Fundatia George Manu

Editorial
* Referendumul s-a încheiat. Bătălia continuă!
Opinii
* Substratul politic al unui conflict religios
Articole generale
* Masculin şi feminin, mărci culturale tradiţionale
* Permanenţe 20 de ani
* Din Temniţele Memoriei în Memoria Prezentului: Petru C. Baciu
* Din Temniţele Memoriei în Memoria Prezentului: Ionel Moţa, despre rătăcirea individului şi a familiei
* Despre adevăraţii mărturisitori
Istorie
* Caracter de fier şi suflet de biruitor: Nicolae Petraşcu
* File din povestea legionarilor paraşutaţi: Mircea Popovici
* Acum 70 de ani...28 octombrie 1948 - arestarea episcopilor greco-catolici
* Din Temniţele Memoriei: octombrie 1940
* Liceenii pe Canal (5)„Descărcări”
* Din Temniţele Memoriei: 28 octombrie 1940
* Flori de aur din Maramureş (53)
* România şi sfârşitul Europei (19)
Spiritualitate
* Dragostea, ca mijloc de cunoaştere
Literatura
* Din poezia exilului
Manifestari - Comemorari
* Predeal, Cetatea Martirilor Legionari
* Pe urmele martirilor... 29 - 30 septembrie 2018 - Râmnicu Sărat, Focşani, Nicoreşti, Bârlad, Buhuşi, Bacău
In memoriam
* Nicolae Purcărea - 3 ani de la mutarea în veşnicie
* In memoriam Dumitru Oniga† 20 octombrie 2016
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 10 octombrie 2018


Referendumul s-a încheiat. Bătălia continuă!

În zilele dinaintea referendumului pentru familie devenise din ce în ce mai limpede că pentru succesul acestui demers era nevoie de o mobilizare pe scară largă a românilor. Fapt care, din păcate, nu s-a produs, încât rezultatul referendumului nu a putut fi validat. Gheorghe şi Ioana nu s-au ridicat, pentru că nu au înţeles de ce trebuie să o facă. Majoritatea românilor au fost ameţiţi cu mesaje confuze, cu bruiaje venite din partea mass-media fidelă „sistemului”, adică orientată globalisto-progresist, conform agendei sponsorilor. Puterea ei de influenţă s-a arătat încă odată. S-a folosit întregul arsenal al dezinformării şi al propagandei unilaterale, trăgând în derizoriu o temă de o importanţă majoră. Dacă subiectul ar fi cu adevărat unul minor, irelevant, cum s-a susţinut prin toate trompetele propagandistice, de unde atunci atâta înverşunare diabolică împotriva lui? În realitate, miza era considerată una strategică de către ambele părţi conştiente de ea. La mijloc - marea masă de români pe jumătate indiferenţi, pe jumătate debusolaţi, sceptici ca nu cumva să cadă în vreo capcană întinsă de politicieni. Căci s-au făcut din plin false asocieri cu Dragnea şi cu politicul pentru a-i îndepărta pe oameni de la urne. În plus, campania pentru referendum a fost mult prea scurtă, doar 18 zile în loc de 30, aşa cum prevede legea. Mesajele de conştientizare asupra mizei aflate în joc nu au avut timp suficient pentru a pătrunde peste tot, într-un mediu în care legea e făcută de televiziuni profund părtinitoare şi de un Facebook care cenzurează la greu mesajele neconvenabile. Se pot invoca şi eventuale greşeli de comunicare ale taberei pro, dar în ansamblu campaniei duse nu i se pot aduce reproşuri majore. Numai că adversarii au beneficiat de resurse şi forţe superioare. Partidele politice, cu excepţia USR care s-a pronunţat contra, au făcut în permanenţă un joc dublu, spălându-se la final pe mâini. S-a văzut în mod evident că nu s-au implicat aşa cum o fac în campaniile electorale, unde e în joc interesul lor nemijlocit. Aşa-zisa „politizare” a referendumului, principala temere care i-a făcut pe mulţi să rămână acasă, nu s-a dovedit a fi în final altceva decât o gogoaşă sfruntată.

Mesajul Bisericii a ajuns cu siguranţă în rândurile credincioşilor practicanţi. Numai că aceştia reprezintă doar o minoritate faţă de cei care îşi asumă o apartentenţă religioasă, dar care în fond refuză să se solidarizeze cu comunitatea din care teoretic fac parte. Nu au fost atinşi de un mesaj simplu şi lămuritor cei „căldicei”, care au refuzat o mărturisire de credinţă sinceră şi fermă. Căci în fond atât se cerea, şi nimic mai mult. Majoritatea s-au lăsat orbiţi de alte socoteli şi raţionamente lumeşti, biete victime ale manipulării printr-un bombardament mediatic care i-a făcut să devină suspicioşi faţă de simplitatea unui gest care se impunea şi care era în acord cu conştiinţa majorităţii. Căci, din cei care au boicotat referendumul punând astfel umărul la eşecul său, cu siguranţă că doar o minoritate ar fi fost în dezacord cu definiţia firească a căsătoriei. Ceilalţi, din păcate, au pus alte considerente deasupra credinţei care în momente de răscruce se cere mărturisită fără înconjur şi fără a invoca felurite subterfugii.

Una peste alta, toţi aceşti factori au concurat şi au dus la rezultatul ştiut. Numai că, indiferent care ar fi fost rezultatul referendumului, bătălia nu s-a încheiat!

Doar naivii ar fi putut să creadă într-o victorie facilă, care ar fi presupus strict efortul de a te deplasa până la cea mai apropiată secţie de votare şi de a pune ştampila aşa cum te îndeamnă conştiinţa. Un eventual succes al referendumului pentru precizarea definiţiei căsătoriei în termenii ei fireşti i-ar fi făcut probabil pe mulţi să se culce pe-o ureche şi să revină la atitudinea de indiferenţă, considerând problema ca definitiv rezolvată. Nu este aşa, şi nu ar fi fost aşa nici dacă rezultatul referendumului ar fi fost validat printr-o participare suficientă. Asaltul ideologiilor neomarxiste continuă acum cu un elan sporit, dar ar fi continuat oricum. E deja pregătită o lege a parteneriatului civil, un substitut de căsătorie, doar sub alt nume. Ea ar fi fost propusă spre dezbatere indiferent de rezultat. Mai mult, în şcoli a început ofensiva unor oengeuri bine sponsorizate, în vederea îndoctrinării şi spălării pe creier a cadrelor didactice şi a copiilor în termenii „ideologiei de gen”, care pretinde că genul este un construct social şi nu un dat natural, biologic, fiind în cele din urmă rezultatul unei opţiuni individuale. Miza acestui război nevăzut e în cele din urmă una spirituală şi nicidecum politică. Se încearcă din nou scoaterea Bisericii din spaţiul public şi împingerea ei în catacombe, în sfera privată. Nu mai avem de-a face ca în trecut cu dispute dogmatice, cu nuanţe (ce-i drept, importante!) ale învăţăturii de credinţă. Acum noua ofensivă atee atacă însăşi temelia credinţei, principiile ei fundamentale. Nu, Biserica nu s-a amestecat în politica partizană nici cu prilejul referendumului, şi nu trebuie să o facă nici de aici înainte. Dar ea nu poate asista indiferentă la golirea de orice sens a unor valori sacre, cum e căsătoria sau esenţa fiinţei umane, care dintru început e definită drept bărbat sau femeie. Biserica trebuie să rămână prezentă în viaţa publică ori de câte ori e vorba de probleme majore ale cetăţii. Iată de ce rolul tuturor celor care s-au aflat pe baricade cu prilejul campaniei pentru referendum e departe de a se fi încheiat. Bătălia începută acum e una de lungă durată, iar steagul ei trebuie ţinut în continuare sus. Sub el s-au strâns deocamdată peste trei milioane şi jumătate de români, o cifră impresionantă, dar încă nu suficientă.

Şi chiar dacă Gheorghe şi Ioana nu s-au ridicat acum, poate că se vor întoarce într-o zi… atunci când vor înţelege că e nevoie şi de ei.

Bogdan Munteanu 

divider



Substratul politic al unui conflict religios

Recenta schismă dintre Moscova şi Constantinopol a zguduit întreaga lume ortodoxă. Reamintim că pe 11 octombrie 2018 Patriarhia Ecumenică a decis să recunoască în mod unilateral autocefalia autoproclamatei Biserici Ortodoxe Ucrainiene păstorită de Patriarhul Filaret – până atunci considerat schismatic şi nerecunoscut de comunitatea Bisericilor Ortodoxe. În replică, doar câteva zile mai târziu, pe 15 octombrie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis să rupă comuniunea cu Biserica din Constantinopol. Un fapt extrem de grav, care poate marca profund întreaga creştinătate răsăriteană. Gestul era previzibil, încât cu siguranţă a fost luat în calcul şi de Patriarhia Ecumenică. Să aibă aceasta nişte aşi ascunşi în mânecă, care să-i permită să înfrunte această criză pe care de fapt a provocat-o cu bună ştiinţă? Un asemenea demers, despre care logica elementară îţi spune că nu îţi aduce niciun câştig (decât dacă vrei cu orice preţ să provoci daune cuiva pe care îl consideri adversar) nu se intreprinde decât fie când ai spatele asigurat, fie … dacă ai fost împins de la spate de alţii.

Înainte de a analiza substratul acestui conflict religios, se pune întrebarea în ce măsură ne afectează el pe noi românii. Până una-alta, e evident că vecinii noştri de la nord şi de la est, adică ucrainienii şi ruşii, nu fac parte din categoria prietenilor noştri tradiţionali. Mai mult, naţionalismul ucrainean e o ameninţare reală la adresa identităţii românilor pe care istoria i-a silit să trăiască în această ţară apărută pe hartă abia după prăbuşirea imperiului sovietic. Recunoaşterea unilaterală a autocefaliei Bisericii Ucrainiene nu face decât să dea apă la moară acestui naţionalism, care în mod cert se va repercuta în mod negativ asupra comunităţii româneşti din Ucraina.

În această atmosferă, atitudinea Sfântului Sinod al BOR, întrunit pe 25 octombrie, este una caracterizată de echilibru şi înţelepciune, îndemnând părţile în conflict să se înţeleagă pe calea dialogului. O reacţie promptă era necesară iar, cel puţin în acest moment, ea nu putea fi de o altă natură. Din multiple motive, România nu îşi poate permite în acest caz o poziţionare unilaterală, partizană. E nevoie de înţelepciune şi clarviziune, refuzând capcana unui anti-rusism orb, alimentat de considerente pur politice. Căci, în condiţiile date, o astfel de atitudine nu ar însemna decât o cădere din lac în puţ. Căci exacerbarea orgoliului naţional ucrainean, alimentat de un sprijin din afară (care nu vine atât pentru sine, ci doar pentru a slăbi influenţa rusă) nu va fi deloc benefică pentru interesele româneşti. Acestea ar cere în mod imperativ aplanarea acestui conflict care ar putea escalada şi conduce la consecinţe incalculabile. Fapt care pare greu spre imposibil, dat fiind că în acest moment nu s-a conturat încă o soluţie de compromis. În lipsa ei, una din părţile în conflict ar trebui deci să cedeze, ceea ce cu siguranţă nu se va întâmpla.

Să revenim însă la substratul acestei dispute religioase, care de fapt e unul care depăşeşte acest domeniu, având ramificaţii adânci în terenul geopoliticii.

Un prim indiciu despre cine s-ar afla în spatele Patriarhiei Ecumenice îl putem găsi într-un articol vechi de doi ani. Era în vara lui 2016, pe vremea Sinodului din Creta şi al puciului de la Istanbul. Un articol al cărui pretins autor era Arthur Hughes, fost ambasador american în Yemen, publicat iniţial pe euractiv.com1 a fost preluat în traducere românească şi pe site-ul cuvantulortodox.ro2. Miezul articolului conţine următoarele afirmaţii: „Congregaţiile din SUA şi donaţiile din partea oamenilor de afaceri de origine greacă sunt sursele principale de venit ale Patriarhiei Ecumenice. În schimb, Washingtonul consideră condiţia minorităţii religioase din Turcia un as din mânecă în jocul diplomatic de a pune presiune asupra Ankarei. Mai mult decât atât, faptul că e primus inter pares în raport cu ceilalţi lideri ai bisericilor autocefale, face ca Patriarhul Ecumenic să poată influenţa întreaga lume ortodoxă. Şi, evident, serviciile secrete americane nu puteau rata o asemenea şansă. Astfel, unul din membrii lobbyului americano-israelian din Patriarhatul constantinopolitan este părintele Alexander Karloutsos, funcţionar apropiat de Arhiepiscopul Demetrios [care apare într-o fotografie alături de fostul preşedinte american Obama, n.n.] Mulţumită legăturilor sale cu oficiali de rang înalt şi miliardari americano-greci, este, practic, singura persoană care controlează fluxul de bani dinspre SUA spre Fanar, ceea ce îi dă o mare posibilitate de a exercita presiuni asupra Patriarhiei Ecumenice. Pe de altă parte, Karloutsos se află in relaţii bune cu fostul director al CIA George Tenet şi cu predicatorul Fethullah Gülen, cooperând cu serviciile secrete americane. Asta înseamnă că nivelul finanţării este legat direct de gradul în care patriarhia reuşeşte să îndeplinească cu succes misiunile primite de supervizorii săi americani.”

Ei bine, supriză! Site-ul euractiv.com a retras articolul, după ce presupusul autor a dezminţit oficial paternitatea sa asupra textului3 – care probabil e o făcătură a serviciilor de propagandă ruseşti. Cu toate acestea, „Cuvântul Ortodox” nu a mai revenit prin publicarea precizării cuvenite (însoţită de gestul firesc al retragerii unui text a cărui provenienţă e dubioasă).

Şi totuşi, să fie totul o simplă fumigenă, fără nicio bază? În condiţiile în care putem bănui cu uşurinţă care e sursa acelui articol, e într-adevăr greu de asumat că lucrurile stau, într-adevăr, „chiar aşa”. Dar evoluţiile ulterioare, care au culminat cu schisma ecleziastică amintită la început, ne dau de înţeles că lucrurile stau, totuşi în esenţă, „cam aşa”, indiferent cine e autorul real al acelui text şi indiferent cât de exacte sau nu sunt unele detalii concrete conţinute în el.

Pentru a ne da seama cum stau într-adevăr lucrurile, e nevoie de informaţii suplimentare, dar care pot fi găsite de cei interesaţi. Faptul că ele sunt conţinute pe site-ul strategic-culture.org, de orientare ortodoxă şi implicit filo-rusă, contează mai puţin, câtă vreme sunt citate comunicate oficiale al Departamentului de Stat american. Acestea nu lasă nici un dubiu în privinţa amestecului american în problemele bisericeşti din Ucraina. Iar scopul este unul singur: slăbirea pe orice cale posibilă a puterii ruse, şi nicidecum o afinitate cu naţionalismul ucrainean sau cu autocefalia unei biserici naţionale, care în mod sigur sunt folosite doar ca un instrument temporar în jocuri geopolitice care se duc la un alt nivel.  Iar acest rol de instrument în mâinile altora pare a-l juca, din păcate şi Patriahia Ecumenică.

Dar să le luăm pe rând. Încă din vara acestui an, site-ul strategic-culture.org anticipa un atac la adresa Rusiei şi pe acest front ecleziastic4,5,6. Totuşi, într-un discurs rostit pe 13 septembrie, un înalt oficial al Departamentului de Stat american susţinea că autocefalia Bisericii Ucrainiene este o problemă internă de natură bisericească, în care Statele Unite nu se vor amesteca7. A fost însă vorba de o poziţie neoficială, căci un comunicat oficial, emis la câteva zile după aceea, afirma printre altele că în virtutea dreptului la libertate religioasă, „Statele Unite respectă dreptul liderilor religioşi ucrainieni şi ai adepţilor acestora de a aspira la autocefalie în conformitate cu credinţa lor. Îl respectăm pe Patriarhul Ecumenic drept o voce a toleranţei religioase şi a dialogului interconfesional”8. Avem deci o confirmare cât se poate de oficială a faptului că interesele americane, mai precis cele progresist-globaliste, care predomină în Departamentul de Stat, nu sunt străine de conflictele religioase din răsăritul Europei9. Faptul este întărit de un interviu acordat recent de mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, înaintestătătorul Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei: „Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului se află în mare grabă, iar motivul este acela că artizanii acestui proiect îi solicită să adopte atitudini prompte şi hotărâte. Aceştia nu se găsesc doar în Ucraina; actorul principal îl reprezintă de fapt SUA. În ambasadele americane există până şi consilieri însărcinaţi în mod special cu această chestiune şi care îl influenţează pe Patriarhul Bartolomeu. Suntem perfect conştienţi de acest fapt. Înţelegem astfel că Patriahul Bartolomeu nu este liber în acţiunile pe care le intreprinde” 10.

Să vedem şi care a fost mesajul rostit de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului într-o predică din 21 octombrie a.c.: „Patriarhia Ecumenică luptă pentru ca Ortodoxia să se păzească de pericolele naționalismului, introvertirii și autarhiei, conservatorismului steril și fundamentalismului, subestimării realizărilor civilizației contemporane și respingerii dialogului cu lumea... Este de neconceput ca Tronul Ecumenic, conform cu Sfintele Canoane revenindu-i responsabilitatea unității și stabilității Ortodoxiei, să rămână inert atunci când ortodocșii suferă și să nu caute soluționarea problemelor ecleziale care îi chinuie de secole. [Acești oameni] contând pe Tronul Ecumenic, recurg la el, solicitând sprijin și protecție… Noi acționăm din obligație – așa cum facem și astăzi – întotdeauna pe baza unor criterii cu adevărat ecleziastice, cu adevărat universale și pur supranaționale, pentru adevărul și Tradiția Bisericii și apărarea ordinii canonice și a identității Ortodoxiei, în scopul edificării Trupului lui Hristos și nu pentru noi înșine. Dacă am fi indiferenți, am fi fără scuză înaintea lui Dumnezeu și a istoriei”.11

Cuvinte aparent frumoase, dar o privire atentă poate depista în anumite fraze o retorică cu iz globalist. Practica ne arată că ele nu au acoperire în realitate. Poziţia Constantinopolului, departe de a se ridica deasupra tendinţelor naţionaliste, nu face de fapt decât să sprijine un anumit naţionalism în detrimentul altuia, făcând totodată jocurile politice ale altor actori interesaţi. Aceasta cu toate că asemenea dispute cum e cea privind autocefalia Ucrainei ar trebui rezolvate într-un spaţiu strict bisericesc ortodox, fără amestec politic din partea unor terţe state, aflate pe alte continente.  Aşa cum am spus la început, nu e deloc limpede ce câştigă Patriarhia Ecumenică pe seama unui asemenea demers unilateral, la care probabil a fost împinsă printr-un lobby influent şi bine susţinut (a se vedea iarăşi informaţiile din acel articol încadrabil după toate regulile jurnalisticii la categoria „fake-news”, deşi până una-alta, doar paternitatea s-a dovedit a fi una falsă, dar şi declaraţiile Mitropolitului Ilarion). Adevăraţii câştigători, care au tot interesul să destabilizeze tot ce ţine de sfera de influenţă rusească, sunt în altă parte.

Trebuie România să marşeze orbeşte în aceeaşi direcţie, de sprijin necondiţionat al orgoliului naţional al ucrainienilor? Dacă pentru alte mari puteri acesta e doar un mijloc de care se serveşte temporar, pentru noi acesta reprezintă mai degrabă un element cu urmări negative asupra identităţii românilor aflaţi pe teritoriul Ucrainei. Încât se cuvine dreaptă măsură şi înţelepciune. Iar dacă în plus putem constata că miza reală e una politică, dincolo de aparenţele religioase ale acestui conflict, vom şti să ne păzim de posibili paşi greşiţi şi de poziţionări pripite. Într-un fel sau altul, întreaga lume ortodoxă va trebui să-şi găsească solidaritatea şi să iasă cu bine din acest conflict provocat artificial şi care o face vulnerabilă la atacuri ideologice venite pe alte filiere. Pentru aceasta e suficient să privim în jur şi să ne dăm seama încotro se îndreaptă lumea de azi. Astfel de disensiuni precum cele de acum nu pot fi în interesul niciunei comunităţi ortodoxe. Desigur, se pune întrebarea: cum e atunci cu dreptul la autocefalie al ucrainienilor? El există, dar dacă e să fie obţinut, atunci ar fi trebuit să fie materializat în cu totul alte împrejurări, într-un mod lipsit de conotaţii de natură politică sau chiar geo-politică.

În rezumat, avem de-a face cu o problemă inter-ortodoxă, care trebuie rezolvată strict în acest cadru, fără nici un amestec al unor interese străine, chiar dacă acestea au contribuit în bună măsură la acutizarea sa.

 

Notă: Mulţumesc pe această cale prietenilor de la Muntele Athos pentru semnalarea informaţiilor prezentate în articolul de faţă.

Referinţe

  1. https://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/
  2. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/fost-ambasador-american-patriarhul-ecumenic-este-supervizat-de-serviciile-secrete-americane-sinodul-de-la-creta-realizat-la-presiunile-lobbyului-americano-israelian-si-a-cia/
  3. https://www.goarch.org/whats-new/-/asset_publisher/rlvS19snJYAk/content/archons-condemn-article-targeting-his-all-holiness/pop_up?inheritRedirect=false
  4. https://www.strategic-culture.org/news/2018/07/07/two-pronged-attack-orthodoxy-and-russia.html
  5. https://www.strategic-culture.org/news/2018/07/20/nato-eastward-push-clashes-with-church-cannons-ukraine.html
  6. https://www.strategic-culture.org/news/2018/09/14/us-encouraging-the-division-of-ukraine-along-religious-lines.html
  7. https://www.strategic-culture.org/news/2018/09/21/us-state-department-ukraine-any-decision-autocephaly-internal-church-matter.html
  8. https://www.strategic-culture.org/news/2018/09/29/for-us-meddling-orthodox-church-affairs-just-another-tool-against-russia.html
  9. https://www.strategic-culture.org/news/2018/10/19/nato-unholy-intrigues-behind-church-rupture-to-weaken-russia.html
  10. http://www.pravmir.com/metropolitan-hilarion-patriarch-bartholomew-is-not-free-in-his-actions/
  11. https://ortodoxinfo.ro/2018/10/26/bartolomeu-de-istanbul-patriarhia-ecumenica-lupta-cu-nationalismul-traditionalismul-fundamentalismul-si-cu-respingerea-dialogului-cu-lumea/

 

Bogdan Munteanu 

divider



Masculin şi feminin, mărci culturale tradiţionale

Privind o fotografie veche, în care obiectivul aparatului foto a surprins o familie ţărănească românească, am înţeles, dintr-o privire, două lucruri: ierarhia internă a familiei tradiţionale şi cine se bucura de un statut aparte în cadrul ei. În centrul imaginii erau bărbaţii familiei (bunicul şi soţul), iar lângă ei însoţitoarele lor în viaţă (bunica şi soţia). Apoi, copiii, învăluiţi de braţele protectoare ale părinţilor. În pofida trecerii de la societatea arhaică, tradiţională, la cea postindustrială, globalistă, trăsăturile esenţiale ale familiei tradiţionale s-au păstrat. Pentru un copil, „tata” şi „mama” nu sunt nişte cuvinte golite de orice conţinut, interşanjabile ca „părinte 1” şi „părinte 2”.

Folosim spontan sintagma familia „tradiţională”, din dorinţa, parcă, de a opune familia de odinioară, care vieţuia la sat într-o comuniune intimă cu natura, familiei moderne, supusă drastic transformărilor inevitabile ale urbanităţii. Când spunem familie „tradiţională” ne referim la modelul străvechi al familiei lăsat moştenire de străbunii noştri, arhetip ce păstrează datele esenţiale ale unor relaţii interumane fireşti. Familia „tradiţională” este sinonimă cu familia „pur şi simplu”, iar rădăcinile ei culturale coboară până în trecutul foarte îndepărtat. O regăsim, din plin, în polis-ul grecesc şi în urbea romană.

Revenind la matricea civilizaţiei tradiţionale româneşti, remarcăm anumite caracteristici extrem de sugestive din perspectivă culturală. Înainte de toate, aşa cum putem vedea în fotografiile de epocă, familia românească era una extinsă: în aceeaşi casă puteau să vieţuiască două sau chiar trei generaţii (soţul şi soţia, copiii, bunicii şi străbunicii). Între generaţii exista un respect firesc, natural, bazat pe faptul că sfaturile pe care le dădeau vârstnicii se fundamentau pe o îndelungată experienţă de viaţă. În plus, tinerii deprindeau tainele unei meserii, cu care îşi câştigau mai târziu existenţa, de la părinţii lor.

Familia în satul arhaic

În vremurile noastre, mulţi vociferează isteric că genul (masculin sau feminin) este o simplă chestiune de opţiune personală. Pentru istoricul sau etnograful român, în satul tradiţional românesc existau (şi prin unele zone etnografice din România supravieţuiesc încă) meserii tipic bărbăteşti, aşa cum cu altele se îndeletniceau doar femeile. Diviziunea socială a muncii, teoretizată de sociologul Émile Durkheim, este valabilă inclusiv la nivelul vieţii satului românesc. Bărbaţii se ocupau cu aratul şi semănatul, coseau fânul sau grâul, preparau vinul şi rachiul, se îngrijeau de stupii de albine, vânau, pescuiau pe catalige sau cu năvodul sub gheaţă (obicei întâlnit mai ales în Brăila), erau olari căutaţi şi pietrari renumiţi. Femeile, îndeobşte, secerau cerealele (grâul mai cu seamă), cărau apa de la fântână (de vara până iarna), coceau pâinea în cuptor, pregăteau în vase de lut hrana pentru întreaga familie. Dar nu făceau doar atât: cultivau cânepa, o torceau, înălbeau pânza ţesută în casă, alegeau borangicul din care, mai târziu, îşi vor ţese maramele, pe care la diferite sărbători le vor purta cu mult fast. Alte meserii sau ocupaţii presupuneau cooperarea dintre soţ şi soţie: cojocarul, de pildă, croia pieptarul din pieile tăbăcite de el, iar soţia le broda. Meşterul olar plămădea din lut vasele, le aşeza în cuptor ca să fie arse, iar soţia sa le decora.

Copiii creşteau în această ambianţă în care mama le oferea afecţiunea ei, iar tata îi învăţa cum să se descurce în viaţă. Când nu avea în grija cui să îl lase, mama lua cu sine pruncul. Acesta dormea de multe ori la umbra căruţei. Când era nevoită să purceadă la drum, îl purta în spate, într-un leagăn din lemn. Alteori, leagănul era încropit din mai multe beţe şi dintr-o bucată de pânză ţesută în casă. Pruncul dormea acolo unde o chemau pe mama sa grijile traiului de zi cu zi: dacă mama avea de muls oile, micuţul se odihnea într-o albie, învelit în cojoc. Dacă mama avea lână de tors, stând pe prispa casei, în timp ce mâinile sale ţineau caierul şi învârteau fusul, ea veghea, în acelaşi timp, somnul lin al copilului. Când creşteau mai mărişori, copiii începeau să îşi ajute părinţii la muncile gospodăreşti: dădeau de mâncare păsărilor şi animalelor din ogradă, cărau apă de la izvor în doniţe, culegeau din pădure plante de leac, ciuperci, vreascuri pentru foc. În familiile de păstori, la momentul prielnic feciorul primea, plin de mândrie, de la tatăl său cârlibana, toiagul simbolic de cioban. Fetiţele deprindeau de la mama sau bunica cusutul şi brodatul. Feciorii îşi ajutau taţii la fâneaţă: coseau fânul, greblau, îl strângeau şi îl aduceau acasă în căruţe. Întreaga familie lua parte la strânsul fânului. În pauză îşi mai trăgeau sufletul şi îmbucau din hrana adusă în oale de lut, care erau transportate la arie în coşuri din piele.

Etnologii şi antropologii au dovedit că anumite zone din gospodăria ţărănească aveau o marcă pronunţat feminină. Spre exemplu, vatra casei, unde se concentra o bună parte din activitatea cotidiană a femeilor. Ele trebăluiau în jurul vetrei întreaga zi: fierbeau pe ea mâncarea şi mămăliga, atârnau deasupra ei, pe o prăjină, diverse ţesături pentru a fi uscate. Pisau lângă vatră boabe de grâu, de secară sau porumb - pentru pâine. Anumite unelte ţărăneşti, în mentalul arhaic autohton, aveau conotaţii culturale masculine sau feminine. Un simplu obicei din ritualul casnic este elocvent aici: când se întâmpla ca o femeie să nască greu, moaşa satului îi aşeza la picioare un topor sau o furcă, ţăranii având convingerea că acest gest va uşura ivirea pe lume a unei noi fiinţe, fiindcă „de va fi fecior va trage la topor, iar de va fi fată va trage la furcă”.

Iată, prin urmare, că masculinul şi femininul sunt concepte specifice culturii tradiţionale româneşti. Ele nu sunt o invenţie de dată recentă menită să discrimineze anumite categorii sociale. De altfel, principiile masculin-feminin sunt definitorii pentru orice cultură şi civilizaţie arhaic-tradiţională. Este suficient să amintim binomul culturii chineze, yin-yang.

În familia tradiţională românească, micuţii primeau o educaţie morală şi religioasă care le oferea mijloacele necesare pentru propria devenire spirituală: din basmele şi legendele auzite din gura bunicilor învăţau că, în ciuda aparenţelor, este mai bine să alegi să te situezi în viaţă de partea binelui. Duminicile şi cu ocazia sărbătorilor, întreaga familie se îndrepta spre biserică, ducând cu ea prescuri şi vin. Părinţii îi închinau pe copii în biserică, la icoană, iar când se preumblau prin sat, la troiţele ridicate la răscrucile drumurilor.

Această întrepătrundere a vieţii generaţiilor mai în vârstă cu cele mai tinere făcea ca, la nivel familial şi comunitar, coeziunea dintre oameni să fie mult mai mare decât în societăţile industrializate sau în cele postindustriale. O altă concluzie care se impune de la sine este aceea că dintotdeauna omul a primit determinaţiile spirituale necesare pentru a fi cu adevărat om doar într-un mediu familial, iar familia (potrivit studiilor realizate de sociologi, psihologi sau antropologi) nu a cunoscut în istoria umanităţii decât două forme: nucleară (soţ, soţie, copil sau copii) sau extinsă (părinţi, copii, unchi, bunici, alte rude).

În istorie, neamurile se definesc în funcţie de trei indici majori: limba vorbită, teritorialitate şi valori comune. Pentru strămoşii noştri, familia a reprezentat o valoare esenţială pentru viaţă. Prin urmare, noi ne păstrăm legătura spirituală cu înaintaşii noştri în măsura în care împărtăşim aceleaşi valori: în particular, în măsura în care, la rândul nostru, vom şti (la nivelul gândirii, conjugat cu cel al acţiunii) să valorizăm familia tradiţională.

Familia în prezent

În pofida transformărilor provocate de trecerea de la un tip de societate (arhaică, tradiţională, bazată pe economie de subzistenţă) la alta (postindustrială, de consum, globalistă), trăsăturile esenţiale ale familiei tradiţionale s-au păstrat. În cadrul familial, tatăl este cel care, de obicei, îl învaţă pe copil cum trebuie să se descurce în viaţă. El întrupează arhetipul psihologic al autorităţii, oferindu-i copilului feedback-ul necesar pentru o evoluţie firească: încrederea în sine copiii o dobândesc printr-o relaţie sufletească normală cu tatăl. Mama, în schimb, este garanta unei evoluţii afective armonioase. Ea îl învaţă pe copil să iubească şi să primească dragostea oferită de semenii săi. Şi astăzi, ca şi odinioară, bunul simţ, ruşinea, politeţea, respectul (cu alte cuvinte, sentimentele morale) copilul le învaţă în primul rând în familie. Pentru un copil „tata” şi „mama” nu sunt nişte cuvinte golite de orice conţinut, interşanjabile, ca „părinte 1” şi „părinte 2”. Tata şi mama sunt fiinţe diferite, care se manifestă diferit, care se raportează la el diferit şi care îi oferă, după cum am văzut, o hrană spirituală diferită.

Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieţi normale), vă îndemn să răspundeţi printr-un Da! decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soţi”, ci între „un bărbat şi o femeie”.

4 octombrie 2018

Ciprian Voicilă , psiholog. sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Permanenţe 20 de ani

Licăr de zori

Când un istoric, român după toate afirmaţiile lui, ne vede efectuând de fapt actul istoric al sinuciderii noastre ca neam, am simţit că trebuie să-i răspund ceva, motivându-mi necesitatea aceasta cu argumente din zona instinctului vital al neamului meu, cum este acel dicton sănătos al ţăranului român, izvorât din cunoaşterea naturii în care trăieşte: „Nu-i moartea cailor după vrerea câinilor!“, dar formulat în mod firesc în virtutea aceluiaşi instinct vital românesc din patimirile noastre, bimilenare sigur, dacă nu şi mai adâncite în negura vremurilor trecute. Cu aceasta, cunoscătorul direct al legilor firii, ţăranul, nu vrea să spună altceva decât că viaţa nu se lasă copleşită de elementele contrare ei, că în toate există un echilibru care se restabileşte ori de câte ori se încearcă răsturnarea lui. Dacă într-adevăr cadavrele cailor formează hrană câinilor, câinii desigur pândesc, în aşteptare, moartea cailor sau chiar îi atacă pe cei bolnavi, instinctul vital însă nu cedează şi câinii sunt nevoiţi să-şi caute hrană în alte părţi sau să moară ei, ca elemente negative, distructive, cărora nu le cedează instinctul vital, sănătos, al cailor atacaţi. Nu mor atâţia cai câţi le-ar trebui câinilor ca să rămână numai ei în viaţă. Dimpotrivă, mor numai cei bolnavi, asanându-se astfel specia periclitată de atacul înverşunat al câinilor. „Argumentul” acesta l-am completat apoi cu unul izvorât, de data aceasta în mod conştient şi deliberat, din faptul incontestabil al apariţiei Legiunii Arhanghelul Mihail în istoria noastră ca o reacţie firească şi sănătoasă în faţa pericolului de a dispărea dintre neamurile pamântului ca nevrednici de a ne valida pe drumul spre eternitate. Fondul nostru dintru începuturi s-a regăsit şi a acţionat conştient, puternic şi sănătos în unul din cele mai critice momente ale istoriei, când groapa ei ne stătea deschisă şi doar un pas mai trebuia ca să cădem în ea. Acesta a fost momentul 1940, când inconştienţa şi trădarea au muşcat adânc din trupul nostru, trupul ţării, lasându-ne, năuciţi, să ne întrebăm naiv pentru ce toate acestea. Legiunea, cu zestrea ei de jertfă conştientă şi nepătată de vreun interes meschin, a restabilit sufletul răvăşit al neamului, care a păşit mai departe pe calea destinului său de luptă şi jertfă neîntreruptă pentru întronarea binelui şi adevărului în lume. Fiindcă încetul cu încetul ni s-a revelat că lupta noastră urmăreşte ţeluri valabile întregii omeniri, adică tuturor neamurilor ce alcătuiesc omenirea. Fiindcă neamul românesc nu a dus niciodată vreo luptă pentru nedreptăţirea altor neamuri, nici pentru asuprirea lor, ci mereu a sacrificat dintr-ale sale pentru triumful binelui în lume. Şi dacă s-a mers mereu din înfrângere în înfrângere, de fapt din jertfă în jertfă, a fost tocmai pentru restabilirea completă a echilibrului vieţii, a triumfului forţelor binelui pe drumul spre salvarea tuturor. Nu este oare destulă semnificaţie, pentru cine vrea să o vadă, faptul că tocmai neamul care nu a purtat niciodată războaie de agresiune, de răpire a ceea ce era al altora, ci cel mult de apărare a ceea ce era al său, a suferit şi suferă cel mai mult cele mai nedrepte agresiuni spirituale şi materiale? Nu e oare un rost în toate acestea? Desigur că este, pentru că în orbirea generală el - prin apariţia Legiunii - a intuit calea, adevărul şi viaţa. Nu le-a inventat el, nu le-a descoperit el, ci cel mult le-a întâlnit el şi şi le-a însuşit drept singura cale de salvare a omenirii din toate rătăcirile ei. Este conştiinţa că în afara neamurilor nu există viaţă omenească şi că această viaţă are rostul recunoaşterii şi preamăririi lui Dumnezeu pentru reintrarea în veşnicia raiului Său. Acesta este rostul şi ţelul tuturor eforturilor umane. Fără această conştiinţă însăşi existenţa pare lipsită de lege şi ţintă, lipsită de sens, nerămânându-i decât rezolvarea lui Iuda: sinuciderea, nonexistenţa. Legiunea Arhanghelul Mihail, patronată de conducătorul oştilor cereşti împotriva răului diavolesc, a făcut această schimbare de direcţie a existenţei: de pe orizontală, pe verticală, cu tot ce implică ea. Toate năzuinţele şi toate eforturile umane spre înălţime, spre ridicarea omului din mlaştină spre lumină. Dar de fapt aceasta nu înseamnă altceva decât o trăire morală, conştientă în toate aspectele vieţii, deci şi în politică. Şi astfel, iată-ne ajunşi la ceea ce majoritatea oamenilor consideră o utopie, mai mult, un nonsens şi deci ceva ce nu trebuie luat în considerare, ce nu merită să fie luat în considerare, ca neavând o baza reală de existenţă. Alungarea moralei din politică, independenţa politicii faţă de morală este, în sine, aplatizarea existenţei, reducerea ei la nişte funcţii primare, larvare şi inexpresive, la o trăire în sine şi pentru sine, fără vreun obiectiv. Dar până şi amoeba cu pseudopodele ei s-ar părea că nu se mulţumeşte cu această existenţă, ci caută să iasă din existenţa ei de amoebă şi să se dezvolte în nesfârşitele forme ale vieţii spre înălţime. Aceasta pe lângă faptul că trăirea în sine şi pentru sine duce la întoarcerea absurdă a sensului vieţii asupra lui însuşi şi implicit la toate formele de pervertire a lui de către sine însuşi. Într-un asemenea moment se pare că trăim acum. Nimeni din cei responsabili de drept nu-şi pune problema încotro mergem, sau nici nu mergem, ci ne îndreptăm. O lipsă de ţintă înaltă totală, completă. Oameni politici, deveniţi politicieni integrali, orbecăie în afacerile lor personale. Ceilalţi factori, lipsiţi de înalţime şi netentaţi de ea. Tineretul - spre deosebire de 1940 -, cu privirile aţintite în afara hotarelor ţării, deci dispus să se lase asimilat de alte comunităţi spirituale, pentru nişte bani pe care-i plăteşte tot el cu muncă grea. Cu alte cuvinte: deprimare şi pesimism spiritual, decadenţă morală, speranţe năruite în neputinţă, în viaţa de fiecare zi, sub înflorirea sfidătoare a hienelor ce ne jecmănesc şi ne-ar jecmăni şi ultimele bunuri ce ne-au mai rămas. Vezi, fără să vrei, fără să urmăreşti intenţionat, cum se evită sistematic soluţiile care ar putea fi salvatoare. Vezi cum vechile partide politice, „istorice”, nu au învăţat nimic din proba comunistă la care au fost supuse şi ele, ci îşi continuă vechile moravuri dintre cele două războaie, considerând ţara, moşia lor de drept faţă de care nu au nicio obligaţie în afară de aceea de a o exploata discreţionar. Îmi stăruie în memorie afirmaţia plină de certitudine a unui intelectual liberal că actualele salarii - scandalos de mari - ale parlamentarilor noştri sunt insuficiente pentru nişte reprezentanţi ai poporului. În schimb, nu o spunea, dar nici nu se sinchisea la obiecţiunea că există atâtea pensii sub limita de trai, că există atâta sărăcie şi şomaj. Vezi cum vechile şi noile partide politice, de conivenţă cu comuniştii, se străduiesc să înăbuşe prin cele mai meschine, mai murdare şi mai atroce mijloace orice manifestare a bunei cuviinţe şi a corectitudinii. Consecvenţi cu cele afirmate în detenţie de către unii politicieni cu nume destul de sonore („noi vom ieşi afară, dar voi nu; în schimb, vă vom crea un regim penal mai uman”) „democraţii” noştri au ajuns din nou la părerea că tot ce a fost şi este împotriva legionarilor a fost şi este bun („de ce este acuzat de crimă Carol II, el nu a ucis decât legionari?”). Acum comuniştii îi încurajează cu acordul lor, afirmând că în timpul lor ei nu au făcut altceva decât să respecte „legile” pe care le avea ţara, deci şi-au făcut „datoria” ucigând mii şi mii de oameni şi nenorocind milioane şi milioane. În uciderea şi asuprirea legionarilor, democraţii noştri au fost comunişti şi, prin acelaşi măcel - multiplicat de „n” ori - comuniştii au devenit democraţi. Iată un câmp în care este destul de greu să faci deosebire între ei, factorul comun fiind genocidul practicat de toţi. Aceasta, în trecut. În prezent, aceeaşi conivenţă comunisto-politicianistă de a nu lăsa legionarii să apară legal la suprafaţă, de a-i împiedica să-şi spună cinstit şi leal faţă de ţară crezul lor, de a se manifesta constructiv. Starea de semilegalitate în care sunt menţinuţi le dă politicienilor şi comuniştilor posibilitatea de a acţiona după plac şi conjuctural asupra lor, după cum le vor dicta, la momentul respectiv, interese oculte şi în orice caz obscure şi nocive neamului nostru, care nu vrea altceva decât să trăiască în armonie cu toate neamurile de pe pământ, sub cerul lui Dumnezeu. Şi totuşi, până când va mai exista un legionar în lume, el va crede şi îşi va închina toate puterile neamului său şi patriei sale şi propăşirii lor spre mântuire. Va merge adică pe drumul firesc al vieţii, care nu ar avea niciun rost şi niciun sens dacă nu ar viza transcenderea în nemurire.

În conştiinţa aceasta - că trăiesc şi acţionează jertfind continuu în slujba neamului şi în armonie cu legile firii sădite în ea de Dumnezeu - stă tăria de neînvins a legionarilor. Asupra lor s-au încercat toate metodele de intimidare, interdicţie şi distrugere, încât înşişi asupritorii se miră de unde mai găsesc puterea de a rezista prigoanelor şi defăimărilor. Răspunsul li-l dau cei pe care ei i-au trimis în morminte. Din mormintele martirilor vine lumina dăinuirii în veşnicie a neamului lor. Fiindcă morţii noştri nu au minţit, nu au înşelat, nu au nedreptăţit pe nimeni cu crezul lor, ci doar s-au jertfit. Iar cei vii cred cu tărie în rodnicia jertfei. De aceea legionarii au credinţa de neclintit că Legiunea, cu crezul ei şi cu morţii ei, va avea rostul ei de salvare a neamului românesc şi, prin puterea dragostei de om, îşi va trece darul ei şi altor neamuri, contribuind astfel la înfaptuirea păcii eterne în lume. Cu cuvinte mai accesibile celor mulţi, aceasta înseamnă moralizarea politicii, singura cale de realizare a păcii, cinstei şi omeniei - termen exclusiv românesc - între locuitorii pamântului. Sunt legionarii în stare să înfăptuiască această stare? Şirul nesfârşit de martiri de sub toate formele de conducere a ţării de-a lungul existenţei Legiunii, ne asigură că în curgerea viitoare a vremii o vor înfăptui, dacă nu se vor abate de la crezul lor. Trecutul cu jertfele lui şi cu năzuinţele şi jertfele viitoare constituie certitudinea înfăptuirii în timp a acestei stări spre care aspiră toată făptura. Trecutul legionar nu este pătat de nimicniciile lumeşti. Legionarii au avut tabere de muncă, au construit biserici, şcoli şi case, au condus cooperative şi restaurante, au fost şi la conducerea ţării - chiar dacă nu singuri -, au avut şi acea instituţie atât de spornică a ajutorului legionar, când patria pierduse o treime a teritoriului ei, dar au avut şi nesfârşite prigoane când armate de poliţişti şi controlori au căutat să le găsească fapte necinstite, zeci de mii legionari fiind condamnaţi la ani grei de închisoare pentru activitatea lor, dar nici unul nu a fost condamnat pentru gestionare incorectă, pentru malversaţiuni ale banului public. Mai poate vreun partid politic sau vreo asociaţie, indiferent cu ce specific, să facă această afirmaţie? Iată, într-un singur aspect, dar nu unic, în ce constă certitudinea legionară că-i aparţine viitorul neamului şi poate că nu cel mai îndepărtat. Pentru că, încetul cu încetul, neamul acesta atât de oropsit, nu de soartă, ci de către cei răi, din sânul lui şi din afară, începe din nou să se trezească şi să vadă de unde-i poate veni salvarea pe pamânt şi în eternitate. Dacă semnele vremii arată acum doar un licăr de zori, într-un mâine, pe care îl vor prinde copiii de azi, acesta va fi un răsărit de soare al cinstei şi dreptăţii.

Sebastian Mocanu, Permanenţe, An IV. Nr. 5 - mai 2001

Ucis… de două ori

M-am întrebat cândva cum avea să-şi găsească loc George Manu în viaţa publică şi profesională dacă ar fi supravieţuit temniţelor comuniste. N-a fost deloc dureroasă stăruinţa de a-mi da un răspuns. A fost însă dureros răspunsul pe care mi l-am dat. Lui George Manu i se rezervase din capul locului un regim penitenciar care trebuia să-i scurteze viaţa, iar dacă prin absurd ar mai fi trăit, viaţa lui ar fi fost a unui cadavru viu. Măcinat de boală, sleit de puteri, simplul fapt de a mai respira şi a-şi târî viaţa, ar fi fost un calvar, iar de la randamentul lui ca om de ştiinţă şi intelectual de rasă nu se mai putea nimic aştepta. În loc să se impună printre marii savanţi ai lumii, aşa cum era firesc, termină ca o excepţională menire neîmplinită şi tragic rămasă în grija familiei. Dar să presupunem că autorităţile comuniste ar fi fost constrânse, în urma unei fericite conjuncturi internaţionale, să golească mult mai curând închisorile. Şi, împingând mai departe imposibilul, să ne imaginăm că George Manu ar fi părăsit închisoarea în deplinătatea puterilor lui. Era, oare, cu putinţă ca omul acesta de o intransigenţă neclintită şi ancorat în cea mai fermă concepţie de viaţă anticomunistă, aşa cum este concepţia legionară, să găsească o formulă de acomodare cu normele şi mentalitatea învăţământului comunist, după ce refuzase eliberarea din Aiud cu condiţia să lucreze într-o uzină sovietică? A se acomoda cu ambianţa teroarei comuniste era, atunci, pentru el, cu atât mai greu, cu cât conştiinţa lui de exponent al rezistenţei româneşti îi insuflase de-a lungul detenţiei îndatoriri cu care nu putea să tranzacţioneze în ruptul capului. George Manu era o asemenea structură morală şi deţinea o poziţie înăuntrul luptei antibolşevice care îl conduceau în faţă dilemei: ori să accepte, măcar de formă, contextul politic şi moral în care trebuia să trăiască, dar să-şi sacrifice convingerile şi rectitudinea ţinutei, ceea ce ar fi fost exclus să admită, ori să reia, în condiţii total potrivnice, lupta împotriva silniciei marxit-leniniste, ceea ce l-ar fi aruncat din nou în închisoare sau ar fi fost suprimat, după unul din procedeele în care Securitatea excela, la fel cum a fost montată sinuciderea lui Nicolae Petraşcu, alt legionar condamnat la muncă silnică pe viaţă, în acelaşi lot cu George Manu. Diferenţa dintre ei fiind aceea că, pe când George Manu trebuia să fie lichidat în închisoare, Nicolae Petraşcu a fost lichidat în libertate. Se va invoca însă: George Manu putea să plece din ţară. Dar era de crezut că lui George Manu i s-ar fi eliberat un paşaport? Această personalitate care elaborase cel mai elocvent şi drastic protest antisovietic, denumit „De după cortina de fier”, lucrare trimisă la Londra încă din primii ani ai invaziei sovietice, şi care era considerată de Comitetul Central cel mai primejdios ambasador în Occident al rezistenţei anticomuniste româneşti, putea fi lăsată să îndeplinească direct această misiune? George Manu era conştient că îmbrăcase în cursul vremii „cămaşa morţii”, şi nici el nu voia să şi-o smulgă, iar Securitatea, cu atât mai puţin. Şi dacă am extins imposibilul până la varianta că George Manu putea ieşi din închisoare nevătămat şi capabil de o activitate cel puţin în viaţa internă, ar fi putut el, totuşi, să se afirme că atare în contextul politic de după 1990? Consider că motivele lui de a lupta împotriva direcţiei generale din ultimii doisprezece ani ar fi fost la fel de puternice ca acelea care l-au determinat să lupte împotriva orânduirii după martie 1945. În goana după căpătuială, prin răsturnarea tuturor valorilor fundamentale, întreţinută în războaiele dintre partide şi membri de partid care mimează o luptă acerbă între ei, dar sunt dispuşi la orice compromis cu avantaje reciproce, George Manu nu şi-ar fi găsit nicidecum loc. Iar dacă ne gândim la cererile lui previzibile de a fi deconspirată activitatea încă necunoscută a Securităţii, nu cred că exagerez afirmând că i s-ar fi creat condiţii de viaţă imposibile sau ar fi fost anihilat în aşa fel, încât eficienţa acţiunii lui ar fi fost redusă la zero. Proiecţia personalităţii lui în contextul actual, ca şi a luptei pe care a dus-o, sunt astăzi atât de îngrădite, încât se poate spune, fără a urmări un efect retoric, că George Manu, după ce a fost ucis o dată în temniţele comuniste, este ucis moralmente a doua oară, în orânduirea indefinibilă ideologic din ultima vreme.

Dacă statul dinainte de ‘89 vedea în George Manu un adversar ireductibil, noi vedem cu totul altceva şi în cel mai pozitiv înţeles. Printre oamenii noştri de înaltă cultură s-au găsit îngrijorător de puţini militanţi pe tărâmul politico-social. Este extrem de greu să te desprinzi dintre rafturile bibliotecii, să părăseşti mediul cărţilor, care îţi oferă de-a gata certitudini, anevoie oferite pe câmpul faptelor, iar uneori fac să te întrebi dacă ţi le va oferi vreodată, şi imediat să te arunci într-o luptă închinată semenilor tăi, chiar dacă te obligă unul din marile imperative categorice. Pe deasupra, structura elitelor cărturăreşti este, în general, refractară unui şoc cu realitatea dură şi mult mai predispusă înscrierii în scheme abstracte, doar aparent justificate. Nu aş putea spune că George Manu s-a născut îmbinând în chip desăvârşit cele două naturi realmente antagonice: intelectualul de înaltă vocaţie şi militantul politico-social de stirpe aleasă. Cu timpul însă, harul şi voinţa lui au reuşit să le îmbine. Ajunsese ca în substanţa sa intimă, cele două naturi să se împletească fericit şi definitiv. Să ne imaginăm cât de lucide şi constructive puteau fi vederile unui luptător, dublat de luminile unui intelectual desăvârşit. Dar să ne închipuim şi cât de stenice şi curajoase puteau fi deciziile unui cărturar de rasă a cărui cunoaştere temeinică a lucrurilor este susţinută de o voinţă neînfrântă. Enormă nevoie are ţara noastră astăzi de concursul unor astfel de oameni. Suprimarea lui George Manu atunci, în închisoare, şi recent, ca valoare umană şi culturală, în mediul politic care durează de 12 ani, este nu numai o crimă împotriva unei idei sau a unui om, ci este o crimă împotriva ţării.

Menţionăm aici o particularitate a Mişcării Legionare mai puţin cunoscută. Suita de încercări prin care a fost nevoită să treacă începuse la un moment dat să-i trezească ispita de a sedimenta în mentalitatea ei o rezervă abia schiţată, totuşi de necontestat, faţă de o anumită lume occidentală. Era o distanţă iniţial greu perceptibilă, dar care începuse să prindă cu timpul un anumit contur, mai ales în urma libertăţii de acţiune pe care Apusul o acordase Uniunii Sovietice în treburile ţării noastre, imediat după al doilea război mondial. Deşi George Manu fusese amarnic lovit de abandonarea noastră de către puterile apusene, abandonare în urma căreia acţiunea lui antisovietică a fost zădărnicită, el a ştiut, totuşi, să descopere raţiunile acestui abandon, să se obişnuiască cu el şi, mai ales, să-l atenueze în faţa legionarilor cu care a împărtăşit viaţa de celulă. La interpretările lui favorabile lumii anglo-saxone s-au adăugat expunerile pe care le făcea, abordând cu erudiţie şi meticulozitate diverse aspecte ale culturii acestei lumi.

Să nu ne închipuim că incursiunile lui prin sferele cunoaşterii, în care-şi antrena camarazii de suferintă, i le ordona un demon intelectual neîmpăcat cu inactivitatea cerebrală. El ştia prea bine că serviciul pe care-l făcea camarazilor era calificat de Ministerul de interne ca un sprijin moral care întârzia într-o bună măsură vlăguirea fizică şi presiunea sufletească ordonate de staful Securităţii. Or, cu toate că nu ignora pedepsele draconice de care avuseseră parte cei ce făcuseră deţinuţilor aceleaşi servicii, printre care trebuie să-l numim şi pe Mircea Vulcănescu, -- George Manu, înfruntând primejdia morţii, a continuat să fie în lumea închisorilor profesorul de cultură universală şi luptătorul eminent, prin semnificaţia luptei împotriva degradării omului de pe orice meridian. În ceasul de făţă, când toţi trecem printr-o grea cumpănă, iar George Manu este o imensă posibilitate pierdută, s-ar cuveni ca acea parte a lumii româneşti, după ce ieri a greşit amarnic faţă de el, precipitându-i sfârşitul, să-i recunoască meritele excepţionale şi acest titlu măcar astăzi.


Mircea Nicolau, în numele Redacţiei Permanenţe, An V, Nr. 10 - octombrie 2002

 

divider



Din Temniţele Memoriei în Memoria Prezentului: Petru C. Baciu

Familia tradiţională de altădată s-a şubrezit pe plan spiritual şi naţional

După legile naturii căminul - soţ, soţie şi copii - e piatra unghiulară a unui neam, temelia pe care el clădeşte cele pământeşti, şcoli, altare, mijloace de trai, toate în slujba trupului, unealta cu care înalţăm sufletul, slăvind pe Dumnezeu, împlinind rostul omului dat de Creator. Celula familiei trebuie să fie altar. Căminul, soţ şi soţie, înalţă spiritul eroic al unui neam şi nădăjduind în Dumnezeu capătă răsplată în tot ce trudeşte. Dar morbul distrugerii familiei şi a prelungirilor acesteia, Biserica şi Mişcarea Legionară, a devenit incurabil şi tulbură redresarea neamului. (fragment din „Lacrimi şi morminte”, capitolul „Năzuinţe veşnic încătuşate”, de Petru C. Baciu)

 

divider



Din Temniţele Memoriei în Memoria Prezentului: Ionel Moţa, despre rătăcirea individului şi a familiei

„Familia de astăzi, afirmăm că suferă de aceeaşi decadenţă ca şi individul. Unde mai întâlniţi azi moralitatea severă a familiilor bunicilor noştri? Unde mai vezi azi părinţi ca Brutus al Romanilor care, pentru interesul patriei trădate, şi-a distrus familia condamnându-şi singur fii la moarte?… Dar e aşa departe acest tip sublim, e aşa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea că singurul ei fiu a murit în război, a răspuns: „de aceea l-am născut”, încât astăzi regretăm dispariţia nu a unor asemenea înalţimi morale, ci dispariţia obişnuitei familii cinstite, regulă generală mai ieri, în care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsită din casă, nici nu se aşeza nimeni la masă înainte că părintele de familie să spună rugăciunea… Şi, odată cu dispariţia acestora, buruienile patimilor copleşiră şi virtuţile şi tăria acestei celule de bază a organismului social al unei naţiuni, iar efectele se văd şi se vor vedea încă. Am constatat pierzătoarea rătăcire a sufletului atât în viaţa individului, cât şi în a familiei şi a societăţii naţionale. Individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat. Rătăcit, pierdut, stricat în raport cu cerinţele sufletului tip admis de Dumnezeu la viaţă, cerinţe stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină. E deci rătăcit, pierdut şi stricat, cel ce nu e adevărat creştin. Azi, în regulă generală şi mai ales în clasa conducătoare a neamului, spiritul creştin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului în viaţa individului. Cine îndrazneşte, cu suflet curat, să nege această domnie a Anticristului, această pierzanie a vieţii sufleteşti a omului de azi?”Ionel Moţa, fragmente din articolul „Răspuns unei întâmpinări”, Pământul Strămoşesc, 15 septembrie 1927

 

divider



Despre adevăraţii mărturisitori

Anul este 1955. Într-un sat obscur din judeţul Giurgiu locuieşte, într-o gospodărie modestă, Ion Dogaru. Este paznic peste livezile şi culturile de legume ale satului. Are o soţie şi doi copii. Este complet analfabet şi mai este cunoscut ca cel mai mare bătăuş din Giurgiu. Oricine se apropie de câmpurile păzite de el, este bătut crunt şi dus la Miliţie.

Anul este 1955 şi cu o săptămâna înainte de a împlini 36 de ani, Ion Dogaru începe să simtă o nelinişte pe care nu o putea explica. Abia dacă se atingea de mâncare, la câmp chiar dacă prindea vreun hoţ nu mai avea puterea să îl bată şi nu îşi mai găsea liniştea nici măcar acasă. În noaptea în care împlinea 36 de ani de viaţă, Ion Dogaru îşi trezeşte soţia şi îi spune cu lacrimi în ochi: „Am văzut cum tavanul s-a dat la o parte şi L-am văzut pe Dumnezeu. Aşa mi-a zis: «Du-te şi spune oamenilor să se pocăiască pentru că vin în curând.» Tu înţelegi, femeie, ce mi s-a întâmplat?”Soţia, ţărancă simplă, a crezut că a fost un vis şi nu l-a băgat de seamă.

Timp de 17 zile după acea noapte Ion nu a mâncat nimic. A cerut să fie dus la preot şi i-a povestit acestuia întreaga întâmplare. Preotul i-a dat spre păstrare o Biblie, după cum mărturiseşte fiul său - Marin Dogaru -, „mai mult aşa, să nu-l trimită acasă cu mâna goală. Numa’ că vezi tu, Dănuţa, după astea 17 zile de post tata a început să citească Biblia. De îi puneai în mână un ziar sau o altă carte, habar nu avea care-i o literă şi care-i alta, dar Biblia o citea cursiv.”Ion Dogaru a urmat îndemnul primit, însă. Nu a mai păzit câmpuri sau livezi, a început să fie nelipsit de la biserică, a ţinut post toată viaţa sa şi a început să meargă din casă în casă şi să propovăduiască învăţăturile Domnului.

Anul era 1955 şi vântul rece dinspre Est adusese alături de alte dezastre, planul de ateizare în masă. Orice mărturisitor al lui Hristos era prins, schingiuit, dus în închisoare, anihilat. Dar Ion Dogaru era un biet analfabet care reuşea să îi scoată pe oameni din casă spre a merge la biserică. Ion Dogaru era un om care transmitea cu o putere ce nu era din această lume învăţăturile Scripturii fiecărui om pe care îl întâlnea şi nimic nu părea să îl oprească din drumul său.

Nu a durat mult şi „faima” sa a ajuns pe masa Securităţii care, prin agenţii săi, îl ridicau pe Ion Dogaru de oriunde îl găseau, îl azvârleau în dubă şi dus era bietul om cu săptămânile. Era bătut crunt şi schingiut fără seamăn în beciurile Securităţii, dar refuza continuu să renunţe la Hristos. Fiul său, Marin, avea nouă ani când îşi găsea tatăl plin de răni aruncat prin şanţurile satului. Ani şi ani la rând aceasta a fost viaţa lui Ion - propovăduire, spovedanie, împărtăşanie, duba Securităţii şi... de la capăt.

Într-una din nopţile de vară, duba a oprit în faţă curţii. Marin şi mama sa au ieşit să vadă ce se întâmplă. Un bărbat înalt a coborât din măşină, târându-l la propriu pe Ion după el. În faţa celor doi l-a bătut până l-a pus la pământ, urlând cât îl ţineau puterile: „Unde-i, băh, Dumnezeu’ tău acum? Zi, băh, unde-i?”Plin de sânge şi abia mai putând respira, Ion i-a răspuns: „Mă puteţi bate cât oţi vrea, mă puteţi şi omorî, dar eu de Dumnezeu nu mă las.”Marin îşi aduce aminte de privirea de fiară a securistului şi de modul în care acesta a trântit uşile dubei, dispărând apoi în noapte.

Până la Revoluţia din decembrie 1989 aşa s-au derulat zilele lui Ion. Pentru a avea mai multă linişte a părăsit casa, construindu-şi o colibă la marginea satului unde era mai mereu surprins citind din Biblie sau rugându-se cu lacrimi în ochi. Sute de oameni îi treceau pragul şi alte sute au fost readuse pe calea credinţei de acest om simplu, fără şcoală şi fără pretenţii, dar a cărui unică dorinţă a fost aceea de a împlini cuvintele Domnului.

Anul este 2018. Şi poate nu aş fi decis să scriu povestea lui Ion Dogaru dacă nu aş fi observat că tot mai mulţi oameni s-au autodenumit „mărturisitori ai lui Hristos” în diverse situaţii. În ce mod L-am mărturisit noi pe Hristos? Prin faptul că am postat din fotoliul nostru comod un citat sau vreo părere pro sau contra religiei cutare? Prin faptul că am ales să mergem într-o zi senină de toamnă să votăm sau nu? Prin faptul că am ales să boicotăm sau să ne scriem pe frunte „votez Da la referendum”? Ce fel de măturisire e aceasta? Din spatele ecranului de laptop suntem cu toţii curajoşi. Probabil suntem noii farisei demni de epoca facebook. Dar oare cum vom mărturisi când prietenii ne vor părăsi, când oamenii ne vor spune că suntem retardaţi, exaltaţi, pupători de moaşte sau visători? Cum vom reacţiona când uşile ne vor fi închise în faţă şi când vom fi şi noi întrebaţi: „Unde ţi-e, băh, Dumnezeu’?” Vom şti să răspundem sau vom orbecăi după un ecran albastru în spatele căruia să ne ascundem?

Mărturisitori au fost oameni ca Ion Dogaru, ca sutele de intelectuali întemniţaţi zeci de ani pentru credinţa lor, fără a avea vreo vină, fără a încalca vreo lege. Mărturisitor a fost un Constantin Oprişan care în mizeria casimcăi a putut să îndemne la rugăciune şi iertare. Mărturisitoare au fost femeile care şi-au botezat copiii în vremuri în care ar fi fost aruncate după gratii pentru acest gest. Marturisitor este un om căruia i s-a spus să dea jos icoana de pe perete şi a refuzat fără echivoc. Mărturisitori sunt cei ce au luat vina camarazilor pe umerii lor, indiferent de consecinţele pe care le-au avut de suportat.

În faţă furtunii adesea se cunoaşte caracterul adevărat al omului. Ion Dogaru şi-a mărturisit credinţa fără teamă, ştiind că secunda trăită pe pământ nu e decât praf şi umbră, iar doar faptele şi cuvintele au ecou în veşnicie.

Dana Toma 

divider



Caracter de fier şi suflet de biruitor: Nicolae Petraşcu

Nicolae Petraşcu, născut la Sâmbăta de Sus, judeţul Făgăraş, în 11 noiembrie 1907, este primul copil al familiei gospodarilor Vasile şi Eugenia Petraşcu (născută Râmboiu). Mai are doi fraţi: Vasile, ajuns învăţător, şi Gheorghe (ambii rămaşi în sat). Urmează cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraş (unde au absolvit mai multe generaţii de vrednici români, care în majoritatea lor au ştiut să se opună instaurării comunismului). Studiile le continuă la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1932) şi, paralel, la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj (obţine diploma tot în 1932). Ocupă apoi posturi de profesor secundar de română, franceză, geografie şi istorie (la Liceul romano-catolic Braşov, Şcoala Comercială Alba-Iulia şi Şcoala Normală Ortodoxă de băieţi Sibiu). Se căsătoreşte în 1937 cu Livia (n. Banea) şi au doi copii: Mihai şi Horia.

Pe planul luptei naţionale se încadrează în Mişcarea Legionară (1928); e numit şef al judeţului Sibiu (1935); e înaintat la gradul de comandant legionar (1936) pentru că a reuşit tipărirea, deşi era cenzură, a lucrării „Pentru legionari” a lui Corneliu Codreanu. A fost închis multă vreme, după ce a suferit bătăi şi schingiuiri de la jandarmi. În 1938 se declanşează valul represiunii generale, dar reuşeşte să tipărească „Adevărul în procesul Căpitanului”. Suferă prigoană şi exil, fiind mai tot timpul alături de Comandantul Horia Sima, cu care se întoarce în ţară în 1940, în încercarea de a păstra România în hotarele întregite la 1918; este rănit şi reţinut de Siguranţă. Evenimentele internaţionale luând o anumită direcţie, se implică în acţiunile care răstoarnă regimul regelui Carol II (politica lui nefastă a provocat pierderea a o treime din teritoriu: Basarabia, Bucovina de Nord, Nord-Vestul Ardealului şi Cadrilaterul), având un rol activ în instaurarea Statului Naţional Legionar la 6 septembrie 1940. Deşi pentru scurt timp, participă la guvernarea din septembrie 1940 - ianuarie 1941, fiind numit, pentru calităţile sale organizatorice, secretar general al Mişcării. Dar lovitura de stat dată de Generalul Antonescu îl aruncă şi pe Nicolae Petraşcu într-o nouă prigoană. Alege iarăşi calea exilului, în Germania, iar în ţară este condamnat (în lipsă) la muncă silnică pe viaţă. Conduce grupul de refugiaţi care lucrează şi este „găzduit” la Rostock (1941-1942, cu domiciliu obligatoriu, de fapt). Dar în perioada 1942-1944, după ce este anchetat de Gestapo la Berlin, este internat în lagărele Buchenwald (alături de alţi 400 de legionari) şi Dachau. Însemnările sale, din al doilea exil în Germania, au fost ulterior tipărite în volumul „Din viaţa legionară” (editat la Salzburg, în 1952, retipărit la Bucureşti, 1995). În 1944 se întoarce în ţară pentru a reorganiza Mişcarea şi a mobiliza conştiinţa românească în faţa valului cotropitor comunist. În 1945 este capturat de comunişti, cu care poartă discuţii. Aceştia îi cer ca legionarii să se abţină de la activitatea clandestină şi să se prezinte autorităţilor pentru reglementarea situaţiei civile. Iar Nicolae Petraşcu cere ca: destinderea să fie consemnată într-un comunicat (decret) al Ministerului de Interne, celor veniţi din străinătate şi care stăteau ascunşi să li se facă acte, să fie eliberaţi cei aflaţi în închisori după 1941 sau băgaţi în lagăre după 1945 (se vorbea atunci de un plan al comuniştilor de a deporta mii de legionari în Siberia). Celor pe care îi conduce le cere „să se comporte după propria conştiinţă” (Ion Halmaghi, „Memoriile Viitorului”). După ce este pus în libertate, s-au lansat tot felul de zvonuri, pe care le combate mărturia lui Ion Halmaghi: „nimeni nu poate să identifice vreun compromis al său. [...] Nimeni n-a fost îndemnat să se înscrie la comunişti [...]. Nu putea cere cuiva să facă o astfel de faptă necugetată, care nu putea să se împace cu propria lui conştiinţă şi cugetare morală”. Pactul este respectat numai parţial de comunişti, ceea ce face ca Nicolae Petraşcu să decidă reorganizarea Mişcării şi angajarea în lupta anticomunistă. În 1948 e declanşată o nouă prigoană, se fac arestări masive în toată ţara (în noaptea de 14/15 mai), cărora le cade victimă şi Nicolae Petraşcu. Este condamnat la muncă silnică pe viaţă în aşa-zisul proces al „Marii Trădări Naţionale”, fiind învinuit de „crimă de război şi trădare”. Va trece, în închisorile Jilava, Văcăreşti şi Aiud, prin toate chinurile temniţelor comuniste. „Au urmat după aceasta ani grei de detenţie, fiind o bună parte din timp ţinut de unul singur în celulă în frig, înfometat şi bătut” (după mărturia lui Gheorghe Brahonschi). Peste toate acestea, comuniştii care iniţiaseră şi conduseseră din umbră fenomenul reeducării de la Piteşti, vor să scape de răspundere şi îl implică (alături de Valeriu Negulescu) într-un nou proces, supunându-l unui regim de exterminare la Casimca Jilavei. „Sărmanul Nicolae Petraşcu, nu se putea ridica din pat nici pentru necesităţile fiziologice. Avea o formă de reumatism evoluată, încât stătea chircit în pat. Numai dacă simţea intenţia cuiva de a se apropia de mijlocul lui, ţipa de durere. Gardienii ştiau aceasta şi se delectau privind prin vizetă desfăşurarea acestor mizerii omeneşti” (Octavian Voinea, „Masacrarea stundenţimii române”).

Trecut dintr-o celulă în alta, dintr-o închisoare în alta, este dus târziu la Aiud, unde începuse o nouă fază a reeducării. În faţa presiunilor şi mai ales a suferinţelor camarazilor săi, consemnează un duşman comunist, Petre Pandrea, că ar fi declarat: „Capitulez fără condiţii. E o capitulare în faţa patriei, în faţa istoriei”. Dar nu i se poate imputa nimic: „Toţi cei de faţă au înţeles frământarea sufletească a conducătorului lor şi nimeni nu a discutat-o în termeni nefavorabili. Erau convinşi că nu teama de moarte sau de suferinţele care îi chinuiau viaţa de ani mulţi l-au determinat la acest gest, ci grija pentru cei mulţi, care nu s-ar fi putut elibera fără această capitulare, care era una în plan material, în plan spiritual, situându-se pe linia superioară creştină”. (Gheorghe Jijie, „Un dac cult: Nicolae Petraşcu”)

Este eliberat la 1 august 1964. Încearcă să se refacă fizic (fiind îndelung internat) şi să găsească un loc de muncă pentru susţinerea familiei. Este angajat în primăvara anului 1966, iar din vară, primeşte o pensie de invaliditate. Din când în când este chemat la Securitate pentru anchete şi declaraţii. Moare în condiţii suspecte la 28 octombrie 1968. Securitatea lansează „ştirea” morţii lui, survenită prin sinucidere (avea venele tăiate, un cuţit înfipt în piept şi fusese ştrangulat cu un cordon electric...). Dar mişelia a fost înţeleasă de familia şi de camarazii lui, cărora li s-a transmis în toată ţara cu repeziciune vestea: „Tata a murit la 61 de ani. Semnele şi întâmplările misterioase, ca şi cauza morţii propriu-zise duc la concluzia că a fost asasinat de Securitate, prin oamenii săi” (Horia Pătraşcu).

Întru recunoaşterea meritelor şi cinstirea memoriei, este trecut în capul listei dăltuite pe Crucea Eroilor Anticomunişti de la Mănăstirea Sâmbăta. După 1990 au apărut articole şi studii dedicate profesorului Petraşcu, în 2005, sub auspiciile Fundaţiei Profesor George Manu, a apărut la Bucureşti monografia: „Un dac cult: Nicolae Petraşcu”, de Gheorghe Jijie, iar în 2011, tot sub auspiciile Fundaţiei noastre s-a ridicat o Troiţă în memoria profesorului Petraşcu în satul său natal, Sâmbăta de Sus.

În veci pomenirea lui! Nicolae Petraşcu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



File din povestea legionarilor paraşutaţi: Mircea Popovici

În 1949 franco-americanii (ulterior şi englezii) au început colaborarea cu legionarii din exil, în vederea paraşutării în România a mai multor luptători care să întreţină din interior starea de spirit a populaţiei, să sprijine şi să organizeze lupta anticomunistă şi să trimită semnale în vest asupra situaţiei reale din ţară. Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, a aprobat în acest sens colaborarea cu CIA-ul, numind ca responsabili cu recrutarea legionarilor pe Mircea Dimitriu, în Germania şi pe Mircea Muşetescu, în Franţa. Pentru pregătirea celor 100 de voluntari selectaţi, s-au înfiinţat centre de instrucţie, atât în Germania, cât şi în Franţa. Paraşutările au început în 1950 şi au încetat în 1953 (după capturarea şi executarea lotului Golea/ Samoilă/ Tănase/ Popovici).

În noaptea de 1 spre 2 octombrie 1952, Mircea Popovici, radio-telegrafist, este paraşutat în ţară alături de camaradul şi prietenul său, Alexandru Tănase. Cei doi formau echipa „Robert” - denumire conspirativă. Avionul american care i-a lansat a decolat din Grecia, a traversat Bulgaria, intrând în România prin Dobrogea, apoi avansând către Oltenia. Paraşutată în zona Calafatului, echipa „Robert” reuşeşte să îngroape paraşutele şi să recupereze aparatele de emisie/ recepţie şi armamentul din dotare. Acţiunea fusese însă reperată de săteni, astfel încât cei doi s-au grăbit să îşi piardă urma. Au pornit spre satul lui Mircea, Vlăduleni/ Gorj, unde familia sa, alături de numeroase alte familii de români, îi vor sprijini şi susţine mai bine de 6 luni.

Născut la 30 iunie 1920 la Orlea/ Caracal, Mircea era unul din cei 7 copii ai familiei Alexandru şi Rafila Popovici. Tatăl fusese plutonier major, mama se ocupase de gospodărie toată viaţa. Mircea avea să intre în Frăţiile de Cruce în anul 1937, în timpul liceului. În timpul guvernării legionare activează în cadrul Centrului Studenţesc Legionar Bucureşti, fiind student la Facultatea de Drept. Stabilit în capitală, se căsătoreşte cu Didina. Condamnat de regimul Antonescu pentru „rebeliune”, după executarea pedepsei este eliberat. Ulterior, concentrat şi trimis pe front în războiul antihitlerist, Mircea Popovici avea să dezerteze, trecând de partea nemţilor. După 23 august 1944 s-a înrolat în Armata Naţională de la Viena la prima strigare a Comandantului Horia Sima, luptând sub comanda Generalului Platon Chirnoagă. În 1948 ajunge în Franţa şi este selectat de Mircea Muşetescu pentru instrucţie în vederea paraşutării în ţară, sub coordonarea CIA-ului. Se pregăteşte în centrele de instrucţie de la Andilly şi Issny. De aici, alături de Alexandru Tănase, va pleca spre Grecia şi de acolo, spre ţară, la 1 octombrie 1952...Popovici şi Tănase au rămas în zona Vlăduleni până în primăvara lui 1953. În tot acest timp au transmis informaţii occidentalilor, au acţionat în zona fabricii de armament de la Sadu şi au intrat în legătură cu celelalte grupe de legionari paraşutaţi anterior şi ulterior. Aşa apare planul de acţiune ce trebuia realizat la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional al Tineretului: acţiuni anticomuniste şi împrăştierea unui număr considerabil de manifeste. Prin trădare, vor fi descoperiţi şi arestaţi la Bucureşti în casa surorii lui Popovici, Elena Stetin.

Judecaţi de Tribunalul Militar Bucureşti, vor fi condamnaţi la moarte prin împuşcare, alături de alţi 11 legionari pentru „crimă de trădare de patrie”.

Execuţia a avut loc la Fortul 13 Jilava, în 31 octombrie 1953. La momentul execuţiei, sutele de arestaţi în marele Lot al Legionarilor Paraşutaţi (familiile, gazdele, sprijinitorii) se aflau închişi tot la Jilava...Martiriul familiei Popovici

În procesul „legionarilor paraşutaţi” s-au făcut sute de arestări. Represiunea împotriva tuturor celor care i-au sprijinit pe paraşutişti a fost cumplită. Arestată în iunie 1953, familia lui Mircea Popovici va plăti un tribut uriaş de sânge şi pătimire spre mântuirea neamului şi înflorirea României:Soţia, Didina, a fost condamnată la 10 ani muncă silnică, executând detenţia la Jilava, Satu Mare, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Târgu Mure; a fost eliberată în 1959 în urma unui decret de graţiere.

Tatăl, Alexandru Popovici, în vârstă de 80 de ani, arestat şi condamnat la 20 ani muncă silnică, a declarat la aflarea sentinţei „Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru că mi-aţi mai dat douăzeci de ani de viaţă, aşa că voi apuca suta.” A executat detenţia la Piteşti, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Dej, unde va deceda în condiţii inumane în 1961.Mama, Rafila Popovici, în vârstă de 70 ani, arestată şi condamnată pentru că „a găzduit pe fiul ei Mircea Popovici”; a executat detenţia la Jilava şi a fost eliberată după câteva luni de la arestare, în urma unui decret de graţiere; avea să moară acasă la scurtă vreme.

Fratele Traian Popovici a fost condamnat la 20 ani muncă silnică, a executat detenţia la Jilava, Piteşti, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Dej, fiind eliberat în 1963, în urma unui decret de graţiere.

Fratele Ion Popovici a primit o condamnare de 2 ani închisoare corecţională, executată la Jilava, Oradea şi Poartă Albă, fiind eliberat în 1955.Fratele Alexandru Popovici, condamnat la 1 an detenţie executată la Jilava şi Oradea, fiind eliberat în 1954.Fratele Dumitru Popovici (arestat ulterior, în 1959) a primit o condamnare de 16 ani detenţie, din care a executat 5 ani la Piteşti, Jilava şi Aiud, fiind eliberat în 1964.Sora, Elena Stetin, a primit condamnare de muncă silnică pe viaţă, ulterior comutată la 25 ani muncă silnică, a executat detenţia la Jilava, Mislea, Dumbrăveni, decedând la Văcăreşti în 1957, în urma unui cancer mamar pentru care i s-a refuzat orice fel de tratament.

Cumnatul, Octav Stetin, condamant la 20 ani muncă silnică, a executat 11 ani de detenţie la Jilava, Piteşti, Caransebeş, Gherla, Aiud, fiind eliberat în 1964.Unchiul, Gheorghe Popovici, condamnat la 5 ani temniţă grea, i-a executat la Jilava, Oradea, Poartă Albă şi Gherla, fiind eliberat în 1958.Mătuşa, Ioana Popovici, condamnată la 1 an închisoare corecţională, executată la Jilava, fiind eliberată în 1954.Vărul, Filimon Popovici, condamnat la 12 ani muncă silnică, execută detenţia la Jilava, Piteşti, Ploieşti, Târgu Ocna, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Periprava, va fi eliberat în 1964.Soţia vărului, Paraschiva Popovici, a primit o condamnare de 7 ani muncă silnică, executaţi la Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti, Arad, fiind eliberată în 1960.Dumnezeu să primească jertfa lui Mircea Popovici, dimpreună cu martiriul întregii sale familii!

Cezarina Condurache 

divider



Acum 70 de ani...28 octombrie 1948 - arestarea episcopilor greco-catolici

Momentul de vârf al persecuţiei comuniste împotriva Bisericii Greco-Catolice din România l-a constituit arestarea simultană, în noaptea de 27 spre 28 octombrie 1948 a celor şase episcopi titulari ai diecezelor greco-catolice: Blaj (centrul mitropolitan), Cluj, Oradea, Lugoj, Baia Mare, Bucureşti, urmată de arestarea a peste 500 de preoţi şi a totalităţii călugărilor şi călugăriţelor şi a unui număr de laici implicaţi, terorizarea populaţiei şi confiscarea totală a patrimoniului.

În locul celor arestaţi, Nunţiul Apostolic Gerald Patrick O’Hara, ambasadorul Vaticanului la Bucureşti (ulterior expulzat de autorităţile comuniste), a organizat hirotonirea secretă a şase noi episcopi care au încercat să organizeze rezistenţa în condiţii de prigoană. Pe măsură ce Securitatea i-a depistat, au fost cu toţii arestaţi.

Din cei 12 episcopi greco-catolici întemniţaţi, şapte au murit în detenţie (la Sighet, unde au fost împreună şi cu episcopii romano-catolici în perioada 1950-1955, sau în alte locuri pe unde au fost împrăştiaţi ulterior), ceilalţi cinci fiind eliberaţi în 1964. Dintre preoţii greco-catolici închişi s-au identificat deocamdată 25 de cazuri de deces în detenţie, dar cercetările trebuie să continue şi aceste figuri de martiri să fie promovate ca modele spirituale.

Cei trei episcopi greco-catolici morţi la Sighet sunt: Valeriu Traian Frenţiu (†1952), Ioan Suciu (†1953) şi Tit Liviu Chinezu (†1955) - ultimii doi împletindu-şi destinul de credinţă şi jertfă cu cel al Mişcării Legionare. Alţi 4 episcopi au murit în alte locuri de detenţie: Vasile Aftenie (†1950), Ioan Bălan (†1959), Alexandru Rusu (†1963), Iuliu Hossu (†1970) - acesta din urmă ridicat la treapta de cardinal de către Papa Paul al VI-lea.

Cei cinci episcopi supravieţuitori ai temniţelor comuniste - Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir, Iuliu Hirţea şi Ioan Chertes au reluat după 1964 activitatea greco-catolică în condiţii de clandestinitate, prin organizarea preoţilor supravieţuitori şi celebrarea de ceremonii religioase clandestine (în peste 100 de localităţi transilvane, dar şi în Bucureşti), dar şi prin formarea şi hirotonirea clandestină a noi preoţi.

Procesul de beatificare (prima fază a canonizării) a episcopilor greco-catolici martiri a intrat în ultima linie dreaptă, finalizarea fiind foarte apropiată.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: octombrie 1940

Elena Zelea Codreanu cere Generalului Antonescu eliberarea deţinuţilor politici comunişti

La două săptămâni de la instaurarea Statului Naţional Legionar, în 22 septembrie 1940, avea loc la Râmnicu Sărat pomenirea de 1 an pentru cele 13 căpetenii legionare asasinate în această temniţă de autorităţile statului carlist. Pomenirea a avut loc în Cimitirul Râmnic la căpătâiul celor 13 morminte proaspăt amenajate de legionari. Soţiile, mamele, rudele şi camarazii celor asasinaţi puteau pentru prima dată să le îmbrăţişeze mormintele şi să le ude cu lacrimile durerii. Între cei prezenţi s-a aflat şi doamna Lilica - Elena Zelea Codreanu, soţia Căpitanului. După parastas, aceasta, alături de soţiile şi mamele celor 13 căpetenii legionare, aveau să meargă în pelerinaj la Închisoarea Râmnic, pe urmele celor ucişi.

Închisoarea - la ale cărei porţi plânseseră de atâtea lor şi doamnele celor 13, şi doamna Lilica, şi mamele Nicadorilor şi rudele Decemvirilor - adăpostea şi acum deţinuţi politici. Evident, acum nu mai erau legionari cei ce pătimeau în spatele zidurilor de piatră, ci comunişti. Între aceştia se aflau mai multe femei comuniste, în frunte cu Ana Pauker şi Liuba Chisinevschi. Doamnele noastre îi vizitează pe toţi cei întemniţaţi şi poartă discuţii cu comunistele. Văzând că în temniţa atât de bine cunoscută de ele, condiţiile inumane de încarcerare au rămas aceleaşi ca pe vremea regelui Carol, hotărăsc îndreptarea situaţiei.

După revenirea la Bucureşti vor adresa Generalului Antonescu o scrisoare prin care îi cer transformarea Penitenciarului în muzeu şi eliberarea/repatrierea deţinuţilor condamnaţi pentru convingeri politice. Generalul va aproba doar prima parte a solicitării, ignorând-o cu bună ştiinţă pe cea de-a doua. Nu numai că nu a fost de acord cu eliberarea şi repatrierea comuniştilor, dar a menţinut aceleaşi condiţii mizere de detenţie, condiţii de care „se vor bucura” din nou, din ianuarie 1941, mii de legionari, între care şi o parte din doamnele care îi adresaseră scrisoarea. În vederea organizării noului muzeu, deţinuţii comunişti vor fi tranferaţi la începutul lunii octombrie către alte penitenciare, de exemplu Ana Pauker ajunge astfel la Caransebeş.

Fragment din scrisoarea doamnelor noastre: „Dorim ca în România Legionară să se acorde întreg respectul cuvenit atât faţă de fiinţa omenească în sine, cât şi faţă de orişice credinţă sinceră. Să nu mai fie deţinuţi politici pentru români, iar cei străini să fie trimişi în ţara lor. Pe pământul ţării noastre să nu mai fie suferinţă pentru idei, iar cei arestaţi să fie izolaţi de societate, dar cu nimic să nu fie chinuiţi. Domnule General, această rugăminte v-o adresează familiile unor oameni care au fost condamnaţi, întemniţaţi, umiliţi, chinuiţi şi apoi asasinaţi pentru credinţa lor. Iar în toată tragedia lor nimeni nu i-a tratat ca pe nişte oameni şi niciodată nu s-au bucurat de ceea ce este respectul faţă de om. Să ştiţi că pe cineva sincer şi curat sufleteşte, suferinţa nedreaptă nu-l face mai rău, ci mai bun, îl apropie de Dumnezeu. Şi cu cât un om bun suferă mai mult, cu atât devine mai bun”.

Scrisoarea a fost semnată de Elena Zelea Codreanu, alături de Vera Totu, Maria Banea, Claudia Tell, Vera Şiancu, Ana Valaori Bănică, Alexandrina Cantacuzino, Flori Cantacuzino, Mary Polihroniade, Florica Clime, Eugenia Apostolescu, Margareta Furdui, Viorica Ionică etc. Deşi scrisoarea nu a produs efectele dorite de doamnele noastre, ea rămâne ca document istoric şi mărturie peste vremuri a gândirii şi dreptăţii sub care înţelegea să stea România Legionară.

Cezarina Condurache 

divider



Liceenii pe Canal (5)„Descărcări”

Am ajuns prin diverse brigăzi,pe la diverse munci. În schimburile II şi III se lucra la „descărcări”, preponderent „manuale”. Aici era o muncă afurisită, deoarece se impunea un ritm drăcesc, descărcarea trebuia executată cât mai repede posibil, pentru ca vagoanele să nu stea în „locaţie”, motiv de permanent scandal şi presiune. Puţine momente de răgaz, între ieşirea garniturii golite şi intrarea următoarei. Iar dacă rampa era plină, nici atunci, că trebuia nivelat moţul şi curăţată linia de pământul căzut pe şine. Un rulaj continuu, cu valuri de transpiraţie şi praf.

Uneori, când eram foarte norocoşi, mai deraia câte un vagon pe undeva, blocând linia pentru o vreme, până la rezolvatea deficienţei, iar dacă i se întâmpla un asemenea pocinog unei locomotive, era trai pe noi, profitam cu neruşinare de pauza forţată, fie trăgând un puiuleţ de somn - dacă nu era prea frig -, fie tăifăsuiam sau încropeam un grup vocal, cântându-ne aleanul. Care-i încânta pe oştenii de pază, care se plictiseau de moarte stând pe loc în cele opt ore ale schimbului. Aceştia, uneori, chiar ne admonestau amical: - Ce faceţi măi băieţi, nu-i mai „ziceţi” una, d-aia d-ale voastre? Iar noi, ce să facem? Le „ziceam”! Erau printre noi câţiva „vociferi” acceptabili şi cred că sunau binişor cântecele noastre, printre mormanele de pământ răscolit. Odată, era să o scrântesc rău de tot. Eram în schimbul de noapte şi, către ziuă, atunci când te apleacă somnul mai abitir, o ceaţă deasă că nu vedeai la doi paşi se aşternu peste istoricele plaiuri ale Dobrogei. Şeful de escortă a dat adunarea, ne-a numărat după cuviinţă şi convins că suntem toţi de faţă, ne-a ordonat să stăm jos, cu „cordonul” de sentinele strâns în jurul nostru în aşteptare, până când se va milostivi cerul şi va ridica sau împrăştia ceaţa. Ceea ce noi, ingraţii, nu doream câtuşi de puţin. Pauza era mai mult decât binevenită şi în situaţia dată, nu se putea inventa nici o treabă fără rost, care avea totuşi rostul să nu ne lase în pace şi să ne împiedice să ne moleşim. Aşa că am pus capul pe lama lopeţii - aceasta în chip de pernă ad-hoc - şi, somn băiete! Am adormit instantaneu, totdeauna eram restanţieri cu somnul.

Beleaua s-a vădit când, risipindu-se ceaţa, am fost treziţi: eram ţeapăn şi nu puteam să mă mişc, decât cu preţul unor dureri insuportabile în tot corpul. Mai ales pe la articulaţii, era jale mare, ce mai! Nici nu am mai putut lucra în puţinul timp rămas din schimbul acela de noapte şi m-au târât colegii cum au putut până în „colonie” ,în baraca de domiciliu. Unde m-au ajutat, aburcându-mă în locul meu de la „cucurigu”, fiind eu grozav de nedumerit de ceea ce mi se întâmplă şi - de ce să nu recunosc? - alarmat, deoarece conservarea sănătăţii era pentru fiecare un obiectiv absolut prioritar. Ştiam ce riscuri implică acolo orice boală, oricât de uşoară; iar aceasta, nu era de loc uşoară: durerile erau violente şi continui. Am avut o mare şansă totuşi. Sub mine, la „parter”, sălăşluia dascălul nostru întru ale astronomiei, Puiu Năstase. Era bucureştean, fiu de ofiţer superior al Armatei Române. Cred că deja „fost”.

Puiu nu avea nimic din caracteristicele presupus obligatorii ale originii sale:nici iuite, isteţ sau măcar şmecher - cum îi stă bine unui băştinaş al Capitalei -, nici milităros, cum era de aşteptat. Era fire blândă şi de un calm imperturbabil. Noi consideram - maliţioşi, cum ne era felul şi năravul - că, dacă ar fi explodat o grenadă la picioarele lui, după toate probabilităţile ar fi meditat îndelung şi profund înainte de a întreba cu vorba-i domoală:

– S-a întâmplat ceva?

Dar tot aşa, cu vorba-i domoală ne desluşea şi tainele bolţii cereşti în nopţile senine, astfel că am ajuns să ştiu pe de rost toate constelaţiile vizibile, ba mai mult, orientându-ne după poziţia stelelor, apreciam ora exactă cu o toleranţă plus-minus de cel mult zece minute, ceea ce pentru noi nu însemna nimic. Şi acum, când privesc la Sirius cel albastru şi neastâmpărat, îmi amintesc de Puiu cel calm şi perfect stăpân pe el.

După ce am fost cocoţat în culcuşul meu, zisu-mi-a Puiu.

– Lasă mă, că te vindec eu!

–De acord, dar cum?

Mi-a oferit Puiu un pumn bine garnisit cu nişte pilule - opt-zece - că nu le-am numărat, întrebându-mă dacă pot să le înghit pe toate.

– Pot Puiule, de ce să nu pot? Orice, numai să-mi treacă durerile astea afurisite!

Nefiind eu excesiv de delicat, le-am înghiţit pe toate cu ajutorul conţinutului unei căni pline cu apă, adusă de la robinetul din faţa barăcii, tot de binefăcătorul meu providenţial. După ce i-am mulţumit cum se cuvine, m-am culcat. După somnul - totdeauna binefăcător - m-am sculat teafăr, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Abia atunci l-am întrebat pe Puiu ce mi-a dat?

– Acid acetilsalicilic.

Iar eu, crezând că-i vorba de cine ştie ce medicament rar şi miraculos, păstrat cu grijă de posesor, pe undeva, prin fundul sarsanalei de puşcăriaş, iar întreb, ca un deştept ce mă aflam:

– Şi ce-i acela?

– Ce să fie măi? Aspirină!

– Cum, omule? Cu banala aspirină m-ai tămăduit tu?

– Da măi, dar au fost mai multe şi asta se cheamă „tratament şoc”! - Aha!... Măi să…Nu am fost prea lămurit şi nu-s nici azi, dar ce-mi păsa? Eram din nou apt să aduc servicii nepreţuite patriei şi poporului, scurmând ţărâna anticei Dobrogea, dornică să reintre în istorie cu ajutorul nostru neprecupeţit şi dezinteresat. Cam ca „ajutorul Sovietic”!

Fiindcă tot veni vorba de istorie, pe acolo „trecea” şi Valul lui Traian sau Valul Troian după alţi teoreticieni, care val ne dădea de furcă în sensul că, dacă aveai ghinionul să „pici” cu vagonul la descărcat în dreptul lui, a valului, nenorocitul acela de Val - indiferent al cui v-o fi fost - determina umplerea mai repede şi neuniform a rampei de descărcare, iar creasta moţului de pământ se înălţa înaintea altora, tot mai sus în faţa vagonului, obligându-te - tot prioritar - ca în loc să lopătezi pământul în jos, să o faci aruncându-l cu lopata în sus, ceea ce dubla - cel puţin - efortul, atrăgând după sine blesteme amicale la adresa iniţiatorului acestei impresionante şi antice construcţii.

Formam un fel de trio cu Puiu Păcurariu - pe care-l gratulam, nu ştiu de ce - cu titlul de Dom’ Păcuraru, eludând un i din coada numelui său, şi cu Petrică Aldea, normalist de prin părţile Aradului. Puiu, fiind timişorean, pe jumătate moţ. Diferiţi ca firi şi temperamente cât se poate, ne unea simţul - adesea exacerbat - al umorului, tinereţea şi optimismul afişat, uneori, probabil în exces. Unii dintre mai vârstnicii brigăzii, acriţi de viaţă şi necazuri, strâmbau din nas la giumbuşlucurile noastre verbale, nu totdeauna pe gustul lor scorţos, dar cei mai mulţi ne simpatizau şi declarau deschis că tinereţea noastră expansivă îi face să-şi mai uite din cele necazuri, de care la urma urmei toţi avem parte. Se lipise de noi şi un târgşorean, care mai cochetase cu „reeducarea”, dar la modul pasiv, fiind el un curios incurabil şi vrând el - după cum mărturisea acum cu umilinţă - să cunoască marxismul în adâncime, cu ale sale teorii cu tot. Îşi agonisise şi un prieten pe măsură, mentor întru ale marxismului, pe Ciobanu Paul, numit pe acolo Escrocul, care-l instruia de zor pe naivul Ţalea Paul. Timpul l-a lămurit cum nu se putea mai bine, Paul nefiind prost, dimpotrivă, şi cu mintea în priză permanentă. Ceea ce ne amuza nespus era faptul că băiatul, fiu de învăţători din comuna Dranovăţ-Olt, de pe lângă Slatina, nu avea nimic din caracteristicile oltenilor de meserie, ageri şi superficiali în general, el nefiind nici ager, nici superficial. Nici iute la vorbă, chiar uşor împiedicat şi eu exploatam orice hibă ca „argument” în disputele noastre, neapărat contradictorii. Această metodă - absolut parşivă - din partea mea, avea darul să-l scoată din sărite pe calmul Paul, pentru nu mai mult de patru-cinci secunde, suficient să stârnească un hohot de râs, mai mult sau mai puţin motivat, la care ochii acestuia se holbau nedumeriţi şi comic:

– Ce-aveţi mă?

Disputele noastre teoretice se încheiau mai totdeauna în coadă de peşte, dar ce conta? Important era să nu amorţim mintal, să rămânem mereu în priză. Mai era o chestie care-l scotea din sărite pe amicul nostru: ne prefăceam că încurcăm iniţialele numelui său, aşa că Ţalea Paul devenea Palea Ţaul. Era Paul calul de bătaie al grupului, ţinta glumelor şi înţepăturilor, dar nu se depărta de noi în ruptul capului, parcă simţea nevoia să fie scărpinat şi era prea deştept pentru a nu se amuza el însuşi. A făcut remarca - justă de altminteri - că după vorbă, eu aş fi mai oltean decât el, având în vedere modul în care mitraliam cuvintele, iar el ar fi mai maramureşan după…*Într-o noapte, grea din cauza rampei supraîncărcate, care ne obliga mereu la nivelarea moţului, - devenit un adevărat mal - un oarecare volum de pământ - nu cine ştie ce - s-a desprins chiar de sub picioarele lui Paul, luând-o la vale cu Paul cu tot. Incident extrem de periculos, deoarece sentinela ar fi putut presupune niscaiva intenţii ilicite şi să deschidă focul. Era desigur absurd, dar paza bună… Paul speriat, a început să ţipe:

– Fraţilor! Fraţilor! Cerşea ajutor, tocmai când reuşise să-şi frâneze alunecarea-i periculoasă.

– Daţi mâncare raţelor! - a punctat calm şi specific Dom’ Păcuraru, prinzând rima din zbor, concomitent cu coada lopeţii pe care i-a întins-o speriatlui Paul şi ajutându-l să se aburce sus, în siguranţă, printre răii care-l tachinau cât era noaptea de lungă. Furios şi speriat - pe bune - s-a răstit la imperturbabilul Puiu: - Ce raţe mă? De unde ai scos tu chestia asta cu „raţe”?

– Chiar că nu ştiu, aşa mi-a venit mie bine. Şi ce te deranjează atâta treaba asta?

– Mă deranjează, că eu am tras o spaimă soră cu moartea şi voi vă distraţi pe seama mea! Auzi…raţe! Sunteţi nebuni de legat! A tot mormăit furios

Tot restul acelei nopţi a bombănit, nedumerit, ce-i cu raţele acelea care nu aveau ce căuta în locul şi situaţia dată şi căutând o logică inexistentă. Iar la Paul logica era factotum, nu admitea nimic înafara logicii. Raţionamente precis legate între ele… silogism, asta da, dar raţe când el o lua la vale, de unde raţe?!... Ce raţe?...Presupun că nici acum - dacă mai trăieşte - Paul nu a găsit dezlegare la dilema aceasta, în afara faptului că avea de-a face cu nişte ţâcniţi irecuperabili şi în afara oricăror raţionamente, care nu pot fi decât logice. Că de aia-s raţionamente!

A mai avut Paul parte de o nedumerire şi mai şi, privitor la ţâcniţii săi prieteni. De data asta la „basculante”, unde datele problemei erau altele decât la „manuale”. Formam o echipă de patru, în care l-am asimilat şi pe Paul, ultima în ordine, la câţiva paşi de puşcaşul mitralior, care încheia cordonul de sentinele. Trebuia să curăţăm platforma înclinată a vagonului, de pământul rămas după basculare, ameninţaţi de oblonul metalic lateral, care rămânea suspendat pe orizontală. Vagoanele acestea sovietice, de 32 tone goale, basculau cu ajutorul aerului comprimat furnizat de locomotivă şi erau deosebit de periculoase, căci uneori se închideau fără comandă, periclitând vieţile celor ce se găseau în acel moment în ele. Le cunoşteam prea bine şi urechile noastre erau mereu „pe fază”.

Pe fază am fost şi atunci când, cocoţaţi pe platforma înclinată a vagonului, curăţind pământul clisos rămas după basculare - care de data asta se făcuse spre interiorul rampei, mult prea încărcate în exterior -, am auzit şuieratul specific al aerului comprimat care intra în cilindrii pistoanelor şi, fulgerător, - nimeni nu a putut după aceea să explice cum - , am ţâşnit efectiv afară pe sub trapă, căzând toţi grămadă pe mormanul de pământ. În secunda imediat următoare vagonul s-a închis trosnind din fiare deasupra noastră.

I ar noi - cu excepţia lui Paul - am izbucnit într-un hohot de râs - foarte probabil isteric, deoarece nu-mi pot explica reacţia aceea chiar aiurită -, că ne cutremuram. Paul a rămas cu ochii cât cepele, iar puşcaşul-mitralior tremura ca o frunză bătută de vânt:

– Măi băieţi, voi râdeţi? Era să muriţi şi voi râdeţi?

– Ce să facem domnule ostaş? - a răspuns careva dintre noi - să plângem? Suntem deocamdată în viaţă, nu? Continuându-ne râsul, spre exasperarea lui Paul şi totala dezorientare a ostaşului care nu mai înceta să-şi clatine capul a nedumerire, dar şi sincer bucuros că nu a fost nevoit să asiste la un măcel.*Exista un precedent: patru hoţi au fost literalmente rupţi în două de un asemenea vagon, devenit celebru „pe întregul traseu al Canalului” şi botezat Crocodilul. Avea numărul de serie 3003 şi în acest vagon nu se intra pentru nimic în lume. Deşi fusese dus la reparaţii şi revizii de tot felul, continua să basculeze aiurea, după propriile-i toane nedepistate de specialişti. Aşa că Paul avea dreptate, puşcaşul-mitralior avea dreptate, iar noi nu ştiam cum să explicăm logic râsul atât de nepotrivit împrejurării, vitejindu-ne nevoie mare faţă de Paul cel nedumerit.

Realitatea pură era că am simţit fiorul indescriptibil al suflului morţii, sudoarea rece scurgându-se în lungul coloanei vertebrale, ca şi un tremur involuntar şi de nestăpânit prin tot corpul, dar nu am fi recunoscut o asemenea slăbiciune nici picuraţi cu ceară. Era oricum preferabil să ne afişăm mai bărbaţi decât eram, decât să ne văicărim post-factum.

Aşa că s-au consumat multe ceasuri - acolo totdeauna păreau mai multe decât în realitate - cu tot felul de remarci maliţioase, între care predominau nişte aluzii ireverenţioase privitor la ciudata încrucişare a la Miciurin, dintre o mămăligă şi un oltean etc…*Revenind la prăpăditele noastre oi, adică la manuale, ne distram şi noi cum ne tăia capul, înveselindu-i şi pe morocănoşii mai vârstnici, aşa că încet-încet, am devenit răsfăţaţii obştii. Era şi o perioadă când stăteam cam prost cu ţigările, iar când careva făcea rost, cine ştie cum şi de pe unde de vreo „prăjină”, o devoram împreună, neuitându-l pe cel care devenise între timp prietenul nostru, D-l. Stanca Horia.

Avea pe atunci în jur de 35-36 de ani, bărbat frumos, înalt, purtător de mustaţă care-i şedea bine, aer şi purtări de om distins, cultivat, vorbitor de engleză, franceză, germană, spaniolă şi maghiară, era hăt departe de noi în ceea ce priveşte cultura generală. Absolvent de conservator şi drept, a trebuit să renunţe la pasiunea d-sale - pianul - din cauza unui accident în care şi-a pierdut un deget. Aşa că sibianul acesta, concomitent pragmatic şi visător, s-a orientat nu spre drept - cum ar fi fost firesc -, ci spre ziaristică. Fiind capabil, cultivat şi poliglot, a fost selecţionat, devenind ataşat de presă pe la ambasadele noastre din Spania, Anglia, Franţa şi în cea mai sensibilă perioadă, cea a războiului, la Berlin.

În momentele de răgaz - cum şi câte erau - ne povestea despre o lume necunoscută nouă, cea a diplomaţilor de carieră, aşa cum era atunci şi cum este firesc să fie, un alt fragment de lume, poate strălucitoare pe undeva, dar alta decât cea a domnilor Forgo sau Popescu, pe care-i cunoscusem la „drumuri interioare”. Oamenii aceştia munceau din greu cu mintea şi cu abilitatea diplomatică obligatorie profesiei lor, pentru salariile lor. D-l. Stanca, fiind taman în Berlin în plin război mondial, era obligat să dea toate informaţiile de interes, ministerului de externe de care depindea şi trebuia să fie el însuşi - în primul rând - să fie informat. Atât cât se putea în sistemul lui Hitler. Ne-a povestit destule întâmplări necunoscute nouă, care se legau invariabil de istoria - atunci recentă -, cea mai palpitantă părânduni-se a fi cea legată de atentatul împotriva lui Hitler din 20 Iulie 1944.Mult mai târziu aveam să citesc diferite reconstituiri ale evenimentului şi nu am găsit nicio nepotrivire între „reconstituirea” oficială şi relatarea precisă a evenimentelor, în succesiunea lor, făcută nouă de D-l. Stanca.

Se simţea bine cu noi, ca şi noi cu d-lui, nesfiindu-se să tragă câte un fum din acelaşi chiştoc cu noi, iar noi nu mai puţin, fiind D-l. Stanca o adevărată mină de aur pentru setea curiozităţii noastre, storcându-l fără milă - conform regulei - şi absorbind ca nişte bureţi uscaţi tot ce puteam stoarce. Cu acceptul exploatatului, care se lăsa stors, astfel câştigul fiid reciproc.

Nu interesul, - oricare ar fi fost el - ne lega, ci o afecţiune reală şi durabilă, o simpatie reciprocă alimentată cu dăruirea din toate direcţiile şi uneori cu câte un fum de ţigară „chefuit” în patru, că Paul nici fumător nu era - nenorocitul! -, dar asta ne avantaja.

Apoi, nesfârşitele organizări şi reorganizări ne-au despărţit, dar ne mai întâlneam din când în când, cu bucurie. Ultima amintire despre D-l. Stanca, în iarna blestemată 1952-53, la Coasta Galeş. Ne încrucişăm drumurile pe platoul noroios.

– Ce mai faceţi, Domnu Stanca?

– Măi Nelule, fac o foame istorică! Mărturisi cu justificat năduf acesta, de la impresionanta-i înălţime.

L-am înţeles, Doamne, cum l-am înţeles! Păi dacă eu, cu cei 164 cm ai staturii mele nevolnice, simţeam că-mi vine să urlu de foame şi mizerie, cum să se mulţumească cu porţia mizeră - aceeaşi pentru fiecare, indiferent de dimensiuni - omul acesta cât un grenadir de gardă?!

Şi-a dus totuşi crucea până la capăt, cu demnitate şi eleganţă. Mă refer la un alt fel de eleganţă decât cea vestimentară, care oricum era vai de capul ei, pentru noi toţi.

La o întrebare similară şi într-o împrejurare aşişderea, D-l. Nicolae Călinescu, căruia i-am pus-o tot la modul retoric, mi-a răspuns cu surâsul său filosofic de Buddha milenar, că s-a lăsat copleşit de mizerie şi jeg. Toţi eram copleşiţi de mizerie şi jeg, plus foamea istorică a D-lui. Stanca, fără ca cineva să-şi bată capul dacă „ne lăsăm”, sau pur şi simplu, nu avem încotro.

– „Asta-i situaţia!” ,vorba ardeleanului, toropit de arşiţa verii, cu căciula pe cap!?!

Ion Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: 28 octombrie 1940

Cum au fost asasinaţi legionarii Radu Papacioc şi Ioan Bordeanu Lehaci

„În cursul anilor 1938-1939 eram caporal jandarm în termen şi făceam stagiul în Legiunea de Jandarmi Braşov, fiind repartizat la postul Tohanu Vechi. În ziua de 22 septembrie 1939, pe la orele 9 dimineaţa şeful postului de jandarmi Tohanu Vechi, Radu Stelian, a plecat la fabrica „Malaxa“, de unde a ridicat pe legionarul Radu Papacioc, pe care l-a adus la post. Între timp a sosit la post şi şeful postului de jandarmi Zărneşti, plutonierul Vizureanu, însoţit de sergentul instructor Dragomir, care au adus pe legionarul Ioan Bordeanu Lehaci, astfel că ambii se găseau arestaţi în localul postului de jandarmi Tohanu Vechi. Apoi şeful postului Tohanul Vechi, Radu Stelian, m-a chemat în dormitorul jandarmilor şi mi-a spus că primind ordin de la Legiune, legionarii deţinuţi urmează să fie împuşcaţi, lucru pe care trebuie să-l săvârşesc eu. […] De asemenea, precizez că în dormitor plutonierul Radu Stelian mi-a ordonat că legionarii trebuie executaţi la al doilea pod peste apa Turcului. Când am ajuns, eu am tras un singur foc în Ioan Bordeanu Lehaci, care l-a culcat la pământ. În acest timp, sergentul instructor Dragomir a tras deodată 3-4 focuri asupra lui Radu Papacioc, pe care l-a culcat la pământ omorându-l”.

Declaraţia a fost dată la 28 octombrie 1940, în faţa Comisiei de Anchetă Criminală pentru arestarea şi judecarea principalilor vinovaţi de înfăptuirea masacrelor antilegionare, de martorul Constantin Cristea, muncitor din Tohanu Vechi.

Sursa: volumul „Am înţeles rostul meu. Părintele Arsenie Papacioc în dosarele Securităţii”, Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici, editura Humanitas

 

divider



Flori de aur din Maramureş (53)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină.
(Preot prof. Marius Vişovan)

După sărbătorile de Paşti, îmi zic: - Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. - N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile - false, desigur! - despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o de mult surâzând. -Ce crezi că este în acest plic? - O fi rezultatul de la Minister - mă aşteptam! Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare. - Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă. - Ai citit bine adresa? - Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat... - Dar unde eşti reînmatriculat?! Citesc cu atenţie. - Cum unde? La Cluj... Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”. - O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice! Merg triumfător la preşedinte, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura... Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.

–Nu, nu este nicio greşeală, tov. Vişovan... Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an. - Dar, doamnă, eu am fost student la Drept! - Ştim, dar aşa am hotărât noi! Şi pune jos telefonul. - Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase. - Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea. - Da - îmi răspunde doamna - am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul IV. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă... Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri... - Da, sunt şi eu derutat. Mai ales că am fost la Drept şi n-am dorit niciodată Ştiinţe Economice. - Vă rog să nu-1 descurajaţi - intervine soţia mea în dialog. La care tot eu răspund: - Lasă, am trecut eu prin situaţii mult mai grele…. Şi iată-mă student la fără frecvenţă, la 47 de ani… - Dar cum veţi face să susţineţi atâtea examene? zise doamna. În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă. Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare.

O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă. - Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dv. de-a lungul anilor... Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă. - Am auzit că sunteţi student la noi. - Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia. - Este, într-adevăr, greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că... Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?... întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu. Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis. Deci mai sunt speranţe. De ce oare atâţia alţii s-au lăsat înveninaţi de valul de ură adus de comunism?(Aurel Vişovan, „Dincoace de gratii”)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (19)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Nicolae Iorga a fost cel care a dat lui Carol al doilea şi lui Călinescu pretextul unei prime şi imediate încarcerări a Căpitanului, în aşteptarea pregătirilor şi înscenărilor necesare pentru condamnarea lui Codreanu la 10 ani muncă silnică şi încarcerarea pe lungi termene a tuturor şefilor legionari pe care s-a putut pune mâna. (pag. 136)Este cunoscut rolul ticălos pe care Nicolae Iorga l-a jucat în arestarea, condamnarea şi (prin instigare) uciderea monstruoasă a lui Corneliu Zelea Codreanu. O atitudine de o răutate diabolică din partea unui mare savant român, lider al tineretului naţionalist la începutul secolului XX. Pare de necrezut! Metamorfoza morală şi politică a lui Iorga începuse însă cu mult înainte - orgoliul nemăsurat, egoismul feroce l-au dus în mod constant la acte de răutate personală şi la multe compromisuri politice, eşuând în cele din urmă ca piesă de decor a dictaturii carliste. Dictatură care, în mod nesperat, i-a oferit un rol „activ”, de unealtă a eliminării Căpitanului.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Dragostea, ca mijloc de cunoaştere

„Iubirea, în existenţa umană, constituie chintesenţa valorilor moral-spirituale şi metafizice şi răstoarnă ordinea prin faptul că omul trebuie, mai întâi, să iubească şi după aceea să cugete. Am zis că răstoarnă ordinea, zicem mai bine că reinstaurează adevărata ordine a lucrurilor aşa cum s-a procedat în timpurile supraistorice sau anteistorice, paradisiace, când ordinea era dirijată nu de legi şi norme, ci de iubire şi credinţă, din care emanau cunoaşterea, ştiinţa şi înţelepciunea”.

Poate că este nedreaptă acuzaţia adusă lui Immanuel Kant de către unii raţionalişti, acuzaţie potrivit căreia sistemul său asupra teoriei cunoştinţei este un agnosticism. De asemenea, credem că încercarea raţionaliştilor de a fundamenta o epistemologie pe baza exclusivă a datelor raţiunii este total nejustificată. Tentativele filosofului de la Königsberg, prin cercetările sale duse până la ultimele lor consecinţe, de a stabili posibilităţile raţiunii, ca şi ale experimentului în vederea unei rezolvări a acestei spinoase probleme, sunt demne de luat în seamă. Şi de ce să nu fim corecţi şi să privim adevărul în faţă! Immanuel Kant nu susţine că adevărul nu se poate cunoaşte - aceasta ar fi o incriminare pe care raţionaliştii au numit-o agnosticism. El susţine numai că raţiunea umană şi experimentul nu au capacitatea de a pătrunde în sferele de neatins ale adevărului. Această incapacitate provine din însăşi natura, din ontologia acestor instrumente. Dacă am exemplifica, ar avea următoarea înfăţişare: încercarea cuiva de a instala pe un drum de fier (de cale ferată) o căruţă care este destinată a merge pe un drum de ţară sau chiar asfaltat şi care să fie trasă de doi cai. Revenind la argumentele lui Kant, trebuie să avem în vedere faptul că el consideră universul compus din două realităţi, şi anume: din numen şi fenomen sau lume numenală şi lume fenomenală. Kant îi mai spune numenului şi lucru în sine. Pentru el, lumea numenală este o lume aparţinând metafizicii, iar lumea fenomenală este o lume aparţinând fizicii. Instrumentele propuse pentru cunoaştere atât de raţionalişti, cât şi de empirişti aparţin, prin esenţa lor, fizicului nostru. Despre raţiune, Mircea Eliade spunea cândva că “nu este altceva decât o manifestare subtilă a materiei”, iar experimentul este o punere în mişcare a simţurilor noastre cu care unii filosofi au avut pretenţia să cunoască lucruri dintr-o altă lume decât aceea cărora aparţin aceste simţuri. Totuşi, Kant nu lasă problema fără răspuns şi el indică o soluţie. Raţiunea, ca şi experimentul nu pot pătrunde în lumea lucrului în sine, în lumea pură a metafizicii. Dar cu ce operăm atunci, acolo? El răspunde: cu credinţa. Răspunsul său se încadrează perfect în viziunea sa protestantă. Kant era şi teolog, un teolog protestant.

În Critica raţiunii pure, filosoful german inserează următoarele în legătură cu această disponibilitate a sufletului omenesc: „credinţa într-un Dumnezeu şi într-o altă lume este atât de împletită cu simţămintele mele morale, încât pe cât de puţin există pericolul de a pierde simţăminte morale, tot pe atât de puţin mă tem că mi-ar putea fi smulsă vreodată credinţa, singura dificultate care se prezintă aici este că această credinţă raţională se fundează pe supoziţia unor simţăminte morale”. Nu vedem de ce Kant consideră o dificultate faptul că credinţa se fundează pe supoziţia unor simţăminte morale? Noi vedem, dimpotrivă, dificultatea în considerarea căci credinţa este o credinţă raţională. Întrucât ea se fundează pe supoziţia unor simţăminte morale, aceasta nu contravine cu nimic spiritului şi viziunii creştine, aşa că în această privinţă filosoful nu ar trebui să aibă dubii. El aduce, totuşi, o soluţie mai aproape de adevăr. Structura lui înclinată spre cercetarea riguroasă îl determină să nu aibă înţelegere pentru mistică, pentru intuiţia mistică, pentru dragoste. El nu rămâne totuşi un pesimist. Mai pesimişti sunt raţionaliştii care, în drumul lor spre cucerirea piscurilor ameţitoare ale cunoaşterii metafizice, pleacă de la îndoială: dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Îndoiala este o stare sufletească care descompune, macerează, o stare care împinsă la consecinţele ei ultime, se transformă într-o stare de nihilism. Din această stare mai poate izvorî speranţa unei înviorări sufleteşti care să proiecteze, într-o lume a razelor, teritorii metafizice, din care poţi să explorezi cu încredere luminile adevărului? Greu de răspuns. Dar să admitem că poate cineva s-a putut desprinde din această capcană a îndoielii şi începe să păşeaşcă, cu paşi optimişti, în spaţiile siderale ale cercetării. Oare crede el că prin cugetare, prin raţiunea rece şi searbădă poate ajunge la esenţa vieţii, la esenţa adevărului, a fiinţei? De fiinţă nu te apropii cu raţiunea, ci cu un alt instrument pe care ni l-a pus la îndemână transcendentul. Acest instrument este dragostea, o stare de trăire, o existenţială. Marile drame sunt drame de ordin metafizic, drame care privesc direct aspectul transcendental al vieţii noastre. Noi nu ducem lipsă de cunoştinţe ştiinţifice, ci de o colaborare fericită, practică, în sens de operativitate, de eficienţă, de un mod teandric, cum a fost numită această inepuizabilă sursă de inspiraţie. Noul edificiu, dragostea, deşi nu este nou, este una dintre metodele fertile de cunoaştere pe care le-a cunoscut metafizica. Cele trei ramuri, efecte, stări şi beneficii fericit pe care cel ce le obţine, prin graţie, le trăieşte până la identificare, ridică această metodă pe culmea virtuţilor. Energie divină, pară de foc, căldură şi lumină, deschizătoare a porţilor paradisului regăsit, dragostea nu va muri niciodată şi va rămâne orizontul cel mai râvnit al tuturor celor care vor căuta să se apropie de focul etern al adevărului absolut. Primul efect al dragostei este trăirea virtuţilor, o liniştire totală a conştiinţei, acea ardere, acel catharsis care ne umple fiinţa de bucuria prezenţei divine. Stare câştigată printr-un lung şi acerb proces de purificare, dragostea se cere trecută prin focul purificator al arderii tuturor patimilor care ne ţin legaţi de un nefericit destin teluric. Al doilea efect este pătrunderea cu ajutorul ei, prin acea stare de fuziune, de tranzienţă, de legătură nevăzută între noi şi Adevărul Absolut, între subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut, în zona unde Adevărul se revelează. În Răsărit, potrivit lui Lucian Blaga, nu omenescul urcă, ci transcendentul coboară, ne învăluie cu căldura lui, ne sofianizează, adică ne umple de înţelepciune. Misterul acestei cunoaşteri nu are egal între toate sistemele gnoseologice şi epistemologice din lume. Extazul cunoaşterii este sinonim, ca prezenţă şi ca timp, cu extazul fericirii. De aici rezultă al treilea efect: trăirea anticipată a paradisului ceresc, a fericirii de după moarte, a eternizării noastre, căci aşa cum ne-am statornicit viaţa spirituală în această lume, aşa călătorim pe drumul veşniciei. Numai dragostea este capabilă să ne eternizeze, să ne facă apţi pentru o călătorie fără sfârşit, să ne confere fericirea mult visată. Acestei nostalgii a întoarcerii noastre către origini, către vatra spirituală din care am ieşit, îi corespunde, fără putinţă de tăgadă, această complexă stare de beatitudine pe care o numim dragoste. Putem spune că dragostea se numără chiar printre sentimentele înnăscute, precum o idee de comuniune cu semenii, idee reconfortantă şi fundamentală pentru orice viziune antisolipsistă. Privită din acest unghi de vedere, dragostea nu mai poate fi considerată ca ceva exclusiv de natură umană - deşi face parte integrantă din structura fiinţei umane -, originea ei fiind transcendentă, divină. O existenţială a cărei sorginte transcende umanul şi se încadrează în galeria pleromei energiilor divine. Este, deci, dragostea un dar ceresc, o graţie sau o virtute a omului? În metafizica creştină, trebuie să ne ferim a încorseta noţiunile. Sfera de interpretare, de cuprindere a unei noţiuni, virtuţi sau valori este aşa de largă încât avem impresia - iar dacă greşim nu o facem cu rea credinţă - că atunci când marele gânditor Augustin a dat ideilor numele de universalii, nu a avut în vedere numai valoarea universală a lor, ci mai ales posibilitatea de formulare a lor. E adevărat că nu trebuie să mărim spectrul hermeneutic până la a cădea în erezie. În acest caz s-au înregistrat numeroase abateri. Şi astfel se ridică următoarea întrebare: orice om se poate învrednici de acest minunat dar ceresc? Desigur, dar numai dacă îndeplineşte anumite condiţii. Acestea ţin de aspectul moral al problemei. Cum nu poţi să iei într-un vas murdar apa dintr-un izvor de munte, curată ca lacrima ochilor, tot aşa nu poate coborî în sufletul nostru o aşa de înaltă virtute dacă, în prealabil, nu am pornit la un proces de purificare care să ne apropie de omul paradisiac şi care nu reprezintă decât o adevărată asceză, o luptă titanică cu patimile, cu gândurile şi imaginile necurate. Acest proces este un proces de dematerializare, căci tot ce nu intră în domeniul sacru al vieţii are o acţiune nefastă, aceea de a depune pe sufletul nostru - Sfinţii vorbesc de mintea umană - nişte pete (de materie) care opacizează puterile interioare, în sensul de a nu mai fi apte atât să primească graţia divină, cât şi să cunoască, prin iubire, adevărurile transcendente.

Trebuie să amintim aici o facultate a sufletului uman care joacă un rol important în procesul de purificare, fără a cădea, însă, în voluntarism. Această facultate este voinţa. Educaţia ei, mai ales pentru firile sentimentale, este un lucru care nu trebuie deloc neglijat. Voinţa poate fi educată în două direcţii: activă şi în direcţia de stăpânire. Urmează deci două căi: de realizare a unor deziderate pe care ni le propunem şi a doua cale, cea de stopare a unor porniri. Pentru toate acestea, este nevoie de o introspecţie în viaţa noastră. Următoarea etapă este cea a războiului nevăzut cu noi. Rezultatul acestei asceze este statornicirea unei stări de linişte sufletească, de împăcare cu noi înşine, cu conştiinţa noastră şi cu Dumnezeu. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului sădit de Dumnezeu în grădina paradisului devine pentru noi piatra de încercare a raporturilor noastre cu Creatorul, precum şi piatra de temelie a adevăratei cunoştinţe. Piatră de încercare, în sensul că Dumnezeu îi pune omului în faţă alternativa: să-l recunoască drept Creator şi Stăpân al Universului, ascultând de porunca Sa, sau să se lase condus în eroare de tentaţiile puterilor răului de a nu-i respecta poruncile, incitându-l că va deveni şi el asemenea lui Dumnezeu. Cele două aspecte ale existenţei omului (în devenire) sunt legate indestructibil unul de altul, întrucât Dumnezeu vroia să stabilească în universul creat de el o ordine şi o armonie fără de care desfăşurarea vieţii nu putea avea loc. Ascultarea din dragoste era elementul care garanta aceste raporturi. În al doilea rând, Dumnezeu indică un mod de cunoaştere diferit faţă de cel pe care au fost tentaţi primii oameni să-l adopte. Modelul propus de Creator era modelul cunoştinţei prin trăire mistică, prin dragoste, pe când ei au ales tocmai modelul raţionalisto-empirist. Textul din Geneză este elocvent: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”. Şi acest lucru s-a adeverit, căci textul precizează mai departe: “Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul”. Ascultând de porunca lui Dumnezeu, omul ar fi rămas pur, dar căzând în păcatul neascultării, i se instalează în suflet conştiinţa binelui şi a răului, lucru de care nu ar fi avut nevoie în starea paradisiacă. Starea următoare este o stare de durere, de tristeţe, de regret şi de frică, căci apariţia conştiinţei binelui şi a răului nu i-a liniştit sufletul, ci, dimpotrivă, i-a mărit drama, inserându-i sentimentul tragic al existenţei.

Totuşi, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om şi i-a promis un răscumpărător, pe Fiul Omului, care, prin jertfa sa, îi arată omului calea restaurării sale. Restaurarea omului nu este altceva decât descoperirea acestui miraculos instrument sau mijloc de cunoaştere a adevărurilor, care este dragostea. Deci instalarea dragostei în viaţa unui om nu are loc decât în urma răstignirii, a jertfirii tuturor plăcerilor noastre. Iubirea devine, astfel, cel mai eficient şi operativ mijloc de cunoaştere. Operativ nu prin obiectivizarea operaţiunii de cunoaştere, căci cunoaşterea metafizică nu este o cunoaştere obiectivă, ci ea este un proces subiectiv. Întrucât obiectul cunoaşterii este lumea metafizică, este firesc ca subiectul cunoscător, precum şi procesul acestei cunoaşteri, să fie subiective. De aceea, toate metodele de cunoaştere, amintite mai sus, ca şi formele de pătrundere în sfera obiectului de cunoscut, se învârtesc în jurul acestui obiect, neavând posibilitatea de a intra în natura intimă a obiectului. Singura metodă care ne duce evident la împlinirea unei adevărate cunoaşteri este dragostea. Aceasta are capacitatea de a realiza osmoza dintre subiect şi obiect, unirea subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut, stare în care adevărul, cu toate tainele lui, i se descoperă prin revelaţie subiectului. Niciodată raţiunea, şi mai ales experienţa, nu vor putea pătrunde în teritorii inaccesibile. În primul rând că raţiunea fiind un element care lucrează cu judecăţi, prin deducţii, ne-ar putea face doar serviciul de a ne cataloga datele culese prin intuiţii, de a le organiza şi propaga, iar experienţa să ne ofere concluzia că orice lucru este efectul unei cauze, conducându-ne la cauza cauzelor, care este fiinţa supremă, Adevărul Absolut. Dar aceasta înseamnă numai să postulăm că el există. Dar cum există? Care este esenţa lui? Cum lucrează? Cum a creat lumea? Cum o guvernează? Ce finalitate i-a dat? Care este raţiunea tuturor lucrurilor? Răspunsurile la toate aceste întrebări raţiunea şi experienţa nu ni le pot furniza.

În acest caz, dragostea devine piatra unghiulară, piatra de temelie a comuniunii noastre, pe plan vertical cu Dumnezeu şi cu tot ceea ce se leagă de El şi de adevărurile ce emană de la El, iar pe plan orizontal, comuniunea cu semenii noştri şi cu raţiunile lucrurilor create, acea etapă a iluminării noastre. Astfel, dragostea se transformă într-un instrument de cunoaştere metafizică care operează prin aşa-zisele intuiţii mistice. Acestea sunt nişte trăiri, nişte stări existenţiale de mare intensitate interioară, rod al dezegoizării totale a vieţii noastre şi din care mai ales orgoliul, ce desparte cei doi poli ai procesului de cunoaştere, a fost definitiv abolit. Orgoliul de a cunoaşte magic, adică prin voinţă şi mijloace proprii şi de a deveni asemenea Creatorului ne-a întunecat mintea, pierzând nu numai cunoştinţa adevărului prin revelaţie, dar şi fericirea paradisiacă. Prin urmare, avem două moduri de cunoaştere: unul mistic, prin dragoste, respectiv ascultare, care ne garantează cunoştinţa adevărului şi a vieţii, şi un mod magic, prin raţiune şi experienţă, generate de orgoliu. Prin intermediul primului mod, cunoaştem totul, prin cel de-al doilea, nu numai că nu am câştigat nimic, dar am pierdut totul. Prin modul mistic, cel de trăire spirituală, un mod paradisiac, aveam şi fericirea, o stare de iubire permanentă, cunoştinţa, în timp ce prin modul modul magic, care a devenit luciferic, fericirea a fost înlocuită cu starea de frică, de ruşine, provocând o întreagă suferinţă şi o permanentă existenţă tragică.

George Popescu Glogoveanu  

divider



Din poezia exilului

Rugăciune pentru rănile ţării

Nu da Doamne, nici unui duşman

Suferinţa noastră dintr’un an

Şi ne iartă nouă dacă plânge

Inima din noi de-atâta sânge.

 

Pâinea noastră coaptă’n bunătate,

Dă-ne-o nouă ca şi pân’ acum,

Fă-ne, Doamne, prin durere drum

Ca unei corăbii pe’noptate.

 

Lasă‘ncet din cerul Tău să cadă

Pacea peste noi, ca o zăpadă

Şi pe-o rază de luceafăr mare

Dă-ne semn de milă şi’ndurare.

 

Dintr’un cap în celălalt al zării

Abătut cândva la o răscruce,

Umilit ca Fiul Tău pe cruce,

Zace’n lacrimi trupul rupt al Ţării.

 

Pică-i Doamne din uleiul Sfânt

Peste rănile cioplite în pământ

Şi înalţă din puterea gliei

Chipul cel rotund al României

Vintilă Horia 

divider



Predeal, Cetatea Martirilor Legionari

În fiecare an, în apropierea datei de 22 septembrie, Cetatea Martirilor Legionari se trezeşte la viaţă, eroii se întorc de dincolo de istorie, din veşnicie, şi coboară la mormintele lor de la Predeal pentru a sta în rând cu cei care vin să le aducă cinstire.

Căpitanul a iubit Predealul! L-a iubit atât de mult, încât i-a hărăzit încă din 1937 un loc unic în memoria neamului românesc, acela de a fi mormânt pentru elita legionară decimată de prigoanele duşmane: „În era legionară se va zidi aici o mânăstire a neamului unde vor fi îngropate toate osemintele eroilor şi martirilor Mişcării”. Era legionară a venit în 1940 şi a durat numai 4 luni. Era aceasta atât de scurtă şi confruntată cu probleme politice, sociale şi economice majore, a fost cea care a salvat demnitatea şi existenţa neamului în secolul XX. Horia Sima, Comandantul, a făcut posibilă existenţa acestei ere, salvând pentru totdeauna numele, osemintele şi mormintele legionarilor asasinaţi în Prigoana cea Mare.

Septembrie 1940. Predealul devine Cetate a Martirilor, primind în pământul său binecuvântarea sângelui tânăr vărsat pentru neam şi Hristos. În primele zile ale guvernării legionare sunt aduse aici osemintele celor 46 legionari asasinaţi la Miercurea Ciuc. Au fost deshumaţi rapid, noaptea, la lumina reflectoarelor, că să poată fi scoşi cu ultima garnitură de tren din Ardealul răpit prin Dictatul de la Viena. Trenul ajunge la Predeal, iar sicriele sunt duse pe ultimul drum către Cimitirul Legionar amenajat în curtea Mănăstirii Sfântul Nicolae Predeal.

Octombrie 1940. La finele acestei luni sunt aduşi şi reînhumaţi la Predeal:

– cei 33 legionari asasinaţi la Vaslui, deshumaţi din gropile comune în care fuseseră aruncaţi, cu un an înainte, în apropierea lagărului- 6 legionari asasinaţi în Cadrilater, în cele două judeţe cedate Bulgariei prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940, Durostor şi Caliacra- 21 legionari asasinaţi la Bucureşti şi arşi la Crematoriul Cenuşa: Nicoleta Nicolescu, Vasile Christescu, Victor Dragomirescu, echipa Nadoleanu, echipa Miti Dumitrescu etc, a căror cenuşă a fost recuperată din hrubele satanice- 2 legionari asasinaţi pe judeţe în 21/22 septembrie 1939 Noiembrie 1940. Se fac ultimele înmormântări în Cetatea Martirilor Legionari:

– în 8 noiembrie: Eugen Necrelescu şi Valeriu Aron, morţi în urma unui accident de circulaţie- în 14 noiembrie: Carol Căzănescu şi Gheorghe Tărău, căzuţi la Bucureşti în timpul atacului dat asupra sediului Mişcării de gruparea condusă de Prof. Codreanu

De atunci porţile Cetăţii s-au închis pentru totdeauna, păstrând în pântec osemintele şi cenuşa celor 112 eroi legionari. Întru veşnica lor pomenire ne adunăm an după an la porţile Cetăţii lor. O Cetate rămasă în timpul comunismului fără morminte şi fără cruci, străjuită de un singur monument ridicat după 1990. Aici facem pomenire pentru cei 112 şi pentru toţi ceilalţi legionari căzuţi în prigoana din 1939, în total peste 250 de eroi martiri.

Anul acesta sărbătoarea Cetăţii a avut loc duminică, 23 septembrie, începând cu Sfânta Liturghie şi continuând cu slujba de pomenire, agapa, cântecul şi apelul morţilor. Luându-ne rămas bun prin salutul nostru camaraderesc, cei veniţi la ziua Cetăţii am încheiat sărbătoarea la cabana Trei Brazi ce ascunde o altă poveste legionară... Camarazii de la Predeal - PREZENT! Camarazii căzuţi în Prigoana cea Mare - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Pe urmele martirilor... 29 - 30 septembrie 2018 - Râmnicu Sărat, Focşani, Nicoreşti, Bârlad, Buhuşi, Bacău

Ca în fiecare an, ultimul weekend al lunii septembrie ne duce pe urmele martirilor într-un traseu memorial ce începe la Râmnicu Sărat şi sfârşeşte la Bacău. Pe parcursul lui se fac slujbe de pomenire, se înfăşoară în tricolor morminte, se învăluie în rugăciune monumente, se intră cu evlavie în casele martirilor, se împart ofrande şi florile sunt stropite cu lacrimile durerii şi cu apa recunoştinţei.

Râmnicu Sărat: slujbă de pomenire la Monumentul ridicat după 1990 în memoria celor 13 legionari asasinaţi în temniţa Râmnicului, în noaptea cumplitul masacru carlist 21/22 septembrie 1939, cântec, agapă şi apelul morţilor: Gheorghe Apostolescu, Ion Banea, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Clime, Paul Craja, Bănică Dobre, Gheorghe Furdui, Gheorghe Istrate, Mihail Polihroniade, Aurel Serafim, Sima Simulescu, Alexandru Christian Tell, Neculai Totu. Focşani: pomenire de 3 ani pentru o mare doamnă a demnităţii româneşti şi legionare, Olga Blănaru Iordănescu, dimpreună cu întreaga familie Hristache Solomon şi cu toţi pătimitorii focşăneni.

Nicoreşti: comemorarea anuală a familiei martire Iordache, la Troiţa ridicată în memoria lor în faţa casei bătrâneşti, vizitarea casei şi închinare la mormântul familiei din cimitirul comunei, mormânt văduvit de o parte din cei ce se cuveneau să odihnească aici: Monahia Mihaela Iordache zace în gropi neştiute la Ciuc, Bădiţa Nicoară îşi doarme veşnicia la Predeal...Bârlad: parastas la mormântul duhovnicului misticilor din Aiud, Părintele Vasile Serghie, pomenit alături de toţi eroii şi patimitorii bârlădeni ce s-au jertfit pe altarul Legiunii în focurile dictaturilor secolului XX.

Buhuşi: o cruce într-o margine de drum, pustietate şi unduirea pădurii din apropiere, îngemănată cu şoaptele lanului de grâu ce o priveşte de pe celalată parte a şoselei aproape necirculate, închinare şi rugăciune pentru tinerii Vasile Avădanei, Nicolae Mălinici şi Vasile Puiu, asasinaţi aici în 21/22 septembrie 1939, dar neuitaţi de ucenicii bădiei Petru Baciu.

Bacău: parastas de 1 an pentru fostul deţinut politic Petru C. Baciu, pentru cei trei legionari - Alexandru Mandache, Constantin Antonovici, Mircea Condopol - ucişi de regimul carlist în 21/22 septembrie 1939 în judeţul Bacău şi pentru toţi camarazii băcăuani, pelerinaj la mormintele lor cu candele, tricolor, gânduri bune şi cântece verzi.

Două zile de jertfă şi bucurie, oboseală şi mângâierea împlinirii unei obligaţii morale pe care generaţia noastră o datorează generaţiei lor. Mulţumiri tuturor celor care au făcut acest traseu al memoriei şi celor care ne-au întâmpinat în cele şase locuri cu dragoste şi implicare.

 

divider



Nicolae Purcărea - 3 ani de la mutarea în veşnicie

Sâmbătă 22 septembrie 2018 a avut loc la Braşov slujba de pomenire pentru fostul deţinut politic Nicolae Purcarea, la 3 ani de la mutarea lui în Legiunea Cerească. Parastasul a avut loc la Biserica Sfânta Treime din Şcheii Braşovului şi apoi la mormânt. Cei care l-au cunoscut şi iubit s-au aflat şi în acest an în jurul crucii sale, îmbrăţişând-o şi învăluind-o în rugăciuni şi cântec. „Plânge printre ramuri luna, nopţile-s pustii... noi mereu te plângem frate...” Nicolae Purcărea a răspuns PREZENT la chemarea noastră alături de Eugenia Fuică Purcărea, Traian Trifan, Nicolae Niculescu, Aurel Ursu, camarazii de credinţă şi ideal ce odihnesc împreună în pântecele aceluiaşi cimitir braşovean.

 

divider



In memoriam Dumitru Oniga† 20 octombrie 2016

Lacrimile curg şuvoi, Plânge inima din noi:Camaradul nostru drag

A păşit pe-al morţii prag.

De copil a cunoscut

Nedreptăţi ce l-au durut, Închisorile,calvar, Totuşi, ne-a lăsat în dar

Din al florilor potire- negustând al lor nectar -Versuri calde de iubire

Pentru-a Neamului Unire.

Viaţa i-a fost pildă vie

De virtuţi, mucenicie...Doar credinţa-n Dumneezeu

Întăritu-l-a mereu.

Astăzi ni s-a dus la Domnul, Dulce-am vrea să-i fie somnul!

Pentru Neamul său se roagă

Pentru România-ntreagă.

Lângă-al lui mormânt, Facem legământ:Nu uităm de elŞi-l luăm model, Călăuză vie

Viaţa lui ne fie!

Dumitru, Prezent!

Taţiana Vlad Guga(versuri compuse în timpul înmormântării)

Iisusde Dumitru Oniga

Iisus a fost cu mine în celulă, În beciuri împuţite, mocirloase, Ne-a ros rugina, fierul pân-la oase

Ostracizaţi între bătăi şi hulă.

Călăii? Brute crude, ticăloase, Ne copleşeau c-o ură nesătulă, Nicio durere nu era destulă

În râvna lor cu sfichiuri veninoase.

Înlănţuiţi de gratii şi zăvoare, Între totrură chin şi pătimire, Prin crăpături cerşeam un strop de soareŞi deplângeam a veacului sluţire.

Iar El mă implora pentru-ndurare

Să iert şi să răspund doar cu iubire.

Suceava, 28 iulie 1996

 

divider