Fundatia George Manu

Editorial
* Marionete ale destinului
Opinii
* Între boală şi leac
* Toleranţă
Evenimente
* Proiectul „Gropile comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”
Articole generale
* Familia - simbol şi valoare supremă
* CĂPITANUL
* Alături de camarazii noştri spanioli! ¡Arriba Manolo! ¡Arriba camaradas!
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: 6 septembrie 1940 - Horia Sima devine Şeful Mişcării Legionare, cu titulatura de Comandant
* Puţină istorie… în întâmpinarea Zilei Unirii
* Din Temniţele Memoriei: 20 septembrie 1940 - Nicolae Petraşcu devine Secretarul General al Mişcării Legionare
* IN MEMORIAM- Un erou legionar - Adrian Mihuţiu
* România şi sfârşitul Europei (6)
* Flori de aur din Maramureş (40)
* Din temniţele memoriei: 29 august 1944 - Deţinuţii politici legionari nu beneficiază de amnistia generală
* Din Temniţele Memoriei: 28 septembrie 1935 - Ierarhii Visarion, Gurie, Vartolomeu despre Mişcarea Legionară
Spiritualitate
* Un părinte pătimitor şi harismatic: monahul Marcu Dumitrescu de la Sihăstria
Manifestari - Comemorari
* Rugăciune la Mislea
* Aici e Aiud...
* Gherla amintirilor
* Întâlnirea anuală a supravieţuitorilor “Lotului Vişovan”
* Comemorări Braşov şi Predeal
In memoriam
* † Aurel Obreja
* † Valentin Cantor
* † Gheorghe Poenaru
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 9 septembrie 2017


Marionete ale destinului

Unii privesc forţele care se înfruntă acum în lume din perspectiva conflictului dintre progresism şi conservatorism, stânga şi dreapta, liberalism şi autoritarism, globalism şi naţionalism, federalism şi suveranism, iar lista unor asemenea binoame (un termen la modă!) ar putea continua. Corolarul acestui tip de abordare este acela de a identifica (dacă se poate, fără rest!) binele şi răul cu unul sau cu altul din termenii binomului. Cel pozitiv fiind desigur acela care reflectă propria poziţionare ideologică. Căci, în fond, toată această polarizare în jurul câte unei perechi de termeni antagonici are tocmai o asemenea natură.

Există oare şi o altă perspectivă posibilă? Credem că da. Pentru a o descrie vom extinde lista de mai sus cu încă un binom: raţionalism versus iraţionalism, pentru a concluziona că, în anumite condiţii, conflictul dintre acestea poate fi depăşit prin recursul la factorul supraraţional. Altfel spus, la elementul proniator care a caracterizat dintotdeauna condiţia umană.

Lucrarea providenţei în istorie

Una din lecţiile importante ale istoriei este aceea că nici măcar cele mai trainice şi stabile orânduiri sociale nu au un caracter etern. Toate s-au dovedit a fi la cheremul providenţei, care în cele din urmă bulversează orice planificare şi raţionalitate omenească. Civilizaţiile au sucombat atunci când, sleite de propriile insuficienţe şi contradicţii interne, au fost supuse unei confruntari decisive cu ostilitatea unor factori din exterior. Aducători de dezechilibru şi hazard, aceştia s-au manifestat în acelaşi timp propulsaţi de virilitatea unei energii devastatoare, bine focalizată.  Programatic sau numai instinctiv, ea a ţintit întotdeauna către inima vlăguită a societăţilor crepusculare, incapabile de altceva decât de a se agăţa de statu-quo-ul în care au încremenit în mod invariabil, atunci când şi-au atins limitele şi şi-au epuizat resursele de energie spirituală.

Această paradigmă de tip spenglerian poate fi ilustrată prin nenumărate exemple istorice. Căderea Romei în urma repetatelor invazii barbare: întruchiparea raţionalităţii, a spiritului logic, a sucombat în faţa asaltului venit din tenebre al forţelor iraţionalului. Imperiul Roman Creştin, care în partea sa de răsărit a supravieţuit un mileniu întreg, a sfârşit cotropit de vigoarea şi aplombul ofensivei islamice ce şi-a croit drum prin istorie cu iataganul şi s-a înstăpânit peste largi teritorii. Regatul creştin al Franţei a fost pulverizat de forţele Revoluţiei atee. Nu alta a fost soarta celei de-a Treia Rome, a Rusiei ţariste.

Istoria nu e constituită însă numai din asemenea catastrofe. Lucrarea providenţei –căci de fiecare dată nu poate fi vorba decât de ea- s-a manifestat adesea şi într-un chip binefăcător, ca o revărsare a bunătăţii şi dreptăţii divine. Începută prin întruparea Mântuitorului şi continuată prin propovăduirea apostolilor, această lucrare a căpătat şi forme istorice. Apariţia proniatoare a Împăratului Constantin a scos creştinismul din catacombe şi l-a aşezat în inima societăţii. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca, 21,33) – ne avertizează însă Mântuitorul. După un lung şi împlinit stagiu istoric, imperiul creştin avea să sucombe, dar mesajul evanghelic avea să se perpetueze neştirbit. Prigoanele au continuat. Culminarea lor a constituit-o asaltul feroce al ateismului comunist din secolul trecut, care a încercat să scoată creştinismul nu doar din societate, ci şi din sufletele oamenilor. Şi totuşi, pronia divină a lucrat şi aici: după o dominaţie relativ scurtă, şi sistemul comunist a căzut. Zidurile care îngrădeau libertatea exterioară, dar mai ales cea a conştiinţei, s-au prăbuşit cu zgomot.

Fenomenul poate fi desigur explicat prin raţiuni omeneşti, prin evidenţierea unor factori economici, istorici şi sociali care au condus la acest deznodământ.  Dar e insuficient. Raţiunile de ordin mai profund se găsesc în altă parte. Chiar dacă (încă) nu o înţelegem prea bine, Cartea Apocalipsei ne dezvăluie caracterul teleologic al istoriei. Dar acesta se manifestă conform raţiunilor divine, iar nu conform raţionalităţii planificării omeneşti. Dacă cele de sus sunt ignorate, sau dacă raportarea la ele devine defectuoasă, toate alcătuirile de jos vor fi sortite eşecului.

Această idee fundamentală este prezentă şi în romanul lui Vintilă Horia, „Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu“, ultimul din aşa-numita „trilogie a exilului“. Datorită caracterului liberticid, a tendinţei acaparatoare de a planifica destinul individului şi al societăţii, a ignorării dimensiunii spirituale, a celor aflate dincolo de raţiune, sistemul comunist nu avea cum să se eternizeze. Prăbuşirea îi era programată în însuşi codul său genetic. Cartea fiind scrisă în timpul războiului rece, când comunismul se afla la apogeul puterii sale, ea nu poate fi considerată altfel decât profetică. Vintilă Horia nu poate să ne explice cum se va produce această cădere. Dar intuiţia sa, prin antenele sale sensibile care captează undele din adânc sau venite de sus, ne transmite, îmbrăcat în veşmântul unei opere literare care abundă de semnificaţii, un mesaj de speranţă: certitudinea că roata istoriei se va întoarce iarăşi şi că teroarea în numele ideii comuniste va lua sfârşit. Existenţa unor factori imponderabili, a proniei divine, a unor oameni providenţiali purtători de spirit, care din marginalitatea în care au fost azvârliţi se manifestă ca instrumente ale acesteia: iată elementele pe care e clădită certitudinea autorului. Nu altfel s-a exprimat bunăoară şi Valeriu Gafencu, aflat în suferinţă în închisoarea din care ştia că nu va mai ieşi viu. Şi el a disecat, cu acuitatea de care doar cei capabili de o perspectivă spirituală pot da dovadă, esenţa sistemului comunist şi i-a prevăzut căderea, deşi în acel moment până şi Stalin era încă în viaţă. Totuşi, el a adăugat şi un avertisment asupra a ceea ce va fi pus în loc:  există riscul (şi a avut şi aici dreptate) ca noul sistem să fie o nouă întruchipare a aceleiaşi mentalităţi care a generat şi experimentul comunist.

Spre deosebire de asemenea intuiţii pătrunzătoare, de esenţă profetică, analizele savante ale cercurilor academice asupra căderii sistemului comunist au practic un caracter retrospectiv. Nici măcar cu câţiva ani înainte politologii şi sociologii nu anticipau iminenţa prăbuşirii totale a unor regimuri care păreau atotputernice. Cel mult se nutreau speranţe privind „reformarea“ şi „umanizarea“ lor. Dacă e un sâmbure de adevăr în faptul că „revoluţiile“ din blocul comunist au fost planificate din subterane, scopul lor iniţial nu era altul decât acela de a înlocui garnitura dură aflată la conducere cu una menită să imprime comunismului o altă „faţă“, dar păstrându-i totodată esenţa. Toate aceste iluzii au fost spulberate definitiv. Forţele care au reprezentat sistemul comunist au fost silite să se reinventeze, să-şi perpetueze influenţa pe alte căi, sub alte ideologii. Căci un lucru a devenit cert: ideologia comunistă „clasică“ a ajuns la lada de gunoi a istoriei, aşa cum au prevăzut Gafencu sau Vintilă Horia.

Civilizaţia europeană şi profeţii ei

În sens mai larg, vorbim fireşte de civilizaţia de tip occidental, de întregul ei sistem ei de valori, care a devenit practic obiectul de cult al unei religii seculare. Pilonii săi sunt democraţia, pluralismul, drepturile omului, statul de drept. Un sistem social care plăteşte tribut exclusiv raţionalităţii, tratând superficial şi indistinct straturile profunde care alcătuiesc firea umană, cele care se manifestă ca sursă de „iraţional“: e vorba de factorul etnic şi de cel religios. La ora actuală, acest sistem de valori se află într-o criză profundă. E prins la mijloc între două aripi ale unei menghine de oţel, care se strânge tot mai tare. Pe de-o parte ciocnirea cu un alt tip de civilizaţie, Islamul, manifestată prin imigraţia masivă şi prin densitatea tot mai mare, atât spaţială, cât şi temporală, a atentatelor teroriste cu substrat islamist. Pe de altă parte, toată această raţionalitate politică şi socială (care pare totuşi a deveni brusc iraţională şi mioapă atunci când în orbirea sa ideologică nu-şi pune problema posibilelor consecinţe) se confruntă cu iraţionalitatea unei contrareacţii mai degrabă de tip visceral, al tendinţelor numite „populiste“ (şi care totuşi, dincolo de aceste moduri de manifestare, pe termen lung îşi au raţionalitatea lor: salvarea civilizaţiei europene, în conştiinţa faptului că masele islamice, cu cât vor fi mai numeroase, cu atât vor fi mai greu, dacă nu imposibil de integrat).

Situaţia pare fără ieşire. Terorismul e un flagel, o excrescenţă inseparabilă a Islamului, care zguduie înseşi temeliile civilizaţiei occidentale. Nu poate fi identificat cu Islamul ca întreg, dar e iluzorie speranţa că am putea avea mai multă imigraţie şi totodată mai puţin terorism. Unde ne sunt profeţii europeni, care să ne indice izbăvirea din această situaţie? Aşa cum a făcut-o la vremea sa un Vintilă Horia într-un context similar, în care raţional vorbind, nu se întrevedea nicio perspectivă de salvare? E adevărat, el a făcut apel la alte resurse, care ţin de acel spirit capabil să transceandă raţiunea.  Speranţa pe care el a reuşit el să o transmită prin scrierea sa e înrădăcinată în cerul care se deschide deasupra noastră.

Aşa ceva lipseşte însă Europei acestor vremuri tulburi, fie ea cea a establishmentului, fie a criticilor săi. Aceştia, atunci când se încumetă să lanseze profeţii citind „semnele vremurilor“, nu o pot face decât într-o cheie profund sceptică. Viitorul nu pare a sta sub semnul unei speranţe izbăvitoare, ci sub cel al unui pesimism sumbru. Numele său este „Supunere“, adică titlul unui roman devenit instantaneu celebru al scriitorului francez Michel Houellebecq. În ficţiunea sa literară –care denotă atâtea paralele cu realitatea- viitorul va aduce o capitulare, o supunere a Europei în faţa Islamului. Adică sfârşitul ei ca focar de civilizaţie.

Un alt profet, de data aceasta cu o soartă tragică, este germanul Rolf Peter Sieferle, istoric şi profesor universitar, care şi-a curmat viaţa în toamna anului 2016. Nu ştim care au fost motivaţiile acestui gest extrem, dacă va fi fost vorba de o boală incurabilă sau mai degrabă de povara apăsătoare, implacabilă, a viziunii unui destin colectiv plumburiu, care nu se poate sustrage vertijului care îl soarbe în abis. Aceasta pentru că ultimele sale cărţi apărute postum, în anul 2017, se intitulează „Das Migrationsproblem“ şi „Finis Germania“. În ele, diagnosticul său în privinţa imigraţiei islamice şi a poncifelor corectitudinii politice postbelice este unul necruţător şi totodată profund amar. Cu toată analiza sa sclipitoare, autorul nu reuşeşte să întrevadă nicio ieşire din criză -  o concluzie într-o deplină consonanţă simbolică (fie deliberată, fie fortuită) cu destinul său personal.

Şi totuşi … nu cumva aceşti factori de ordinul iraţionalului, proveniţi atât din afară cât şi din interior, care asaltează aşezarea atât de temeinic planificată a civilizaţiei apusene actuale, ar putea fi mai degrabă nişte instrumente ale providenţei? Nişte marionete ale destinului? Nu neapărat elemente ale binelui, dar care ar putea crea, fie şi indirect, acele condiţii ca binele şi firescul să reapară la lumină? Să fie readuse în prim-plan, în simplitatea şi naturaleţea lor, după ce au fost îndelung sufocate de mentalitatea pozitivistă, strangulate de chingile „corectitudinii politice“, a căror strânsoare devine din ce în ce mai puternică? Vom vedea, continuând să ne păstrăm credinţa şi nădejdea. Pentru un creştin întotdeauna există o ieşire, chiar şi atunci când raţional ea nu se întrevede.

În orice caz, ceva nou va trebui să apară. Nu ceva nemaivăzut în conţinut, ci ca formă de expresie. Nu ne putem imagina ca actualele doctrine politice ale grupărilor mainstream să fie eterne. Că suntem deja ajunşi la capătul istoriei şi că nimic nu le va mai tulbura dominaţia de aici încolo. Nu putem rămâne încremeniţi într-o stare de fapt care e una profund dezechilibrată. Fără îndoială că vor mai fi schimbări profunde, vom asista la apariţii şi dispariţii, la reconfigurări şi reinventări. În fond, doctrinele politice sunt construcţii de suprafaţă, care reflectă curentele de idei din corpul societăţii. Dacă acestea îşi schimbă cursul, e de aşteptat să se schimbe şi primele. Formal îşi vor păstra poate etichetele, dar vor fi silite să meargă în pas cu vremea. Se vor transforma în conţinut până vor deveni de nerecunoscut, sau pur şi simplu vor dispărea în desuetitudine.

Creştin-democraţia: un posibil colac de salvare?

Cel puţin aşa pare a ne sugera cartea lui Adrian Papahagi, „Creştinul în cetate“, având subtitlul „manual de supravieţuire“. Asocierea termenilor de pe eticheta plasată de autor pe scrierea sa nu poate să nu ne ducă cu gândul la o paralelă cu sintagma baconschiană a „cetăţii sub asediu“. Ea este chiar folosită ca atare de către prefaţatorul volumului, Paul Dragoş Aligică. Într-adevăr, în mediile ataşate tradiţiei şi valorilor conservatoare, această percepţie capătă contururi din ce în ce mai ferme. Asistăm la un asalt concertat al ideologiilor „progresiste“, al „corectitudinii politice“, al măsurilor de inginerie socială, toate menite să demanteleze ultimele resturi ale valorilor tradiţionale: familia, credinţa, identitatea colectivă. Fenomenul nu poate lăsa indiferent pe nimeni din cei care se mai simt ataşaţi de acestea. Un asemenea volum, fie el şi în format de buzunar, scris de unul din intelectualii valoroşi cu profil umanist pe care îi are România, nu poate aşadar decât să trezească interesul.

Cartea în sine nu dezamăgeşte, e bine scrisă. Uşor decepţionantă e însă discrepanţa dintre etichetă şi conţinut. Căci acesta nu e (în marea sa majoritate) defel nou: Adrian Papahagi ne oferă o reeditare adusă la zi şi completată a unei cărţulii datând din 2012: „ABC-Darul creştin-democraţiei“. Prin urmare, avem de-a face în esenţă cu un compendiu doctrinar şi programatic remarcabil, plin de sevă, dar care, în opinia noastră, trece prea uşor peste provocările majore ale momentului. Prin noul titlu, purtător în mod deliberat al unor sonorităţi incitante, se lasă impresia că doctrina creştin-democrată ar constitui un posibil vehicul de salvgardare a valorilor care sunt ameninţate. Bună în vremuri liniştite, într-un context aşezat, ea pare acum depăşită de evenimente. În întreaga Europă de vest, care a fost de fapt solul ei germinativ şi spaţiul său firesc  (în lumea ortodoxă ea nefiind decât un transplant mai degrabă nereuşit), ea se află într-un regres continuu, contururile specifice devenindu-i din ce în ce mai diluate.

Adrian Papahagi expune cu eleganţă principiile creştin-democrate: personalismul, demnitatea umană, familia, viaţa, religia în şcoli, doctrina economică, principiul subsidiarităţii, al corpurilor intermediare dintre individul solitar şi stat: familia, comunitatea locală, biserica. Nu uită să ne amintească că părinţii fondatori ai Europei unite au fost la rândul lor creştin-democraţi. Numai că figuri ca Adenauer, Gasperi, Schuman şi ceilalţi au trăit acum peste şase decenii, iar Europa actuală arată tot mai diferit în comparaţie cu cea avută în vedere de ei.

Un studiu de caz exemplar care contrazice actualitatea creştin-democraţiei îl reprezintă cel al Germaniei. Deşi reprezintă practic principala forţă care a modelat arena politică în Germania postbelică, revendicându-se de la figuri tutelare cum ar fi Adenauer sau Kohl, sub conducerea fostului şi viitorului cancelar Angela Merkel creştin-democraţia zilelor noastre trece printr-o criză care tinde să se cronicizeze. Schimbările petrecute în profunzimea societăţii –şi pe care nimeni din această tabără nu s-a străduit să le canalizeze în alt mod- au silit acest partid la o perpetuă alergare în direcţia curentului, glisând încet dar sigur către griul indefinit al centrului, asumându-şi teme predilecte ale stângii şi abandonând treptat poziţiile dreptei conservatoare. Rezultatul a însemnat în toamna lui 2017 o „victorie“ electorală à la Pyrrhus, cu unul din cele mai mici scoruri din istorie, precum şi intrarea în Parlament ca a treia forţă politică a ţării a Alternativei pentru Germania. Un partid nou, antisistem, oarecum eterogen, în care conservatori dezamăgiţi de CDU coabitează cu liberali eurosceptici şi cu exponenţi ai naţionalismului radical (cu tendinţe fascistoide mai mult implicite decât explicite).

Starea de fapt actuală se datorează politicii pasive, de tip laissez-faire, a cancelarului Merkel, care a preferat întotdeauna să se plieze pe ceea ce a considerat a fi curentul dominant din perspectiva corectitudinii politice, ezitând să pună piciorul în prag atunci când situaţia ar fi impus-o. În acest sens poate fi evocată deschiderea totală a graniţelor din anul 2015 (suspendând practic cadrul legal existent), care a permis intrarea necontrolată a milioane de imigranţi din care doar o minoritate erau refugiaţi veritabili. Principiul acordării de undă verde a fost aplicat şi în cazul căsătoriilor homosexuale, unde a capitulat fără luptă: a „dezlegat“ reprezentanţii partidelor din coaliţia de guvernare de linia impusă, permiţându-le să-şi exprime opţiunea conform propriei conştiinţe. Şi astfel s-a ajuns ca social-democraţii să voteze în bloc, alături de o treime din creştin-democraţi, pentru redefinirea noţiunii de familie, într-un sens profund antitradiţional şi în fond anticreştin. Litera „C“ din acronimul partidului a devenit, iată, un simplu ornament. E adevărat că bătălia mediatică fusese deja pierdută, iar discursul conservator s-a diluat până la dispariţie, sucombând în faţa atotputerniciei corectitudinii politice. În aceste condiţii, schimbarea legislaţiei nu mai era decât o chestiune de timp. Ceea ce rămâne totuşi în conştiinţa colectivă este o capitulare înainte de lupta onorabilă până la capăt. Cine nu are îndrăzneala să înfrunte vremurile, va sfârşi înfrânt de acestea. Vom vedea peste câţiva ani la ce scor.

S-a ajuns într-o situaţie care pecetluieşte dacă nu falimentul, atunci criza profundă a creştin-democraţiei, care se vede pusă în situaţia de a se adapta într-un context tot mai diferit celui care a generat-o. În fond, creştin-democraţia e o suprastructură, o formă de expresie a unei mentalităţi colective prezentă în Europa postbelică, în special în mediile catolice. Ea reprezintă o tentativă de mariaj între absolut şi contingent, în cele din urmă nimic altceva decât o raţionalizare a principiilor creştine, golite de sâmburele lor mistic şi aggiornate la sistemul democratic. Nu poate fi considerată o „reţetă“ cu caracter universal şi nu pretinde a avea un caracter soteriologic. Până la urmă, ea nu reprezintă decât o sacrificare a ceea ce are mai specific creştinismul pe altarul raţiunii umaniste, limitându-se la elementele lor comune şi plătind în cele din urmă, după cum am văzut, un tribut tot mai substanţial chiar şi corectitudinii politice.

Linia frontului

După cum am remarcat mai devreme, criza creştin-democraţiei se datorează societăţii occidentale din ce în ce mai secularizate. Fundamentul pe care ea ar trebui să se sprijine devine din ce în ce mai erodat, iar această doctrină nu mai poate constitui un remediu şi un colac de salvare în faţa ofensivei stângii, a secularismului şi a activiştilor corectitudinii politice. Scopul este eliminarea influenţei religiei din spaţiul public şi exilarea ei în sfera privată. Aici se duce actualmente bătălia, aceasta e linia frontului. Mai ales într-o ţară ca România, unde Biserica încă joacă un rol important în societate, nu doar unul decorativ, cum a ajuns în Apus. Politicienilor români încă le pasă –deşi de cele mai multe ori doar de faţadă- de imaginea lor de „buni creştini“.  Butada după care ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii este ilustrată astfel cum nu se poate mai nimerit.

Desigur, una din opţiunile de a lupta contra acestui vehement asalt antitradiţional e cea a tentaţiei populismului. Aceasta e însă o cale a minimei rezistenţe, a unui compromis în discurs prin adoptarea unor nuanţe demagogice, deliberat radicale, a unor forme fără un fond substanţial, menite să aducă doar succese facile pe termen scurt. De aceea, această bulversare de care are parte Europa actuală nu poate fi interpretată altfel decât ca un instrument al providenţei. Unul care joacă un rol temporar, posibil deschizător de drumuri către un alt orizont.

Situaţia aceasta se pretează şi la o posibilă paralelă cu reflecţiile lui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze (el însuşi fiind un adversar al acesteia). Astfel, forţa ei irezistibilă este percepută tocmai drept un element al providenţei. Nu oamenii conduc revoluţia, ci ea este cea care de fapt se slujeşte de ei. Aparenţii învingători, care au răsândit teroare şi şi-au măcelărit adversarii, au sfârşit la rândul lor pe eşafod. Toţii actorii acestei piese au, după de Maistre, un caracter inert şi mecanic, jucându-şi rolul până în momentul când devin inutili şi alte forţe îi împing afară din scenă. „S-a spus foarte bine: Revoluţia merge de la sine, frază care înseamnă că în niciun alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s-a arătat mai vădit. Dacă se slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă primeneşte.“

Contextul de acum pare a fi marcat de asemenea de un conflict inexorabil, a cărui rezolvare nu se întrevede încă. Aşezarea politică actuală stă să crape sub izbiturile forţelor ostile care o asaltează. Depinde însă ce va urma, ce fel de elemente se vor aduna în această breşă produsă în sistem. E de sperat că creştinismul, dacă e cu adevărat viu în unele societăţi, va găsi resurse să se mobilizeze şi să genereze acea suprastructură care poate constitui o doctrină politică valabilă pentru secolul 21.

Sau, dacă pronia va hotărî poate altminteri, atunci să apară acei mărturisitori care să se apropie de nivelul celor care au înfruntat vremurile de prigoană ale veacurilor trecute.

Bogdan Munteanu 

divider



Între boală şi leac

Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului. Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.

Rezultatul?

Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi. Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spaniolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast. De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli. Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară - mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o. Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme - uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice - de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale. Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.

Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început. Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume. Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme. Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o - în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste - oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară. Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.

În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă - după mintea lor bolnavă şi prostănacă - de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări. Cum spunea Eminescu, „Noi suntem Români şi punctum!”Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara. Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină - fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români. Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.

Pensie nu există. Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.

Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui. Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele. Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată. Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită. Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!

Pr. Mihai-Andrei Aldea 

divider



Toleranţă

Este vremea deformărilor. Cuvintele au căpătat - nu ştiu cum -, alte semnificaţii decât cele pe care le ştiam şi în care am crescut, sensul lor este strâmbat, desfigurat. Cum mijloacele de comunicare sunt nelimitate, vorbele strâmbe se impun ca fiind normale, iar sensul lor devine corect, într-o lume incorectă, zidită astfel prin osârdia slujbaşilor Satanei. Despre care „patron” se spune cu legitimă convingere că este maimuţa lui Dumnezeu. Deoarece maimuţa imită - în felul ei - ceea ce vede la oameni. Satana îl imită pe Dumnezeu,- în felul lui -, adică inversând totul. Aşa am ajuns, din neatenţie, lene, prostie, sau toate la un loc, să luăm răul drept bine şi invers. Ceea ce a fost în lungul mileniilor valoare, a devenit inversul ei. Doar pentrucă cineva - nu se ştie oficial cine - a decis cu de la sine putere, că valorile trecutului, verificate şi răsverificate, sunt depăşite! Depăşite cum, de ce, în ce mod? Nu se explică, considerându-se că nu ar fi necesar, oamenii moderni înţeleg totul, fără explicaţii complicate şi argumentări sofisticate, cei ancoraţi în mentalităţi străvechi, fiind cei care pun frână progresului. Care progres, nu se ştie foarte exact cam ce reprezintă. Deoarece, cum am spus, sensul cuvintelor este deformat, strâmbat, desfigurat. (Ce progres este acela în care bolile psihice, stresul şi desfrâul liber, umplu la refuz spitalele şi alte instituţii psihiatrice?) Aşa am ajuns la analiza - pretenţios spus - a unui termen cheie a ceea ce ar explica - parţial - mizeria morală în care ne bălăcim cu voluptate şi convingere că facem bine, făcând de fapt invers: toleranţă. Care, conform DEX/75, pg.960, ar însemna îngăduinţă, permisiunea unei situaţii, a unui fapt - de regulă nepermis -, a trece cu vederea („las’ că merge şi aşa”) a admite, a suporta. Mă întreb acum: ce-i pozitiv în permisiunile acestea? Fiind vorba de trecerea frauduloasă a frontierei dintre moral şi imoral, sau şi mai rău, amoral. Acolo se ajunge. S-a ajuns! În numele toleranţei asistăm la spectacolul grotesc şi legitimat al GAY-lor, în care anormalul reclamă cu impertinenţă nelimitată, normalizarea legală - pe care o au, dar vor mai mult! Recent am văzut o asemenea făcătură penibilă, prezidată - onorific probabil - de doi prim-miniştri!?! Ai unor ţări civilizate! De aici încolo, nici nu mai contează. După cum nu contează - cel puţin aparent - cine sunt personalităţile din fruntea ţărilor cu cea mai mare influenţă în guvernarea lumii. Deoarece însuşirile lor de conducători sunt discutabile.

Un „savant” - nici asta nu se mai ştie exact ce înseamnă - proroceşte sfârşitul omenirii în următorii 100-500 de ani. Dacă mă gândesc la Sodoma şi cetăţile din jur, termenul este destul de larg, aceia parcă nu eru atât de spurcaţi la năravuri ca iluştrii contemporani. Chiar dacă nu ar fi vorba de un potop de foc şi pucioasă, avem şi aplicăm cu sârguinţă propriile metode sinucigaşe. Refuzând, de exemplu, reducerea noxelor industriale, deoarece scade producţia. Întrebarea elementară ar fi: pentru cine vor mai produce? Iar dacă oamenii vor fi fabricaţi în eprubetă, ai cui vor fi? Îi va lua statul ca să facă din ei roboţi, numai buni pentru pentru sclavia tehnicizată, care a şi început?!?

Un deştept dintre aceia care ştie totul şi o demonstrează cu osârdie pe micul ecran - fără preopinenţi -, afirmă de ceva vreme că „familia nu mai e la modă”. Argument imbatabil, după acest poliglot - zice d-lui - şi umblat prin lume. („Ce a scos din voi Apusul?”…) Eu mă întreb, cum vede acest „atoateştiutor” societatea fără familie? Ceea ce văd este că tineretul de acum este bulversat şi fără orizont. Deşi suntem la începutul modei fără familie, stresul, dezorientarea, dezordinea fără precedent a lumii în care mai trăim, ca şi absenţa idealurile pentru care merită să trăieşti, să trudeşti şi să lupţi, face din oameni sclavi ai viciilor - altădată viguros combătute -, pierzându-şi cu nonşalanţă şi bruma de libertate rămasă. Fiind sclavul unui unic viciu, ţi-ai irosit întreaga libertate. Exact aceasta este ceea ce vor slujbaşii Satanei, fiind metoda cea mai facilă prin care se urmăreşte înrobirea omenirii. Se cunosc bine efectele dependenţei de droguri şi consecinţele fatale ale acesteia, dar în loc să se pună stavilă oricât de dură acestui flagel distructiv - prin comparaţie consumul alcoolului pare doar o biată glumă -, treptat şi uşurel, pentru început, s-a ajuns la legalizarea drogurilor zise uşoare şi vom ajunge să ne vedem confraţii de ambele genuri - şi acestea incerte -, „înţepându-se” pe unde-i apucă. Murind tot aşa. Iar semenii trebuie ca, fiind la modă, să lase lucrurile în voia lor, deoarece şi toleranţa, fiind la modă… Păi nu? Dreptul la propriile „orientări” fiind inalienabil, riscăm să fim consideraţi demodaţi din cauza unor asemenea nimicuri?

Nu-s necesari savanţii-profeţi de ocazie pentru a înţelege că nu-i nevoie nici de furtună de foc şi pucioasă pentru a pedepsi, căci omenirea a evoluat suficient pentru a se sinucide. Cu mijloace proprii şi costuri reduse, dacă se raportează la „efecte”. Iar dacă încerci să contracarezi cele de mai sus, rişti să fii acuzat de intoleranţă. Fărădelege care te exclude instantaneu din rândul lumii. Care lume? Lumea hoţiei legitimate de oficialităţi corupte? Lumea în care privim neputincioşi cum ţara e distrusă şi jefuită conştient? Nu-i nevoie să fii profet sau savant pentru a prevedea rezultatul distrugerii pădurilor ţării, căci în afara unor penibile miorlăieli fals autocompătimitoare, nu se face nimic pentru stoparea energică a acestei uriaşe fărădelegi, înainte de a fi prea târziu. Neisprăviţii şi nepricepuţii ne conduc şi ne fură de la obraz; iar, dacă cine ştie cum, ajung prin puşcării, se vociferează cu intensitate maximă despre tratamentele barbare la care sunt supuşi bieţii hoţi-hoaţe. O „doamnă” care a ţinut cine ştie cum un fel de cap de afiş prin televiziunile năroade care imbecilizează naţia, a stat un timp la răcoare şi „după” a scris - conform modei - o carte despre… etc. Când a ieşit, întrebată nedelicat cum de a luat în greutate, a răspuns cu candoare (să nu-i spun altcumva) cum că acolo nu a putut să ţină dieta cerută pentru conservarea formelor. Au silit-o răii aceia să se îngraşe? Ce mizerie! Să nu-i osândeşti? Cu cât mai bine ar fi dus-o sub oblăduirea lui Albon, Borcea, Petric, Ficioru & Comp!!! În treacăt spus: aveam 20 (douăzeci) de ani vârstă, patru ani de închisoare executaţi în urmă, 42 kg, săpam şi încărcam în vagoane, în opt ore, peste 20 m.c. de pământ din albia măreţului Canal Dunăre-Marea Neagră. Fără nicio problemă legată de menţinerea siluetei. În afară de acestea, pentru mine râmâne de neînţeles cum de sumele uriaşe, furate din avutul obştesc - deci al nostru, al tuturor - indiferent prin ce metode, fraude, licitaţii trucate, contracte dubioase, lucrări neverificate şi neexecutate, etc, tot hoţii sunt, nu sunt recuperate. Merg flăcăii şi fetele la pârnaie, acolo o duc boiereşte, mai scriu nişte cărţi - cultivaţi fiind în grabă pe la „apelul de seară” - cărţi necitite de nimeni, revin acasă cu un plus jenant de kilograme şi cu sumele furate, bine păstrate în teşchereaua proprie, după ce au executat cel mult o treime din fleacul de condamnare. Că aşa-i uman! Nu avem dreptul să fim intoleranţi, oameni suntem şi supuşi greşelii, nu-i aşa? Nu avem dreptul să nu fim îngăduitori cu slăbiciunile semenilor, toţi le avem şi ne dorim îngăduinţă, înţelegere. Toleranţă. La asta se ajunge, vrând-nevrând. Minunat! Iată: o femeie gravidă se aruncă în faţa unui tren care circula cu 120 km/h, cu cele trei fiice ale ei. Moarte instantanee. Un tată îşi înjunghie fiul. Fii ce-şi ucid părinţii. Toate aceste orori în cursul câtorva zile. Rezultat firesc - oarecum - al toleranţei nesăbuite, consecinţă a faptului că principiile elementare ale moralei sunt eludate. Aşa că media aproximativă - realitatea putând fi mult mai gravă - de un milion/an avorturi, intră în „dreptul” femeii de a dispune de trupul ei, fără să se precizeze că nimeni nu are dreptul să dispună de o viaţă pe care nu a creat-o, ci a primit-o! Nu e acesta un holocaust oribil împotriva propriului corp şi prin extensie, împotriva propriei naţiuni? Doar pentrucă apar accidental copii nedoriţi? Îi ucidem - legal sau nu - înainte de a se naşte. Din îngăduinţă faţă de slăbiciunile omeneşti, trebuie să-i înţelegem şi să-i salvăm pe făptaşi de incomodităţile iscate din obligaţia creşterii pruncilor. Ce dacă „salvarea” e obţinută prin crimă? Căci este crimă! În numele şi sub adăpostul toleranţei, al minciunii sfruntate, care nici nu mai e considerată greşeală. Despre un foarte înalt fost demnitar se spunea că minte cum respiră!?! Ne lăsăm prostiţi tot din toleranţă? Acelaşi atoateştiutor de pe un canal oarecare, a afirmat în repetate şi nesimţite rânduri că cei care cred (creştini) sunt de fapt nişte bieţi proşti. Aş preciza că tot aşa au fost şi Newton, Copernic, Pasteur, Malraux, Fleming, Einstein, Pascal, alţii, nenumăraţi, care au dat ceva omenirii, savanţi adevăraţi, nu autoproclamaţi ca domnul (?) amintit. Cine-s proştii? După afirmaţia unui om adevărat al culturii mondiale: „Nimeni nu este destul de inteligent, ca să-l poată convinge pe un prost că e prost”! (La Fontaine). Aşa că detest zisa toleranţă, ca paravan al prostiei, răutăţii şi neputinţei. Încheind cu un citat din „Fragmente postume”, pg. 69, scris de un sfânt, martir şi erou al neamului, Vladimir Ghika (foto):„Asemănătoare unei injurii, ceva care nu înseamnă nimic - dacă odinioară însemnase totuşi ceva - toleranţa, prin definiţie, este o insultă adusă realităţii, precum şi o depreciere adusă inteligenţei. Departe de a fi o virtute, ea nu consfinţeşte decât indiferenţa şi neputinţa”.

Ion Dunca 

divider



Proiectul „Gropile comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”

Cercetările din vara anului 2017

In perioada 25-28 august 2017 a avut loc a doua campanie de cercetări de teren în cadrul Proiectului „Gropile comune de la Canalul Dunăre Marea Neagră” iniţiat şi finanţat de Fundaţia Profesor George Manu. La lucrările din teren au participat doi arheologi (Emilia Corbu, Stănică Pandrea) şi trei voluntari (Daniel Voicescu, Alexandru Sanda, Mihai Antoneag), susţinuţi şi de o mică echipă de localnici cărora nu vom avea niciodată cuvinte să le mulţumim şi nădăjduim că Dumnezeu le va răsplăti darul. Cu siguranţă, asupra întregului proiect au vegheat şi sfinţii temniţelor comuniste prăznuiţi în acest an, motiv pentru care scurta campanie a avut succes.

Cercetările au avut loc tot în punctul „Cimitirul Nou” din localitatea Poarta Albă (jud. Constanţa), fiind o continuare a cercetării întreprinse în anul precedent.

Metoda de lucru

Rezultatele de anul trecut ne-au indicat o o zonă în care avusese loc o dublă intervenţie asupra solului, în urma căruia rezultaseră două rânduri de gropi, cele mai noi pline cu pământ negru curat, care le tăia pe cele mai vechi, caracterizate printr-o umplutură formată din pământ galben amestecat. Pe profilul nordic al secţiunii SC se mai păstra o mică parte din gropile iniţiale. Am hotărât să trasăm o secţiune N-S perpendiculară pe aceasta. Inainte de stabilirea locului în care urma să efectuăm săpătura ne-am consultat şi cu localnicul Marian Tudorache (50 ani) care susţine că în copilăria lui, bunicul lui i-ar fi arătat locul în care se aflau gropile deţinuţilor politic. Locul indicat de Marian se afla tot în perimetrul în care urma să deschidem secţiunea doar că se apropia foarte mult de gardul cimitirului istoric de sec. XIX-începutul sec.XX. Pentru a nu intersecta eventualele morminte ale unora care după anumite canoane sunt îngropaţi în afara cimitirului, am decis să plasez noua secţiune SD la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC de anul trecut. A rezultat o secţiune de doar 12 m lungime şi aproximativ 2 m lăţime deşi acolo unde au apărut morminte ne-am oprit deasupra lor, urmând ca secţiunea să fie lărgită manual. Secţiunea a fost lucrată parţial mecanic, parţial manual. Planul iniţial era de a coborâ mecanic până la 1,50 m deoarece secţiunile de anul trecut arătau gropi adânci de 2 -2,50 m. Surpriza mare a fost intersectarea unui mormânt aflat la doar 1,10 m, apoi ne-am adâncit săpând manual.

Rezultate

Am constatat că stratigrafia secţiunii are analogii cu secţiunile precedente şi anume:a) Nivelul gropilor cu pâmânt negru afânat, din care una apare pe SD, c.1, profil estic. Pe secţiunea efectuată avea lăţimea de 1,10 şi adâncimea de 1,30 m, dar continua şi în partea nesăpată.

b) Stratul de nivelare aflat imediat sub stratul arabil şi care apare aleatoriu în SD, c. 5-6, profil vestic, având lăţimea de 2,30 m şi adâncimea de 0,82 cm de la nivelul actual al solului.

c) Unele gropi din secţiunea SC/2016 au analogii cu gropile de morminte de pe SD în privinţa sedimentelor din interiorul lor a căror dispunere, culoare, textură sunt aproape similare, peliculele brune alternând cu cele de pământ galben. Pe SD peliculele alternează orizontal, ordonat. Pe SC sunt amestecate datorită probabil unei intervenţii secundare.

Aceste situaţii confirmă că realităţile arheologice surprinse în cele patru secţiuni desfăşurate în cele două campanii au fost contemporane şi sunt rezultatul aceluiaşi fapt istoric. Noutatea pe care o aduce secţiunea SD este nivelul cu morminte individuale.

Mormintele

Au fost descoperite cinci morminte. Orientarea, precum şi dispunerea în plan ne arată o mică necropolă contemporană (databilă după 1945)*. Gropile de mormânt aveau dimensiunile cutiilor de lemn în care fuseseră depuşi defuncţii, adică strâmte şi de lungimea cutiei. Lemnul capacului era putrezit şi foarte friabil, de aceea capacul era căzut în interior. Mormântul nr. 1 (SDc.1-2). Mormântul merge în profilul estic. Capacul colmatat al cutiei se descrie la adâncimea de 1,40 m. Capul gropii puţin rotunjit. Orientat V-E.

Mormântul nr. 2 (SD.c2). Mormântul se descrie în ambele profiluri ale secţiunii la adâncimea de 1,40 m, dar era prins în profilul vestic. Orientat V-E, cu picioarele la est. Capacul colmatat în partea inferioară ne-a permis o scurtă privire. Decedatul a fost aşezat în decubit dorsal, îmbrăcat civil, cu mâinile pe piept. Mormântul nr. 3 (SD, c.3) Mormântul orientat V-E, cu picioarele la est. se afla parţial sub profilul vestic. Sicriul se afla doar la -1,10 m adâncime, motiv pentru care, cu mare părere de rău, capacul cutiei a fost afectat în partea inferioară de săpătura mecanică. A fost săpată manual o casetă de 1 x 1 m, pentru a decoperta întregul mormânt. La -1,40 m se afla deja fundul înclinat al gropii. Ne-a atras atenţia cutia. Capacul era foarte putred şi prăfos spre deosebire de fund care era zdravăn şi tare, neputrezit. La fel şi lateralele cutiei. Cred că este vorba de o targă de lemn de esenţă tare folosită în construcţii, targă care avea planşeu şi laterale, la care s-a adăugat un capac din lemn slab şi a devenit sicriu. Avea lungimea de 1,84 m şi corespundea cu lungimea scheletului.

Supriza nu s-a oprit aici. Oasele scheletului, aveau urme puternice de arsură, mai ales gambele, lipsea laba piciorului stâng. Oasele friabile căpătaseră culoarea neagră. Scheletul se afla în decubit dorsal, cu mâinile pe lângă corp, capul spre dreapta. Fusese învelit sau îmbrăcat cu o ţesătură groasă cu urme de arsură. Singurul inventar găsit a fost o bucată de hârtie cartonată, de format A4, colorată, pliată în patru aflată sub cotul drept şi care se pare că a ars odată cu defunctul. Nu mai poate fi recuperată. Tot în cutie se afla şi o bucată rotunjită de calcar. Sub schelet se aflau frunze şi ramuri uscate, semn că decedatul stătuse un timp pe pământ acoperit de un frunziş bogat cum e toamna. Ciudăţenia mormântului ne-a determinat să îl extragem pentru analize antropologice.

Mormântul nr. 4 (SD.c.4) se afla în profilul vestic, a fost intersectat doar pe jumătate. Şi acesta a avut capacul foarte sus, la -1,20 m.

Mormântul nr. 5 (SD,c. 6) se observa pe profilul estic dar nu a fost decopertat, deoarece se afla sub treapta de acces în secţiune. Adâncimea gropii de mormânt era de 1,40 m.

CONCLUZII

1. Nici în această campanie nu au fost găsite gropi comune.

2. In zona cercetată se află o necropolă compusă din morminte individuale. Probabil necropola unei colonii de muncă.

3. Intrebarea firească este aceea dacă mormintele aparţin unor deţinuţi politic. Opinia noastră este aceea că există argumente pentru un răspuns pozitiv:a) Gropile au anomalii neîntâlnite la nişte morminte normale. Au adâncimea mică (-1,10 - 1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă. b) Mormintele nu se intersectează dar sunt apropiate unele de altele şi compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp.

c) Distanţele dintre morminte sunt mici de doar 1-2 m. Intre M1 şi M2 sunt doar 0, 95 m, între M2 şi M3 - 0,80 m, între M3 şi M4 - 1,60 m, între M4 şi M5-1,80 m.

d) Mormintele nu sunt marcate. Ciudat, pentru că în cimitirele istorice din vecinătate, dezafectate de cel puţin 70 de ani, încă se mai păstrează marcajele, cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre etc.

e) Deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că nivelul gropilor se lăsate la un moment dat şi a fost necesară acoperirea lor.

f) Sicriele sunt de fapt nişte cutii şi în cazul lui M3 acesta pare improvizat dintr-o targă.

g) Din cele cinci morminte intersectate unul a suferit o moarte violentă.

h) Localizarea în afara cimitirului.

4. Campania din acest an a confirmat tradiţia locală a existenţei unor morminte ale deţinuţilor politic.

5. Noutatea pe care o aduce descoperirea din acest an este aceea a existenţei unor necropole de colonie. Chiar dacă se aflau în apropierea cimitirelor localităţii, a fost preferat un loc în vecinătate.

6. Pe fotografiile satelitare se observă că secţiunea SD /2017 se află în mijlocul unui perimetru plin de gropi. Arealul este aproximativ pătrat şi orientat asemenea cimitirului vechi pe punctele cardinale. Se deosebire de cele două, Cimitirul Nou este orientat NV-SE. La vest se învecinează cu un teren agricol, la nord cu cimitirul vechi, la est cu Cimitirul Nou care intersectează acest areal în partea de NV. La sud cu o groapă, un teren viran şi drumul de acces la Cimitirul Nou.

7. Pe partea de vest, atât cimitirul vechi, cât şi perimetrul cu mormintele deţinuţilor politic sunt mărginite de o manşetă, probabil rest al unui vechi drum de acces.

8. Groapa aflată la sudul perimetrului cu morminte, vizibilă şi pe fotografiile satelitare, are formă ovală şi aceeaşi orientare ca şi cimitirul vechi NV-SE. Această groapă a constituit obiectul săpăturilor din 2016 şi secţiunile SA-SC au intersectat-o perfect. Rezultatele le cunoaştem. Groapa merge până în buza perimetrului cu morminte, aspect văzut şi de noi pe profilul SC, folosit pentru direcţionarea secţiunii din acest an. De aceea, ipoteza unei gropi comune dezafectate este încă valabilă.

9. Pe hărţile de tragere ale armatei din perioada interbelică se observă că Cimitirul Vechi a aparţinut satului Galeşu. Satul Viile, din care s-a dezvoltat actualul cartier al localităţii Poarta-Albă, a folosit cimitirul vechi al satului Galeşu de care depindea întru toate, inclusiv cu aprovizionarea, în sat nefiind magazine de desfacere. Drumul care lega Galeşu de Viile trecea pe lângă cimitir şi peste Canal, pe atunci mult mai mic. Deci locul nu a fost niciodată pustiu. Aşa s-a păstrat în memoria comunităţii locul în care erau îngropaţi deţinuţii politic.

Considerăm că scopul proiectului desfăşurat la Poarta-Albă a fost atins şi că perimetrul în care au fost făcute descoperirile trebuie marcat, atât în evidenţele Primăriei, cât şi în memoria comunităţii, prin ridicarea unei Troiţe.*Planurile directoare de tragere ale armatei române din perioada 1920 - 1940 atestă două situaţii total diferite de cele de azi: a) canalul nu exista, pe traseul său era un drum; la nord de fostul drum era o jumătate din satul Galeşu, inclusiv cimitirul acestuia. Practic, mormintele dedcoperite în această campanie sunt în spaţiul din afara vechiului cimitir şi din afara actualului cimitir.

Emilia Corbu , arheolog

divider



Familia - simbol şi valoare supremă

„Dacă nu vom găsi un etalon valoric cu care să ierarhizăm preţuirea pe care o acordăm altora şi nouă, lumea nu va putea face altceva decât să continue a se scufunda în haos”. Grigore. T. Popa

Unul din etaloanele valorice ale umanităţii este, fără îndoială, familia. Din nefericire, în timpurile noastre familia a ajuns teren de dispută într-o societate în care iraţionalul pare să câştige teren, prin profesarea unor aberaţii care nu rareori pot fi definite ca fiind contra naturii. Formulări de tipul; ”genul (feminin sau masculin n.n.) nu mai este un dat biologic, ci este un construct social, prin care eşti genul în care te identifici că eşti, genul pe care ţi-l asumi din punct de vedere social ca rol”, par de-a dreptul halucinante pentru un om normal. Cum era şi firesc, preluarea şi dezvoltarea acestor aberaţii, nu puteau să nu stârnească reacţii din partea majorităţii tăcute cărora li se asociază, ca de obicei în momente grele, Biserica noastră strămoşească şi în general lumea creştină. Iată de ce o reluare a ceea ce este esenţial în relaţia de cuplu şi fundamental în definirea familiei se vădeşte mai necesară ca niciodată. În evoluţia societăţii omeneşti familia a constituit din totdeauna structura în jurul căreia s-a format şi s-a menţinut cadrul dezvoltării sociale a neamului în particular şi, într-un sens mai larg, a naţiunilor şi popoarelor. Definită ca microstructură socială bazată pe unirea voluntară a doi parteneri de sex opus, bărbat şi femeie (unire care are la bază puternice resorturi biologice), prin modul cum se organizează (mai ales după apariţia copiilor), familia va constitui modelul organizării sociale pentru simplul fapt că în sânul ei a apărut o ierarhizare şi o distribuţie foarte precisă a funcţiunilor, aspecte ce se vor regăsi ulterior în modul de organizare şi funcţionare a structurilor societăţii. Noţiunea de familie, în esenţa ei, indiferent dacă este după modelul paterfamilias sau materfamilias, depăşeşte cu mult cadrul strict al coabitării dintre cei doi soţi, ea presupunând automat şi o împlinire în timp prin copiii care în mod obişnuit rezultă din această coabitare. Prin urmare, extensia familiei (mai ales prin apariţia copiilor) va determina o serie de tipuri de relaţie care se creează în timp, astfel: pe linie directă, unde şi legăturile biologice sunt şi cele mai puternice, aceste relaţii se realizează prin copii, nepoţi, strănepoţi, ca şi pe linie colateralã prin: fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi şi veri de diferite grade. Aceste legături, chiar dacă diminuă semnificativ, se extind spre cea de a treia categorie de rudenie, aşa zisele rude prin încuscrire: soţ - soţie, socru - soacră, ginere - noră, cumnat - cumnată, cuscru - cuscră, tată vitreg - mamă vitregă. Se adaugă acestor trei categorii cea de a patra, aşa zisele rude convenţionale: naşi, fini, cumetri, care lărgesc şi extind cadrul familial. Iată cum perimetrul familial prin extensie capătă o dimensiune socială din ce în ce mai largă, ceea ce a făcut ca în primele etape ale dezvoltării societăţii umane să constituie nucleul organizării sociale prin formarea triburilor (neamurilor), ginţilor, şi apoi naţiunilor, toate având ca structură de bază familia.

Ceea ce dă valoare deosebitã familiei, este faptul că este zona existenţială în care se realizează continuitatea vieţii. Într-adevăr familia este locul unde se derulează două evenimente cruciale pentru existenţa individului şi a unei societăţi date; naşterea − eveniment strict familial care sporeşte familia şi; moartea − care o descompletează şi care, de asemenea, este un eveniment strict familial. Societatea ia act de aceste evenimente şi oferă cadrul necesar desfăşurãrii lor, dar ele rămân evenimente care se consumă în familie şi aparţin doar familiei. Este şi motivul pentru care familia a reprezentat de-a lungul vremurilor o entitate la graniţele căreia până şi legea se oprea. Dar să vedem care sunt resorturile intime care fac din familie o adevărată redută prin prisma istoriei?

Aş recurge pentru început la definiţia familiei din perspectiva biologică şi social istorică. Aşadar din acest punct de vedere familia s-ar putea defini ca o microcomunitate umană întemeiată prin căsătorie, ce uneşte cei doi soţi de sex opus (bărbat şi femeie) şi descendenţii lor direcţi, prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual şi juridic. Dacă primele patru (biologic, economic, psihologic şi spiritual) sunt subordonate unor deziderate dincolo de raţiunea umană, ultimul aspect şi anume cel juridic aparţine socialului. De aici şi atitudinea mereu schimbătoare din partea unor sisteme sociale, ideologii, doctrine, viziuni asupra viitorului, toate însă ca roade ale experienţelor sociologice de-a lungul timpului şi ca efecte ale raţiunii umane care, cel puţin în privinţa abordării familiei din perspectivă socială, s-au dovedit defectuoase. În acest context nu este de mirare că pentru antinaţionalişti sau internaţionalişti (de regulă oameni fără patrie), globalişti, sau diverse asociaţii contra naturii, distrugerea familiei a fost şi este o ţintă, pentru că ei ştiu foarte bine că subminând familia, subminează temelia unei naţiuni şi că astfel pot distruge naţiunea însăşi. Mai mult, politicile agresive de deznaţionalizare şi asimilare forţată practicată de marile imperii, mişcările culturale care însoţeau valurile migratoare (prezente şi astăzi) cum ar fi: panelenismul, panslavismul, pangermanismul, comunizarea omenirii din secolul al XX-lea a cărei faţetă actuală este globalizarea sau mondializarea, au avut şi au ca ţintă subminarea familiei indiferent prin ce mijloace; directe sau indirecte, vizibile sau voalate, scopul fiind mereu acelaşi. Paradoxul timpurilor noastre constă în faptul că tocmai lumea civilizată, lovită astăzi de o adevărată criză demografică, este promotoarea acestor tendinţe distructive prin încercarea de a redefini familia, cu alte cuvinte de a reinventa roata. Promotorii acestor ”inovaţii” transmoderniste şi transgenderiste fac abstracţie de faptul că persistenţa familiei în timp rezultă tocmai din cele patru funcţii esenţiale ale familiei, care se constituie în deziderate imediate sau pe termen lung, atât în evoluţia omului ca individ, cât şi a speciei sale ca entitate. O simplă privire asupra acestora ne va lămuri pe deplin de ce familia a fost de-a lungul timpului o adevărată redută împotriva vicisitudinilor vremurilor şi a chezăşie pentru supravieţuirea neamurilor. Prima şi cea mai importantă este funcţia de reproducere şi perpetuare a speciei în virtutea finalităţii pe care orice fiinţă vieţuitoare, inclusiv specia umană, o are în destinul ei imanent. Oricât de emancipată ar fi o societate sau grup social, membrii acesteia nu se pot desprinde de această prioritate existenţială situată dincolo de raţiune ce ţine de destin şi predestinaţie, iar negarea sau eludarea acestui adevăr fundamental ar duce implicit la anihilarea societăţii sau grupului social în cauză. Aici este locul să subliniem faptul că orice altă abordare a acestui adevăr fundamental, nu este decât un exerciţiu intelectual generator de utopii existenţiale, fără nici un suport în realitatea concretă. Însăşi evoluţia individuală se îndreaptă către acest deziderat existenţial, ilustrat cum nu se poate mai bine, de pildă, prin preocuparea adolescentului (vârsta maturării biologice) pentru realizarea sa în plan personal, vârstă la care existenţa, cariera şi întemeierea unei familii devine o dominantă. Acest ultim aspect nu este în fapt decât o tendinţă naturală, firească şi chiar imperativă, bazată pe puternice resorturi biologice, îndeosebi instinctuale, pentru că şi omul, până la urmă, este tot o fiinţă vieţuitoare. Celelalte trei funcţii ale familiei; producerea şi acumularea mijloacelor de existenţă - necesare familiei pentru subzistenţă şi dezvoltare, ceea ce face ca familia să aibă un grad de independenţă, perspectivă de emancipare, şi ierarhizare în contextul social în care trăieşte efectiv; funcţia de educaţie şi transmitere a experienţei din generaţie în generaţie - în familie realizându-se primii paşi în socializarea individului, controlul sfincterelor, însuşirea limbii, tradiţiei şi obiceiurilor, în sfârşit, armonizarea biologicului cu exigenţele sociale odată cu dezvoltarea limbajului şi comportamentului elementar (cei şapte ani de acasă) şi, nu în ultimul rând; protecţia şi solidaritatea de grup - funcţie care face din familie o structură socialã solidă, în care resorturile biologice sunt extrem de puternice confirmând vechea zicală „sângele apă nu se face”.

Două aspecte esenţiale se desprind din analiza celor patru funcţii:

– primul aspect ţine de latura biologică, care rămâne constantă de-a lungul istoriei umane şi constă în procreerea şi creşterea copiilor, deci a generaţiei următoare. Orice tendinţă de subminare a familiei va afecta în primul rând latura biologică, deci rezerva demografică a unei naţiuni. Concluzia este că o societate care nu concură la întemeierea şi susţinerea familiei, în înţelesul ei fundamental, se autocondamnă.

– al doilea aspect ţine de latura socială, de regulă schimbătoare, care îmbracă caracterul modului de trai şi stilului de viaţă corespunzãtor unei societăţi date într-o epocă dată. Sigur că aici se subsumează principiile morale, religioase, sistemul educaţional, tipul de economie şi gradul de dezvoltare economică, cadrul jurisdicţional şi nu în ultimul rând percepţia individuală şi publică cu privire la familie. Chiar dacă sub aspect social percepţia familiei a suferit modificări în timp, determinate de gradul de cultură şi civilizaţie, de progresul tehnico-ştiinţific şi implicit de progresul economico-social, latura biologică a rămas aceiaşi de-a lungul timpului, ca o necesitate dincolo de raţiune.

Or, această finalitate biologică pe care o presupune actul căsătoriei, adică familia, are ca scop primordial naşterea şi creşterea copiilor. Chiar dacă am rezuma semnificaţia familiei numai la atât, şi tot am constata că ea atinge cotele maxime ale valorii, deoarece este modalitatea de a asigura vieţii continuitatea şi implicit transmiterea mesajului genetic generaţiei viitoare, asigurându-se astfel perenitatea unui neam. Aşadar, prin actul de întemeiere a familiei, căsătoria capătă valoare de simbol cu întreaga conotaţie spirituală, socială şi biologică pe care o poartă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul căsătoriei corespunde momentului de maturitate în evoluţia fiinţei umane. În ”Viaţa de om” (sintagmă care rezumă timpul biotic, cu alte cuvinte existenţa pământeană a individului), maturitatea şi căsătoria reprezintă apogeul tripticului existenţial (copilăria, maturitatea şi bătrâneţea), în care se regăseşte rostul biologic al fiecărei fiinţe umane pe parcursul existenţei sale pământene. Pentru că, prin prisma familiei, acestui triptic i se suprapune un alt triptic, existenţial de data aceasta; naştere - căsătorie - moarte, în care căsătoria, ca moment crucial în existenţa individului, devine pasul necesar pe care orice individ (bărbat sau femeie) îl face pentru a-şi împlini destinul său şi al speciei sale.

Nu este de mirare că de-a lungul istoriei familia ca instituţie a fost aproape constant vexată şi pusă în pericol de anumite doctrine şi ideologii, mai ales acelea care-şi propuneau crearea omului nou, fie ea : fascistă, nazistă, comunistă şi astăzi globalistă. Mijloacele cele mai uzitate au fost agresiunea materială şi în egală măsură subminarea morală prin tot felul de abordări prin care se pare că societatea de astăzi excelează. Este locul să subliniem faptul că religia, îndeosebi creştinismul, a fost de la începuturile sale şi rămâne şi astăzi sprijinul cel mai solid şi eficient pentru familie, pentru că a ridicat căsătoria la rang de taină (una din cele şapte taine ale ortodoxiei), cu un ritual şi ceremonial cu adânci semnificaţii morale, spirituale şi sociale. Pentru creştinism familia este binecuvântată de Dumnezeu, pentru că prin ea se păstrează şi perpetuează harul şi duhul de viaţă.

Nici Biserica Creştină nu a fost scutită de vexaţiuni în misiunea ei de a încuraja şi proteja familia. Procesul avea să înceapă odată cu Renaşterea şi Reforma (secolele al XV-lea şi al XVI-lea) în spaţiul Europei occidentale şi avea să devină evident odată cu apariţia societăţilor capitaliste şi industriale, îndeosebi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în acelaşi spaţiu, ca apoi să se generalizeze. Pe de altă parte este adevărat că reducerea dependenţei vieţii de familie faţă de economia domestică, posibilităţile incomparabil mai mari astăzi de a-şi procura mijloacele de existenţă necesare familiei, participarea efectivă a femeii la viaţa economică şi socială în spaţiul extrafamilial, puternic influenţate de mişcarea feministă şi ideologiile liberale, au schimbat profund raporturile şi distribuţia sarcinilor în cadrul grupului domestic pe care îl formează familia. Secularizarea şi laicizarea statelor naţionale începute în secolul al XIX-lea şi finalizate în secolul al XX-lea, doctrinele liberale, mişcările feministe ca şi “revoluţia sexuală” după 1960, aveau să zdruncine semnificativ statutul social al familiei, dar şi rolul bisericii în viaţa de familie, ajungându-se ca astăzi unirea celor doi parteneri să se transforme dintr-o relaţie contractuală într-o reuniune consensuală, în cadrul căreia partenerii pot fi şi de acelaşi sex. În pofida acestor tendinţe şi vexaţiuni, familia tradiţională, ca entitate socială consacrată istoric, rămâne un deziderat biologic şi social pentru orice individ, comunitate sau grup social, indiferent de mărime sau grad de emancipare, pentru că în ea se regăseşte şi se împlineşte. Prin urmare familia trebuie sprijinită prin toate mijloacele, afirmaţie motivată mai ales prin faptul că asigură armonia şi echilibrul social şi, chiar mai important, perspectiva demografică a respectivelor comunităţi şi grupuri sociale. De asemenea, oferă cadrul ideal pentru socializarea fiinţei umane, a perpetuării tradiţiei şi culturii specifice, în sfârşit contribuie decisiv la menţinerea coeziunii etnice şi naţionale. Faţă de aceste imperative existenţiale ale fiinţei umane, ce pot reprezenta pretenţiile mişcărilor de emancipare sexuală din zilele noastre mai mult decât o reeditare jalnică a Sodomei şi Gomorei din textele biblice? Ceea ce astăzi se doreşte prin activitatea “Coaliţiei pentru Familie” şi platforma ei de sprijin ”Împreună” este tocmai menţinerea familiei în cadrul definiţiei şi statutului ei atestat şi consacrat istoric, ca valoare fundamentală şi imuabilă a umanităţii, în care generaţiile care se succed să se regăsească în spiritul şi tradiţia creştină. Prin votul nostru la referendum pentru familia tradiţională, să ne alăturăm Bisericii noastre care din totdeauna a ocrotit şi binecuvântat unirea dintre bărbat şi femeie în spiritul moralei şi dragostei creştine.

Valeriu Lupu , doctor în stiinte medicale

divider



CĂPITANUL

Strălucitor, în pârg, e numai rod
Şi-n fiecare rod înfipt-o stea
Anume de un înger voievod
Trimis din cer, sfinţenie să-i dea.

Mireasma sa răzbea întreaga ţară
Sub semnul vremii-nvăluită-n nori
Uitărilor ce ruga îngropară,
El izvora din zgură, aurori.

Dar un tiran, vicleană arătare
Robit de rang şi-al trupului desfrâu
Înscrie ţării crima cea mai mare
Curmând mireasma-i dulce ca un grâu.

I-a frânt tulpina, pângărit-a fructul
De groază puse lespede-n zadar
Căci nu putu acoperi mormântul
Mireasma lui şi duhul lui Altar.

Petru C. Baciu 

divider



Alături de camarazii noştri spanioli! ¡Arriba Manolo! ¡Arriba camaradas!

În mijlocul haosului politic din Spania acestor zile, în care ne aflăm pe ultima linie dreaptă a loviturii de stat organizată de guvernul regional al Cataluniei (La Generalitat), sprijinită de toată extrema stângă - criminală în cea mai mare parte a ei - şi încurajată de dreapta politică spaniolă - laşă, coruptă şi deci incapabilă de a aplica legea, pentru a răspunde cu fermitate acestei răzvrătiri menite să fractureze statul de drept, venea la finalul săptămânii trecute, pentru grupul de patrioţi condamnaţi în Cazul Blanquerna, înştiinţarea de a se prezenta în ziua de 27.09.2017 la Audiencia Provincial din Madrid, unde li se va notifica intrarea în închisoare.

Această ridicolă încercare a justiţiei de a da un exemplu de duritate acolo unde nu există delict, vine pe fondul consumării unor adevărate acte de rebeliune împotriva autorităţilor statului. Ne referim la referendumul ilegal pentru autodeterminarea regiunii Cataluña, ai cărui organizatori se fac vinovaţi de instigarea sectorului separatist al populaţiei catalane, de a-i împiedica pe funcţionarii din Guardia Civil însărcinaţi de către Ministerul de Interne să descopere şi să confişte buletine de vot şi urne, să sigileze posibilele secţii de votare şi să-i aresteze pe responsabilii acestei lovituri de stat.

Cazul cel mai demn de menţionat este al celor 18 Guardias Civiles (echivalentul spaniol al Jandarmeriei) asediaţi timp de o noapte în Casa Cuartel din Manresa. De precizat că în interiorul casei se aflau şi familii care locuiesc în respectiva clădire, între ei femei şi copii.

Odată asediaţi, celor din Guardias Civiles li s-au distrus maşinile de serviciu, iar armamentul şi echipamentul pe care au fost nevoiţi să îl lase în urmă refugiindu-se, le-a fost furat. La această dată, la mai bine de o săptămână după la cele întâmplate, nu există vreo ştire care să confirme identificarea şi reţinerea cuiva pentru aceste fapte de agresiune îndreptate către cei ce reprezintă autoritatea în statul spaniol.

Cei 14 patrioţi spanioli au fost condamnaţi la detenţie pentru că în urmă cu patru ani au întrerupt un act separatist care avea loc într-o librărie din capitala Spaniei. Este vorba de două minute în care au intervenit într-un act public (culmea este că unul dintre cei reţinuţi se aflase în sală de la începutul acestuia) în cadrul căruia au strigat „No nos engaña, Cataluña es España” (Nu ne păcăliţi, Catalunia înseamnă Spania) şi „Catalanidad es Españidad” (a fi catalan înseamnă a fi spaniol), fără ca cineva dintre participanţi să fie agresat.

Toţi au fost reţinuţi în seara aceleiaşi zile, din ordinul expres al ministrului de interne, putând constata cum datele fiecăruia se aflau în fişierele poliţiei, fără ca vreunul să fi avut antecedente penale. În acel act separatist se promova referendumul pentru autodeterminarea regiunii Cataluña, ce avea să se desfăşoare anul următor, la data de 9 nov. 2014.Toate formaţiunile politice s-au unit pentru a-i condamna pe cei 14 naţionalişti şi toate mediile corect-politic şi-au unit vocile pentru a-i încrimina, fară să se ţină cont de prezumţia de nevinovăţie sau de dreptul la onoare.

Dacă în urma procesului, Tribunalul Provincial Madrid i-a condamnat la pedepse între 9 şi 11 luni, plus amenzi, patru ani mai târziu, la insistenţele Guvernului catalan, Tribunalul Suprem găseşte de cuviinţă să aplice agravantul „ură ideologică”, mărind pedepsele la 4 ani închisoare pentru fiecare. Aceiaşi 4 ani la care, cu puţin timp în urmă, le-au fost reduse pedepsele anarhiştilor care au încercat să arunce în aer Catedrala din Zaragoza...Adresându-se celor care i-au însoţit la Audiencia Provincial din Madrid, miercuri 27.09.2017, Manuel Andrino, şeful naţional al Falangei Spaniole şi unul din cei patru falangişti condamnaţi, spunea: „Acţiunea de la Blanquerna este doar una din cele la care trebuie să se aştepte hoardele separatiste când atentează la integritatea noastră teritorială. Închisorile lor nu ne vor putea reţine. Spania este deasupra acestor vicisitudini şi mult deasupra clicii care se află în fruntea guvernului Naţiunii.”

Călin Gabor 

divider



Din Temniţele Memoriei: 6 septembrie 1940 - Horia Sima devine Şeful Mişcării Legionare, cu titulatura de Comandant

Sunt anunţat de Colonelul Zăvoianu că Forul Legionar este reunit în casa lui şi mă aşteaptă. Pe la orele 7 seara, tot în aceeaşi zi, 6 Septembrie, eram în casa Colonelului Zăvoianu. Nu mă gândeam la altceva decât la o sedinţă obişnuită. Era normal ca membrii Forului Legionar să dorească să fie informaţi de ultimele evenimente şi să-şi dea părerea asupra momentului politic în care ne aflăm. Nu vedeam alt motiv pentru care s-au reunit cu atâta grabă şi nici timpul n-ar fi permis să pot fi înştiinţat de hotărârea lor. Când intru în salonul unde se ţineau de obicei şedinţele, cu aerul meu dintotdeauna şi fără să bănuiesc ceva, îi văd pe toţi membrii Forului că se ridică în picioare, într-o atitudine solemnă. În numele tuturor ia apoi cuvântul Corneliu Georgescu, care mă salută ca urmaş al Căpitanului şi îmi urează să am parte de ocrotirea cerului pentru a duce la biruinţă steagurile Legiunii. Aceasta a fost ceremonia de investitură a mea ca Şef al Legiunii. N-a durat mai mult decât un minut. Nu mă aşteptam la acest act şi de aceea cu mare greutate am putut să însăilez câteva cuvinte de mulţumire. Le-am spus că trebuie să rămânem uniţi, pentru că mai avem de luptat până ce Legiunea se va impune în Stat şi în viaţa politică a ţării. În acel moment erau în faţă următorii: Întemeietori ai Legiunii, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Ilie Gârneaţă, Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter, Vasile Iaşinschi, Colonelul Zăvoianu, Aristotel Gheorghiu şi Popescu-Buzău.

Cum s-a reflectat în sufletul meu hotărârea luată de Forul legionar de a mă ridica la magistratura supremă a mişcării? Nu ca un succes personal, ci ca o recunoaştere a unor sforţări pe care le-am depus permanent în slujba Legiunii, de când am intrat în mişcare. Acest titlu nu mi-a creat un complex de putere şi satisfacţie, ci l-am simţit ca o nouă îndatorire ce-o contractam faţă de Căpitan, faţă de cei morţi şi de cei vii, de a veghea cu şi mai mare energie ca până acum ca destinul legionar să-şi găsească împlinirea în istorie. Mă consideram în continuitate de serviciu cu mijloacele sporite pe care mi le punea la dispoziţie noua funcţie. Cu acelaşi elan voi lupta mai departe pentru a asigura biruinţa Gărzii de Fier în România. (...)În ce priveşte denumirea de „Comandant al Mişcării Legionare”, ea n-a fost aleasă de mine, ci legionarii, în mod spontan, au început să mă agrăiască astfel, chiar din acel moment. Cum eu eram Comandant Legionar din timpul Căpitanului, trecerea s-a fãcut firesc în mintea legionarilor, extinzându-se gradul de Comandant legionar la comanda întregii mişcări, ce-o exercitam după 6 Septembrie, numindu-mă Comandant al Mişcării Legionare.

Horia Sima „Sfârşitul unei domnii sângeroase”

divider



Puţină istorie… în întâmpinarea Zilei Unirii

O viaţă dăruită Unirii Bucovinei

Profesorul CLAUDIU USATIUC s-a născut la 30 decembrie 1898 în com. Brodina, satul Sădău, din jud. Suceava, ca fiu al preotului Eusebie şi al Iulitei. S-a căsătorit cu Veturia Cilievici, tot fiică de preot, din Cernăuţi.

A studiat literele şi filosofia la Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe Traian Brăileanu şi Sextil Puşcariu. Între anii 1926-1930 a studiat psihologia experimentală la College de France din Paris, având ca profesori pe Henri Peron, Piere Janet şi Delacroix. A refuzat oferta de bursă de doctorat a Partidului ţărănist şi s-a întors în Ţară. A militat pentru unirea Bucovinei cu România şi a servit ca mesager cu mişcarea unionistă din Transilvania. A păstrat şi a ascuns, cu preţul vieţii, documente istorice căutate de sovietici, privind apartenenţa românească a Bucovinei.. Cariera pe care şi-a ales-o a fost determinată de idealul vieţii sale: educaţia tineretului în spiritul iubirii de Dumnezeu şi de Neam. Eminent profesor de filosofie, la liceul Mitrpolitul Silvestru din Cernăuţi, unde l-am avut diriginte, apoi la liceul Constantin Diaconovici Loga din Timişoara, îşi impunea puternica-i personalitate stăpânindu-i nimai din privire, chiar pe elevii din clasele cele mai dificile. Surprins de ocupaţia sovietică în Cernăuţi,in anul 1939 s-a refugiat în Germania,unde a lucrat ca traducător la un institut de istorie.

Toate îndemnurile familiei şi prietenilor de a se stabili în Germania, nu l-au putut opri să opteze pentru întoarcerea în biata sa ţară, abandonată în ghiarele sovietice.

Aici, şicanele şi persecuţiile s-au succedat şi s-au finalizat prin arestarea sa, de pe stradă, în anul 1953. A participat la acţiunea ”Ajutorul legionar”, prin trimiterea de pachete familiilor celor întemniţaţi. Data, cauza şi locul morţii, comunicate oficial (sinucidere, tot în 1953 şi tot la Timişoara) sugerează drept cauză adevărată, tortura. Pentru cei care l-au cunoscut, profesorul Claudiu Usatiuc rămâne o personalitate intelectuală de vază şi un martir al Bucovinei, care s-a întors din străinătate pentru a-şi servi,cu preţul vieţii, Neamul,aflat la o grea răspântie a istoriei sale.

Erast Călinescu

PESTE MĂGURA TIHUŢEI, SPRE ARAD - amintiri din zilele Unirii Prof. Claudiu Usatiuc
“ ...Senini, păşim la realizarea unui ideal, al cărui ceas a sunat acuma. Simţim că azi nu mai e putere care să nei poată opri în drum.” Sextil Puşcariu, Cernăuţi, Octomvrie 1918.

“...Spune-le bucovinenilor că noi, Românii transilvăneni, nu mai cerem dela nimeni nimic,căci a sosit vremea să ne luăm noi înşine ceea ce e al nostru...” Amos Frâncu, Cluj, Noemvrie 1918.Era pe la mijlocul lui Septemvrie 1918. În Cernăuţi, ca de altminteri şi în alte colţuri ale împărăţiei austro-ungare, lumea era sătulă de războiu şi aştepta, din clipă în clipă, prăbuşirea statului austriac. Nădejdea acestei prăbuşiri se întemeia mai ales pe faptul că armata austriacă era, de acum, în descompunere. Pădurile şi târgurile erau pline de soldaţi austrieci care, nevoind să prelungească agonia unei ţări fără drept de viaţă, refuzau să se întoarcă la unităţile lor. Mulţi dintre ei au preferat să treacă frontiera în România,căutând să se înroleze în armata română. O nelinişte şi o înfrigurare adâncă cuprinsese sufletele Românilor bucovineni.

Pe vremea aceea - şi cine ar zice că a trecut de atunci un pătrar de veac - ne aflam în Cernăuţi o mână de tineri, prieteni şi colegi de şcoală, care nu ne văzusem de mai multă vreme. Unii veniseră de pe front, alţii ceva mai tineri, erau încă pe băncile şcolii secundare. Printre ei: fraţii Silvestru şi Artemie Găină, frăţânii Cilievici, George Cârsteanu, Grigore Tăbăcaru, Aurel Popescu, Xenofon Tarnavschi şi alţii. Eram cu toţii ca mugurii copacilor, căci nici unul dintre noi nu împlinisem încă vârsta de 20 de ani şi ardeam de nerăbdare de a vedea prăbuşindu-se pajura cea cu două capete. INIMA NE ERA NUMAI JAR! Naţionalismul cultivat timp de ani de zile, atât de părinţii noştri, cât şi de profesori ca Alexie Popovici, Vasile Liţu, C. Lucaciu şi alţii şi care mocnise atâţia ani în spuză, izbucnise acum în vâlvătăi în sufletele noastre. Mi-amintesc că ne întâlneam aproape zilnic în fapt de seară, într-una din grădinile Cernăuţilor, mai adesea în parcul Dominicului şi urmăream cu o înfrigurare de halucinaţi desfăşurarea evenimentelor politice şi militare care se precipitau pe atunci cu o iuţeală neobişnuită. Străpungerea frontului bulgar la Dobropolie, fapt întâmplat la 15 Septemvrie 1918, hotărîtoarea victorie italiană de pe frontul de la Piave, urmată de o totală debandadă a trupelor austro-ungare, manifestul din 17 Octomvrie al împăratului Carol al Austriei, prin care recunoştea popoarelor din împărăţia sa dreptul de a dispune liber de soarta lor, declaraşia lui Al. Vaida Voevod din parlamentul ungar, prin care arăta făţiş că Neamul românesc din Transilvania înţelege să hotărească el însuşi de soarta sa,- toate aceste evenimente ne-au scos cu totul din ritmul obişnuit al vieţii.

Când la 22 Octomvrie a ieşit de sub tipar noul număr din “Glasul Bucovinei” şi când am văzut că articolul program e semnat de bărbaţi ca : Dionisie cav. De Bejan, dr. Isidor Bodea, Sextil Puşcariu... o bucurie cum numai odată în viaţă îi e dat omului să trăiască,ne-a copleşit inima. Am simţit o nevoie adâncă de a ne izola de lume,de zgomotul străzii, de tot ce e meschin şi urît în această viaţă pământeană şi,fără să schimbăm o singură vorbă între noi, ne-am îndreptat cu toţii înspre periferia oraşului şi nu ne-am oprit decât în fundul unei grădini, unde să nu fim decât noi şi Dumnezeu deasupra noastră. Acolo, în liniştea şi puritatea deplină a naturii,am citit rând pe rând şi cu o înfrigurare de adolescenţi, toate paginile acelui număr.“... pretindem: că împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne făurim viitorul aşa cum ne convine nouă în cadrul românismului”. Aşa glăsuia un pasaj din articolul program. Iar în articolul “Chemarea vremii” al Prof. Sextil Puşcariu, citeam: ”...Senini, păşim la realizarea unui ideal, al cărui ceas a sunat acuma. Simţim că astăzi nu e putere care să ne mai poată opri din drum....”Iar când la 27 Octomvrie Adunarea constituantă a Bucovinei a proclamat unirea Bucovinei cu celelalte ţări locuite de Români şi acel ideal scump a prins să se înfăptuiască , entuziazmul şi frământarea noastră lăuntrică nu mai cunoscură margini.

Umblam cu inimile infierbântate şi mereu grăbiţi pe străzile Cernăuţilor,căutam să ne strângem rândurile şi să fim gata pentru orice jertfă în vederea înfăptuirii unirii tuturor Românilor.

În primele zile ale lunii Noemvrie, dl. Profesor Alexie Procopovici a coonvocat tineretul nostru la o consfătuire în Palatul Naţional. Ne-am adunat vreo 30 de tineri. Eram atât de puţini! Ne-a vorbit de importanţa şi măreţia unică a clipelor pe care le trăim, atrăgându-ne în acelaşi timp atenţia asupra unei invazii ucrainiene. Ne-a îndemnat să ne organizăm pentru a putea face faţă oricărei situaţii. Tot atunci ne-a comunicat că e în căutarea unui tânăr,pentru a-i încredinţa o misiune specială. După consfătuire m-am pus la dispoziţia d-lui profesor Procopovici pentru îndeplinirea misiunii de care ne-a vorbit.

Peste câteva zile şi anume la 6 Noembrie, am pornit cu trenul spre Vatra Dornei, cu gîndul să trec munţii spre Bârgău, iar de acolo să ajung pe calea cea mai scurtă la Arad. Duceam cu mine o scrisoare din partea Consiliului Naţional Român din Bucovina,semnată de dl. Profesor Sextil Puşcariu şi adresată Consiliului Naţional Român din Transilvania, pe atunci cu sediul la Arad.

Scopul acestei scrisori era de a stabili o legătură directă şi cât mai strânsă între Ardeal şi Bucovina, între organele reprezentative ale poporului român din imperiul austro-ungar, în vederea coordonării întregii acţiuni politice,care era în curs,de o parte şi de alta a munţilor. Consiliului Naţional român din Transilvania I se comunica astfel, hotărîrea Constituantei bucovinene din 27 Octomvrie şi i se arăta că această hotărîre însemna unirea necondiţionată cu Patria mamă şi celelalte ţări locuite de români. Scrisoarea apela la Consiliul Naţional din Ardeal,să ia cât de curând o hotărîre similară,pentru ca astfel,glasul Românilor de pretutindeni să fie acelaşi, precum aceeaşi să le fie dorinţa şi acelaşi idealul.

Am ajuns la Vatra Dornei abia a doua zi spre seară. Dârdâind de frig, căci pentru a nu atrage atenţia Ungurilor cu care,fatal,trebuia să mă întâlnesc în calea mea,m-am îmbrăcat în nişte sumare şi simple haine de soldat, am bătut într-un târziu la uşa inginerului Arcadie Procopovici din Dorna. M-a întâmpinat însuşi inginerul. I-am spus ce mă aduce prin acele locuri. Când a auzit că am de gând să o iau a doua zi peste Măgura Tihuţei,pentru a coborî apoi în Bârgău, a clătinat îngândurat din cap şi mi-a zis că sus,la Tihuţa sunt jandarmi unguri care aţin calea trecătorilor şi s-ar putea întâmpla să nu mai ajung cu scrisoarea la Arad. Misiunea trebuia însă îndeplinită,cu orice preţ şi cât mai repede.

M-am hotărât deci să plec a doua zi dis de dimineaţă cu trenul până la Dornişoara, iar de acolo cu o sanie,peste Măgura, la Prundu Bârgăului. A doua zi,luându-mi rămas bun de la omul de omenie care m-a găzduit şi sfătuit cu căldură şi grijă de părinte, mi-am continuat drumul cu noaptea-n cap şi odată cu primele raze ale soarelui am ajuns la Dornişoara.

Un strat gros de zăpadă acoperea drumurile şi cărările. M-am zbătut mai bine de o oră să găsesc o sanie care să mă ducă peste munţi,dar în zadar.

Nimeni nu voia să pornească la drum pe o vreme ca aceea,când trecătorile munţilor deveniseră nesigure. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să o iau pe jos spre Măgura Tihuţei. În primele ceasuri ale dupăamiezii am ajuns sus pe spinarea Măgurei. Zăpada îngheţată strălucea albă şi curată în lumina orbitoare a soarelui.

În depărtare,spre miază-noapte se zărea culmea Ineului, alături de alte măguri şi piscuri,toate învăluite într-o lumină viorie,ireală. Nici o adiere de vânt, nici un freamăt, nici un glas omenesc nu tulbura liniştea adâncă ce se aşternuse peste plaiurile acelea. Singurul semn de viaţă era fumul albăstrui ce ieşea din hogeagurile câturva case presărate pe Măgura Tihuţei. Erau rotogoale subţiri care se înălţau drept în sus, ca o rugăciune, răsucindu-se şi topindu-se apoi undeva în adâncul văzduhului.

Pe o ridicătură de deal, o cruce uriaşă se profila întunecată pe albastrul cerului. Era simbolul dreptăţii divine, care veghia pe culmile dealurilor noastre la destinele aspre ale Neamului. M-am oprit o clipă sus pe spinarea Măgurei, mi-am rotit privirea în jur şi când mi-am dat seama că toate acele plaiuri şi piscuri, că toţi munţii aceia vor fi de acum ai noştri şi numai ai noştri, - tot sufletul mi s-a îmbujorat de o bucurie profundă, cutremurătoare. Copleşit de emoţie, am contemplat câteva clipe acea frumuseţe unică a naturii şi apoi, după un scurt popas, am luat-o în jos spre Bârgău.

În seara aceleiaşi zile am poposit în casa domnului Băloi din comuna Rusu, unde am mas şi peste noapte, iar a doua zi am ajuns la Bistriţa. Potrivit indicaţiunilor primite în Cernăuţi, m-am dus direct la D-rul Gavril Tripon. L-am găsit în camera sa de lucru. Era un bătrânior de statură mijlocie, bine zidit, cu părul încărunţit de-a binelea. Doi ochi blajini,umbriţi de sprâncene stufoase, îi jucau în orbite adânci. Când i-am arătat îndreptările şi rostul venirii mele, s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat îndelung, cum îmbrăţişează un tată pe fiul său. Ochii i se împăienjeniseră de lacrimi. Îmi cuprinse strâns mânile amândouă, cu mâinile sale calde şi şopti încet, cu glas lăuntric, tremurat şi înnecat de emoţie: “Bucovină, Bucovină!”A tras apoi un scaun lângă fotoliul său şi m-a făcut să mă aşez lângă el. A luat Biblia, ce stătea deschisă pe masa sa de lucru şi mi-a citit cu glas tremurrător câteva versete care se potriveau cu măreţia acelor vremuri, printre care şi următoarele: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor... Fericiţi veţi fi şi voi, când veţi fi ocărîţi şi prigoniţi şi în tot felul grăiţi de rău, pe nedreptul, pentru Mine... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însătează de dreptate, că aceia se vor sătura... Credinţa ta te-a mântuit.”În nici o biserică şi niciodată nu m-au impresionat versetele biblice aşa de adânc ca atunci. Văzând emoţia care m-a cuprins, s-a oprit din citit şi mi-a acoperit o mână cu mânile sale calde. Ne-am uitat unul la altul. Abia de ne vedeam prin păienjenişul lacrimilor..În ziua următoare am luat-o spre Cluj.

Voiam să trec numaidecât pe la Amos Frâncu, preşedintele Senatului Naţional Român. Cu acea ocazie am primit de la şeful Gardei naţionale române din Bistriţa următoarea LEGITIMAŢIE - pentru Usatiuc Claudiu, gardist naţional român, din Cernăuţi-Bucovina, care are pasaj liber Bistriţa-Dej-Cluj-Arad. -Senatul Naţional Român, secţia Bistriţa Şeful Gardei naţionale române din Bistriţa Triff, locot. Comandant.

Pe Amos Frâncu, tribun al poporului român din Transilvania, l-am aflat bolnav, în pat. Îl doborîseră emoţile şi zbuciumul ultimelor săptămâni. Când i-am spus că sunt din Bucovina, m-a îmbrăţişat ca ”Ne-am unit, frate, ne-am unit !”, îmi zicea mereu, zguduit de frigurile boalei şi ale emoţiei. Când i-am împărtăşit misiunea ce o am şi a aflat că plecam la Arad, ca să intru în legătură cu conducătorii Consiliului Naţional Român de acolo, ochii i s-au aprins, s-a ridicat într-o rână şi mi-a zis: “Du-te la Arad şi spune-le acolo că nu e vremea tratativelor. Spune-le că noi Românii nu mai cerem de la nimeni nimic, căci a sosit vremea să ne luăm noi înşine ceea ce e al nostru. Ne declarăm stăpâni deplini pe pământurile noastre strămoşeşti. Spune-le că a trata în asemenea momente înseamnă a trăda. Şi de nu mă vor asculta, îi voi scula pe Moţi şi voi face rânduiala care trebuie. Acum ori niciodată!...A făcut un semn cu mâna, de parcă ar fi lovit cu o sabie şi s-a prăbuşit în pernă. Şi-a acoperit faţa cu palmele amândouă. Plângea, plângea ca un copil, înăbuşit, dureros, zguduitor...Acolo, lângă patul său de suferinţă, am aflat apoi o mulţime de amănunte cu privire la eforturile pe care le făcea pentru organizarea unei puternice gărzi naţionale româneşti, care să poată ţine piept agresivităţii maghiare. Astfel, printre altele, mi-amintesc de profunda admiraţie cu care îmi vorbea de un detaşament de soldaţi bucovineni, care sosise tocmai pe-atunci în Cluj şi se pusese la dispoziţia Senatului Naţional Român de sub conducerea sa. Era un detaşament dein regimentul 41 de infanterie din Bucovina, care fusese trimis pe front în Balcani, dar care, la iniţiativa sergentului Constantin Vasilovici - un ţăran din Berchişeşti - şi condus fiind de ofiţerii Iancu Pavel din Arbore, Toader Mitric din Crasna şi Vasile Olinici, şi-a luat libertatea de acţiune şi a făcut calea întoarsă. Fiind bine organizat şi disciplinat, a pus mâna pe un tren şi a putut răzbi astfel, cu toţi oamenii, cu toate armele şi proviziile sale, până la Cluj. A fost singurul detaşament român, format din soldaţi de-ai fostei armate austro-ungare, care a intrat în Cluj, perfect organizat, disciplinat şi înarmat. De aceea, a şi fost deosebit de important aportul său la menţinerea liniştei, la intimidarea Ungurilor şi, în genere, la organizarea gărzilor naţionale româneşti.

Tot cu acel prilej mi-a vorbit de Ion Nandriş, actualul director al spitalului Central din Cernăuţi şi preşedinte al Societăţii pentru cultură. Zicea că a fost pe la el cu vreo săptămână mai înainte şi au discutat printre altele şi chestiunea întăririi gărzilor naţionale şi a stabilirii unui comandament unic al acestora.

Dar ceasurile treceau şi eu trebuia să-mi continui drumul. Numai cu anevoe am putut înăbuşi în mine ispita de a mai zăbovi în tovărăşia atât de plăcută şi înviorătoare a acestui descendent spiritual al lui Avram Iancu şi, într-un târziu, am luat-o spre gară, ca să apuc încă în aceeaşi seară un tren care avea să mă ducă până la Oradea Mare.

A doua zi am şi ajuns în acest oraş de strajă a ţării noastre,unde am găsit alţi oameni,altă atmosferă. Din Prundul Bârgăului şi până la Cluj n-am văzut decât steaguri şi gărzi naţionale româneşti şi n-am auzit alte cântece decât cele ale neamului nostru. În Oradea Mare însă, gara era ocupată de reprezentanţi ai amânduror gărzilor. Un ofiţer ungur m-a oprit pe peronul gării şi a prins a mă iscodi cine sunt şi ce caut pe acolo. I-am răspuns nemţeşte că sunt din Banat şi că aştept un tren ca să plec spre casă. S-a uitat chiorîş la mine, m-a măsurat de câteva ori cu privirea, dar m-a lăsat în pace. Dar cum să ajung la Arad, când nici un tren nu mai pleca într-acolo? Trenurile care porniseră în zilele precedente fuseseră atacate şi jefuite de bande ungureşti, iar acum n-avea să plece decât o locomotivă blindată, pentru controlul liniei. Scurt înainte de plecare mi-a reuşit să mă urc în ea şi am ajuns în seara aceleiaşi zile în Arad. Peste vre-un ceas eram în casa lui Ştefan Ciceo-Pop căruia i-am înmânat mesajul Consiliului naţional din Cernăuţi. L-a citit cu multă atenţie de câteva ori, mi-a cerut câteva amănunte cu privire la starea de spirit din Bucovina, la alcătuirea Consiliului nostru naţional şi la modul cum s-a convocat Constituanta Bucovinei.

În acele zile, casa lui Şt. Ciceo-Pop se transformase în cartier general al Consiliului naţional român şi al Gărzii naţionale din Transilvania. Delegaţii de ţărani îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi conduşi de preoţi şi învăţători, purtând cocarde şi steaguri tricolore, ofiţeri, subofiţeri, soldaţi, intelectuali de tot felul, muncitori, elevi ş.a., se perindau, aproape fără încetare, prin curtea sfătosului apărător al drepturilor româneşti. Şi bătrânul Ciceo-Pop îi întâmpina pe toţi în cerdacul casei sale, le strângea cu căldură mânile, îi încuraja, îi îndemna la luptă, îşi revărsa toată comoara sufletului său de bun român şi de om de omenie. În acele vremuri, când toată lumea era zguduită şi frământată de emoţii atât de puternice, bătrânul castelan de la Arad ştia să se stăpânească, să chibzuiască bine sfaturile ce le da şi măsurile pe care le lua.

Tot pe atunci Consiliul naţional român începuse, sub conducerea lui V. Goldiş, tratativele hotărîtoare cu reprezentanţii guvernului maghiar, în vederea stabilirii viitorului statut politic al Ardealului şi al celorlalte ţinuturi transcarpatine locuite de români. E bine să se ştie că delegaţia maghiară avea în fruntea ei pe jidovul Oskar Iaszi. După patru zile de discuţii dramatice, tratativele au fost definitiv rupte la 15 Noemvrie. In tot acest timp am rămas în Arad, ca să cunosc atât rezultatul acestor tratative, atât de detestate de Amos Frâncu, cât şi ultimele hotărîri ale Consiliului naţional român din Transilvania. Îmi amintesc că în seara zilei de 15 Noemvrie am participat la o şedinţă a Consiliului naţional, prezidată de Goldiş, care a făcut o expunere amănunţită asupra felului cum au decurs tratativele până la eşuarea lor definitivă. Atunci am aflat de hotărîrea Consiliului de a convoca la 1 Decemvrie adunarea de la Alba Iulia, în care să se proclame unirea cu România şi cu celelalte ţări surori.

În timpul celor patru zile cât au durat tratativele, telefonul din camera de gardă a Consiliului naţional suna parcă tot mai nervos şi mai puternic. Prin sate începuseră conflictele dintre gărzile româneşti şi bandele ungureşti, care căutau să-i masacreze pe fruntaşii români. Chemări şi apeluri desperate erau transmise tot mai adesea până la casa bătrânului Ciceo-Pop. Mulţi Români vrednici şi-au pierdut atunci viaţa în chinuri groaznice. Castelanul de la Arad trimitea mereu echipe militare, ca să ia sub ocrotirea lor pe cei năpăstuiţi, dar el totuşi n-a putut să evite groaznicele masacre.

În dimineaţa zilei de 16 Noemvrie am pornit, în sfârşit, înapoi spre Bistriţa. Pe bunul Gavril Tripon l-am aflat parcă mai gârbovit. Îl apăsau cumplit suferinţele pe care le îndurau atâţia Români şi aştepta cu înfrigurare intrarea armatei române în Ardeal. I se părea că nu va mai apuca acele zile.

La plecare mi-a strâns mâna cu toată căldura lui de părinte bun şi mi-a dat următoarea LEGITIMAŢIE- D-l Claudiu Usatiuc din Cernăuţi, membru al Gardei naţionale din Bucovina, merge spre casă. Toate autorităţile noastre civile şi militare sunt recercate să-i steie într-ajutor şi din B.

–Prund până la Dorna să-i dee cal ori trăsură şi asistenţă, garantându-i siguranţa şi liberul parcurs.

– George Triff, Şeful Gardei naţionale române, Bistriţa, 18 Nov. 1918 - Dr.

Gavril Tripon, Comisar-preşedinte al Sfatului naţional român din Bistriţa.

Astfel am părăsit casa primitoare a lui Gavril Tripon şi-n fapt de seară am poposit la gospodăria lui Matei Rus din Bârgău. La Bârgău n-am găsit nici cal, nici asistenţa care să-mi garanteze siguranţa şi liberul parcurs şi atunci, în zorii zilei de 19 Noemvrie, am pornit-o iarăşi pe jos, în spre Tihuţa. Căzuse zăpadă multă şi drumurile nefiind umblate, am trudit din greu până la Tihuţa. Iar coborînd de pe Măgura Tihuţei în vale, am rătăcit drumul şi am ajuns odată cu căderea nopţii în Poiana Stampei. Eram frânt de oboseală. M-am dus totuşi până la gară, unde am dat peste câţiva soldaţi români. Erau primii soli ai României pe care îi vedeam. Le-am spus cum stă pricina cu mine şi că aş vrea să ajung cât mai degrabă în Cernăuţi. M-au luat cu ei într-un tren de marfă şi, după o călătorie cu opriri lungi, am ajuns după 24 ore în Cernăuţi. A doua zi l-am informat pe dl. Profesor Alexie Procopovici despre toate câte le-am văzut şi trăit în cele două săptămâni petrecute dincolo de munţi. Pe dl. Profesor Sextil Puşcariu nu l-am putut vedea, căci era grav bolnav.

Întors în oraşul tinereţii mele am aflat de încercarea pe care o făcuseră ucrainienii de a se înstăpâni asupra oraşului şi a jumătăţii de Nord a ţărişoarei noastre. Tot pe atunci am mai aflat şi de misiunea pe care au îndeplinit-o alţi crainici de-ai noştri în celelalte regiuni ale românismului. Astfel, studentul şi învăţătorul Vasile Şulea a bătătorit calea fără întoarcere pentru el, a Chişinăului, ducând cu sine o scrisoare adresată fraţilor noştri de acolo. Vasilică Bonărescu, cum îi spunea toată lumea, una dintre cele mai simpatice şi mai cu trecere personalităţi ale Bucovinei, desfiinţase cel dintâi frontiera artificială care ne despărţea de Moldova liberă trecând fără paşaport, de repetate ori, încolo şi încoace, cu mesaje şi informaţii preţioase. Iar întru întâmpinarea armatei române care stătea să intre în Bucovina, au fost trimişi D-rul. Octavian Gheorghean şi Aurel Popescu, la Burdujeni şi Hariton Pridie la Mamorniţa, cu mesaje care aveau să grăbească întoarcerea Bucovinei la trupul Moldovei.

Au trecut de atunci 25 de ani... Tânărul de altă dată care a bătătorit calea spre Arad, a cărunţit de-abinelea. Ani grei şi morminte scumpe i-au înnegurat viaţa. Dar nici o durere şi nici un necaz n-au fost în stare să-i şteargă din suflet amintirea vie a celor două săptămâni, trăite în Ardealul cuprins de înfrigurarea dezrobirii...Sus, pe Măgura Tihuţei, crucea cea mare trebuie să fi crescut de acum până la Cer. Pe ea vor coborî îngerii Domnului ca să întoarcă destinul acestui neam pe calea dreptăţii divine. Şi astfel veni-va ea vremea când vom porni din nou peste Măgura Tihuţei, ca să ne închinăm la mormântul lui Gavril Tripon din cimitirul Bistriţei şi la al lui Amos Frâncu den Ţara Moţilor şi să ajungem iarăşi pe acelaşi drum al dezrobirii până-n celălalt capăt al Ardealului, întocmai ca-n Noemvrie 1918!*Claudiu Usatiuc· Mărturia profesorului Claudiu Usatiuc a apărut în anul 1944, pe când Ardealul era cedat, prin Dictatul de la Viena, sub forma unei broşuri, în Editura Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi.

MEMORIA DATELOR - 28 noiembrie 1918. Consiliul Naţional al Bucovinei hotărăşte unirea cu România.

– 28 iunie 1940. Armata sovietică ocupă Bucovina de nord şi Basarabia.

– 7 februarie 1941. Peste 300 bucovineni care încercau să treacă graniţa în România sunt masacraţi în satul Lunca.

– 1 aprilie 1941. Între 3000 şi 5000 de români, care încercau să treacă graniţa în România, sunt masacraţi la Fântâna Albă, locul Poiana Varniţa.

13 iunie 1941. 13000 de familii de bucovineni sunt deportaţi în Siberia pentru că aveau rude în România.

– Vara anului 1944. Începe a doua ocupaţie sovietică a Bucovinei şi Basarabiei.

– 1949-1951. Alte două mari valuri de deportare în Siberia. Aducere masivă de populaţie ucraineană în Bucovina de nord.

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 20 septembrie 1940 - Nicolae Petraşcu devine Secretarul General al Mişcării Legionare

La Secretariatul General al Mişcării, l-am numit, pe data de 20 Septembrie, pe Profesorul Nicolae Petraşcu, post ocupat sub Căpitan de George Clime, iar pe timpul când sediul mişcării era la Iaşi, de Ion Banea. Am făcut această denumire din necesitatea de a proceda la reorganizarea mişcării. Legionarii au ieşit din starea de amorţeală şi tăcere, în care au fost ţinuţi în perioada dictaturii carliste şi acum se manifestau cu putere. Dar în această enormă masă de oameni, trezită la viaţă, trebuia să se pună în ordine, de sus până jos, de la Bucureşti până la cel mai umil sat din provincie, căci altminteri puteam fi depăşiţi de iniţiativele locale necontrolate.

Numirea lui Petraşcu nu am făcut-o din prietenie sau din alte motive, ci pentru că era cel mai indicat să ocupe acest post în acel moment. Intrat ca student în mişcare, în anul 1928, în primul cuib format la Bucureşti sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, a luptat ca şi mine, în perioada 1928 -1932, în cadrul Centrului Studenţesc din Capitală. În vara anului 1930, împreună cu el şi Gheorghe Bâlborea, am pus bazele organizaţiei legionare din judeţul Făgăraş. A luat parte la campaniile electorale din acest judeţ în anii 1931 (guvernul Iorga) şi 1932 (guvernul Vaida). Prigoana din 1933-19341-a surprins la Alba-Iulia, unde avea un post de profesor suplinitor. A fost închis multă vreme, după ce a suferit bătăi şi schingiuiri de la jandarmi.

În 1934 s-a mutat la Sibiu, unde a obţinut catedra de geografie şi istorie la Şcoala Normală a Mitropoliei Ortodoxe. A fost numit şef al acestui judeţ de Căpitan şi mai târziu i s-a încredinţat conducerea regiunii. Reuşind să tipărească cartea „Pentru Legionari”, Petraşcu a fost ridicat de Căpitan la gradul de Comandant Legionar, în afara de serie, cu titlu excepţional.

Aceste numiri şi distincţii le-a primit Petraşcu de la Căpitan. Eu, în altă parte a ţării, am urmat o evoluţie legionară paralelă cu a lui. Am fost numit mai întâi şef al judeţului Severin şi, mai târziu, şef de regiune în Banat. Ne vedeam rar, când eram convocaţi la sediu. Între anii 1934-1937, Petraşcu devenise o figură cunoscută nu numai în Ardeal, dar în multe părţi ale ţării.

Prigoana din 1938 ne-a împreunat iar destinele. El venise de la Sibiu la Bucureşti şi a întrat în lupta de supravieţuire a mişcării. A fost membru al Comandamentului Legionar din prigoană pană în Ianuarie 1939, când, încolţit de poliţie, a trecut graniţa în Polonia şi de aici s-a refugiat în Germania. La Berlin a fost unul dintre factorii de rezistenţă al grupului legionar constituit aici şi a luat parte la toate manifestaţiile lui.

L-am ales să mă însoţească în campania din primăvara anului 1940. A fost prins la frontieră şi a avut mult de suferit până la eliberarea lui. Peripeţiile acestei întreprinderi le-a zugrăvit el însuşi în cartea sa „Din Viaţa Legionară”, scrisă în al doilea exil din Germania, la Rostock. În fruntea grupului legionar sibian s-a azvârlit apoi în luptele de la Braşov, din 3 Septembrie şi a cunoscut triumful acestor zile glorioase.

De la întrarea lui în mişcare, n-a fost bătălie legionară în care să nu fi fost prezent în primele linii. N-a fost prigoană pe care să n-o fi trăit în carnea şi sângele lui. Familia lui a avut mult de suferit, fiind una din cele mai lovite din ţară. Soţia lui era sora lui Ion Banea.

Petraşcu era un legionar din vechea şcoală, un om de teren, un bun organizator, tocmai elementul de care aveam nevoie în acel moment. În afară de aceasta, el ieşise dintr-o revoluţie şi, prin numirea lui la Secretariatul General, îi onoram pe toţi luptătorii de la 3 Septembrie.

Horia Sima "Era Libertăţii" vol I.

divider



IN MEMORIAM- Un erou legionar - Adrian Mihuţiu

Judeţele Bihor şi Arad au constituit unul din focarele cele mai puternice ale rezistenţei anticomuniste din România. Zona muntoasă a celor două judeţe, favorabilă acţiunilor de partizani, a găzduit timp de aproape 10 ani un număr mare români dârji, organizaţi în grupuri mici dar foarte dinamice, susţinute de populaţia rurală, foarte radicalizată împotriva regimului care le confiscase proprietăţile şi le înjosea demnitatea naţională şi creştină. Unul dintre liderii acestor grupuri de rezistenţă, om de mare caracter şi veritabil erou a fost Adrian Mihuţiu, de la a cărui execuţie se împlinesc 60 de ani.

Fiu de ţăran din Măderat, jud. Arad, Adrian Mihuţiu a fost elev al liceului “Avram Iancu” din Deva, iar în 1943 a fost felicitat de regele Mihai fiindcă obţinuse la bacalaureat cea mai mare medie pe ţară. În perioada liceului i-a meditat pe băieţii lui Petru Groza. Şi-a continuat studiile strălucite la Politehnică şi era aproape de sfârşit când, în 1948, au început arestările. Urmărit pentru apartenenţa la “Frăţiile de Cruce”, a reuşit să scape de cei ce-l urmăreau şi a luat drumul codrilor, devenind cu arma în mână, un redutabil partizan. A dat multă bătaie de cap organelor Securităţii fiind prins doar după 8 ani, la 17 noiembrie 1956.El acţiona în paralel cu grupurile de rezistenţă din Munţii Semenicului şi cu cei din Munţii Apuseni, cu care se învecina. Sectorul lui de activitate era delimitat la vest de o linie ce mergea de la Şiria -Pâncota la Seleuş - Sicula Ineu, iar la est se continua prin depresiunea Zarand şi Munţii Codrului. Un sprijin de nădejde i-a fost ţăranul Pavel Suciu care avea o experienţă militară consistentă de pe frontul de Răsărit, dar şi a supravieţuirii în condiţii de prizonierat sovietic. Au respins mai multe atacuri ale trupelor de Securitate, provocându-le pierderi şi au intervenit de mai multe ori în favoarea ţăranilor oropsiţi ceea ce i-a conferit lui Adrian Mihuţiu o aură de legendă în zonă.

Organizaţia lui Adrian Mihuţiu avea oameni din diferite categorii sociale şi culori politice. Cei care dominau erau însă legionarii şi simpatizanţi ai acestora. Grupul avea puncte de sprijin în mai multe localităţi de pe valea Crişului Alb precum Măderat, Mişca, Pâncota, Agrişul Mare, Iermata, Moroda şi Ineu ceea ce i-a prelungit existenţa în timp.

A fost prins în urma unei trădări în noiembrie 1956 fiind înconjurat de securişti şi rănit, apoi au fost arestate alte 69 de persoane ce aveau legătura cu grupul său. Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în toamna anului 1957 la Jilava.

Camaradul Gheorghe Poenaru (de la care provin majoritatea informaţiilor prezentate aici) îl descrie pe colegul său de liceu Adrian Mihuţiu ca fiind “un băiat foarte inteligent, un luptător extraordinar pentru tot ce este drept, pentru tot ce este normal şi adevărat. Avea un curaj, o voinţă, o putere de sacrificiu, o abnegaţie, o predispoziţie permanentă de a-şi da viaţa pentru binele neamului românesc dar şi inteligenţa care determina admiraţia şi chiar invidia multora. De la el am învăţat multe lucruri şi de folos în viaţă. Avea calmul şi o mare putere de a îndura suferinţa, se străduia mereu să liniştească şi să îndrume spiritele spre pace şi bună înţelegere.

Am mai fost colegi o scurtă vreme la Şcoala de Ofiţeri de la Craiova, apoi ne-am reîntâlnit la Politehnica din Timişoara, unde Adrian Mihuţiu a fost unul dintre promotorii grevei studenţeşti din ’46, ca reacţie de solidaritate cu mişcarea studenţilor din Cluj. După fuga lui din ’48, eu am fost arestat şi anchetat de mai multe ori, fără însă a fi condamnat. Am încercat să-mi fac pierdută urma, mutându-mă la Inand, unde am predat matematica, m-am căsătorit şi am avut un copil. Securitatea a continuat să mă terorizeze presupunând că ţin legătura cu el, apoi în’56 am fost şi eu arestat şi îndelung anchetat pentru activitatea din “grupul Mihuţiu”. Am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. Am fost închis la Timişoara, apoi Jilava şi multă vreme la Aiud, de unde am fost eliberat în 1964.”

Adrian Mihuţiu - prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (6)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Iniţiativa dizolvării prin fier şi foc a Gărzii de Fier a fost luată de Leon Blum. Într-o vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri fără aprobarea cărora de la ocuparea Tronului de către Carol al doilea nu se putea obţine nimic în viaţa noastră politică, Ion Duca, viitorul prim -ministru, făgăduise că una din primele sale măsuri, în cazul că i se va permite de a lua puterea, va fi scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier. Duca însă şi-a executat făgăduinţa cu întârziere şi cu multe îndoieli. Şovăielile şi neliniştea lui mi-au fost povestite de Miroslav Arczicievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu Primul Ministru, în zilele precedente omorârii sale. “Nu -mi place ceea ce am fost silit să fac - a spus Duca - împotriva acestor tineri, împotriva Tineretului ţării. Am grele presimţiri.” Ambii miniştri străini l-au întrebat de ce luase atunci aceasta măsură atât de provocatoare. “Din cauza lui Titulescu! M-a ameninţat cu demisia lui, dacă nu lichidăm Garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii de politică externă. Nu putem să rămânem fără aliaţi .” (pag.76-77)

Evidenţierea rolului malefic al lui Titulescu în politica internă şi externă a României anilor ‘30 este foarte importantă, este de fapt cheia înţelegerii derapajului şi prăbuşirii definitive a României Mari, încheierea tragică a acestui moment fericit, dar foarte scurt, al istoriei naţionale. Prin Titulescu se manifesta la noi puterea masoneriei internaţionale ale cărei interese coincideau, cel puţin atunci, cu cele ale Uniunii Sovietice. În ce-l priveşte pe Ion Duca, sau I. G. Duca (cum a rămas în istorie) este clar că el a fost un instrument al acestor cercuri de putere reprezentate de Titulescu. Dar nu un instrument inocent, el ştia foarte bine ce face, chiar dacă a avut nelinişti şi ezitări. Frământările sufleteşti descrise mai sus pot fi sincere şi dacă s-au concretizat într-un act de pocăinţă interioară, ele pot avea valoare în faţa judecăţii lui Dumnezeu. La judecata istoriei poporului român rămân însă faptele de care se face vinovat I. G. Duca: două luni de teroare poliţienească cu scopul făţiş de a împiedica Mişcarea Legionară să participe la alegeri, deşi întrunea toate condiţiile legale (practic, democraţia şi statul de drept au fost desfiinţate), 12.000 de arestări abuzive (de fapt, sechestrări de persoane în închisori şi lagăre), maltratări şi torturi. Intelectualii legionari au fost întemniţaţi la Jilava. Legionari ucişi: Virgil Teodorescu (Constanţa), Niţă Constantin (Iaşi), Nicolae Bălăianu (Vlaşca), Toader Toma şi Gheorghe Bujgoli (Dobrogea), Fardea şi Gheorghe Negrea (Severin) - fără ca făptaşii să aibă vreo consecinţă penală. Cum era de aşteptat, guvernul liberal a câştigat alegerile.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (40)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Curând după venirea mea acasă, am întâlnit un fost bun prieten, Todor Ştefan, care era grefier la tribunal, pe care-1 ştiam deosebit de credincios. La insistenţele mele de a-mi vorbi despre viaţa spirituală din oraş, mi-a spus că Biserica noastră Greco-Catolică, în care am fost botezaţi - a fost interzisă, tot în 1948, dar după arestarea mea. Ştiam şi eu aceasta, doar am fost în închisoare cu mulţi greco-catolici...Mi-a mai spus că, pentru administrarea Sfintelor Taine, pentru nevoile noastre spirituale, ne putem adresa Bisericii Romano-Catolice, unde liturghia se oficiază în limba latină. Aceasta, desigur, nu fără anumite riscuri, deoarece autorităţile nu vedeau cu ochi buni frecventarea bisericii, în special a celei catolice.

Mi-a mai povestit cum, după apariţia Decretului de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice, credincioşii din anumite sate, printre care şi Ieudul, erau în stare să facă mulţi km pe jos până la cea mai apropiată biserică romano-catolică. Ieud... locul unde a fost asasinat de Securitate bunul meu prieten Vasile Popşa...Biserica Romano-Catolică avea un statut ceva mai aparte, în sensul că era tolerată. Se făcea, totuşi, propagandă calomnioasă împotriva ei. Se insinua că, fiind supusă Romei, lua legătura cu Occidentul capitalist, că este cuib de spioni.

În închisoarea de aici, din Sighet, în care am fost şi noi, tinerii din 1948, au fost aduşi episcopii greco-catolici şi o parte din cler, care nu au vrut să semneze actul samavolnic de lepădare de credinţă, ordonat de statul comunist. Unii dintre ei au sfinţit aceste locuri prin moartea lor, fiind aruncaţi în gropi necunoscute la Cimitirul Săracilor de la marginea oraşului: episcopii Frenţiu, Suciu, Chinezu… Acolo se odihnesc şi alţi luptători pentru credinţă şi neam, morţi în închisoare sau asasinaţi în munţi.

Întreaga Biserică creştină era persecutată. Am stat la Aiud şi în alte închisori cu multi preoţi ortodocşi, întemniţaţi pentru că nu s-au supus dispoziţiei de marxizare a credinţei.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Din temniţele memoriei: 29 august 1944 - Deţinuţii politici legionari nu beneficiază de amnistia generală

La 24 august 1944, Ministrul Justiţiei în Guvernului Sănătescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, pusese pe masa Regelui Mihai decretul general de amnistie politică, militară şi agrară nr.1624. Decretul era menit să-i scoată imediat din lagăre pe ilegaliştii comunişti - câteva sute. În vâltoarea evenimentelor, noii demnitari nu au realizat că decretul cu pricina permitea şi eliberarea miilor de legionari arestaţi în timpul dictaturii antonesciene. Aşa ceva nu era de acceptat... astfel că 5 zile mai târziu, la 29 august 1944 Lucreţiu Pătrăşcanu emite circulara 1306 prin care specifică explicit faptul că decretul 1624/1944 nu se aplică legionarilor. Actul de la 23 august schimbă total situaţia României antonesciene, pe toate planurile. Un singur aspect rămâne neschimbat: ura, prigoana şi exterminarea legionarilor...Amăgindu-se şi încercând să capete încrederea noului regim, niciunul dintre membrii guvernului Sănătescu nu protestează faţă de marea nedreptate făcută legionarilor. Nici Iuliu Maniu, nici Generalul Aurel Aldea, nici Constantin Brătianu, nici Generalul Racoviţă. Câţiva ani mai târziu aveau să le fie colegi de celulă şi cătuşă…

Fundaţia „George Manu” 

divider



Din Temniţele Memoriei: 28 septembrie 1935 - Ierarhii Visarion, Gurie, Vartolomeu despre Mişcarea Legionară

Î.P.S. Visarion Puiu, Episcopul Hotinului: “Dorinţa mea expresă este de a transforma Eparhia într-un imens arsenal de construcţii bisericeşti prin munca Legionarilor.”Î.P.S. Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei: “Impresionat adânc de organizaţia tinerilor legionari studenţi, intelectuali şi oameni de rând, pentru munca constructivă, pentru scăparea ţării de criză şi ajutorarea oamenilor nevoiaşi, binecuvântăm cu multă însufleţire acestă direcţie îmbrăţişată de ei şi implor ajutorul lui Dumnezeu spre întărirea, lărgirea şi mărirea organizaţiei legionare, care are un caracter pur creştin.”Î.P.S. Vartolomeu Stănescu, Episcopul Olteniei: “O mână de tineri legionari lucrează benevol la restaurarea Arnotei lui Matei Basarab. Atâta zel şi devoţiune m-au uimit. Trebuie în adevăr jertfe şi stăruinţi fără nume ca să ieşim din impasul vremii. La Arnota se face adevărată robie fizică pe care n-o poate răsplăti decât Dumnezeu. Dacă nu vom pune altoi moral în viaţa poporului zadarnică ne va fi orice muncă. Eu am văzut tinerii legionari care lucrează benevol la restaurarea Arnotei lui Matei Basarab şi s-au lipit de sufletul meu. Ca dânşi sunt mulţi. Să începem prin a clădi sufleteşte edificiul naţiei”.

Ziarul Cuvântul Argeşului, anul I, nr. 7-8, 28 septembrie 1935

 

divider



Un părinte pătimitor şi harismatic: monahul Marcu Dumitrescu de la Sihăstria

Ivit pe lume pe data de 12 septembrie 1910 în satul Hătcărău din judeţul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniţă, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană şi comunistă. Motivul arestărilor succesive l-a constituit apartenenţa sa la Mişcarea Legionară, în rândurile căreia a intrat în anul 1936.

Pătimirile părintelui Marcu şi dumnezeiasca purtare de grijă care l-a adumbrit

Cititorul vieţii sale, şi a mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape, rămâne cutremurat în faţa privaţiunilor şi torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenţii. În acelaşi timp, se minunează când prin faţa ochilor minţii i se derulează momentele de cumpănă existenţială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus. Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la Bucureşti pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan - care i-a zugrăvit biografia şi a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit”.

În faţa refuzului său tranşant de a-şi trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos niciun geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea darul, nesimţind nicio durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă niciun cuvânt, având, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu părâsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă i-au străpuns trupul cu un cuţit, crezând, poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalţi. Însă, în chip minunat, el şi-a păstrat starea de muţenie. Şi-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploieşti la Bucureşti, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe Fachiru! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!”Într-un alt moment al anchetei, torţionarii l-au introdus într-o cameră, ameninţându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternaţi când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfricoşat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămaşă. Vrând probabil să îşi revină din starea de uimire, conducătorul anchetei şi-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”În tentativa de a-i înfrânge voinţa morală, imaginaţia diabolică a comuniştilor a inventat noi şi noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger şi căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credinţă neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simţit ducându-mă de mână, pas cu pas”. Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primeşte o condamnare de zece ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoştinţă cu „grupul misticilor”, care erau călăuziţi în căutările lor duhovniceşti de Părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuţi sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim - în condiţiile improrii de detenţie se dedică unei vieţi de nevoinţă duhovnicească, conştientizând faptul că anii grei de temniţă la care fuseseră condamnaţi îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieţii duhovniceşti, de la treapta despătimirii până la iluminare şi îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferinţa lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.

În 1951 regimul comunist în loc să îl elibereze, cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să îşi închine viaţa lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. Pe 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina unde se găsea la acea vreme Părintele Arsenie Papacioc, care îi era şi duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.

În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploieşti. Datorită refuzului său dârz de a-şi trăda fraţii de ideal şi de suferinţă, la un moment dat torţionarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viaţa extraordinară a monahului Marcu, bucuriile şi darurile duhovniceşti pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit (...) am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am simţit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar l-am simţit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Şi imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă”.

Ultimii ani de detenţie şi-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală îşi va desăvârşi nevoinţa ascetică deprinsă în anii de temniţă grea: participa zilnic la slujbele săvârşite în biserică, iar la chilie îşi îndeplinea pravila monahală care, în ultimii ani ai vieţii, dura nu mai puţin de 13 ore. O altă nevoinţă a monahului Marcu era citirea a sute şi sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră, pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturiseşte că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea şi alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinţei, al răbdării necazurilor, al umilinţei şi pocăinţei, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufleteşte de Părintele Ilie Cleopa, care i-a fost şi părinte duhovnicesc.

Prin 2001, Părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schiţat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărişor decât mine cu vreo 2-3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar pentru că eram izolaţi. (...) Se jertfea fără discuţie, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.

Părintele Marcu va părăsi viaţa pământească păşind lin în Împărăţia cea veşnică şi nestricăcioasă pe data de 28 februarie 1999.Pelerinul care poposeşte în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul Cuvioşilor Paisie Olaru şi Ilie Cleopa, poate se va opri şi la locul unde odihnesc rămăşiţele sale pământeşti - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru încercatul neam românesc.

Ciprian Voicilă 

divider



Rugăciune la Mislea

Bisericuţa Maicii Domnului de la Mislea ne-a primit şi de această dată scăldată în soare de ziua hramului - 8 septembrie. Ca în fiecare an, după Sfânta Liturghie a avut loc parastasul fostelor deţinute politic pătimitoare în temniţa Mislea. Cuvântul transmis de doamna Aspazia Oţel Petrescu a fost citit de dna. Sanda Mazilu, iar dl. Mihnea Gheorghiu a făcut bilanţul încă unui an, trecut sub ocrotirea Maicii Domnului. Prin grija dânsului, a doamnei Sanda şi a tuturor celor care trudesc şi pun suflet în şi pentru comemorarea Mislea, bătrânii din Căminul Spital au primit daruri care să le aline suferinţa şi să le vestească marea sărbătoare a Naşterii Maicii Domnului. Intoarcerea spre casă ne-a prilejuit întâlnirea în suflet cu Pr. Constantin Voicescu - la Monumentul de la Potigrafu - de la a cărui moarte s-au împlinit 20 de ani la 8 septembrie 2017. Aceeaşi întâlnire dragă de crez şi de credinţă ne-a bucurat sufletele şi la Tâncăbeşti, la umbra Troiţei Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor...

Fundaţia George Manu

Preacucernici şi sfinţiţi părinţi, Dragi prieteni dreptcredincioşi, Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, Vă mulţumim din adâncul inimilor noastre că v-aţi îndurat şi în acest an ca să ne însoţiţi în rugăciunile ce s-au înălţat în adoratul nostru Paraclis în numele Domnului pentru cinstirea Naşterii Sfintei Fecioare Maria şi pentru slava Fiului Său ca şi pentru pomenirea celor ce şi-au dat viaţa sau tinereţea pentru Învierea Neamului nostru creştin şi român şi pentru dăinuirea Sfintei Cruci pe plaiul nostru strămoşesc.

Ne bucurăm nespus că aţi ales să fim împreună la proslăvirea Măicuţei noastre şi a proslăvitului Său Fiu şi vă încredinţăm că sufletele noastre vă fac o primire plină de dragoste şi, ca totdeauna, cu o pioasă alăturare împreună în această binecuvântată prăznuire când blânda şi milostiva Maică a Domnului ne adună sub Sfântul Său Acoperământ. Şi, pentru că suntem împreună într-un singur glas şi o singură simţire, să-I mărturisim dragostea noastră eternă şi veşnica recunoştinţă pentru binecuvântările revărsate neîncetat asupra noastră la bine şi la greu, la jale şi la bucurie, apărătoare neobosită în temniţele în care a ars fără întrerupere suferinţa şi mai ales pentru că ne-a fost mereu dătătoare de strălucire colţului nostru de vreme, atât de mult şi atât de greu încercat.

Iată, ridicăm ochii spre ceruri şi ne înfiorăm la constatarea că ne aflăm sub acelaşi cer senin sub care poposeam la poarta fostei mânăstiri mislene în acel an blestemat care a marcat generaţia mea, generaţia 1948. La fel era şi întreaga fire aşa cum este şi acum şi aşa cum era la noi din totdeauna:“La noi e cer seninŞi codrii verzi pe dealuriŞi poartă-argint pe valuri

Pârâul cristalin.”La fel fremătau, atunci ca şi acum, copacii de pe dealurile din jur, la fel sclipea în soare apa Săratei. La fel ca acum, şi atunci şezum şi plânsem jalea şi nefericirea unui popor, numai că atunci acel popor era blând şi vestit de omenos, pe când acum suntem un popor debusolat, manipulabil şi dezbinat.

Cei de atunci nu mai suntem prezenţi în întristata Vale a Plângerii. Cei mai mulţi au înnoptat de tot, a plecat fiecare la locul pe care l-a dobândit într-o viaţă de om. Oare înseamnă aceasta că generaţia ’48 şi-a încheiat misiunea? Se deschid drumuri noi? Se pregătesc noi sfinţi ce vor să vină? Cum va arăta oare noua generaţie ’48 (2048)? Câte îngrijorări! Câte întrebări fără răspuns!

Fraţii mei, vă adresez un îndemn pe care vă sfătuiesc să-l şi urmaţi: să ne lăsăm la poarta Paraclisului îngrijorările. Să lăsăm nealterată frumuseţea zilei de azi şi să nu o înecăm în presupuneri care dau frisoane. Să închidem într-o senină amintire seninul zilei de azi aşa cum se prezintă el: „Un vis frumos din vremuri de demult.” Putem să închidem taina trăirii de azi într-o lacrimă de emoţie căci lacrima aceasta „se va face floare, împodobind amintirile.”În vremuri de restrişte, când va veni pustiirea, recursul la această amintire va fi o binecuvântare. Credeţi ce vă spun! Vorbesc din experienţă. Cu această amintire sufletul va reuşi să repopuleze pustiul. Va regăsi în această amintire atmosfera de acum, puţin estompată, dar surprinzător de reală. Această amintire va înflori ca o floare în deşert, va fi viu în inimile noastre acest moment de rugăciune împreună. De nădăjduit, ÎMPREUNĂ. Sufletul va regăsi în acest moment de frăţietate mijlocul de a răbda împreună, de a plânge împreună, de a se ruga împreună pentru o biruinţă care va răpune toate intemperiile. Să ne înfrăţim deci inimile şi să ne rugăm împreună Măicuţei Sfinte, pecetluind cu binecuvâtatul Ei har această miraculoasă amintire. Deci să rostim împreună o rugăciune care va fi ca o pecete de taină pe toată frumuseţea ce o conţine ziua de azi ca lumină şi duhovnicie:„O, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului Celui Preaînalt, milostivă Apărătoare şi Sfânt Acoperământ al tuturor, către Tine alergăm cu credinţă. Caută cu îndurare din înălţimea slavei cereşti la noi care cădem la picioarele Tale, ascultă smerita noastră rugăciune de la noi, păcătoşii şi nevrednicii Tăi robi şi du-o înaintea Iubitului Tău Fiu:O, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Tu, Care eşti numită de toţi grabnic ascultătoare şi bucuria celor scârbiţi, ascultă-ne pe noi, cei necăjiţi. Tu, Care eşti liniştea celor mâhniţi, linişteşte durerile şi întristările noastre sufleteşti. Tu, Care eşti rug nears, păzeşte lumea aceasta şi pe noi toţi de vătămarea săgeţilor celor de foc ale vrăjmaşului. Tu, Care eşti căutarea celor pierduţi, nu îngădui să ne pierdem în adâncul păcatelor noastre. Tu, Care eşti vindecarea celor ce sunt în suferinţă, vindecă-ne şi pe noi cei ce suntem răniţi de neputinţele noastre cele trupeşti şi sufleteşti. Tu, Ceea ce eşti neaşteptata bucurie, cu bucuria mântuirii Tale ia de la noi frica chinurilor viitoare şi îngrijorările sterile. Tu, Care eşti chezăşia păcătoşilor, fii şi pentru noi, păcătoşii, o bună chezăşie de pocăinţă şi mântuire.

La Tine, după Dumnezeu, ne îndreptăm toată nădejdea. Fii nouă pururea o neadormită mijlocitoare înaintea Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos. Întăreşte-ne în credinţa ce o avem către El. Împuterniceşte-ne cu dragostea Lui, învaţă-ne să Te iubim şi să Te slăvim pe Tine, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, mult prea binecuvântată Marie.

Ne încredinţăm atotstăpânitorului Tău Acoperământ, Născătoare de Dumnezeu, ne predăm în mâinile Tale pentru toţi vecii. Amin”

Aspazia Oţel Petrescu

 

divider



Aici e Aiud...

Din an în an, tot mai puţini români găsesc în Ziua Inălţării Sfintei Crucii calea Aiudului... Seniorii au trecut în mare parte graniţa nevăzută către Legiunea cerească, iar cei rămaşi par a fi din ce în ce mai departe de generaţia mărturisitoare şi martirică a Aiudului. In Biserica nouă a Mănăstirii s-a săvârşit Sfânta Liturghie, iar parastasul după rânduială a avut loc sus, la Monumentul Calvarul Aiudului. După săvârşirea slujbei şi sfinţirea prinoaselor, a vorbit Coriolan Baciu, apoi au luat cuvântul - magistral - seniorii: Marcel Petrişor, Vasile Jacques Iamandi, dr. Dionisie Stoenescu. Părintele Augustin a mulţumit tuturor pentru prezenţă, în numele mărturisitorilor. Cântecul Legionarului Căzut a sunat anul acesta mai stins, puţini dintre participanţi cunoscându-l. Cu încredere că lupta, suferinţa şi jertfa lor va rodi mai mult şi va fi mai bine înţeleasă, nădăjduim într-un Cântec cu ecou neîntrerupt în sufletul românesc...

Fundaţia George Manu


Cinstite feţe bisericeşti, onoraţi oaspeţi, dragi camarazi, Iată-ne, ca în fiecare an, la căpătâiul celor care au fost şi cărora le-am fost camarazi de ideal, credinţă şi luptă pentru patrie, biserică, dreptate şi adevăr, strânşi aici să le cinstim memoria. Am fost şi suntem camarazi ai aceluiaşi crez sfânt căruia i-am jurat credinţă veşnică. Am fost şi vom fi soldaţi credincioşi ai legiunii lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care l-am urmat ca toţi cei care au plecat împreună de la cruce şi icoană şi au ajuns la cruce şi mormânt. Nu ne-am abătut, nu am cedat, nu am trădat, respectând întotdeauna legile onoarei şi demnităţii.

Ne-am apărat până la ultima suflare libertatea, nevoile şi neamul împotriva vânduţilor din politică, care s-au servit de siguranţă, poliţie, armată şi securitate, asmuţindu-le împotriva noastră. Am înfruntat trei dictaturi cu toţi satrapii care slujeau masoneria carlistă, antonesciană şi cea bolşevică, ultima fiind şi cea mai ucigaşă.

Toate aceste oculte, au rădăcina şi ura în ateismul celor care l-au răstignit pe Hristos şi au urmărit şi urmăresc înverşunaţi, prin toate mijloacele, răstignirea creştinismului care le stă în drum, barându-le calea spre cucerirea lumii şi împărăţia diavolului.

Corneliu Zelea Codreanu formulează sentinţa istoriei: “comuniştii sunt marii criminali ai secolului XX, iar socialiştii marii imbecili ai secolului XX”. Socialiştii şi comuniştii, imbecili şi criminali, o clasă politică degenerată au dărâmat împreună destinele unei ţări creştine, întorcând-o de la “facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” la dreptul celui mai tare, la dreptul celui care mânuieşte pistolul ucigând oameni a căror singură vină era rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu. Socialiştii şi comuniştii, imbecili şi criminali, o clasă politică degenerată de asasini care au inventat lupta de clasă, gărzile patriotice, securitatea pentru a ne aresta, tortura, asasina elita politică luminată care ne conducea, biserica, armata, intelectualitatea. Politica ţării de la “şi ne iarta nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean”s-a schimbat la “dinte pentru dinte” şi aţi purces la lichidarea unei clase sociale care a preferat să moară pentru libertate, decât să fie slugă la dârloagă. Am pornit împreuna din fragedă tinereţe şi iată-ne şi azi, luptând cu vitregiile timpului şi soartei. Suntem tot împreună şi împreună vom pleca ultimii pe aceeaşi baricadă verde.

Azi, privindu-vă pe voi toţi vă văd prin oglinda fermecată a timpului de altă dată. Tineri cu tuleiele bărbăţiei abia mijite pe faţă, împreună cu tinerele cetăţui care, la figurat şi la propriu, au ars împreună cu voi pe rugul ortodoxiei care vă aşează alături de toti sfinţii martiri ai credinţei pentru care v-aţi jertfit. “Viata intreagă a unui legionar este un imn închinat jertfei şi sublimei tensiuni sufleteşti care este dragostea”. C.Z.C.Dragostea şi unitatea ne-au făcut invincibili. Nu suntem codrenişti, simişti, mexicani sau mai ştiu eu cum au încercat să ne divizeze pentru a ne încăleca. Suntem români neaoşi, tineri membri ai unei forţe care a hotărât să o rupă cu trecutul care bătea pasul pe loc declarând război minciunii, hoţiei, demagogiei şi laşităţii care guvernau ceea ce ei numeau politică şi ne ducea spre neantul masoneriei.

Suntem generaţia care de la faşă la barba albă am trăit cu ameninţarea coşmarului roşu, iar timp de 45 de ani am înfruntat această teroare ucigătoare comunistă, care era Securitatea, care şi astăzi, în umbra unei false democraţii luminate bulibăşeşte, sperie şi şantajează pe toţi adepţii unei politici de bună înţelegere. Ei au devenit bau-baul unei lumi care doreşte dominaţia iubirii asupra urii, care vrea pace şi libertate, vrea justiţie şi dreptate, ordine şi adevăar, vrea o constituţie şi legi care să-i apere de haos şi hoţie.

Avem parte de înscenări mincinoase şi crime care ni se pun în cârcă, asigurând dreptul unor perpetue răzbunări anticreştine, decretându-ne antisemiţi şi ucigaşi ai unor victime imaginare. Noi, atunci când am greşit, vinovaţii au considerat întotdeauna că au obligaţia faţă de Tatăl Ceresc să îşi ispăşească greşelile pentru că una din legile sfinte care stau la baza creştinismului îţi cere să nu ucizi. Cei care au călcat-o, au plătit.

Am luptat ca toţi deznădăjduiţii care credeau că nedreptatea îţi dă dreptul să pui mâna pe piatră şi să loveşti. Am greşit la început şi am plătit. Am plătit şi mai plătim şi azi, în virtutea minciunii devenită lege a unui anti-semitism imaginar. Am învăţat că în creştinism ai obligaţia să ierţi. Am învăţat că cine scoate sabia, de sabie va muri. Şi am înţeles că legea talmudului “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” este o lege mozaică criminală a urii, în virtutea căreia noi creştinii vom fi condamnaţi întotdeauna.

Cei ce nu l-au iertat pe Hristos vor fi cu atât mai înverşunaţi de ura lor ancestrală şi nu ne vor ierta pe noi. Pentru greşelile şi crimele de care s-au făcut ei vinovaţi an de an, în decursul veacurilor, vom fi tot noi crucificaţi, tot noi creştinii să le ispăşim pe răbojul canoanelor lor anticreştine.

Nu am fost învinşi, nu am fost scoşi pe linie moartă. Nu am slujit la doi stăpâni. Intotdeauna am fost pe baricada naţionalismului; am combătut în funcţie de inamic. Ne-am apărat şi nu am atacat decât atunci când am fost forţaţi de împrejurări. Am fost luaţi prin surprindere. Nu ne-am aşteptat ca armata naţională să ne considere inamici şi să tragă în noi. De fapt, au făcut-o numai la ordinul lichelelor devotate masoneriei, trupa şi foarte mulţi ofiţeri fiind de partea noastră. Oglinzile fermecate ale timpului au dispărut, s-au spart şi iată-ne iar azi, aici, la Aiud, la comemorarea a 90 de ani a unei nemuritoare legiuni a Arhanghelului Mihail, la acest mausoleu care a devenit singura redută anticomunistă a noastră, a unor bătrâni uitaţi de Dumnezeu, care, cu neputinţele lor, hibele, tarele şi cârjele lor aduc poate ultimul lor omagiu strigând din toata inima, cu puterile lor sleite “PREZENT” pentru martirii unui neam de eroi care au înfruntat cu vorba, cu scrisul şi cu arma în mână ciuma roşie care ameninţă şi astăzi că va fi un pericol mondial şi aceasta este revoltator. Şi ne îndreptăţeşte să credem că atâta timp cât nu vor fi puşi cu botul pe labe, acest golem de lut şi paie va continua să fie un pericol mondial satanic.

Noi, însă, la 90 de ani, ne bucurăm să mai vedem că pentru unii, vii sau morţi, suntem încă un pericol. Tremuraţi la ideea că o stradă va purta numele unor sfinţi ale căror urme s-au transformat cu timpul în materia iniţială din care au fost creaţi. Vă dau dreptate. Temeţi-vă de acest pământ. Călcaţi-l cu teamă “Căci geme ţara de morminte/ Cum geme cerul de făclii”. Aveţi dreptate. Temeţi-vă voi, asasini! Sângele nu s-a şters de pe mâinile voastre. El va fi veşnic dovada crimelor pe care le-aţi urzit. Aceşti sfinţi nouă ne sunt prieteni. Am luptat împreună şi vom lupta pentru ei. Tremuraţi! Nu legile voastre ne sperie. Noi, supravieţuitorii aşteptăm să le puneţi iar în aplicare. Suntem învăţaţi. Ştim ce vă poate pielea. Liniştiţi-vă. Pentru noi, la 90 de ani ai noştri, versurile lui Gyr din “Inţeleptul” au simbolul unei diplome de consacrare sau al unui decret de bravură al unui omagiu adus demnităţii creştine.“

Nu scuip pe’nfrângerile mele!

Ce-am adorat nu ştiu să ard

Şi nu ridic în vânt obiele

In locul ruptului stindard.

 

De funia spânzurătorii

Dezastrele nu mi le-agăţ

Şi nici mândria din victorii

N’o pun sperietoare’n băţ.

 

Cu-aceleaşi zâmbete’nţelepte

Imi port şi lanţuri şi cununi

Urcând spre soare clare trepte

Sau coborând printre furtuni.

 

Şi merg pe-acelaş ţărm ce suie,

La braţ cu prieteni sau vrăjmaşi,

De-o fi să-mi bată trupu’n cuie

Sau să-mi presare crini sub paşi.”

Închei domnilor călăi ai creştinătăţii pe care aţi asaltat-o, măcelarind-o cu cruzime. Pe voi cei care mânuiţi ghilotina cuvântului politically correct, vă aşteptăm să ne bateţi trupul în cuie aşa cum aţi mai făcut la începuturile creştinismului.

Cu noi este Dumnezeu!

TLC!

Vasile Jacques Iamandi

 

divider



Gherla amintirilor

Tot în 14 septembrie am săvârşit şi pomenirea pătimitorilor din temniţa Gherla. Din Bucureşti, Suceava, Cluj, Oradea, Craiova, Sighet şi Sibiu ne-am adunat la Memorialul Gherlei. Parastasul a fost săvârşit de Pr. Marius Vişovan care în cuvântul de învăţătură ne-a amintit tuturor de ce facem această rugăciune pe altarul de piatră al Memorialului. Sunt sute de deţinuţi căzuţi în exterminarea de la Gherla, între ei prea puţini cei cunoscuţi de noi. Câţi dintre ei sunt însă pomeniţi de familiile lor, de urmaşii politici ţărănişti, liberali, câţi sunt pomeniţi de comunităţile lor, maghiară sau germană... Poate mai mult ca în alt loc, aici e nevoie de rugăciune şi de prezenţă. Jertfa, pătimirea, viaţa ce s-a stins între zidurile reci ale Gherlei trebuie preţuită, omagiată, respectată...

Fundaţia George Manu

14 septembrie 2017… sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci… ne unim în rugăciune în faţa monumentului din curtea cimitirului de lângă închisoarea Gherla, cerând veşnica odihnă pentru cei care au suferit ( şi peste 500 au murit, listele fiind cu siguranţă incomplete) în sinistra puşcărie comunistă. Oameni cu convingeri politice diferite, de etnii şi confesiuni diferite, un mozaic uman ce reflectă absurdul prigoanei comuniste asupra oricărei forme de opoziţie, a creştinismului în general, a libertăţii de gândire, a oricărei manifestări specifice spiritului uman.

Ca şi la Sighet, Piteşti sau Aiud, şi aici la Gherla simt că păşesc pe urmele tatălui meu, Aurel Vişovan, care a petrecut aici aproape 2 din cei 16 ani de detenţie. Perioada foarte grea, aici continuând infernala “reeducare” de la Piteşti, tot sub conducerea lui Ţurcanu şi a ciracilor săi.

Să-l lăsăm pe Aurel Vişovan să-şi depene amintirile…“Într-o bună zi gardianul - fără ca să mai citească o listă şi să-mi bată inima la fiecare nume auzit dacă voi urma sau nu şi eu - de data aceasta ni s-a spus la întreaga cameră: Faceţi-vă bagajul, plecaţi la Gherla. Am respirat uşuraţi ştiind că plecăm din acest loc (Piteşti) şi că la Gherla se munceşte în fabrică şi este o cât de cât libertate de mişcare.

Nu-mi amintesc cum a fost drumul. Ceea ce îmi amintesc e că de la gară până la închisoare am fost duşi pe jos încadraţi de gardieni, soldaţi, securişti.

Am ajuns - în sfârşit - la închisoare într-o cameră imensă unde la scurt timp am observat cum pe uşa deschisă intră Ţurcanu şi alţi câţiva binecunoscuţi din Piteşti. Îngheţase sângele în mine şi am simţit cum urlau toate celulele din mine: Ce mai vor? Şi de la cine?

Am putut vedea cum se înfiripa comitetul de cameră. Cum se dădeau dispoziţii de la unii mai mari la alţii mai mici dintre reeducaţi. Mi-am dat seama că toţi din cameră au trecut prin demascări. La un moment dat tună vocea lui Ţurcanu: - Mă, bandiţilor. Aici sunteţi la Gherla. Să nu credeţi cumva că demascările s-au terminat. Veţi fi introduşi în fabrică la lucru, dar nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce a fost la Piteşti, că alte vorbe n-o să puteţi sufla!

Mi-am amintit de groaznica ameninţare de la camera 1 Biserică Piteşti, când mi-a spus că pentru mine are ceva deosebit, amintire care mă urmărea în continuare ca un coşmar. Ce putea fi mai groaznic decât cele trăite şi văzute de mine?!

Ni s-a spus - în continuare - că în fabrică lucrează şi bandiţi şi că noi trebuie de fiecare dată - la întoarcerea din fabrică - să declarăm tot ce am vorbit cu cei cu care eram în contact. Sunt mulţi - ne-a spus în continuare - care n-au declarat totul la Securitate şi astfel în ţară au mai rămas elemente duşmănoase care uneltesc împotriva regimului comunist şi pe care trebuie să le depistăm. Voi trebuie să vă comportaţi ca şi cum aţi fi bandiţi ca ei, ca să le câştigaţi încrederea, ca ei să vă spună totul şi voi să ne spuneţi nouă.

Eram îngrozit. Faptul de a mă afla într-o fabrică, de a mă putea mişca - în sfârşit - de a nu sta într-o poziţie fixă, în te miri ce poziţie chinuitoare, mă liniştea, dar mintea mi se întuneca complet la gândul că trebuie să relatez toate discuţiile. Mai era şi dubiul că - cine ştie - poate că şi cel cu care discuţi trecuse prin reeducare şi că el poate relata totul despre tine. La mine însă partea cea mai groaznică consta în acea stare patologică de refulare, de a nu mai putea ţine nimic în mine. Ce puteam face? M-am gândit că voi încerca să evit - pe cât posibil - orice discuţie…În sfârşit, suntem scoşi din cameră. Eu nimeresc la o maşină de geluit (abricht) unde şef era un neamţ - spre marele meu noroc foarte taciturn - şi care, pe deasupra, era şi foarte conştiincios. Mi-a arătat ce trebuie să fac. Am deprins oarecum munca. Sub rezerva tăcerii lui mă simţeam destul de apărat. Dar nu tot la fel a fost când la ieşirea din fabrică a trebuit să raportez cele discutate. Faptul că ortacul meu nu vorbea n-a mulţumit deloc pe cei din comitet. Ba mai mult, s-a concluzionat că am rămas tot bandit care nu vrea să se reeduce.

Era un adevărat marasm de a căuta să scap din această situaţie sub obsesia de a nu vorbi nimic. Trăiam sub ameninţarea mai mare a neputinţei mele de a păstra şi a nu divulga cele auzite, decât a represiunii celor din comitet. Aici Dumnezeu mi-a ajutat. Nu neg nici chiar după atâta timp cât a trecut de atunci… Ba mai mult, confirm prezenţa lui Dumnezeu lângă mine de-a lungul acelor ani.

Într-o noapte, lucrând la maşină şi trebuind să geluiesc nişte şipci subţiri, la un moment dat o şipcă se rupe sub apăsarea palmei mele chiar deasupra cuţitelor care se învârteau vertiginos şi mâna îmi intră în cuţite. Neamţul a văzut. A oprit imediat maşina, mi-a scos mâna din cuţite şi a chemat medicul de serviciu - tot un fost deţinut trecut prin Piteşti.

Este inimaginabil de crezut bucuria pe care am simţit-o văzându-mi mâna zdrenţuită. N-am simţit durerea de marea bucurie ce m-a cuprins, ştiind că mă duc la infirmerie şi astfel scap de camera reeducării. Parcă pluteam… condus cu mare grijă şi tact de medicul respectiv, dar în viteză pentru că pierdeam mult sânge. Ajuns pe patul din infirmerie, după ce mâna mi-a fost operată, curăţată, bandajată, am respirat uşurat, ştiind că în această situaţie nu-mi mai putea cere nimeni nimic. Deşi rănile erau adânci (se văd şi acum urmele cuţitelor), nu reţin - în toată perioada de tratament la infirmerie - să fi simţit durere. Aceasta era anihilată de faptul de a fi în afara câmpului de atenţie al reeducării.

Nu mai ţin minte cât timp am stat la infirmerie, unde trebuie să mi se schimbe pansamentul, după care am fost luat şi reintrodus într-o cameră de reeducare. În camera în care fusesem introdus atmosfera era asemănătoare cu cea de la Piteşti din ultima perioadă. Cu comitete de demascări, scormoneli continue prin cutele cele mai dosnice ale creierului după cine ştie ce fărâmă de amintire rătăcită pe acolo. Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura groazei acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazănoapte sau miazăzi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta, numai coşmare…În felul acesta s-au furişat pe lângă mine, fără să sesizez, sărbătorile Crăciunului anului 1951 şi sărbătoarea Anului Nou 1952. Când mă gândesc retroactiv, am impresia că nici nu a fost Crăciun în anul 1951, cum nici An Nou în anul 1952. În una din zilele lui ianuarie 1952 am fost anunţaţi că cei cu pedepse de peste 10 ani şi peste, plecăm la mină. Am tresărit, punându-mi speranţa în plecare. Poate-poate voi scăpa şi de la Gherla, care devenise la fel de grea ca şi Piteştiul.

După ce ne-am făcut bagajele cei cu pedepsele respective, vine un gardian însoţit de unul din reeducaţi -fost elev - Stoian Ion. Suntem trecuţi în revistă, iar când ajunge la mine, Stoian mă impinge cu mâna spunând: tu nu pleci, banditule!

Am simţit de parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă. Din nou - la fel ca la Piteşti - mi se tăia speranţa de a putea scăpa din infern, dacă nu, cel puţin de a-l schimba cu altul. M-am întors în cameră înfrânt, zdrobit, zicându-mi: Ce mai vor oare? Nu văd aceştia că eu nu mai exist? Eram un om înfrânt, cu voinţa distrusă şi despre care mai auzeam şi eu pe câte unul şi altul spunând că n-aş fi în toate minţile… Aş fi acceptat cu bucurie epitetul de nebun, dacă m-aş fi bucurat şi de reversul nebuniei, acela de a nu mai suferi pentru aceasta. Ori eu trăiam suferinţa în toată dimensiunea ei.

După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră, că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă bagajul. Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost suficient, iar gardianul voia să completeze numărul. Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-l desfac şi am rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.

În curte erau deja adunaţi vreo 100, dacă nu mai bine, de deţinuţi. M-am strecurat printre ei şi m-am făcut cât mai mic, ca să nu pot fi observat de cei de la reeducare. Am reuşit să mă trec şi pe lista pe care o făcea un gardian şi nu după mult m-am văzut ieşind cu coloana de deţinuţi cu care mă îndreptam spre gară. Din când în când mă uitam pe furiş înapoi cu groaza de a nu fi remarcată plecarea mea spre mină. Eu consideram această plecare - la ora respectivă - ca o evadare”… (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Mai târziu, în 1963, şi-a găsit sfârşitul la Gherla (după 15 ani de detenţie) şi episcopul greco-catolic al Maramureşului, Alexandru Rusu, păstor a 600.000 de suflete, dârz apărător al cauzei româneşti în timpul ocupaţiei horthyste şi opozant ireductibil al comunismului, victimă directă a sinistrului comandant Goiciu. Nu pot pleca din Gherla fără să cer episcopului martir Alexandru Rusu mijlocirea pentru harurile dumnezeieşti de care avem atâta nevoie.

Preot prof. Marius Vişovan

 

divider



Întâlnirea anuală a supravieţuitorilor “Lotului Vişovan”

La Sighetu Marmaţiei, ca în fiecare an în 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supravieţuitorilor “lotului Vişovan”, tinerii legionari din Maramureş arestaţi în 1948, elevi şi studenţi. După participarea la liturghia celebrată pe celularul închisorii Sighet, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Ioan Ilban, preşedintele AFDP Maramureşul istoric, seniorii şi urmaşii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră “cazaţi” în iarna ‘48-’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vişovan, urmat apoi de agapa fraternă găzduită generos de domnul Petru Codrea. În ziua precedentă au avut loc momente de reculegere şi rugăciune la mormintele camarazilor din cimitirul municipal.

Alături de cei 3 membri ai “lotului Vişovan” - Ioan Ilban, Petru Codrea şi Grigore Hotico, au mai fost prezenţi foştii deţinuţi politici Vasile Măgurean (Baia Mare) şi Melania Riţiu (Bucureşti). Din cauza decesului neaşteptat al soţiei sale, domnul Nistor Man s-a întors de urgenţă la Târgu Mureş, după ce participase la prima parte a manifestărilor de la Sighet. Îl asigurăm şi pe această cale de profunda noastră compasiune şi solidaritate în această grea încercare.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Comemorări Braşov şi Predeal

Au trecut doi ani de când nea' Nicu Purcărea a plecat spre ceruri senin şi bucuros de marea întâlnire pe care a aşteptat-o atâta timp... soţia Eugenia alături de care a cunoscut împlinirea sufletească, profesorul Ion Faur care i-a deschis drumul către biruinţa legionară, toţi camarazii din FDC, din temniţe şi pătimitorii braşoveni îl aşteptau în Ceruri, în frunte cu Căpitanul.

La căpătâiul Bădiei Nicolae Purcărea ne-am adunat cei care l-am iubit şi am fost binecuvântaţi cu iubirea lui. Pomenirea lui nu este un prilej de tristeţe, ci unul de bucurie pentru biruinţa lui şi pentru că şi după moarte continuă să ne adune în jurul său şi să ţină aprinse legăturile sufleteşti dintre camarazi.

Slujba de pomenire a avut loc sâmbătă, 23 septembrie 2017, la Biserica Sfânta Treime din Scheii Braşovului, apoi a continuat cu o împărtăşire în duh la mormântul dăltuitorului de suflete. Cimitirul din Schei ascunde în pântece şi alte trupuri de mărturisitori şi sfinţi: Traian Trifan, Nicolae Niculescu, Aurel Ursu - o candelă şi o rugăciune a înflorit şi la căpătâiul lor. Pentru toţi s-a intonat Cântecul Legionarului Căzut.

La îndemnul dragului nostru camarad şi părinte Petru Starcovici ne-am mânat paşii Pe Tocile... Poarta care altădată ne-o deschidea cu atâta dragoste nea' Nicu, a rămas închisă. Geamurile la care ciocăneam înainte de a bate în poartă erau şi ele cenuşii şi zăvorâte. Dar Nicolae Purcărea era alături de noi...

Duminică 24 septembrie 2017... Predealul, locul sfânt în care odihneşte elita legionară interbelică asasinată de odiosul rege Carol al II-lea... Ne-am adunat şi anul acesta cu emoţie şi dragoste pentru cei ce ne sunt modele şi înaintaşi şi de care suntem legaţi în vesnicie de acelaşi crez. După Sfânta Liturghie săvârşită la Biserica Mănăstirii Sfântul Nicolae Predeal a avut loc slujba parastasului, oficiată de Ieromonah Teofil Şerban şi de Preot Lucian Vitan. Părintele Lucian a adresat câteva cuvinte de învăţătură celor prezenţi, amintind că ne aflăm cu toţii deasupra sfintelor moaşte ale legionarilor asasinaţi de urgia carlistă. Alexandru Costache a dat apoi glas apelului morţilor... peste 250 de legionari s-au întors între noi, cei care am răspuns alături de ei şi în numele lor PREZENT! Cântecul Legionarului Căzut a răsunat împreună cu pădurea care străjuieşte Monumentul Legionar de la Predeal. Prinoasele au fost pregătite, ca în fiecare an, cu mare dragoste de familia Starcovici, care îşi plânge la Predeal doi unchi... fraţii Victor şi Florin Gârcineanu. A fost o zi binecuvântată în care am avut alături oameni dragi şi de nădejde. Mulţumim tuturor celor care au fost prezenţi! Mulţumim Camarazi!

 

divider



† Aurel Obreja

Aurel s-a născut la 3 martie 1925, în Bicazul Ardelean (jud. Neamţ), în familia muncitorilor Ion şi Maria. A terminat şcoala primară în sat apoi, în 1940 devine elev al Liceului Industrial din Piatra Neamţ. Vremurile erau grele, peste România căzuse ca un trăznet Diktatul care rupsese de ţară şi Bicazul Ardelean. Aurel, rămas fără sprijin material din partea părinţilor, care fuseseră nevoiţi să se refugieze, beneficia doar de loc în cămin, iar masa trebuia să şi-o procure. Era toamna lui 1940 şi România era Stat Naţional Legionar. Cineva îl trimite la Cantina Legionară. Aici constată cu uimire că toţi elevii refugiaţi primesc masă gratuit şi, mai mult decât atât, că la masă este servit de profesori şi de elevii cei mai buni din oraş! Era năucit, neputând înţelege prea bine cum este posibil, dar hotărându-se să facă tot posibilul să intre şi el în Mişcarea Legionară.

O comisie pentru susţinerea elevilor refugiaţi ajunge la Liceul Industrial. Şefa comisiei era soţia Generalului Coroamă care se interesa de fiecare copil în parte. Ajungând la Aurel, află că acesta îşi doreşte cel mai mult să devină sculptor. Doamna Coroamă îl prezintă şefului legionar al judeţului - doctorul Silviu Crăciunaş. Aurel intră în FDC Piatra Neamţ după rebeliunea Generalului Antonescu, decis să meargă pe drumul Legiunii cu dragoste de neam şi Dumnezeu. Participă cu unitatea sa FDC la exerciţii în munţii din Neamţ, se pregăteşte temeinic pentru a face onoare Frăţiei şi rămâne în legătură cu doamna Coroamă, care îi protejează, ferindu-i de arestările masive poruncite de Mareşalul Antonescu.

Frontul ajunge în Moldova şi Aurel Obreja se refugiază iar. In 1945 ajunge la Bucureşti, după ce pierde orice legătură cu familia sa. Aici Generalul Coroamă îl sprijină şi îl ajută să se întreţină. Intre timp, Aurel se lăsase de şcoală şi visa să devină aviator... Un timp a trăit, agăţându-se de acest vis. Un prieten şi camarad, Enache Manea, îl duce într-o zi în vizită la profesorul Mircea Iorga care preda la Liceul Polizu. Acesta, nimeni altul decât fiul lui Nicolae Iorga, îl convinge să revină la şcoală, facilitându-i admiterea la Polizu şi să se ocupe de sculptură.

Se încadrează în FDC Polizu, unitatea “Nicadorii 78”. Ajunge şeful FDC Polizu, recrutează membri noi din elementele cele mai curate şi inteligente. Activează mai mult pe linie educativă. La scurtă vreme după arestările masive din mai 1948, Aurel avea să cadă şi el în ghearele Siguranţei, fiind arestat ca legionar. De menţionat că profesorul Mircea Iorga s-a ridicat în apărarea elevului său, cerând eliberarea. A fost singurul profesor care i-a încheiat media şcolară în vara anului 1948...Arestat în 15 iunie 1948, judecat de Tribunalul Militar Bucureşti, Aurel a fost condamnat la 15 ani temniţă grea pentru “activitate subversivă în cadrul frăţiilor de cruce”. Execută integral condamnarea în temniţele Cluj, Târgşor, Gherla, Jilava, Poarta Albă, Văcăreşti, Aiud.

La Târgşor este considerat, alături de Virgil Maxim şi alţi 3 camarazi, drept “comandamentul legionar” al închisorii. Este mutat în lanţuri la Gherla unde intră în infernul reeducării. Rămâne vertical şi respinge compromisul. În 1954 depune mărturie în procesul “reeducării”.

Eliberat în 1963, se va dedica vocaţiei sale: sculptura - pe care a avut timp să o deprindă şi să o perfecţioneze în temniţele comuniste.“Sculptorul Patriarhiei”, Aurel Obreja a condus atelierele de scupltură de la Plumbuita. Troiţe, Cruci, iconostase... pasiunea şi munca lui Aurel Obreja înfrumuseţează numeroase biserici şi mănăstiri din ţară şi străinătate. După mai mulţi ani petrecuţi în suferinţe şi pătimiri ale vârstei, Aurel Obreja s-a mutat în veşnicie la 17 septembrie 2017, fiind înmormântat în satul natal. În veci pomenirea lui! Aurel Obreja - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Valentin Cantor

Valentin s-a născut la 15 iunie 1928 în Târgu Mureş, în familia funcţionarilor Alexandru şi Aristia. Absolvent al Facultăţii de Chimie, va fi arestat de Securitate în 1952, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 6 ani detenţie pentru “uneltire împotriva orânduirii sociale”. Arestat pentru ca s-a opus colectivizării şi pentru că deţinea “publicaţii interzise” (manifeste anticomuniste) va executa 3 ani şi 4 luni din condamnare, fiind eliberat în 1955.Detenţia o execută, în mod neobişnuit, numai la Jilava, unde va sta un timp în celulă cu Monseniorul Vladimir Ghyka. După eliberare nu i se permite să lucreze ca inginer chimist, este în permanenţă urmărit de Securitate. Valentin Cantor hotărăşte să fugă din ţară, era anul 1965. Într-o noapte trece Dunărea spre Iugoslavia. Purta hainele înfăşurate în jurul brâului, protejate într-un sac de plastic. Mai avea cu el actele de identitate, diplomele, un sfert de pâine şi două ouă fierte... Astfel „înarmat” a trecut hotarul în lumea liberă. Din Iugoslavia, cu multe obstacole, peripeţii, dar şi cu ajutor de la Dumnezeu merge în Italia şi apoi în SUA unde se şi stabileşte.

Se căsătoreşte cu Elena - o armâncă aflată şi ea într-un exil amar alături de familie. Intră imediat în legătură cu exilul anticomunist american şi se înscrie în Mişcarea Legionară. Integrat în Garnizoana Legionară America, Valentin Cantor va activa la New York unde a deţinut funcţia de şef de cuib, apoi de Garnizoană, fiind apreciat de Comandantul Horia Sima. În scrisorile trimise lui Victor Corbuţ, Comandantul are numai cuvinte de laudă la adresa lui Valentin, numindu-l în mai multe rânduri „tânărul Cantor”... Pentru meritele sale şi pentru lupta continuă în rândurile Legiunii, a primit în exil funcţia de comandant legionar.

Înzestrat cu reale calităţi jurnalistice, va semna articole zguduitoare în “Libertatea” sau “Drum”, va participa la demonstraţii, conferinţe etc. Valentin Cantor va deveni preşedintele Societăţii „Avram Iancu” din New York, SUA.

După 1990 revine în ţară. Continuă să activeze alături de Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti. Permanent preocupat de tineret, ne caută şi ne adună în jurul său.

După o lungă şi mântuitoare suferinţă, Valentin Cantor a trecut în veşnicie în 5 septembrie 2017, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu Militar din Bucureşti.

În veci pomenirea lui! Valentin Cantor - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Gheorghe Poenaru

Gheorghe s-a născut la 22 august 1924, în comuna Arăneag, judeţul Arad, în familia Gheorghe şi Lucreţia Poenaru. A urmat Liceul Ortodox „Avram Iancu” din Brad, unde a luat contact cu Mişcarea Legionară, încadrându-se în unitatea FDC a liceului. Aici l-a întâlnit pe Adrian Mihuţiu, camaradul sub comanda căruia va deveni partizan anticomunist. După începerea războiului, Gheorghe Poenaru va urma Şcoala de Ofiţeri de la Craiova. Lăsat la vatră după 1944 se va înscrie la Facultatea Politehnică din Timişoara. Se încadrează în Corpul Studenţesc Legionar Timişoara în cadrul căruia va activa alături de colegul şi camaradul Mihuţiu. În 1946 izbucneşte greva studenţească din Cluj, colegii timişoreni declară grevă în semn de solidaritate. Mihuţiu intră în vizorul Siguranţei, dar nu se iau măsuri împotriva lui. Situaţia se schimbă în primăvara lui 1948. Valul de arestări din 14/15 mai 1948 îi ocolesc pe Mihuţiu şi Poenaru, dar Mihuţiu decide să îşi piardă urma. Poenaru îl ascunde un timp la gazda sa în Timişoara, apoi ia toate măsurile pentru a-l escorta în siguranţă în satul natal Măderat/Arad. După 3 luni de linişte, şeful de post din comună îl anunţă pe Mihuţiu că are ordin de arestare. Mihuţiu porneşte într-o cursă a supravieţuirii... Se ascunde în diverse sate, sălaşuri, munţi. Mihuţiu organizează cea mai puternică grupare de rezistenţă armată anticomunistă din Bihor şi Arad. Gheorghe Poenaru este alături de el. Stabilit în Ineu, căsătorit cu Floarea Coş care i-a dăruit un băieţel, Gheorghe Poenaru se va ocupa de recrutarea membrilor organizaţiei şi de organizarea şedinţelor conspirative. În anii 1948-1949 Poenaru a fost arestat de mai multe ori fiind suspectat de legături cu partizanii. Nu a fost însă judecat sau condamnat. Decide să îşi piardă şi el urma, merge în Bihor la Tinca, unde va lucra ca desenator, apoi ca tehnician constructor în Salonta şi în final va ajunge la Inand unde va preda matematică. Cu Securitatea pe urme, grupul Mihuţiu reuseşte să supravieţuiască timp de 7 ani (1949 -1956). Numărul membrilor creşte, fac rost de armament, munţie, sunt alimentaţi şi susţinuţi de o largă reţea de sprijin care era controlată în mare măsură de Poenaru. El se îngrijeşte şi de procurarea hainelor necesare anotimpului rece. Grupul are câteva ciocniri violente cu trupele de Securitate, încearcă şi câteva acţiuni punitive la adresa rerezentanţilor locali ai comuniştilor, lansează apeluri la rezistenţă pentru populaţie şi manifeste. În noiembrie 1956 grupul cade în urma unei trădări. Mihuţiu este arestat, după el încep să cadă rând pe rând partizanii şi sprijinitorii. În total 69 de persoane vor fi arestate. Gheorghe Poenaru este arestat la 8 decembrie 1956 fiind ridicat de autorităţi de la locuinţa sa din Inand şi dus la Securitate în Salonta. A doua zi după arestare va fi trimis la Timişoara unde se va desfăşura ancheta întregului lot fiind condusă personal de şeful Securităţii Timişoara. Judecat de Tribunalul Militar Cluj în Săptămâna Patimilor din 1957, în primul Lot Mihuţiu (format din 20 de persoane), va fi condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire”, Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au primit condamnare la moarte fiind executaţi ulterior la Jilava. Pe fişa matricolă penală a lui Gheorghe Poenaru stă însemnată clar apartenenţa sa polítică: „legionar confirmat”... Urmează periplul carceral: Timişoara, Jilava, Arad, Aiud, Ostrov… se va elibera în 4 august 1964, odată cu decretul general de graţiere a foştilor deţinuţi politici. După 1990, deşi cu sănătatea şubrezită şi cu vederea afectată, se va afla din nou în prima linie de acţiune. Este alături de foştii deţinuţi politici în AFDPR, alături de tinerii de la Gazeta de Vest care începeau să descopere adevărul despre trecutul recent al ţării nostre, martirizate de comunism. Poenaru va continua să mărturisească crezul, lupta şi adevărul generaţiei sale, informaţii concretizate în volumul „Rezistenţa anticomunistă în Arad şi Bihor. Grupul Adrian Mihuţiu în mărturia lui Gheorghe Poenaru”, aparută în 2008 la Oradea. După ani grei de suferinţă şi pătimire fizică, cu sufletul de crin şi conştiinţa împăcată, Gheorghe Poenaru a trecut la Domnul în 20 septembrie 2017, mergând să întărească rândurile Legiunii Cereşti. Înmormântarea a avut loc la Oradea, pe data de 22 septembrie 2017, în Cimitirul Municipal.

Drum de foc şi biruinţă! Gheorghe Poenaru - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider