Fundatia George Manu

Editorial
* Diversiuni de presă cu pseudo-legionari
Opinii
* Klaus Iohannis şi excesele corectitudinii politice
* Mişcarea Legionară este una singură, vie şi legitimă!
Articole generale
* Rusia şi America: o ecuaţie complicată (III)
* Picătura de carte: Ciprian Voicilă, Maturii străzii. 14 biografii fără domiciliu
* Aurel Vişovan – 3 ani de la a doua răstignire pe crucea nedreptăţii
* Limba maternă
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: 22 august 1923
* Amintiri din Ardealul ocupat (1940-1944)
* Din Temniţele Memoriei: 14 august 1935
* Din Temniţele Memoriei: Evadare din lagărul de la Mănăstirea Suzana - 15 august 1938
* Aspecte ale istoriei Mişcării Legionare din anii ´90: poziţia Comandantului faţă de divergenţele din ţară
* Din Temniţele Memoriei: 28 august 1941
* Din Temniţele Memoriei: Buletin Legionar, 25 august 1937
* Iarnă la Târgşor 1949-1950
* Flori de aur din Maramureş (39)
* Din Temniţele Memoriei: 23 august 1944
* România şi sfârşitul Europei (5)
* Din Temniţele Memoriei: ziarul “Libertatea”, 2 august 1936
Spiritualitate
* Biserica – spitalul în care ne tămăduim de patimile sufleteşti şi trupeşti
* Descotorosirea de Inocenţă
* Aspazia Oţel Petrescu: Rugăciune către Sfânta Fecioară
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea Miercurea Ciuc
* Comemorarea anuală Târgşor
In memoriam
* Aurel Vişovan - 15 ani de la trecerea în veşnicie
* † Petru Baciu
* Petru Baciu – Prezent! Sus la cer ni-i veşnicia...
* † Dionisie Macarei
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 8 august 2017


Diversiuni de presă cu pseudo-legionari

Începem prin a sublinia un fapt cât se poate de relevant: pentru a găsi fapte sau atitudini reprobabile ale unor persoane care îşi autodeclară o orientare „legionară”, o anumită presă românească a fost nevoită să aştepte mult şi bine, până când a reuşit să le găsească tocmai … peste ocean, în Statele Unite. Acolo şi-a făcut apariţia pe scena publică un individ care nutreşte concomitent afinităţi pentru neo-nazism, rasism, putinism, ortodoxie şi legionarism. Datorită acestui din urmă element, în scurtă vreme persoana în cauză a devenit cu siguranţă mai „vedetă” în România decât în ţara lui.

Auzim acum pentru prima oară, din presă, de numele lui Matthew Heimbach. Datorită acestui fapt, am considerat inoportun să ne „delimităm” în regim de urgenţă de atitudinile unei persoane cu care nu am avut şi nu avem nimic de-a face. Totuşi, o poziţionare a noastră în faţa întregii situaţii se impune, în special pentru a clarifica aşa-zisa influenţă românească asupra sa şi a recentelor incidente din America, precum şi poziţionarea noastră în întregul context.

Contextul de unde a izvorât ştirea care recent a produs valuri pe canalele agenţiilor de presă internaţionale este cel a incidentelor violente din orăşelul american Charlottesville. Intenţia autorităţilor locale de a elimina bustul generalului Lee (care a luptat în armatele Confederaţiei în timpul războiului de secesiune) a provocat o manifestaţie a unui întreg potpuriu de organizaţii de dreapta, naţionaliste, unele rasiste, neonaziste, mergând până la Ku Klux Klan şi adepţi ai controversatului Milo Yiannopoulos (un nonconformist din toate punctele de vedere, homosexual cu vederi de dreapta). S-a lăsat cu violenţe şi ciocniri cu contramanifestanţii de extremă stângă, şi chiar cu un amănunt tragic: un extremist de dreapta a intrat cu maşina în grupul advers, omorând o persoană şi rănind alte câteva. Printre protagoniştii acestei coaliţii de grupări de dreapta s-a aflat şi acest Matthew Heimbach, lider al uneia dintre organizaţiile participante la evenimente. Amănuntul care a atras interesul presei româneşti de orientare antinaţională a fost mai întâi unul de natură vestimentară: individul cu pricina s-a afişat purtând un tricou pe care era imprimat chipul lui Corneliu Codreanu, întemeietorul Mişcării Legionare. Ulterior, internetul a revelat cu promptitudine simpatiile legionare ale lui Heimbach, care în urmă cu câţiva ani a fost în România unde –susţine el- ar fi întâlnit legionari, că este de religie creştin-ortodoxă, cununia sa având loc tot în România, că este un admirator al lui Corneliu Codreanu şi al părintelui Justin Pârvu.

Ingrediente cum nu se poate mai potrivite pentru ca presa amintită să brodească o sumedenie de speculaţii diversioniste pe seama „inspiraţiei legionare” a incidentelor din Statele Unite. Ţinta fiind, evident, nu Heimbach, ci legionarismul, pentru care s-a ivit un nou prilej de a fi caricaturizat şi scos ţap ispăşitor pentru incidente petrecute aiurea, în contexte cu totul străine de matca sa firească din România.

Realitatea este că nu ştim cine ar fi putut fi „legionarii” pe care susţine Matthew Heimbach că i-ar fi putut întâlni. Dar, chiar dacă i-ar fi întâlnit în privat pe unii din seniorii din generaţia care a prins anii 30, adică perioada de avânt a Legiunii, sau supravieţuitori ai temniţelor comuniste (aşa cum susţine el, deşi nu ştim cine ar fi putut fi aceştia), ce concluzii se pot trage de aici? Că americanul nostru ar fi asimilat într-un timp record spiritul legionar, după care s-a întors în ţara sa pus pe fapte mari, care, iată, îşi arată astăzi roadele? Să fim serioşi. Dacă lucrurile ar fi stat cu adevărat aşa, atunci rezultatele ar fi fost cu totul altele. Sau, punând problemele din altă perspectivă: dacă simplul fapt de a respira acelaşi aer cu unii vechi legionari l-ar fi insuflat pe omul nostru cu viziunea pe care o afişează într-un mod care a inflamat internetul, cum se face că în ultimul sfert de veac în România, atâţia oameni care au stat mult timp în preajma legionarilor din vechea gardă nu au fost protagoniştii unor asemenea scandaluri de presă, având la bază rasismul şi violenţa?

Din modul său de manifestare, din opiniile sale expuse în diverse locuri pe internet, reiese mai degrabă că Heimbach s-a inspirat, cel mai probabil de unul singur, pe lângă alte curente şi ideologii de dreapta, şi din scrierile Căpitanului (accesibile în traducere în toate limbile de circulaţie internaţională). Fiind însă complet rupt de „tradiţia vie”, de comuniunea cu purtătorii acestui crez din România, nu are cum să fie reprezentativ pentru un spirit perpetuat de la o generaţie la alta, care are drept esenţă desăvârşirea interioară în sens creştin.

S-o fi considerând dumnealui creştin-ortodox, dar un practicant veritabil al acestei credinţe nu poate face front comun cu neonaziştii sau cu cei din Ku Klux Klan (într-adevăr, se pare că momentan statutul său oficial e cel de excomunicat). Privirea sa asupra mersului actual al lumii ar trebui să fie una bazată pe discernământ duhovnicesc, cu preeminenţa spiritualului asupra politicului. Cine are această perspectivă, îşi dă seama foarte bine de faptul elementar că nu orice adversar al unui curent asimilat „răului” este automat un actor de factură pozitivă. Iar cine este lipsit de discernământul necesar, precum şi de aderenţa la o comunitate de crez sau de ideal care are întotdeauna şi un rol corectiv, rămâne pradă propriei inspiraţii, cel mai adesea una rătăcită. Ceea ce domină în astfel de cazuri este o neînţelegere fundamentală a raporturilor dintre planul spiritual şi cel politic. Postularea unei separări totale între ele are drept consecinţă faptul că într-o luptă de natură mundană, al cărei ţel este recunoscut drept legitim, s-ar putea acţiona sub egida oricăror ideologii politice aparent convergente către el, fără a mai pune problema compatibilităţii acestora pe plan lăuntric cu credinţa ortodoxă de la care se revendică şi Heimbach. Se ajunge astfel într-o situaţie în care protagonistul se crede ceva, dar în realitate nu face decât valuri, pe care presa anticreştină şi antinaţională le exploatează la maximum.

După cum ştim însă prea bine, în cele din urmă asemenea valuri vin şi trec, iar numai permanenţele sunt cele care rămân…

Fundaţia „George Manu” 

divider



Klaus Iohannis şi excesele corectitudinii politice

Pe data de 23 august, cu prilejul Zilei Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului, preşedintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj în care spune printre altele:

„Orice tip de rezistență sau opoziție care s-a îndepărtat însă de valorile democratice și care a îmbrățișat ideologii extreme, care a negat supremația condiției umane și a instituțiilor libertății democratice, luptând împotriva unui totalitarism sub o altă formă de totalitarism și extremism, nu poate fi valorizată. Recunoașterea și omagierea doar a acelor modele care au luptat împotriva totalitarismului de pe poziții democratice reprezintă și un semnal pe care îl transmitem tinerei generații: doar conștientizând ce a fost drept și ce a fost greșit în trecutul recent vom putea construi un viitor prosper pentru țară. Tocmai de aceea este important ca autoritățile centrale și locale să dea dovadă, în numele crezului democratic, de claritate morală în eforturile lor de onorare a celor care au făcut parte din rezistența antifascistă sau anticomunistă.”

Cei vizaţi implicit sunt, bineînţeles, luptătorii anticomunişti legionari, care au alcătuit majoritatea rezistenţei anticomuniste din România. Deşi în mesaj suntem îndemnaţi la „claritate morală”, tocmai acesta este elementul principal care lipseşte din evaluarea prezidenţială a istoriei României de acum şapte decenii. Ea se înscrie mai degrabă în patologia „corectitudinii politice” care bântuie Europa zilelor noastre (dar care în America începe deja să se clatine). Avem de-a face cu un exemplu tipic de „corectitudine istorică”, o atitudine profund eronată, pe care filosoful francez Jean Sevillia o caracterizează, pe lângă maniheism moral şi spirit reducţionist, şi prin anacronism, înţeles ca judecarea trecutului după criteriile politice, morale, mentale şi culturale ale prezentului.

Validitatea acestei teze poate fi exemplificată cu uşurinţă. Pentru aceasta vom recurge la discursuri aparţinând chiar taberei pe care dl. preşedinte ne îndeamnă să o cinstim dând dovadă de „claritate morală”, dar care, din perspectiva zilei de azi, apar drept profund „incorecte politic”.

Fragmentele următoare sunt preluate din ziarul naţional-ţărănist „Românul”:

„Regim parlamentar sau dictatură? Democraţie sau tiranie? Consideraţii pe marginea evenimentelor din Spania

Bineînţeles, fiecare din aceste două maniere de guvernare îşi are părţile ei bune şi rele. Dictatura îşi are rostul ei, când în ţară sunt mişcări subversive, care fără nici un motiv caută să tulbure liniştea poporului. În asemenea împrejurări guvernarea de unul singur –dictatura- e bună, pentru că poate să ia hotărâri repezi şi care-şi arată imediat efectul. Într-un caz similar, guvernul bazat pe votul universal, pe parlament, nu poate lua astfel de hotărâri decât în urma unei aprobări a deputaţilor, sau în cel mai bun caz, a consiliului de miniştri. (…) Apoi, regimul parlamentar prezintă şi incovenientul că are în mijlocul său şi membri ai aşa-ziselor “ligi pentru drepturile omului” care imediat te împunge în coastă cu o interpelare, întrebând şi zbierând din toţi bojocii, că pedepsirea agenţilor provocatori e un atentat la bunul renume al omenirii. Deci piedici şi iar piedici. Vorbărie goală şi-n timpul acesta ţara se poate prăpădi. Aceşti îndrăgostiţi ai teoriilor absurde nici că le pasă. Cam aceasta era situaţia în Italia înainte de venirea lui Mussolini şi în Spania dinaintea lui Primo de Rivera . Cât ce aceştia au pus mâna pe frânele puterii, situaţia s-a schimbat. Iar palavragii legii drepturilor omului zbiară în contra lor de-ţi asurzesc urechile. În Franţa de pildă e altfel. De la debarcarea împăratului Napoleon al III-lea, democraţia e stăpână în Franţa. Şi nimeni nu se poate plânge de nimic. Toate merg bine, ţara, din punctul de vedere economic, e într-o stare înfloritoare: e singura ţară din Europa care nu cunoaşte şomajul. Natural şi în Franţa democraţia şi-a făcut micile ei panamale, dar fiind ţara de origine a democraţiei, nimeni nu a zis o vorbă. Singur grupul regalist, grupat în jurul ziarului “Acţiunea franceză” îi mai scutură niţel. (S. Miclea) (“Românul” Nr. 46-48/1930)

Se impune să avem şi noi o organizare. În Italia există sistemul naţional-corporatist, în Germania naţional-socialist. Nouă ne trebuie naţional-ţărănism! (…) Azi se petrece un fenomen cu totul nou: statul liberal încetează. În Germania,  Italia, Rusia, Anglia, Franţa, statul se amestecă în economia ţării. Se sfârşeşte cu liberalismul. Numai în România bâjbâim, dar trebuie să isprăvim şi aici prin introducerea noului sistem economic. Statul liberal s-a sfârşit, statul naţional-ţărănesc, care înseamnă zidirea statului pe interesele agricultorilor, căci şira spinării este agricultura, trebuie să-şi înceapă domnia.  (Ion Mihalache, conferinţă din 17 ianuarie 1935) (“Românul” Nr. 1/1935)

Eu am tot respectul şi pentru regimul italian şi pentru regimul german în Germania. Le-am văzut şi le-am înţeles la faţa locului. Pot spune mai mult încă: nu ştiu ce aş fi făcut dacă eram cetăţean german, adică cetăţean al unui stat puternic şi mândru, care însă a fost înfrânt şi umilit. Este probabil că în acest sentiment general, m-aş fi încadrat acolo unde văd încadrată majoritatea poporului german. Dar eu am pus această chestiune de conştiinţă la colaboratori din cei mai apropiaţi şi de ai d-lui Hitler şi mai ales de ai d-lui Mussolini. -„Dacă ai fi român, în situaţia geo-politică şi în momentul istoric de azi al României ce politică externă ai face”? Mi s-a răspuns hotărât şi categoric, precum pot dovedi cu notele mele luate la timp şi la faţa locului: „aş face politica externă şi politica socială pe care o faci d-ta.” (aplauze) (Ion Mihalache, discurs în şedinţa Comitetului Executiv Central al PNŢ) ( „Românul” Nr. 2/1938)”

Aplicând acestor discursuri criteriile „clarităţii morale” sugerate de dl. Iohannis, ajungem într-o ceaţă totală.  Cert este că ele pot şi trebuie să fie înţelese în contextul epocii lor, când nu prea se auzise de „corectitudine politică”. Pe atunci asemenea exprimări erau cât se poate de fireşti. Mult mai simplu de înţeles este în schimb faptul că rezistenţa anticomunistă în numele unor valori transcendente, non-democratice (cum ar fi credinţa în Dumnezeu şi iubirea  de neam), a fost o zvâcnire de demnitate naţională care şi-a avut propriile repere morale, aflate mult deasupra oricăror ideologii politice. Asemenea atitudini se pot constitui în pilde pentru toate generaţiile ulterioare de români, indiferent de contextul social sau politic contemporan lor.

În cele din urmă, „corectitudinea politică” în numele căreia îşi rosteşte discursul preşedintele ţării, nu este altceva decât tot o modă trecătoare,  un accesoriu al unei epoci istorice care la un moment dat va fi înlocuită cu alte curente de idei. În schimb, perenitatea creştinismului şi a naţiunii se ridică deasupra acestor tendinţe care domină în ziua de azi, dar care încep deja să se clatine din ce în ce mai tare.

Permanenţe 

divider



Mişcarea Legionară este una singură, vie şi legitimă!

Cazul Charlottesville s-a dovedit o mină de aur pentru cei care au înscris pe agenda corectitudinii politice menţinerea Mişcării Legionare încătuşată în faldurile istoriei. Cu această nefericită ocazie, dl Andrei Muraru a descoperit că Mişcarea Legionară a renăscut pe tărâm american! Folosindu-se de un tricou purtat în SUA de o persoană fără nicio legătură cu trecutul sau prezentul Mişcării Legionare, domnia sa varsă un articol plin de ură, atacând Legiunea, cu tot cu trecut, prezent şi viitor. Recunosc că asemenea texte, scrise cu o ignoranţă care se împleteşte cu ura - pe care probabil nici semnatarul nu şi-o explică -, mă fac să mă gândesc cu duioşie la Fătu şi Spălăţelu. Istoricii de serviciu ai regimului comunist au măcar scuza de a fi scris sub o dictatură criminală. Dl. Muraru trăieşte în democraţie şi - alături de preşedintele pe care îl consiliază - face mare caz de valorile democratice. Să luăm câteva fragmente din textul domniei sale: „O lume dispărută vrea să se întoarcă: Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din Cer” apărut pe republica.ro, în data de 21 august 2017: Huliganismul său adolescentin (n.n. e vorba despre Corneliu Codreanu) - pe unii colegi i-a lovit şi molestat, şi-a atacat profesorii -, pentru care a şi fost exmatriculat de la Universitatea din Iaşi, unde urma Dreptul, l-a făcut celebru în rândul tineretului.

Ori nu ştiţi, ori vă prefaceţi ca nu ştiţi. Cred că amândouă... Să vă lămurim... Studentul Corneliu Zelea Codreanu nu a vrut să accepte începerea anului universitar fără slujbă religioasă. Se întâmpla în 1920 şi era una din primele bătălii câştigate de Căpitan. Anul universitar avea să înceapă, ca şi până atunci, printr-o slujbă religioasă, iar exmatricularea - cerută de studenţii comunişti - avea să fie respinsă de decanul Facultăţii de Drept.

Întemeiată pe idei extremiste, care astăzi ar aduce o condamnare grea pentru acte de terorism, mişcarea sa a fost adepta asasinatului politic încă de la început.

Aceeaşi insuficienţă şi răutate. Care idei extremiste, dle Muraru? Eu înţeleg că în anul 2017 credinţa în Hristos începe să fie numită de unii extremism, dar totuşi, avem alte pretenţii de la dvs. Să vă lămurim şi aici, iată actul de înfiinţare al Legiunii: „Astăzi, Vineri, 24 Iunie 1927, ora 10 seara, se înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub comanda mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.” Unde o fi extremismul? Poate îl găsim în cele 4 linii de început ale Legiunii: credinţa în Dumnezeu, încrederea în misiunea noastră, dragostea dintre noi, cântecul. Vreo urmă de extremism aici? Dar dvs. vorbiţi şi despre terorism... iată un punct comun cu predecesorii dvs., simpaticii Fătu şi Spălăţelu! Ce este terorismul, dle Muraru? DEX-ul ne lămureşte pe toţi: Totalitatea actelor intenţionate de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a provoca o teamă generalizată şi pentru atingerea unor scopuri politice. Care teamă generalizată? Mişcarea a fost întemeiată de studenţi, la ea au aderat apoi masiv, atât intelectuali, cât şi muncitori sau ţărani. O mişcare ce ajunsese să aibă peste jumătate de milion de adepţi şi al cărei partid era a treia putere în stat (chiar dacă fusese furat masiv la numărătoarea voturilor), cui inspira teamă generalizată? Camarilei? Cozilor de topor şi hoţilor? Noi ştim că aceştia erau mulţi... dar nici chiar aşa.

Mişcarea nu a fost adepta asasinatului politic, una din marile scorneli create de regimul carlist, care a fost preluată cu succes, atât de Antonescu, cât şi de comunişti. A face azi pe democratul detaşat care judecă trecutul după regulile, convenienţele şi legile societăţii de azi - fără să se raporteze la contextul vremii - este perdant şi necinstit. E ca şi cum am înfiera astăzi Comunitatea Evreiască, sau de ce nu?, chiar INSHR Elie Wiesel pentru faptul că în 1920 Max Goldstein a organizat un atentat cu bombă în Senatul României. Victimele lui Goldstein ar trebui puse azi în cârca INSHR Elie Wiesel? Din cauza bombei lui Goldstein ar trebui să stabilim azi că întreaga Comunitate Evreiască a fost adepta asasinatului politic? Dvs. faceţi exact acest lucru cu Mişcarea Legionară. La 24 de ani, Codreanu are prima tentativă de omor, împreună cu câţiva complici. A devenit însă curând un asasin dovedit, după ce, în anul următor, l-a împuşcat mortal pe şeful poliţiei de Iaşi, pe treptele tribunalului, unde tânărul pleda ca avocat în apărarea camarazilor săi torturaţi de autorităţi. A fost însă achitat de Justiţia interbelică, unde, da, erau posibile asemenea parodii judiciare şi nu avea să fie ultima achitare din cariera sa publică. Minciuna are picioare scurte şi dl. Muraru cred că a uitat să-şi corecteze propriul text. „Asasin dovedit” în acelaşi paragraf cu „achitat”!? Dacă justiţia l-a achitat, cine a „dovedit” că e asasin? Nu înţeleg atacul la justiţia interbelică. Dacă procesele în care Căpitanul a fost achitat sunt nişte „parodii judiciare”, ce mai avem de spus despre tribunalele lui Antonescu sau despre odioasele Tribunale ale Poporului? Acestea nu numai că sunt considerate a fi valabile, dar, sub administraţia din care face parte şi dl. Muraru, au fost relegitimate prin legea 217/2015.În total, între 1924 ş 1937, mişcarea sa a fost responsabilă de 11 asasinate politice, printre care un premier liberal (Codreanu avea să fie achitat şi pentru acest asasinat, în 1934).

Aici cred că nici Fătu şi Spălăţelu nu ar mai înţelege nimic... Care sunt cele 11 asasinate politice pentru care Mişcarea este responsabilă în perioada 1924-1937? Ori aţi copiat greşit, ori aţi scris după dictare. Vă luminăm şi aici: Mişcarea Legionară nu a fost responsabilă pentru niciun asasinat, nu există proces în care să fi fost judecată şi declarată vinovată. Niciunul, nicio sentinţă. Vă jucaţi de-a istoricul, sperând că publicul nu cunoaşte subiectul şi nu îl poate taxa. Nici măcar faptul că Mişcarea Legionară nu exista în 1924 nu pare să conteze pentru dvs, aţi declarat-o responsabilă de asasinate înainte de a se naşte.

Este adevărat că unii membri ai Mişcării au recurs la asasinat. Şi Nicadorii şi Decemvirii au acţionat din iniţiativă personală, nu la comanda Mişcării. Totusi, de unde aţi scos fix numărul 11? Avem cazul Duca (1933) şi Stelescu (1936), adica 2! Ok, îl adăugăm şi pe Manciu, ca să vă ajutăm la numărătoare. Avem 3! Unde-s ceilalţi 8? Până-i gasiţi prin copiuţele moştenite, vă întreb şi eu ceva: unde a fost responsabilitatea statului român care între 1933 şi 1937 - perioada invocată de dvs. - a asasinat 15 legionari nevinovaţi, nejudecaţi, necondamnaţi? Spre deosebire de dvs., eu vă pot da şi numele celor ucişi şi aş putea să vă prezint biografia fiecăruia şi drama trăită de familiile acestor tineri cu suflet de crin: 1933: Virgil Teodorescu, Constantin Niţă, Nicolae Bălăianu, Gheorghe Bujgoli, Toader Toma, Sterie Ciumetti, 1934: Fărdea, Gheorghe Negrea, 1935: Vasile Vlad, 1936: Vasile Culeţu, 1937: Ion Târcolea, Mihai Ţurcanu, Nicolae Ţurcanu, Dumitru Soroceanu, Constantin Brumaru.

Rezultatele electorale au fost mai degrabă modeste, cel mai mare scor înregistrându-se în 1937 (15,5 %, deşi doar 1,79 din etnicii români, aşa cum observă Roland Clark, făceau parte din Legiune), când partidul legionar a ieşit abia pe locul trei (după liberali şi ţărănişti).

Cum s-au fraudat alegerile în 1937 ar trebui să ştiţi, nu mai insist. Cartea lui Roland Clark am citit-o şi eu. Procentul e aproape corect, în fapt este un 15,58%, pe care Clark îl precizează exact, dar cei 1,79% etnici români apar în alt context. Vă explic şi asta. Roland Clark vorbeşte despre înmormântarea Mariei Cristescu din Craiova, o tânără legionară de 16 ani. În acest context pomeneşte faptul ca 1,79% din etnicii români făceau parte din Mişcarea Legionară în 1938, nu la data alegerilor din 1937. Nu discut cum a ajuns Clark la procent, el a calculat însă după rezultatele recensământului din 1930, conform căruia în ţara noastră erau 12.981.324 etnici români. Adică în 1938, 232.365 români făceau parte din Mişcarea Legionară. Clark se referă doar la membri şi doar la români. Să revenim la alegeri. Procentul de 15,58% înseamnă 478.378 de voturi, deci după calculele lui Clark (care nu sunt doar ale lui, Armin Hainen foloseşte aceleaşi cifre etc), legionarii au obţinut un număr de voturi dublu faţă de numărul membrilor. De ce i se pare dlui Muraru un rezultat modest, nu ştiu. De fapt bănuiesc că repetă nedumerirea lui Clark. Doar că explicaţia e şi simplă şi evidentă. Campania electorală din 1937 a fost în fapt o campanie de asasinat şi bătut legionari. Nu au avut aceleaşi posibilităţi de propagandă ca celelalte partide, nici aceleaşi posibilităţi materiale. Ca să nu mai spunem că Legiunea candida în alegeri de numai 6 ani! Explicaţii sunt multe, dar nu e cazul. Revenind la alăturarea procentelor făcută de dl Muraru, ea este nefericită şi insinuantă, alăturarea şi exprimarea ambiguă duce la ideea că Mişcarea ar fi avut votanţi puţini, între care mai mulţi neromâni decât români. Urât şi neadevărat.

Din pricina numeroaselor însemne electorale sub care a candidat, de-a lungul timpului, Codreanu ar trece astăzi aproape un traseist.

Asta e foarte bună! Traseismul politic este un fenomen politic care constă în schimbarea de către un politician a partidului politic care l-a propulsat într-o funcţie. Corneliu Codreanu a fost obligat să schimbe numele aceleaşi grupări politice înfiinţate de el pentru a putea candida în alegeri. Partidul era acelaşi, membrii, aceiaşi, conducerea, aceeaşi (Gen. Cantacuzino, apoi Gh. Clime). Iar ne jucăm de-a cuvintele şi de-a istoricii.

Deşi a făgăduit să combată racilele politicii, a întreţinut nepotismul (şi-a pus tatăl pe listele partidului său în 1932, fraţii şi surorile lui au fost şi ei implicaţi, la fel şi cumnatul său, celebrul Ion Moţa)

Scriind acest text, am realizat ca dl Muraru nu deţine dicţionare, prea încurcă termenii. Poate îi facem cadou un DEX. Hai să vedem ce-i şi nepotismul: Faptul de a uza de autoritatea sau de influenţa personală în favoarea rudelor sau a prietenilor; promovare prin protecţia rudelor şi a prietenilor influenţi. Ei bine... da, dl Muraru a înţeles exact cum stă treaba! Căpitanul a uzat clar de influenţa personală în favoarea rudelor sale. Să vedem cu ce i-a favorizat: tatăl fusese deputat încă din 1919, în partidul lui Iorga şi era o personalitate politică şi militantă a României Mari - a primit marele favor de a sta prin temniţele patriei, de a fi bătut de jandarmi şi de a-şi vedea 3 fii ucişi; cumnatul Ionel Moţa (de altfel, întemeietor al Legiunii, alături de Căpitan) moare pe frontul spaniol, luptând împotriva comunismului după ce fusese şi el întemniţat fără vină în prigoanele carliste; fratele Ion este asasinat în prigoana carlistă din 1939; fratele Horia moare împuşcat pe stradă în timpul regimului Antonescu; fraţii Cătălin şi Decebal, ca şi sora Iridenta, fac ani şi ani de detenţie în timpul comunismului; de asemenea, soţia Căpitanului, Elena. Silvia - soră - şi Eliza - mamă - scapă de arestări, rămân doar cu percheziţii, ameninţări şi durerea enormă de a-şi vedea familia sfâşiată. Deci onoarea de a-ţi iubi şi apăra ţara cu preţul vieţii şi al anilor de detenţie se cheamă nepotism la dl Muraru.

A murit la 39 de ani, când steaua popularităţii sale ajunsese la apogeu şi Germania nazistă îşi începea asaltul asupra Europei, asasinat de autorităţile unui regim care, după ce l-a tolerat ani la rând pe tânărul politician, l-a eliminat apoi ca într-o reglare de conturi în stil mafiot.

Dl Muraru devine din istoric, clarvăzător. Oare în ce stele s-a uitat de a văzut-o pe cea a popularităţii Căpitanului ajunsă la apogeu? Ştie dumnealui că popularitatea lui nu avea să mai crească dacă viaţa Căpitanului nu ar fi fost curmată de statul român printr-un odios asasinat? Există vreun indiciu că se atinsese maximum de potenţial? Nu numai că nu există aşa ceva, dar statisticile demonstrează contrariul. Ne întoarcem la prietenul Roland Clark pe care, teoretic, l-aţi citit. Căutaţi la pagina 167, e acel tabel mititel cu creşterea numărului de legionari 1933-1937. Nu mai căutaţi, că vă spun eu: 1933 - 28.000, 1935 - 24.000, 1936 - 70.000, 1937 - 96.000, 1937 - 272.000. Nu prea vă iese cititul în stele... mai ales în cele verzi. Cât priveşte tolerarea de către Carol... ce să zic. În traducere liberă înseamnă „de ce nu l-a omorât mai repede”. Aşa gândea şi Iorga şi a şi trecut la fapte. Statul de drept dispărea în negura vremii, iar statul terorist, în frunte cu un rege care a uzurpat ordinea constituţională, îşi făcea încet apariţia. Moştenirea politică a Căpitanului a ajuns la putere după moartea sa, în 1940, şi a eşuat lamentabil.

Iarăşi sunteţi în eroare. Statul de drept a dispărut mult mai devreme, atunci când a început să împuşte oameni pe străzi doar pentru că nu gândeau în ritmul camarilei. Era 1933... Recitiţi textul prezent şi veţi vedea câte vieţi de legionari a secerat statul roman în 1933 şi apoi reformulaţi-vă ideea. Moştenirea politică a Căpitanului nu a eşuat în 1940. Vreţi să spuneţi că a fost dinamitată de Generalul Antonescu. Cât priveşte bilanţul guvernării legionare (septembrie 1940 - ianuarie 1941), acesta este cu mult peste realizările oricărui regim politic din istoria României. Nu vi-l detaliez aici, ca istoric trebuie să mai cercetaţi şi documentele, nu doar să copiaţi din concluziile altora. Vă dau o singură cifră: 234.714 refugiaţi pe care Statul Naţional Legionar i-a integrat perfect: locuinţe, servicii, haine, alimente.

Legiunea a fost scoasă definitiv în afara legii, iar gardiştii hăituiţi şi încarceraţi. Au dăinuit însă şi după război, au fost prigoniţi şi s-au amestecat în închisori cu eroii luptei pentru democraţie.

Probabil aici aţi vrut să ajungeţi de la început cu acest text. L-aţi scris cumva în paralel cu discursul domnului preşedinte, dedicat victimelor fascismului şi comunismului? Da, au fost hăituiţi, da, au fost încarceraţi, da, au fost scoşi în afara legii. Nu însă definitiv, formula corectă este „până în prezent”, nici chiar dvs. nu ştiţi ce aduce viitorul, ne-am lămurit deja că nu citiţi corect în stele.

Ei sunt eroii luptei anticomuniste, fapt care vă deranjează erorm şi faceţi tot posibilul să îl ocultaţi. Tare-aş fi curioasă să aflu 10 nume de luptători pentru democraţie! Era 1944 şi România se lupta cu comunismul după ce sângerase sub dictatura monarhică a lui Carol şi cea militară a lui Antonescu. Cine lupta atunci pentru democraţie? Cei ce au luat calea munţilor şi a temniţelor - majoritatea legionari - luptau pentru supravieţuirea neamului şi a credinţei. Arătaţi-ne cine a făcut ani de temniţă sub comunişti în numele democraţiei? După 1989, recuperarea perioadei dintre războaie şi a martirologiei anticomuniste a evitat deseori o abordare critică şi a sfârşit în cazuri celebre, unele de notorietate, prin a face modele din personaje care s-au angajat politic în slujba legionarilor.

Dle Muraru, dacă tăiem legionarii din lupta anticomunistă ramânem… fără ea. Biserica şi-a asumat în sfârşit fenomenul sfinţii închisorilor, pe fondul unei evlavii populare tot mai intense. Recent s-a votat şi legea pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste, în data de 14 mai. Cine au fost cei arestaţi în 14 mai 1948? Legionarii, dle Muraru. Vedeţi, şi statul îi recunoaşte. Acum doi ani dl Cioflâncă a venit cu stupida sintagmă „anticomunişti nedemocratici” şi aţi preluat-o toţi ca pe un termen la modă. Nu este... e doar o găselniţă cu care să se asorteze neinspirata lege 217.

Sub protecţia primului amendament al Constituţiei americane, la Charlottesville, moştenitorii lui Codreanu îşi fac de cap, atraşi de mirajul unui strigoi din bezna trecutului.

Dle Muraru, dvs. reuşiţi să vedeţi Legiunea acolo unde ea nu există. De ce oare? O iubiţi atât de mult? Vă temeţi de ea aşa de tare? Nu ştiu dacă cei din Charlottesville văd sau nu strigoi, dar dacă îi văd, aceştia cu siguranţă nu sunt strigoi legionari. Întâi de toate, pentru că noi, creştinii, nu credem în strigoi, iar dacă ar fi să credem, atunci ar trebui să existe şi nişte morţi la mijloc, ceea ce nu este cazul. Deşi asta se doreşte de aproape 90 ani, Mişcarea Legionară nu a murit, e vie, pulsează şi lucrează. Moştenirea legionară nu se află în Charlottesville şi nu are nicio legătură cu stilul şi metodele sugerate de dvs.: terorism, extremism şi altele cu -ism...Oricine îşi poate aroga titluri, funcţii, filiaţii şi inspiraţii legionare. Unii o fac pentru că ăsta e jobul lor şi-s plătiţi bine ca să facă diversiuni, alţii o fac din mândrie, aroganţă sau slavă deşartă, alţii - şi nu puţini - o fac din prostie. Avem cazuri din toate categoriile - cred totuşi că ultima prevalează. Un singur lucru desparte apele tulburate de reaua intenţie şi minciuna celor enumeraţi: legitimitatea. Şi ea este una singură, indiferent de numărul diversiunilor create în jurul Mişcării Legionare.

Mişcarea Legionară este una singură, vie şi legitimă. Întemeiată de Corneliu Zelea Codreanu, condusă magistral de Comandantul Horia Sima, apoi de Comandamentul Legionar din Exterior. Potrivit circularei emise în anul 2000 de Secretarul Senatului Mişcării Legionare din Exil, în ţară, punctul de vedere al Mişcării Legionare (care atât la ora respectivă, cât şi actualmente nu a putut fi înregistrată legal ca atare) este reprezentat de Fundaţia Profesor George Manu. Mişcarea Legionară există doar în acest cadru legitim, alcătuind o comunitate de români care mărturisesc acest crez şi care sunt grupaţi în jurul nucleului de legitimitate selectat de vechea conducere. Prin urmare, nicio acţiune, faptă, discurs pretins (sau confecţionat) legionar nu are valabilitate, nu atrage nici acordul, nici implicarea, nici răspunderea Mişcării Legionare. Aceasta a existat, există şi va exista, manifestându-se în permanenţă în cadrul strict al legalităţii. O stare de spirit nu poate fi cenzurată prin nicio lege restrictivă, mai ales atunci când ea se revendică de la valori autentice, cu caracter pozitiv.

Din textul dlui Muraru înţelegem că îşi face temele în acelaşi afterschool cu dl. Cioflâncă, sub atenta supraveghere a profesorilor Ioanid, Florian şi Shafir. Cu toate astea, ne aşteptam la un discurs mai performant. Sigur că un discurs „anti”, dar măcar argumentele să fie cât de cât plauzibile şi cosmetizate. Nu e cazul...O ţară ca soarele sfânt de pe cer nu a existat - e singurul adevăr din textul dlui. Muraru - pentru că România se află de zeci de ani sub imperiul eclipsei. Carlism, antonescianism, comunism, trei regimuri care au însângerat România şi au întunecat soarele dreptăţii neamului. Şi acum întunericul încearcă să ţină sub obroc memoria, adevărul şi dreptatea. Astăzi nu mai avem dictatură în sensul clasic, avem însă o democraţie neocomunistă care s-a ridicat de pe stârvul ei şi se hrăneşte încă din el. Dar eclipsa nu durează o veşnicie, iar noi, generaţie după generaţie, vom fi aici, aşteptând biruinţa care ştim că va veni...

Cezarina Condurache 

divider



Rusia şi America: o ecuaţie complicată (III)

Între libertatea de alegere şi obligativitatea poziţionării pe una din baricade

Continuăm reflecţiile pe marginea dezbaterii dintre Aleksandr Dughin şi Olavo de Carvalho. Dat fiind că aceasta a dezvoltat un caracter din ce în ce mai stufos, cu ample consideraţii erudite, dar şi cu tăioase schimburi de replici (aproape) ad-hominem, ne vom concentra doar pe ideea fundamentală în jurul căreia s-a purtat discuţia.

La începutul răspunsului său, Dughin se declară dezamăgit de atacurile isterice şi agresive împotriva ţării sale şi a lui personal. Susţine apoi că neutralitatea şi imparţialitatea observatorului „ştiinţific” nu ar fi decât o iluzie. Despre sine recunoaşte că este un agent politic, cu păreri proprii, dar că totodată este şi un om de ştiinţă, calitate în care nu predă doar propriile viziuni politice, ci prezintă un spectru mai larg al acestora. Numai că, odată ce ai dobândit privirea de ansamblu şi orizontul adecvat, intervine momentul unei alegeri. Care „nu e doar libertate, ci totodată şi o obligaţie. Eşti liber să alegi, dar nu eşti liber să nu alegi. Nu există niciodată nimic de genul „neutralitate” politică sau ideologică. Aşadar, este oarecum incorect ca prof. Carvalho să fie prezentat drept „neutru” sau „imparţial”, în vreme ce eu sunt „angajat” sau „motivat ideologic”. Amândoi suntem angajaţi ideologic şi implicaţi ştiinţific.” (p.130) 

Deși discuţia a îmbrăcat și alte aspecte, fiind presărată cu o serie de consideraţii filosofice adiacente, acesta este de fapt nodul fundamental al dezbaterii: obligativitatea actului alegerii. Fireşte, opţiunea urmeză a fi asumată în mod liber. Însă care sunt alternativele aflate la dispoziţie? Nu cumva punerea problemei prin modul de abordare al lui Dughin limitează în chip inevitabil spectrul de posibilităţi?

În continuarea discursului său, Dughin dezvoltă ideea că Olavo de Carvalho urăşte Orientul ca atare, şi implicit şi pe el ca reprezentant al acestei lumi. Dughin în schimb iubește Orientul integral, cu bune şi cu rele. Numai aşa te poţi identifica total cu civilizaţia din care faci parte. Lui Carvalho îi reproşează în schimb că e mai selectiv. El iubeşte doar o parte a Occidentului, iar de cealaltă se delimitează. „Conspirologia” acestuia este ridiculizată ca fiind banală şi plată. Dughin nu neagă existenţa „Consorţiului”, dar spune că acesta se sprijină în acţiunile sale pe o infrastructură ideologică, economică şi geopolitică, care e în întregime una occidentală.  Face apoi un apel la unitate adresat tuturor forţelor antioccidentale. Preopinentul său ar trebui să fie prin urmare ori alături de această tabără, ori alături de Consorţiu. Adică să aleagă, căci, în opinia lui Dughin, tertium non datur. Dar Carvalho nu doreşte asta şi preferă să le urască (pe amândouă) în loc să lupte. Aceasta ar fi doar o poziţie personală, irelevantă şi în cele din urmă incoerentă: pe de-o parte Carvalho ar fi împotriva elitei globaliste, dar pe  de alta, în loc să facă front comun cu eurasiatismul, apără alte aspecte ale occidentului.  Pilonii pe care acesta îşi susţine poziţia, creştinismul occidental, iudaismul şi naţionalismul conservator american sunt considerate trivia mişcării de dreapta americane, despre care Dughin afirmă că este în declin, mergând spre irelevanţă. Aici trebuie făcută o paranteză: evoluţiile ulterioare i-au dat dreptate lui Carvalho şi nu lui Dughin. Câţiva ani mai târziu, acest curent al naţionalismului american avea să ajungă la putere, spre consternarea taberei globaliste.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dughin nu ştie să puncteze atunci când are ocazia: „Din punctul de vedere al atrocităţii, dragostea plină de compasiune pentru sionism a prof. Carvalho este înduioşătoare. Inconsistenţa viziunii sale ajunge aici la apogeu. Eu nu am nimic împotriva Israelului, dar cruzimea cu care îi reprimă pe palestinieni este evidentă. În Israel există tradiţionalişti şi modernişti, forţe antiglobaliste şi reprezentanţi ai elitei globale. Frontul antiglobalist e format din grupuri religioase antiamericane, antiliberale şi antiunipolare şi din cercurile de stânga anticapitaliste şi antiimperialiste. Ei pot fi buni, adică „eurasiatici” şi „orientali”. Dar statul iudaic în sine nu e ceva tradiţional. Ca întreg, reprezintă o entitate capitalistă modernă şi atlantistă şi un aliat al imperialismului american. Israelul de acum diferă de cel din alte timpuri şi ar putea fi diferit în viitor. Dar în prezent se află de partea cealaltă a luptei. Mai mult, teoriile conspiraţiei (Consorţiul, etc.) includ aproape întotdeauna bancheri evrei în sânul elitei globaliste sau al conspiraţiei mondiale. Rămâne un mister de ce prof. Carvalho a vrut să modernizeze teoria conspiraţiei, excluzându-i pe evrei din versiunea principală.”(p.144)

La final, după ce trece în revistă tradiţia occidentală, considerată a trece printr-o perioadă de agonie, Dughin lansează chemarea : „Aşadar, cei mai buni reprezentanţi ai Occidentului, ai Occidentului profund şi nobil, ar trebui să rămână alături de Restul lumii (adică de noi, de eurasiatişti) şi nu împotriva restului lumii. Este evident că prof. Carvalho a ales cealaltă tabără, prefăcându-se că nu a ales nici una.” (p.146f) După el, toate forţele „tradiţionale”, fie şi aparţinând unor tradiţii diferite, ar trebui să îşi asume această luptă cu un caracter universal pentru a învinge „bestia americană-atlantistă-liberală-globalistă-capitalistă-postmodernă”.

Dughin a răspuns tare, incisiv, sigur pe el. Urmează iarăşi replica lui Olavo de Carvalho, înainte de o ultimă rundă, cea a câte unui scurt text conclusiv din partea fiecăruia.

Răspunsul lui Carvalho este intitulat sugestiv „Împotriva bolşevismului de dreapta (sau a tradiţionalismului de stânga)”.  Începe prin a enumera întrebările pe care le-a ridicat anterior, concluzionând că Dughin de fapt nu a răspuns la nici una! În continuare Carvalho respinge contrastul mecanic dintre individualism şi colectivism, argumentează că sentimentul de solidaritate comunitară este mai viu în SUA decât în blocul eurasiatic, explică natura agenţilor istorici şi evidenţiază „conflictul structural care transformă Biserica Ortodoxă într-un instrument docil al oricărui proiect rus imperialist.”(p.147)  Totuşi, aici se contrazice: mai devreme el susţinuse că, dimpotrivă, Biserica Ortodoxă, în calitate de „agent istoric”, instrumentalizează politica statului rus în vederea expansiunii geografice pe această cale a Ortodoxiei, în vreme ce Biserica Catolică nu ar avea nevoie de un asemenea imperiu în spate pentru a pătrunde în orice colţ al lumii. În fine, concluzia aspră este că Dughin „a preferat să fugă de toate întrebările hotărâtoare şi, simulând o demnitate ofensată, a părăsit scena bătând din picioruş ca o primadonă de cabaret. Şi mai spune că istericul sunt eu.”(p.147) Îi mai reproşează că i-a atribuit idei pe care nu le are, ele fiind inventate de Dughin pentru a le combate apoi cu uşurinţă (tactica straw-man).

După această uvertură înţesată cu exprimări care aduc sare şi piper în dezbatere urmează o replică meticuloasă, doctă, fermă, în care Olavo de Carvalho răspunde punct cu punct la toate ideile lui Dughin. Acesta, care îl acuză că ar fi agresiv şi ranchiunos, suferă de „delir de interpretare”. Nu el, Carvalho, îi atacă ţara şi tradiţia, ci au făcut-o Lenin şi Stalin, pe care Dughin îi preferă unor Reagan sau Obama. Crimele lor sunt evidente, deşi mulţi preferă să le treacă cu vederea „sau justiţia a fost făcută doar pentru nemţi, iar ruşii şi chinezii au certificat cosmic de imunitate?” (p.151)  Insulte? Primul care a insultat a fost Dughin, care l-ar fi prezentat ca un trădător al patriei sale (datorită stabilirii în SUA). Iar el are prostul obicei să se răzbune.

Referitor la ideea lui Dughin că „totul e politică”. După Carvalho, neutralitatea e adesea nu doar posibilă, ci chiar indispensabilă. Această pentru că „definiţia obiectivelor jocului politic şi delimitarea câmpurilor sunt, ele însele, atitudini politice fundamentale. „Modelarea dezbaterii” este mediul cel mai rapid şi mai eficient de a-l câştiga cu anticipaţie. Însă, odată delimitată o dispută politică, nimic nu-l opreşte pe un cetăţean ca, în loc să se alăture uneia din echipe, să respingă însăşi disputa şi să propună în locul acesteia o alta complet diferită, desconsiderând-o pe prima nu doar ca fiind irelevantă, ci şi falsă, refuzând astfel să aleagă între combatanţi care, în opinia sa, sunt doar umbre proiectate pe perete pentru a-l induce în eroare. În acest caz el trebuie să rămână neutru în disputa străină lui tocmai pentru a se putea declara în favoarea celei proprii.” (p.156)

Un răspuns cu adevărat magistral la dihotomia (falsă) propusă de Dughin, care se comportă „aidoma globaliştilor occidentali, vrea să mă forţeze să aleg între „Occident şi Restul”, urlă că nimeni nu poate rămâne neutru în această dispută şi insistă că pentru a o rezolva trebuie să acceptăm cu toţii, liniştiţi chiar, perspectiva unui al Treilea Război Mondial, în mod inevitabil mult mai complex şi mai distructiv decât cele anterioare.(...) De ce ar trebui ca alegerea fundamentală să fie de ordin geopolitic şi nu, spre exemplu, moral sau religios? De ce ar trebui ca cei buni şi cei răi să fie distribuiţi în zone geografice separate în loc să fie împrăştiaţi puţin peste tot, fără vreo uniformitate naţională sau rasială? (...) Citiţi operele marii tradiţii ortodoxe, precum Filocalia sau Pelerinul Rus, şi comparaţi-le cu discursurile ideologice ale prof. Dughin. Ce pot avea în comun apoteoza vieţii contemplative şi prostituţia tuturor lucrurilor sub impulsul luptei politice? Ce acord poate să existe între Domnul nostru Isus Cristos şi diavol? (...) Este foarte posibil ca persoana care e mai interesată de viaţa eternă decât de luptele politice, în loc să ia parte la disputa dintre globalişti, să facă tot ce-i stă în puteri pentru a o deprecia, demoraliza şi dilua în disputa mai mare dintre Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea oamenilor, incluzând aici Consorţiul, Imperiul Eurasiatic şi Califatul. Lupta mea aceasta este, nu cea în care Prof. Dughin încearcă să mă implice împotriva voinţei mele, îmbrăcându-mă cu cămaşa de forţă a unui partid care nu este al meu şi nici nu va putea fi vreodată, răstălmăcind sensul cuvintelor mele, făcându-le să însemne opusul celor pe care le spun şi aducându-mi astfel cea mai gravă ofensă care îi poate fi adusă unui filosof: negarea individualităţii propriilor idei şi reducerea lor la copia unor discursuri colective pe care acesta le dispreţuieşte.”(p.157 ff)

Prin urmare, referitor la dihotomia dughinistă „eşti liber să alegi, dar nu eşti liber să nu alegi”, Carvalho refuză să accepte provocarea. Ea este lansată după ce i se descrie o situaţie din perspectiva preopinentului. El raţionează însă la modul următor: dacă nu sunt de acord cu descrierea, de ce să iau parte la un conflict ipotetic, în loc să îmi aleg eu însumi propria luptă? „Prof. Dughin nu înţelege astfel de subtilităţi. Sprijinit de autoritatea infailibilă a lui Karl Marx, el se aşteaptă serios ca lumea să-i accepte regula de joc şi să se înscrie neîntârziat într-una din echipe. Eu unul mai am multe de făcut. Fără nicio intenţie de a jigni, returnez formularul de înscriere necompletat.” (p.163) Mai departe: de ce trebuie ales doar in termenii propuşi de Dughin? Nu există alte alternative? Mai ales că şi Dughin însuşi revendică pentru propria tabără (a „naţional-bolşevismului”) dreptul de a nu alege decisiv între idealismul obiectiv şi materialismul obiectiv (adică doctrina dughinistă e un melanj eclectic, care include diverse nuanţe, important fiind doar numitorul comun al opoziţiei faţă de liberalism şi occidentalism). „Niciun dughinism din lume nu mă va putea obliga să aleg între Consorţiu, Califat şi Imperiul Ruso-Chinez. Prof. Dughin chiar simplifică lucrurile pentru mine, sintetizând ultimele două elemente în Imperiul Eurasiatic, reducând alternativele la buna şi vechea dualitate dintre casele Montague şi Capulet, vrând să ne îmbrace cu cămaşa de forţă a alegerii obligatorii.” (p.171)

Referitor la ideologia dughinistă a eurasiatismului. Ea este, ce-i drept, diferită de comunism, fiind mai degrabă un „bolşevism de dreapta”. Însă nu e altceva decât tot un „veşmânt de idei”, care acoperă o stratagemă de putere. În cazul Rusiei ea şi-a schimbat doar veşmântul, dar şi-a păstrat acelaşi caracter totalitar dintotdeauna. Prin urmare, eurasiatismul nu este altceva decât tot un instrument al strategiei de putere a Rusiei, aşa cum în secolul trecut acest rol a fost îndeplinit de bolşevism.

Răspunsul lui Olavo de Carvalho este desigur mult mai amplu, cu excursuri erudite, dar spaţiul şi scopul acestei prezentări nu ne permit să intrăm aici în detalii suplimentare. Ne vom opri doar la ideea finală a discursului său: aceea conform căreia Dughin propovăduieşte „salvarea prin distrugere”. Acesta e un clişeu tipic oricărui discurs revoluţionar, prezent în toate revoluţiile cu un caracter antitradiţional şi/sau anticreştin: cea franceză, mexicană, chineză, rusă. „Acum prof. Dughin promite să salveze lumea prin distrugerea Occidentului. Sincer, nu vreau să ştiu ce urmează după asta. Mentalitatea revoluţionară, cu promisiunile sale care se autoamână, care se pot transforma atât de repede în opusul lor, cu aerul cel mai inocent din lume, este cel mai mare flagel care s-a abătut asupra umanităţii.” (p.236)

După ce trece în revistă sutele de milioane de victime produse de aceste curente revoluţionare profund distructive, mai multe decât cele produse de toate epidemiile, catastrofele naturale şi războaiele tuturor timpurilor, Carvalho remarcă faptul că esenţa discursului dughinist constă în inversarea sensului timpului: „Inventarea unuii viitor şi reinterpretarea în lumina acestuia, ca şi când ar fi premisa sigură şi arhiatestată a prezentului şi a trecutului. Este inversarea procesului normal de cunoaştere, o inversare prin prisma căreia înţelegerea lucrurilor cunoscute se face prin necunoscut, a lucrului sigur prin echivoc, a categoricului prin ipotetic. Este falsificarea structurală, sistematică, obsedantă, hipnotică – condensarea politico-culturală a „delirului de interpretare”. Prof. Dughin a inventat Imperiul Eurasiatic şi a reconstruit întreaga istorie a lumii ca şi când ar fi o pregătire îndelungată a acestui lucru eurasiatic minunat. Este un revoluţionar, ca oricare altul. Însă unul mult mai pretenţios. (p.236 f)

Remarca finală este că deşi au acelaşi advesar, globalismul, ei pot duce aceeaşi luptă împotriva acestei orientări, dar numai până la punctul în care se pune problema ce va fi pus în loc. „Dacă prof. Dughin are nevoie de aliaţi care să-l ajute să combată Consorţiul, poate să conteze pe mine. Însă pentru Imperiul său Eurasiatic, sincer vorbind, nu mă voi osteni nici măcar cât să trag un vânt.” (p.237)

E timpul concluziilor. Fiecare din cei doi preopinenţi mai are dreptul la un ultim cuvânt rezumativ, pe un spaţiu limitat. Primul e Dughin, care face o nouă trecere în revistă a poziţiei sale, repetând practic argumentele expuse de-a lungul întregii dezbateri. În mod evident, s-a resemnat şi a renunţat să mai răspundă (poate şi din lipsă de spaţiu) unor pasaje polemice. Astfel, el consideră poziţia lui Carvalho ca fiind una personală, idiosincratică şi irelevantă. Dughin se exprimă din nou împotriva unipolarităţii şi hegemoniei americane. După el, Imperiul American trebuie distrus. Reiterează apelul la unitate împotriva globalismului privit drept inamic comun şi propune în schimb eurasiatismul drept „a patra cale”. Această ideologie fiind una care îmbunătăţeşte atât scăderile comunismului (a doua cale) cât şi cele ale fascismului (a treia cale), ca adversare ale liberalismului (întâia cale). Astfel, eurasiatismul sau naţional-bolşevismul susţine că ar fi asemenea comunismului, dar lipsit de materialism, ateism, modernism şi progresism, precum şi asemenea fascismului, dar lipsit de rasism sau naţionalism.

Să înţeleagă aici fiecare ce vrea din acest ghiveci ideologic. Răspunsul final al lui Carvalho este de asemenea unul lucid, la obiect, temperatura încinsă din timul dezbaterii fiind de-acum, în perspectiva finalului ei, de domeniul trecutului.  Astfel, referirile sale se concentrează în special pe demontarea aşa-zisei „teorii geopolitice” a lui Dughin. Aceasta nu ar fi altceva decât un simplu joc intelectual, o formă fără acoperire în realitate. Teza principală asupra conflictului fundamental între „puterile maritime” şi cele „continentale”, menită să confere un gir „academic” opoziţiei ruse la politica americană într-o dihotomie asimetrică (mare/uscat) este demontată foarte simplu, prin numeroase exemple istorice. Astfel, războaiele Rusiei cu Franţa napoleoniană s-au purtat între puteri continentale. La fel şi conflictele ruso-germane din cele două războaie mondiale, conflagraţii în care Rusia (privită de Dughin drept puterea continentală par excellence) s-a aliat de fiecare dată tocmai cu … puteri maritime ca Anglia şi SUA. Concluzia lui Carvalho este că „Imperiul Eurasiatic nu este un simbol, ci un mit sorelian – este acelaşi lucru cu a spune: un zăhărel imens, o invenţie hipnotică concepută pentru a pune milioane de idioţi pe drumul unui viitor care nu va fi niciodată ceea ce promite.” (p.274)

Astfel se încheie această instructivă şi totodată edificatoare dezbatere de idei, care a fost publicată şi sub formă de carte. Cititorul cărţii (sau al acestor rânduri rezumative) este invitat să tragă acele concluzii care se potrivesc cu concepţia sa intelectuală şi spirituală, precum şi cu structura sa afectivă. Taberele aflate în dispută au fost descrise cu lux de amănunte, ideile s-au ciocnit cu scăpărări de scântei. Fiecare dintre noi, conform liberului său arbitru, poate să opteze pentru una din baricadele înălţate în acest conflict dintre globalism şi adversarii săi. Sau, poate şi să refuze să intre într-o luptă care serveşte o cauză străină, considerând că provocarea e pusă în termeni subiectivi, interesaţi, meniţi să deformeze realitatea. Caz în care ceea ce se impune mai presus de toate este o căutare lucidă a adevărului şi un instinct moral infailibil, menite să conducă la discernământul necesar unei poziţionări corecte în hăţişurile acestor vremuri de agitaţie tulbure prin care trece actualmente omenirea.

Bogdan Munteanu 

divider



Picătura de carte: Ciprian Voicilă, Maturii străzii. 14 biografii fără domiciliu

Un încântător psiholog şi sociolog al culturii urban-ruralui românesc, Ciprian Voicilă, ne propune un excelent excurs prin iconologia lumii. După câteva lucrări devenite deja brand jurnalistic - personal am învăţat mult din Arca lui Noe - de la neolitic la Coca Cola (Ars Docendi, 2002), Cartea cu bunici (Humanitas, 2007) sau Îngeri, zmei şi joimăriţe (Humanitas, 2008) - autorul nostru ne propune un experiment inedit: Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu (Ed. Martos, 2016, 265 pg.). Autorul consemnează: „Dacă vom sonda puţin în propria conştiinţa, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezenţa unui homeless este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează şi care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din confortul unei iluzii personale. Conştientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră- a riscului, a concurenţei- nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate întâmpla oricând şi asupra noastră, distrugându-ne siguranţa, certitudinile, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de faţă încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii, în care homeless-ul, fiinţa condamnată să trăiască (şi de cele mai multe ori să şi moară) acolo, este cel mai calificat să ne iniţieze” (p.8). Pornind de la o cercetare anterioară - asumată editorial în volumul „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016) - specializat în cultura ascultării persoanelor numite „oamenii străzii”, autorul ne pune înainte o sumă de ipostasuri citadine anonime, dar definitorii. Un exerciţiu de stare de vorbă absolut necesar. Veţi cunoaşte oameni, istorii şi zâmbete isteţe, incredibil articulate în zâmbetul mare, mare a lui Dumnezeu. Ion, Verge, Doru, Vasile, Doru, Ionuţ Adrian, Minache, Leon, Vasile, Sandu, Bogdan Florin, Gheorghe, Dan, Lari şi Sorinel sunt numele celor fără de casă dar care, prin Ciprian Voicilă, pot să-şi facă locaş în inima noastră. Lectură obligatorie celor care cred că le ştiu pe toate, lentilă de duh peste o lume incredibil de fragilă.

Pr. Constantin NECULA  http://www.tribuna.ro

divider



Aurel Vişovan – 3 ani de la a doua răstignire pe crucea nedreptăţii

Adresă transmisă de Fundaţia Profesor George Manu către Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei

În atenţia domnului director Vasile Mih,

De curând s-au împlinit 3 ani de la a doua răstignire a fostului deţinut politic Aurel Vişovan. Vă reamintim că în 18 iunie 2014, în incinta Colegiul Naţional Dragoş Vodă (etaj 1, lângă fostul laborator de chimie), a avut loc ceremonia de sfinţire a plăcii comemorative închinată lui Aurel Vişovan şi grupului de rezistenţă anticomunistă pe care acesta l-a format şi condus. La numai o săptămână distanţă, în 25 iunie 2014, placa a fost înlăturată fără niciun temei legal sau moral.

Vă reamintim faptul că această placă a fost amplasată în urma unei solicitări scrise formulate de Pr. Prof. Marius Vişovan, fiul lui Aurel Vişovan, solicitare aprobată în scris de conducerea de la acea vreme a Liceului. Înlăturarea a fost abuzivă, fără a se baza pe nicio decizie scrisă. Pur şi simplu conducerea a dat-o jos la interveniţia neoficială şi neasumată public a INSHR Elie Wiesel care nu a fost de acord cu existenţa plăcii. Un capriciu fără nicio bază legală, care a fost satisfăcut cu rapidiatate de oameni lipsiţi de coloană vertebrală.

Au trecut 3 ani de când instituţia pe care astăzi o conduceţi l-a umilit public pe Aurel Vişovan, împreună cu întreaga rezistenţă anticomunistă maramureşeană. Au trecut 3 ani, timp în care directorii s-au tot schimbat, nedreptatea rămânând însă aceeaşi. Au trecut 3 ani în care memoria lui Aurel Vişovan a continuat să fie cinstită de o ţară întreagă în timp ce la Sighet a continuat să fie batjocorită. Au trecut 3 ani, de când Maramureşul - leagăn de eroism şi rezistenţă a vândut memoria unuia din fiii cei mai buni, fără să se gândească la consecinţe. Au trecut 3 ani, dar noi nu am uitat, şi nici nu o să uităm...A sosit timpul ca umilinţa să ia sfârşit. Placa poate reveni oricând la locul ei, iar memoria lui Aurel Vişovan poate să îşi recapete locul cuvenit. Iată de ce trebuie să puneţi capăt nedreptăţii:Cine este Aurel Vişovan?

Ca sighetean, cu siguranţă cunoaşteţi biografia sa, reluăm aici doar câteva repere: - născut în 1926 la Sărmăşag/Sălaj, student al Facultăţii de Drept din Cluj- profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă- şeful Grupului Legionar Maramureş, şef al rezistenţei anticomuniste din Maramureş - deţinut politic timp de 16 ani în temniţele Sighet, Cluj, Jilava, Târgşor, Piteşti (unde va trece prin infernul reeducării), Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), Noua Culme, Satu Mare- eliberat în 1964 reuşeşte cu greu să terminte studiile de drept şi economie- după 1990 îşi scrie memoriile carcerale şi participă activ la răspândirea adevărului despre generaţia sa, generaţie martirizată de un regim dictatorial ateu şi străin de esenţa neamului nostru- în 1997 îl întâmpină la Sighet pe Regele Mihai I având onoarea de a rosti discursul de bun venit în numele deţinutilor poitici şi al tuturor maramureşenilor- după o viaţă de pătimire, jerfă şi demnitate oferite în Hristos neamului românesc, trece la cele veşnice în 2002.Aurel Vişovan şi legille statului român

După 1990 au intrat în vigoare legile statului român care recunosc suferinţele şi pătimirile foştilor deţinuţi politici: Legea 118/1990 care prevede drepturi şi indemnizaţii lunare pentru foştii deţinuţi politici. Până la trecerea la cele veşnice şi Aurel Vişovan a beneficiat de toate prevederile acestei legi, statul român recunoscandu-i astfel suferinţa şi martirizarea nedreaptă suferită sub comunişti. Ordonanţa de urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Aurel Vişovan i s-a recunoscut această calitate potrivit legii. În 2011 statul român adoptă legea 247 prin care oferă cinstirea cuvenită tuturor deţinuţilor politici trecuţi la Domnul prin declararea zilei de 9 martie „Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti”. Acesă zi se sărbătoreşte atât de către instituţiile statului cât şi de Biserică. Acesta face la nivel naţional slujbe de pomenire toţi pentru deţinuţii politici decedaţi.

Potrivit ordonanţei de urgenţă 11/19.03.2014 în subordinea Guvernului apare Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.Potrivit deciziei nr. 277/2014, domnul Octav Bjoza - preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România - este numit de primul ministru în funcţia de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989În 2017 preşedintele Klaus Iohannis a promulgat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temniţele comuniste.

Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Română cinsteşte la rândul ei memoria foştilor deţinuţi politici, închinând anul 2017 „apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste”. La rândul său, Biserica Greco-Catolică se află în plin proces de canonizare a episcopilor martiri exterminaţi în temniţele comuniste.

Aşadar, statul român are legi prin care protejează, susţine şi promovează memoria şi drepturile foştilor deţinuţi politici. Biserica susţine, promovează şi cinsteşte memoria pătimitorilor. Care este motivul pentru care placa a fost înlăturată la Sighet? De ce şi potrivit căror legi CNDV refuză să dea cinstea cuvenită moral şi prevăzută legislativ? România cinsteşte memoria lui Aurel Vişovan

Monumente:Există numeroase monumente ridicate pe teritoriul ţării noastre în care numele lui Aurel Vişovan apare spre veşnică amintire şi cinstire, enumerăm căteva:Penitenciarul Aiud - ansamblul plăcilor comemorative

Monumentul Calvarul Aiudului - plăcile comemorative din Biserica Sfânta Cruce

Monumentul Foştilor deţinuţi Politici Ieud

Monumentul Foştilor Deţinuţi Politici Dragomireşti

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet:În cadrul Memorialului există o celulă care îi poartă numele, este vorba despre celula numărul 74 în care a fost deţinut „lotul Vişovan”. Aici se regăsesc numeroase fotografii şi documente ale rezistenţei din Maramureş conduse de Aurel Vişovan.

Mass-media:Aurel Vişovan este o prezentă constantă în mass-media românească. Există numeroase materiale aparute în presa scrisă şi online, numeroase documentare şi emisiuni închinate lui şi grupului pe care l-a condus. Menţionăm aici doar emisiunile TV dedicate acestuia în anul 2017:B1 TV - „Aurel Vişovan, omul legendă”TV Sighet - Zestrea Maramureşului. Ziua memoriei, dedicată victimelor comunismului şi al rezistenţei

Cărţi:Zeci de cărţi de memorialistică a detenţiei, cărţi care tratează fenomenul sfinţilor din închisori, cărţi de cercetare istorică şi culegeri de documente vorbesc despre jertfa şi pătimirea lui Aurel Vişovan.

Aveţi datoria reaşezării plăcii comemorative pentru că:După 45 de ani de comunism şi încă 27 de ani de libertate nu avem voie să fim laşi şi să răstignim la nesfârşit pe cei care, crucificaţi de un regim ateu şi antiromânesc, au înviat deja în împărăţia cerului.

Datorăm familiei lui Aurel Vişovan respectul cuvenit pentru suferinţa îndurată în timpul comunismului. Atât soţia, doamna profesor Aurelia Vişovan, cât şi fiul, Pr. Prof. Marius Vişovan locuiesc în Sighet şi după atâţia ani de nedreptate şi umilinţă (familie de „bandit anticomunist”) au fost încă odată loviţi prin înlăturarea abuzivă a plăcii care cinstea şi aducea dreptate memoriei soţului şi tatălui, Aurel Vişovan. Nepoţii lui Aurel Vişovan (şi ei elevi ai Liceului Dragoş Vodă) au dreptul să îşi vadă bunicul reabilitat din toate punctele de vedere. Sunt 6 nepoţi care duc mai departe moştenirea lui: demnitate, cinste, credinţă şi dragoste de neam. Asta au învăţat acasă, asta i-a învăţat bunicul...Odată cu abuzul comis la Sighet, supravieţuitorii „lotului Vişovan” au fost din nou victime şi au fost trataţi ca nişte infractori a căror memorie nu merită consideraţie. Asta în condiţiile în care beneficiază de protecţie, drepturi şi recunoaştere din partea Statului şi a Bisericilor! Doi dintre ei locuiesc la Sighet şi probabil îi întâlniţi pe stradă... Ceilalţi se află în alte oraşe din ţară şi în străinatate. În sufletele lor de eroi şi martiri trebuie să ducă povara umilinţei la care au fost supuşi de conducerea Liceului Dragoş Vodă. De pe băncile acestui liceu au început să urce Golgota Neamului pe vremea comuniştilor, acum, în libertate şi democraţie sunt izgoniţi din memoria lui.

Aurel Vişovan în memoria neamului

Numele lui Aurel Vişovan este gravat cu litere de aur în memoria neamului, spre mândria şi bucuria maramureşenilor. Nu puteţi permite ca, la el acasă, să fie în continuare batjocorit!

Cine refuză să îi acorde astăzi cinstea şi onoarea cuvenită se aşează din proprie iniţiativă alături de cei care l-au schingiuit în temniţele comuniste. Atunci era un regim criminal de dictatură, astăzi suntem în libertate, într-o ţară democratică. Torţionarii Piteştiului de ieri au astăzi urmaşi de care pot fi mândri. Acum cei care lovesc şi biciuiesc sunt torţionari ai memoriei, duşmani ai adevărului istoric şi ai valorilor româneşti.

Domnule director, nu eraţi în funcţie la data comiterii acestui atentat la memoria naţională. Aţi preluat funcţia în cursul anului trecut. Poate aţi avut alte priorităţi şi situaţia nu v-a permis să vă aplecaţi asupra cazului semnalat de noi. Astăzi predaţi fizica elevilor din Dragoş Vodă. În urmă cu 70 de ani Aurel Vişovan făcea acelaşi lucru, în acelaşi liceu. Se lupta pentru a oferi tinerilor o solidă educaţie şcolară, dar în acelaşi timp şi o educaţie creştină şi românească. I-aţi avut şi îi aveţi elevi pe nepoţii lui Aurel Vişovan. Cum îi priviţi în ochi, ştiind că nedreptatea împotriva bunicului lor persistă de 3 ani?! Elevii liceului fac vizite la Memorialul Sighet, oprindu-se în celula „lotului Vişovan”. Elevii liceului participă la concursuri pe teme anticomuniste iniţiate de IICCMER. Şi cu toate astea placa... placa nu se află pe perete, acolo unde îi este locul. Orice răstignire lasă urme... urmele cuielor care au pironit o nedreptate. Asta s-a întâmplat şi la Sighet. La etajul doi al Liceului Dragoş Vodă se văd în perete 4 urme de cuie... Umele lăsate de nedreptatea comisă acum 3 ani. Urme pe care conducerea de atunci şi cea ulterioară nu a făcut efortul să le astupe.

Vă cerem să respectaţi memoria foştilor deţinuţi politici, să respectaţi legile emise de statul român întru recunoaşterea şi cinstirea lor, să respectaţi dreptul acestui neam la adevăr, istorie şi dreptate. Reaşezaţi placa la locul ei. Transformaţi răstignirea într-o înviere a demnităţii maramureşene.

Cezarina Condurache

Fundaţia Profesor George Manu, 28 iunie 2017

 

divider



Limba maternă

Limba maternă (Muttersprache, langue maternale, madre lingua, anyanyelv) este prima învăţată de un individ, de obicei în copilărie, în familie. Aceasta poate fi diferită de a ţării în care trăieşte familia. În timpurile moderne unii părinţi îşi învaţă copiii să vorbească o altă limbă decât cea vorbită în comunitate sau limba maternă a părinţilor (de exemplu limba engleză).

Ziua de 21 februarie a fost proclamată de către Unesco, Ziua Internaţională a Limbii Materne.

Româna este limba oficială în România, Republica Moldova şi Voivodina (Serbia), dar este vorbită şi în valea Timocului (Serbia) şi în Bucovina de nord, Podolia şi Bugeac (Ucraina). Se estimează că limba română este vorbită de 23 de milioane de oameni, atât în România, cât şi în afara graniţelor sale. Până în secolul al XIX-lea, limba română folosea alfabetul chirilic, dar ulterior a trecut la cel latin.

Eu am învăţat limba română de la mama mea, care era o femeie obişnuită, absolventă de şcoală medie şi care făcea parte dintr-o familie de orăşeni, care apreciau muzica, poezia, pictura şi care credeau în Dumnezeu, dar care nu era o specialistă în lingvistică. Odată cu învăţarea cuvintelor româneşti, am învăţat de la mama mea deprinderile simple dar absolut necesare, cum să-mi leg şireturile la pantofi, cum să stau la masa, cum sa folosesc tacâmurile, cum să-mi spăl dinţii şi cum să-mi fac semnul crucii. Perfecţionări ulterioare am primit apoi la şcoala primară şi în liceu şi mai târziu prin strădanii personale în afara preocupărilor profesionale. Cunosc în Oradea, doua fete tinere, care au avut o mamă profesoară de limbă şi literatură română cu specialitatea secundară limba engleză. Limba maternă a acestor fete a fost învăţată la un nivel foarte ridicat. Ambele au facut studii superioare şi vorbesc mai multe limbi străine, ambele ocupă locuri onorabile în societate. Dar foarte rar se întamplă ca un copil să aibă aşa un noroc.

Am cunoscut un caz mai puţin fericit, fiind internat într-un spital. In salonul cu multe paturi unde eram repartizat eu, fusese adus un copil brunet, provenit desigur dintr-o familie de ţigani. Am asistat acolo la un dialog impresionant. Copilul încerca să explice cât mai exact medicului de salon, simptomele bolii sale. Cu faţa senină, plină de dorinţa de a se comporta corect, cu ochii mari, senini si blânzi, i-a vorbit medicului foarte convingator şi plin de speranţe, dar folosind un limbaj cu totul neacademic, cu nişte cuvinte inacceptabile pentru societatea zisă civilizată. Nu ştiam dacă trebuia să râd sau trebuia să vărs o lacrimă. Bietul copil, stăpânit de cele mai bune intenţii, vorbea în limba lui maternă.

Ion Coja (scriitor, publicist, profesor universitar), în cartea sa „Îndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” Editura Junimea 2003, povesteşte despre reîntâlnirea sa cu un fost coleg de liceu, care a fost plecat 15 ani în străinatate, unde a învăţat 6 limbi străine. Performanţa era impresionantă. Surpriza neplăcută a fost însă faptul ca nu reuşea să stabilească o comunicare normală cu acest coleg, cu care pe vremuri glumea şi discuta o mulţime de lucruri subtile şi complexe.

L-a urmărit apoi cum, treptat, a recăpătat uşurinţa de a vorbi româneşte şi cum totodată, spre bucuria sa, a redevinit el însuşi, colegul de odinioară, interlocutorul spiritual şi inteligent, cu care din nou se putea înţelege dintr-o frântură de cuvânt, dintr-o privire. Şi a mai înţeles ceva descosându-l mai bine: cele cinci-şase limbi cu care se lăuda că le învăţase, erau limbi pe care le stăpânea foarte aproximativ, atât cât să poţi face cumpărături şi eventual să te mai târguieşti în acele limbi. Vorbind mai bine de cincisprezece ani în aceste limbi, precar însuşite pe rând, el şi gândise tot în aceste limbi, adică din ce în ce mai rudimentar, pe măsură ce lipsa de exerciţiu în rostirea limbii române l-a făcut să o piardă ca limbă în care gândeşte şi simte.

Exemplul acestui fost coleg, experimentul lingvistic pe care el l-a făcut fără să vrea şi fără să ştie, a confirmat autorului, în principal, că limba este, un vast şi complex depozit de spiritualitate. Este nu numai un mijloc de exprimare a gândirii, ci este gândire vie, în acţiune, una fără alta, limba fără gândire şi gândirea fără limbaj, fiind de neconceput. Şi nu e numai gândire proprie, rezultată din experienţa de viaţă, din instrucţia şi ştiinţa căpătată prin şcoli, ci e, şi în primul rând, acea gândire impersonală, a nimănui propriu-zis şi a tuturor celor ce au modelat înaintea ta limba de care te serveşti, învăţând-o de mic copil, şi căreia îi datorezi o bună parte din calitatea umană. Este gândirea ce s-a adunat în structurile limbii materne şi care determină o anumită „forma mentis” oarecum comună tuturor celor ce-şi împărtăşesc gândurile în aceeaşi limbă. Un aspect foarte important este determinarea originii limbii noastre materne, rădăcinile ei în adâncurile istoriei.

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni, erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci, la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci”, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă! Limba vorbită de locuitorii Daciei nu putea proveni de la legiunile romane staţionate în Dacia. Acestea au ocupat doar 14 % din teritoriul Daciei şi un timp de numai 164 de ani, iar soldaţii legiunilor vorbeau orice limbă, numai latina nu. Deci, 86 % din teritoriul Daciei nu a fost niciodată ocupat de legionarii romani. Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942, p.130). Atunci de unde au învăţat limba latină dacii în Maramureş, Bucovina, Moldova de astăzi, Basarabia, de pe Nistru, Bug şi Nipru. După „Civilizaţiile Europei vechi”, Ed. Meridiane, Buc., 1978, de Guido A. Mansuelli, un autor francez, pe timpul ultimei glaciaţiuni, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria Carpaţilor. Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi (vestul Italiei), au dispărut fără urmă, acum aproximativ 11.000 de ani. Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că apare logic ca şi limba din Carpaţi să fi urmat aceeaşi cale. Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât neamul românesc, până acum 3900 de ani, când se spune că au „venit” grecii, (slavii şi ungurii, au reuşit să pătrundă în Transilvania abia în sec. XI), astfel că e firesc ca „româna primară” să fie prima limbă a Europei. Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7. 000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.„Limba latină se trage din cea română şi nu invers”.

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare.

Aşadar, noi n-am venit de nicăieri, noi am fost mereu aici, cu limba noastră materna cu tot şi avem toate motivele să fim mândri de asta.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Badea Gheorghe 

divider



Din Temniţele Memoriei: 22 august 1923

Primul congres al conducătorilor mişcării studenţeşti

Între 22-25 august 1923 a avut loc la Iaşi primul congres al conducătorilor mişcării studenţeşti. Deşi interzis de guvern, congresul se ţine în prima zi în Aula Facultăţii de Drept din Iaşi, fiind prezidat de Corneliu Zelea Codreanu. A doua zi a congresului se ţine la Mănăstirea Cetăţuia, sub preşedinţia lui Ion I. Moţa. A treia zi congresul continuă într-o pădurice din Dealul Galatei. A patra zi congresul îşi încheie lucrările în casele doamnei Constanţa Ghica din Iaşi (Strada Carol). Hotărârile luate de conducătorii mişcării studenţeşti cu ocazia primului congres: - Ziua de 10 Decembrie este proclamată sărbătoare naţională a studenţimii române - Se decide continuarea luptei- Se alege un comitet de cinci care să dirijeze întreaga acţiune a mişcării studenţeşti compus din: Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă, Ion Simionescu şi Corneliu Zelea Codreanu - S-a stabilit oficial noua orientare a studenţimii: lupta împotriva partidelor politice şi sprijinirea Ligii Apărării Naţional Creştine.

 

divider



Aspecte ale istoriei Mişcării Legionare din anii ´90: poziţia Comandantului faţă de divergenţele din ţară

Prin materialul de faţă dorim să ne aducem contribuţia la clarificarea unor aspecte ale istoriei legionare din primii ani după căderea regimului comunist. Din punctul nostru de vedere, acestea au fost redate în cea mai mare măsură în cartea „Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare“, în care reporterul Liviu Vălenaş publică un interviu cu Mircea Dimitriu (1913-2004), secretar general al Mişcării Legionare din exil, cu siguranţă persoana cea mai informată asupra subiectului şi cu privirea de ansamblu cea mai cuprinzătoare. Cu toate acestea, unele aspecte sunt încă în dezbatere, recent fiind făcute publice documente epistolare care aduc informaţii aparent noi despre perioada amintită. Astfel, în ceea ce ar putea fi ultima scrisoare trimisă de Horia Sima înaintea morţii sale (datată 17 mai 1993 şi adresată lui Ioan Halmaghi), Comandantul evocă o întâlnire pe care a avut-o la Stuttgart cu Teofil Mija, venit în mod special din ţară. Menţionăm că la Stuttgart domicilia şi Mircea Dimitriu care, după cum vom vedea, a fost şi el de faţă la întâlnire. Cităm din scrisoare:

„Am avut bucuria să întâlnesc la Stuttgart pe Dr. Teofil Mija. E un om excepţional. Un om aşezat, cuminte şi cu simţ politic al realităţilor româneşti. Am vorbit în sensul celor tratate şi de Dta. Am stăruit ca să se încheie vechea controversă cu Mircea Nicolau şi să se ajungă la o formulă de colaborare.  L-am sfătuit să se ducă la Chioreanu şi să-l determine să mai rămână câtva timp în fruntea organizaţiei, căci nu are cine să-l înlocuiască. L-am însărcinat să ia el conducerea Braşovului, ca o regiune autonomă, căci se bucură de o anumită ascendenţă asupra celorlalţi camarazi din Braşov.“ (sursa: http://www.buciumul.ro/2017/08/04/inedit-ultima-scrisoare-a-lui-horia-sima-chioreanu-reconfirmat-la-conducerea-legiunii-in-tara-2/)

Un document redactat de Mircea Dimitriu, secretarul general al Mişcării Legionare din exterior

Pentru a clarifica şi înţelege în mod adecvat mesajul scrisorii amintite mai sus, vom recurge la un document provenind de la Mircea Dimitriu. Cine l-a cunoscut, şi-l reaminteşte drept un om pedant, care cultiva o ordine meticuloasă, fiind totodată extrem de bine informat asupra tuturor grupărilor şi persoanelor din ţară sau din exil care şi-au revendicat o orientare legionară. Din arhiva care ni s-a păstrat de la el ne vom referi aici la copia (sau proiectul) unei scrisori trimise de secretarul general al Mişcării. Documentul este nedatat, dar cea mai probabilă datare pe care ne-o oferă contextul este toamna lui 1995. Lipseşte de asemenea şi numele destinatarului, dar acesta nu are importanţă. De reţinut e faptul că Mircea Dimitriu obişnuia să păstreze pentru arhivă copii olografe (nu xerografiate) ale scrisorilor pe care le expedia, aşa cum e şi cea de faţă, caligrafiată cu scrisul său inconfundabil, tributar rigorilor tehnice, inginereşti, scris folosit de autor în cazul unor documente pe care le considera importante (în altele foloseşte scrisul obişnuit, de mână). Dealtfel e posibil ca acelaşi text să fi fost trimis mai multor destinatari, căci nu conţine elemente de natură personală.

Publicăm mai jos prima parte a acestui document, cea care are relevanţă în discuţia prezentă.

„În urma hotărârilor luate la Madrid în 13 ian. 1990, H. Sima a trimis pe V. Corbuţ în ţară, pentru a afla care este situaţia ML. Pe baza informaţiilor aduse, H. Sima a fixat strategia ML din ţară astfel: „ML nu poate schimba regimul instalat, nici prin forţă şi nici pe cale electorală. Singura acţiune de care ML mai este în stare, este de a asigura „continuitatea“ ei, mai înainte de dispariţia legionarilor rămaşi în viaţă. În acest scop, trebuie câştigat pentru crezul legionar cel puţin o parte din tineret. Orice acţiune de provocare a regimului ne poate periclita atingerea obiectivului“. Corbuţ a găsit în Bucureşti un nucleu legionar activ, condus de Luca Dumitrescu şi Mircea Nicolau, ambii calificaţi de G. Bălănescu în „Din împărăţia morţii“ printre cei „duri“. H. Sima l-a chemat pe L. Dumitrescu. Acesta, fiind bolnav, l-a trimis pe Nicolau, care a raportat despre situaţia ML din întreaga ţară. H.S. a încredinţat acestui nucleu, care avea şi avantajul de a se găsi în capitala ţării, misiunea de a trece la realizarea strategiei stabilite.

După scurt timp, Luca Dumitrescu a decedat, dar nucleul din Bucureşti, condus numai de M. Nicolau, a reuşit să extindă organizarea aproape în toată ţara, în foarte scurt timp. Acest succes a alarmat însă şi regimul, care declarându-se acum democrat şi ne mai putând recurge la vechile metode de represiune, a cerut fostei Securităţi (SRI) ca să ne combată prin mijloacele ei de intrigă, infiltraţie, diversiune, dezinformare, etc. Astfel cu ajutorul unei infiltraţii (Danciu), Securitatea a dezgropat un dosar vechi de 20 de ani despre un eveniment din viaţa privată a lui Nicolau. Deşi vechi şi încercaţi legionari, ca Atanasiu, Cojocaru, Rusu şi Păun, aceştia nu au reuşit să identifice intriga evidentă a Securităţii şi au provocat (în oct. 1991) ruptura unităţii de acţiune a ML în ţară, ruptură ale cărei consecinţe au periclitat existenţa ML şi a oferit Securităţii un larg câmp de acţiune în însuşi interiorul ML, cu urmări ce, probabil, nu vor putea fi niciodată reparate.

Cei plecaţi au tulburat activitatea celor rămaşi, iar când aceştia au făcut – la sugestia Comandantului- partidul „Noua Românie Creştină“, cu simpatizanţi în frunte (ca să nu provoace), cei plecaţi au răspuns, mai întâi, cu o unificare mexicano-simistă în „Partidul Democrat Mişcarea Legionară“, eşuată din lipsă de ecou. Statutul (pe care îl am), conceput la „Cenaclul“ săptămânal al lui Milcoveanu şi Predescu (investiţi proaspăt de Apostolescu şi Sfinţescu cu şefia mexicanilor din ţară), care era frecventat de Rusu, Cojocaru, Atanasiu, Funda, Iacobescu, Zeană şi alţii, prevedea o conducere paritară şi preşedinţia de onoare pentru Noveanu. ML era transformată într-un partid, legionarii din exil trebuiau să facă cerere de înscriere aprobată, iar pentru H. Sima nu era loc în el. Pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare este interesantă opinia despre acest cenaclu a lui Radu Leonte, cumnatul lui Funda şi prieten intim şi mentor gânditor al lui Brahonschi. Deşi Ş. Milcoveanu îl ataca public pe H.S. şi a publicat într-o broşură în 1983 teza fabricată de Securitate, că H.S., ca agent plătit al lui Moruzov, a provocat din ordin dezordini pentru ca Regele să aibă motiv să-l asasineze pe Căpitan, Radu Leonte apreciază că acest „Cenaclu“ avea doar „o firavă atitudine anti-Sima“. După eşecul cu primul partid, Rusu şi Radu Leonte – Brahonschi, au făcut statutele altui partid, „Totul pentru Ţară“, conceput ca „expresia politică a ML“, şi cu intenţia vădită de a-l izola pe Nicolau, Brahonschi devenind între timp cel mai înverşunat adversar al lui. Ei au apelat la Chioreanu ca preşedinte, care însă a condiţionat de aprobarea lui H. Sima. Este fals că H.S. a aprobat acest partid. După o întâlnire a lui Mija cu H.S. în Germania, la care a participat şi D. Creţu şi cu mine, Mija a pledat pentru aprobarea partidului, care i-a fost motivat refuzată. Totuşi el a comunicat lui Chioreanu că H.S. şi-a dat asentimentul. Mai mult, aflând de pregătirile de înregistrare, H.S. i-a cerut, prin mine şi prin curier, lui Atanasiu să nu se depună cererea la tribunal. Pus în faţa unui fapt împlinit, H.S. a acceptat existenţa partidului, la întâlnirea cu Mateiaş, cerându-i însă să organizeze în ţară o conducere colectivă a ML, formată din 4 legionari nominalizaţi plus el, fiecare cu aria sa desemnată, pe care să o prezideze Chioreanu. Această încercare a Comandantului de a coordona (cel puţin) activitatea tuturor forţelor legionare din ţară, ca şi alte două încercări ulterioare, au eşuat lamentabil, fiind sabotate de Brahonschi, ajutat de Radu Leonte, Rusu, Păun, Mija, Baicu, Cojocaru, Atanasiu. Între timp Brahonschi a luat o poziţie anti-Sima, iar Radu Leonte cere, la 22 Mai 1993, demisia lui H.Sima, adăugând că „are această idee din 1991“. Aceştia l-au convins pe Mateiaş, adulându-l, că prin însărcinarea primită de la H.S. la Budapesta el a fost desemnat ca „primus inter pares“ şi deci în drept să se considere şef al ML din ţară, fiind în acelaşi timp conducătorul de fapt al partidului (preşedintele Chioreanu fiind bolnav şi senil), „care este în realitate însăşi ML“. Mateiaş s-a complăcut în această postură şi a început să se comporte ca atare.

Aşa-zisa „unificare“ de la 5 febr. 1994 a celor două partide, impusă de cererile vehemente ale legionarilor neangajaţi în cele două partide, a fost (cum a spus ulterior Brahonschi) numai o stratagemă pentru a obţine dizolvarea partidului concurent al lui Nicolau şi absorbirea grupului lui în partidul „Pentru Patrie“ (denumirea de „Totul pentru Ţară“ nefiind acceptată de Tribunal). După numai 6 luni, când au constatat, după o furtunoasă şedinţă a conducerii mixte, unde Brahonschi şi Mija au excelat prin violenţa atacurilor (28 mai 1994), că nu-i pot subordona, vechea conducere a PPP s-a adunat în secret (8 aug. 1994) şi a exclus din partidul ei pe noii veniţi. Mocanu şi Atanasiu au demisionat şi ei din PPP. Excluşii şi demisionaţii, rămaşi fără partidul dizolvat la 5 febr. 1994, au fondat „Fundaţia Prof. George Manu“ ca mijloc de activitate.“

Ne oprim aici cu preluarea conţinutului acestei scrisori, din care fragmentul de mai sus poate fi citit în scan şi pe site-ul fgmanu.ro.

Semnificaţia întâlnirii de la Stuttgart în lumina acestor documente

Întrebarea care se pune după lectura acestor două fragmente de epistole este: care a fost data aproximativă a acelei întâlniri de la Stuttgart la care se face referire în ele? Cumva în aprilie–mai 1993 (adică scurt înainte de data expedierii acelei probabil ultime scrisori a Comandantului)? Sau mai devreme, mai degrabă spre începutul lui 1993? Vom vedea îndată de ce aceste aspecte sunt relevante.

Din scrisoarea Comandantului nu aflăm care a fost scopul întrevederii cu Teofil Mija, însă el este dezvăluit de Mircea Dimitriu: T. Mija a venit pentru a pleda cauza proiectului partidului „Totul pentru Ţară“, ca formă de organizare politică a grupării care s-a separat de cea a lui Mircea Nicolau (şi care avea deja înfiinţat partidul „Noua Românie Creştină“). Mircea Dimitriu afirmă că acest nou proiect nu a primit aprobarea Comandantului. Să indice oare scrisoarea lui Horia Sima către Ioan Halmaghi altceva? Credem că nu. Convingerea noastră este că Horia Sima a încercat să militeze până în ultima clipă pentru unificarea celor două grupări adverse din ţară. Problema principală era însă aceea că într-una din ele (cea din jurul proiectului TPT) se aflau şi contestatari de-ai săi. Prin urmare, Comandantul a înfiinţat în toamna lui 1992 acel grup de comandă, despre care tot Mircea Dimitriu spune (într-o circulară datată 1 iunie 1993, adresată legionarilor din ţară): „Pentru planul legionar el a prevăzut un „Grup de comandă“ sub preşedinţia lui Chioreanu, ajutat de Mateiaş. Membrii Grupului sunt egali între ei şi conduc unităţi geografice bine delimitate. Pentru Capitală este prevăzut Nicolau. Pentru planul politic, H.S. a considerat că Nicolau şi Atanasiu sunt cei mai potriviţi să aprecieze corect evenimentele politice cotidiene şi de aceea l-a prevăzut pe Nicolau în colaborare strânsă, sinceră şi loială cu Atanasiu. El cunoştea bine relaţiile încordate dintre ei, dar era convins că amândoi, în virtutea trecutului lor legionar, vor fi în stare să îngroape tot ce-i desparte şi să tragă împreună la carul greu al misiunii ce li s-a încredinţat.“ (sursa: http://www.buciumul.ro/2017/08/04/inedit-ultima-scrisoare-a-lui-horia-sima-chioreanu-reconfirmat-la-conducerea-legiunii-in-tara-2/)

Era vorba prin urmare doar de oameni care îi erau loiali, în încercarea de a alcătui o structură aflată deasupra planului politic, unde diviziunea părea ireversibilă, datorită intenţiilor de înfiinţare a încă unui partid. Tot dintr-un document publicat pe internet (http://www.buciumul.ro/2013/02/03/totul-pentru-tara-20-ani-i ) aflăm că la 30 ianuarie 1993, grupul de iniţiativă pentru (re)înfiinţarea partidului „Totul pentru Ţară“ a alcătuit un protocol în care era nominalizat un consiliu politic provizoriu, organism menit să înceapă demersurile întregistrării partidului la Tribunal. După cum se ştie, procedurile s-au tărăgănat, înregistrarea sub acest nume a fost refuzată, partidul înfiinţându-se oficial abia în septembrie 1993 sub denumirea „Pentru Patrie“.

Să încercăm aşadar să coroborăm informaţiile conţinute în cele două scrisori. Cel mai plauzibil scenariu privind datarea întâlnirii de la Stuttgart este înainte de 30 ianuarie 1993. Pentru această ipoteză pledează amănuntul că grupul de iniţiativă al noului partid şi-a trimis un emisar în occident pentru a obţine aprobarea Comandantului. Acesta, adică Teofil Mija, s-a întors în ţară cu un răspuns. Mircea Dimitriu ne spune că răspunsul a fost negativ, dar că Mija ar fi comunicat contrariul. Ca urmare a acestei pretinse aprobări (care de fapt nu a fost dată), s-a ţinut şedinţa din 30 ianuarie 1993, în al cărei protocol se menţionează începerea demersurilor pentru legalizarea partidului.

În caz că vizita lui Teofil Mija în Germania a avut loc totuşi după 30 ianuarie 1993, atunci semnatarii documentului privind intenţia de înregistrare a TPT au trecut la fapte fără acordul Comandantului, punându-l în faţa unui fapt împlinit, şi încercând să-şi pledeze cauza de pe aceste poziţii.

În fine, încă o ipoteză poate fi aceea că Mircea Dimitriu e cel care nu spune adevărul. Mai precis, Comandantul şi-ar fi dat totuşi aprobarea pentru înfiinţarea acestui partid. Se susţine însă aceasta prin textul scrisorii Comandantului către Ioan Halmaghi? În mod evident, nu. Dimpotrivă. Din scrisoare reiese preocuparea sa evidentă de a contribui la reunificarea celor două grupări, de a nu exclude pe nimeni (spre deosebire de cei care-l voiau exclus cu orice preţ pe Mircea Nicolau). Această poziţie e subliniată de însăşi afirmaţia Comandantului că l-ar fi sfătuit pe Mija să găsească o cale de reconciliere cu gruparea Nicolau. Or, este evident că o asemenea reconciliere nu putea avea loc prin existenţa a două partide concurente. Din mesajul Comandantului, formulat în termeni diplomatici, cu o preocupare evidentă de a aprecia calităţile ambelor părţi aflate în divergenţă, reiese limpede că prioritară era tocmai o asemenea reconciliere, iar nu înfiinţarea de noi structuri politice. Tot Comandantul subliniază că pe planul legionar, acel „Grup de Comandă“ sub conducerea onorifică a lui Nistor Chioreanu (dar provizorie, după cum reiese chiar din exprimarea Comandantului din scrisoarea către I. Halmaghi: anume Chioreanu, care nu era în deplinătatea puterilor, „să mai rămână câtva timp în fruntea organizaţiei, căci nu are cine să-l înlocuiască“) rămâne esenţial pentru atingerea acestui scop. Şi din circulara lui Mircea Dimitriu din 1 iunie 1993 (dată înainte de înfiinţarea oficială a partidului „Pentru Patrie“) se poate deduce acelaşi lucru: dincolo de acel grup de comandă, pentru planul politic era prevăzut Mircea Nicolau (a cărui grupare avea deja un partid) alături de Atanasiu. Aşadar, nici în acest document nu găsim vreun indiciu pentru faptul că partidul „Pentru Patrie“ ar fi avut girul Comandantului, are cărui planuri organizatorice erau cu totul altele.

După cum este ştiut, la scurt timp după moartea Comandantului (în orice caz, după 1 iunie 1993, data circulării lui Mircea Dimitriu), Grupul de Comandă s-a destrămat de facto (a se vedea fragmentul de mai sus din scrisoarea lui Mircea Dimitriu) iar ruptura dintre cele două tabere s-a oficializat. Au urmat de-a lungul anilor următori o serie de tentative (eşuate) de reconciliere, dar aceste aspecte ţin de o altă perioadă a istoriei legionare postdecembriste, care nu face obiectul textului de faţă.

Mircea Nicolau a avut în permanenţă susţinerea Comandantului

La final dorim să mai punctăm doar un singur aspect. Unul din cei mai vehemenţi contestatari ai lui Mircea Nicolau a fost chiar Teofil Mija. E de presupus că la întâlnirea sa cu Horia Sima (alături de Mircea Dimitriu şi Dumitru Creţu), el a încercat să pledeze nu doar cauza viitorului partid, ci şi pentru scoaterea din schemă a lui Mircea Nicolau. Fapt care nu a fost acceptat de Comandant, acesta îndemnând la reconcilierea părţilor, la trecerea peste diferende şi orgolii şi la punerea constructivă în lucrare a calităţilor tuturor celor implicaţi. Din păcate, tocmai Teofil Mija nu a urmat acest îndemn al Comandantului (despre care avem chiar mărturia sa olografă), ci a continuat cu linia contestatară. Astfel, în fragmentul din scrisoarea lui Mircea Dimitriu din care am citat la început, Teofil Mija este considerat alături de Gh. Brahonschi unul din principalii responsabili pentru eşuarea demersurilor menite să reconcilieze cele două tabere: „Brahonschi şi Mija au excelat prin violenţa atacurilor (28 mai 1994)“.

În anii ´90, în mediile legionare au circulat şi o serie de acuzaţii de natură personală la adresa lui Mircea Nicolau, inclusiv asupra unor aspecte care s-ar fi petrecut în închisoare (autorul lor fiind chiar T. Mija, după cum sugerează comentariul care însoţeşte publicarea ultimei scrisori a Comandantului). În această privinţă, menţionăm faptul că Horia Sima a luat cunoştinţă de existenţa lor (repetăm: de existenţa unor simple afirmaţii, nu a unor fapte dovedite indubitabil) încă din 1990: „De la unul din ei, Virgil Mateiaş, am primit o scrisoare la Madrid, în care îmi scrie anumite lucruri din închisoare necunoscute mie. Ăştia cari au venit, au legătură cu Mircea Nicolau. Sunt cum s-ar zice pe linie.“ (Horia Sima, scrisoare către Nicolae Roşca, Madrid, 16 sept. 1990). Atât din acest scurt fragment, cât şi din alte scrisori, reiese în mod evident că Horia Sima i-a acordat lui Mircea Nicolau în permanenţă girul său. „Pe aici a venit Mircea, cu o mulţime de veşti bune şi mai puţin bune din ţară.“ (Horia Sima, scrisoare către Nicolae Roşca, Paris, 8 nov. 1991). Veştile mai puţin bune se referă cu siguranţă la ruptura din octombrie 1991 evocată în documentul lui Mircea Dimitriu. De asemenea, şi în ultima sa scrisoare, scrisă cu scurt timp înaintea morţii sale, Comandantul îi îndeamnă pe contestatarii lui Mircea Nicolau să caute o formulă de reconciliere cu acesta*.

După opinia noastră, acestea sunt concluziile fireşti şi logice care se pot trage prin coroborarea informaţiilor cuprinse în cele două documente la care ne-am referit în acest text. Nădăjduim ca el să fie lămuritor şi de folos pentru toţi cei interesaţi de istoria legionară în primii ani după 1990.

 

*Notă: Ulterior, odată cu trecerea anilor, între Mircea Nicolau şi Teofil Mija pare să se fi produs totuşi o împăcare (implicită, dacă nu explicită). Cei care i-au cunoscut i-au putut vedea adesea participând împreună la comemorări, unde stăteau unul lângă altul şi se întreţineau într-o atmosferă cordială. Dealtfel şi revista noastră „Permanenţe“, condusă de Mircea Nicolau, a publicat de-a lungul vremii o serie de texte apreciative despre Teofil Mija.

 

Fundaţia „George Manu” 

divider



Amintiri din Ardealul ocupat (1940-1944)

La 30 august 1940, Diktatul de la Viena rupea aproape jumătate din Transilvania de trupul României, populaţia românească majoritară de aici având de suportat timp de 4 ani ocupaţia maghiară. O pagină de istorie încă insuficient analizată coerent şi sistematic, stăpânirea străină pendulând între masacre şi relativă toleranţă, fanatismul propagandei oficiale şi convieţuirea oamenilor simpli, filo-maghiarismul afişat al populaţiei evreieşti încheiat cu deportarea masivă a acesteia de către guvernul maghiar în lagărele naziste…ocupaţia terminându-se simbolic la 25 octombrie 1944, dar continuând practic prin Partidul Comunist care datorită procentului ridicat de alogeni (în special maghiari şi evrei de limbă maghiară) în structurile de decizie şi de forţă a împiedicat pentru multă vreme restabilirea caracterului românesc al Transilvaniei.

Red: Stimate domnule Petru Codrea, cititorii vă cunosc ca deţinut politic anticomunist, arestat în 1948, membru al „lotului Vişovan” ce cuprindea o parte din tinerii legionari maramureşeni. În anii precedenţi însă, copil fiind la Sighetu Marmaţiei, aţi trăit anii ocupaţiei maghiare (1940-1944) când mulţi români din zona cedată au fost persecutaţi, alţii au luat calea refugiului. Cum a trăit familia dvs. momentul cedării Ardealului de nord? P. C.: Cedarea Ardealului ne-a găsit la Şugău, o periferie a oraşului Sighetu Marmaţiei, unde locuiam toată familia în clădirea şcolii unde tatăl meu era învăţător. Eram 4 copii la părinţi eu fiind al doilea, în vârstă atunci de 9 ani. Tatăl meu a dorit mult să plecăm în refugiu dar mama s-a opus având în grijă părinţii în vârstă. Tata a continuat să lucreze ca învăţător dar era să aibă mari necazuri ce puteau duce până la arestare. Scriind pe tablă imnul Ungariei (cu multă frică de a nu greşi, el cunoscând foarte puţin această limbă), pe care elevii trebuia să-l copieze şi să-l înveţe pe de rost, în caietul unui elev un cuvânt anume apare modificat, sensul devenind unul vulgar şi batjocoritor. Părinţii fac reclamaţie, vine ancheta de la Minister de la Budapesta!, tata trece prin mari emoţii, din fericire inspectorul cere la expertiză şi caietele celorlalţi elevi unde găseşte ortografia corectă şi tata scapă de acuzaţii. Ulterior i se va aproba să predea provizoriu în limba română (la Şugău populaţia era în cvasitotalitate română) dar cu condiţia să petreacă fiecare vară în Ungaria pentru învăţarea limbii maghiare, ceea ce a şi făcut stând perioade lungi departe de familie.

Red: Cum a resimţit populaţia obişnuită schimbarea?P. C.: Cei care nu s-au refugiat au încercat să se adapteze şi să reziste; cei care aveau o tangenţă mai mică cu autorităţile au depăşit mai uşor şocul schimbării. Din punct de vedere economic la început a fost foarte greu, câteva luni aprovizionarea n-a funcţionat, a fost chiar foamete…Nu ştiu dacă a fost o politică intenţionată sau pur şi simplu situaţia i-a luat pe nepregătite…Apoi lucrurile s-au normalizat oarecum, autorităţile înfiinţând o reţea de magazine alimentare numită Hangya („Furnica”) de unde se puteau cumpăra produsele de bază.

Red: Aţi reuşit să vă continuaţi studiile în şcolile maghiare?P. C.: Problema şcolarizării era deosebit de grea. Liceele româneşti a căror funcţionare a fost permisă de unguri erau foarte puţine şi departe de noi -Năsăud, Cluj… tata mi-a spus că nu are resurse să ne ţină la şcoli în alte localităţi, aşa că singura şansă erau liceele maghiare din Sighet. Aşadar, fratele meu Gheorghe (în 1940) şi cu mine (doi ani mai târziu, în 1942) am fost înscrişi la Liceul Piarist, patronat de călugării romano -catolici din ordinul piarist; când părinţii au încercat să-l înscrie şi pe fratele mai mic - Eugen, li s-a spus că e prea mult trei din aceeaşi familie. De altfel românii în general eram foarte puţini la liceele din Sighet - pe lângă noi cei de la Piarişti mai erau câţiva şi la Liceul Reformat.

Marea mea problemă era necunoaşterea limbii. Mi-am însuşit cu greu unele noţiuni de limbă maghiară, ca să pot asimila cât de cât conţinutul cursurilor. Profesorii (majoritatea preoţi) erau severi dar drepţi; unii chiar au încercat să mă ajute văzând că am bunăvoinţă în ciuda handicapului limbii. Doar ora de religie greco-catolică era în limba română şi acolo ne adunam noi românii cu un preot de-al nostru, părintele Gavril Godja, un om minunat, cu studii la Roma. El s-a ocupat foarte mult de noi, şi nu doar pe plan spiritual; încerca să ne ajute să progresăm la învăţătură şi să ne încadrăm în pretenţiile liceului.

Din partea colegilor de clasă maghiari însă am fost deseori insultat pe motiv că eram român. De aceea cu foarte puţini dintre ei am reuşit să mă împrietenesc.

Red: Vă amintiţi momentul eliberării Sighetului, pe 18 octombrie 1944?P. C.: Anul şcolar fiind încheiat forţat în aprilie (1944), din cauza apropierii frontului, n-am mai mers la şcoală, prin urmare drumurile mele în oraş au fost mult mai rare. Plecarea armatei şi administraţiei maghiare în octombrie 1944 s-a făcut atât de repede, încât noi, la Şugău, practic nici n-am sesizat-o. Am ştiut însă că pleacă, o mătuşă de-a mea fiind căsătorită cu un ofiţer ungur. Intrarea trupelor sovietice, a doua zi, va fi însă mult mai vizibilă… şi de-aici începe o altă pagină a calvarului Maramureşului…Red: Domnule Petru Codrea, vă mulţumim.

A consemnat -

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 14 august 1935

La 14 august 1935 se încheia tabăra de muncă de la Drăgăşani printr-o slujbă religioasă condusă de P. S. Vartolomeu Stănescu, Episcopului Râmnicului. Începută la 13 iunie 1935, cu binecuvântarea aceluiaşi ierarh, tabăra a fost destinată fabricării cărămizilor necesare ridicării Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Drăgăşani. Cei 122 de legionari care au lucrat în această tabără au reuşit să realizeze 100.000 de cărămizi. Tabăra, aflată sub comanda Părintelui Constantin Necşulescu şi a avocatului Victor Bărbulescu, a fost inspectată atât de generalul Zizi Cantacuzino Grăniceru, cât şi de Corneliu Zelea Codreanu. În cadrul taberei se improvizase o capelă, existau cuptoare de ars lutul, gropi de extracţie şi frămantare etc.

Tabăra de muncă de la Drăgăşani a fost fixată în memoria legionară de poetul Radu Gyr, autor al “Imnului Legionarilor Olteni”: Cu frunţile-aprinse de-o rază, // Se strâng cărturari şi ţărani,/ Şi tabere sfinte aşează // La Arnota şi Drăgăşani./ Se strâng legionari olteni şi cântă, // Cântecul verde suie către cer,/ Cu pieptul ei drum deschid în stâncă, // În imnul lor de foc şi de fier./ Desculţi şi cu pieptu'n arşiţă, // Durează un drum peste ani,/ Şi munca li-i sfântă troiţă, // Din Arnota la Drăgăşani.

Catedrala s-a ridicat în anii următorii şi funcţionează şi astăzi în Drăgăşani. Părintele Necşulescu şi Victor Bărbulescu au făcut ani buni de detenţie în timpul regimului comunist - între capetele de acuzare numarându-se şi tabăra de muncă legionară din 1935...

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Evadare din lagărul de la Mănăstirea Suzana - 15 august 1938

După arestarea Căpitanului, în aprilie 1938, se înfiinţează numeroase lagăre în care sunt aduşi sute de legionari din toată ţara. În 30 mai 1938 se înfiinţează la Mănăstirea Suzana un lagăr pentru femei în care sunt aduse 9 „elemente dubioase” - 5 doamne şi 4 fete din Cetăţuile Nicoletei Nicolescu. Restul legionarelor arestate în aceeaşi prigoană sunt duse în lagăr la Sadaclia.

La începutul lunii iunie 1938 au ajuns la Suzana 5 soţii de fruntaşi legionari: Ana Maria Marin (Vasile Marin) (foto 1), Mărioara Ionescu (Virgil Ionescu), Mary Polihroniade (Mihail Polihroniade), Vera Totu (Neculai Totu) şi Liliana Cotigă (Traian Cotigă). Aici le găsesc pe fetele arestate înaintea lor: Anastasia Popescu, Marieta Iordache (foto 2), Zizi Ghenea şi încă o fată din Muscel (al cărei nume nu am reuşit să îl aflu încă). Fetele veneau din beciurile Siguranţei, erau bătute şi pline de râie. Cele 9 femei internate la Suzana nu fuseseră judecate, nici condamnate, erau pur şi simplu... reţinute de autorităţi fără nicio formă legală. Lagărele funcţionau sub comanda jandarmeriilor locale care raportau direct la Ministerul de Interne. Soţiile au fost ţinute aproape 2 luni. La începutul lui august au fost eliberate, la fel de brusc după cum fuseseră arestate. Fetele rămâneau în urmă... Nu pentru mult timp! Ana Maria Marin avea un plan... Imediat după eliberare îl caută pe Bădiţa Nicoară, fratele Marietei, care, deşi urmărit de Siguranţă, reuşise să evite (încă) arestarea, intrând în clandestinitate. Iordache Nicoară făcea parte în acel moment din Comandamentul Legionar pe ţară. Ana Maria şi Nicoară fac planul de evadare pentru fetele rămase la Suzana.

Câteva zile mai târziu, în 15 august, de hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, Ana Maria Marin se întoarce ca „pelerin” la Suzana. Venea împreună cu Vera Totu şi închipuiseră un întreg traseu prin Bucegi şi Braşov ca să nu dea de bănuit agenţilor Siguranţei. Planul - cu tot cu harta geografică a regiunii, cu indicaţii de orientare şi parolă - era ascuns într-o... coajă de nucă ce se afla într-un coş plin cu alte nuci. Hram, lume multă, imposibil de urmărit de către jandarmi. Nucile ajung la Marieta prin intermediul maicii Filomela.

Planul era pe cât de simplu, pe atât de spectaculos. Fetele erau ţinute în clădirea arhondaricului care dădea spre pădure. Planul de evadare presupunea înnodarea cearceafurilor şi coborârea pe fereastră direct în pădure, noaptea, după ce paznicii adormeau. Aici aveau să fie aşteptate. Parola pentru recunoaşterea celui care venea să le recupereze era “Trandafir de pe cetate, trandafir frumos, spune-i badei sănătate”. Misteriosul „recuperator” era legionarul Constantin Conteş, pionier al alpinismului românesc. Puteau avea fetele o călăuză mai potrivită prin potecile neştiute ale pădurii? Zis şi făcut... Chiar în seara zilei de 15 august fetele erau pregătite să evadeze. Ca sa se asigure de reuşită, strecuraseră un somnifer uşor agentului care le păzea, somniferul ajunsese la ele tot în celebra nucă. Prima care se coboară pe cearceaf este Marieta. Din păcate lungimea ineditei „scări” nu a fost bine calculată, dovedindu-se prea scurtă. Marieta a trebuit să sară. Bufnitura a trezit paza, celelalte fete nemaiputând să o urmeze. Marieta - deşi lovită grav la coloană - a fugit prin pădure fără să mai aştepte întâlnirea cu “Trandafirul de pe cetate...”. Cu toate astea reuşeşte să ajungă după mai multe zile la Braşov, iar de acolo la Bucureşti unde va petrece un timp în căsuţa din dealul Cotrocenilor în care locuia Anei Maria Marin cu soacra sa. În urma aventurii de la Suzana, Marieta avea coloana fisurată. În mare secret a fost pusă în corset ghipsat şi a fost îngrijită cu mare dragoste de Ana Maria Marin.

În noaptea evadării, agenţii care păzeau lagărul au răscolit pădurea cu lanternele în căutarea fugarei. Fără succes. Apoi Legiunea de Jandarmi Prahova a căutat-o disperată în tot judeţul. Evadarea era prea spectaculoasă ca să poată fi raportată superiorilor, o fetiţă cu codiţe le fugise de sub nas după un scenariu desprins dintr-un roman de aventură. Într-un final s-a decis eliberarea celorlalte trei fete şi desfiinţarea lagărului de la Suzana. Pentru a nu se face de râs, procesul verbal de eliberare conţinea şi numele Marietei Iordache...Pentru fetele şi doamnele închise la Suzana în vara lui 1938 calvarul era la abia la început... Căpitanul a pierit secerat de netrebnicia şi frica unui monarh scelerat... Bădiţa Nicoară, Neculai Totu, Mişu Poihroniade, Traian Cotigă aveau să cadă sub gloanţele aceluiaşi rege nebun şi sângeros. Apoi fetele şi doamnele aveau să continue calea temniţelor sub dictaturile următoare sau să ia calea exilului amar. Între ele, Marieta - monahia Mihaela de la Vladimireşti - avea să cadă eroic şi martiric în temniţa Ciucului.

Astăzi, arhondaricul de la Suzana dă tot spre pădure... Nu mai închide între zidurile sale suferinţă, ci bucuria pelerinilor care calcă pragul sfintei mănăstiri. Lângă biserică, în partea dreaptă... o troiţă mică, cu o inscripţie modestă, ridicată după 1990 de doamna Mona Şerbănescu în memoria Anastasiei Popescu (mama Sica). O cruce nouă care aduce în memoria prezentului o pătimire veche, o cruce pentru neuitarea jertfei legionarelor noastre.

În veci pomenirea lor! PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: 28 august 1941

Raport al Legiunii de Jandarmi Hunedoara către Inspectoratul de Jandarmi Alba Iulia, privind troiţele ridicate de legionari„Având în vedere că existenţa şi prezenţa acestor troiţe în centrul comunelor amintesc în permanenţă locuitorilor şi în special membrilor şi simpatizanţilor fostei Mişcări Legionare trecutul lor, ele reprezintă în permanenţă un mijloc de propagandă şi contribuie la menţinerea trează a sentimentelor şi ideilor legionare printre ei, cu onoare vă rugâm să binevoiţi a interveni la organele de drept pentru a se ordona ridicarea şi transportarea acestor troiţe în alte locuri mai puţin frecventate, unde nu ar reprezenta o importanţă deosebită, ca în locurile unde se găsesc astăzi.”

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Buletin Legionar, 25 august 1937

Mesajul adresat de Generalul Cantacuzino legionarilor

Legionari, mă lupt cu moartea. Nu mă las. Cred că voi surmonta toate obstacolele pentru a învinge. Dar am nevoie de linişte multă, multă, multă!

De aceea, las pe Clime, şeful muncitorilor şi vice-preşedintele partidului să-mi ţină locul. Ştiu că e nevoie de pregătirea campaniei electorale şi de atâtea formalităţi migăloase pe care eu nu le pot îndeplini din locul în care sunt.

Vă cer unire, perseverenţă şi ascultare deplină faţă de Căpitanul vostru.

Vă urez biruinţă în lupta electorală şi în toate luptele ce vor veni pănă la biruinţa cea mare!

Trăiască Legiunea!

General Cantacuzino

Predeal, Duminică, 22 August

 

divider



Iarnă la Târgşor 1949-1950

Ne-am împământenit repede în partea locului şi cu spontaneitatea vârstei ne-am găsit prieteni. Cine-i mai ştie pe toţi? Regret acum că unii îmi scapă din memorie, dar nu am ce face:anii se duc sau se adună - depinde din ce poziţie priveşti- dar şterg uneori şi ceea ce nu ai vrea să se şteargă. Ştiu că a venit după cuviinţă toamna, cu ploile-i reci şi cu retragerea în dormitoare. Am făcut nu se ştie câţi kilometri în jurul curţii pustii, cu Ghiţă Andreica, nesătui de aer. Mergând şi tăcând, alături şi ne simţeam bine aşa. Cât s-a putut. Apoi, venit iarna. A fost o iarnă altfel decât cele ce vor urma. Libertatea de mişcare prin curte era nemaipomenită în condiţii de detenţie şi asta se datora faptului pe care atunci nu-l cunoşteam, că adminstraţia penitenciarelor încă nu-şi formase noile cadre, de şi ceea ce trăiserăm la Jilava ar fi trebuit să ne dea de gândit. Bine că nu ne-am gândit, că ne otrăveam degeaba minţile şi oricum nu scăpam. De aceea am spus că Târgşorul a fost vacanţă în puşcărie. Mai că ni se părea că nici nu-i… Ei! Nu se putea chiar de tot, dar…. . Dimineţile, flăcăii aceia sportivi sau măcar plini de vigoare, cum ţâşneau afară la numărul de dimineaţă, o dădeau în lungul pârâului a cărui apă devenise rece, dar cui îi păsa!? ! Spălatul până la brâu, exerciţii de gimnastică necomandate de nimeni, dar făcute cu zel şi poftă. Aici, în curtea noastră, viaţa vibra la intensitate maximă. Nu ştiu cum a fost în cealaltă parte, la poliţai. Căci noi ocupam doar jumătate de închisoare, cealaltă „aparţinea” câtorva sute de foşti poliţişti şi ofiţeri de siguranţă din trecutele regimuri burghezo-moşiereşti. Cu care nu numai că nu aveam treabă, nici nu era permisă legătura, nici noi nu eram interesaţi. Şi a venit în sfârşit zăpada!

Băieţii nu se mai spălau cu apă din pârâu ci cu zăpadă şi era o senzaţie de bine şi te scutea - sau măcar atenua - senzaţia frigului. Bineînţeles, straşnicele bătălii cu bulgări, că Moş Dumitrache nici nu mai cuteza să se aventureze pe teritoriul unde se desfăşurau ostilităţile, practic toată curtea. Drăcuind de zor din poartă şi atent să nu-l atingă vreun proiectil de zăpadă, aşa, din greşeală - că de la diavolii ăştia te poţi aştepta la orice, şi-i ştia prea bine! - amuzat cât încape şi absolut neregulamentar. Suspectat de noi că tare ar mai fi avut chef să intre în iureş, la grămadă şi gata să facă tumbe. (Despre acest om se ştia că are acasă o situaţie foarte grea; cu certitudine, petrecându-şi ziua cu adunătura aceasta de nebuni - cum ne gratula nu prea elegant Moşul - mai uita şi el cât putea, cele necazuri. Am aflat mai târziu că băieţi sufletişti dădeau discret câte o mână de ajutor Moşului, chiar porţii din alimentele primite de acasă, căci se pare că acolo, la Moşul acasă, erau nişte nepoţei care mai răbdau şi foame. Dar baza o constituiau micile obiecte sculptate cu migală şi artă, garnituri de şah, tabachere de reală valoare artistică şi alte obiecte vandabile pe care oricum nu le puteam valorifica şi chiar dacă am fi putut…, erau strecurate discret în buzunarele încăpătoare ale mantăii de uniformă, luând calea unei pieţe necunoscute. E drept că o părticică şi-o rezerva Moşul patimii sale ştiute pentru păhărelul de rachiu. Dar cine l-ar fi dojenit, mai ales că atunci când venea pe ceva mai multe cărări decât permitea regulamentul, era şi mai simpatic şi mai comunicativ, iar liota de poznaşi se aduna în jurul lui, provocându-l. Nici nu era greu. *Din timp în timp, deşi ritmul scăzuse întrucâtva, mai veneau grupuri sau grupuleţe, mai mult sau mai puţin numeroase. Uneori şi câte un solitar. Erau „filaţi” de ambele „tabere”, pentru a le determina poziţia, după care se situau de o parte sau alta a eşichierului cum se spune acum, de când am devenit deştepţi. În aceste ocazii apăreau de la sine situaţii comice, savurate de năzbâtioşii „pensionari” ai stabilimentului. Iată o întâmplare. Un nou venit, era foarte grăbit -de înţeles- să ştie prin cine poate obţine cartea postală. Dorinţă justificată integral, dar bietul băiat a nimerit -absolut întâmplător- tocmai peste conjudeţeanul nostru Dumitru Grad - devenit Mitică în perioada refugiului şi aşa rămas-, mentorul grupului poreclit - cu amabilitate de altfel - după al său nume, Banda Grad. (Din care bandă făcea parte ca mezin - nu numai al bandei - cel ce va deveni mai târziu cunoscutul doctor Ion Puşcaş). Glumele şi observaţiile acide ale lui Mitică Grad erau celebre prin partea locului, mai ales pentru faptul că acesta de debita fără ca cea mai palidă umbră de veselie să se observe pe figura lui. Deci a răspuns la întrebare în felul lui, arătându-i cu degetul pe amărâtul de Cristescu, fruntaş zelos al reeducării, care se nimerise să aibă o figură tipică, absolut şocantă de evreu caricatural;nimeni nu ar fi spus - necunoscându-l - că nu ar face parte din poporul lui Israel. Suplimentar, parcă pentru a întregi imaginea, mai şi graseia şi încă tare de tot. - Adresaţi-vă domnului Bercovici, el se ocupă de aşa ceva. Ceea ce acesta făcu în grabă. - Domnule Bercovici, am fost infor… Nu a terminat, că bietul Cristescu. furios:

– Domnule, îmi daţi voie să mă phrrezint: Chhhristescu. Punct!*Mai târziu, în vara următoare - când am reuşit să-mi fac rost de o „izolare” prelungită - a apărut prin curtea la care ne uitam cu oarece jind, un evreu autentic, u figură cu tot, părul roşu ca focul şi milioane de pistrui de aceeaşi nuanţă, care, spre surprinderea noastră, ne făcea semne de încurajare şi vădită simpatie. Era pe acolo un oltean de meserie pre nume Cizmaru, căruia prietenii îi spuneau Baiazid, din cauza frapantei asemănări a profilului acestuia, cu profilul portretului numitului sultan din manualul de Istorie a Evului Mediu cl. a -VI-a, autor D. D. Pătrăşcanu. Care Baiazid autohton nu se mai sătura de farse şi năzbâtii. L-a luat pe noul venit aşa, cu binişorul, tatonându-l perfid - zicea olteanul. - Cum crezi că te vei descurca pe aici, unde cei mai mulţi au făcut parte din organizaţii de tineret legionare? Răspuns antologic:

– Ei şi ce? Şi eu sunt legionar! Legionar evreu! Sunt Sionist!

Nu pot şi nu am dreptul să nu precizez faptul că Iancu Labiş s-a dovedit un camarad de prima mână, cât am fost în aceeaşi Brigadă nr. 32 din Peninsula în iarna l95O-51. Apoi am fost despărţiţi şi ne-am revăzut absolut întâmplător pe platoul din Poarta Albă, unde fusese tocmai „eliberat” după o perioadă prelungită, disciplinară, petrecută în mizerabilele celule din „puşcăria în puşcărie”, situată în această colonie. Slab ca o aşchie şi vesel ca un cintezoi: pur şi simplu părea să nu-i pese. Alt fost „coleg”, Mihelea din Tineretul P. N. Ţ. din Oradea - împreună cu care urma să fie „returnat” la Peninsula, mi-a şoptit în vreme ce Iancu culegea chiştoace pentru el (Iancu era nefumător):

– Măi, am pornit scandalul un grup mai mărişor, dar până la urmă am rămas cu Iancu. Bărbat adevărat! (Cred că a fost vorba de o grevă a foamei, sau ceva asemănător). *Avea Târgşorul ceva al lui. Nu înfăţişarea, nu cadrul destul de şubred ca aspect, ci o anumită atmosferă greu de definit. Nici acele tabere nu erau chiar foarte net diferenţiate, nu toţi dintr-o parte se uitau urât la cei din cealaltă parte. Chiar conversam uneori cu unii, care mai rezonabili fiind, recunoşteau că se găseau acolo unde-şi aveau colegii şi prietenii, mai degrabă din spirit de turmă şi erau conştienţi că nu tocmai aceasta era calea cea mai onorabilă, dar sperau naiv că, cine ştie, poate vor obţine ceva. Acel ceva care devenea din ce în ce mai incert. Mai schimbau câte unii taberele, cam cum fac astăzi bravii noştri politicieni, migrând în funcţie de interese dintr-un partid în altul, ceea ce nici nu-i problematic de vreme ce habar nu au de vreo ideologie sau proiect de anvergură, dincolo de gardurile curţii lor. Totuşi am fost oarecum şocaţi de trecerea intempestivă a celor doi nemţeni, Lupeş şi Măzăreanu, socotiţi între cei mai dârji dintre moldoveni, în refuzul lor net şi categoric al reeducării. Ştiam că moldovenii sunt, ori una ori alta! Cei ce erau pe partea considerată de noi bună, dovedeau insuşiri întru totul lăudabile, intransigenţi până-n pânzele albe. Când dintr-odată, flăcăii descoperă imaginea idilică a dreptăţii în marxism-leninism. Stupoare! Dar fără prea multe comentarii, în afară de deja obişnuitul: ce să-i faci, moldovenii tot moldoveni! Cât de nedrepţi eram!

Ioan Dunca 

divider



Flori de aur din Maramureş (39)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“M-am încadrat în muncă. Salariul era mic, dar munca era suportabilă. Încercam să intru într-un fel de normalitate… Dacă în timpul lucrului discuţiile erau strâns legate de activitatea ce o desfăşuram, după terminarea lucrului mă plimbam pe potecile din afara oraşului, să nu întâlnesc pe nimeni.

Nici eu nu mai ştiu… încercam să fug de mine însumi sau încercam să mă regăsesc?... Gândurile îmi erau vraişte şi-mi era foarte greu să le pot ordona, să le dau un sens. Care sens? Se impunea continuarea luptei cu forţele răului. Dar cum? Realizam că este imposibil. Neamul întreg a fost îngenuncheat... Atunci, cel puţin, să pot rămâne nealterat.

M-am întâlnit întâmplător cu unii dintre foştii mei camarazi. Unii muriseră, alţii s-au stabilit în altă parte, o parte rămăseseră însă în Sighet. Întâlnirea cu fiecare din ei a fost caldă, duioasă. Un schimb de întrebări legate de sănătate, despre familie, toate amestecate cu teama de a nu fi văzuţi împreună, pentru ca Securitatea să nu aibă prilej de a ne înscena un nou proces.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 23 august 1944

23 August nu a fost fapta unui om sau a unui partid sau a unei conspiraţii. A interpreta în acest fel capitularea României, ar însemna să o sărăcim de conţinutul ei real. Pentru realizarea acestui act monstruos şi-au dat întâlnire toate reziduurile vieţii politice româneşti de peste 20 de ani. 23 August înseamnă, în primul rând, o atmosferă de defetism şi laşitate, o stare de spirit confuză, un gând perfid şi odios de a se salva cine poate, o dezertare în masă a păturii conducătoare sub imperiul panicii. Actul de la 23 August, este un exemplu tipic de escaladare a iresponsabilităţilor:

– guvernul german a patronat hibrida întocmire politică condusă de Antonescu;- bucurându-se de sprijinul lui Hitler, Mareşalul a ocrotit acţiunea de subminare a frontului, întreprinsă de partide;- la rândul lor, partidele, ocrotite de Antonescu, au dat girul Regelui pentru a-l răsturna pe Antonescu; susţinut de partide, Regele a pactat cu conspiraţia, ale cărei fire ultime erau legate de Internaţionala Comunistă;- conspiraţia, cuibărită chiar în Palatul Regal, a organizat lovitura de la 23 August şi, ca vrednici epigoni ai lui Titulescu, au realizat planul acestuia din 1936, cu 8 ani mai târziu. România deschisese drum trupelor sovietice pentru a servi ca teritoriu de trecere spre Europa centrală;Observăm, aşadar, că toate forţele care, pe parcursul celor două decenii de viaţă românească liberă, au guvernat ţara, administrându-i răni adânci şi încă nevindecate, s’au reunit ca nişte pâraie în albia largă a trădării de la 23 August: partide, titulescieni, carlişti, antonescieni...Singură Mişcarea Legionară, eterna victimă a tuturor guvernărilor, prigonită de toate aceste formaţiuni şi curente, s’a opus alunecării României spre bolşevism şi nu a avut niciun amestec în actul dela 23 August. Aşa se explică şi calvarul ei neîntrerupt.

Horia Sima, „Pentru ce am pierdut războiul din Răsărit şi am căzut în robia comunistă”

La 23 August 1944 România şi-a pierdut suveranitatea

Cui a folosit, deci, această ieşire a României din alianţa cu Germania, executată în condiţiile dezastroase pe care le-am văzut? Ce imperioasă şi urgentă necesitate politică a obligat pe Regele Mihai şi pe oamenii politici ai blocului naţional-democrat să-l înlăture pe mareşalul Antonescu de la conducerea statului, în timpul unei bătălii, care impunea că toate forţele naţiunii să fie unite pentru oprirea inamicului? Căci un lucru este evident. Nu se poate încheia un armistiţiu în cursul unei bătălii pe care inamicul a căştigat-o şi înaintează în interiorul ţării. Chiar dacă s’au dus tratative în acest scop înainte de această bătălie - aşa cum a fost cazul româno-rus - ele nu pot fi continuate în timpul bătăliei care se desfăşoară în favoarea inamicului. Căci se pot face două ipoteze. Ori această bătălie este decisivă, şi atunci inamicul nu se grăbeşte să încheie un armistiţiu, ci merge până la capitularea învinsului, ori înaintarea inamicului poate fi oprită undeva pe o linie mai înapoi, şi în acest caz trebuie să fie oprit mai întâi inamicul pe această linie şi numai după aceea să se reia discuţiile asupra armistiţiului. Adică trebuie să se arate inamicului că nu suntem la ultima limită a rezistenţei şi că mai poate suferi pierderi grele într’o durată de timp nelimitată. Acesta era cazul României. Deşi bătălia din Moldova şi Basarabia se desfăşura în favoarea adversarului, înaintarea acestuia putea fi oprită pe linia Carpaţii Moldovei - linia fortificată Focşani-Galaţi, apoi Dunărea până la mare. Mareşalul Antonescu în discuţiile cu comandantul grupului de armate Ukraina de sud din zilele de 21 şi 22 August, decisese să apere această poziţie. Ruşii care erau grăbiţi să încheie un armistiţiu cu România, când s’ar fi văzut opriţi pe această linie, ar fi acordat condiţii de armistiţiu mai favorabile. Lovitura de stat de la 23 August a împiedicat punerea în aplicare a acestei hotărâri şi, deci, a sabotat posibilitatea obţinerii unui adevărat armistiţiu. Prin acest act Regele Mihai a distrus orice posibilitate de a salva independenţa României.

Generalul Platon Chirnoagă, “Istoria Politică şi Militară a Războiului României contra Rusiei Sovietice”

 

divider



România şi sfârşitul Europei (5)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Urmărirea nemiloasă a Mişcării Legionare, de către aproape toate guvernele care s-au succedat la cârma ţării între cele două războaie s-a atribuit, cu oarecare aparenţă de dreptate, antisemitismului ei. Existau însă în ţară partide şi organizaţii al căror antisemitism se manifesta în mod mult mai palpabil decât cel al Legiunii lui Codreanu, care nu a tolerat niciodată din partea partizanilor săi vreun act de violenţă fizică împotriva persoanelor sau a bunurilor evreieşti. Aceste partide şi organizaţii nu au fost însă niciun moment supuse la brutalităţile, nelegiuirile, asasinatele şi măcelurile ale căror victime au fost legionarii.

Ceea ce s-a chemat “antisemitismul legionar” nu era decât o consecinţă inevitabilă a poziţiunilor fundamentale luate de Mişcare în lupta sa pentru apărarea economică, naţională şi spirituală a celei mai numeroase părţi a poporului român, în lupta împotriva corupţiei şi, mai presus de toate, în lupta sa contra comunismului. Cu cât treceau anii, cu atât creştea cârdăşia între Moscova şi anumite puteri internaţionale, anonime dar atotputernice în lumea apuseană - puteri ale căror “proconsul” în România era Titulescu - cu atât creşteau campaniile de calomnie şi persecuţiile împotriva lui Corneliu Codreanu şi a camarazilor săi. ( pag. 75) Perioada interbelică în România este încă departe de a fi pe deplin elucidată de istoria oficială. Dacă evenimentele, în general, se cunosc, cauzele care le-au provocat şi ponderea diverşilor factori care au influenţat deciziile politice rămân de multe ori în umbră. Cu toate ezitările însă, se recunoaşte în general faptul că populaţia evreiască crescuse mult şi ca număr, dar mai ales ca forţă economică, iar corupţia imensă din rândul clasei politice româneşti era denunţată de mulţi (oameni politici, ziarişti, dar şi poporul de rând), ca fiind determinată, cel puţin parţial, de imixtiunea constantă a capitalului evreiesc. Influenţa sfidătoare şi scandalizantă a Elenei Lupescu asupra regelui Carol al doilea completa acest tablou. Atitudinea de contestare a puterii evreieşti este numită generic “antisemitism”, termen în mare măsură confuz, care comportă multiple nuanţe şi ar trebui folosit cu multă prudenţă.

Mihail Sturdza atrage atenţia că, deşi contestarea anti-evreiască venea din multe părţi (un izvor mai vechi fiind … Eminescu, iar mentorul mai apropiat …Nicolae Iorga) şi era susţinută pe faţă de partide, ziare, personalităţi,etc. totuşi răzbunarea s-a revărsat doar asupra legionarilor. Antisemitismul de paradă, de multe ori pur electoral, nu deranja (poate chiar era încurajat…). Deranja însă enorm exprimarea gravă şi dureroasă a adevărului despre ruina economică şi morală a maselor de români şi încercarea sinceră de a le reda dreptatea şi demnitatea, precum şi strigătul de alarmă privind derapajul politicii externe. Acesta a fost “păcatul” Mişcării Legionare.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: ziarul “Libertatea”, 2 august 1936

“Altă biserică ridicată de legionari: În 21 iulie 1936 s-a pus piatra de temelie la Biserica Greco Catolică din Copăcel judeţul Făgăraş la care lucrează la care lucrează un grup de legionar sub comanda lui Ioan Metea - comadant-ajutor. Slujba religioasă a fost făcută de preoţii David Suciu, Ghedeon Socol şi Gheorghe Radeş”Biserica de la Copăcel aparţine astăzi Bisericii Ortodoxe, avariată la curemurul din 1940, a fost refăcută în anii 1943/ 1944, fiind pictată ulterior. Preoţii Ghedeon Socol şi Gheorghe Radeş au fost arestaţi şi persecutaţi de regimul comunist. Fiul părintelui Ghedeon Socol, Silviu Socol - legionar, partizan în grupul Ogoranu - a fost executat de comunişti la Braşov în 1950...În veci pomenirea lor!

 

divider



Biserica – spitalul în care ne tămăduim de patimile sufleteşti şi trupeşti

Cine citeşte cele 3 Sfinte Evanghelii înţelege că pentru creştini, boala şi suferinţa sunt efectele păcatului şi ale stării de împătimire. Adeseori, când Mântuitorul îl vindecă pe om, îl îndeamnă ca din acea clipă să încerce să nu mai păcătuiască: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.”(Ioan 5, 14)Păcatul şi patima- adică păcatul devenit, prin repetare, obişnuinţă- afectează cel mai profund strat al fiinţei umane: partea sa ascunsă, duhovnicească. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, omul are un trup, un suflet şi un duh. Sufletul se hrăneşte cu impresiile furnizate de cele cinci simţuri şi îl ajută pe om să vieţuiască în lumea aceasta. În vreme ce sufletul se preocupă continuu cu lucrurile pământeşti, duhul pe care Dumnezeu l-a suflat asupra întâiului Adam însetează doar după El. Despre suflet şi duh, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Cunoaşterea sufletului se clădeşte în întregime numai pe baza a ceea ce oferă experienţa, iar activitatea lui este menită satisfacerii nevoii vieţii trecătoare. (...) Orice este deasupra acesteia nu îl interesează”. „Duhul, ca forţă care a venit de la Dumnezeu, Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu şi îşi găseşte odihna numai în El”. Se poate afirma că întreaga viaţă duhovnicească este un efort prin care fiinţa umană îşi subordonează trupul şi sufletul duhului.

Am putea să ne întrebăm: de ce doar în Biserică ne putem tămădui cu adevărat? Din mai multe motive. Prin botez, Biserica ne naşte din nou, la o viaţă spirituală. Doar în biserică dobândim o viziune duhovnicească despre lume şi viaţă. Biserica - trupul mistic al Domnului nostru Iisus Hristos - ne tămăduieşte prin Sfintele sale Taine şi ne ajută să intrăm în comuniune cu El. Numai în biserică putem să ne împlinim sensul vieţii noastre: îndumnezeirea, adică hristificarea fiinţei noastre sufleteşti şi trupeşti - potrivit învăţăturii Sfântului Nicolae Cabasila. Domnul ne îndeamnă: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 1-8).

Prin Sfintele Taine sufletele credincioşilor se împărtăşesc din harul nevăzut şi tămăduitor al lui Dumnezeu. Astfel, prin Taina Botezului, omul este născut la viaţa în Hristos. Prin taina Mirungerii dobândeşte harul care îl ajută să crească duhovniceşte. Prin Sfânta Euharistie, mâncând „Pâinea Vieţii”, bând „Paharul Mântuirii”, se hrăneşte duhovniceşte. Prin Taina Pocăinţei este izbăvit de păcate şi de rănile patimilor. Prin Taina Cununiei este sfinţită unirea soţului cu soţia, dar şi naşterea şi creşterea pruncilor. În Taina Sfântului Maslu, prin ungerea cu ulei sfinţit şi prin harul dumnezeiesc pe care preoţii îl împloră să se coboare asupra celor suferinzi sunt vindecate, deopotrivă, sufletul şi trupul.

În plus, doar în Biserică vom conştientiza existenţa patimilor, care ne îngreunează viaţa de zi cu ci şi pe primejduiesc mântuirea. Aici vom învăţa să luptăm împotriva lor, opunându-le virtuţile contrare. Astfel, ne vom deprinde să războim iubirea de sine cu dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele nostru, lăcomia cu cumpătarea, avariţia cu dărnicia, desfrânarea cu abstinenţa, mânia cu virtutea blândeţii, deznădejdea cu pronia dumnezeiască, trufia şi slava deşartă cu smerenia.

În concluzie, dacă vom vieţui creştineşte, după rânduiala bisericii, vom suporta mai uşor încercările vieţii de zi cu zi şi ne vom desăvârşi: prin comuniunea cu El, ne vom asemăna Domnului nostru Iisus Hristos şi ne vom împărtăşi din viaţa cea nouă, nestricăcioasă, fără de sfârşit. Doar în biserică ne putem pregăti pentru viaţa veşnică. Aici, potrivit Mitropolitului Hierotheos Vlachos, „episcopii şi preoţii sunt psihoterapeuţii poporului lui Dumnezeu”.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Descotorosirea de Inocenţă

Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare despre respectul lui Iisus Hristos pentru fecioria şi curăţia Maicii Sale. Da, da. Exact antidotul la descotorosirea de inocenţă la care asistăm de oarecare timp. Nu doar în cultura cotidiană a României, dar pe mine, ca român, mai ales hula împotriva fecioriei din Ţara mea mă arde la suflet. Mesajul împotriva familiei, cu orice preţ, inclusiv al penibilului logic, face parte din colajul de manipulare prin care familia trebuie înjosită, umilită, aruncată la coşul istoriei. Din dragul utopiilor morale lipsite de morală, construcţii ambigue ale unor frustrări nedemne şi alimentate de un marketing agresiv, de piaţă efectivă. Abuz de manipulare. Dinaintea psihozelor gălăgioase se înalţă suavitatea plină de transparenţă a firescului Adormirii Maicii Domnului. Logica luminoasă a iubirii Fiului pentru Mama sa, termeni care, nu-i aşa, ne spun experţii în nimicuri, nici măcar nu mai există.

Desigur că avem o sărbătoare întunecată de neruşinarea care ruşinează clerul, fără îndoială că Ortodoxia românească are nevoie de un plus de Rusalii, pentru a scoate din marasm conştiinţele lucrătorilor Viei lui Dumnezeu, pentru a restaura nădejdea că întunericul nu poate învinge Lumina. Asta nu schimbă cu nimic însă conţinutul de Har al Praznicului. În ciuda aparentei crize din Biserică, ea continuă să existe, să asume, să convertească şi să adune sufletele în jurul Crucii şi Învierii. Să spună adevărul despre nevoia de mamă în viaţa copilului, fie El şi Hristos, despre cordialitatea mamei pentru fiul ei, fie El şi unic şi ceresc. În fond Dumnezeu Însuşi pentru a intra în lumea pe care continuăm să o ştrangulăm cu păcatele noastre, ţine în carnea Sa hematiile Fecioarei Maria.

Pentru cei care nu cred, nu mărturisesc şi nu admit aceasta, totul este posibil de jignit. De umilit, de descotorosit. Cea mai amplă luptă a deconstructiviştilor lumii de astăzi e atacul împotriva inocenţei. Scriem vulgar, vorbim vulgar, construim personaje jenante şi dezvoltăm caste ale culturii vulgare, putem spune orice despre oricine cu o ură incredibilă, de nebănuit pe când autorii efluviilor de dispreţ de acum gângăveau prin colţuri ale cercurilor literare ori în debaraua unui liberalism incongruent moral. Seamănă leit cu fotbaliştii care intră la rupere la adversar, apoi ridică braţele a nevinovăţie, privesc interogativ chipul celui care nu se poate ridica de jos. Pentru că e vremea lecţiilor date de violenţii apărători ai agresivităţii morale, eticienii izgonirii inocenţei din vieţile noastre.

Nu simţiţi că se construieşte o lume nouă, a dreptăţii de partid şi de falie socială, în care se reconstituie haitele măsurilor duble, angajate în discursuri duplicitare? Cum ar putea înghiţi Biserica astfel de oameni, cum ar putea să privească drăgăstos la o mamă ce este protejată de Cerul Fiului său? Retrasă din privirile lumii în rugăciunea cerului, Maica Domnului rămâne alături de noi model de francheţe sufletească şi de braţ uman pus în ajutorul lui Dumnezeu. În ritmul inimii ei bate inima Pruncului Iisus până astăzi, în trupul închegat din ea Hristos şade de-a dreapta Tatălui. Obişnuit cu zeflemeaua superioară, cu inconştienţa celor care se cred mai buni decât Însuşi Dumnezeu, cu pelteaua de venin în care-şi scufundă frustrările amarnicii luptători împotriva evidenţelor morale, omul Bisericii are libertatea absolută de a se ruga, de a posti, de a căuta pacea cu Dumnezeu, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Lui.

Rămânând om al Bisericii, al prezenţei smerite dinaintea lui Dumnezeu. Neurând, nejudecând, neuitând însă să cugete şi să mărturisească. Suntem în plină descotorosire de inocenţă. Vorbe grele despre păcate grele cad, plumb de inconştienţă, în cultura copiilor şi tinerilor noştri, rănesc vieţile cuminţi ale bătrânilor, smintind iubirea şi asmuţind la ripostă. Singura ripostă fermă nu poate fi decât recuperarea inocenţei, a curăţiei, a liniştii creatoare şi trăitoare a vieţii. Praznicul Adormirii Maicii Domnului dovedeşte, a câta oară, că oamenii trăiesc şi după Evanghelie şi nu doar după televizor ori opiniile analiştilor de pripas. Asta şi pentru că Maica Domnului întru Naştere fecioria a păzit, întru Adormire lumea nu a părăsit...E ziua în care Maica Domnului umple cu inocenţă luminoasă lumea.

Pr. Constantin NECULA http://www.tribuna.ro

divider



Aspazia Oţel Petrescu: Rugăciune către Sfânta Fecioară

„Prea milostivă Doamnă, îţi încredinţăm Ţie trecutul, prezentul şi viitorul patriei noastre române, întreagă şi nedespărţită. Primeşte prea milostivă Doamnă neamul nostru oropsit şi obidit în sfânta Ta strajă şi fă-ne unelte ale Voinţei Divine. Coboară în iadul nostru interior ca să aprinzi în sufletele noastre rugul nemistuit al milostivirii Tale. Ajută-ne să acceptăm ispăşirile izbăvitoare, căci numai aşa vom primi duh întăritor, numai aşa vom putea trece peste fiare, peste năpârci ca să poposim la picioarele Tale.”Revista Permanenţe, septembrie 2012

 

divider



Comemorarea Miercurea Ciuc

Sâmbătă, 5 august, ne-am adunat la Miercurea Ciuc pentru a omagia lupta, suferinţa şi biruinţa femeilor deţinut politic, pătimitoare în cumplita temniţă a Ciucului. Ca în fiecare an, am participat cu toţii la Sfânta Liturghie în Catedrala Sfântul Nicolae din Miercurea Ciuc. De acolo, după un scurt moment de reculegere şi rugăciune în faţa statuii lui Nicolae Bălcescu, am pornit spre Cimitir.

Aici, Monumentul Martirelor de la Ciuc ne aştepta ca de fiecare dată, luminos şi înălţător. În faţa lui, a avut loc slujba parastasului, oficiată de preoţii Mihai Mitrea - preot militar Brigada 61 Vânători de Munte Harghita, Ştefan Curcuţă din Târgu Ocna şi Mircea Bejenar din Suceava. După intonarea „Cântecului Legionarului Căzut”, a urmat, ca de fiecare dată, deplasarea în zona gropilor comune aflate în acelaşi cimitir. Aici s-au rostit câteva ectenii şi s-au evocat pătimirile doamnelor demnităţii româneşti şi amintiri despre prezenţa lor anuală la Ciuc.

Prin grija Părintelui Mihai Mitrea, agapa, la care au participat toţi cei sosiţi pentru acest eveniment din Bucureşti, Suceava, Iaşi, Craiova, Oradea, Târgu Ocna şi Sighet, a avut loc într-un restaurant din Miercurea Ciuc.

În veci pomenirea martirelor de la Ciuc!

Scrisoarea Cardinalului Alexandru Todea către pătimitoarele temniţei Miercurea Ciuc, la sfinţirea Monumentului:Iubite surori de închisoare, indiferent de nacazurile suportate pe cărarea străbătută, ele constituie un dar de la Dumnezeu. Suferinţa este o mare şcoală a vieţii. Suferinţa din închisoare este semnul că nu aţi fost de partea celor care au chinuit naţia. Mă gândesc la toate încercările prin care aţi trecut. Mă gândesc la foamea pe care aţi suportat-o, la frigul pe care l-aţi îndurat, la vorbele grele care vi s-au adresat. Toate acestea şi multe altele, azi, constituie coroana vieţii dumneavoastră. L-aţi preamărit pe Dumnezeu prin suferinţă, aţi binecuvântat pe pe Maica Domnului unindu-vă cu ea la picioarele Crucii. Mă bucur pentru întâlnirea dumneavoastră. Fiţi fericite. Amintiţi-vă şi de cele ce numai sunt. Ele vă privesc. Deodată cu gândurile acestea vă trimit şi binecuvântarea mea, asigurându-vă de rugăciunile mele!* scrisoarea a fost redactată în 23 septembrie 1991, fiind citită la sfinţirea Monumentului Martirelor de la Ciuc în data de 28 septembrie 1991.

 

divider



Comemorarea anuală Târgşor

A treia joie din august ne-a găsit adunaţi în jurul Monumentului de la Târgşorul Nou. Anul acesta comemorarea a stat sub semnul celor 25 de ani de la sfinţirea monumentului. După mai bine de 40 ani, fraţii de cruce se reuneau în 1992 în curtea Bisericii Sfinţii Arhangheli, privind către temniţa ce le-a închis copilăria cu sârmă ghimpată. Astăzi, marea lor majoritate au plecat să întărească Legiunea cerească, unde camarazii îi aşteptau...De la comemorarea de anul trecut ne-au părăsit seniorii Ioan Bogdan, Ion Dan şi Alexandru Pantea. Dacă Virgil Maxim a fost lumină călăuzitoare pentru sufletele de copil, în timpul detenţiei târgşorenilor, putem spune că sufletul comemorărilor de după 1990 a fost Alexandru Pantea... Anul acesta, numele lui a completat pomelnicul copiilor deţinuţi politic în temniţa Târgşorului.

Pentru că în luna martie 2017 s-au împlinit 20 de ani de la nunta din cer la care a fost chemat prea timpuriu Virgil Maxim, am continuat întâlnirea de la Târgşor la Sălciile/ Prahova, la mormântul său. Slujba de pomenire la care au participat Pr. Prof. Vasile Gordon, Pr. Ionel Drăghici şi Pr. Marius Vişovan, s-a săvârşit la marginea mormântului. Alături de Virgil au fost pomeniţi părinţii, fratele, soţia sa. În cuvântul ţinut, Pr. Vişovan a subliniat, extrem de inspirat, importanţa fraţilor Maxim în memoria neamului: Virgil, rugător mistic şi Alexandru, erou al rezistenţei armate anticomuniste. O familie care a contribuit la salvarea sufletului românesc prin rugăciune, dar şi prin luptă.

A urmat o agapă găzduită de Biserica din Sălciile în al cărei prag au răsunat versurile lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr: “Cântecul Potirului” şi “Ne vom întoarce într-o zi”. Camaradul nostru Călin Gabor, sosit la căpătâiul eroilor târgşoreni de pe meleaguri spaniole, ne-a adus prin cântec mai aproape de cer. Am avut bucuria să ne împărtăşim din emoţia zilei alături de seniorii noştri Marin Răducă, Petre Petre, Petru Codrea şi Erast Călinescu, dar şi de toţi camarazii şi prietenii sosiţi din Madrid, Iaşi, Sighet, Craiova, Slobozia, Ploieşti, Buzău, Buftea, Bucureşti...Fraţii de Cruce sunt tot mai puţini astăzi. Timpul se scurge cu aceeaşi haină constanţă, nu ţine cont că acestor oameni li s-a răpit tinereţea şi că ar trebui să-şi capete înapoi anii furaţi... Sufleteşte, îi simţim pe toţi cei de dincolo în acelaşi pas şi în aceeaşi vibraţie cu noi, cei rămaşi în urma lor. Legătura asta sufletească ascunsă-n mistica PREZENT-ului nu se poate creiona pe nicio hârtie din lume, ancorată de cer cu braţele camarazilor căzuţi, ea rodeşte în inimile celor care le duc mai departe crezul şi moştenirea. Suntem copiii copiilor detinuţi politic...

 

divider



Aurel Vişovan - 15 ani de la trecerea în veşnicie

Duminică, 6 august 2017, sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, a avut loc în parohia greco-catolică Şugău (Sighetu Marmaţiei) comemorarea de 15 ani de la trecerea la cele veşnice a profesorului Aurel Vişovan, liderul rezistenţei anticomuniste din Maramureş în perioada 1946-1948, pătimitor timp de 16 ani în temniţele comuniste.

Parastasul a fost celebrat de preoţii greco-catolici Cornel Ardelean, Petru Moiş şi Marius Vişovan, cu participarea credincioşilor din parohie, a apropiaţilor familiei, a seniorilor camarazi Ioan Ilban, Petru Codrea (supravieţuitori ai “lotului Vişovan”) şi Vasile Măgurean (Baia Mare), urmaşi ai unor deţinuţi politici, etc.

Părintele Cornel Ardelean, în cuvântul de învăţătură, a explicat semnificaţia dogmatică şi morală a Sărbătorii reflectată profund în viaţa şi jertfa lui Aurel Vişovan şi a generaţiei sale, generaţie pe care părintele Vişovan, în cuvântul de mulţumire, a numit-o “generaţia care a luptat pentru schimbarea la faţă a României”.„Aurel Vişovan a fost omul rugăciunii, un om de mare caracter şi de înaltă ţinută morală şi mă simt onorat că l-am cunoscut. Dânsul şi tinerii legionari din generaţia sa au înţeles că nu e posibilă mântuirea şi fericirea fără Cruce. Mişcarea Legionară i-a îndemnat pe tinerii români să trăiască integral Evanghelia, cu accentul pe rugăciune, cinste, viaţă curată şi să fie capabili să se jertfească pentru Cristos şi pentru neamul românesc. Mesajul Căpitanului şi toată doctrina legionară pun accentul pe transformarea sufletului românesc prin Evanghelie.”

Părintele Cornel Ardelean 

divider



† Petru Baciu

Petru Baciu - focul sacru al idealului legionar

A trecut la cele veşnice, luni, 21 august, camaradul Petru C. Baciu din Bacău, la venerabila vârstă de 95 de ani, înconjurat de dragostea camarazilor din localitate, dar şi de respectul larg al lumii naţionaliste româneşti, al generaţiei seniorilor cu tâmple albe trecuţi prin temniţele comuniste, (din ce în ce mai puţini printre noi…) dar şi al unui mare număr de tineri fascinaţi de tinereţea unui suflet care sfida timpul şi vitregiile istoriei, prin statornicia şi nobleţea mărturisirii unui ideal curat, dovada vie că neamul românesc a născut şi naşte eroi, iar educaţia creştină autentică înalţă omul la trăirea înflăcărată a valorilor Evangheliei ce conferă legitimitate dăinuirii noastre ca neam în istorie şi vredniciei noastre în faţa lui Dumnezeu.

Cuvântul - vorbit şi scris - al camaradului Petru Baciu este expresia focului sacru al idealului legionar căruia şi-a consacrat tinereţea, inteligenţa, cultura, suferinţa şi întreaga viaţă. Convingerile sale, neschimbate după 80 de ani de mărturisire constantă, sunt fierbinţi, ard la temperatura înaltă a marilor prefaceri, a transformării omului în erou, scopul educaţiei legionare, fixat de Căpitan. Tonul său super-mobilizator îţi dă senzaţia că eşti pe un câmp de luptă de proporţii cosmice, unde nicio clipă nu e de pierdut, niciun efort nu e prea mare, unde totul se oferă ca jertfă pentru Biruinţă pentru ca apoi, purificat, să învie într-o veşnică PREZENŢĂ…Dumnezeu să-l primească în Legiunea cerească a sfinţilor şi drepţilor săi, alături de martirii şi eroii neamului românesc !

Pr. Marius Vişovan


Petru C. Baciu - Răstignirile ascunse în crucea biruinţei legionare

Petru C. Baciu s-a născut la 29 iunie 1922, la Bacău, în familia CFR-istului Constantin şi a soţiei sale, Aguriţa. Familia a avut 7 copii, 5 băieţi şi 2 fete. Petru a urmat cursurile Liceului Comercial din Bacău pentru a deveni contabil. Divinitatea avea însă un plan mult mai măreţ pentru robul Petru. La începutul anului 1937 ia contact cu Mişcarea Legionară. În vara aceluiaşi an participă la tabăra de muncă din comuna Traian, unde legionarii ridicau o Biserică şi o şcoală. În toamnă, după inaugurarea „consumului legionar” la Bacău, Petru este nelipsit din micuţul magazin de coloniale. Auzind chemarea Arhanghelului, alege să răspundă PREZENT! Pentru tot restul vieţii. Intră în FDC Bacău, unitatea C, aferentă Liceului Comercial. Vine apoi marea prigoană, Căpitanul este asasinat mişeleşte, în septembrie 1939 cade secerată, de ura aceluiaşi rege nebun, parte din elita intelectuală şi spirituală - la Bacău, Petru Baciu pierde 3 camarazi alături de care lucrase în tabere şi se forma ca legionar, om nou. Guvernarea Legionară îl găseşte în poziţia de şef FDC Bacău, unitatea C. Deşi în timpul rebeliunii antonesciene la Bacău nu au existat ciocniri sau probleme, Petru Baciu este arestat pentru 3 zile. Eliberat din cauză că nu s-au găsit dovezi la percheziţie, avea să fie rearestat în noiembrie 1941 pentru „participare la rebeliune” şi judecat de Curtea Marţială Galaţi sub învinuirea de „înaltă crimă de trădare”. Petrece 120 zile în temniţa Galaţiului, iar în martie 1942 este achitat la proces. Libertatea durează 2 săptămâni… Este rearestat alături de alţi zeci de fraţi de cruce băcăuani. Ancheta se face la Siguranţa Bacău, la Văcăreşti şi la Galaţi, unde va avea loc şi procesul, câteva luni mai târziu. Apărătorul lotului Bacău a fost Radu Budişteanu care a pledat magistral, de aceea se primesc puţine condamnări, Petru Baciu fiind din nou achitat. Eliberat, îşi continuă activitatea FDC. Din nou eliberarea va fi scurtă. În septembrie 1942 este ridicat de Siguranţă şi, după o săptămână de arest, va pleca în armată. Urmează Şcoala Militară la Odobeşti unde va întemeia un nucleu FDC. Va pleca cu unitatea sa - vânători de munte - la Sibiu şi de acolo, pe frontul din Moldova. După 23 august 1944 luptă şi pe frontul din Ardealul de Nord. Este lăsat la vatră în august 1945 şi revine la Bacău şi se alătură eforturilor de luptă şi organizare făcute de camarazii Gheorghe Unguraşu şi Eugen Berza, care activaseră neîntrerupt. Cei doi colectau material de luptă pe care îl ascundeau în munţi, la Uturea-Salonţ. Profitând de faptul că putea purta uniforma de militar încă 30 de zile de la lăsarea la vatră, reuşeşte să sustragă cantităţi mari din armamentul capturat în timpul războiului şi depozitat în regimentele militare din Băcau. Organizarea depozitului de armament într-un buncăr special la Uturea se făcea cu acordul Comandantului Horia Sima. Acesta trebuia să fie punctul de adunare pentru grupurile de rezistenţă armată anticomunistă din zona Moldovei. Tot aici ar fi trebuit să vină ajutoare pe calea aerului după declanşarea unui conflict între URSS şi Occident. Nu a fost să fie aşa… Occidentul ne transmitea semnale false, aparent încuraja rezistenţa anticomunistă, dar în fapt ne vânduse pe termen lung molohului sovietic.

În acest timp, Petre devine student al Academiei de Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. În 1946 Petru C. Baciu deţinea conducerea legionară a Bacăului. În iunie, de Ziua Legiunii, va reorganiza toate corpurile şi unităţile din subordine. El va rămâne şeful judeţului şi al corpului Răzleţii. Pe plan intern, activitatea sa era raportată personal şefului regionalei Moldova şi Bucovina-Sud - avocatul Nicolae Pâslaru, pe plan extern, raporta Comandantului Horia Sima, prin Gabriel Bălănescu. În 1947 Baciu va face un tur al temniţelor pentru a susţine moralul camarazilor arestaţi şi pentru colectare de informaţii. Ajunge la Aiud şi la Galda de Jos unde, printre alţii, îl cunoaşte şi pe Valeriu Gafencu. Valul de arestări operate în rândurile legionarilor în 15 mai 1948 ocoleşte în mare parte gruparea băcăuană din care făcea parte şi Petru Baciu, care, avertizat, va căuta adăpost în faţa urgiei şi va decide să se retragă în munţi. Pleacă alături de Ghiţă Unguraşu şi rămân în zona Salonţ până în luna noiembrie. Făcând câteva incursiuni îndrăzneţe în Bacău, realizează că organizaţia a căzut şi că nu se mai poate face nimic. Hotărăşte să meargă la Bucureşti, împreună cu Unguraşu, pentru veşti şi informare asupra situaţiei generale. Aici, ziaristul Gabriel Bălănescu stabileşte că cea mai bună soluţie este plecarea celor doi în Apus, spre Triest, alături de alţi legionari care erau pe punctul de a fi arestaţi. Grupul se întâlneşte în 29 noiembrie 1948 pentru a organiza detaliile şi pentru comemorarea Căpitanului. A doua zi, Securitatea descinde în ascunzătoarea lor şi îi arestează pe toţi cei din grup, mai puţin pe Constantin Doina - cel care îi trădase. Începe calvarul anchetei, condusă de generalul Nicolski şi de colonelul Dulgheru. Urmează procesul. Tribunalul Militar Iaşi îl condamnă pe Petru Baciu la 10 temniţă grea. Execută pedeapsa la: Ministerul de Interne, Securitatea Iaşi, Suceava, Bacău, Jilava, Piteşti, Închisoarea Militară Iaşi, Poarta Albă, Peninsula, Midia, Constanţa, Craiova, Borzeşti, Oneşti, Aiud, Grindu-Periprava, Bac-Periprava. Torturat cumplit în achete şi după pronunţarea sentinţei, a purtat lanţuri grele la picioare în temniţa Sucevei, a trecut prin Piteşti, pe marginea reeducării, a reparat bocanci la Poarta Albă, a turnat beton la Midia, a stat în izolare la Oneşti, a fost în greva foamei la Aiud, a tăiat stuf la Periprava… Doamne, ce cruce grea ai dat robului tău Petru!

După 13 ani de pătimire, Petru Baciu este eliberat, era chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din anul 1961. Revine acasă slăbit şi istovit de ani grei de suferinţă, părinţii îl recunosc cu greu pe fiul pe care îl crezuseră mort. Fraţii Baciu se reunesc după mulţi ani: Ioan şi Emil, fraţii mai mari, făcuseră frontul, fraţii mai mici, Aurel şi Vasile făcuseră detenţie politică, Petru le făcuse pe amândouă... Securitatea îl supraveghează permanent, la vedere. Reuşeşte să se angajeze ca muncitor necalificat în construcţii. A fost zidar, fochist şi într-un final, contabil. În 1963 se căsătoreşte cu Aurica Munteanu, şi ea contabilă, provenită dintr-o familie de „chiaburi” urmăriţi şi persecutaţi de Securitate. Soţia - pe care Petru Baciu o numea „visul vieţii mele” - a fost o rază de lumină, balsam pentru rănile temniţei şi camarad de nădejde timp de 38 de ani, până ce Domnul a chemat-o la El. Timp de 14 ani Securitatea a monitorizat atent toată viaţa publică şi privată a „banditului” Baciu. Apoi a venit ziua de 9 iunie 1975. Pe nepusă masă, câţiva agenţi ai Securităţii năvălesc peste Petru Baciu la Direcţia Comercială Bacău, în biroul în care lucra. Percheziţie. Întâi în birou, apoi corporală. Negăsindu-se absolut nimic incriminator, pornesc spre domiciliu. Aici răscolesc totul, fără a găsi nimic compromiţător. I se confiscă notiţe şi poeziile. Într-un final, într-un fund de valiză, o cărticică cu poezii religioase de Traian Dorz, iată corpul delict! E ridicat şi dus la Securitate pentru anchetă. După ce i se ia declaraţia şi i se cere să spună dacă face parte din „Oastea Domnului” (şi nu făcea), este eliberat în aceeaşi zi, dar i se comunică faptul că are domiciliu obligatoriu şi că s-a început urmărirea lui penală! Va fi arestat în 11 octombrie 1975. Începe procesul, Petru Baciu află că avea în apartament 5 microfoane instalate de Securitate. Este judecat de Tribunalul Militar Iaşi pentru „propagandă împotriva orânduirii sociale”, în fapt „propagandă legionară”. Martorii incriminării în proces sunt câţiva foşti deţinuţi şi câteva rude din partea soţiei - probabil constrânşi la rândul lor să comită asemenea nedreptate. Primeşte o condamnare de 6 ani şi execută pedeapsa la Bacău, Rahova, Jilava şi Aiud - în Zarcă. În 8 august 1977 este eliberat în baza unui ordin de graţiere. Revine la fostul loc de muncă, post în care va rămâne până la pensionare.

După zeci de ani de comunism, vine anul 1989. Regimul altădată atotputernic, se clatină şi, deşi nu dispare cu totul, îşi înnoieşte cadrele şi îmbracă haina democratică. Luptător anticomunist, scriitor şi poet de mare sensibilitate, Petru C. Baciu a fost o prezenţă vie în lupta pentru sufletul neamului românesc şi după 1989. Mereu în prima linie a frontului, îşi caută camarazii supravieţuitori, ridică monumente în memoria celor care nu mai sunt, le găseşte mormintele uitate, le caută locul de execuţie, iubeşte, formează şi însufleţeşte generaţii întregi de tineri. Şi scrie. Scrie clar, adânc, cutremurator - poezie şi memorialistică, articole de presă (în ziarul înfiinţat de el la Bacău - „Crezul nostru”, în „Permanenţe”, în „Puncte Cardinale”) - testament pentru noi cei de azi şi mai ales pentru cei ce vin după noi, cei care nu vor mai avea binecuvântarea de a se cumineca direct de la izvorul înţelepciunii sale. În dimineaţa zilei de 21 august 2017 a trecut în veşnicie, mergând curat şi împăcat către marea întâlnire cu Hristos. Cu siguranţă, bucuria de a pleca dincolo, unde îl aşteptau soţia, Căpitanul şi nesfârşitul şir al martirilor din Legiunea cerească, i-a mângâiat ultimele luni de viaţă. Aştepta de mult această reîntâlnire, această bucurie. Înmormântarea ne-a adunat pe toţi în jurul steagului ridicat de Petru C. Baciu la Bacău. Din Cluj, Madrid, Bucureşti, Craiova, Oradea, Neamţ, Iaşi ne-am aşezat în rând cu camarazii băcăuani pentru a da onorul celui ce pornea la nunta din cer! Părintele stareţ Hariton Negrea şi Părintele Ioan Şişmănian de la Petru Vodă au slujit alături de Părintele Vasile Şova. Mormântul era străjuit de tricolor, care se înălţa deasupra tuturor celorlalte morminte. Dl. Vasile Ungureanu a rostit un cuvânt la despărţire... apoi „Cântecul Legionarului Căzut” şi „Sfântă Tinereţe Legionară” au zguduit văzduhul! Camarad Petru C. Baciu - PREZENT!

Cezarina Condurache

 

divider



Petru Baciu – Prezent! Sus la cer ni-i veşnicia...

Rugată a scrie un articol despre Petru Baciu pentru revista Rost, Doamna Aspazia Oţel Petrescu îşi punea întrebarea: Cât de bine ar trebui să-l cunoască, pentru a-şi permite să semneze un astfel de articol şi îi veni în minte o întâmplare cu Părintele Arsenie Boca, căruia nişte tineri i s-au adresat:

–Părinte, dacă „dincolo” vom avea trupuri de slavă, ne vom mai cunoaşte între noi, cei ce am dobândit mântuirea? Şi dacă da, după ce ne vom cunoaşte?

Răspunsul Părintelui a fost, ca întotdeauna, scurt şi deplin lămuritor:

– După dragoste ne vom cunoaşte.

Cu greu aş găsi ceva mai nimerit, ca acest argument al Doamnei, pentru a descrie cele văzute şi trăite de mine la înmormântarea legionarului Petru Baciu, căci dragostea i-a adunat în biserica Sfânta Treime din Cimitirul Central Bacău pe cei veniţi din toate colţurile ţării pentru a-l însoţi pe ultimul său drum spre vămile Împărăţiei Cerurilor, în care-i va găsi la dreapta Tronului pe camarazii săi dragi, al căror adevăr ni l-a împărtăşit şi ne-a cuminecat cu el, pe noi si generaţiile ce-or urma.

Unii l-au cunoscut personal şi s-au bucurat de harul său, de sclipirile geniului său de povestitor; alţii ne-am hrănit din scrisul dânsului. Cu toţii ne-am simţit privilegiaţi a fi invitaţi de onoare la „Cea mai scumpă nuntă dintre nunţi” a celui care nu s-a dezis în niciun moment de crezul generaţiei sale, căutând să se ascundă după etichete digerabile pentru societatea post-comunistă precum: „naţionalist-creştin” sau „tineret naţionalist interbelic”.

N-a simţit niciodată nevoia de a-şi cosmetiza apartenenţa la Mişcarea Legionară, despre care a afirmat că este o credinţă, a cărei măreţie, putere de convingere, dăinuire nu se măsoară prin cantitate sau numărul de adepţi, ci prin trăire, prin disponibilitatea celor ce o slujesc, prin disponibilitatea celor ce au îmbrăţişat-o, să dăruiască permanent până la jertfa supremă, asemenea lui Iisus. Să trăiască permanentă renunţare pe orizontal (materia) şi să se înalţe pe vertical (spiritul).

Altfel, convingerile lor vor însemna vorbă goală, adepţii ei se vor transforma în nişte vânzători de slogane. (Citadela Bisericii)

Ne-am despărţit de el cu Cântecul Legionar, pe care l-a iubit atât de mult şi l-a purtat mereu în suflet, spunând că acesta este nesaţiu etern, izvor nesecat de îndârjiri, zidiri de veacuri viitoare, că el trezeşte în suflet orice amorţire, împodobeşte lumini şi împrăştie speranţe, înfruntă cotropiri şi răpune şovăiri.

Noi, toţi cei care am fost scoşi din întuneric cu lumina sângiuirilor neomartirilor Neamului, privim cu bucurie şi cu nădejde Cerul în care am dobândit, prin acest mucenic al lui Hristos, încă un mijlocitor al rugilor noastre.„Plec, căci sufletu-mi de-acumŞi-a început călătoria

Eu v-aştept pe lungul drum

Sus la cer ni-i veşnicia....”PETRU BACIU - PREZENT!

Călin Gabor , Spania

divider



† Dionisie Macarei

Dionisie s-a născut la 3 aprilie 1924 la Mediaş, în familia funcţionarilor CFR Nicolae şi Ana. Începe liceul la „George Bariţiu” în Cluj şi îl va termina la „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, din cauza Dictatului de la Viena. În 1944 pleacă pe front cu Regimentul 10 Cavalerie, cu care va lupta pe frontul de vest. După terminarea războiului, se va întoarce la Dumbrăveni pentru finalizarea liceului. Aici, Dionisie Macarei, membru în Frăţia de Cruce din liceul său, se angajează în lupta de rezistenţă armată anticomunistă, alături de colegii şi camarazii săi Teofil Mija, Iosif Iosif, Ioan Murgescu etc. Siguranţa era însă pe urmele lor. Un profesor îi sfătuieşte să îşi piardă urma ca să nu fie arestaţi. Astfel, tinerii încep o viaţă semi-clandestină, mereu pe drumuri, fugind din calea urgiei care îi urmărea. În 1946 va lua bacalaureatul la Satu Mare, apoi se va înscrie la Facultatea de Ştiinte Naturale din Cluj de unde va fi exmatriculat chiar în anul întâi. Pentru a-şi pierde urma, pleacă la Bucureşti şi în 1947 se înscrie la Facultatea de Medicină Veterinară. Reuşeşte să scape de valul masiv de arestări operate de Securitate în mai 1948. Va fi arestat la 19 august 1948, în judeţul Sibiu, unde venise să îşi vadă părinţii. Ajunge la Securitatea din Mediaş şi de acolo, la Ministerul de Interne, apoi la Jilava. Urmează procesul. Dionisie Macarei, judecat de Tribunalul Militar Bucureşti, primeşte o condamnare de 4 ani temniţă grea, conform articolului 209 din Codul Penal: „uneltire împotriva orânduirii sociale”, adică „apartenenţă la organizaţie legionară”. Fiind student, va ajunge la Piteşti unde va fi supus ororilor maleficului experiment al reeducării, apoi ia drumul Canalului: Poarta Albă, Midia, Valea Neagră...Eliberat în 1954, după aproape 6 ani de detenţie, i se refuză continuarea studiilor medicale. Va lucra în diferite locuri ca muncitor necalificat sau horticultor la Grădina Botanică din Cluj, ajungând cu greu sa se pensioneze din funcţia de economist-şef.

După 1990 a activat alături de foştii săi camarazi, în cadrul AFDPR Cluj, fiind mulţi ani vicepreşedintele filialei. A făcut parte din comisia pentru aplicarea legii 118/1990, a organizat colecta de bani pentru ridicarea monumentului AFDPR Cluj, a organizat spaţiul expoziţional permanent din Palatul Copiilor - sediul fostei Securităţi din Cluj. În 2014, ca veteran de război, a primit din partea Preşedintelui României distincţia „Steaua României în Grad de Cavaler”.

După o viaţă trăită în Hristos şi pentru neam, Dionisie Macarei s-a mutat în veşnicie la finele lunii iulie 2017, fiind înmormântat în data de 2 august, la Cluj. Ca o lacrimă de sânge... Dionisie Macarei - PREZENT! În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider