Fundatia George Manu

Editorial
* Rusia şi America: o ecuaţie complicată (I)
Aniversari
* Martirii sunt printre noi... pentru credinţă şi mântuire: Fostul deţinut politic Gelu Gheorghiu a împlinit 95 de ani!
Evenimente
* Ziua eroilor: Balaciu şi Sighet
* Poezia în cătuşe
* Golgota Neamului Românesc
* Cărţile Memoriei Anticomuniste la Gaudeamus Oradea
* Pelerinaj la Sighet – 2017
* Pe urmele pătimitorilor din temniţa Jilava!
Articole generale
* Chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu
* Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu
* Aiud - templu al suferinţei şi demnităţii româneşti
* Manu - O familie care nu s-a dat bătută -INTERVIU Şerban Manu, fiul lui George Manu
* Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: 26 mai 1949: “Scânteia” anunţă începerea lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră
* Din Temniţele Memoriei: Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu
* Flori de aur din Maramureş (36)
* România şi sfârşitul Europei (2)
* La Division Azul (2) “¡RUSIA ES CULPABLE!”
* Bihorencele (Liceeni în închisori)
* Din Temniţele Memoriei: 14 mai 1948
Spiritualitate
* Centenarul apariţiilor Fecioarei Maria la Fatima (1917-2017)
In memoriam
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 25 mai 1993
* Gheorghe Jimboiu - Un înger în trup
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 5 mai 2017


Rusia şi America: o ecuaţie complicată (I)

Preambul. Russiagate – o piatră de moară pentru Donald Trump

De când Donald Trump a devenit oficial preşedinte al Statelor Unite, tirul presei establishmentului asupra sa s-a înteţit încontinuu. E evident că asistăm la o campanie concertată pe care Trump însuşi a caracterizat-o drept o „vânătoare de vrăjitoare“ fără precedent. Scopul ei pare a fi nici mai mult nici mai puţin decât amorsarea unui nou scandal de tip Watergate, menit să-l împingă la părăsirea funcţiei prezidenţiale înainte de termen. Nu e vorba aici în primul rând de micile gafe ale preşedintelui, de „faptele alternative“ pe care le prezintă, sau de unele atitudini diletante, care ignoră complexitatea scenei politice internaţionale, soldate adesea cu un volte-face, cum ar fi atitudinea faţă de NATO, considerat iniţial drept o instituţie „perimată“, sau poziţia teoretic neintervenţionistă, la care a renunţat foarte repede şi pragmatic în cazul Siriei sau Coreii de Nord. Peste asemenea elemente, prilejuite cu largheţe de înseşi atitudinile lui Donald Trump (un novice aflat în proces de acumulare de experienţă politică în perioada de debut a mandatului său) s-ar putea la o adică trece cu uşurinţă. Adversarii se văd confirmaţi, iar pentru partizani e prea puţin ca să fie cu adevărat impresionaţi în sens negativ, câtă vreme Trump îşi îndeplineşte promisiunile electorale.

Numai că presa gen Washington Post sau New York Times nu se rezumă la atât, ci loveşte cu artileria grea, folosind informaţii pe surse provenite din sfera serviciilor secrete. Acuzaţii netransparente, insinuări, urmate de dezminţiri adesea bâlbâite, care ne duc cu gândul la zicerea că nu iese fum fără foc. Punctul nevralgic în discuţie este relaţia lui Trump şi a echipei din jurul său cu Rusia. S-a lansat ipoteza că hackerii ruşi s-au implicat în campania electorală, făcând publice informaţii compromiţătoare la adresa lui Hillary Clinton. S-au scos la iveală contactele avute cu ambasada Rusiei prin ex-consilierul de securitate, generalul Michael Flynn, dar în calitate încă neoficială, înainte de preluarea funcţiei de preşedinte de către Trump. Strâns cu uşa, Flynn a fost nevoit să demisioneze. Scandalul se amplifică. FBI-ul condus de James Comey anchetează conexiunile ruse ale echipei prezidenţiale. Între Trump şi Comey are loc o întâlnire privată, în care preşedintele îi face directorului FBI o solicitare. Acesta refuză să îi dea curs şi este demis. Nu ştim cu exactitate ce s-a discutat, căci versiunile diferă. Tabăra anti-Trump susţine că preşedintele ar fi cerut nici mai mult nici mai puţin stoparea anchetei, adica o ingerinţă nelegitimă  în activitatea altei instituţii a statului. De cealaltă parte se afirmă că a fost vorba doar de ridicarea unei pretenţii de loialitate la adresa sa. Totul se bazează pe informaţii obţinute de la surse din „interior“, fie de la Casa Albă, fie din cadrul FBI. Caracterul vag şi insinuant se păstrează în permanenţă. Miezul unor fapte pare a nu fi contestat de nimeni, dar nuanţele diferă, iar ele sunt în cele din urmă cele care imprimă caracterul decisiv. Când Trump a susţinut în public că în timpul campaniei electorale FBI-ul i-a interceptat telefoanele de la Trump-Tower la iniţiativa preşedintelui Obama, a fost acuzat că nu aduce dovezi concrete. A reieşit în final că această posibilitate pare a fi reală dar, ni se spune, Trump nu ar fi fost vizat direct de această măsură, el fiind doar o „victimă colaterală“. Vasăzică a fost totuşi ceva, nu iese fum fără foc, dar tot nu ştim cu exactitate ce e adevăr şi ce e o simplă fumigenă pentru a deruta opinia publică. De aceeaşi natură sunt şi acuzaţiile care se aduc acum lui Trump şi oamenilor săi: tot simple afirmaţii, fără dovezi concrete. Ultimul vizat este chiar ginerele şi consilierul său Jared Kushner, care ar fi intenţionat instituirea unui canal secret de comunicare cu Kremlinul prin intermediul ambasadei ruse. Sursa acestor informaţii o reprezintă iarăşi serviciile secrete, ele bazându-se, după cum ni se spune, pe interceptări ale comunicaţiilor dintre ambasada rusă de la Washington şi Moscova.

Iarăşi, nu putem şti ce este adevărat şi ce nu, în afară de faptul cert că anumite cercuri din serviciile secrete se implică în mod direct şi partizan în politică, transmiţând presei informaţii despre care nimeni nu ştie cum ar putea fi confirmate sau infirmate. Sau poate că scopul e tocmai menţinerea subiectului în atenţia generală, în paralel cu ancheta independentă efectuată la cererea Congresului de către procurorul special Robert Mueller, ex-director al FBI.

În tot cazul, cheia acestui şir de evenimente, punctul lor nevralgic, îl reprezintă relaţia încă neclarificată dintre regimul Trump şi Rusia lui Vladimir Putin. Între cei doi şefi de stat se sugerează că ar exista afinităţi şi chiar interese comune. E limpede că Donald Trump şi-a dorit un nou tip de relaţie cu Rusia, dar totul pare a nu se fi cristalizat încă definitiv. De la opinia iniţială că NATO ar fi o alianţă perimată, lipsită de obiect, Trump s-a răsucit cu 180 de grade şi a cerut partenerilor sporirea cheltuielilor militare până la nivelul de 2% din PIB. Totuşi, pe plan internaţional noua politică externă a SUA a devenit una pragmatică şi dezideologizată, în comparaţie cu cea a predecesorului său, axată pe „exportul valorilor americane“ în lumea largă şi care a dus la o serie de blocaje în zona fierbinte a Orientului şi la îngheţul total al relaţiilor cu Rusia.

E prea devreme să ne putem pronunţa asupra unei posibile linii coerente în noua politică externă americană, aşa că am redat doar câteva impresii la prima vedere. De aceea în cele ce urmează voi schimba perspectiva, încercând să prezint cum se văd lucrurile privite dinspre Moscova.

E cert că între Clinton şi Trump Rusia l-a preferat pe ultimul. Rămâne de văzut dacă doar din pur pragmatism, ca fiind adversarul mai puţin primejdios din punctul său de vedere, sau dacă poate fi vorba şi de anumite afinităţi ideologice în perspectiva unei posibile alianţe între doi şefi de stat cu puseuri mai mult sau mai puţin autocratice, îndreptate împotriva „globalismului“, „valorilor occidentale“, „democraţiilor liberale“ sau „corectitudinii politice“.

Un posibil răspuns îl putem avea dacă ne oprim asupra ideologiei „eurasianismului“ promovată de Aleksandr Dughin. Cu menţiunea că, deşi el are o influenţă indiscutabilă, opiniile sale nu sunt întrutotul reprezentative pentru politica oficială a Rusiei, care adesea e silită să adopte atitudini mai realiste, pragmatice, să practice conjunctural şi unele manevre tactice care ies din cadrele rigide ale ideolgiei dughiniste. Totuşi, în forma ei pură, această teorie a „geopoliticii“ trasează linia generală pe care se preconizează orientarea statului rus pe scena internaţională. Iar această poziţie se defineşte par excellence drept un antagonism ireductibil faţă de „puterile maritime“, SUA şi Marea Britanie, încercând totodată să modeleze megacontinentul euroasiatic conform unui tradiţionalism eclectic sub tutelă rusească.

Intermezzo. Alexandr Dughin în România – „Hai să dăm mână cu mână“

Pe 5 aprilie 2017 a avut loc lansarea la Bucureşti a traducerii româneşti a cărţii „Destin eurasianist“ a controversatului gânditor şi ideolog rus. Din teama de a nu fi etichetate de isteriile presei corecte politic drept „dughinişti“ sau „filoruşi“ doar datorită prezenţei în aceeaşi sală cu Dughin, personalităţile dreptei creştine de la noi au lipsit de la eveniment. Totuşi, au fost de faţă câţiva jurnalişti care au relatat într-un mod suficient de detaliat, şi care pare obiectiv şi lipsit de preconcepţii.

Discursul ţinut cu acest prilej de către Dughin a fost pe alocuri surprinzător, el silindu-se în mod evident să câştige bunăvoinţa publicului românesc. A venit cu temele făcute, arătând că e un cunoscător al scrierilor lui Blaga, Eliade, sau Nae Ionescu. A vorbit despre „Rusia eternă“ şi „România eternă“, între care nu ar trebui de fapt să existe vreun conflict. A rostit şi unele cuvinte pe care românii demult ar fi dorit să le audă din partea vecinului de la Răsărit (chiar dacă vecinătatea actuală e una peste Marea Neagră). Nu toate aspectele societăţii ruse actuale sunt pozitive, spune Dughin, dar această semnalare a unor neajunsuri provine din patriotism şi iubire de ţară, el rămânând fidel lui Putin şi regimului său. Mai mult, Dughin a recunoscut că de-a lungul istoriei Rusia a comis multe nedreptăţi la adresa României, sperând că printr-un dialog profund neînţelegerile româno-ruse s-ar putea risipi.

Evident, Dughin a perorat şi împotriva ideologiei globaliste, care printre altele tinde spre suprimarea identităţilor naţionale, spre dizolvarea valorilor tradiţionale prin instrumentalizarea grupărilor LGBT şi promovarea căsătoriilor homosexuale, etc.

Ţelul său vădit a fost acela de a capta bunăvoinţă, de a câştiga încrederea publicului (deşi, cum spuneam, intelectualitatea dreptei de la noi a cam lipsit de la întâlnire) şi de a încerca să cânte precum o sirenă răsăriteană aria „hai să dăm mână cu mână“ împotriva globalismului şi a decadenţei occidentale.

La prima vedere totul sună îmbietor. Nu cred că a omis să spună ceva din ceea ce românii şi-ar dori să audă din partea Rusiei: înţelegere pentru cultura şi spiritualitatea românească, evidenţierea unor afinităţi, un mea culpa pentru nedreptăţile trecutului comise de Rusia. Deşi acestea au fost de o amploare care nu poate fi expediată în doar câteva cuvinte exprimând o tardivă părere de rău, ar putea fi măcar un început.

Totuşi, la o privire mai atentă, nu putem decât să fim sceptici şi refractari la asemenea propuneri. E limpede că pe Dughin nu îl interesează cu adevărat trecutul. Dacă împrejurările o cer, nu îl costă nimic să facă nişte declaraţii de complezenţă. Cine cunoaşte atitudinile Rusiei, ştie foarte bine că aceasta îşi urmăreşte cu înverşunare doar propriul interes. Dacă e nevoie, poate şi să comită câteva reverenţe formale, menite să gâdile superficial nişte răni istorice profunde, totul fiind în fond o retorică care nu o angajează cu nimic. Căci interesul Rusiei nu e acela de repara nedreptăţile trecute, ci de a-şi atrage noi aliaţi într-un front cu pretenţii antiglobaliste, dar care în subsidiar e menit să servească în primul rând interesului rus. Ce va fi pe urmă cu interesele aliaţilor atraşi conjunctural de partea ei, nu mai contează.

În tot cazul, pentru închegarea unui asemenea front (care implică în mod automat slăbirea părţii adverse) e nevoie de o ideologie. Iar ideologia dughinistă este una construită prin definiţie prin antagonism la adresa celor pe care îi priveşte drept principalul adversar: lumea occidentală şi valorile ei dominante la această oră. Prin urmare, nimic mai firesc ca Rusia să instrumentalizeze ceea ce este respins dincolo: valorile naţionale, conservatorismul, tradiţia. Din păcate, opoziţia occidentală (aşa-numitele partide populiste), aflată la o distanţă prea mare şi neavând experienţa unor relaţii istorice directe şi concrete cu Rusia, tinde să se integreze necondiţionat în acest front, ignorând o serie de realităţi.

Prima dintre ele ar fi aceea că Rusia s-a profilat dintotdeauna cu o identitate prin definiţie antioccidentală, printr-un antagonism ireductibil faţă de Europa. Orientarea teoretizată de Dughin e prin urmare una cu un caracter eclectic, menită să coalizeze de partea Rusiei (şi sub conducerea ei, se înţelege) toate curentele antiglobaliste şi antiliberale. Avem de-a face mai precis cu o construcţie oarecum artificială, bazată în mod primordial pe o negaţie. Rusia şi-a definit principalul duşman şi încearcă să coalizeze în jurul său toate forţele care au la rândul lor acelaşi adversar.

Aparent nimic mai firesc, sau? Iar pentru aceasta pot fi date, dacă e cazul, şi câteva declaraţii de complezenţă menite să şteargă cu buretele aspectele controversate ale trecutului rus, mai ales când vine vorba de a curta diverse curente care la rândul lor nu se împacă cu această tendinţă globalistă. Mai mult, în vederea aceluiaşi scop nu e nevoie de o construcţie ideatică limpede şi bazată în mod inechivoc pe elemente ale binelui în opoziţie cu acţiunile răului în această lume. Nu. Ceea ce ni se propune prin ideologia dughinistă e o alianţă eterogenă, moralmente laxă, bazată pe numitorul comun al opoziţiei la adresa globalismului, menită să includă toate forţele mapamondului care au acelaşi adversar. Mai precis, ni se propune să ne alăturăm unei coaliţii ruso-islamo-chineze, împreună cu grupările marxiste sud-americane şi cu orice altceva este orientat împotriva aceluiaşi duşman comun: „imperialismul american“, ca descriere alternativă a „globalizării“.

Să fie aceasta într-adevăr o veritabilă coaliţie a forţelor binelui împotriva forţelor răului de pe această planetă? Avem toate motivele să rămânem sceptici. Dacă ni s-ar propune o coaliţie cu caracter creştin, dincolo de graniţele confesionale, împotriva ateismului şi a ideologiilor sale derivate, ar fi fost poate altceva. Dar nu, ceea ce ni se oferă e o coaliţie cu caracter strict „antioccidental“, bazată pe un spectru larg de orientări posibile, în spatele căreia tutelează şi trage sforile nimeni altcineva decât Kremlinul. Ceea ce ni se propune e să devenim nişte marionete sau „idioţi utili“ într-o alianţă cu temeiuri şi perspective ceţoase, asta dacă refuzăm să vedem consecvenţa interesului rus din spatele acestor manevre.

Ca să ne dăm seama că aşa stau lucrurile şi că pentru România nu încape vorbă să intre în hora dughinistă, e suficient să ne ridicăm puţin privirea, chiar aşa sceptică cum s-a conturat în urma cântecelor de sirenă ale lui Dughin. Vom vedea astfel cum arată edificiul său ideologic în ansamblu, unde nu ni se rezervă decât un rol de rotiţă menită să servească interesului fundamental al Rusiei. Şi cam atât, căci dincolo de asta nu se văd care ar fi câştigurile (fie ele şi morale) ale implicării României (sau doar a părţii ei conservatoare) într-o asemenea direcţie.

Edificatoare în acest sens e dezbaterea dintre Aleksandr Dughin şi filosoful brazilian Olavo de Carvalho (stabilit în Statele Unite), apărută şi în limba română la Editura Humanitas la sfârşitul anului trecut, sub titlul „Statele Unite şi Noua Ordine Mondială“. Pus în faţa unui adversar de calibru intelectual, cu o atitudine incomodă (la rândul său adversar al globalismului), Dughin îşi arată adevărata sa faţă. Dialogul dintre cei doi ne arată în mod evident de ce un asemenea front antiglobalist preconizat de Dughin nu poate avea un temei cu adevărat serios, fiind doar proiecţia fumigenă a unei ideologii utopic-revoluţionare.

(va urma)

 

Bogdan Munteanu 

divider



Martirii sunt printre noi... pentru credinţă şi mântuire: Fostul deţinut politic Gelu Gheorghiu a împlinit 95 de ani!

Născut la 29 mai 1922, la Galaţi; frate de cruce, apoi legionar; student la Politehnică; implicat din 1944 în mişcarea de rezistenţă armată, alături de grupul format de Ionuţ Stoica şi Serban Secu; membru al ultimului Comandament Legionar din ţară (1946). Arestat la 13 iunie 1948, este condamnat iniţial la 8 ani temniţă grea pentru adăpostirea unor fraţi de cruce; în 1950 Securitatea descoperă implicarea sa pe linie de rezistenţă anticomunistă şi îl judecă într-un nou proces, primind de această dată o condamnare de 25 ani muncă silnică. Fiind student, este trimis la închisoarea Piteşti unde trece prin iadul „reeducării” timp de aproape un an. Rezistă fară să accepte nicio secundă acţiunea de reeducare; continuă detenţia la Aiud, Jilava, Văcăreşti, Gherla. Eliberat în 31 iulie 1964, nu i se va permite să îşi continuie studiile, va lucra întâi ca electrician, apoi ca tehnician până la pensionare. Se căsătoreşte cu Vanghelina cu care a trăit o minunată poveste de dragoste timp de 72 ani! (s-au cunoscut şi îndrăgostit încă din adolescenţă). Membru de bază al fundaţiei noastre, reponsabil cu administrarea şi difuzarea revistei “Permanenţe”; preşedintele Fundaţiei Prodesor George Manu între 2013-2015. La mulţi şi binecuvântaţi ani!

 

divider



Ziua eroilor: Balaciu şi Sighet

De „Ziua Eroilor”, în bisericile din toată ţara şi din străinătate se fac pomeniri pentru eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră. Între eroii neamului se află şi foştii deţinuţi politici din temniţele carliste, antonesciene şi comuniste.

În 4 mai 1920 statul român a stabilit prin decret-lege nr. 1693 că ziua naţională de pomenire a eroilor să fie sărbătorită de Înălţarea Domnului. Tot la 4 mai 1920 Sfântul Sinod al BOR stabileşte că la praznicul Înălţării Domnului se va săvârşi pomenirea eroilor neamului românesc. În 1948 comuniştii modifică data de pomenire a eroilor, aceasta fiind sărbătorită la 9 mai, odată cu ziua „Independenţei de Stat a României şi a Victoriei asupra Fascismului”. Mai mult decât atât, pomenirile pentru eroi oficiate de Inălţare au devenit capete de acuzare pentru preoţii care nu au respectat dispoziţiile date de autorităţi. Este cazul - printre alţii - al Arhimandritului Serafim Georgescu, stareţul Mânăstirii Sinaia, care a fost arestat de comunişti la 15 iunie 1948 pentru că oficiase în data de 10 iunie - Inălţarea Domnului, un parastas pentru eroii neamului. Din 1990 se revine la tradiţia interbelică. Prin legile 48/1995 şi 379/2003 statul român readuce oficial Ziua Eroilor în ziua Inălţării Domnului.

Neavând nicio zi consacrată pomenirii pătimitorilor din temniţele, prigoanele şi exilul amar al secolului XX, din 1990 supravieţuitorii temniţelor şi prigoanelor încep să facă pomeniri pentru camarazii de crez şi suferinţă în 9 martie şi de Ziua Eroilor. După ridicarea monumentelor închinate foştilor deţinuti politici în diverse localităţi din ţară, pomenirile săvărşite de Cei 40 de Mucenici şi Ziua Eroilor încep să se săvârşească în jurul lor. Deşi parastasele se fac în toate locurile în care există interes, monumente, supravieţuitori sau urmaşi ai acestora, de Inălţarea Domnului s-au consacrat două locuri ale memoriei în care evenimentul capătă o conotaţie specială: Balaciu şi Sighet.

În 1996 se sfinţea de Înălţarea Domnului, la Balaciu (Ialomiţa), un monument ridicat în memoria eroilor fără de mormânt - de la Burebista până la marii domnitori, de la eroii din Războiul de Independenţă la cei din Războaiele Mondiale, de la morţii prigoanei caliste, până la eroii anticomunişti din munţi, din temniţe şi deportări. Monumentul a fost proiectat de arhitectul Anghel Marcu (autor printre altele al Monumentului Calvarul Aiudului), partea tehnică a fost supervizată de inginerul Constantin Iulian, iar construcţia s-a realizat prin muncă voluntară. Între 1992 şi 1996 au avut loc tabere de muncă în care foştii deţinuţi politici au lucrat cot la cot cu tinerii care descoperau o parte neştiută din istoria recentă a ţării noastre. Comandantul taberei a fost Bunicul - Emanoil Paraschivaş.

Iniţiat din 1992 de Ana Blandiana şi Romulus Rusan (sub egida Alianţei Civice la acea dată), Memorialul Sighet începe să organizeze de Inălţarea Domnului, începând cu 2003, o serie de activităţi comemorative reunite sub titlul „Ziua Memoriei”. An de an, membrii AFDPR, alături de personalităţi ale vieţii publice, preoţi şi tineri, participă în Cimitirul Săracilor la slujba de pomenire pentru cei morţi în închisori, în lagăre, în deportări. Au loc deasemenea dezbateri, lansări de carte, concerte sau vernisaje.

La Balaciu, la Sighet şi în toată ţara: veşnică să fie pomenirea tuturor eroilor neamului românesc!

Cezarina Condurache 

divider



Poezia în cătuşe

După cum aţi putut afla dintr-un număr precedent al revistei noastre, Parohia Sf. Dimtrie Izvorâtorul de Mir din Cluj-Napoca a demarat, în luna martie, o serie de evenimente închinată apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului. Primul astfel de eveniment, intitulat “Doamnele demnităţii româneşti” şi organizat în apropierea sărbătorii Bunei Vestiri, a fost dedicat femeilor care au pătimit pentru credinţă şi neam în temniţele comuniste.

Cea de-a doua astfel de seară a avut loc pe data de 14 mai 2017, dată ce marchează un moment important şi tragic în istoria noastră recentă: dezlănţuirea calvarului, a prigoanei comuniste împotriva neamului românesc prin începerea arestărilor masive în rândul celor care se opuneau acestui regim diaboli, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948.Pentru că la finele lunii aprilie s-au împlinit 42 de ani de la moartea lui Radu Gyr, organizatorii au ales ca de data aceasta seara să îi fie închinată acestui poet mărturisitor în special, precum şi poeziei temniţelor în general.

La acest eveniment, inititulat Poezia în cătuşe - Versul-Rugăciune şi Poetul-Apostol au participat doamna profesoară Crina Palas, doctor în literatura detenţiei şi rezistenţei anticomuniste şi Elena Ivanca, actriţă la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca.

Seara a fost astfel deschisă cu un recital susţinut de Elena Ivanca, moment plin de emoţie prin intermediul căruia cei prezenţi au fost introduşi în atmosfera poeziei lui Radu Gyr. Actriţa însăşi a mărturisit că are o afinitate deosebită pentru versurile acestui poet mărturisitor, lucru pe care l-a demonstrat printr-o interpretare care a reuşit să impresioneze publicul până la lacrimi.

A urmat prezentarea unui material video în care mai mulţi supravieţuitori ai iadului comunist (Aspazia Oţel Petrescu, Tudora Manea Cristea, Demostene Andronescu, Virgil Totoescu, Ilie Tudor etc) au dat mărturie despre rolul important pe care poezia închisorilor l-a jucat în viaţa celor întemniţaţi.

Conferinţa care a urmat, susţinută de doamna profesoară Crina Palas, doctor în literatura detenţiei şi rezistenţei anticomuniste, a uimit chiar şi preoţii prezenţi prin exegeza nu doar literară, ci şi teologică a poeziei lui Radu Gyr. La finalul discursului său, Crina Palas a prezentat publicului şi un panou cu obiecte realizate în detenţie de către mărturisitorii Ilie şi Mara Banciu.

Cel de-al doilea moment recitativ susţinut de Elena Ivanca a încheiat seara în duh de rugăciune: “Doamne, fă din suferinţă/ Pod de aur, pod înalt./ Fă din lacrimă velinţă/ Ca-ntr-un pat adânc şi cald.”La final, a luat cuvântul şi părintele paroh Ioan Goje care a mulţumit atât invitatelor, cât şi celei care a organizat şi moderat acest eveniment: prietena noastră de la Cluj, Alina Deac. Într-un discurs frumos şi plin de emoţie, sfinţia sa a subliniat importanţa pe care o are, în viaţa bisericii şi a ţării noastre, cinstirea acestor martiri, apărători ai dreaptei credinţe în timpul prigoanei comuniste, mulţumind Sfântului Sinod pentru iniţiativa de a-i omagia anul acesta. Părintele a mai amintit celor prezenţi că se află în paraclisul patronat de Sfântul Ioan Rusul, martir şi mărturisitor al credinţei el însuşi, sfânt care, cu siguranţă, a contribuit şi el, alături de toţi mucenicii evocaţi, la crearea unei atmosfere speciale, încărcată de emoţie, bucurie duhovnicească şi duh de rugăciune.

Corespondenţă de la Cluj 

divider



Golgota Neamului Românesc

Biserica Soborul Maicii Domnului din Bucureşti şi Fundaţia Profesor George Manu au organizat, în data de 7 mai 2017, o serie de activităţi comemorative închinate pătimitorilor din temniţele comuniste, sub titlul „GOLGOTA NEAMULUI ROMÂNESC”.

Seara a început cu un recital de cântec şi poezie susţinut de corul alcătuit din elevii Şcolii Generale Liviu Rebreanu şi ai Liceului Alexandru Ioan Cuza. Reuniţi sub bagheta doamnei profesoare Ştefania Ciungu, copiii au adus un emoţionant omagiu foştilor deţinuţi politici.

Doamna profesoară Janina Burlacu a făcut o scurtă prezentare cronologică a urgiei comuniste abătute peste ţara noastră. Au urmat 4 prezentări despre sfinţii închisorilor susţinute de elevii Liceului Alexandru Ioan Cuza şi de Cristian Roth - student la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Prezentările au fost susţinute liber şi au fost însoţite de prezentări vizuale. Lucrările copiilor fac parte dintr-un proiect amplu pe care Fundaţia noastra îl derulează cu liceul de peste 3 ani, sub titlul “Memoria Prezentului”.

Invitatele speciale ale serii au fost doamnele dr. Galina Răduleanu şi Niculina Moica - deţinute politic în timpul regimului comunist. Acestea au împărtăşit participanţilor motivele pentru care au fost arestate, tratamentul la care au fost supuse în calitate de “duşmani ai poporului”, modul în care au supravieţuit infernului concentraţionar, dificultăţile de a relua firul vieţii după eliberare şi speranţa că generaţiile actuale nu vor uita sacrificiul şi pătimirea unui întregi generaţii care a urcat în temniţe Golgota Neamului Românesc.

La final, atât doamna Răduleanu, cât şi doamna Moica au răspuns întrebărilor din sală şi au oferit autografe celor care au achiziţionat cărţi de la standul Editurii Evdokimos, amenajat în interiorul bisericii. Seara s-a încheiat cu o agapă oferită de parohia Soborul Maicii Domnului.

Evenimentul a fost organizat cu binecuvântarea Patriarhiei Române şi mediatizat de Basilica, Trinitas TV şi Ziarul Lumina.

Mulţumim minunatelor doamne Nina Moica şi Galina Răduleanu, doamnelor profesoare Janina Burlacu şi Ştefania Ciungu, elevilor Liceului Alexandru Ioan Cuza şi ai Şcolii Generale Liviu Rebreanu. Mulţumim părintelui Sergiu Nicolaescu pentru invitaţie şi promitem să revenim în curând cu un nou proiect în biserica Maicii Domnului!

 

divider



Cărţile Memoriei Anticomuniste la Gaudeamus Oradea

Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu au fost prezente şi anul acesta la Târgul de carte Gaudeamus Oradea, ce s-a defăşurat în Piaţa Unirii, între 10 şi 14 mai. Ca şi la ediţia precedentă, am fost singurul participant care a adus în atenţia publicului orădean carte anticomunistă şi religioasă. Chiar pe 10 mai, în prima zi a târgului, a avut loc lansarea noutăţilor noastre editoriale. Evenimentul desfăşurat sub titlul „Cărţile Memoriei Anticomuniste” a avut loc în Piaţa Unirii, în faţa unui public numeros. Invitaţii noştri au fost dr. Liana Puşcaş, Pr. Marius Vişovan şi foştii deţinuţi politici Cornel Onaca şi Traian Bodea. Invitatul special al manifestării a fost, ca şi anul trecut, PSS Virgil, Episcop greco-catolic de Oradea. Presa orădeană a fost şi de data asta alături de noi, oglindind în ziarele locale lansarea noastră de carte. Calde muţumiri tuturor invitaţilor şi participanţilor!

Fundaţia Profesor George Manu

Cărţile memoriei anticomuniste şi-au găsit, încă din prima zi a Târgului Gaudeamus, locul binemeritat în atenţia cititorilor orădeni dornici de adevăr şi de a cunoaşte cea mai însângerată perioadă a cententenarului pe care îl vom marca.

Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, a afirmat, de curând, la Iaşi că „peste jumătate de secol, începând cu anii 1938, odată cu instaurarea dictaturii carliste, l-am petrecut în teroare”. Anul 2017 fiind declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, ar trebui să aibă în centrul manifestărilor activităţi semnificative, care să omagieze aşa cum se cuvine un martiriu care a salvat România de la toată descompunerea morală. Cărţile de memorialistică ce au văzut lumina tiparului la Editura Evdokimos reprezintă o „piedică în calea uitării”. Astfel, seria manifestărilor din cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, ce se desfăşoară în aceste zile la Oradea, s-a deschis miercuri seara cu evenimentul organizat de Editura Evdokimos, „Cărţile memoriei anticomuniste”. Moderatorul evenimentului a fost dr. Cristina Liana Puşcaş, muzeograf şi vicepreşedintele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”, căreia i-a revenit şi sarcina să prezinte una dintre noile apariţii editoriale ale editurii, cartea „Crăciun însângerat”. Este un volum de mărturii ale foştilor deţinuţi politici care şi-au petrecut multe sărbători în teroare, într-o cruntă supraveghere, dar şi în murmur de colinde. „Părintele Nicolae Bordaşiu din Săbolciu povesteşte cum, în anul 1955, ajuns la închisoarea din Oradea, după cei 6 ani în care a stat ascuns, de Crăciun, în mare taină, în celulă reuşise, frecând de ciment, să confecţioneze medalioane cu chipul lui Isus şi crucifixe, cu acestea, pe marginea unui prici, au improvizat o iesle din staulul din Bethleem”, a arătat Cristina Liana Puşcaş. Printre mărturisitorii din acest volum a fost şi bihoreanul Cornel Onaca, condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat 5 ani, trecând prin 11 închisori. Acesta a fost prezent la întâlnirea cu cititorii orădeni, relatând calvarul prin care a trecut. Invitat de onoare al manifestării a fost părintele Marius Vişovan, de la Sighet, căruia i-a revenit onoarea de a prezenta cărţile Editurii Evdokimos şi de a vorbi despre rolul pe care l-au jucat aceşti martiri în salvarea demnităţii româneşti. Tot legat de martiriul bihorean a fost prezentată şi cartea lui Alexandru Pantea, din Beiuş, care, în anul 1948, a fost arestat pentru apartenenţa la organizaţia „Vulturii Carpaţilor”. Tot de la Beiuş, la Târgul Gaudeamus a venit şi prof. Traian Bodea, care a fost arestat la 15 ani, mărturiile sale fiind cuprinse în cartea „Adolescenţi în zeghe”, pe care o găsiţi în aceste zile tot la standul cu nr. 29 al Editurii Evdokimos. Manifestarea de miercuri seara s-a bucurat, ca de fiecare dată, de prezenţa PSS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea, care a mulţumit foştilor deţinuţi politici atât pentru martiriul lor, cât şi pentru curajul de a scrie. De asemenea, a mulţumit şi reprezentantului editurii, Mircea Bărzoi, pentru efortul de a aduna aceste mărturii.

Dr. Cristina Liana Puşcaş  http://www.crisana.ro

divider



Pelerinaj la Sighet – 2017

Pe 13 mai 2017 a avut loc la Sighetu Marmaţiei pelerinajul naţional anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din sinistra închisoare din localitate, în primul rând ale celor 4 episcopi catolici, încă neidentificaţi în gropile comune din Cimitirul Săracilor de la Ciarda (periferie a oraşului aflată foarte aproape de graniţa cu Ucraina).

Coloana celor aproape

2. 000 de pelerini a parcurs pe jos în procesiune (în ciuda vremii nefavorabile) traseul de 2 km de la închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial) până la Ciarda, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de Nunţiul Apostolic în România, Miguel Maury Buendia înconjurat de 8 episcopi (5 greco-catolici şi 3 romano-catolici) şi peste 100 de preoţi, precum şi călugări şi călugăriţe. Printre participanţi s-au numărat şi seniorii camarazi maramureşeni Petru Codrea, Ioan Ilban, Grigore Hotico, Vasile Măgurean, Melania Riţiu şi alţi veterani ai rezistenţei anticomuniste. O prezenţă excepţională a fost cea a europarlamentarului Mo- nica Macovei.

Cei 4 episcopi catolici morţi la Sighet sunt: Anton Durcovici (+1951), Valeriu Traian Frenţiu (+1952), Ioan Suciu (+1953) şi Tit Liviu Chinezu (+1955) - ultimii doi împletindu-şi destinul de credinţă şi jertfă cu cel al Mişcării Legionare.

Procesul de beatificare (prima fază a canonizării) a episcopilor greco-catolici martiri a intrat în ultima linie dreaptă, finalizarea fiind prevăzută probabil pentru 2018.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Pe urmele pătimitorilor din temniţa Jilava!

In data de 18 mai 2017 am organizat o vizită comemorativă la Fortul 13 Jilava, alături de elevii şi profesorii Liceului Victor Slăvescu din Ploieşti.

Am mers pe urmele pătimitorilor Jilavei însoţiţi de distinsa doamnă Nina Moica - fostă deţinută politic în temniţa Jilava, care a povestit celor prezenţi despre regimul de detenţie, despre suferinţele şi bucuriile trăite în temniţa subpământeană. „Locatară” a Jilavei în urmă cu peste 50 de ani, doamna Nina a răspuns cu mare dragoste şi răbdare tuturor întrebărilor: ce erau priciurile, ce era şerpăria, ce se mânca la Jilava, cât de frig era iarna...Într-una din celulule Reduitului am săvârşit o slujbă de pomenire pentru toţi pătimitorii Jilavei, slujbă oficiată de Părintele Mihai Parniu. Rugăciunile, fumul tămâii care se topea în căţuie, încercând să iasă prin ferestrele zăbrelite, rezonanţa unui „Hristos a Înviat” cântat din zeci de piepturi într-o celulă subpământeană... Emoţie, cinstire şi respect pentru cei ce, prin pătimirile lor, s-au aşezat la temelia mânturii neamului...Mulţumim tuturor pentu participare. Mulţumim domnului inspector şef de penitenciare Cristian Micu pentru amabilitatea şi bucuria cu care ne însoţeşte întotdeauna în vizitele de la Jilava!

Fundaţia „George Manu” 

divider



Chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu

Am venit în faţa dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos şi a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informaţiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos şi neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere şi Filosofie, din cadrul Universităţii Bucureşti. În acelaşi an intră în Mişcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numeşte şefă a Cetăţuilor, care erau -după cum ştim- organizaţiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având- până la moartea sa martirică survenită în 1938- şi funcţia de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetăţuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ţinută morală şi duhovnicească. Membrele Cetăţuilor ţineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani şi se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puţine cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Şi să vrem camarade să dăm ţării acesteia o femeie mare, o femeie care nu şovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voinţă neamului ei. Îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoţionantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alţi 15 copii orfani din Dolj ajung la Bucureşti. 70 de copii strânşi din toată ţara aveau să fie crescuţi pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu şi de neam. În scurt timp, îşi aminteşte domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alţi vreo 60 de copii din toată ţara. Majoritatea din Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învăţat cum să mâncăm. Cum se ţin furculiţa, cuţitul. A început din primele zile iniţierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari şi adevăraţi negustori români. La sfârşitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzaţiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată şi torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliţiei capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetăţui sfărâmate, sfârşitul ei cutremurător: Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torţionarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieşind din el urlete cumplite de durere. Torţionarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumaţi o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai ştie ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ştergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria şi în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăţia morală, cum îl mai numeşte Sfântul Nectarie.

Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanţa judecăţii morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor şi convingerilor sale, nicio ameninţare nu poate să îl înfricoşeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicţie cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reuşeşte să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăţia morală; aceasta îl conduce în arena virtuţilor, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalţă la desăvârşire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiţi în cetate, le deschide poarta Împărăţiei cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă măcar puţin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască şi să ne mântuiască.

Ciprian Voicilă [Fragment din conferinţa dedicată martirilor români din secolul XX, ţinută în data de 19 martie 2013, la Iaşi]

divider



Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

Aristide Lefa - “Fericiţi cei ce plâng”

Am intrat în închisoare la 25 de ani şi am ieşit la 41 de ani. În primul rând, mulţumesc Bunului Dumnezeu că m-a ajutat să trec cu bine prin toate încercările, dar, mai presus de orice, că am avut posibilitatea să desluşesc, fără dubii, ce este esenţial pentru trecătoarea noastră viaţă pământească. Dacă aş fi trăit trei vieţi normale, cred că tot n-aş fi reuşit să-mi dau seama de anumite adevăruri esenţiale, care ar trebui să călăuzească viaţa noastră, a fiecăruia. Pus în condiţii deosebite de viaţă, în care însăşi existenţa fizică era ameninţată, am putut să-mi orientez gândirea şi, în parte, trăirea spre o linie pe care astăzi o socotesc perfect valabilă, sub toate aspectele.

Când am început lupta contra comunismului eram hotărât să acţionez cu toate mijloacele pentru înfrângerea acestuia, în primul rând cu „spada”. Şi ca mine gândeau toţi cei ce se alăturaseră acestei idei. După ce am intrat în temniţă, iniţial adoptaserăm aceeaşi poziţie, gata oricând să înfruntăm duşmanul, chiar dacă lupta era complet inegală - noi în lanţuri, ei cu pistolul în mână. Duşi la închisoarea Piteşti, la începutul anului 1949, eram, în permanenţă, puşi pe scandal, refuzam mâncarea când ni se părea mai slabă, eram mereu în conflict cu administraţia. Acolo, am întâlnit, pentru prima oară, grupul celor ce executaseră deja opt ani de închisoare şi care aveau experienţa pe care noi încă nu o aveam.

Erau foarte liniştiţi, aveau o poziţie demnă de rezistenţă pasivă şi ne sfătuiau şi pe noi s-o adoptăm, fiind cea mai indicată. Cu ani în urmă avuseseră şi ei aceeaşi atitudine bătăioasă ce le atrăsese o serie de represiuni din partea administraţiei, fără nici un folos. Noi îi socoteam „roşi” de închisoare, capitularzi într-o oarecare măsură şi îi priveam cam de sus. Şi câtă dreptate aveau! Au trebuit să treacă ani în care să trăim propria noastră experienţă ca să ajungem, în final, la aceleaşi concluzii. Trebuie ca omul să trăiască propria-i experienţă, pe propria-i piele, ca să se convingă de nişte adevăruri esenţiale. În închisoare am întâlnit şi diavoli şi sfinţi. Aceştia din urmă împrăştiind în jurul lor lumina taborică şi tot harul pe care credinţa adevărată îmbracă sufletele lor. Pretutindeni în lume se dă o luptă între bine şi rău, dar aceasta se, face mai simţită în închisoare, unde condiţiile de viaţă sunt mai deosebite. Esenţialul este pe ce poziţii ne situăm.

Ca în orice luptă există învingători şi învinşi. Cei ce au învins au fost călăuzitori de suflete şi sprijin în deznădejde. Pentru mine, în anumite situaţii grele, când toate argumentele logice, sociale sau politice cădeau, singurul şi ultimul sprijin a fost credinţa în Dumnezeu. Numai ea m-a întărit şi m-a ajutat să depăşesc clipele de slăbiciune sau chiar de deznădejde. Am simţit, în mai multe rânduri, în mod material, ajutorul Celui de Sus. Oricât de paradoxal ar părea, cele mai mari satisfacţii sufleteşti le-am avut în detenţie şi, în special, la sanatoriul Târgu Ocna. Acolo, datorită câtorva personalităţi în frunte cu Valeriu Gafencu, botezat de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, Ion Ianolide, Gheorghe Jimboiu şi alţii, s-a instalat o atmosferă cu totul deosebită. Dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. Poate şi atmosfera sumbră datorată luptei permanente cu moartea a contribuit la instalarea ei. Sanatoriul se transformase într-un templu de rugăciune. Aici m-am convins că sfinţenia nu este o utopie, cum în vremea noastră materialistă, mulţi sunt înclinaţi să creadă, că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă. Fără îndoială că nu este la îndemâna oricui şi drumul pe care trebuie să-l străbată cel ce tinde la ea este foarte spinos. Cu atât mai mare este răsplata divină cu cât lupta cu răul a fost mai îndârjită; câştigarea vieţii veşnice fiind singurul rost al existenţei omului pe acest pământ.

În lupta noastră, dragostea creştină, dragoste ce crede totul, suferă totul, iartă totul, nădăjduieşte totul, a fost arma cea mai puternică în faţa căreia s-au prăbuşit puterile răului. Un adevărat creştin nu va pricinui niciodată vreun rău semenului său; nu va comite abuzuri şi fărădelegi; nu-şi va prigoni fratele şi nici nu-l va exploata. Cel mai puternic argument în favoarea acestei poziţii sunt cei 45 de ani în care comunismul a instaurat împărăţia diavolului, a ridicat ura la rangul de doctrină şi delaţiunea la rangul de virtute, a distrus sufletele oamenilor. Toate acestea au dus la alterarea sufletelor, la distrugerea morală a societăţii, cu toate consecinţele ei nefaste.

Tragedia pe care o trăim astăzi, după revoluţie, este că, nici după cei 45 de ani în care am simţit cu toţii, din plin, pe propria noastră piele „binefacerile celei mai drepte şi mai umane orânduiri”, nu ne-am trezit din somnul cel aducător de moarte şi mai sunt destui care mai cred în „valorile morale ale comunismului” şi îl regretă. Cum ar putea să intuiască pericolul comunist cei din apus, care n-au avut „fericirea” să-l simtă pe viu, dacă noi nu reuşim acest lucru? După umila mea părere, societatea noastră atât de bolnavă nu se poate redresa decât printr-o încreştinare în fond, nu în formă, cum, din nefericire, este în realitate. Asistăm, nu numai la noi ci în întreaga lume, la o decădere morală pe toate planurile. Unde va ajunge omenirea în astfel de condiţii? Pe drept cuvânt, André Malraux afirma că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Cu toate că, la prima vedere, ar părea utopică părerea că omenirea nu-şi va găsi drumul firesc decât atunci când cei care îi conduc destinele vor fi oameni cu o înaltă ţinută morală în fond şi nu în formă, cum se afirmă în chip demagogic; totuşi acesta este adevărul!

Toate programele politice, oricât ar fi ele de frumoase, nu au absolut nici o valabilitate dacă nu există oameni corespunzători să le aplice. În ultimă instanţă, rezolvarea nu poate veni decât printr-o educaţie susţinută şi eficienţă, în cazul nostru, trăirea creştină de fond a individului şi, în special, a celor ce au puterea. Numai în această situaţie s-ar înlătura toate racilele societăţii noastre. Speranţa a rămas tot tineretul care este nealterat şi entuziast, aşa cum a fost de-a lungul vremurilor.

 fragment din Aristide Lefa - “Fericiţi cei ce plâng”

divider



Aiud - templu al suferinţei şi demnităţii româneşti

“Bătrânul… din poveste s-a oprit/ Cu ochii scăpărându-i ca-n amnare-Bunicule, e pe departe tare/ Cetatea aceea-n care v-au zidit?

Nepoţii par cuprinşi de vâlvătăi/ Ce cresc pe fruntea moşului fierbinte. -Pe unde e cetatea cu morminte/ Ce-a îngropat atâţia dintre-ai tăi?

Bătrânul tace, iar pe geamul ud/ Se scurg alene stropii mari de ploaie…-Auzi bunicule, cum plânge-o cucuvaie?/ E în Aiud, copii… e în Aiud!” (Aurel Vişovan, 1962)

… 8 aprilie 2017… prima mea intrare în temniţa Aiudului, la 53 de ani după ce tatăl meu a ieşit de aici, la 31 iulie 1964, încheindu-şi “pelerinajul”celor 16 ani de detenţie, celelalte etape numindu-se Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Bărăgan, Satu Mare…… 8 aprilie 2017… un grup de camarazi şi prieteni (inclusiv băieţii mei, Mihai şi Liviu) intram în acest templu al suferinţei şi demnităţii româneşti pentru a-l comemora pe savantul martir George Manu - patronul spiritual al Fundaţiei noastre - prin rugăciune şi evocări solemne. Pentru a-l face PREZENT chiar pe locul în care a plecat spre veşnicie după ce a lăsat neamului o mărturie de o dârzenie impresionantă. Dar şi cu gândul la alţi martiri care au plecat la Domnul de la Aiud şi din alte gheene ale iadului comunist.

Încă din prima curte interioară ne întâmpină un perete imens cu sutele de nume, pentru noi sfinte, ale deţinuţilor politici decedaţi în această închisoare dar parca şi mai importantă este precizarea perioadei pe care lista deceselor o acoperă: 1941-1964. Acest “1941” pentru noi este foarte important pentru că face dreptate zecilor de mii de tineri legionari victime ale abuzurilor regimului Antonescu, ajunşi în temniţe şi lagăre ca urmare a unor farse judiciare şi pe care corectitudinea politică actuală ar vrea să-i excludă complet de la recunoştinţă naţiunii, deşi aceştia, nu numai că au suferit nevinovaţi dar au şi fost în marea lor majoritate oameni de mare valoare morală şi intelectuală, veritabila elită a tineretului român. Unii din ei ajunşi foarte sus pe treptele sfinţeniei creştine, îşi aşteaptă canonizarea… Să notăm în trecere absurdul legii 217 şi a corectitudinii politice actuale, care deşi condamnă fără echivoc regimul Antonescu validează automat legile, sentinţele şi propaganda acestuia când e vorba de legionari. Această schizofrenie istorică demască total lipsa de coerenţă şi onestitate a demersului domnilor Florian, Totok şi a echipei dumnealor care se declară zgomotos ca “antifascişti” şi “apărători ai drepturilor omului” dar le pun pe toate în paranteză în funcţie de interese tactice obscure. Ce ruşine!

Încerc să rememorez viaţa tatălui meu în cei aproape 7 ani petrecuţi aici, la Aiud. Sosirea a fost în 1954, venind de la Baia Sprie:

“Începuseră să apară primele raze ale primăverii, când într-o bună zi suntem scoşi din cameră şi duşi într-o baracă din colonie. În baraca respectivă am întâlnit pe ceilalţi legionari care au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în mină, spunându-li-se că toţi legionarii vor pleca la Aiud.

După câteva zile am fost încărcaţi în dube auto şi transportaţi la gară, apoi în duba tren cu destinaţia Aiud. În duba tren ne-am întâlnit şi cu alţi legionari care veneau de la minele Valea Nistrului şi Cavnic. Mulţi dintre aceştia îmi erau cunoscuţi. Printre ei era unul foarte simpatico, pe nume Dărău. Acestuia îi plăcea mult Rapsodia Maramureşului compusă de mine în primele luni de detenţie la închisoarea din Sighetu Marmaţiei. În dubă s-a alcătuit la repezeală un cor din cei mai buni cântăreţi de la cele trei mine şi în surdină am repetat Rapsodia Maramureşului pe săturate şi apoi am luat-o pe drum înapoi în timp până la cele mai vechi cântece legionare.

Astfel, drumul spre Aiud l-am făcut cântând şi aproape că n-am sesizat când am sosit la destinaţie în gara Aiudului. Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular. Regimul era cel obişnuit la Aiud: cu mâncare foarte slabă, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte rare.”Tot aici a trecut prin suferinţe imense, depăşite doar de amintirea (încă puternică!) a ororilor de la Piteşti: “Aşa am ajuns spre iarna anului 1954. Era în preajma Crăciunului, când un gardian ungur - pe nume Zoltan - ne-a surprins tocmai când ţopăiam mai tare şi ne hârjoneam. Cu o bucurie sadică în colţul gurii ne-a făcut raport de izolare. Suntem duşi unul câte unul la izolare la parter.

În celula de izolare, pe ciment, am găsit o rogojină atât de uzată, încât era ca şi inexistentă. Seara am primit o pătură atât de ruptă, încât am numărat zece găuri mari prin care intra capul, fără să le pun la socoteală pe cele mai mici. În colţul camerei era o tinetă şi lângă ea o cofă cu apă.

Acolo am petrecut sărbătorile cu o supă servită la trei zile şi o bucăţică de pâine. Era un frig teribil. Trebuia să ţopăi tot timpul ca să nu îngheţ. Acolo am stat vreo şapte sau zece zile…Timpul trecea foarte greu datorită foamei şi frigului. În schimb mă puteam ruga. Gândindu-mă la ce am suportat la Piteşti, pedeapsa mi se părea - totuşi - uşoară.

Am fost scoşi de la izolare şi regrupaţi într-o celulă foarte friguroasă de pe ramura de răsărit a celularului. Începuseră să mi se umfle mâinile şi aveam impresia din când în când că mă pierd. Am început să leşin. În una din zile, chiar după ce terminasem rugăciunea, am avut senzaţia morţii…”În momentele mai destinse se bucură de comuniunea cu oameni minunaţi: “Am nimerit în cameră cu nişte oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, dintre care îmi amintesc următoarele nume: Ghiţă Jijie, Alupei Vasile, Tase Berzescu, Gigi Dragon…La iniţiativa lui Ghiţă Jijie se începe un curs de limba engleză pe care şi el şi-o însuşise de la profesorul George Manu cu care fusese în celulă. M-am antrenat mult în această limbă şi cu plăcere…”Părăseşte Aiudul în 1957 dar este readus aici în 1962 după ce primise o nouă condamnare: “Aşteptam înfrigurat hotărârea administraţiei în privinţa mea. Doctorul închisorii din Satu Mare mi-a spus la un consult că voi fi dus la sanatoriul din Tg.

–Ocna (sanatoriu penitenciar). Fiind foarte bolnav era cea mai firească dintre alternative. Celor câteva formalităţi de la grefă nu le-am dat nici o importanţă, ştiind că sanatoriul era în Moldova.

Dar la poartă, stupefacţie! Bolnavului Aurel Vişovan i se puneau lanţuri la picioare. Lanţuri foarte grele, cu obezile cât mâna de groase. Abia m-am putut târî până la dubă. Şi de data asta i-am crezut. Oare pentru a câta oară sunt înşelat, obiectul batjocurii lor? Nu mi-am revenit din durerea şi umilinţa provocată nici când am văzut gara pe care scria cu litere mari: AIUD.

De la tren până la duba auto, zdrăngănitul lanţurilor atrăgeau toate privirile spre mine, mai mult înspăimântate decât mirate sau curioase. “Cine o fi odiosul criminal ce trebuia transportat în asemenea vacarm de lanţuri?”. Chiar şi gardienii din Aiud s-au mirat când au văzut brăţările de la picioare. Şi ei credeau că asemenea lanţuri au rămas de pe vremea imperiului austro-ungar. Au pus mâna pe daltă şi ciocan şi au tăiat mai întâi niturile ca să mi le poată scoate. Şi la Aiud se purtau lanţuri, dar erau făcute cu mai multă economie.”Condiţiile sunt groaznice: “Iată-mă din nou la Aiud, de unde am plecat în 1957. O senzaţie stranie de disperare mă cuprinse total ca un sloi de gheaţă, mai ales după ce am fost îmbrăcat în zeghe de puşcărie. Celula era hidoasă: lată de un metru şi ceva, lungă de doi metri, dar foarte înaltă ; avea un gemuleţ undeva sus de tot. Aceste celule erau chiar lângă poarta închisorii. În interior era un frig de-ţi îngheţau oasele. Nu-mi amintesc să fi avut vreo rogojină pe jos. Singurul mobilier caracteristic celulelor: două tinete. Deci acesta era sanatoriul despre care îmi vorbise doctorul Fenives din Satu-Mare!”Băgat din nou la izolare, ajunge din nou în situaţii - limită: “La terminarea pedepsei am fost mutaţi în altă celulă, cu toţii ; pe latura de răsărit, într-una din cele mai friguroase laturi ale celularului. Slăbit şi mai mult din cauza izolării şi a frigului, boala a răbufnit din nou. Ba mai mult, şi reumatismul a izbucnit violent. Mi s-au umflat mâinile, degetele… începeam să mă pierd. Simţeam că mă sting încetul cu încetul. Într-o dimineaţă, fiind îngenuncheat pentru rugăciune, am avut senzaţia morţii iminente. Le-am spus celorlalţi… cei ce vor supravieţui să le spună celor de acasă că mor cu gândul la ei… După care am căzut leşinat.”Supravieţuieşte şi rezistă tuturor presiunilor aşa zisei “reeducări” orchestrate de colonelul Crăciun: “Administraţia închisorii era mulţumită cu o aderare formală. Puteam să rămânem în interiorul nostru ce am fost, numai să zicem ca dânşii… Zadarnic. Mă simţeam învăluit din toate părţile de o forţă nevăzută. Era harul lui Dumnezeu - cea mai mare răsplată pentru suferinţele îndurate. Cu fruntea sus am intrat în închisoare, cu fruntea sus trebuia să ies.”Pleacă din Aiud odată cu eliberarea tuturor, în seara zilei de 31 iulie 1964: “Ieşirea s-a făcut pe grupuri. Mie mi-a venit rândul cam pe la ora 11 noaptea. O atmosferă stranie ne cuprinsese pe toţi. Nici o exuberanţă, nici o explozie de bucurie, deşi era firesc, când te vedeai liber după atâta amar de ani petrecuţi după gratii. La intrare eram tineri. Doamne, ce tineri eram ! Alţii erau atunci în floarea vârstei. Acum părăseam închisoarea cu o oboseală generală care ne era adânc săpată pe faţă. Unul din motive mai era şi sentimentul că ne eliberam în acelaşi regim în care am fost arestaţi.

De pe poarta închisorii am ieşit cu ultimul grup. Ne-am dus direct la gară. Puteam privi nestingheriţi înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, dar mai ales cerul…”

Nepoţii lui Aurel Vişovan au aflat “cetatea cu morminte”… bucla s-a închis, mesajul a ajuns la destinaţie, suferinţa n-a fost zadarnică. Tineretul României trebuie pus în mişcare pe traseele memoriei, ca să înţelegem cine suntem…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Manu - O familie care nu s-a dat bătută -INTERVIU Şerban Manu, fiul lui George Manu

Inginerul Şerban Manu (79 de ani) povesteşte despre puţinele întâlniri cu George Manu, tatăl lui. Îşi aduce aminte şi de neliniştile financiare ale familiei, de hotărârile legate de carieră şi de plecarea în Franţa în 1982. Acum locuieşte în Bucureşti şi se mai gândeşte câteodată la vremuri de demult.

„Weekend Adevărul“: În copilărie, aţi simţit că aţi petrecut suficient timp cu George Manu, tatăl dumneavoastră?

Şerban Manu: N-am petrecut suficient timp, pentru că tatăl meu, cât eram copil, n-a stat cu mine. În aprilie ’44, când a fost primul bombardament, părinţii au hotărât că trebuie să dispar din Bucureşti, pentru că nu e cazul să îmi cadă o bombă în cap. Şi m-au trimis cu bunica mea la Strejeşti de Drăgăşani, la fosta moşie a lui Stroe Buzescu (n.r. - stolnic în timpul domniei lui Mihai Viteazu), unde am stat până în ’48. Primele patru clase le-am făcut la ţară. Tata a venit în intervalul ăsta de două ori: o dată, două săptămâni, şi altă dată, cam tot atât. Deja începuse să se ascundă şi a venit ca să i se piardă urma. Cum îl consideraţi atunci? Era peste media obişnuită a oamenilor cu care aveam eu de-a face. M-a învăţat şi astronomie. M-a învăţat stelele de prima mărime, pe care le ştiu şi acum. Sunt 21 la număr. Ieşeam în fiecare seară, mi le arăta pe cer, mi le spunea şi a doua zi mă întreba: „Acolo ce e?“. Cred că aveam între 7 şi 9 ani. Ultima dată ne-am întâlnit în Bucureşti, în ’48, cu o lună sau două înainte să-l aresteze, când mi-a transmis vorbă prin mama că ar vrea să mă vadă. Aveam 11 ani deja şi ţin minte că am mâncat împreună o prăjitură la o cofetărie care era unde e acum hotelul Sheraton. Şi mi-a dat a înţelege că probabil nu o să ne mai vedem o perioadă. El credea că pleacă din ţară, dar de fapt a ajuns la puşcărie.

„Ajunge un sacrificiu în familie“

Când aţi început să vorbiţi cu mama dumneavoastră despre George Manu?

În momentul în care au văzut ce se întâmplă, ca să mă ferească pe mine, au făcut ce a făcut multă lume care a fost în aceeaşi situaţie: au divorţat. Mama mi-a spus şi, de atunci, am început să aflu cam cum şi ce trebuia să mint ca să nu mă dea afară din şcoli. Spuneam că tata a părăsit domiciliul conjugal şi că habar n-am unde e. După ce l-au arestat, n-a mai fost nicio posibilitate de a-l contacta sau de a-i trimite un pachet. Pe la 15 ani, ştiu că mi-a spus mama: „Dragă, vrea cineva să te vadă. A fost în puşcărie cu tatăl tău“. Nu ştiu cum îl cheamă, pentru că nu mi-a spus; probabil îi era frică. Mi-a zis: „Şerbane, să ştii un singur lucru - tatăl tău mi-a spus că ajunge un sacrificiu în familie şi să nu te apuci să faci tâmpenii, să începi şi tu să faci pe anticomunistul, că n-are niciun sens. Situaţia din România e de aşa natură, încât, în câteva zeci de ani, nu se schimbă nimic“.

La acea vârstă ce înţelegeaţi despre contextul politic din ţară?

Începusem să înţeleg multe, pentru că am avut probleme cu locuinţa şi cu pământul. Ştiam că din nişte oameni înstăriţi ajunseserăm nişte cvasi-muritori de foame. Cum vă întreţineaţi? Nu prea ne întreţineam: bunica mea era bătrână şi mai aveam un frate mai mare pe care l-au dat afară din facultate şi şi-a făcut rost de un serviciu din care abia se ţinea pe el. Iar mama a fost normatoare, începând din ’48, cam zece ani, şi am trăit din salariul ei de mizerie şi din ce am mai vândut din ce aveam prin casă. Pe mama au şi arestat-o două luni; nu se ştie de ce. O gamelă şi o linguriţă uzată Cum aţi aflat că a murit tatăl dumneavoastră? Când aveam 23 sau 24 de ani, a venit o hârtie de la Miliţie care zicea: „Probleme care vă privesc“. M-am dus la secţie şi am dat peste un plutonier: „V-am chemat să vă spunem că tatăl dumneavoastră a decedat“. Mi-au adus o chestie de rafie în care erau o gamelă, o linguriţă uzată şi o pătură. Atunci am plâns ultima dată. Aţi încercat atunci să aflaţi mai multe despre ce s-a întâmplat cu George Manu? Da, dar era imposibil. Singurul lucru pe care îl aveam şi îl mai am şi acum în Franţa e un fel de dare de seamă asupra procesului, editată de statul român. E trişată - nici măcar acolo n-au spus ce a spus fiecare. Sunt aranjate răspunsurile. De exemplu, ultimele lui cuvinte au fost: „N-am de ce să mă apăr, scopul meu a fost să distrug sistemul comunist. Îmi pare rău că n-am reuşit“. Şi în respectiva carte scrie: „Îmi cunosc responsabilităţile, aştept hotărârea dumneavoastră“. În capul lui nu era extrema dreaptă, ci avea nevoie de două lucruri: de oameni care să creadă în Dumnezeu şi de oameni care să fie curaţi. Cum venise din Franţa, unde erau câteva mişcări asemănătoare, a crezut că aici era tot aşa. Dar românii, în loc să-şi vadă de treburile lor, se omorau între ei.

De unde ştiţi care au fost de fapt cuvintele lui?

De la cei care au fost cu el în proces: avocaţii şi co-inculpaţii lui care au ieşit, dintre cei care nu au murit.

Credinţa lui George Manu

Când aţi aflat despre studiul „În spatele Cortinei de Fier“, scris de tatăl dumneavoastră?

Claudiu Secaşiu mi-a spus. Cred că prin 1999 sau 2000. El fiind istoric, când a dat peste această carte, a muncit să mă găsească şi mi-a zis că există, dar nu în dosarul juridic, ci în dosarul de cercetare. Fiind probă în proces, trebuia să rămână în arhiva procesului. L-aţi judecat vreodată pe George Manu pentru aderarea la Mişcarea Legionară? Nu, pe tata nu pot să-l judec. Lumea spune că mi-a făcut rău - e un fel de a vedea lucrurile, dar e un tip de prea mare superioritate ca să-mi permit să-l judec. Dacă a fost legionar, a fost pentru că aşa a considerat el atunci. Ştiu că a protestat când l-au omorât legionarii pe Iorga. În capul lui nu era extrema dreaptă, ci avea nevoie de două lucruri: de oameni care să creadă în Dumnezeu şi de oameni care să fie curaţi. Cum venise din Franţa, unde erau câteva mişcări asemănătoare, a crezut că aici era tot aşa. Dar românii, în loc să-şi vadă de treburile lor, se omorau între ei. Sfaturile fraţilor Ţiţeica De unde ştiţi cum gândea tatăl dumneavoastră? Am vorbit cu mama şi am vorbit foarte mult şi cu cei cu care a fost el în puşcărie. Eu n-aş fi crezut niciodată că un tip de rigoarea ştiinţifică a lui taică-miu era un mare credincios. Puteţi să-mi spuneţi despre George Manu ceva ce nu se găseşte în cărţi? Era de o constanţă în starea de spirit! Nu era prost dispus, nu era ursuz. Avea defecte mari, nu de caracter, ci de fire. Dacă avea ceva de zis, ţi-o zicea. Şi nu întotdeauna drăguţ. La începutul copilăriei lui a avut grijă de el generalul, un om foarte rigid, iar tata era şi el de o rectitudine morală care din când în când jena. Dar nu ar fi jignit pe cineva pentru nimic în lume. La un moment dat, ruşii au vrut să-l scoată din închisoare să lucreze pentru ei, să-l bage într-un post unde să-şi facă meseria. Dar a refuzat. „Am fost urmărit de Securitate de două ori“

„Aţi avut probleme la şcoală din cauza „originii nesănătoase“?

La şcoală, mai puţin. Nu m-au făcut utecist, dar pionier am fost. După ce am terminat şcoala, pentru că nu prea aveam mare aplicare spre ştiinţele exacte, voiam să fac critică literară sau critică de teatru. Cum eram inconştient, nu-mi dădeam seama că ajungeam într-o zonă politică şi că nu aveam ce să caut acolo. Într-o zi, mama, care nu se băgase în problemele mele de şcoală, pentru că eram un elev bun şi nu fusese nevoie, mi-a spus: „Du-te la adresa asta“. Pe Strada Dionisie Lupu stăteau Radu Ţiţeica şi Gabriela Ţiţeica, doi dintre cei trei copii ai marelui matematician Gheorghe Ţiţeica, care erau amândoi foarte buni prieteni cu tata. Radu fusese coleg de doctorat cu el la Paris. M-au întrebat ce vreau să fac şi mi-au spus: „Nici nu te gândi la treaba asta, noi să ştii că ne-am obligat faţă de tatăl tău să facem din tine om, aşa că singura soluţie este să intri la facultatea unde suntem noi şefi de catedră“. Mi-au garantat că la materiile lor o să am nota pe care o merit şi că o să încerce să vorbească cu rectorul să nu mă trântească pe dosar. Am făcut Institutul de Mine, care era un fel de anexă a Politehnicii. Rectorul Petrulian era un mare om, numai că secretarul B.O.B. pe Institut era domnul Cornel Burtică, care, când a auzit, a luat foc şi a zis că sunt copilul unui criminal legionar. Nu ştiu cum l-a convins să mă lase în pace. Dar în anul III s-a desfiinţat Institutul din Bucureşti, pentru că Gheorghiu-Dej a decis că trebuie mutat la Petroşani, unde mai era unul. Le-a unificat şi ultimii trei ani i-am făcut acolo. Nu s-a întâmplat nimic până când măsurile care s-au luat împotriva studenţilor români care erau contra invaziei ruseşti din Ungaria, au ajuns la Petroşani. Când eu îmi depusesem deja lucrarea de diplomă şi eram în perioada de susţinere a examenului de stat, rectorul era la Moscova, iar prorectorul a primit ordin să mă dea afară. Pe mine şi pe încă vreo doi. Între timp s-a întors rectorul, dar n-a semnat nimic. La examen, în schimb, m-au pârlit cu două puncte şi mi-au dat 8. Atunci era o listă a studenţilor în ordinea mediilor şi o listă cu diversele departamente economice din ţară şi fiecare îşi lua ce loc îi convenea. Nu am prins Bucureştiul, pentru că nota 8 mi-a stricat media, dar am prins Trustul Minier Muntenia, unde am stat doi ani. După aceea, am lucrat 20 de ani în Bucureşti, până am plecat în Franţa, în 1982.

Înstrăinarea

Nu v-aţi gândit să plecaţi înainte de 1980?

M-am gândit, dar nu aveam motive să plec. Eram oarecum prost văzut de partea politică, dar cu absolut toţi colegii eram în cele mai bune relaţii. De exemplu, am ocupat prin delegaţie nişte funcţii pe care nu aveam voie să le ocup, pentru că nu eram membru de partid. Am plecat după aceea în Franţa, pentru că îl aveam acolo pe unchiul meu, fratele mamei. El lucra la Oficiul de migraţie şi mi-a facilitat oarecum intrarea. Am fost şi fotografiat pe stradă, pentru că aveam relaţii cu străinii. Cine erau străinii? Un coleg de-al meu de serviciu care era grec şi unul care era evreu. Nu am înţeles niciodată cum a funcţionat sistemul Securităţii. Cred că printre ei erau doar câţiva oameni foarte bine dotaţi. A durat mult până aţi ieşit din România? Începând cu 1976, după Helsinki (n.r. - acordurile pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre statele europene din Blocul comunist şi Occident), celor care cereau să plece li se spunea de cinci ori că nu se aprobă şi a şasea oară se aproba. La mine a durat doi ani. În Franţa aţi lucrat tot ca inginer? Da, am fost şi şomer. Am lucrat la început cam în aceeaşi branşă şi se aranjaseră toate bine până a venit criza petrolieră. Atunci, la societatea în care lucram a scăzut cifra de afaceri la 30% şi bineînţeles că nu i-au scos afară pe cei vechi, ci pe cei noi. Atunci a trebuit să-mi schimb puţin meseria, m-am ocupat mai mult de management decât de inginerie. Asta până în 1993, când am ieşit la pensie. Securiştii ascultau telefoanele copiilor Regretaţi că nu aţi fost în ţară la Revoluţie? Sigur că aş fi vrut să fiu aici, dar mai bine că n-am fost, că poate aş fi încercat să fac politică.

După ce aţi revenit în România, v-aţi cerut dosarul la CNSAS?

L-am cerut. Am fost urmărit de două ori. O dată în ’70 sau ’71 şi încă o dată aproape de anii ’80, când am făcut cererea de plecare. N-am fost urmărit în tinereţe. De la prima urmărire cred că erau câteva mii de pagini de ascultări telefonice: telefoanele fetei care se ocupa de fiica mea, telefoanele soacrei mele, telefoanele copilului, care începuse şi el să vorbească. Ei scriau cu conştiinciozitate ce vorbea fiica mea cu colegele ei de clasa a III-a. Am fost şi fotografiat pe stradă, pentru că aveam relaţii cu străinii. Cine erau străinii? Un coleg de-al meu de serviciu care era grec şi unul care era evreu. Nu am înţeles niciodată cum a funcţionat sistemul Securităţii. Cred că printre ei erau doar câţiva oameni foarte bine dotaţi. (…)

 sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie/serial-boieri-mari-episodul-16-manu-familie-nu-s-a-dat-batuta-1_590427635ab6550cb8a4e455/index.html

divider



Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

În mod oficial în România ziua de 14 mai a devenit zi naţională pentru cinstirea martirilor din temniţe. Proiectul de lege, iniţiat anul trecut de un grup de 34 de deputaţi (PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi), a fost promulgat de preşedinte în data de 30 mai, devenind legea 127/2017, urmând a fi publicată în Monitorul Oficial. Iată textul legii:L E G Epentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art.1. - Se instituie ziua de 14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste.

Art.2. - Sărbătorirea anuală a zilei prevăzute la art. 1 poate fi marcată de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.

Art.3. - În ziua de 14 mai, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste, în ziua de 14 mai 1948.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2016/pr532_16.pdf

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 26 mai 1949: “Scânteia” anunţă începerea lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră

În urmă cu 68 de ani ziarul „Scânteia” anunţa pe prima pagină începerea construcţiei Canalului Dunăre - Marea Neagră. Decizia fusese luată de Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, la propunerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta preluase ideea de la Stalin, pe care îl întrebase ce-i de făcut cu deţi- nuţii politici. „Tatăl Popoarelor” îi explicase că poate rezolva problema foarte simplu: construind un Canal...Obiectivele declarate de comunişti în mai 1949 erau: transport mai ieftin şi mai scurt spre Marea Neagră; industrializarea, dezvoltarea económică şi culturală (!?) a Dobrogei; îmbunătăţirea condiţiilor pentru agricultură; combaterea secetei şi asanarea Văii Carasului. Canalul avea să fie însă un nou experiment satanic plăsmuit de regimul comunist pentru exterminarea deţinuţilor politici. Canalul urma să fie construit prin utilizarea a trei tipuri de forţă de muncă: salariaţi, militari în termen şi deţinuţi. Deţinuţii folosiţi la lucrările Canalului erau de drept comun, politici şi cei ce aveau condamnări administrative. Din luna iunie 1949 la Canal încep să sosească deţinuţii politici. Numărul lor rămâne neştiut. Ştim că iniţial constituiau o minoritate, că au existat şi femei deţinute politic obligate să presteze muncă forţată la Canal, ştim că în anul 1952 forţa de muncă pentru lucrările de la Canal se baza în proporţie covârşitoare pe deţinuţi politici: 80%. Aceştia veneau din temniţe, din anchete, din beciurile Securităţii. Erau infometaţi, distrofici, bolnavi şi trebuiau să sape albia Canalului cu lopeţi şi târnăcoape, cărând apoi pământul în roabe hodorogite. Tineri, bătrâni, studenţi, preoţi, ţărani, profesori universitari etc, trebuiau să muncească pentru înfăptuirea unui plan utopic. Intenţiile regimului erau clare, iar obiectivele declarate iniţial erau o glumă macabră.

De-a lungul traseului Canalului au apărut mai multe colonii de muncă forţată - adevărate centre de exterminare a elitelor româneşti: Poarta Albă, Peninsula, Cernavodă (Columbia), Noua Culme, Galeşul, Cap Midia, Saligny, Medgidia, Constanţa... barăci înconjurate cu sârmă ghimpată, brigăzi de reeducare, gata oricând să aplice bătăi, arşită, ger, foame, lipsa apei potabile, lipsa asistenţei medicale minime... şi morminte. Tot traseul pe care s-a lucrat la Canal între 1949-1953 este plin de morminte. Malurile sunt pline de osemnintele celor peste care s-au surpat astupând cu pământ trupuri secătuite. În localităţile apropiate coloniilor cimitirele au înghiţit în gropi comune un număr neştiut de martiri. Alte gropi se află în preajma fostelor lagăre, altele în diverse puncte secundare de lucru. Din păcate, nu există o evidenţă a deceselor, nici a locurilor de înhumare, numărul celor înghiţiţi de pământul Dobrogei rămânând neştiut. Canalul, ca loc de exterminare a deţinuţilor politici, a funcţionat până în 1953 când, după moartea lui Stalin, lucrările au fost sistate de regimul comunist. Obiectivul fusese atins. Peste 20 de ani lucrările se reiau, în timpul regimului Ceauşescu. Se lucrează după un cu totul alt proiect şi traseu decât cel iniţial, se foloseşte forţă de muncă reală, se folosesc mijloace mecanizate, în locul robilor Canalului. La 26 mai 1984 are loc inaugurarea Canalului Dunare - Marea Neagră. Ceauşescu se mândreşte cu realizarea măreaţă a regimului, compozitorii şi interpreţii epocii se grăbesc să creeze şi interpreteze şlagăre despre minunata „magistrală albastră”... Experimentul Canal a transformat traseul dintre Dunăre şi Mare într-un uriaş mormânt colectiv al anticomuniştilor români... Astăzi suferinţa şi jertfele Canalului sunt străjuite de mai multe monumente, troiţe şi cruci - locuri ale memoriei pentru un neam care trebuie să îşi recapete cât mai repede memoria pierdută în bezna comunismului.

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu

23 mai 1938 - Începe procesul lui Corneliu Zelea Codreanu

Noul proces înscenat Căpitanului (care fusese deja condamnat pentru ultragiu în procesul politic intentat de Iorga) se judecă la Consiliul de Război al Corpului II Armată din Bucureşti. Corneliu Zelea Codreanu este acuzat de “încercare de lovitură de stat, crimă de trădare pentru deţinerea şi reproducerea în public a unor acte interesând siguranţa statului, pentru delictul de uneltire împotriva orânduirii sociale, pentru crimă de răzvrătire şi legături cu o organizaţie din străinătate”. Acuzaţiile sunt false, nesusţinute de dovezi sau martori ai acuzării. Procesul se judecă rapid şi superficial (va dura cu totul 4 zile!), se judecă în şedinţe care au loc atât ziua cât şi noaptea. Apărarea Căpitanului (condusă magistral de Lizeta Gheorghiu), alcătuită din zeci de avocaţi (dintre legionarii rămaşi nearestaţi), nu are acces la dosarele procesului, nu poate folosi mare parte din martori pentru că aceştia fuseseră internaţi în mod abuziv de autorităţi în lagăre, în unele cazuri nu are acces nici în sala de judecată!

Un proces politic cu verdictul stabilit înainte de începerea judecăţii. Un proces imoral patronat de statul român condus de Regele Carol al II-lea şi de Patriarhul Miron Cristea - preşedintele Consiliului de Miniştri. Un proces care nu numai că nu a convins opinia publică, dar a discreditat statul român şi sistemul juridic. Un proces care a pătat conştiinţa neamului şi a Bisericii...20-23 mai 1938 avocaţii principali ai Căpitanului pregătesc procesul...“Vineri, Sâmbătă şi Duminică a trebuit să cercetăm 20 de dosare; ceva nemaipomenit. În trei zile să-ţi poţi căuta contraprobe: cărţi, ziare, dezbateri parlamentare, foi străine. Să-ţi aduni material de-al tău, ordine, circulări, acte împrăştiate, cine ştie pe unde. Şi aceasta, cu atât mai greu cu cât ai tăi, toţi care au lucrat cu tine, sunt arestaţi sau trimişi în lagăre sau ascunşi ca să nu fie prinşi. Au alergat săracii băieţi, tinerii avocaţi legionari, ca albinele în aceste trei zile.

Avocaţii mari au refuzat toţi să mă apere, Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, până şi Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teamă ca să nu fie duşi în lagăre. Teamă şi laşitate.

De aceea toată admiraţia mea pentru avocaţii: Henţescu, Radovici, Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracaş, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colfescu-Cluj... şi pentru tot acest tineret eroic, care nu s-a plecat în faţa nici unei ameninţări, care a riscat, care a înfruntat furtuna.”Corneliu Zelea Codreanu, “Însemnări de la Jilava”, Editura Evdokimos, 2016Jurnalul Consiliul de Miniştri din 24 mai 1938Aplicarea pedepsei cu moartea şi pe timp de pace

Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în România de regele Carol II prin Constituţia impusă în februarie 1938, după instaurarea dictaturii regale. De la formarea statului modern român (1859) şi până la dictatura lui Carol II, în ţara noastră nu a mai existat pedeapsa cu moartea.

Constituţia carlistă prevedea în capitolul 2, articolul 15 că “Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiţie militară.” Tot acolo se menţionau următoarele “Consiliul de Miniştri va putea decide aplicarea dispoziţiunilor din alineatul precedent şi în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Şefilor Statelor străine şi demnitarilor Statului din mobile în legatură cu exerciţiul funcţiunilor ce le sunt încredinţate, precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic.”În data de 24 mai 1938 - în plină desfăşurare a procesului Codreanu, Consiliul de Miniştri (întrunit în absenţa preşedintelui său Patriarhul Miron Cristea) decide aplicarea pedepsei cu moartea şi în timp de pace. Este vorba despre Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 46.645 din 24 mai 1938, care introduce pedepsa capitală pe timp de pace cu specificaţia că această prevedere se aplică timp de 1 an.

24 mai 1938 - Depoziţia martorului Iuliu Maniu în procesul Corneliu Zelea Codreanu

“Nu l-am cunoscut pe dl. Codreanu până nu am făcut pactul de neagresiune. Am urmărit însă cu atenţie activitatea şi acţiunile d-sale. Am putut constatat din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii publice. Pentru aceste motive i-am întins mâna cu încredere şi plăcere. Dl. Codreanu ca şi mine crede că pentru o viaţă sănătoasă naţională de Stat este absolut necesară respectarea demnităţii naţionale. Dl. Codreanu este de aceaşi convingere ca şi mine că fără a respecta regulile de corectitudine în viaţa particulară şi publică şi fără a ţine seamă de morala creştină, nu se poate asigura dăinuirea unei naţiuni; şi că părăsirea acestora ar însemna şi pentru poporul nostru ce a însemnat şi pentru multe popoare din trecut: distrugere şi pieire! Pentru aceasta suntem de acord în tendinţa de a impune, în viaţa particulară, socială şi publică corectitudinea, onoarea şi morala creştină. pe care astăzi - durere - atâţi o calcă. De asemenea, suntem de acord că într-un Stat monarhic constituţional contactul între Coroană şi Naţiune trebuie să fie direct şi netulburat de imixiunea factorilor necorespunzători. Voiam să spun că am fost de acord cu dl. Codreanu că trebuie înlăturată camarila. Toate acestea au fost îndemnuri hotărâtoare pentru a face înţelegerea cu dl. Codreanu şi îmi pare bine că am făcut-o.”27 mai 1938În noaptea de 26/27 mai 1938 se dă verdictul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu. Un verdict stabilit de camarilă cu multă vreme înaintea începerii procesului:Tribunalul Militar al Corpului II Armata îl condamnă pe Căpitan la 10 ani muncă silnică şi şase ani degradare civilă, 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de judecată pentru: deţinere şi reproducere în public de acte secrete interesând siguranţa statului, uneltire contra ordinii sociale prin legături cu o asociaţie din străinătate şi crimă de răzvrătire prin înarmarea membrilor Mişcării Legionare...Înaintea pronunţării acestei sentinţe incorecte legal şi moral, Corneliu Zelea Codreanu a rostit ultimul său cuvânt în faţa judecătorilor:„Aveţi în mâinile dumneavoastră nu viaţa mea, pe care o dau bucuros. Aveţi în mâinile dumneavoastră onoarea întregului tineret al neamului românesc. Cred în justiţia militară a ţării mele. Or, am dovedit cu principii, fapte şi martori că nici nu ne-a trecut prin gând, niciodată, să declanşăm un război civil. Dar nu numai atât; nici măcar să facem o tulburare cât de mică, primejdia de la Răsărit pândindu-ne fiecare greşeală, fiecare pas“.

 

divider



Flori de aur din Maramureş (36)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Aiud, 1964… O notă aparte în tensiunea ce-o simţeam cu toţii o făceau gardienii. Am intuit neliniştea lor, deruta; totul se schimbase şi nu se puteau adapta. Uşi deschise, plimbarea deţinuţilor pe coridoare, discuţii, ieşirea la muncă, întruniri în curte, cinematograf!! Li se părea mai incredibil decât nouă. Fără îndoială că, ştiind mai multe decât noi despre o eliberare în masă a deţinuţilor politici, se întrebau îngrijoraţi: - ”Dar cu noi ce va fi ?”Le venea greu să ne considere oameni potenţiali, pe noi, bandiţii, care până mai ieri stăteam la dispoziţia capriciilor lor. Unii - probabil - se gândeau că au dat dovadă de exces de zel care le-ar putea fi reproşat ulterior, ar putea fi traşi la răspundere. Era afectată chiar şi situaţia lor materială: nefiind deţinuţi în închisori, nu mai era nevoie de gardieni, deci, vor rămâne fără un salariu sigur. Ce altceva ştiau să facă aceşti oameni? Iată deci că pentru ei viitorul nu era deloc roz.

De-a lungul atâtor ani petrecuţi în Aiud, doar doi gardieni s-au dovedit a fi şi oameni: Filimon şi Alexa. Pentru aceasta - însă - au avut de suferit. Le voi păstra amândurora o amintire frumoasă”. (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (2)

Cunoscuta lucrare memorialistică a prinţului Mihail Sturdza (1886-1980), diplomat de prestigiu şi ministru de externe al României, atât în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941), cât şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945) constituie un izvor documentar de excepţie, autorul fiind, prin succesivele poziţii ocupate, un martor privilegiat al evenimentelor fierbinţi care au dus la cataclismul celui de-al doilea război mondial şi la înrobirea bolşevică a jumătăţii estice a continentului nostru, inclusiv a României. Contrar opiniei curente - conform căreia România n-a fost decât un pion în jocul marilor puteri - autorul demonstrează cu argumente puternice că deciziile greşite de la Bucureşti au avut o influenţă majoră asupra cursului negativ al evenimentelor la scară europeană.

Trebuie reamintit modul cum Puterile Anonime au pricinuit (1919-1920) înfrângerea Forţelor Naţionale Ruseşti în faţa bolşevicilor precum şi sforţările ce le-au făcut pentru a perpetua în Ungaria regimul comunist al lui Bela Kuhn tot atât de bestial şi dement ca şi cel al lui Lenin în Rusia. (p.

59)Folosindu-se de surse de informaţii de primă mână, cum ar fi documentele ambasadorului francez la Moscova, Noullens, dar şi lucrările interbelice ale lui Winston Churchill, Mihail Sturdza deschide un subiect foarte dureros prin consecinţele dezastruoase resimţite până azi - responsabilitatea Puterilor Occidentale: SUA, Franţa şi Anglia în instaurarea comunismului în Rusia. Controlaţi sau cel puţin influenţaţi de masonerie. cei 3 lideri învingători ai primului război mondial: Wilson, Clemenceau şi Lloyd George au abandonat forţele legitime ale Rusiei (cu care fuseseră aliaţi în timpul războiului), lăsând ţara pradă teroarei comuniştilor conduşi de Lenin (care de fapt trădaseră Antanta, făcând pace separată cu Germania, care i-a şi susţinut să ajungă la putere prin lovitura de stat din octombrie 1917), contribuind astfel la naşterea monstrului politic numit Uniunea Sovietică şi reducerea la sclavie, în etape succesive, a unei importante părţi din omenire.

Aventura comunistă din Ungaria a eşuat rapid (1919) prin intervenţia armatei române, dar manevrele unor cercuri occidentale de a salva regimul lui Bela Kuhn anunţau deja duplicitatea politicii anglo-franceze (şi ulterior americane) în toată perioada interbelică. Susţinerea pentru Uniunea Sovietică, mascată o vreme, va deveni o prioritate a politicii externe occidentale până după al doilea război mondial.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La Division Azul (2) “¡RUSIA ES CULPABLE!”

Despre Divizia de voluntari spanioli, cunoscută sub numele de “Divizia albastră“, care a luptat împotriva comunismului pe “Frontul din Răsărit”, se ştie foarte puţin la noi în ţară. Niciodată nu ne-am imaginat că în această epopee fundamentală a secolului XX au existat zeci de mii de tineri voluntari cărora noi, poporul român, le datorăm recunoştinţa noastră pentru generozitatea cu care au stropit cu sângele lor nobil şi pur întinderile îngheţate ale Rusiei, luptând cu eroism până la ultima suflare, în încercarea de a zdrobi definitiv acest monstru al umanităţii care este comunismul şi a cărui operă criminală începuse deja în Europa.

Poporul spaniol a fost profund însângerat de un război fratricid, la a cărui origine i-au stat, alimentându-l cu crimele lor, măcelarii lui Stalin, sub privirile binevoitoare ale capitalismului internaţionalist, care trasaseră o linie de alianţă de la Washinghton la Moscova, trecând prin Geneva, prin Consiliul Societăţii Naţiunilor, unde au inventat acea formulă genială de “No Intervencion”. Decizia de a nu interveni se luase după ce Brigăzile Internaţionale îşi descărcau vapoarele lor cu armament şi muniţie în porturile Spaniei roşii, iar tancurile şi carele de război circulau pe şoselele ei.

Dimensiunea ororilor comunismului în Spania a făcut ca tot tineretul să se ridice ca electrizat în momentul în care Germania rupea pactul de neagresiune cu URSS, declarându-i război, cerând guvernului să i se permită să meargă la luptă alături de puterile Axei. Zeci de mii de spanioli pierduseră un frate, o rudă sau un camarad în teribilele represiuni de care se făceau vinovate forţele Frontului Popular, în sânul căruia partidul comunist câştigase tot mai multi protagonişti, în detrimentul celor care-l deţinuseră la începutul războiului spaniol, al anarhiştilor şi socialiştilor. Tot mai multe episoade ieşeau la iveală, arătand cruzimea acestor fii ai Satanei, încât dorinţa de a lupta împotriva lor creştea în fiecare zi, dublată de convingerea că maşinăria germană de război va învinge. Modul în care îngenunchease de curând o putere ca Franţa, în doar câteva săptămâni, spulberase îndoielile celor care credeau la început că “Inepuizabilul va învinge invincibilul”. Tumultul iscat de această ştire în holul Universităţii Centrale din Madrid, în acel sfârşit de iune ‘41, i-a scos pe studenţii ce-şi lăsară cărţile în aule, înspre Calle Alcala şi pe măsură ce avansau, li se alătura tot mai multă lume. În balconul sediului mişcării falangiste, aflat în această stradă emblematică a Madridului, Serrano Suñer, ministru de externe în acel moment, lansa faimosul discurs, care se va converti în lozinca acelor zile: “RUSIA ES CULPABLE!” (Rusia e vinovată).

S-a decis formarea unei unităţi de voluntari comandată şi organizată de către cadre militare ale armatei. Aceasta fiind o formulă de compromis cu care se evita implicarea de manieră oficială a Spaniei în al doilea război mondial. Începând cu 27 iunie 1941 se deschid în sediile provinciale ale Falangei şi armatei, centre de recrutare care sunt luate cu asalt. În Madrid contigentul se completează în doar câteva ore, mulţi tineri fiind nevoiţi să ia drumul provinciei sau să apeleze la rude şi prieteni sus-puşi pentru a se putea înrola. Pe data de 2 iulie recrutarea ia sfârşit. Se depăşise de trei ori numărul de voluntari necesari pentru alcătuirea unei divizii. Bărbaţi de pe întreg teritoriul Spaniei, din toate clasele sociale şi de toate condiţiile, şi-au părăsit familiile, negoţurile, catedrele, cabinetele; îşi lăsau în urmă ţara zbătându-se în condiţii grele, după un război care o secătuise, conştienţi că urma să se decidă soarta întregii Europe şi că acum, mai mult ca oricând, era nevoie de ei. José Cano scria în revista catolică “Signo”, din iulie 1941: “La luptă împotriva Rusiei pornesc voluntarii!... Şi în ritmurile refrenului mărşăluiesc spre centrele de recrutare: Vitoria, Burgos, Zaragoza... Ţinuta voluntarului este acum o uniformă glorioasă: pantalon pană, cămaşă albastră cu gulerul scos peste veston şi beretă roşie. Şi în afara îmbrăcaminţii militare, însemnele Victoriei, armele Credinţei: pe piepturile arse de soare strălucesc crucifixe şi medalii cu imaginea Patroanei poporului- Pilar şi Covadonga. Mii şi mii au fost aşezate pe piepturile lor de mâini rugătoare de femei spaniole. Şi în raniţă, Cartea Evangheliilor şi Rozarul. Fervoarea religioasă, seva creatoare a naţiunii a fost clocotul puternic din toate marile acţiuni ale Spaniei.” Între aceşti voluntari s-a aflat un număr foarte mare de cadre din Falangă şi se poate spune că studenţii falangişti din SEU (Sindicatul Universitar Spaniol) s-au înrolat în masă. De altfel, numărul mare de falangişti va da caracterul albastru şi numele diviziei - La Division Azul - sub care toată lumea o va cunoaşte.

Cum divizia avea să fie integrată în Heer (Armata germană de uscat), structura ei va fi a unei divizii germane de infanterie. În acest caz, o unitate mult mai puternică în număr de oameni şi mai ales în putere de foc şi versatilitate. S-a căzut de acord ca toate gradele peste cel de căpitan să provină din armată. Divizia Albastră număra aproape 19 000 de oameni, organizată (la plecarea din Germania) astfel: trei regimente (262, 263, 269) a câte trei batalioane de puşcaşi, fiecare; un regiment de artilerie divizionară (250). Fiecare batalion dispunea de trei companii de puşti şi o a patra de arme de sprijin, formată din patru secţiuni; trei, de mitraliere şi una, de mortiere. Pe lângă batalioane, fiecare regiment conta cu încă trei companii (de tunuri, antitanc şi de comandă) precum trei secţiuni (de transmisiuni, de genişti de asalt şi de ciclişti pentru recunoaştere). Regimentul de artilerie (250) era format de patru grupuri: trei echipate cu obuze de 105 mm şi unul de 150 mm; un batalion de rezervă; un grup de explorare, un grup antitanc, un batalion de genişti, un grup de transmisiuni, un grup de sanitari, un grup de transport şi un grup de intendenţă. Exista şi o companie veterinară, o secţie de jandarmerie (poliţie militară) şi o ştafetă poştală militară. La toate acestea se adăuga personalul cartierului general al diviziei. Pentru alegerea generalului care urma să aibă comanda diviziei s-au vehiculat mai multe nume. Trei sunau peste toate: Yagüe, Asensio Cabanillas şi Muñoz Grandes, acesta din urmă fiind ales pentru caracterul său echilibrat şi respectul pe care-l emana între falangişti şi pentru că conta cu sprijinul lui Franco. Biografia Gen. Muñoz Grandes permite rememorarea celor mai pasionante şi polemice momente ale istoriei spaniole din secolului XX, cum au fost Războiul din Africa, căderea monarhiei lui Alfonso XIII, proclamarea celei de-a doua republici şi Cruciada de Eliberare. Şi-a început cariera militară în unităţi combatante în Protectoratul Spaniol din Africa, unde şi-a format un caracter foarte dur, spartan, datorită faptului că petrecea opt, nouă sau zece luni pe front. La întoarcere în Spania creează faimoasa unitate numită “Garda de asalt”. Este bănuit a fi unul dintre ofiţerii potenţial revoltaţi, datorită apartenenţei sale la Uniunea Militară Spaniolă şi este din nou trimis în Africa. Din Protectorat se alătură acelei Spanii ce nu dorea să moară, împotriva criminalului guvern republican. În mod curios, când izbucneşte revolta naţională se află în Madrid. Se ascunde, dar în cele din urmă este prins. Reuşeşte să scape cu puţin înainte de a fi împuşcat. Din nou în armata naţională, încheie războiul ca General de brigadă, luând apoi sub comanda sa unităţile staţionate în jurul Gibraltarului şi ocupă funcţia de Secretar General al Falangei. Era foarte respectat şi iubit de către falangişti. Avea un stil propriu, foarte marţial, auster, apropiat trupei, cariera sa, cum am spus mai sus, realizându-se pe front. Nouă răni primite în luptă îi împodobeau corpul. Franco a optat pentru el, având şi sprijinul Ministrului Armatei, Gen.

Varela. Începând cu 3 iulie, voluntarii s-au concentrat în cazărmile repartizate pe tot teritoriul Spaniei. Primul tren pleacă spre Germania prin Irun, în 14 iulie 1945. Pe unde trec prin Franţa, convoaiele feroviare au parte de o primire rece, pe alocuri chiar ostilă. Ajunşi în Germania însă, sunt întâmpinaţi cu căldură şi recunoştinţă. Gările erau împodobite cu drapele spaniole, flori şi pancarte de bun venit în limba spaniolă. Destinaţia voluntarilor spanioli era Centrul de instrucţie Grafenwöhr, în Bavaria. Toate convoaiele ajung pe la jumătatea lunii iulie, iar pe 23 iulie efectivele diviziei erau complete. Perioada de instrucţie în Heer era de trei luni. Când Muñoz Grandes şi ofiţerii săi află acest lucru se revoltă. Ştirile despre avansarea rapidă a frontului în Rusia şi succesele pe care le repurta armata germană cu aliaţii săi, îi făcea pe spanioli să se teamă că dacă vor sta în Grafenwöhr 90 de zile pentru a se pregăti de război, acesta se va încheia înainte ca ei să apuce să intre în luptă. Adevărul este că în acele zile aproape toţi experţii, inclusiv analiştii militari din ţări ostile Germaniei, ca Marea Britanie sau SUA, emiteau informaţii care anunţau colapsul iminent al URSS. Muñoz Grandez argumenta cu astuţie în faţa germanilor că oamenii săi nu aveau nevoie de trei luni de pregătire, deoarece aproape toţi erau veterani ai Războiului Civil, cu o bogată experienţă în luptă, ceea ce nu era întru totul adevărat. Dacă majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor erau combatanţi ai războiului spaniol, despre trupă nu se putea afirma acelaşi lucru. În orice caz, subtilitatea a funcţionat şi Divizia Albastră a rămas să se instruiască numai o lună. În 31 iulie are loc depunerea jurământului prezidată de Generalul Fromm, Comandantul Armatei din rezervă. Divizionarii au jurat loialitate Fuhrerului, Adolf Hitler, în lupta împotriva comunismului. Era o formulă de compromis prin care se evita angajarea Spaniei în războiul mondial şi care excludea un conflict cu Imperiul Britanic. “Juraţi în faţa lui Dumnezeu şi pe onoarea voastră de spanioli, absolută ascultare Comandantului Suprem al Armatei germane Adolf Hitler, în lupta împotriva comunismului să luptaţi ca viteji soldaţi, dispuşi în orice moment să vă sacrificaţi vieţile în împlinirea acestui jurământ? Soldaţii Spaniei, cu braţul întins în salutul falangist, strigară: Da, jurăm! Strigătul răsună în întinderea şi desimea pădurii. Când se făcu linişte soarele răzbi din spatele norilor.” (Gerald R. Klinfeld).

Bibliografie: Breve historia de La Division Azul- Jorge Álvarez Garcia-Bernardo Division 250 El último Tercio español- La isla del Guripa- Manuel Maqueda Lorenzo La Division Azul en la revista ASPA

Călin Gabor 

divider



Bihorencele (Liceeni în închisori)

Într-o zi, pe la sfârşitul lunii Mai a anului 1949, tot grupul de 18 inşi având vârstele cuprinse între 15-25 de ani, care petrecuserăm între August-Septembrie 1948 şi data de care vorbesc, în ilustra închisoare - mai târziu - din dragul nostru Sighet, am fost îmbarcaţi într-un camion deschis, cu doi tinerei în uniformele nou-nouţe ale trupelor de securitate, garnisiţi cu pistoale mitralieră model sovietic în chip de escortă şi cu şeful lor, un gradat, probabil subofiţer după vechile norme, care, după ce ne-a avertizaţ asupra consecinţelor drastice ale unei eventuale tentative de evadare, a luat loc în cabină alături de şofer şi… drum bun! Ne-a plăcut, burniţa călduţă nu ne deranja şi eram… afară. Băieţii din escortă au fost amabili, ne-au tratat cu bomboane şi ţigări, regimul de detenţie deşi foarte dur -mai ales în ce priveşte hrana- nu era atât de sălbatic, cum aveam să-l cunoaştem nu peste multă vreme. Acum, ne simţeam bine şi am cântat tot drumul, cu învoirea escortei. (Excepţie, când traversam localităţi). Am ajuns la Satu Mare şi am fost „cazaţi” la parterul închisorii, identică cu cea de la Sighet, doar că avea un etaj mai mult şi proporţional extinsă. Dimineaţă, nişte oşeni zdraveni şi bine marcaţi cu cicatrice - semn de onoare şi bărbăţie în zona de unde proveneau - ne-au „servit” terciul cel de toate dimineţile şi aproape imediat după ce l-am „consumat” - nu dura mult! - am fost scoşi şi încolonaţi afară, după un alt grup de tineri şi adolescenţi. Primul din cele multe care vor urma în timp şi escortaţi cum se cuvine, direcţia gară. Am defilat astfel în lungul - sau latul? - oraşului pe care-l vedeam prima oară, după care am făcut cunoştinţă cu puşcăria pe roţi, duba-tren.

În salon, încăperea cea mai spaţioasă, unde am fost întroduşi cu toţii, am făcut cunoştinţă cu noii noştri prieteni: grupul de elevi de la „Şincai” din Baia Mare şi grupul de studenţi-subingineri mineri şi chimişti din aceeaşi localitate. În sfârşit, garnitura de personal, în coada căreia am fost ataşaţi, a luat-o din loc şi după gările prin care treceam - vedeam prin reţeaua deasă de sârmă de oţel împletită de la ferestre numele gărilor - am dedus că nu mergeam direct la Cluj, ci spre Oradea. Unde am fost garaţi - după protocol - pe o linie moartă, până au venit noile efective. Era tot un grup de elevi şi câteva - 10-12? - eleve, care au fost înghesuite în minusculele celule (mai degrabă carcere) zărite de noi cam pe fugă, când ne-am îmbarcat la Satu Mare. Băieţii au fost întroduşi cu noi, în „salon” şi repede am făcut cunoştinţă, cum se întâmplă între adolescenţi. Ei ne-au lămurit că vocile feminine recepţionate de noi, erau colegele lor, tot normaliste, lăsându-ne cam… Cum? Aşadar aveau şi fete? Ei bine, aveau! Bravo lor! Şi aşa, cu una, cu alta, acum timpul trecea repede, toţi vorbeam şi ne cunoşteam între noi. Am ajuns la Cluj şi am traversat oraşul între sentinele, spre mirarea celor de pe trotuare: nu se mirau de convoaiul de deţinuţi, devenise ceva obişnuit, ci de fragilitatea vârstei. Unii mai purtam şepcile de uniformă şi chiar ecusoanele uitate pe mâneci. Am fost „cazaţi” într-o cameră mai măricică - cam cât trei celule alăturate, 61 de persoane, (dacă nu mă păcăleşte memoria) în imediata vecinătate a nelipsitei neagra din toate închisorile tip „Maria Tereza”, aflate în Transilvania şi Bucovina. Atunci ne-am lovit prima oară de dificila problemă a aglomerării spaţiului de locuit. Paturi nu existau - parcă nu ar fi fost încă inventate -, noroc că duşumeaua era din scândură şi s-a purces repede la repartizarea spaţiului pe cap de locuitor. Nu intru în amănunte, se poate imagina. S-a organizat serviciul de cameră care consta în principal din căratul tinetelor, ustensile nelipsite din orice încăpere, mică sau mai puţin mică. Atunci când eram scoşi la program într-un WC, dotat şi cu un robinet, programul se făcea pe fugă, era multă lume şi se aglomera din ce în ce: agregatele securităţii funcţionau la turaţie maximă, spre gloria Partidului. Unic! Aglomeraţia era mare, aerul puţin. Norocul nostru - pe care atunci nici nu-l ştiam - era că încă nu se inventaseră „cercevelele” care, mai târziu, amplificau mizeria. Cele două geamuri erau permanent deschise şi aveam în perspectivă imaginea grupurilor statuare de pe Opera din Cluj.

Ceea ce ne doream era să se consume procesul, să ne luăm sentinţele şi… om mai vedea. Dar până atunci, timpul trebuia umplut şi, deja experimentaţi - întrucâtva - am purces la studii - care cu cine şi ce apuca -, ne-am descoperit vocaţii, s-au încropit coruri şi s-au montat spectacole. Totul cu minimum de intensitate, nu voiam să provocăm, dar suspectam că şi gardienilor care trăgeau cu urechea pe la uşa noastră, le cam plăcea. Căldura copleşea natura şi îmbâcsea puşcăria. Spaţiul parcă se micşora, duhorile şi ploşniţele se amplificau proporţional, chinuindu-ne, mai ales noaptea, când se paraşutau de pe tavan pe pieile noastre expuse, lăsându-şi urmele, mâncărimile şi duhoarea. Doamne, că urât puţeau! Foamea se amplifica şi ea, legătura fragilă cu familiile era ruptă, căci nu ştiu ce regulament preciza că nu se poate, până după proces! Şi aceste regulamente încă erau blânde faţă de ce a venit mai apoi, dar atunci nu ştiam aceasta şi bine că nu am ştiut. Doar buna dispoziţie rezista şi ne ajuta să rezistăm, încercând cu mijloacele noastre rudimentare să diminuăm monotonia programului carceral. Într-o celulă de trei persoane - în principiu - sălăşluiau prin graţia autorităţilor de stat, cele 12 normaliste din Bihor. Care s-au dovedit a fi de calitate, demne şi curajoase, ceea ce ne-a făcut vinovaţi şi de niţică invidie, deoarece au intrat imediat în conflict deschis cu administraţia, cu aplomb şi neînfricare. Şi la ele, ca şi la noi, mobilier zero. Când erau scoase la program, sfidau regulile, trecând pe la uşa noastră - care era situată invers faţă de direcţia pe care trebuiau să meargă -, conversând pe fugă cu băieţii lor, pe care-i încurajau. Ceea ce ne dădea nouă, invidioşilor, prilejul de a-i lua peste picior, precum că de aceea şi-au făcut rost de fete, ca să aibă cine să-i încurajeze!?! Era aiurea, flăcăii nu aveau nevoie de încurajări.

Monotonia era întreruptă din când în când, de poznele fetelor, care făceau ce făceau şi intrau în conflict cu oficialii. Pentru ele, era detaşată o gardiancă cu aspect vulgar, rea cât încape şi care nu pregeta să le facă fetelor mizerii gratuite. Aşa se face că într-una din zilele acelea nesuferit de caldă şi asfixiantă, gardianca a deschis uşa celulei fetelor şi - neinspirată - o admonestează pe una dintre ele, Ani Onel cred că-i era numele, care, toropită de căldură, zăcea întinsă pe duşumea. - Ce faci fă acolo, întinsă ca o curvă? În secunda imediat următoare, pantoful fetei a plecat ca un proiectil, sfârşindu-şi traiectoria fulgerătoare cu mare precizie, exact în fruntea imprudentei gardience, julind-o zdravăn. Au urmat ţipete, urlete, amărâta alergând însângerată pentru a raporta tentativa de asasinat - probabil -, cu spaima în ochii porcini şi în suflet (dacă o fi avut aşa ceva). Tărăboiul a zgâlţâit din temelii toată hardughia, o hărmălaie de toată frumuseţea a frânt monotonia, vocile deveniseră urlete, tropăituri pe coridoare, fain, ce mai!?!

A venit directorul - pe atunci penitenciarele încă aveau administraţie civilă - care de fapt era un om de treabă, bulversat el însuşi de invazia teritoriului păstorit de el, cu o categorie de deţinuţi, având alte statute decât cele cu care se confruntase până atunci. A purces imediat la cercetarea cazului, fără să întâmpine dificultăţi în anchetă, deoarece agresoarea vinovată a recunoscut imediat şi fără şovăire fărădelegea, cu relatarea cauzelor determinante şi cu precizarea fermă că, dacă va mai fi insultată în acelaşi mod sau oricare altul, va proceda la fel sau chiar mai drastic, în funcţie de posibilităţile momentului şi locului. Bietul director era într-o situaţie fără ieşire, aşa că a sancţionat-o cu un stagiu la neagra. Numai că încurcătura părea să fie abia la început, deoarece întregul efectiv de fete, solidare cu infractoarea, a pretins să-i împărtăşească soarta, întrucât erau întru totul de acord cu fapta incriminată. Directorul, probabil din lehamite, s-a declarat de acord, astfel că, în noaptea aceea neagra a avut parte de efectiv mărit, toate fetele intrând la zdup. Acolo era ciment în chip de duşumea, intrai cu ce aveai, dacă nu aveai prea multe. Aşa că toată noaptea le-am auzit sporovăind şi râzând. Ce ar fi putut face vitezele fete? Care au avut totuşi noroc: dimineaţa au fost graţiate cum au fost şi pedepsite, adică in corpore, nefiind nimeni supărat pe ele şi oricum, aritmetic, acopereau prin însumare pedeapsa colegei. Căci toţi gardienii şi directorul însuşi, simpatizau cu fetele, nicidecum cu grosolana lor colegă.

Ioan Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: 14 mai 1948

Se împlinesc 69 de ani de la cumplitele arestări operate de regimul comunist în rândul legionarilor în noaptea de 14/15 mai 1948. Peste 15.000 de legionari începeau să suie drumul Golgotei...Drum de foc şi biruinţă...Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care, cu puterea Crucii, pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să îi lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Rugăciune către Sfinţii din temniţele carliste, antonesciene şi comuniste

O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce aţi suferit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre. Ca cei ce bine v-aţi săvârşit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii şi cu arhanghelii vă veseliţi în lumina cea neînserată a Împărăţiei cereşti, vă rugăm să nu încetaţi să mijlociţi la Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate şi să ne păzească pe noi şi Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredinţă şi de războiul cel dintre noi. Povăţuiţi-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării şi a dragostei, ca neclintiţi şi uniţi să rămânem până la sfârşitul vieţii întru credinţa cea adevărată. Aşa, Sfinţilor Mărturisitori, care în strâmtorările şi necazurile din viaţa voastră pământească aţi cerut ajutorul Puterilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi nevrednicii, ca să primiţi în acest ceas rugăciunile noastre şi să ne acoperiţi de smintelile veacului acestuia şi de răutăţile celor potrivnici, ca şi noi pe calea ce strâmtă şi cu chinuri neînfricati să mărturisim Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea neamului românesc. Amin.

 

divider



Centenarul apariţiilor Fecioarei Maria la Fatima (1917-2017)

În prezenţa Papei Francisc şi a circa un milion de pelerini din Portugalia şi din numeoase ţări ale lumii, pe data de 13 mai a avut loc la Fatima (130 km nord de Lisabona) celebrarea solemnă a 100 de ani de la apariţiile Fecioarei Maria în această localitate portugheză începând cu data de 13 mai 1917, cele mai cunoscute apariţii mariane din secolul XX, cu un impact spiritual imens care a depăşit cu mult graniţele Portugaliei şi chiar ale Bisericii Catolice. Cu această ocazie au fost canonizaţi deplin doi dintre păstoraşii vizionari - Francisc şi Iacinta, beatificaţi deja de Papa Ioan Paul al doilea în anul 2000.Cea mai cunoscută lucrare în limba română referitoare la apariţiile de la Fatima aparţine episcopului martir Ioan Suciu (mort în închisoarea din Sighet la 27 iunie 1953), publicată în 1943 şi reeditată de două ori în perioada imediat următoare. O frumoasă ediţie aniversară, cu completările necesare, a apărut anul acesta cu binecuvântarea PSS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, în îngrijirea părintelui dr. Cristian-Florin Sabău. Acesta ne explică motivaţia şi istoria apariţiei acestei minunate lucrări.“Aniversarea a 25 de ani de la apariţiile de la Fatima (1942) a constituit o ocazie pentru pelerinaje şi manifestări deosebite la Sanctuarul portughez. De asemenea, cu un an înaintea acestei aniversări, în 1941, Sora Lucia -singura supravieţuitoare dintre cei trei vizionari-, a revelat prima şi a doua parte a Secretului pe care i-l încredinţase Maica Domnului. Cu siguranţă că această dezvăluire, alături de festivităţile comemorative ale sfertului de veac, pe care mai apoi le şi descrie, l-au determinat pe PSS Ioan Suciu să înceapă redactarea cărţii “Fecioara din Fatima”. El a alcătuit-o în 1942, chiar dacă volumul a văzut lumina tiparului abia în anul următor. Aşadar, Episcopul a scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o carte despre o intervenţie a Cerului ce avusese loc în perioada Primului Război. Destinatarii acestei opere erau persoane care, în mod sigur, avuseseră din partea Conflictului mondial numeroase neajunsuri şi care, desigur, aveau nevoie de o mare rezervă de speranţă. Poate că acesta este primul obiectiv cu care Vlădicul unit a întocmit o prezentare a faptelor din 1917: a sădi speranţa care deriva din constatarea că, prin prezenţa Fecioarei Maria la Fatima în timpul Războiului, Dumnezeu nu uita şi nu rămânea departe de durerile şi rănile omenirii. Mai mult, că toată suferinţa momentului istoric din timpul publicării cărţii - fusese prevestită clar de către Maica Domnului, fiind pusă într-o legătură evidentă cu păcatul şi orgoliul omenirii, cu incapacitatea ei de a se orienta spre valori şi, în ultimă instanţă, spre Dumnezeu. Trebuie spus că, scriind Fecioara din Fatima, PSS Ioan Suciu a lăsat în urma sa o nestemată. Desigur că, pe lângă a sădi un licăr de nădejde, marea intenţie a cărţii era una spirituală, şi anume de a extinde cât mai mult devoţiunea mariană în cadrul Bisericii Române Unite şi dincolo de aceasta. Apoi, era una culturală, de informare asupra faptelor minunate săvârşite de Dumnezeu în Portugalia, „sora din cealaltă margine”, aşa cum autorul o denumeşte. Însă cartea poate fi apreciată şi din punct de vedere stilistic şi literar: slova Episcopului unit curge într-un mod extraordinar de frumos, îmbrăcând întâmplările în descrieri pitoreşti, frumoase estetic. Fie că prezintă peisaje naturale sau stări sufleteşti, Episcopul Suciu o face cu multă măiestrie şi aduce cititorului crâmpeie pe care doar o profundă sensibilitate artistică şi poetică le poate releva în acel mod. Dacă pe fiecare pagină a cărţii se găsesc mici bijuterii stilistice, autorul dă parcă ceea ce are mai bun în rândurile în care descrie minunea solară din 13 octombrie 1917. Din câte ştiu, este prima relatare în limba română a evenimentelor de la Fatima. Pe lângă acest primat, este remarcabil că vlădicul autor nu propune o simplă traducere a unui text dintr-o altă limbă, ci face o transpunere, îmbracă relatările într-un mod foarte original, „tâlcuindu-le” pe limba sufletului românesc.

Tânărul Episcop de la Oradea era poet, însă nu era un visător naiv. Era pe deplin conştient de gravitatea clipei istorice pe care o trăia; avem mărturii suficiente în acest sens. Însă problematicii istorico-politice, el i-a adus antidotul spiritual: mesajul de la Fatima, pe care a încercat să-l răspândească prin acest volum, punea degetul pe rana păcatului uman („oamenii l-au vătămat prea mult pe Domnul Isus, care este peste măsură de vătămat” - cuvintele Maicii Domnului în apariţia din 13 octombrie 1917, înainte de miracolul solar). Pe de altă parte, acest mesaj conţinea în apelul său şi contracararea, soluţia răscumpărătoare din acest rău istoric, extrem de concret.” (pr.dr. Cristian-Florin Sabău)

Oferim cititorilor noştri prefaţa primei ediţii, în care episcopul Suciu explica semnificaţia spirituală a acestui eveniment major, dar şi impactul său în contextul istoric european. Pentru autenticitate, au fost păstrate unele aspecte ortografice sau de exprimare, depăşite de evoluţia actuală a limbii române.

Surâsul lui Dumnezeu

Când trecui mai întâi prin faţa castelului Sant-Angelo, vechiul palat al împăratului Roman Adrian, privii îndelung îngerul ce-i încununează creştetul. Statuia de bronz îl înfăţişează în momentul când stă să vâre sabia în teacă. Viziune ce te urmăreşte. Îngerul a înmărmurit cu vârful spadei în gura teacăi. Ce aşteaptă de-atâtea veacuri? Dreptatea lui Dumnezeu a biruit Mila? Când Sfântul Grigorie cel Mare şi credincioşii romani încercaţi de ciumă peregrinară desculţi în ajunuri şi rugăciuni spre bisericile Domnului, îngerul îşi vârâse sabia în teacă şi nenorocirea a luat sfârşit.

Dar sabia Îngerului Dreptăţii de data aceasta nu mai vrea, pare că nu mai vrea să-şi odihnească lama tăioasă în buzunarul de metal.

Dumnezeule, sunt încremenit de acea viziune: SPADA NU VREA SĂ INTRE în teacă! Oare acea teacă ce cheamă şi reţine tăişul sabiei nu sunt rugile şi pocăinţele noastre, strigătele şi suspinele spre tavanurile paradisului? Nu sunt oare lacrimile şi rănile noastre, gemetele şi plânsul înfundat al văduvelor, respiraţia greoaie a agoniilor acceptate şi valurile de sânge ce spală mâlul sufletelor noastre? Aşa este, Doamne, sunt întârziate pocăinţele noastre şi nici acum frângerea inimii nu se împlineşte la ora ce se cuvine. Până ce nu vom cheltui rezervele de plâns penitent, de îndurare pocăită, de umilire preschimbătoare de suflet, până ce rugile noastre nu vor întrece fără de numărul păcatelor, până atunci sabia dreptăţii nu încape în teacă.

Să oferim sabiei Dreptăţii teaca pocăinţei noastre.

Oare care să fie „părerea” lui Dumnezeu asupra sângeroasei încolţiri între neamuri? Ce cugetă Cerul asupra vârtejului de ură înarmată şi vărsătoare de sânge? Ora în care vorbeşte DREPTATEA să nu aibă o neînsemnată spărtură de popas pentru a rosti un cuvânt şi de milă?

Noi credem că Dumnezeu vorbeşte numai când ne alintă şi socotim că tace când pedepseşte.

Să credem acum că trecem prin cea mai luminoasă lecţie de catehism pe care ne-o dă Providenţa. Am refuzat să ne spălăm în Sângele lui Isus, ne vom spăla în al nostru. Am tăgăduit Evanghelia Lui, să simţim evanghelia noastră. Ne-am sfiit să urcăm muntele Fericirilor, să înotăm acum în valea lacrimilor.

Istoria vremii de faţă este cazna Domnului să aşeze inima noastră între versurile psalmului: „Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne...” Când durerea ne va preschimba inima în tropare de pocăinţă, atunci nimic nu a fost spre pagubă. Pentru întoarcerea unei inimi omeneşti, Dumnezeu urneşte stihiile universului.

Suntem nişte adevăraţi înfometaţi după răspunsuri simţite, venite de Sus. Suntem anevoioşi la o adevărată schimbare a inimii până ce nu ni se pune în mişcare simţirea.

Istoria arătărilor din Fatima Portugaliei ne mărturiseşte despre Dumnezeu care consimte să se aplece şi să atingă cu degetul creator coardele făpturii noastre. Şi vom tremura, şi vom vibra, şi vom da sunet fiecare după măsura darului şi-a buneivoinţe.

Lângă fiecare Via Crucis a oamenilor şi-a omenirii Sfânta Fecioară priveghează. Stabat, Ea este dreaptă, monolit de mângâiere şi nădejde lângă Cruce. În preajma durerilor se arată, îşi spune cuvântul, îi dă aripi şi revarsă haruri de putere ca să răspundem binecuvântării dăruite: Neprihănita ne întâmpină când lumea urcă a nu ştiu câta oară Golgota, nereuşind să se răstignească CU HRISTOS, doar numai de-a stânga Lui!

Ea ni se vădeşte ca o adiere molcomitoare a Spiritului Mângâierii, ca un răspuns a milei dumnezeeşti, ca un surâs de nădejde între înfuriatele şi îmbrâncitele trufii omeneşti.

Putem atât de lesne scrie un destin; mai fericit pentru noi, doar să-l scriem cu pana şi cu cerneala pe care ne-o îmbie Dumnezeu.

Arătările Sfintei Fecioare Maria de acum 25 ani în Fatima Portugaliei sunt bobi de rouă peste setea noastră de-a şti ce cugetă Dumnezeu despre noi, care este punctul Lui de vedere referitor la socotelile noastre omeneşti, care ajung să „boteze” a nu ştiu câta oară scoarţa pământului cu sângele fiilor oamenilor.

Ziua de 13 octombrie [1942] este împlinirea a 25 ani - un sfert de veac - de la ultima arătare a Vergurei la înfundătura „Cova da Iria” din munţii Sierra d’Aire. Aceasta fugă a vremii nu-i micşorează actualitatea. Grăirile care coboară din Ceruri nu sunt schimbate şi slăbite de vreme. Rămân ca piramidele, mai lămurite pe fondul pustiului vieţii noastre nestatornice şi chinuite.

În 1917, când avură loc cele şase arătări, Europa, ca acuma, se găsea în al patrulea an de crâncenă măcinare sângeroasă.

Cu 25-27 zile înaintea primei arătări, 13 mai, adică prin 16 aprilie 1917, sosiră la Petrograd Lenin şi Trotzki, aşezându-se în fruntea revoluţiei bolşevice. În 7 noiembrie a aceluiaşi an biruia revoluţia, cu 25-27 zile după cea din urmă arătare din 13 octombrie. La aniversarea acestor 25 ani de la apariţia Maicii lui Dumnezeu, se desfăşoară cea mai uriaşă încordare pentru nimicirea Statului bolşevic. Această luptă nu este spre conversiune, ci spre exterminare. Fecioara Sfântă a vorbit despre Rusia în arătările din Fatima. Ea a indicat şi armele care vor întoarce Rusia la viaţa credinţei. În aceeaşi zi de 13 mai 1917, aproape la aceeaşi oră, avu loc în Roma, sfinţirea întru Episcop a aceluia care avea să ajungă Papa Pius al XII-lea.

Trei coincidenţe care, poate, ne sunt revelatoare: Sfânta Fecioară-Papa-Bolşevismul.

În această zi tomnatică, a 25-a aniversare a ultimei arătări -13 octombrie 1917-, am aşternut la picioarele Înduratei, dorinţa ce-mi tremură în inimă de-a vedea fiii neamului nostru biciuind moliciunea credinţei lor şi drepţi, ca un singur penitent întârziat în valea plânsului, să-şi depene viaţa în aceasta minunată poveste de har şi jertfă, nu cumva sobri cavaleri ai Apocalipsului să guste cu copita cailor vârtoşia păcătoasă a cerbiciei inimii noastre împerecheate cu noaptea.

Martori noi înşine, cu multă emoţie, la valurile de credincioşi ce seamănă în lungul şirag al drumurilor, când prăfuite, când noroioase, rugile lor pe boabele de rozar şi risipesc în vânturi, spre clopotniţe şi umile troiţe de la răscruci, cântecele mariane, nu putem să tăgăduim stăruinţa unei simţiri fierbinţi creştine care ne sileşte inima şi paşii spre mănăstirile şi bisericile închinate Preasfintei Fecioare Maria.

Sfinte lăcaşuri a Vergurei din Ceruri, câte taine nu cunosc ungherele tale adumbrite! Câte clopote de mângâiere nu fac să răsune în inimile noastre pământeşti suspinele înălţate în ele spre Tine! Că Te arăţi aici, că Te arăţi aiurea, prezenţa Ta este lângă fiecare suflet frânt, mâinile tale alintă ce-i zdrobit în noi şi pe braţele-Ţi nevăzute este legănat fiecare răstignit.

Este dorul meu ca aceste câteva pagini, scrise la un sfert de veac de la arătările Ei în Fatima Portugaliei, să aducă sufletelor noastre o adiere răcoritoare de supranatural, un avânt hotărât spre rugă şi jertfă, o îndreptare a gândurilor asupra multor trebi omeneşti şi, în sfârşit, voinţa stăruitoare de-a apuca şi noi cârja pelerină spre Bisericile, unde Fecioara din Nazaret binecuvântează încă, cu Fiul Ei, truditele noastre vieţi fără merinde, Ea care este neîntreruptul surâs dulce al Milei lui Dumnezeu în nebuna văpaie în care se iroseşte viaţa omenirii.

13 X 1917 - 13 X 1942 , 25 ani de la arătările Sfintei Fecioare† IOAN SUCIU , Episcop auxiliar[Nota ediţiei 2017.]Ani de-a rândul, s-a păstrat la Fatima originalul icoanei Maicii Domnului de la Kazan, poate cea mai îndrăgită icoană a poporului rus din timpul Evului Mediu târziu şi protectoarea declarată a Rusiei în sec. XVII. După instaurarea comunismului în Rusia, icoana a ajuns în Occident şi, după numeroase deplasări, a ajuns la Fatima. A fost păstrată în capela greco-catolică a Casei „Domus Pacis” din Fatima. Pe 28 august 2004, icoana a fost retrocedată de către Papa Ioan Paul al II-lea patriarhului ortodox rus Alexei, ca urare de bune auspicii pentru dialogul dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

(pr.dr. Cristian-Florin Sabău)

 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 25 mai 1993

Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare

Acei tineri superbi, dintre care o parte şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste, rămânând până la moarte sub ascultarea lui Horia Sima, ridică glasul din adâncul mormintelor fără cruce şi strigă tuturor detractorilor: Nu vă mai străduiţi cu puterile voastre de pigmei să doborâţi pe cel de nebiruit! Noi l-am iubit şi l-am urmat pentru că ne-am regăsit în el: în scrisul lui, în faptele lui, în râvna lui de a ridica Mişcarea Legionară, în chemarea lui la jertfă! (Pr. Liviu Brânzaş, „Horia Sima, Comandantul”, 1998)

 

Doina Comandantului

Frunză verde iasomie

Doamne ce mi-a fost dat mie

Ca să zac în puşcărie

Nimeni în lume nu ştie

N’are cin’să mă mângâie,

Când mi-e inima pustie.

A’nceput prigoana mare,

Legionari şi Legionare,

Zac cu lanţuri la picioare.

Rabdă Doamne dacă poţi

Legionarii’nchişi cu toţii,

Cu tâlharii şi cu hoţii.

Doamne cin’să facă parte

Horia e dus departe,

Căci duşmanii i-au vrut moarte.

Dar pe drumul zorilor,

Gândul lui e călător,

Să ne-aline al nostru dor.

Horia va auzi,

Jelea care-o jeluim,

Doinele ce le doinim.

Şi-or să vină Legionarii,

Pe cai albi de Căpitani,

Să ne scape de duşmani.

 

Horia Sima - 24 ani de la trecerea în veşnicie

Sâmbătă, 27 mai, a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti slujba de pomenire pentru Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare, la 24 de ani de la mutarea la Domnul. Camarazi, membri şi prieteni ai Fundaţiei George Manu ne-am unit în duh şi rugăciune pentru Comandant, atât la Bucureşti, cât şi în alte locuri din ţară şi străinătate.

*

Doctrina legionară nu este o schemă rece de idei. Nu s-a creat raţional şi n-a existat la origine sub un sistem de gândire, care apoi, prin efectul propagandei, să cucerească aderenţi şi să fie adoptat ca bază ideologică a unei organizaţii. În stadiul ei iniţial, doctrina legionară a existat ca stare de spirit, pe care Corneliu Codreanu a fixat-o în câteva propoziţii: credinţa în Dumnezeu, încrederea în misiunea noastră, dragostea dintre legionari şi folosirea cântecului ca mijloc de manifestare a noii spiritualităţi. Această nouă orientare spirituală în viaţa neamului nostru, această nouă atitudine în faţa vieţii, nu e creaţia exclusivă a lui Corneliu Codreanu şi a mănunchiului de prieteni cu care a întemeiat Mişcarea. Ea s-a plăsmuit din energiile creatoare ale întregului neam şi este expresia acţiunii convergente a mai multor factori: “Legiunea, în adâncul ei, -mărturiseşte Corneliu Codreanu- în acea stare de spirit nevăzută, n-am creat-o eu. Ea este rezultatul unei conlucrări. Ea s-a născut din contopirea următoarelor elemente :

1. Aportul nostru de simţire.

2. Aportul de simţire a altor români.

3. Prezenţa în conştiinţa tuturor a martirilor neamului.

4. Îndemnul pământului patriei şi

5. Binecuvântarea lui Dumnezeu. Pe măsură ce Mişcarea s-a dezvoltat, s-a simţit nevoia să se precizeze impulsul iniţial din care a luat naştere. Explicaţia raţională a fenomenului legionar nu crează însă nimic nou pe plan spiritual. Piatra din capul unghiului fusese pusă. Primele principii n-au variat în esenţă. Doctrina fixează numai în simbolurile minţii şi dă circulaţie intelectuală unei stări de spirit preexistente. Marea însemnătate a lui Corneliu Codreanu constă în faptul că a captat efervescenţa politică şi spirituală a generaţiei lui, momentul generaţiei de la 1922 s-ar fi destrămat în aspecte politice minore. La chemarea Căpitanului a răspuns o întreagă generaţie, aceea care s-a ridicat în ţara noastră după întâiul război mondial, confirmând cu ampla ei adeziune justeţea concepţiei legionare. În câţiva ani, Mişcarea a depăşit cadrul restrâns al unei generaţii, pentru a lua proporţiile unei revoluţii naţionale, spre care s-au îndreptat apoi toate nădejdile de mântuire a neamului nostru. Generaţia crescută în duhul Căpitanului a intrat în luptă cu o totală dăruire de sine. Nici o generaţie românească nu a însemnat în etapele ei de maturizare un dramatism mai covârşitor, o problematică a existenţei mai chinuitoare şi un simţ al răspunderii mai ascuţit. Din elementele de elită ale acestei generaţii puţine se mai găsesc astăzi în viaţă. Aproape toate au căzut împlinind legea elitelor, care cere tuturor care se socotesc în rândurile ei să alerge acolo unde primejdia este mai mare pentru Neam şi Creştinătate. Jertfa lor cutremurătoare, legată de adânci dureri omeneşti, devine mai plină de înţeles, prin acceptarea ei conştientă. Moartea lor nu a fost o moarte întâmplătoare, ci mărturia supremă a unui sens de existenţă. Ei au murit pentru a pune temelie unei lumi mai bune şi mai drepte. Sufletul lor, purificat în văpaia sacrificiului suprem, iluminează până la mari depărtări cărările neamului nestru. Dacă încercăm acuma să facem un bilanţ al doctrinei legionare, adică ce “oameni noi” a creat în realitatea vieţii, e suficient să pomenim pe Moţa. Dacă o doctrină a dat un singur exemplar de talia lui Moţa, dacă s-a gândit un singur legionar cum să trăiască şi să moară după modelul legionar întrevăzut de Căpitan, atunci această doctrină şi-a dovedit viabilitatea. S-a făcut dovada supremă că a creat un om nou, capabil să trăiască în spiritul acestui crez şi să se jertfească pentru el. Dar în afară de Moţa au existat ilustre figuri legionare care au urmat acelaşi drum al onoarei naţionale şi al sacrificiului pentru Neam şi Hristos. Alături de ei, mii şi mii de legionari necunoscuţi au băut din “acelaşi ulcior al vieţii” şi s-au împărtăşit din aceeaşi moarte. Jertfa miilor de legionari anonimi, care, într-o apariţie meteorică şi-au încheiat viaţa lor pământeană, e tot atât de vrednică să fie relevată, pentru că aceştia au mers atât de departe cu sacrificiul lor încât n-au pus preţ nici pe cunoaşterea lui în istorie. Originile acestei lucrări, cum am spus şi mai înainte, trebuie căutate în experienţa intimă a celui ce o scrie. E doctrină legionară trăită de un legionar. Este proiecţia reflectată a propriei lui vieţi legionare. Cum însă viaţa celui ce-o scrie a avut o amploare neobişnuită, prin funcţiile şi responsabilităţile ce le-a exercitat rând pe rând, el a avut prilejul să-şi confrunte trăirea lui legionară cu o mulţime de alte experienţe ale destinului şi vieţii legionare.

Orice doctrină cu pretenţii de a reforma societatea are nevoie de un fundament metafizic, de un mănunchi inalterabil de principii. Democraţia şi-a întemeiat existenţa pe credinţa infailibilităţii raţiunii, comunismul are la bază filozofia materialistă, naţionalsocialismul pleacă de la dogma rasistă, iar fascismul s-a proiectat în mistica Statului. Mişcarea Legionară şi-a căutat izvoarele în creştinism. Specificul Mişcării Legionare, cum remarcă Puiu Gârcineanu, este că reprezintă o mişcare “structurată religios”. A fi structurată religios, nu înseamnă a fi religie, confesiune sau sectă, cum ne-au acuzat unii răuvoitori, ci a căuta soluţii de tip creştin problemelor politice, economice şi sociale. Şi, în genere, a da o îndrumare creştină societăţii omeneşti pe toate planurile. Politica nu poate fi despărţită de religie. Politica reprezintă prelungirea firească a religiei în domeniul realităţilor sociale. Creştinismul trebuie încorporat total societăţii şi mai ales în aceste momente de dezorientare şi anarhie mondială, el trebuie să devină motorul revoluţiei moderne.

 fragmente din: Horia Sima, „Doctrina Legionară”, Madrid, 1980

divider



Gheorghe Jimboiu - Un înger în trup

În dimineaţa zilei de sâmbătă 13 mai, a avut loc la Vela, în curtea Bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli, în faţa troiţei ridicate acum patru ani, comemorarea lui Gheorghe Jimboiu şi a camarazilor: Pr. Alexandru Ghiţă (fiu al Băileştiului, preot în Sălcuţa), Constantin Boşa (tot din Sălcuţa), Pr. Ion Calafeteanu, Ion Iovan, Ştefan Mateescu, Alecu Niţă (toţi din Vela).

Slujba parastasului a fost oficiată de preotul paroh în prezenţa câtorva din săteni, a fetelor şi a unei nepoate a lui Alecu Niţă şi a noastră, a celor veniţi din Craiova.

După încheierea slujbei de pomenire pentru camarazii trecuţi la Tatăl Ceresc şi împărţirea pomenilor, au luat cuvântul dl. Fota Alexandru şi dl. Pop Augustin, foşti deţinuţi politici şi luptători anticomunişti, întărindu-ne în credinţa şi mărturisirea noastră, iar dl. prof. Rădulescu a accentuat importanţa atât a mărturiilor eroilor şi martirilor anticomunişti, cât şi efortului constant şi permanent pentru a face cunoscută lupta şi suferinţa acestora pentru generaţiile viitoare.

Au fost distribuite celor prezenţi pliante despre viaţa, credinţa şi martiriul sfântului Gheorhhe Jimboiu în prigoana şi temniţele comuniste, pentru cinstirea acestui “tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate […] un înger în trup...” (cum scria alt mărturisitor de înaltă ţinută morală şi spirituală care l-a cunoscut - Dumitru Bordeianu, în mărturisirea sa scrisă (şi tipărită) „Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Am încheiat comemorarea, cântând Imnul Legionarilor Căzuţi şi făcând apoi apelul celor pomeniţi, la care, împeună cu ei, am răspuns Prezent! Dumnezeu să-I odihnească în Împărăţia Sa Cea Veşnică, iar pe noi să ne miluiască după mare mila Sa.

Dinu C. 

divider