadarnic de a înţelege situaţia actuală.

La birou căutam să mă adâncesc cât mai mult în muncă, spre a nu-mi da frâu liber gândurilor. Acasă, după-masa, plecam cu bicicleta cât mai departe de oameni. Încercam să mă vindec privind în jur dealurile complet înălbite, apele, Iza şi Ronişoara, clipocind printre malurile îngheţate.

Acasă, aceeaşi atmosferă tinerească: - Unchiu’ Aurel, hai cu noi la un film! - Unchiu’ Aurel, hai să jucăm cărţi, şah, table... Ce vrei... Dar eu mă retrăgeam în colţul meu, aşteptând să vină noaptea, când, adormit, să visez ceva frumos.

De Revelion, nepoţii s-au gândit - desigur, la sugestia mamei şi a surorii mele - să organizeze o mică petrecere în familie, invitându-şi prietenii mai apropiaţi. Zidul de gheaţă din jurul meu nu se topea. Când au început să sosească musafirii, m-am retras în bucătărie - unde se terminaseră deja pregătirile - şi, trăgându-mi o pătură peste ochi, am început veghea de Revelion. N-a fost chip să mă scoată cineva de acolo toată noaptea.

Musafirii se întrebau unde sunt şi de ce nu vreau să vin printre ei. - Nu se simte bine! - le răspundea mama invariabil. Ce vreţi?... Ani lungi de închisoare şi chin... Avea dreptate mama! Asta şi era! Mi s-a părut un chin toată noaptea. Zgomotele răzbăteau până la mine şi nu reuşeam să evadez în somn.

În sfârşit, a sosit şi mult aşteptata dimineaţă de 1 ianuarie 1965, când musafirii au plecat. Atunci am adormit şi eu cu întrebarea pe buze: - Oare ce-mi rezervă Noul An?”(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (8)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Mă aflam la Berlin la câteva zile după asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei (9 octombrie 1934), când Petrescu Comnen, ministrul nostru în capitala Reichului îmi arată o telegramă pe care tocmai o trimisese la Bucureşti şi care conţinea propunerile pe care Göring (foto) le făcuse guvernului român.

Animatorii iridentei ungare - a spus Göring - nu se găsesc la Berlin, ci la Roma. Germania nu vede în întreţinerea acestui iredentism niciun folos pentru ea. Ungaria nu interesează Germania; România o interesează mult. Suntem gata să garantăm toate graniţele României, apusene şi răsăritene, cu o singură condiţie: un angajament din partea dvs. că nu veţi permite niciodată ca trupele ruseşti să treacă pe teritoriul românesc. Nu vă cerem să renunţaţi la niciuna din alianţele pe care le aveţi astăzi, dar vrem să fim siguri că armata sovietică nu ne va putea ataca prin teritoriul vostru. Vă mai facem o propunere şi aceasta nu este condiţionată - o primiţi sau nu, după cum doriţi.

Vă propunem să vă înarmăm din cap pâna în picioare, îndată, ieftin şi bine.

Titulescu însă, incredibil, a ţinut ascunsă această telegramă. După câteva zile în care am văzut că nu se întâmplă nimic, m-am adresat lui Gheorghe Brătianu, tânărul şef al Partidului Liberal Dizident, om de energie şi inteligenţă, caracter independent şi un patriotism neştirbit. Acesta a plecat imediat la Berlin, însoţit de Ata Constantinescu. Göring i-a reiterat întocmai propunerile făcute lui Petrescu Comnen pe 22 octombrie 1934 şi trimise la Bucureşti două zile mai târziu în acea “telegramă pierdută” (cu nr. de înregistrare la plecare

3. 327, după cum afirmă Petrescu Comnen în memoriile sale). În plus, Göring i-a spus lui Brătianu că avea acordul direct al Führerului să poarte această discuţie. (pag. 87-89)Avem aici unul din momentele cheie ale politicii româneşti interbelice - o importantă ofertă germană care ar fi stabilizat regiunea (inclusiv frontierele noastre), fără să ni se ceară nicio concesie majoră. Mihail Sturdza crede în sinceritatea acestei propuneri, asasinarea regelui iugoslav (adversar declarat al aranjamentelor franco-sovietice) confirmând temerile germane privind “politica de încercuire” ai cărei artizani erau Titulescu şi Beneş.

Şi dacă n-ar fi fost acceptată cu entuziasm imediat, această propunere merita să facă obiectul unei dezbateri şi opinia publică să-şi spună cuvântul asupra direcţiei în care mergea România şi a consecinţelor (grave, se va vedea!) deciziilor de politică externă de la Bucureşti. Titulescu, însă, avea o altă agendă, de aceea a ignorat sau ridiculizat tot ce venea dinspre Germania, ascunzând nu doar opiniei publice, dar chiar şi propriului guvern informaţii esenţiale, ceea ce se numeşte simplu - trădare. Agenda lui Titulescu nu era şi agenda României.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Division Azul (5) Componenta religioasă a diviziei de voluntari spanioli

Ideologic vorbind, în geneza Diviziei Albastre converg mai mulţi factori: germanofilia unei bune părţi a tineretului spaniol, presiunea falangismului care credea într-o Europă triumfătoare asupra Rusiei sovietice şi a plutocraţiilor occidentale şi chiar spiritul războinic al multora din ex-combatanţii Războiului Civil. Dar ceea ce reunea toate sentimentele era un anticomunism radical, pe de-a-ntregul definit. Originea acestui anticomunism se găseşte în tot ceea ce a semnificat războiul civil pentru naţiunea spaniolă.

În dimineaţa zilei de 13 iulie 1941, José Enrique Varela Iglesias (foto) declama în faţa voluntarilor ce se despărţeau de Madrid şi de Spania: “La severa şi implacabila realizare a acestei justiţii istorice veţi contribui cu impetuosul efort al echilibratului vostru spirit. Se umple sufletul de amintirea exemplară şi dureroasă a eroilor noştri, a martirilor noştri, de prigoanele şi de torturile suferite pentru a-L fi mărturisit pe Hristos.”Tonul de îmbărbătare al alocuţiunii evidenţiază substratul întreprinderii Diviziei Albastre, dirijată şi controlată în mod precis, între alţii, şi de chiar generalul Varela, Ministrul Armatei din vremea aceea. Cel ce le vorbeşte tinerilor nu este un cardinal, nici măcar un cleric oarecare; este un ministru spaniol din acea epocă. Spune ce gândeşte, iar gândul său nu este altul decât de a-şi îndemna oamenii să lupte pe frontul rusesc, pornind de la amintirea recent încheiatului război civil.

Premisele luptei sunt clar de ordin spiritual şi, mai mult, eminamente religioase. N-a existat loc pentru motivaţii de tip material; de cucerire, de onoruri, soldă sau altele asemenea.

Este irefutabil că ceea ce a motivat social Divizia Albastră a fost Războiul Civil. Oricât de germanofilă ar fi fost societatea spaniolă din acele timpuri, n-ar fi fost posibilă recrutarea atâtor mii de tineri pentru a lupta sub un steag străin, la marginea Europei, în îndepărtata Rusie. Aceasta este realitatea ideologică a campaniei; peste orice alte motivaţii, mai mult sau mai puţin intense, divizionarii au mers să lupte împotriva aceluiaşi inamic împotriva căruia luptaseră în războiul civil - comunismul.

Acest război a fost considerat de tabăra naţională, o cruciadă, deoarece a fost un război pentru apărarea religiei, un război împotriva violenţei anticlericale, desfăşurată de tabăra republicană.

Divizia Albastră a plecat spre Germania însoţită de preoţi. Capelanii Diviziei Albastre au fost responsabilii spiritualităţii spaniole pe frontul de Răsărit. Ei n-au fost o entitate străină voluntarilor, între altele, pentru că ei înşişi erau voluntari în lupta împotriva comunismului. Nu au luptat cu arma în mână - nu aceasta este misiunea unui capelan, dar au acordat ajutor pastoral celor ce se ridicaseră pentru a zdrobi inamicul sovietic.

Cauza pentru care luptau acum era aceeaşi ca în 1936, adăugându-i îndemnul din lozinca de pe pe frontispiciul “Foii de Campanie”: “Pentru o Spanie mai mare şi o Europă mai dreaptă”, campania din Rusia fiind trăită ca o continuare a Războiului Civil. Considerând-l ca o cruciadă, cu nuanţările expuse şi cu o sumară analiză privind spiritul Diviziei Albastre, merită să acordăm puţină atenţie organizării şi activităţii Serviciului Religios. Un alt sector absolut necunoscut din istoria celui de-al doilea război mondial îl reprezintă existenţa unui serviciu de capelani în armata germană, care a fost operativ pe durata întregului război şi în care se încadrau mii de preoţi de confesiune protestantă şi catolică.

Întorcându-ne la momentul alcătuirii Diviziei Albastre, în iunie 1941, vedem că atunci ia naştere şi Serviciul capelanilor, dimpreună cu celelalte servicii: sanitar, de intendenţă, cartografie, propagandă etc. Statul Major al Armatei a solicitat Vicariatului General Militar să propună 25 de capelani pentru necesităţile sufleteşti ale expediţionarilor. De îndată, aproape 20 de preoţi aparţinând corpului ecleziastic al armatei s-au încorporat expediţiei. Vicarul a făcut selecţia pentru acest prim contigent, dintre capelanii pe care-i cunoştea mai bine, în special dintre veteranii vechiului corp dizolvat de către Republică. Toţi aveau ani de experienţă de serviciu religios, trecuţi prin războaiele din Maroc şi bineînţeles prin Războiul Civil. Majoritatea se găseau încadraţi cu gradul de căpitan.

Fiind o divizie cu un număr mai mare de oameni şi de unităţi, serviciul său religios a fost mai bogat în personal. În principiu, toate unităţile de entitate batalion au dispus în componenţa lor de un capelan, în special unităţile de şoc, cele nouă batalioane ale celor trei regimente de infanterie şi grupurile antitanc şi de explorare, batalioanele de rezervă mobile şi al geniştilor şi al celor patru grupuri de artilerie. De asemenea, o mare importanţă i s-a acordat grupului logistic sanitar, acesta dispunând de 2 sau 3 capelani numiţi pentru Spitalul de campanie şi celor două companii de sanitari; spitalele din spatele frontului contau cu câte unul - mai puţin Reservelazarette din Berlin, cu propriul său preot.

În unitatea căreia îi era destinat, capelanul era numit de către comandament, cazul balioanelor de infanterie, grupuri de artilerie şi alte unităţi de luptă. O astfel de situaţie îi permitea să se mişte în libertate pentru a ajunge la toţi soldaţii săi, fie că s-ar fi aflat în prima linie sau în imediata ei apropiere, în rezervă. Prin calitatea sa de ofiţer, părintele putea ajunge cu certă agilitate la grupele dispersate pe tot frontul.

Trebuie ţinut cont că, deşi capelanii nu aveau în dotare vehicule sau cai, totuşi, făcând parte din comandament, puteau folosi pentru a se deplasa cai, maşini, motociclete sau sănii, fără mari dificultăţi.

Capelanul îşi urma unitatea în toate vitregiile vieţii de campanie; se stabileşte cu serviciul sanitar în postul de prim-ajutor, în orele luptei şi acolo primeşte răniţii pentru a-i mângâia cu cuvântul şi a-i împărtăşi dacă este nevoie. După caz, merge acolo unde e nevoie de el, chiar dacă trebuie să-şi rişte propria viaţă. Se îngrijeşte de îngroparea creştinească a celor căzuţi; ca pe mormintele lor să aşeze semnul crucii; adună obiectele personale pentru a le trimite familiilor şi scrie scrisori de consolare în aceste clipe dureroase.

În campania rusă au servit 70 de preoţi spanioli, 65 în Divizia Albastră şi 5 în escadrilele albastre - câte unul în fiecare. Au fost demni reprezentanţi ai serviciului religios militar, de o înaltă ţinută umană şi militară. Au acţionat cu spirit de sacrificiu şi, de multe ori, cu eroism. Au avut doi morţi şi şase răniţi, primind mai multe decoraţii spaniole şi germane. Ţinând cont că nu erau personal combatant, au primit 6 cruci de fier clasa a doua, distincţii de asalt de infanterie, una dintre ele de argint.

Şi-au îndeplinit datoria evanghelică într-un război devastator, cautând să arate - numai Dumnezeu ştie cât - că Hristos, peste toate ideologiile şi calamităţile, este uşa salvării oamenilor! A tuturor oamenilor, fără a face vreo diferenţă.(va urma)

Bibliografie: Capellanes en la División Azul: los últimos cruzados a istoricului Pablo Lope Sagarra Renedo

Călin Gabor , Spania

divider



Târgşorul Nou– din poznele Târgşorului –

„NUMĂRUL”Iată: periodic, la apelul de dimineaţă, - numărul -, se interpreta o scenă devenită previzibilă prin repetare, dar totdeauna gustată cu aceeaşi satisfacţie şi încîntare, ca la premieră. Dormitoarele erau în şir, comunicând între ele, dar ieşirea se făcea pe o unică uşă, cam ca la strunga oilor. Primii, solemni, cu creioanele lor chimice şi carnetele regulamentare, numărând şi cu regularitate încurcând numărătoarea la ieşirea vijelioasă a „nebunilor” - fără să se sinchisească cine ştie cât de neconcordanţa cifrelor - lasă-i bre că-s toţi -, dar, ca un făcut, mai rămânea prin vreun pat - cam acelaşi - unul care, cu pătura trasă pe cap, sforăia cumplit şi nu prea natural, continuîndu-şi - chipurile - somnul. Moş Dumitrache, având d-lui sarcina măreaţă de a-i scoate de prin cotloane pe eventualii zăpăciţi întârziaţi, se apropia de pat, începând tratativele cu fineţe. - Alo! Domnul! Vă rog, nu binevoiţi dumneavoastră să vă daţi jos din pat? „Domnul” continua imperturbabil concertul cacofonic al sforăitului vânjos. Prea vânjos! Moşul insista, fals politicos. Şpiţ, (Ardelean Gheorghe din Carei), protagonistul obişnuit al înscenării, sforăia nu mai puţin fals, până în momentul când Moşul, exasperat, înhăţa pătura, trăgând cu nădejde. Dar adversarul era pregătit, ţinea şi el zdravăn de celălalt capăt şi începeau nişte ciudate tratative între protagonişti. Moşul, lăsând politeţea pe seama altora, drăcuia de mai mare dragul, în vreme ce amicul Şpiţ explica ce vis grozav a avut şi-l implora pe Moş Dumitrache să-i îngădue să-l termine. Acesta nu ceda în ruptul capului, iar când încordarea atingea punctul culminant - precis determinat de Şpiţ -, acesta ceda în faţa adversarului, anulând brusc rezistenţa.

Rezultatul era dezastruos pentru Moş Dumitrache, prin pierderea subită a echilibrului, ceea ce determina o cădere spectaculoasă pe spate, simultană cu fuga de la locul faptei a „somnorosului” delincvent. Dar, ticălosul, în loc să caute ieşirea - cum ar fi cerut logica elementară -, o lua la fugă prin dormitor, fugărit de Moşul recuperat de pe duşumea, sub o ploaie de blesteme, pigmentate cu expresii ireproductibile. Cursa dura cam cât avea chef Şpiţ şi se încheia în momentul de el ales, deoarece tot el conducea ostilităţile: răsturna ceva în calea urmăritorului, - un scăunel sau taburet - şi Moşul făcea din nou cunoştinţă cu duşumeaua, de data asta - pentru variaţie probabil - pe burtă. Se culegea Moşul cum putea din poziţia inferioară, pipăindu-şi în fugă vătămările probabile şi cu furie năprazni-că, arunca cu legătura de chei după ticălos, cu intenţia vădită de a-l nimici! Dar, nu se ştie de ce, niciodată nu-şi nimerea ţinta şi persistă suspiciunea că nici nu intenţiona. Acesta era momentul în care Şpiţ nimerea ieşirea, pirzându-se în mulţimea dezlănţuită de râs - se râdea de orice şi din orice -, în vreme ce Moşul se întorcea într-o parte râzând şi el pe sub bogata-i podoabă subnazală.

– Bată-vă să vă bată de copii… După care urma o altă operaţiune dificilă:recuperarea legăturii de chei, ajunsă prin cine ştie ce cotlon. Adesea cu contribuţia esenţială a lui Şpiţ însuşi, convins după laborioase tratative în care primul şi unicul punct de pe ordinea de zi era dacă va fi sau nu sancţionat şi în funcţie de aceasta va colabora sau nu. Chestia cu sancţiunea era vorbă-n vânt, pretext de distracţie pentru amândoi, dar plăcerea orientală a târguitului făcea toţi banii, chiar dacă Ghiţă Ardelean - Şpiţ, era…ardelean. Scenariul epuizându-se, pleca fiecare la treaba lui, pe care fiecare şi-o programa după cum îl ducea capul. Cam fiecare îşi găsea ceva de făcut: unii sculptau în os cu ajutorul unor dăltiţe fabricate din ace, care erau din oţel bun. De predilecţie Crist încununat cu spini sau Madona, extraordinare ca aspect şi minuţie - în ciuda dimensiunilor minuscule - realizate cu talent şi - mai ales - infinită răbdare, printr-o muncă ce însuma multe zile şi concentrare exmplară. Căci ocupaţia aceasta însemna - în primul rând - o deosebită şcoală a răbdării. Materia primă, osul, era furnizat de băieţii de la bucătărie. Alţii deveniseră adevăraţi artişti în mânuirea croşetelor, confecţionând cu ajutorul acestora tot felul de articole legate de împletirea lânii sau altor fibre. Se recupera tot ce se putea din resturi de ciorapi sau pulovere uzate, transformându-le în alţi ciorapi şi alte pulovere, precum - mai ales - a cipilicilor, adevărate minunăţii de îndemânare şi fantezie, purtate de toată suflarea, încât curtea închisorii făcea impresia unui aul din Caucaz. Acestea şi galenţii făceau parte din echipamentul fiecăruia şi a tuturor şi erau chiar deosebit de practice în mediul local. Mai ales galenţii, a căror purtare - pe toată perioada posibilă - cruţau încălţămintea de uzură. Căci acolo se economisea cu acribie tot ce se putea şi cât mai mult se putea. Economia „la sânge” nu era viciu, dimpotrivă.

Nevoia te învaţă şi te obligă să nu risipeşti. Nimic! Nici acum nu m-am vindecat de asta, în sensul că deşi nu am fost din fire niciodată zgârcit, fără nici un merit personal, - aşa m-am născut -, nu suport risipa. Care azi, când se strigă pe toate drumurile că ar fi criză, a atins cote dezolante. Cel puţin! În ciuda aparenţei de lejeritate şi a năzbâtiilor care curgeau în cascade, se învăţa. Liber, fără constrângeri, din pură plăcere şi dorinţă de formare intelectuală. Minţile proaspete erau ca nişte bureţi uscaţi, gata să absoarbă orice era util - sau neutil - sub raport practic. În închisori, numai cei ce nu au vrut nu s-au cultivat, cu toate restricţiile greu de imaginat. Aşadar se făcea sport, se făcea carte, se făcea artă, iar băieţii contaminaţi de reeducare se luptau din greu cu studiile marxisto-leniniste-staliniste.

Pierzându-şi timpul. „COLHOZUL”La sosirea noastră, predecesorii găsiseră soluţia optimă a întrajutorării. În sensul că, din dorinţa ca nimeni să nu sufere mai mult decât altul, - mai ales în cadrul aceluiaş grup -, noi făceam în aşa fel ca fiecare dintre cei mai puţin dotaţi de acasă, să primească de la cei, - momentan favorizaţi de soartă -, completări. Era bine, dar nu era perfect. Aici, în grupurile formate de obicei pe zone geografice, oraşe, licee, se punea tot la un loc şi careve dintre ei, gospodărea pentru toţi din grup, avutul comun, exact ca întyr-o familie bine închegată. De aceea, cumva ca de la sine, acestor grupuri li se spunea familii. Bineînţeles, s-a aflat şi hâtrul care să le reboteze în moda vremii, colhozuri. Indiferent de titluri, am aplicat fără şovăire metoda, astfel că, atunci când pachetele lunare au început să sosească, erau depuse la grămadă. (Era pe aolo o încăpere specială pentru depozitarea alimentelor „personale”) Nu ne permiteam nici să „gustăm” din bunătăţile de acasă: nu ne aparţineau! Totul era egal, pentru toţi.

La noi, la maramureşeni, treburile acestea au avut o evoluţie neprevăzută iniţial: în timp, au tot venit grupuri mai mici sau mai mari de elevi, delicvenţi ulteriori nouă şi trebuia să facem ceva cu ei, că de obicei veneau extrem de jigăriţi de pe drumuri. Aşa că erau imediat băgaţi în porţie, fără întrebări. Când primeau şi ei pachetul, erau întrebaţi dacă le convine sistemul şi dacă vor să continue. Din câte-mi amintesc, nu s-a sustras nimeni. Gospodarii grupului nostru, al maramureşenilor, au fost iniţial doi: Fănică Deac-Chiaburul şi Iosif Andreica-Ioşcuţ. Li s-a adăugat mai apoi, din motive de stringentă necesitate şi supraaglomerare de infractori politici, Ion Ilban. Erau milimetrici şi neînduplecaţi în ceea ce priveşte distribuirea echitabilă a suplimentului alimentar de acasă. Nefiind fumători, erau intratabili în ceea ce priveşte raţia pe cap de fumător. Cu excepţia marilor sărbători, când se înduplecau - cu mare parcimonie şi ifose de mari filantropi, să facă excepţie, adăugând una-două ţigări, peste tainul bătut în cuie, de patru ţigări/zi.

Trebuie să precizez, că la noi nu conta dacă cineva primea sau nu pachet, indiferent de cauze, totul era egal pentru toţi şi respectat cu scrupulozitate exemplară. Ştiu că au fost ajutaţi cu discreţie şi unii din afara grupului nostru, dar nici în acest sens, nimeni nu a pus vreodată întrebări. Faptul era acceptat ca ceva de la sine înţeles. Dacă reuşeau comuniştii aşa ceva, societatea creată de ei ar fi fost ideală. *Cum să creezi corectitudinea scrupuloasă realizată între noi, nişte ţângăi ca vârstă şi comportamentul firesc al vârstei, dar infinit mai maturizaţi decât mulţi maturi - ca ani -, în ceea ce înseamnă drepta judecată şi aspra autocunoaştere? În acest stadiu se ajunge doar printr-o educaţie solidă, spirit de sacrificiu şi îndeosebi, dragoste de semeni. Această a Doua poruncă tot atât de importantă ca şi Prima, la temelia formării caracterului. Intrând însă în conflict direct cu principiul de bază şi motor al noii orânduiri, URA! Ce a adus, se ştie. Iar neamul acesta oropsit de istorie şi eternele trădări, nu s-a vindecat nici până azi, în 2017 când rescriu unele din amintirile mele. Dimpotrivă, parcă ura şi invidia s-au amplificat. Cât priveşte prostia şi îngâmfarea, nici nu vreau să vorbesc. Aici.*Nu ne-a dat atunci prin cap ce edificiu şi minciună şi fărădelege vor ticlui constructorii comunismului peste zece ani (1958) de la prima arestare, folosindu-se ca pretext de „Familia Maramureşenilor”, ca denumire conspirativă a unei imaginare reorganizări, câte dureri şi suferinţe se vor mai depune peste unii dintre noi peste numai un deceniu. Nu numai peste noi. Iată:*

P. S. Eram în penitenciarul din Satu Mare prin anii 60. Vecin de celulă, ca de obicei, Ghiţă Andreica. Comunicam prin perete uşor, printr-o tehnică dobîndită în timp. Într-o zi, Ghiţă mă înteabă:

– Tu ştii cine e cu mine în celulă? - Cam de unde ai vrea să ştiu, deşteptule!?! (Nu excelam în fineţe verbală). - Ai răbdare că ţi-l dau. Şi mai departe. - Hei, care eşti? - Ardelean Gheorghe, măi Nelule. - M-ai lămurit! E plină Transilvania de Ardelean şi Gheorghe. - ŞPIŢ măi, acum ştii? - Păi zi aşa măi omule! Acuma vii de-acasă! Da’ ce cauţi tu prin…etc…etc…A fost ultima conversaţie cu dragul de Şpiţ, căci a dispărut prin spaţiul concentraţionar şi nu ne-am revăzut niciodată.

Ion Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: în ziarul Cuvântul, 13 noiembrie 1940 - ÎPS Nicolae Bălan, la deschiderea Universităţii Ardelene, la Sibiu:

“...Zilele noastre simt într-un mod deosebit de puternic necesitatea intrării în sfera luminii lui Hristos. Medicina mai nouă foloseşte raze de înălţimi pentru a vindeca şi a întări viaţa trupului. Tot aşa sunt necesare raze din înălţimi, din lumina cerească a lui Hristos pentru a întări sufletele de azi. Ne trebuie o ridicare pe înălţimi către Hristos a conştiinţei neamului după înfrângerile şi slăbirile ce le-a suferit în anii din urmă. Nu există o problemă mai mare în viaţa neamului nostru de azi ca aceea de a-i înnoi puterile sufletului, de a-i înălţa conştiinţa lui morală, conştiinţa misiunii şi a destinului său în lume, de a-i întări încrederea nezdruncinată în forţele proprii şi în grija deosebită a lui Dumnezeu pentru el. Opera aceasta, pe cât de mare, pe atât de necesară, numai prin apelul necontenit la lumina lui Hristos o putem împlini. Prin Hristos am biruit necazurile grele ale veacurilor trecute. Când se pune problema azi înnoirii noastre sufleteşti din adâncime, problema adunării de puteri uriaşe, supraomeneşti din sufletul neamului pentru a putea învinge toată vrăjmăşia şi asprimea acestor timpuri pentru a ieşi biruitori din aceste groaznice strâmtori - simţim că ne trebuie lumina lui Hristos.

E o bucurie pentru noi să constantăm cum generaţia tânâră de azi, generaţia legionară, este pe cât de conştientă de marea problemă ce i-a pus-o destinul, de problema refacerii sufleteşti, tot pe atât de pătrunsă de convingerea că rezolvarea ei nu o poate obţine decât prin lumina lui Hristos care s-a jertfit pentru mântuirea sufletească a omului...”*fragment din predica ţinută de ÎPS Nicolae Bălan, la desciderea cursurilor Universităţii Ardelene, la Sibiu

 

divider



“Am ieşit din prigoana aceasta cu fruntea sus”

Lumea noastră socială devine, parcă, de la o zi la alta, mai ostilă credinţei în Dumnezeu. Efortul concertat de a-l evacua pe Dumnezeu din sfera publică devine evident dacă ai deprinderea să priveşti, seară de seară, la emisiunile de ştiri: arareori se întâmplă ca pe canalele media să nu se difuzeze vreo aşa-zisă ştire prin care Biserica să nu fie aruncată mişeleşte într-un con de umbră şi promiscuitate.

În acest context ostil, în care simplul gest de a te închina când treci pe lângă un sfânt lăcaş capătă fizionomia unui mic act de curaj, ne este de folos să ne reamintim biografiile martirilor şi mărturisitorilor din secolul XX, care şi-au asumat cu preţul vieţii şi al unui şir nesfârşit de pătimiri credinţa în Hristos, sperând ca jertfa lor să contribuie la mântuirea şi la mai-binele neamului românesc. Vieţile lor pot deveni, pentru fiecare dintre noi, surse revigorante de nădejde, credinţă, jertfelnicie.

Una dintre aceste biografii luminoase, edificatoare, îl are în centrul ei pe părintele Ştefan Marcu, ivit pe lume în ţinutul Vrancei, în localitatea Poiana, pe data de 28 noiembrie 1906. Datorită credinţei sale arzătoare în Dumnezeu şi a dragostei nedezminţite pentru neamul românesc, va pătimi vreme de 15 ani în închisorile regimului comunist.

După absolvirea Seminarului Sfântul Gheorghe din Roman şi a Facultăţii de Teologie din Iaşi, devine profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani. A predat în această instituţie de învăţământ până la data de 1 decembrie 1931. Căsătorit cu Elena Chifulescu - naş de cununie, fiindu-le Căpitanul -, vor avea 3 copii: pe Gabriela, Mihaela şi Corneliu.

În 1931 este hirotonit în parohia Nistoreşti, „satul unde întorc vulturii”. Părintele Marcu perpetua, astfel, tradiţia familiei sale, de slujitori ai Domnului: unul dintre bunicii săi fusese preot. În 1929 aderă la Mişcarea Legionară, accedând, în timp, chiar la funcţia de şef al judeţului Putna, pe care a deţinut-o până în 1938. În decembrie 1933 este arestat şi întemniţat la Focşani vreme de o lună în mod abuziv, fără să i se fi prezentat, în prealabil, un mandat de arestare. În luna mai a anului 1936, părintele Ştefan Marcu ridică o troiţă, ceea ce în ochii regimului politic de la acea vreme va fi o probă incontestabilă de ilegalitate: „acţiune legionară”. În lagărul de la Vaslui este dus în septembrie 1938, pentru ca în noiembrie să ajungă în lagărul de pe malul Nistrului, la Sadaclia, situat în regiunea basarabeană Tighina. Aici erau închişi preoţii. În timpul detenţiei din acest lagăr, la o percheziţie i se confiscă cartea de rugăciuni, pe motiv că ar reprezenta „material legionar”. Este eliberat pe 22 decembrie 1938. În libertate, percheziţiile, reţinerile, şicanele la adresa părintelui şi a familiei sale se vor înteţi. De pildă, în raportul oficial al unei percheziţii efectuate pe 14 decembrie 1941 se precizează, împotriva bunului simţ, dar în deplin acord cu regulile literaturii absurdului: „Una pijama verde a părintelui Ştefan Marcu; una bluză verde a doamnei Elena Marcu. Arme şi muniţii nu s-au găsit”. Pe 25 decembrie 1942 este rearestat şi închis la Mănăstirea Tismana, care fusese transformată de autorităţile vremii în lagăr pentru preoţi.

După instaurarea comunismului în România, părintele Marcu va fi supravegheat, iar la domiciliul său percheziţiile se vor înmulţi. Pe fondul arestărilor din vara anului 1948, părintele reuşeşte să se facă nevăzut din calea trupelor de securitate, dar îi sunt arestate soţia şi fiica, Gabriela. Aflat în refugiu, face cunoştinţă cu cei implicaţi în mişcarea de rezistenţă din munţii Vrancei.

Părintele Ştefan Marcu este, din nou arestat, pe 25 aprilie 1949, ca membru al lotului Comitetului Unic din Focşani, al cărei lider era părintele Enache Graur. Primeşte o condamnare de 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică pentru învinuirea de uneltire împotriva ordinii sociale- acuză pe care comuniştii o transformaseră într-o etichetă pe care o aplicau abuziv oricărui om care nu împărtăşea principiile comunismului materialist-dialectic. Cunoaşte regimul draconic impus în penitenciarele din Galaţi, Jilava, Aiud şi din coloniile de muncă de la Valea Neagră, Peninsula şi Poarta Albă. Datorită regimului de exterminare la care a fost supus, se îmbolnăveşte de TBC pulmonar.

Părintele Dimitrie Bejan, iconar al virtuţilor părintelui Marcu

În cartea sa autobiografică Viforniţa cea mare, părintele Dimitrie Bejan evocă un episod care oglindeşte culmile vieţii spirituale pe care le atinsese părintele Marcu. Fragmentul pune în lumină virtutea sa de căpătâi, aceea de mărturisitor neînfricat al Domnului nostru Iisus Hristos: „Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: «Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine?» Marcu, în picioare, îi răspunde senin: «Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt». Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: «Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!» Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut, îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudălmi, cu tot calendarul ortodox.” Părintele Ştefan Marcu este graţiat din temniţa Aiudului pe 21 aprilie 1964.Ieşit din celula cu patru pereţi în cea lărgită, a României comunizate, a continuat să fie urmărit, convocat la sediul securităţii, supus la interogatorii. Şi-a urmat vocaţia de preot, de păstor de suflete în parohia Maluri până la momentul pensionării: 1 ianuarie 1975. Virtuţile sale- curajul mărturisirii credinţei, refuzul de a face cel mai mic compromis, smerenia, blândeţea, darul lacrimilor (care se manifesta în timpul slujirii Sfintei Liturghii) şi mai ales dragostea pe care o împărtăşea enoriaşilor a polarizat în jurul său o mulţime de oameni. Îi atrăgea spre părintele credinţa fermă că rugăciunile sale se urcă neabătut spre tronul dumnezeiesc, dar mai cu seamă puterea pe care o avea el de a-i trezi din somnului sufletului, din păcat.„Am ieşit din prigoana aceasta cu fruntea sus”Sfârşitul său pământesc, prin echivocul său, a născut întrebarea dacă nu cumva în spatele unui banal accident rutier nu se ascunde, în realitate, un asasinat pe îndelete programat. Pe 28 septembrie 1989, noaptea, părintele Ştefan Marcu se întorcea acasă, după ce făcuse câteva cumpărături de la piaţă. O maşină îl loveşte chiar pe trecerea de pietoni, situată în faţa intrării blocului în care locuia.

Viaţa părintelui Ştefan Marcu, dar şi destinul generaţiei de mărturisitori şi eroi ai neamului românesc, din care a făcut parte, poate fi înţeleasă în lumina unei mărturisiri pe care acesta i-a făcut-o fiului său, Corneliu, după ieşirea din detenţie: „Voi nu trebuie să ştiţi ce-am pătimit noi acolo. Voi trebuie să ştiţi trei lucruri. Cum am intrat noi în închisoare? Ne-am asumat jertfa. Asumarea jertfei - completează Corneliu Marcu - ca drum al suferinţei, înălţarea spre Hristos. Cum am trăit în închisori? Am făcut din închisori mănăstiri. Cum am ieşit? Am ieşit învingători. Nu ne-au înfrânt. Am ieşit din prigoana aceasta cu fruntea sus”.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Teologia necazurilor şi a suferinţei în lirica lui Radu Gyr

În lirica lui Radu Gyr, rugăciunea ia forma epiclezei (gr. epiclesis - invocare). În concepţia teologilor, acest tip de rugăciune are drept scop intervenţia divinului, iar aceasta se face prin formularea unei cereri. „Principiul general care călăuzeşte formularea cererilor este cel care comunică orice cuvânt şi orice acţiune creştină trebuie pusă «în acord» cu Duhul Sfânt, (…) cu Logosul divin…” 1) Punerea în acord cu Logosul divin a cererilor formulate de către eul poetic credincios din poezia Rugăciune (volumul Poezii, III, Editura Marineasa, Timişoara, 1994) constă în recunoaşterea Slavei Domnului Luminii - aspect inerent în pedagogia rugăciunii de cerere - după cum susţine Sf. Ioan Scăra-rul: 2) „Stăpâne-nsângerat, Domn al Luminii/ şi Veşnicie limpede, Iisuse!/ Tu care ai primit pe frunte spinii/ şi cuie-adânci în mâinile-Ţi supuse,// Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii,/ care din Cruce ne-ai făcut lumină/ şi Răsărit din rănile tăcerii/ şi cântec din osânda-Ţi fără vină”.

Cererea - formulată din perspectiva unui plural al colectivităţii - presupune conlucrarea sacrului cu profanul: „dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea/ din ceasul pironirii-nsângerate,/ să ne primim şi cuiele şi fierea/ cu Tine-n marea Ta singurătate.” Din versurile mai sus citate, se poate sesiza direcţionarea necazurilor : „Suferinţele lui Cristos trebuie să fie şi ale creştinilor, măcar însuşite moral, dacă nu şi experiate.” 3) Motivarea acestei conlucrări are în vedere o pedagogie a sacrificiului prin suferinţă, pe care semenii poetului să o înveţe de la Cel care s-a jertfit pentru alţii: „Cu mâna Ta ca borangicul lunii;/ din răni opreşte sângele fierbinte,/ închide-n piepturi geamătul furtunii,/ sărută-i ţării lacrimile sfinte!” Să reţinem din ultimul vers citat că se poate vorbi de o teologie a lacrimilor, subsumată pedagogiei sacrificiului. Gestul sărutării lacrimilor sfinte ale ţării care suferă presupune metamorfozarea lacrimilor lumeşti în lacrimi duhovniceşti: „ Aceste lacrimi, ca de altfel şi pocăinţa şi plânsul duhovnicesc din care izvorăsc, au două direcţii: o privire spre un trecut păcătos şi o întoarcere către un viitor plin de nădejdea iertării şi dobândirea mângâierii şi fericirii veşnice.” 4) În versurile lui Radu Gyr, lacrimile duhovniceşti sunt orientate spre un viitor plin de nădejde, spre ceea ce înţelege Sf. Isaac Sirul, vorbind despre „un anume progres sau urcuş duhovnicesc, prin lacrimi” 5) - nădejdea Învierii: „Şi sus, pe crucea crâncenă, pe care/ stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,/ Iisuse, un aprins inel de soare,/ ca semn al Învierii ce-o să vie.” Imaginea poetică a inelului de soare deasupra Neamului însângerat e simbolul sfinţeniei, pe care acesta şi-o capătă prin suferinţa similară lui Iisus.

Tot formă de epicleză are şi poezia Metanie (volumul Anotimpul umbrelor, Editura Vremea, Bucureşti, 1993). Aici, rugăciunea e centrată pe cerere, solicitarea intervenţiei divinului fiind elocventă la nivelul registrului verbal: verbul „a face” - la imperativ - repetându-se de şase ori.

În Ortodoxie, necazurile şi suferinţa reprezintă temelia Mântuirii. Aceste încercări „omul trebuie să le primească spre folosul său duhovnicesc.” 6) De altfel, acesta este şi mesajul teologic al poeziei Metanie. Eul poetic rugător ştie că Mântuitorul „Şi-a arătat Slava chiar prin suferinţe”. 7) De aici, şi cererea metamorfozării suferinţei, atributele podului fiind trepte ale urcuşului duhovnicesc: ”Doamne, fă din suferinţă/ pod de aur, pod înalt./ Fă din lacrimă velinţă/ ca-ntr-un pat adânc şi cald.” (s.n.). Din punctul de vedere mistic, acesta este „drumul vieţuirii duhovniceşti: împreuna-pătimire cu Cristos, cu nădejdea Mântuirii (…) Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţea spirituală, urmând pilda Mântuitorului.” 8) Din această perspectivă, se poate spune că Mântuitorul este perceput ca model duhovnicesc; de aceea se cere cu insistenţă convertirea atributelor suferinţei în alte trepte ale urcuşului duhovnicesc: „Din lovirile nedrepte,/ faguri facă-se şi vin./ Din înfrângeri, scări şi trepte,/ din căderi urcuş alpin.” De observat din aceste versuri că poetul recurge la elipsa verbului şi focalizează atenţia cititorului spre aceste scări şi trepte, prin intermediul enumeraţiilor.

În spiritualitatea ortodoxă, „necazurile intră în mod necesar în iconomia Mântuirii.” 9) Aşa ne putem explica de ce în ultimele două strofe ale poeziei Metanie se aduc în prim plan alte aspecte ale suferinţei: „Din veninul pus în cană/ fă miresme ce nu pier./ Fă din fiecare rană/ o cădelniţă spre cer.// Şi din fiece dezastru/ şi crepuscul stins în piept,/ Doamne, fă lăstun albastru/ şi fă zâmbet înţelept.” (s.n.). Leon Tolstoi opina că „Suferinţele nu trebuie privite ca nenorociri, ci (…) ca ceva care ne reîntoarce la înţelegerea caracteristică (…) unei fiinţe spirituale.” 10) Pentru această fiinţă chemată la suferinţă 11) - aşa cum se dovedeşte a fi drept-credinciosul din poezia lui Radu Gyr - teologia necazurilor şi a suferinţei se află în strânsă legătură cu răbdarea lor şi cu nădejdea. În strofa finală, acestea se concretizează în imaginea metaforică a lăstunului albastru.

NOTE:

1. Tomas Spildik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, volumul II: Rugăciunea; Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 62.

2. Idem, p. 60.

2. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p. 465.

3. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia medicală creştină „Christiana”, Bucureşti, 1998, p. 205.

5. Idem, p. 206.

6. Ibidem, p. 96.

7. Daniel Cocar, Victorie prin înfrângere, Editura Multimedia internaţional, Arad, 1999, p. 52.

8. Pr. Ioan C. Teşu, Op. cit., p. 100.

9. Idem, p. 85.10. Pr. Ioan Chioara, Binele şi răul în viziunea creştină, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1996, p. 119.11. Cf. Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 156.

Const.MIU 

divider



Comemorarea anuală Râşnov

Sâmbătă, 4 noiembrie 2017, a avut loc comemorarea anuală de la Râşnov. In jurul Crucii din cimitirul Râşnov ne-am adunat pentru a aduce cinsitire şi recunoştinţă celor şapte martiri legionari care au căzut seceraţi de nebunia regelui Carol în cumplita noapte a măcelului anti legionar, 21/22 septembrie 1939. Slujba de pomenire a fost oficiată de Pr. Dorin Şerban din Râşnov. A urmat Cântecul Legionarului Căzut, apelul morţilor - care întotdeauna răspund PREZENT atunci când sunt chemaţi în rând cu cei ce au rămas - şi împărţirea ofrandelor. Cine sunt cei şapte eroi legionari ce-şi dorm veşnicia la Râşnov?

Traian Cotigă - comandant legionar, avocat, preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (1935), parlamentar (1937)Emil Şiancu - comandant legionar, căpitan, cunoscut apărător al moţilor, şeful Gărzilor Naţionale din Alba Iulia (1918), parlamentar (1937)Grigore Pihu - comandant legionar, şeful judeţului Durostor, economist al BNR (până în 1938), parlamentar (1937)Eugen Ionică - comandant legionar, inginer-chimist şi doctor în ştiinţe al Universităţii din Paris, conferenţiar universitar, organizatorul Laboratorului de chimie al Monetăriei Statului, şeful Asociaţiei Prietenii Legiunii

Iuliu Şusman - instructor legionar, absolvent al Şcolii de Comerţ, funcţionar în Ministerul Apărării Naţionale, şeful Corpului Muncitorilor Legionari sector III Bucureşti

Gheorghe Proca - funcţionar, membru în Comandamentul de Prigoană, colaborator apropiat al lui Horia Sima

Ion Herghelegiu - comandant legionar, avocat, şeful judeţului NeamţDupă 78 de ani de la crima comisă de autorităţile carliste, prin voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul unor oameni minunaţi prin care El a lucrat, cu ocazia comemorării de anul acesta am descoperit locul în care au fost asasinaţi cei 7 legionari în noaptea de 21/22 septembrie 1939. O margine de drum, pe Valea Râşnoavei, la câţiva km de intrarea în Râşnov venind dinspre Predeal... Aici au fost împuşcaţi. Pe locul respectiv s-a ridicat o cruce de piatră în timpul guvernării legionare. Crucea a rezistat mai multe zeci de ani până când, într-o zi, un comunist din Râşnov a dărâmat-o... Astăzi o bucată din soclul de piatră stă mărturile a nedreptăţii.

După 78 ani, la marginea de drum au răsărit lumânări, s-au rostit rugăciuni. Cântecul Legionarului Căzut şi apelul morţilor au răsunat. După 78 ani o fiică a atins pământul pe care tatăl ei l-a sfinţit cu sânge, pământul peste care i s-a prăvălit trupul, pământul din care adevărul a ieşit la suprafaţă, sfidând decenii şi traversând veşnicia.

Mulţumiri tuturor celor care s-au implicat fără şovăire pentru aflarea adevărului.

Cezarina Condurache 

divider



Parastas pentru martirii neamului românesc 12 Noiembrie, Beautour, Franţa

Duminică, 12 noiembrie 2017, după Sfânta Liturghie, a avut loc la Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din localitatea Beautour/ Franţa, slujba de pomenire şi parastasul pentru Căpitan, Nicadori şi Decemviri, dimpreună cu toţi martirii neamului românesc pătimitori în lagărele carliste, temniţele antonesciene şi comuniste sau omorâţi mişeleşte, din ordinul diabolicei francmasonerii.

Părintele Paroh Adrian Iuga a adresat asistenţei câteva cuvinte de învăţătură despre jertfa şi lupta celor pomeniţi. O zi binecuvântată, în care i-am avut alături de noi pe cei dragi şi de nădejde. Pentru un moment plin de pioşenie şi evlavie, eroicii martiri mărturisitori s-au întors printre noi încurajându-ne prin trăirea lor creştină şi iubitoare de neam. Nădăjduim că sacrificiul lor nu a fost în zadar!

Mulţumim celor prezenţi! Mulţumim Ţie Doamne şi ajută-ne să acceptăm ispăşirile izbăvitoare!

Nicolae Oprescu , Franţa

divider



Cruci în calea uitării... Poarta Albă şi Corabia

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în această toamnă am ridicat încă două Troiţe în calea uitării în care întunericul comunist ne-a aruncat martirii. Ambele sunt închinate memoriei foştilor deţinuţi politici pătimitori sub cele 3 regimuri de sângeroasă dictatură: carlist, antonescian şi comunist.

Duminică, 29 octombrie 2017, Poarta Albă...După Sfânta Liturghie săvârşită de un numeros sobor preoţesc, a avut loc sfinţirea Troiţei închinate pătimitorilor cumplitului Canal, exterminaţi în punctul de lucru cărămidărie, aflat în vecinătatea Cimitirului vechi din comuna Poarta Albă. După cum ştiţi, Fundaţia noastră a executat în anii 2016 şi 2017 două campanii de săpături arheologice, în urma cărora s-a dovedit, în acel perimetru, existenţa unei necropole de colonie în care se află osemintele deţinuţilor politici.

După zeci de ani de la moartea lor, s-a săvârşit slujba de înmormântare şi li s-a pus o Cruce de căpătâi care să le vegheze veşnicia. Slujba fost oficiată de Pr. Rareş Barda, Ieromonah Ştefan Neicu (de la Mănăstirea Poarta Albă Galeşu), Pr. Ionuţ Iacolovici şi Pr. Ionel Drăghici. In jurul Troiţei şi deasupra mormintelor identificate în vară de colega noastră, Emilia Corbu, pământul era plin de brânduşe... în rest, mărăcini şi buruieni. Astfel se arată încă odată că lumina nu poate rămâne sub obroc, nici nedreptatea nu este fără sfârşit. Odihniţi-vă în pace, eroi neştiuţi cu numele ai neamului nostru.

Sâmbătă, 19 noiembrie 2017, Corabia, judeţul Olt...După Sfânta Liturghie săvârşită de un sobor condus de Părintele Protoiereu Marian Dobre, a avut loc sfinţirea Troiţei şi pomenirea pătimitorilor Romanţiului. Troiţa a fost ridicată în curtea Bisericii Sfântul Dumitru Daşova, biserică pe care a însufleţit-o, până la asumarea crucii călugăriei, fostul deţinut politic Alexandru Ştefănescu. Figura exemplară a lui Sandu Ştefănescu a fost evocată atat de părintele protoiereu, cât şi de părintele paroh, Ion Băjeu, care a avut bucuria de a-i fi duhovnic celui ce acum se află în cetatea sfinţilor.

Alături de Monahul Atanasie (Sandu) Ştefănescu, Troiţa este închinată legionarilor executaţi de mânia oarbă a regelui Carol II-lea, în septembrie 1939, în judeţele Olt şi Romanaţi, şi altor camarazi: Alexandru Christian Tell, Zoe Porsenna, Ion Nicola etc. Corabia a dat neamului şi Mişcării Legionare o mulţime de mărturisitori şi pătimitori care, din păcate, astăzi sunt pierduţi în mlaştina uitării. Nădăjduim că această sfântă cruce ridicată din dragoste va face să rodească în memoria celor de azi amintirea celor de ieri.

După sfinţirea Troiţei şi agapa oferită de părintele paroh, am parcurs câteva din drumurile bătute de paşii lui nea Sandu: casa în care a locuit, mormintele soţiei Atena, ale părinţilor şi fraţilor săi...In veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Împreună, la mormântul Părintelui Gheorghe Calciu

Au trecut 11 ani de când a plecat în Lumea cea veşnica părintele Gheorghe Calciu, - duhovnic al unei întregi generaţii şi personalitate care a marcat prin curaj, prin suferinţa şi exemplul personal viaţa ortodoxiei noastre româneşti.

La Mânastirea Petru Vodă, locul său de suflet şi de odihnă, s-a oficiat în ziua de 18 noiembrie crt. parastasul anual, în prezenţa celor care l-au cunoscut şi l-au iubit, precum şi a câtorva camarazi care au suferit, ca şi Părintele, ororile închisorilor comuniste.

Ca în fiecare an, mormântul său a înflorit, iar un sobor de preoţi, împreună cu corul maicilor de la mânăstirile Paltin şi Diaconeşti, au înălţat rugăciuni pentru sufletul acestui părinte purtător de Har şi de dăruire.

În cuvântul său, părintele Prof. Vasile Păvăleanu a evocat crâmpee din viaţa, suferinţa şi puterea duhovnicească pe care ne-a lăsat-o, ca exemplu şi îndemn, părintele Gheorghe Calciu.

Noi, cei care l-am cunoscut mai îndeaproape pe Părintele, am plecat de la Mânăstire cu sufletele pline de tristeţea despărţirii, ca şi în alte vremuri, pe când Sfinţia sa mai era în lumea noastră.

Dumnezeu să-l odihnească în pace în rândul sfinţilor Săi, iar nouă să ne dea puterea să-i urmăm învăţăturile cele mântuitoare!

Erast Călinescu 

divider



Majestatea Sa Mihai I, Regele României, a încetat din viaţă în 5 decembrie 2017, la ora 13, la reşedinţa sa privată din Elveţia

Pomeneşte, Doamne, pe cel ce întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie a adormit şi iartă-i lui toate greşelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-a săvârşit, şi-l aşază pe el, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea şi unde cercetarea Feţei Tale veseleşte pe toţi sfinţii Tăi cei din veac. Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Mihai, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!

 

divider



† Grigore Hotico

Pe data de 18 noiembrie 2017 a trecut la cele veşnice camaradul maramureşean Grigore Hotico, la vârsta de 88 de ani. Născut la Ieud în 1929 din părinţi învăţători, apoi mutat cu familia la Sighet, a făcut parte din Frăţia de Cruce a liceului „Dragoş Vodă”, fiind în grupul primilor 18 arestaţi în august 1948 („lotul Vişovan”). A fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare pe care i-a petrecut în temniţele Sighet, Cluj, Jilava, Târgşor şi Gherla (unde a prins câteva luni din regimul de teroare care continua reeducarea de la Piteşti). După eliberare s-a stabilit la Baia Mare fiind în permanenţă urmărit de Securitate; în 1959 a fost anchetat dur, dar nu a mai fost cuprins în al doilea val de condamnări.

După Revoluţie şi până anul acesta inclusiv a fost nelipsit de la manifestările foştilor deţinuti politici din Maramureş şi din alte locuri din ţară, fiind o prezenţă constantă la comemorarea anuală a elevilor deţinuţi politic de la Târgşor (jud. Prahova).

Din cei 18 membri ai „lotului Vişovan” (arestaţi în august 1948) mai sunt în viaţă 4 camarazi: Nistor Man, Ion Ilban , Petru Codrea şi Ioan Dunca.

Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu... Grigore Hotico

Pe 20 noiembrie a avut loc la Baia Mare înmormântarea camaradului Grigore Hotico (1929-2017), detinut politic în temniţele comuniste, unul dintre ultimii membri ai „lotului Vişovan”, primul lot de condamnaţi politici din Maramureşul istoric. Ceremonia a fost oficiată de preoţii greco-catolici Simion Ilies şi Marius Vişovan în prezenţa familiei, a numeroşi prieteni şi cunoscuţi, de faţă fiind şi seniorii camarazi Nistor Man, Petru Codrea, Vasile Măgurean şi Silviu Dragomir. Au luat cuvântul cei doi preoţi celebranţi şi prof. Nistor Man din partea AFDPR, toate cuvântările omagiind personalitatea lui Grigore Hotico şi calvarul său prin închisorile comuniste. La cimitir s-a intonat „Cântecul legionarului căzut”.

Un mesaj special a fost transmis de la Blaj, din partea Cardinalului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco Catolice, cunoscut personal al domnului Hotico, care a celebrat o Sfântă Liturghie pentru veşnica lui odihnă.

În vecipomenirea lui! Grigore Hotico - Prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



† Dr. Nicu Ioniţă

„Bine ar fi ca omul să nu fie pus în situaţiile prin care am trecut noi, pentru că omul, în situaţii limită, devine o pradă uşoară a procesului de disoluţie şi face saltul în biologic, comportându-se ca în existenţa sa primară, când, pentru supravieţuire, toate acţiunile sale răspund numai apetenţelor biologice.”Nicolae s-a născut la 1 martie 1923, în comuna Sliviţa/Galaţi, în familia ţăranilor Tudor şi Zinca. Deşi o familie modestă din perspectiva resurselor financiare, îl încurajează pe fiu să meargă la şcoală. Urmează cursurile primare în comuna natală apoi Seminarul Teologic pentru a avea asigurat un loc în cămin. În 1944, se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi. Remarcat înca din anul întâi pentru inteligenţă şi seriozitate, i se propune din timpul facultăţii să devină preparator, ţinând seminariile profesorului de anatomie Nubert. Deşi neînregimentat politic, Nicu Ioniţă respinge cu toată puterea fiinţei colaborarea cu regimul comunist şi refuză să intre în partid. În valul arestărilor operate în rândul legionarilor în noaptea de 14/15 mai 1949 este arestat şi el ca „legionar”. Tribunalul Militar Iaşi îl condamnă la 5 ani muncă silnică pentru „activitate legionară”. Începe detenţia la Galata, continuă la Suceava în perioada plăsmuirii demonicului fenomen al reeducării şi, fiind student, va ajunge să trăiască oroarea deplină a experimentului în temniţa Piteşti. Decretat de torţionari drept „nereeducabil”, va porni spre lagărele de exterminare ale Canalului: Poarta Albă şi Peninsula. În 1953 la expirarea pedepsei mai primeşte un supliment de pedeapsă administrativă, încă 12 luni de închisoare. Eilberat în mai 1954, va reuşi să termine facultatea abia în 1966. Lucrează ca laborant sau asistent în diverse cabinele medicale. Lucrează şi pe şantier când este scos din sistemul medical. Cu greu va reuşi să îşi exercite meseria de medic, dar nu în Iaşi, ci la Paşcani, unde a coordonat secţia de boli infecţioase a spitalului Municipal.

După 1990 doctorul Nicu Ioniţă dă mărturie asupra ororilor trăite la Piteşti şi le şi analizează medical şi ştiinţific în magistrala sa carte „Psihotrama de detenţie şi urmările ei”. Prezent în multe rânduri la Simpozionul Piteşti sau la Şcoala Memoriei de la Sighet, senin şi nobil, fin analist al psiho-traumei sociale şi politice, va mărturisi în toţi aceşti ani generaţiilor de astăzi adevărul încă ascuns de comunism în faldurile istoriei recente. În semn de recunoaştere a pătimirii, dar şi a carierei strălucite în medicină, Nicu Ioniţă a primit în 2012, chiar de ziua lui, titlul de „Cetăţean de onoare” al oraşului Paşcani.

La 94 ani, medicul pătimitor s-a ridicat spre veşnicie în data de 15 noiembrie 2017. A fost condus pe ultimul drum de familie, colegi de suferinţă şi de serviciu, prieteni şi pacienţi. În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider