Fundatia George Manu

Editorial
* 22 Septembrie - Ziua eroilor şi martirilor legionari
Opinii
* Infracţiunea de a iubi
Articole generale
* Căpitanii în destinul românesc
* Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (I)
Istorie
* MITI DUMITRESCU
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (V)
* Flori de aur din Maramureş (64)
* România şi sfârşitul Europei (29)
* Liceenii pe Canal - Brigada K 4 - Reversul
* SCRISOAREA LUI MITI DUMITRESCU CĂTRE FAMILIA SA
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea anuală de la Mislea 2019
* Comemorările anuale de la Aiud şi Gherla 2019
* Cuvântul Dlui. Jacques Iamandi, la Aiud
* Comemorarea de la Predeal 2019
* Cuvântul părintelui Marius Vişovan, la Predeal
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 9 septembrie 2019


22 Septembrie - Ziua eroilor şi martirilor legionari

„În ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor şi martirilor legionari, se vor face rugăciuni la toate bisericile din ţară. La ora 10 dimineaţă, în Capitală, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sarat, la Vaslui, la Predeal şi pe întreg cuprinsul ţării unde au căzut martirii noştri, vor lua parte legionari din aceste localităţi.

Cu conducerea şi organizarea pelerinajelor, sunt încredinţaţi Profesorul Tase, la Bucureşti, Bartolomeu Livezeanu, la Râmnicu-Sărat, Toma Simion, pentru Vaslui şi Vasile Iovin, pentru Predeal.

Cu acest prilej voi fixa câteva norme de viaţă legionară, cerute de jertfa lor şi legate de asprimea vremurilor pe care le trăim.”

Horia Sima, Bucureşti, 19 Septembrie 1940

Pe mormintele Eroilor

„Ce să aducem?

Flori? Aduceţi, dacă vreţi. Dar ei nu le vor.

Lacrimi? Plânsul nostru e o uşurare pentru noi, nu e ce le trebuie.

Pe mormintele eroilor să aducem, în sufletele noastre, ecoul înalt răscolitor al credinţei şi jertfei lor sublime.

Să aducem încruntarea tăcută a gândului hotărât de a înfrunta moartea pentru Adevărul răstignit de nemernici, pentru Dreptatea pălmuită de făţarnici, pentru Neamul prigonit de vitregia vremurilor şi trădat de lăcomia şi laşitatea cârmuitorilor.

Asta e închinarea ce li se cuvine. Asta chiamă şi coboară în noi la luptă puterile sufletului lor ceresc.”

Prof. Ion Găvănescul, 21 septembrie 1940

Cu fruntea sus!

„Aşa au căzut sutele de legionari în primele ceasuri ale zilei aceleia de 22 septembrie 1939.Au căzut cu gândul datoriei împlinite, cu gândul jertfei rodnice.

Pe oricare din ei l-ai fi întrebat dacă e gata să moară el, de bună voie, pentru ca să piară îngerul răului, ar fi răspuns fără şovăire: DA! Oricare ar fi fost gata să ia locul lui Miti Dumitrescu. Sufleteşte, toţi au acelaşi merit în curmarea răului. Toţi cei căzuţi, şi încă mulţi alţii, au dorit moartea lui Armand Călinescu. Fapta camarazilor lor era fapta lor. Fiecare din miile de legionari a apăsat pe trăgaciul revolverului liberator.

De aceea, când gloanţele mitralierelor secerau vieţile legionarilor, ele culegeau doar rodul jertfei acceptate de fiecare în adâncul sufletului lor, a jertfei dorite.

Pentru cei căzuţi gloanţele nu însemnau o pedeapsă, ci o binecuvântare dorită. Ele săvârşeau cununia lor cu moartea legionară.

Şi la cununie, mirii merg cu fruntea sus”.

Grigore Manoilescu, 22 septembrie 1940

 

divider



Infracţiunea de a iubi

Binecuvântate au fost zilele de 28-29 septembrie din acest an! Plutea un duh de pace peste colinele blânde ale bătrânei noastre Moldove... Iar nouă ni se părea cu atât mai înfiorătoare sinistra noapte de 21-22 a altui septembrie, când stăpânitorii întunericului şi-au trimis călăii să omoare 252 de oameni care aveau o vină de neiertat: Îl iubeau pe Domnul nostru Iisus Hristos şi iubeau neamul românesc

Comemorarea anuală şi pomenirea întru Domnul a martirilor seceraţi de gloanţele slugilor diavolului, comemorare organizată de Fundaţia Prof. George Manu a început în Muntenia, la cimitirul din Râmnicu Sărat, unde a fost ridicat un monument spre amintirea şi cinstirea căpeteniilor legionare ucise în închisoarea din oraş: Alecu Cantacuzino, Ion Banea, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Bănică Dobre, Alexandru Tell, Paul Craja, Sima Simulescu, Mihail Polihroniade, Aurel Serafim, Gheorghe Furdui, Gheorghe Istrate, Gheorghe Apostolescu. Slovele scrise pe cruce dau mărturie asupra faptului că ei făceau parte din elita intelectualităţii româneşti, au fost omorâţi fără milă, în floarea vârstei, dar vor fi mereu prezenţi în inimile noastre, aşa cum am răspuns la apelul lor şi le-am căutat cântecul amintirii, după slujba de pomenire.

Temniţa din Râmnic, acum dărăpănată şi lăsată parcă în grija nimănui, în ciuda unei vagi intenţii de consolidare şi recondiţionare, e cunoscută prin metoda „originală” de tortură aplicată deţinuţilor politici de către torţionarii comunişti: izolarea şi tăcerea absolută, o tăcere menită să-i scoată din minţi pe cei întemniţaţi. Nu se mai cunosc pe zidurile curţii interioare urmele gloanţelor ce i-au doborât pe martirii Legiunii, însă pietrele nu vor tăcea niciodată. Nădejdea noastră s-a întărit mai ales, descoperind că în acea singurătate un om al lui Dumnezeu a umplut o încăpere de la intrare cu icoane şi candele. El, paznicul unei închisori fără deţinuţi, a înţeles că numai Domnul cu Sfânta Lui Maică, împreună cu sfinţii, ar putea păzi de uitare acel loc al suferinţei mântuitoare.

Pelerinajul nostru a continuat în Moldova. Am trecut Milcovul la Focşani. În cimitirul sudic al oraşului ne-am oprit la cavoul familiei Hristache Solomon pentru următoarea pomenire. Personalitate excepţională, mare proprietar de pământ şi vie, secretar al Primăriei Focşani şi preşedinte al Curţii cu Juri din localitate, „bătrânul” Hristache a aderat la Legiunea Arhanghelul Mihail încă de la înfiinţarea acesteia, la 24 iunie 1927, prezidând adunarea solemnă de depunere a jurământului din 8 noiembrie, acelaşi an. Ales membru în Senatul Mişcării, a fost unul dintre susţinătorii financiari ai acesteia şi un apropiat al Căpitanului, de care şi-a legat destinul până la moarte. A participat la campaniile electorale din 1931-1932, în ultima fiind bătut groaznic cu ciomege de bandele naţional-ţărăniste. A fost arestat în două rânduri împreună cu Căpitanul (a doua oară şi cu alţi fruntaşi legionari) şi a fost răpus de cancer în 1935. Fiica lui, Valerica, a fost soţia inginerului Ioan Blănaru, Comandant al Bunei Vestiri.

Celor ce vor spune că aceste lucruri sunt deja ştiute, le răspundem că degeaba le ştim dacă nu ne reamintim, cu credinţă şi cu dragoste. Viaţa unor astfel de oameni ar trebui scrisă cu literele iubirii în calendarul inimii tuturor românilor.

La Nicoreşti am fost primiţi în casa familiei Iordache, o familie de martiri şi pătimitori ai neamului românesc. La monumentul frumos lucrat în lemn din faţa curţii i-am pomenit, între alţii, pe bădiţa Iordache Nicoară, asasinat la Miercurea Ciuc, în noaptea de 21-22 septembrie 1939 de către slugile regimului carlist şi pe sora lui, maica Mihaela Marieta Iordache, moartă în aceeaşi temniţă, devenită comunistă, din Miercurea Ciuc, în aprilie 1962. Dumnezeu a rânduit în chip minunat pentru ei, mai mult decât legătura firească între frate şi soră: o unire întru jertfă dincolo de timp şi o soartă asemănătoare pentru a ne arăta că duşmanii lui Hristos, indiferent de vremuri, sunt mereu aceiaşi. Am stat apoi la masă şi am ascultat mărturia fiicei lui Victor Chirulescu, secretar de stat la Agricultură în guvernarea legionară şi ne-am recules la mormântul familiei.

Aşa am înţeles că relaţia apropiată a Căpitanului cu membrii unei familii însemna schimbarea definitivă a vieţii acestora, însuşirea idealurilor şi convingerilor legionare şi asumarea jertfei.

Spre seară am ajuns la Bârlad, unde ne-a fost şi masul. Eram adunaţi, în lumina agonică a amurgului, într-un cimitir parcă nesfârşit, la mormântul părintelui Vasile Serghie, duhovnicul „misticilor” legionari din temniţa Aiudului. Un preot tânăr slujea cu multă râvnă pomenirea celui plecat între sfinţi. Numai preotul acesta, dintre cei care au oficiat pomenirile, a spus „Prezent!” şi a cântat cu noi.

Niciodată nu am cunoscut o ospitalitate fără rezerve ca aceea a prietenilor fundaţiei din Bârlad, nici nu am crezut că aşa ceva ar putea să existe. Oamenii aceştia care ne-au găzduit, ne-ar fi pus şi sufletul pe masă; nu avem cuvinte să le mulţumim.

Duminică dimineaţa am plecat degrabă să prindem Sfânta Liturghie la Mănăstirea Ciolpani de lângă Buhuşi. În biserică ne-am apropiat cumva de poarta cerului, dincolo de care ne zâmbeau cei pomeniţi şi cei ce urmau a fi pomeniţi.

O cruce de fier se înalţă la marginea drumului ce duce către Mănăstirea Runcu, însemnând locul unde au fost împuşcaţi, la 21/22 septembrie 1939, de către criminalii regimului, Nicolae Mălinici, Vasile Avădanei şi Vasile Puiu. Mormintele lor nu se mai ştiu, după cum nu se ştiu nici mormintele lui Mircea Condopol, Alexandru Mandache, Constantin Antonovici, ucişi la Bacău, cele ale lui Nicoale Voinea şi Petre Marin, asasinaţi la Adjud (?)

Poate că Dumnezeu are să ni le descopere când Îi va fi voia. De data aceasta jertfa de pomenire a celor din Fundaţie s-a adăugat la jertfa băcăuanilor, veniţi la cruce înaintea noastră. Era pe la nămiez, soarele ardea deja cu putere şi preotul întârzia. O oarecare nelinişte se furişa în noi, însă nu izbutea să ne stingă dulcea flacără ce ne lumina inimile. În sfârşit, a apărut preotul şi slujba a început. Un preot care vorbea cu Dumnezeu aşa cum ai vorbi cu bunica, arătându-i în detaliu şi lămurind-o ce trebuie să facă.

Pe urmă am făcut pomeniri în Bacău, mai întâi la Cimitirul Central, la mormântul lui Petru C. Baciu, fostul şef al legionarilor din judeţ, marele luptător anticomunist şi mărturisitor creştin care a cunoscut, vreme de mai bine de două decenii, suferinţa grea a detenţiei, în închisorile antonesciene şi comuniste; apoi în cimitirul Izvoare, împreună cu familia lui Nicolae Păduraru, camaradul lui Petru Baciu, organizator al rezistenţei anticomuniste din munţi, condamnat la 7 ani de temniţă grea, unde a îndurat neînchipuite torturi. Au fost comemoraţi şi pomeniţi la mormintele lor şi legionarii ale căror morminte nu s-au aflat încă.

În buna tradiţie românească, am fost învitaţi de familia Păduraru la un praznic îmbelşugat, întru pomenirea morţilor dragi. Le mulţumim din inimă pentru primirea deosebit de călduroasă.

Am încheiat ziua la Adjud, într-un colţ de cimitir, la mormântul uitat al lui Vasile State, căzut şi el victimă, alături de Nicolae Voinea şi Petre Marin în acea cumplită noapte de septembrie. După pomenire, am văzut cum prietenii noştri curăţă cu mâinile goale pământul depus pe piatra tombală şi smulg buruienile.

Nu a fost deloc uşor să ne luăm rămas-bun.

Zilele de 28-29 septembrie 2019 mi-au întărit convingerea că aceşti martiri au reprezentat nobleţea autentică a neamului nostru, stâlparea înflorită a poporului român. Gândul la ei e răscumpărător pentru fiinţa noastră naţională; ne redă demnitatea şi bucuria de a fi noi înşine.

Din iubirea lor interzisă se împărtăşeşte acum dragostea celor care îi păstrează în amintire. Niciodată nu mi-a fost dat să văd, ca în zilele acestea, atâţia oameni cu adevărat buni, atâta iubire necontenit revărsată din inimile lor. Programul Fundaţiei „Profesor George Manu” a fost o lecţie a iubirii întotdeauna biruitoare.

Prof. Gruie Piticar 

divider



Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (I)

Un chip de copil transfigurat de emoţie, pe care o lume întreagă a putut vedea întipărite panica şi disperarea: „Cum îndrăzniţi să ne furaţi copilăria şi visurile?” Discursul Gretei Thunberg la ONU din data de 23 septembrie 2019 1 a împletit lacrimile cu furia. Politicienii lumii au fost somaţi să acţioneze acum, într-un mod radical şi lipsit de compromisuri pentru izbăvirea lumii de spectrul unei iminente apocalipse climatice, pe care oamenii de ştiinţă o tot propovăduiesc de 30 de ani încoace. Greta Thunberg are încă înfăţişarea unui copil, deşi a împlinit deja 16 ani. Competenţele ei în privinţa teoriilor ştiinţifice cu pricina sunt, desigur, nule. Dar ea crede în ele. O face sincer, cu toată fiinţa ei, fără să-şi dea seama că ar putea fi o biată victimă naivă. În primul rând a ambiţiilor părinţilor, dar şi a unor influente grupări de lobby ecologist, a mass-media sau a politicienilor care îi cântă în strună, pentru că le serveşte de minune interesele 2. Toate aceste cercuri au făcut dintr-o biată fată, uşor retardată în evoluţia ei biologică (nu şi intelectuală), suferind de o dereglare psihică (sindromul Asperger) care se manifestă printr-o fixaţie obsesivă, un adevărat profet al apocalipsei acestei noi religii care tinde să devină ecologismul panicard şi iraţional. Cei care au de profitat de pe urma ei i-au confirmat şi întărit obsesiile, i-au alimentat spaimele, au transformat-o într-o portavoce, fără să se gândească la consecinţele dezatruoase asupra sufletului acestei fiinţe neajutorate şi exploatată fără ruşine. Consecinţa? În discursul ei de la ONU, Greta Thunberg şi-a revărsat furia împotriva politicienilor, care chipurile nu acţionează cu suficientă hotărâre pentru a opri aşa-zisul dezastru climatic. Marioneta de care se folosesc aceştia riscă aşadar să scape de sub control, pretinzându-le ca faptele să le fie consecvente până la sânge cu retorica practicată.

Nu încape vorbă, ei merită să fie admonestaţi sever, dar din alte motive: în fapt sunt doar nişte şarlatani capabili să instrumentalizeze orice le serveşte interesul. Care, după cum vom vedea, este în primul rând unul de natură politică şi socială. Iar figura de copil a Gretei, împreună cu toţi copiii şi tinerii inconştienţi şi disperaţi că nu ar mai avea niciun viitor şi care ies pe străzi în numele mişcării „Fridays for Future” sunt nişte paravane minunate îndărătul cărora păpuşarii îşi văd de interesele lor. A văzut cineva oameni de ştiinţă care să fie cuprinşi de o asemenea disperare existenţială? Cu toate că semnalele de alarmă vin de fapt de la ei. Nu, pentru că aceştia … vor să-şi trăiască viaţa, sperând poate şi la cununa de lauri acordată „salvatorilor planetei”. Se gudură în faţa oricui le oferă mălai şi faimă. Ei primesc fonduri generoase pentru ca rezultatele cercetărilor lor să se plieze pe agenda politică a sponsorilor. Le convine să fluture ameninţarea, dar pe de altă parte să o lungească cât mai mult, pentru ca proiectele lor să continue să beneficieze de finanţare. Dacă ne-ar paşte apocalipsa climatică în următorii 10 ani, nu le-ar mai păsa lor de astfel de amănunte, de bani şi de lauri, ci ar fi primii care ar ieşi disperaţi în faţa întregii lumi, înaintea Gretei şi a adolescenţilor care o idolatrizează. De fapt, ei lansează avertismente catastrofice în care în mod evident nu cred pe de-a întregul. Ei ştiu că teoria lor nu e 100% dovedită, că există şi obiecţii semnificative, pe care le-ar dori cenzurate şi marginalizate, şi despre care vom mai vorbi. Sunt nişte false Casandre, care pe undeva cred în „dracul” de care vor să ne exorcizeze. Numai că în sinea lor probabil că nu îl consideră atât de negru, pentru a putea profita cât mai mult de statutul care le este oferit politicieni. În mod evident, interesele unora şi ale altora coincid, aşa că ceea ce vedem zi de zi nu ar trebui să ne mai surprindă.

În cele ce urmează voi încerca o analiză lucidă şi obiectivă a fenomenului la care asistăm în prezent şi care datorită atenţiei excesive pe care i-o acordă mass-media occidentală ne va urmări şi în anii următori. Trebuie să lăsăm isteria deoparte şi să punem în evidenţă o serie de fapte esenţiale pentru a înţelege ce se întâmplă de fapt cu lumea de azi.

Marea Transformare: schimbarea urgentă a paradigmei energetice

Teoria care a căpătat treptat un caracter de dogmă indiscutabilă este cea a „încălzirii globale antropogene”, adică a încălzirii fără precedent a climei planetei datorată emisiilor de CO2 (dioxid de carbon), gaz rezultat din toate procesele de ardere a combustibilor fosili: benzină, motorină, gaz, cărbune. Adică practic tot ceea ce a constituit motorul civilizaţiei de până acum, resursa principală de energie care a permis dezvoltarea economică şi atingerea unor standarde de viaţă superioare tuturor epocilor istorice anterioare. De-acum însă: STOP! Teoria conform căreia concentraţia sporită în atmosferă de CO2 antropogen ar cauza un efect de seră la nivel planetar reclamă măsuri radicale. Dacă omenirea nu va renunţa total şi cât mai rapid (în mare parte în următorii 10 ani) la aceste surse de energie, ne paşte „apocalipsa climatică”: o încălzire globală a temperaturii planetei cu 4-5 grade în următoarele decenii, cu consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire. Soluţia propusă e „decarbonizarea” totală şi folosirea în exclusivitate a „energiilor verzi”, „regenerabile” (eoliană, solară, hidraulică, etc). O gândire raţională trebuie să fie conştientă de faptul că resursele de combustibili fosili sunt limitate şi se vor epuiza în timp. Că în viitor va trebui apelat oricum la surse alternative de energie şi la noi tehnologii. Unde e aşadar problema? Ei bine, aceasta constă în urgenţa cu care trebuie să se facă această tranziţie, chiar dacă tehnologiile menite să le înlocuiască pe cele vechi nu sunt nici pe departe la fel de fiabile. În mod normal, noile tehnologii, atunci când se vor dovedi cu adevărat performante şi rentabile, le vor înlocui de la sine pe cele vechi. În câteva decenii acest fapt s-ar fi putut produce de la sine, pe cale „naturală”. Numai că în realitate asistăm la o forţare fără precedent, aproape iraţională, în această direcţie. Se vizează în primul rând renunţarea cu orice preţ la tehnologiile prezentului, pentru a impune „de sus în jos” anumite alternative care încă nu şi-au dovedit fiabilitatea deplină. Aceste metode heirupiste pretind că pun pe primul plan reducerea emisiilor de CO2. Noul preşedinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat chiar că ţelul care trebuie atins de Uniune este cel de „zero emisii” în anul 2050. Aşadar, această politică va avea, mai devreme sau mai târziu, efecte asupra tuturor ţărilor europene, inclusiv asupra României, unde deocamdată nu e o temă fierbinte. Dar nu peste mult timp va fi, nu încape îndoială. Ceea ce nu ne spun artizanii acestei politici, este de unde va veni curentul „ecologic” necesar, dacă în viitor întreg parcul de automobile va folosi motorul electric? Sau litiul necesar bateriilor, o cantitate ipotetică, aflată mult peste rezervele mondiale existente? De unde? Deşi dreptul la liberă circulaţie e prezentat drept una din realizările fundamentale ale UE, acesta va trebui reinventat. Străbaterea continentului dintr-o parte în alta cu un vehicul a cărui autonomie măsoară în jur de 300 km şi a cărui reîncărcare durează câteva ore, va deveni o experienţă insolită. Staţiile de reîncărcare, care se presupune că vor fi supraaglomerate, vor deveni un soi de oaze multifuncţionale în deşertul de beton al autostrăzilor. Pentru a ajunge să stai câteva ore cu maşina „la priză” va trebui să aştepţi cuminte, la rând, alte ore bune. Probabil în jurul acestor puncte se va dezvolta o întreagă industrie de agrement, cu restaurante, magazine, parcuri de distracţii, cinematografe, piscine, hoteluri. Omul nostru care soseşte acolo cu bateria descărcată va trage un tichet cu un număr de ordine, după care se va putea relaxa în voie până îi vine rândul la alimentat. Un viitor minunat, nu-i aşa? Un scenariu demn de utopiile SF! Ce ne-am putea dori mai mult: orice călătorie mai lungă va îmbina de-acum încolo utilul cu plăcutul! Viitorul ne va aduce probabil şi acel miraculos combustibil care încă nu există, şi cu care vor putea circula vapoarele şi avioanele, care nu vor mai avea voie să folosească păcura, motorina sau kerosenul, toate fiind combustibili fosili, emitenţi de CO2. Ne poate da detalii vreunul din politicienii care s-au molipsit această fixaţie a decarbonizării totale şi cât mai rapide? Cu ce combustibil vor circula aceste mijloace de transport? Pentru a visa mai departe la cum ar arăta atunci viitorul: ne vom întoarce poate la corăbiile „ecologice” cu pânze, de pe puntea cărora vom putea admira magnifice panouri solare zburătoare? Sau mai degrabă, deşi nu se spune explicit, se are în vedere reducerea masivă a transportului pe apă, prin aer, dar şi pe uscat? Cu ce surse de energie se vor încălzi locuinţele oamenilor, în cazul în care combustibilii fosili vor fi la un moment dar interzişi? Tot cu electricitate, eventual cu pompe de căldură alimentate cu electricitate? Dar blocurile, instituţiile, halele industriale? E drept că există deja tehnologii în acest sens, pompe de căldură gigantice, dar ele sunt folosite doar la clădiri noi, construite la alte standarde de izolaţie termică. Ne spune cineva cu ce se vor încălzi clădirile vechi mari, unde sunt analizele dacă adaptarea acestei tehnici la clădirile existente e fiabilă sau la un preţ accesibil omului obişnuit? Sau cum se va depăşi dezavantajul inerent al acestor pompe de căldură, care la temperaturi foarte scăzute îşi ating limitele, sistemul de încălzire fiind nevoit să apeleze la resurse suplimentare pentru a asigura în interior o temperatură decentă? Cum combustibilii fosili vor fi interzişi, singura variantă rămâne curentul electric. Produs prin ce metode? Instalaţii eoliene, care pe o vreme liniştită dar geroasă de iarnă, pur şi simplu ... stau? Aşadar, chiar dacă această tehnologie e o variantă bună în multe cazuri, deocamdată nu e o soluţie universală. Toate cele de mai sus vor trebui să devină realitate peste nici 30 de ani, dacă se va merge în direcţia decarbonizării totale în termenul preconizat. Numai că alternative serioase pe scară largă nu există încă. Deocamdată se improvizează. Ideea pare a fi mai degrabă aceea de a restrânge, limita, interzice, în numele unei ipotetice „stări de urgenţă climatică” şi pe urmă: las’ că vedem cu ce le vom înlocui pe toate acestea pe scară largă. Există un plan care să mizeze cumva pe extinderea masivă a energiei atomice care, după cum se ştie, nu emite gaze cu efect de seră? Măcar pentru o perioadă de 30-40 de ani, timp în care s-ar putea dezvolta în linişte tehnologiile viitorului care să constituie alternativa reală la cele de până acum? Evident, nu, pentru că nici energia atomică nu e considerată „ecologică”.

Acest imperativ al salvării planetei e de fapt doar pretextul ecologic pentru o transformare socială fără precent, care nu poate fi realizată cu metode democratice. Când vine vorba de viaţa sau de moartea lumii, oamenii ar putea fi siliţi să aleagă între o dictatură globală şi extincţia speciei umane - cel puţin dacă ne luăm după concepţiile artizanilor acestei Mari Transformări3 (a se vedea şi „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă”4 a ONU, analizată aici 5) teorizată de ideologii unui curent care poate fi descris cel mai bine prin termenul de eco-marxism. Care diferă de marxismul clasic doar prin pretextele invocate, ţelul final fiind acelaşi. Căci după unii, doar socialismul planetar, dirijismul total, ne mai poate salva de apocalipsa climatică care ne-ar ameninţa în viitorul apropiat. Cu câţiva ani în urmă, când presa mainstream nu era subordonată complet acestei tematici, se mai puteau citi interviuri cu titlul „Pe drumul spre dictatura climatică”6 , în care istoricul şi profesorul berlinez Wolfgang Wippermann, expert în totalitarism, aprecia ideologia acestei „Mari Transformări” drept o distopie, un produs al unor fanatici ai ştiinţei care vor să-şi impună concepţiile cu orice preţ. Pe scurt, avem de-a face cu o mentalitate îmbibată de „mesianism revoluţionar”, cu scopul de a face o lume mai bună, trecând peste „mecanismele de blocaj” şi poziţiile de „veto” care ar inhiba această transformare. Spus fără perdea: o dictatură la scară mondială.

Observaţii pertinente, căci tocmai asta pare a fi urgenţa reală a promotorilor acestei religii seculare: transformarea societăţii în sensul cedării controlului (adică a resturilor de democraţie care au mai rămas) unei elite globaliste „luminate” care ne va conduce pe cele mai înalte culmi ale… nu vă sună cunoscut? Iar unul ca Ceauşescu… nu cumva ar putea fi reabilitat cândva, drept un veritabil pionier al salvării climei? Cu restricţiile sale forţate la combustibili, căldură, curent electric, carne (considerată mai nou neecologică) prin care a ţinut un popor întreg în întuneric, frig şi foame, nu s-a dovedit el oare un vizionar cu adevărat „genial” şi un înaintemergător al actualului trend ecologist? Din păcate pentru el, nu a ştiut să-şi împacheteze suficient de bine aceste măsuri nepopulare. I-a lipsit argumentul irefutabil al celor de azi, că toate aceste sacrificii trebuie făcute pentru salvarea planetei. Altminteri, peste 30 de ani i s-ar fi ridicat probabil statuie la Bruxelles... Iar tovarăşa Elena, nu cumva îşi va putea restabili şi ea faima de academician specialist în „codoi”, termen aflat actualmente în vogă maximă?

(va urma)

 

Note:

1. https://www.nbcnews.com/news/world/teen-climate-activist-greta-thunberg-delivers-scathing-speech-u-n-n1057621

2. https://www.rt.com/news/469534-greta-thunberg-fear-business/

3. https://www.wbgu.de/en/publications/publication/world-in-transition-a-social-contract-for-sustainability#section-2

4. https://sustainabledevelopment.un.org/content/documents/21252030%20Agenda%20for%20Sustainable%20Development%20web.pdf

5. http://humansarefree.com/2015/10/the-un-2030-agenda-decoded-blueprint.html

6. https://www.focus.de/wissen/klima/klimaprognosen/tid-22565/klimawandel-auf-direktem-weg-in-die-klimadiktatur_aid_634490.html

Bogdan Munteanu 

divider



Căpitanii în destinul românesc

Neamul românesc a cunoscut toate durerile în decursul veacurilor. Încercări grele s-au ivit în răscrucile istoriei sale. Nedreptatea, lipsa, munca fără rod, i-au apăsat umerii şi sufletul. Trecutul său este o istorie de apăsări nemeritate. Neamul nostru ţine mult la trecutul său, la trecutul-tradiţie, cugetul şi fapta strămoşilor, dar nu despre aceasta e vorba aici, ci de o istorie a suferinţelor nemeritate pe care le-a purtat cu resemnare şi credinţă.

La început, condiţiile istorice ale neamului românesc au fost cu totul neprielnice unei creşteri organice, fireşti. Plămada originară s-a păstrat, dar istoria neamului s-a oprit în loc. Atunci s-a închis în sine şi a grăit numai cu Dumnezeu. A venit apoi o nouă epocă, epoca eroică, aceea a marilor voievozi creştini. Soarta s-a arătat mai blândă cu preţul unor mari jertfe însă. De la Mircea până la Ştefan şi Mihai, românii au încercat să deschidă noi porţi istoriei. Neamul românesc a încercat în acea vreme să devină un neam creator de istorie. A pornit la faptă cu fruntea luminată de credinţă şi bogată în gânduri îndrăzneţe. Un neam de mari şi destoinici conducători domneşti, un popor tânăr şi bărbat, au străbătut vremea cu tăria faptei şi credinţei lor.

Frumuseţea gândului şi faptei româneşti, după Mihai arhanghelul fulgerător al istoriei noastre, a mai scânteiat de câteva ori mai târziu într-un Matei Basarab sau Brâncoveanu, pentru a se stinge odată cu acest neam de ctitori, al Basarabilor. Ce-a mai urmat, se ştie. După stingerea neamului domnesc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, a venit rândul boierilor, rândul celor ce trebuiau să stea cap poporului, să-l povăţuiască şi să-l îndrume pe calea biruinţei. Vreme de două veacuri, boierii s-au înstrăinat de ţară şi de neam, s-au alungat, s-au omorât între ei până ce aproape li s-a stins sămânţa. În lupta aceasta dintre ei a lucrat mâna vrăjmaşă a străinilor, pentru împlinirea poftelor lor. Şi aşa duşmanul din afară al neamului l-a adus la viaţă pe cel dinăuntru, duşmanul de neam străin l-a crescut pe acela de un sânge şi de o credinţă pentru ca să se împlinească sfârşitul Românilor, după dorinţa şi nevoile celor din afară.

Două veacuri de înstrăinare, de durere închisă fără nicio rază de lumină dătătoare de nădejde. Se înstrăinase mintea şi portul, se înstrăinase bogăţia, se pierduseră bunele deprinderi şi obiceiuri ale neamului. Poporul nu mai avea de mult un domn al său, din sângele şi sufletul său, care să sufere cu el laolaltă şi să ridice spada pentru dreptatea lui. Neamul nu mai avea nici conducători boiereşti de suflet tare şi încercată omenie. Nu mai era nimeni în ţară care să-l înţeleagă şi să-l îndrumeze. Românii rămaseră singuri, fără domn şi fără boieri înţelepţi şi iubitori, rămaseră părăsiţi şi uitaţi în propria lor casă.

Această viaţă dureroasă i-a făcut să se închidă în ei înşişi, să părăsească cele lumeşti, trecătoare, să se plece cu gândul mai mult către lumea valorilor eterne, către lumina întăritoare a credinţei. Prin această renunţare totală, a putut Românul să dăinuie ca neam în faţa tuturor suferinţelor şi nedreptăţilor venite din partea vrăjmaşilor din afară şi mişeilor dinăuntru. Prin tăria şi curăţenia credinţei şi-a păstrat grăuntele de aur al inimii dornică de viaţă nouă şi tot prin ea a biruit mai târziu.

Se spune: Când un neam nu mai are conducători, dispare. În adevăr, istoria ne-a dat multe exemple de acest fel. Când Românii şi-au pierdut domnii şi când s-a risipit sau înstrăinat clasa conducătoare, încercările grele ale istoriei nu i-a pierdut în negură. Rămaşi singuri la răspântii s-a ridicat din ei unul. S-a ridicat de jos din mulţime, s-a ales din popor câte un om, câte un ţăran simplu, curat, întreg. A crescut stâncos, s-a înălţat cu toată puterea omeniei lui până la locul de conducător şi comandant al norodului. Aşa au apărut căpitanii în istoria noastră naţională. Aşa au apărut Horia, Tudor şi Iancu. Toţi trei au fost oameni din popor, cu carte sau fără carte, dar oameni din popor, ţărani. Toţi trei s-au ridicat aprigi, iluminaţi şi mari, în momentele de deznădejde ale neamului românesc pentru a tăia drum nou în istorie şi a împlini porunci de mai sus decât acelea ale unor oameni sau aşezăminte.

Ce îi uneşte şi ce îi aşează laolaltă pe aceşti trei mari Căpitani ai istoriei Românilor? Desigur ei au avut trăsături comune, atât ca însuşiri sufleteşti cât şi ca stare socială, uneori chiar şi ca temperament. Dar nu atât ceea ce au avut asemănător din firea lor, ca indivizi, îi apropie şi ne face să-i privim laolaltă. Îi înţelegem mai bine dacă îi privim în legătură cu colectivitatea din care făceau parte şi vremurile în care au apărut, ceea ce înseamnă, în legătură cu destinul istoriei neamului. Norodul pe care l-au condus, îi definea; de aici şi-au tras înţelesul şi făptura. Momentul istoric şi fapta pe care au fost sortiţi să o împlinească, ni-i arată în adevăratele lor chipuri.

Toţi trei au fost de jos, din poporul pe care l-au condus. Ei au crescut tari din viaţa şi din truda pământului românesc. Au apărut ca nişte forţe dense, strânse prin vreme. Cei trei căpitani s-au ridicat din popor şi prin el, l-au condus şi s-au lăsat conduşi de credinţele şi nădejdile lui, toţi trei au simţit că au datoria în faţa lui Dumnezeu şi a neamului să lupte pentru deschiderea unui drum nou de viaţă. Căpitanii au luptat, au suferit şi au jertfit totul, pentru acelaşi gând şi în acelaşi fel. Apariţia lor în istoria Românilor şi rostul lor în destinul acestui neam, alcătuiesc un capitol de viaţă aparte. Este o lume deosebită a lor.

Aceşti oameni aleşi, s-au ridicat împotriva duşmanilor din ţară şi din afară, s-au ridicat „pentru întocmirea patriei” şi pentru „câştigarea drepturilor”. Da, s-au ridicat să facă dreptate singuri dacă altcum nu le venise; dreptate pentru ţărani şi pentru neam. Pentru aceasta au luptat şi s-au jertfit cei trei mari căpitani ai neamului nostru. Ei nu au luptat pentru „egalitate” ci pentru dreptate. Cât de epic şi legendar a fost momentul când ţăranii panduri, dornici de o nouă viaţă, au jurat în faţa lui Dumnezeu şi a lui Tudor, în Poiana Podeşului, că sunt gata să moară pentru „dobândirea dreptăţilor” şi ridicarea neamului din obidă.

Toţi trei au înţeles până la sfârşit, cu toate ostenelile lor, că dreptatea nu le poate veni de la oameni. Numai Dumnezeu este drept. Ştiindu-se curaţi în îndemnurile lor şi buni apărători ai neamului, ei au pornit lupta de îndreptare, încredinţaţi de nevoia acestei lupte şi de scopul ei înalt, deoarece prin ea şi jertfele pe care le cerea, se împlineau legi cu mult mai grele decât o simplă vrere omenească. Ei au îndrăznit cu cugetul şi cu fapta pentru că simţeau că din tot ceea ce porniseră, se împlineau porunci de Sus.

Căpitanii au fost oameni bogaţi la suflet, cu multe însuşiri şi cu multe rosturi în viaţă. Aceşti oameni temători de Dumnezeu şi cu voinţa de granit, păstrători ai bunelor rânduieli, n-au cunoscut decât dragostea şi munca pentru cele obşteşti.

Ei au fost căpitani în sensul de căpetenii, adică îndrumători şi conducători ai poporului în toate împrejurările vieţii, nu numai în luptele cu armele. Aceasta ne-o arată însăşi faptele istorice şi chipul în care se oglindesc ei în mintea ţăranului nostru.

Horia, Tudor, Iancu, au fost mari căpitani de arme, cunoscători ai luptelor, viteji, netemători de moarte. Ei au trăit viaţă aspră de înaltă viziune a comandantului adevărat. Dar această însuşire se împletea şi se completa cu altele nu mai puţin însemnate. Ei au fost conducători politici, inspiratori de credinţă, administratori de bunuri obşteşti şi ceea ce le dădea mare preţ în vreme de pace, împărţitori de dreptate.

Căpitanii nu erau „numiţi” în aceste locuri, nu îndeplineau funcţiunile întăriţi de cineva, ci de prestigiul lor în faţa poporului, care venea la ei în orice împrejurare, încrezători şi mulţumiţi de judecata şi de fapta lor. Dacă poate fi vorba de o întărire, apoi aceasta nu venea decât de la neamul întreg, ale cărui dureri şi năzuinţe căpitanii le-au întrupat întotdeauna deplin.

Marii căpitani ai Românilor au fost înaintemergători au istoriei acestui neam, ei au purces la faptă cu credinţă şi cuget dornic de întocmire nouă a ţării. Ei au fost mari întemeietori.

Cei mişei i-au urât, iar cei cu mintea scurtă nu i-au înţeles. I-au nedreptăţit, i-au supus chinurilor şi i-au osândit, gândind că în acest fel se vor închide zările noi, că lucrurile vor merge mai departe după trebuinţele lor nedemne şi urâte.

S-au înşelat. Căpitanii sut oameni împotriva cărora nu se poate lupta, pentru că ei sunt înfăptuitorii unui destin istoric. Ei înving şi dincolo de moarte. Cei ce i-au chinuit au cunoscut întunericul des al condamnării eterne.

Notă Ernest Bernea a publicat „Cartea căpitanilor” în anul 1937. După acest text care o deschide, pe o pagină înaintea capitolelor dedicate celor trei căpitani: Horia, Tudor şi Iancu, pot fi citite cuvintele: Căpitanului închinare. Atât. Doar două cuvinte, care conferă noi sensuri mesajului pe care autorul a vrut să-l transmită. Şirul celor trei căpitani proveniţi din Ardeal şi Ţara Românească se întregeşte în mod firesc prin Corneliu, Căpitanul născut în urmă cu 120 de ani pe plaiurile Moldovei. Spaţiul geografic românesc şi destinul acestui neam se răsfrâng astfel la modul integral în textul lui Ernest Bernea, care nu poate fi înţeles altfel decât ca făcând referire la toţi patru. În el găsim evocată simbioza dintre neam şi aceşti reprezentanţi de seamă ai săi, cu care au rezonat toţi românii adevăraţi. Fiecare din aceşti căpitani s-a inspirat din pilda celor care i-au precedat. Între ei există o continuitate firească, organică. Toţi au fost animaţi de valorile credinţei şi de idealul luptei pentru libertatea şi dreptatea neamului românesc. Care, în cazuri excepţionale şi atunci când în joc era soarta unei întregi colectivităţi, implică şi posibilitatea violenţei ca ultima ratio împotriva stării de robie şi a abuzurilor din partea stăpânirii. O ridicare ce punea totodată în joc şi propria viaţă, căci tiranii obişnuiesc să se răzbune crunt împotriva celor ce-i înfruntă. Dar venită invariabil din starea celui apăsat de nedreptăţi, care vede în ea un gest de dreptate în lumina legilor eterne ale neamului. Acestea au fost preţuite întotdeauna mai mult decât soarta personală, care s-a identificat fără rest cu împlinirea unui destin colectiv.

Faptul că ei au fost luptători pentru o asemenea cauză nu-i face incompatibili cu creştinismul, dimpotrivă - să ne amintim doar de lupta de eliberare naţională a grecilor de sub jugul otoman, la care au participat până şi membri ai clerului sau monahi şi care sunt cinstiţi până azi de Biserica Greciei. Căci în lipsa imperiului creştin răsăritean, neamurile au devenit pavăza şi totodată întruparea istorică a Bisericii. Lupta legitimă pentru afirmarea şi apărarea propriei identităţi poartă astfel o indelebilă pecete creştină. Adevărata desăvârşire se găseşte însă mai presus de acest nivel. Aceasta pentru că în cazul lui Corneliu şi a legionarilor săi s-a făcut treptat o trecere de la lupta exterioară la cea interioară, la transfigurarea în sens creştin, năzuind înspre o transformare lăuntrică la scara întregului neam. Aceasta e însă cu putinţă doar atunci când asuprirea nu e una deplină, sau când libertatea reală se poate câştiga mai degrabă altfel decât cu armele în mâini, anume prin mijloacele politice, sociale şi spirituale teoretic posibile în contextul societăţii moderne. Căci altminteri, la nivel personal, metanoia poate avea loc în orice condiţii, inclusiv de robie absolută, aşa cum s-a petrecut în temniţele comuniste. Dacă neamul din afara închisorilor trăia înstrăinat de propria fiinţă, în spatele gratiilor se jertfeau transfigurându-se prin suferinţă şi rugăciune aceia care i-au întruchipat cu adevărat destinul. Ei au avut un înaintemergător: Căpitanul însuşi a suferit această metamorfoză, care a culminat cu atitudinea spiritualizată, de renunţare programatică la orice formă de violenţă, care s-a înfiripat în temniţa unde şi-a petrecut ultimele luni ale vieţii, înainte de a fi asasinat de duşmanii din cadrul neamului. Tiparul destinului său s-a potrivit aşadar fără greş cu soarta finală a luptei şi cu sfârşitul jertfelnic pe care l-au avut toţi aceşti căpitani ai românilor aşa cum reiese din textul lui Bernea, încheiat cu un aer premonitoriu în privinţa a ce se va petrece aproximativ un an mai târziu. Cuvintele sale din final: „ei înving şi dincolo de moarte” capătă astfel o alură profetică. (B.M.)

Ernest Bernea 

divider



MITI DUMITRESCU

„Acei ce vor cădea dintre noi, vor avea nume şi morminte de eroi” (CZC)

21 septembrie 1939... ziua în care echipa legionarilor prahoveni condusă de avocatul Dumitru Miti Dumitrescu a pedepsit pe Armand Călinescu, asasinul Căpitanului şi altor zeci de camarazi martirizaţi în perioada decembrie 1937 - septembrie 1939. Despre Miti Dumitrescu se vorbeşte puţin. Propaganda antilegionară îl prezintă unanim ca pe un criminal îngrozitor. În lumea noastră este iubit şi aşezat în panteonul marilor jertfe date de Legiune, însă detalii despre viaţa lui, itinerariul său legionar, întocmirea planului pedepsirii lui Călinescu etc, se cunosc vag sau chiar deloc. Nu de puţine ori am auzit că Miti nu ar fi fost de fapt legionar, sau că acţiunea lui a fost făcută pe cont propriu, fără aprobarea Comandamentului, că nici nu-l văzuse vreodată pe Căpitan etc. Adevărul este cu totul altul.

„Şi să spuie Legiunea că nu am greşit. Şi că puterea de jertfă a noastră a fost chezăşia adevărului. Rugaţi-vă pentru mine” Miti Dumitrescu

Copilăria şi studenţia

Dumitru Dumitrescu s-a născut la Ploieşti în 1913, într-o familie numeroasă. Fire contemplativă cu înclinaţii spre artă, filosofie şi literatură, iubitor de personaje eroice, va intra în contact indirect cu atmosfera legionară la vârsta de 17 ani când una din surorile sale se va căsători cu legionarul Mihail Tase (care, temându-se că Miti este prea necopt pentru angajarea pe drumul cu arhangheli, nu îi va spune explicit că este legionar decât în anul 1937). E fascinat de existenţa Căpitanului aşa cum era fascinat şi de marile personalităţi din artă sau ştiinţă despre care citea şi cu a căror gândire şi creaţie se hrănea. Pasul cel mare îl va face câţiva ani mai târziu...Miti va absolvi liceul în Ploieşti şi va opta din motive financiare pentru Facultatea de Drept din Bucureşti. În 29 decembrie 1933 Miti era acasă, în vacanţa de Crăciun. Nicadorii pedepsiseră pe I. G. Duca, Miti aflând vestea pe când se afla fix în mijlocul oraşului Ploieşti izbucneşte într-o bucurie expansivă. Deşi student la drept, se va înscrie şi la facultatea de filosofie fiind unul din marii admiratori ai prof. Nae Ionescu. Între 1933 şi 1936 a fost nelipsit de cursurile acestuia, nu a ratat nicio conferinţă. În vremea studenţiei va locui un an împreună cu Mişu Tase, cu Nicu Dumitrecu şi unul din fraţii mai mici ai acestuia (a nu se confunda cu legionarul Lt. Nae Dumitrescu, inventatorul aruncătoarelor de flăcări). De Nicu Dumitrescu - student la filosofie în acel moment - îl va lega o prietenie vie. Acesta, legionar, va fi capturat de autorităţi şi va muri în spital în ianuarie 1939, fiind rănit grav în explozia laboratorului aruncătoarelor de flăcări din strada Căpitan Oarcă.

„E timpul ca Legiunea să învingă sau să piară. Dar nu trebuie să piară! Şi de aceea, toate forţele neamului trebuie să se înregimenteze” Miti Dumitrescu

Intrarea în Legiune

În noiembrie 1937 Miti locuia la Ploieşti, fiind avocat în baroul acestui oraş. Legiunea era în plină campanie electorală. Într-o seară Mişu Tase pregătea materialele necesare unei acţiuni de afişaj electoral. Miti, venit în vizită, îl surprinde cu afişele partidului Totul pentru Ţară, înţelege pe deplin apartenenţa cumnatului său şi se oferă să-l ajute. Din seara respectivă va participa activ la campania electorală a Mişcării, fără a fi încadrat. În data de 20 decembrie 1937 au loc alegerile generale şi Miti Dumitrescu votează pentru prima dată şi tot atunci întreabă pe Mişu Tase dacă se poate înscrie şi el în Legiune.

În ianuarie 1938, când tocmai reîncepea campania electorală, se încadrează oficial într-un cuib legionar din Ploieşti şi începe să acţioneze cu toată fiinţa, vorbeşte ţăranilor şi muncitorilor, participă la toate întrunirile legionare ale garnizoanei, străbate oraşul în cântece legionare. Organizează primul său marş în judeţ, la Nedelea, unde va intra pentru prima dată în morişca jandarmilor. Marşul său, legal organizat şi ireproşabil coordonat, s-a văzut oprit ilegal de bastoanele jandarmilor. Miti este bătut de autorităţi pentru prima dată. Cu toate astea, marşurile continuă străbătând fără răgaz judeţul. Încep însă „arestările electorale” (reţineri ilegale ale legionarilor, făcute de şefii de post la ordinul autorităţilor, procese fictive care îi ţineau în detenţie pe timpul campaniei, eliberându-i după alegeri etc).

Din Prahova primul arestat este Miti Dumitrescu care, alături de alţi camarazi, ajunge în temniţa Braşov unde se va apropia sufleteşte de neînfricatul prahovean Gheorghe Tedorescu - şef al muncitorimii prahovene, de care nu se va mai despărţi până la capturarea acestuia de către Siguranţă, un an mai târziu. Deşi scurtă, detenţia la Braşov îl ajută pe Miti să înţeleagă atât Mişcarea Legionară, cât şi starea de fapt în care se afla ţara şi abuzurile la care era supusă Legiunea.

După ieşirea din închisoare cuibul din care făcea parte Miti a roit, împărţindu-se în două. Miti preia conducerea unuia dar, înteţindu-se prigoana, rămâne rând pe rând fără membri. Cu mare dezamăgire revine alături de celălalt cuib în care mai rămăseseră 2 persoane. Vremurile erau grele, dar cu repeziciune deveneau crunte.

„La un moment dat, în mijlocul pledoariei, Căpitanul ne-a cerut un pahar cu apă. Ştiam că se fereşte să nu fie otrăvit. M-am repezit şi i-am adus apă. M-a privit drept în ochi cu o expresie de încredere şi blândeţe pe care n-am s-o uit niciodată. Am simţit atunci că sufleteşte m-a înţeles. A văzut în ochii mei toată dragostea pe care i-o purtam şi mi-a mulţumit din ochi, fără cuvinte” Miti Dumitrescu

Avocat în procesul Căpitanului

În Vinerea Mare a anului 1938 este arestat Căpitanul. Miti, trecând peste durerea provocată de laşitatea celor ce abandonaseră cuiburile şi lupta, revine cu o forţă din ce în ce mai mare, secondându-l pe Gheorghe Teodorescu la conducerea judeţului. În mai 1938 Căpitanului i se înscenează al doilea proces, cel pentru înaltă trădare. Miti Dumitrescu se numără printre avocaţii care se înscriu ca apărători în proces. Zilnic face naveta Bucureşti-Ploieşti-Bucureşti pentru a duce camarazilor prahoveni veşti despre cursul procesului.

Numărul mare de apărători înscrişi de partea Căpitanului face ca numai o parte a acestora să participe electiv la proces şi să se afle în sala de judecată. Câteodată se număra şi Miti printre ei. În ziua în care Căpitanul a ţinut pledoaria finală, Miti Dumitrescu era în sală. În mijlocul pledoariei Corneliu Zelea Codreanu a cerut un pahar cu apă pe care Miti i l-a adus. Ochii lor s-au intersectat direct pentru prima şi ultima dată, nu au schimbat niciun cuvânt, dar pentru Miti a fost destul...

„Să vezi ce flăcăi s-au adunat acolo. Toţi, unul şi unul! Ieşeni, constănţeni, bucovineni, bănăţeni şi ardeleni, toţi, ca brazii! Numai un semn de la Căpitan şi vor vedea toţi cei ce-l lovesc ce reprezintă Şeful Legiunii!”. Miti Dumitrescu

Activitatea în timpul Prigoanei celei Mari

Din acel moment hotărăşte să lase în urmă totul şi să se ofere Legiunii. Deşi familia sa era într-o situaţie foarte grea - tatăl, muribund, iar el, singurul sprijin al casei, se mută la Bucureşti unde caută să intre în legătură cu membrii Comandamentului de prigoană. Părăseşte aproape cu desăvârşire baroul Prahova unde profesase. Siguranţa începe să îl caute. Tatăl aflat pe moarte dorea să-şi vadă fiul pentru ultima dată. Mişu Tase reuşeşte să înşele urmăritorii şi să îl ducă pe Miti pentru o oră la căpătâiul tatălui său, apoi porneşte iar la luptă. Tatăl va trece la Domnul, dar Miti nu va putea fi alături de familie la înmormântare, ci târziu, după ce prigoana a mai slăbit, a putut să se închine în faţa mormântului.

Comandamentul de prigoană hotărăşte reorganizarea elementelor nearestate. Miti conduce grupul 1 din cadrul corpului legionar, cu 10 cuiburi în subordine, organizează avocaţii, conduce muncitorii, face servicii de curier şi preia conducerea plasei legionare Urlaţi. Prahova devine cea mai puternică unitate legionară, strângând în luna august 1938 cotizaţii în valoare de 100.000 lei. A organizat patru echipe de sacrificiu, aşteptând cuvântul prin care Căpitanul să dea semnalul luptei... acesta nu a venit.

Tot în iulie-august a existat un plan de salvare a Căpitanului - fără acordul acestuia -, aflat în temniţă la Doftana. În acest sens s-au procurat arme, planul era finalizat, aşteptându-se doar momentul potrivit pentu a se acţiona. Autorităţile au transferat însă pe Căpitan înainte ca echipele să acţioneze.

„Căpitanul are o încredere oarbă în justiţie. El vede justiţia ca ceva supra-pământesc, care se va pronunţa peste puterile răului şi peste voinţa oamenilor. Moldova înstrăinată, invadată, a dat naştere celui mai mare om pe care-l putea avea neamul şi azi toţi privesc înmărmuriţi la cea mai mare mişelie, înlăturarea acestui om din calea destinelor neamului” Miti Dumitrescu

Asasinarea Căpitanului

În cumplita noapte a Sfântului Andrei Căpitanul este asasinat mişeleşte de către autorităţile statului. Vestea cade ca un trăznet. O ţară întreagă geme de durere, legionarii doresc dreptate. Miti Dumitrescu merge la Bucureşti pentru a afla dispoziţiile primite de la Comandament. Se întoarce cu ordinul „trei zile linişte”, apoi ordinul se prelungeşte cu încă o săptămână şi tot aşa. Horia Sima şi prof. Vasile Cristescu - aflaţi la conducerea Comandamentului - ştiau că în piepturile unei generaţii întregi clocoteşte uraganul durerii, dar că dreptatea nu poate veni printr-un act făcut la întâmplare, sub impactul momentului. Miti Dumitrescu înţelege ordinul, dreptatea nu poate veni doar printr-un act de răzbunare personală, ea trebuie să vină în primul rând prin răsturnarea Regelului Carol al II-lea şi a camarilei sale - marii vinovaţi ai morţii Căpitanului.

La scurtă vreme după mişelescul asasinat apare zvonul că moartea Căpitanului ar fi o înscenare, Căpitanul trăieşte şi e ascuns undeva în ţară sau în străinătate. Asemeni multor legionari (inclusiv a doamnei Lilica Codreanu), Miti crede şi speră să fie adevărat. Iar de nu va fi adevărat, atunci... el va trebui răzbunat şi Miti îşi ia această sarcină.

„Să nu creadă cineva că această crimă va rămâne nepedepsită. Aveţi încredere în comandanţii noştri. Domnul Comandant Horia Sima este o apariţie extraordinară. S-a ridicat la locul de conducere ca ceva natural, aşa cum scrie Căpitanul despre recrutarea elitelor prin luptă. Am convingerea că omul acesta nu va fi prins niciodată”. Miti Dumitrescu

Şef al judeţului Prahova

Prima întâlnirea între Miti Dumitrescu şi Horia Sima a avut loc la Bucureşti, în luna decembrie 1938. Miti însoţea atunci pe Gheorghe Teodorescu la întâlnirea pe care acesta o avea stabilită cu Horia Sima, undeva, pe o străduţă din capitală. Gheorghe Teodorescu, şeful legionar al judeţului Prahova, va cădea în mâinile agenţilor la începutul lui ianuarie 1939 (ajunge în lagăr la Ciuc unde va fi executat în noaptea masacrului), iar Miti Dumitrescu va prelua conducerea judeţului Prahova.

Tot în ianuarie cade şi Vasile Cristescu, spre disperarea lui Miti care nu înţelegea de câte jertfe mai este nevoie pentru ca ţara să înţeleagă monstruozitatea regimului condus de Regele Carol al II-lea, prin braţul criminal al lui Armand Călinescu. Cândva, după căderea lui Teodorescu (dar până pe data de 5 februarie), îl va reîntâlni pe Comandant în ţară, asigurându-l că echipele prahovene sunt gata de luptă şi aşteaptă ordin. Horia Sima, necunoscându-l decât indirect la acel moment, evita să îi acorde încrederea sa, iar Miti simte ca un cuţit îndoiala Comandantului, dar nu deznădăjduieşte. Enache Nadoleanu cu echipele sale, primeşte dezlegare pentru a acţiona, iar Miti este la curent cu aceste ordine şi acţionează sub comanda lui Nadoleanu.

În jurul datei morţii prof. Cristescu, Miti a primit ordin să ducă 10 grenade la Bucureşti. Deşi prahovenii s-au opus de frica trădărilor care apăreau la tot pasul, Miti execută ordinul. La scurtă vreme, Mişu Tase vede într-un ziar fotografia grenadelor capturate, însoţită de ştirea căderii grupului Nadoleanu. Era începutul lunii februarie şi Siguranţa descoperise casa din strada Pretorienilor nr. 8 Bucureşti, unde echipa Nadoleanu deţinea armanent şi muniţie, în vederea pregătirii execuţiei Regelui, a premierului şi declanşării revoluţiei legionare - în cadrul acestui plan Miti şi oamenii săi trebuiau să acţioneze la Palatul Regal. Se fac zeci de arestări în lotul Nadoleanu, 7 legionari sunt asasinaţi imediat la Bucureşti şi încă 2 vor fi asasinaţi la Târgu Ocna, două luni mai târziu, alţii vor pieri în masacrul din 21/22 septembrie 1939.Miti intră şi el în vizorul agenţilor, cumva se aflase că el a furnizat grenadele. Casa părintească din Ploieşti era filată de Siguranţă. Toată garnizoana Prahova pândea la gară întoarcerea lui Miti de la Bucureşti. Reuşesc să îl avertizeze la timp. Pentru a-i deruta pe urmăritori, Miti se ascunde undeva în Prahova, îşi lasă mustaţă, poartă ochelari. Între timp, Horia Sima trecuse graniţa, refugiindu-se la Berlin, unde se aflau deja mare parte din membrii Comandamentului (a căror trecere în vest fusese asigurată de echipele lui Miti de la Ploieşti, până la traversarea graniţei spre Polonia). Spre disperarea camarazilor prahoveni Miti, deşi urmărit, hotărăşte să plece iar la Bucureşti.

„Trebuie să reuşim, căci altfel ne-o iau alţii înainte. Este o cursă de întrecere pentru pedepsirea canaliei, din care nu va scapa, dar trebuie să îl lovim noi, nu altcineva. Nu se admite nicio greşeală, reuşita trebuie să fie sută la sută”. Miti Dumitrescu

Plecarea în Germania

Voia să ia încă o dată contact cu Comandamentul şi să încerce să găsească o cale prin care să se încredinţeze dacă Corneliu Zelea Codreanu este viu sau autorităţile într-adevar l-au asasinat. Şi dacă vestea rea se confirmă, să primească dezlegare pentru a-i pedepsi pe asasini. Potrivit mărturiilor lui Constantin Papanace, Miti merge la Bucureşti şi reuşeşte să o întâlnească pe Nicoleta Nicolescu căreia îi explică planul şi gândul lui. Nicoleta îl trimite în Germania, cu misiunea de a confirma sau infirma zvonurile legate de Căpitan.

În 15 martie 1939 Miti Dumitrescu trece graniţa în Cehoslovacia şi este arestat de autorităţi. Arestarea lui coincide cu intrarea trupelor germane în Cehoslovacia, astfel că după 3 zile de arest este eliberat de armata germană şi în 19 martie ajunge la Berlin. Cu durere, se convinge că într-adevăr Căpitanul a fost ucis. Hotărârea lui de a-i pedepsi asasinul devine mai clară ca niciodată. Problema ridicată de Miti - pentru care trebuia să ducă şi răspuns în ţară Nicoletei - se discuta în cadrul comandamentului legionar aflat în exil, lângă Berlin, la Amalienhof, într-o şedinţă a Comandamentului din care făceau parte Horia Sima, Constantin Papanace, Dumitrescu-Borşa, Victor Vojen, Victor Silaghi şi Alexandru Constant. Pe lângă ei, participă Nicu Şeitan şi Dragomir-Jilava.

Singura scăpare (în primul rând pentru ţară şi apoi pentru Mişcare) pe care o văd cu toţii este eliminarea Regelui şi a lui Armand Călinescu - eliminare care se mai încercase, atât prin echipele Nadoleanu, acţiunea Lt. Dumitrescu etc. Miti primeşte în cadrul acestei şedinţe dezlegare pentru acţiunea sa. Decide să revină în ţară.

Înainte de a pleca, îşi ia rămas bun de la Comandament care era perfect încunoştiinţat de planul său de acţiune. Îi încredinţează lui Papanace corespondenţa cu camarazii din ţară, scrisori către familie şi fotografiile acestora - între ele, una cu o sora a sa (Miti a avut 3 surori) care-şi ţinea fiul în braţe. Miti este însoţit la gară de Horia Sima care îl urmăreşte cu privirea până când trenul se topeşte la orizont.

„Simt pe aripi pumbul dragostei omeneşti care mă trage în jos. Trebuie să-i părăsesc, e peste puterile mele. Nu înţeleg să fiu robul pământului, când neamul mă cere” Miti Dumitrescu

În ţară, gata de acţiune

În 5 iunie 1939 porneşte spre ţară alături de Ilie Smultea, până la graniţă îi însoţeşte şi Victor Silaghi. Trece prin Timişoara, apoi revine la Prahova fără să îşi contacteze familia şi se stabileşte la Teişani în Prahova. Apoi începe organizarea actului de pedepsire a lui Armand Călinescu cu două echipe de prahoveni. Potrivit lui Mişu Tase, echipa a fost gata de multe ori să intre în acţiune, dar de tot atâtea ori a primit ordin de amânare, sau planul a eşuat în ultimul moment din cauza unor factori de necontrolat. Tot Tase precizează că numai în luna august 1939 Armand Călinescu a scăpat de 3 ori. Tot în luna august soseşte în ţară Horia Sima.

Luna septembrie 1939 îi găseşte pe toţi cu nervii întinşi la maxim. Cercul se tot strângea în jurul lor, teama de a fi arestaţi înainte să poată acţiona era din ce în ce mai mare. Se stabileşte planul atacului prin tamponarea maşinii primului ministru. În acest sens, Cezar Popescu cumpără o maşină pe care o înmatriculează în Prahova, legionarii studiază traseul premierului (oamenii lui Miti făceau asta încă de la începutul anului 1939). În data de 20 septembrie echipa a pornit să acţioneze, Miti era la volan, dar primul ministru nu a folosit maşina în acea zi.

„Ştiţi care e cea mai mare fericire? Să pedepseşti pe Armand Călinescu şi să te duci la Căpitan să-i spui: Te-am răzbunat, Căpitane!” Miti Dumitrescu

21 septembrie 1939

Pentru ziua de 21 septembrie 1939 Miti a pregătit două echipe prahovene. Costică Dumitrescu (monahul Marcu de la Sihăstria) era şoferul primei echipe care trebuia să-l pedepsească pe Călinescu în dimineaţa zilei de 21 septembrie 1939, dar motorul maşinii lor s-a oprit chiar înainte de a intercepta maşina primului ministru, în intersecţia de lângă Facultatea de Medicină. După eşecul primei echipe, cea de-a doua, din care făcea parte şi Miti Dumitrescu, era pregătită să acţioneze în momentul în care premierul se îndrepta spre Cotroceni.

În jurul orei 13 prahovenii au parcat pe strada Făgăraş (zona Ştirbei Vodă) aşteptând să sosească maşina premierului. La 13:55 maşina şi-a făcut apariţia, ea fiind urmărită, ajunsă din urmă şi tamponată de echipa Miti Dumitrescu în intersecţia de la Facultatea de Medicină, aproximativ 5 minute mai târziu. Maşina premierului s-a oprit în urma tamponării (despre care notele Corpului Detectivilor menţionează că a fost făcută din faţă, spre aripa dreaptă), pe partea stângă a drumului. Miti, care se afla la volan, era însoţit de încă 5 camarazi: Cezar şi Traian Popescu, Nelu Moldovanu, Ion Vasiliu şi Jean Ionescu. Imediat după tamponare, cei 6 au coborât din maşină, îndreptându-se către ţintă. Şoferul premierului, Joiţă, a fugit, agentul Androne Radu, care îl însoţea pe Armand Călinescu a încercat să scoată arma, dar a fost împuşcat - din păcate, mortal. Armand Călinescu a fost împuşcat prin geamul şi portiera maşinii. Uşa a fost deschisă, trupul s-a prăvălit pe jumătate afară din maşină. În total, trupul premierului asasin Armand Călinescu a primit 20 de gloanţe.

În acel moment Echipa Miti Dumitrescu opreşte o maşină care traversa strada şi somează şoferul să îi ducă la sediul Radio-ului. Ajunşi aici, opresc orchestra şi intră în direct la radio. Cezar Popescu spune: „Primul ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari” şi apoi Miti Dumitrescu continuă: „Suntem fii de români din Prahova şi am împlinit o necesitate dureroasă. Am pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare român, Corneliu Zelea Codreanu”. În acel moment intervin soldaţii de gardă, echipa Miti Dumitrescu se predă, depunând armele.

„Ne vom preda toţi. Altfel nu este legionăreşte. Nu pentru canalie ne jertfim, ci pentru neam”. Miti Dumitrescu

Represiunea

Cei 6 sunt duşi la Prefectură şi anchetaţi cumplit. Între timp Siguranţa descinde în Bucureşti pe strada Brătianu nr. 24 unde aflaseră că petrecuse noaptea Jean Ionescu. Aici vor fi găşiţi Ovidiu Isaia, Marin Stănciulescu şi Gheorghe Paraschivescu. Agenţii trag, li se răspunde tot cu foc. Gigi Paraschivescu este omorât pe loc, Isaia este rănit, iar Stănciulescu reuşeşte să fugă, fiind capturat în cursul aceleiaşi zile. Isaia şi Stănciulescu sunt aduşi la Prefectură, alături de echipa Miti Dumitrescu. Sunt arestaţi şi aduşi acolo şi alţi legionari. Între ei se află fratele lui Nicu Dumitrescu (filosoful, cel ucis în urma exploziei din str. Căpitan Oarcă). Acest tânăr este introdus în camera în care se afla Miti Dumitrescu. Era bătut groaznic de comisarul Otto Reiner. Anchetatorul îl întreabă pe Miti dacă îl recunoaşte pe cel adus - Miti neagă.

Între timp, primul care ajunge la trupul lui Călinescu este, potrivit lui Carol al II-lea, chiar Urdăreanu care se afla şi el în drum spre Cotroceni. Regele şi camarila sunt îngroziţi - nu atât de moartea lui Armand, cât de teama că ar mai putea exista asemenea echipe pregătite şi pentru ei. În seara aceleiaşi zile, Regele numeşte în fruntea Consiliului de Miniştri pe Generalul Gheorghe Argeşanu, la interne, pe Gavrilă Marinescu, iar la apărare, pe Generalul Ion Ilcuş. Primii doi depun jurământul la ora 22, în data de 21 septembrie 1939, apoi intră în şedinţa de consiliu. La ora 23 şi câteva minute echipa Miti Dumitrescu, bătută şi torturată cumplit, este asasinată prin împuşcare exact pe locul în care îl executaseră pe Armand Călinescu. Potrivit memoriilor scrise ale Regelui Carol al II-lea, în acelaşi timp se dă ordin ca în ţară să fie împuşcaţi câte 2-3 conducători legionari pe judeţ.

Comunicatul oficial al guvernului publicat în toate ziarele vremii suna aşa: „Bucureşti 23 septembrie 1939. În noaptea de 21/22 septembrie, asasinii răposatului prim-ministru Armand Călinescu, împreună cu toţi complicii lor, organizatori ai complotului şi îndrumători ai crimei, au fost executaţi. Măsura drastică care s-a luat a fost dictată de interesul apărării ţării în împrejurările excepţionale de astăzi, când nu-i este îngăduit niciunui element să se abată de la linia solidarităţii naţionale”.

Cele 9 trupuri ale echipei Miti Dumitrescu (cei 8 executaţi după ora 23, plus trupul lui Paraschivescu, împuşcat după amiaza în locuinţa din str. Brătianu) rămân expuse publicului până în data de 24 septembrie, ora 16, timp în care sunt straşnic păzite de jandarmi. Lângă trupurile lor tumefiate şi zgrobite în bătaie înainte de împuşcare, autorităţile afişează o pancardă mare cu textul: „Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de ţară”. Timp de 3 zile populaţia a fost obligată să vină să vădă macabrul spectacol. Pentru îngrozirea populaţiei şi pentru descurajarea unor acţiuni similare, autorităţile publică în presă fotografii cu trupurile însângerate pe Podul Elefterie. Cei 9 erau atât de desfiguraţi, încât camarazii i-au recunoscut din ziare după îmbrăcăminte! Astfel Ion Boacă şi Mituş Rădulescu recunosc pe prima pagină a ziarelor, între cadavrele expuse, pe camaradul Jean Ionescu după jacheta în carouri.

Aceasta este o parte din povestea adevărată a legionarului Dumitru Miti Dumitrescu, şeful echipei „Răzbunătorilor”, atât cât am putut să o reconstituim din surse primare (broşura cumnatului său Mihail Tase, „Miti Dumitrescu”, mărturiile lui Horia Sima din „Sfârşitul unei domnii sângeroase” şi „Era Libertăţii”, mărturiile lui Constantin Papanace din „Evocări”, „Pământul Strămoşesc vol. 4” şi „Martiri Legionari”, Nicolae Roşca „Cronologie legionară”, „Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria”, ziarele din septembrie - octombrie 1939: „Dacia”, „Realitatea ilustrată”, „Gazeta de Transilvania”, „Drapelul” etc, ziarul „Buna Vestire” din octombrie 1940). Miti Dumitrescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (V)

VIAŢA SPIRITUALĂ A DEŢINUŢILOR

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos, atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg.. (M. V.)

Mărturiile cvasi-unanime ale deţinuţilor politici din închisorile comuniste arată importanţa menţinerii vieţii spirituale în condiţii de detenţie pentru a putea supravieţui şi rezista psihic şi mai ales pentru a dejuca manevrele Securităţii care urmăreau slăbirea rezistenţei, compromiterea morală şi dezbinarea deţinuţilor- adversari politici. Cu foarte rare excepţii, deţinuţii politici erau creştini practicanţi şi credinţa lor era cauza (dacă nu singura, în tot cazul, principala) opoziţiei faţă de regimul ateo-sovietic.

Sighet, 1948 … „Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit - mai întâi - o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi, încet, am început să fredonez Sfântă tinereţe legionară!...” (pag.15)

Piteşti, 1949 (înainte de începerea reeducării)… „Rugăciunea noastră de zi şi de noapte, contactul nostru cu Cerul, erau momentele ce ne înseninau frunţile, care ne uneau mai strâns şi care ne dădeau încrederea că până la urmă forţele răului vor fi înfrânte, chiar cu puţinele noastre forţe ce ne-au mai rămas.” (pag. 29)

Piteşti, 1950 … „Oscilaţia aceasta zănatică între tortură şi frig, preferând întotdeauna una celeilalte, îmi dădea impresia că timpul se deformase. Zilele nu mai aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un hău, de parcă n-ar fi existat niciodată. Când a fost Crăciunul (1950) n-am ştiut... După cum n-am ştiut că ar fi putut să existe aşa ceva. Dacă cu un an înainte, în ajunul Crăciunului când s-a dezlănţuit urgia... Dacă cu un an mai înainte - repet - auzeam clinchetul clopoţeilor şi glasul copiilor ce vesteau naşterea lui Isus, Crăciunul din 1950 - în acest şoc al groazei - nici n-a existat. Aceleaşi chinuri de clipă de clipă... Acelaşi frig ce ne îngheţa până şi respiraţia. Nici nu gândeam că putea exista undeva prin lumea largă un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu, Crăciunul - pentru noi cei din închisoarea Piteşti - nu a existat.” (pag. 49)

Piteşti, 1951 … „Chiar în seara aceea Apăvăloaie îmi spusese că-l va anunţa pe Ţurcanu de acest Dinescu care ducea o viaţă mistică pe faţă. M-a cutremurat puţin acest plan al lui Apăvăloaie, întrucât eu însumi aveam trăirea mea în rugăciune, pe care reuşisem să mi-o maschez. Fiind însă pe patul superior, la nivel cu Dinescu, am profitat şi pentru o comunicare sufletească. Seara, când cei de la parter aveau discuţii aprinse, am învăţat pe de rost - de la Dinescu - psalmul 50. Mă obişnuisem în această celulă să mă trezesc la o anumită oră şi să recit Rozariul. Mă simţeam astfel destul de liniştit, nu mă tulbura nimeni. Toţi dormeau, reuşind astfel să-mi refac cât de cât forţele.” (pag. 59)

Piteşti, 1951 … „Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi. De câte ori am încercat - dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat. Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar putea fi considerat gând banditesc. Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate aceste neputinţe ale mele ce mi le reprobam. Dacă un nebun face nebunii, el fiind fericit că le face, în cazul meu, eu însumi îmi cream tragedia.” (pag. 62)

Baia Sprie, 1952 … „Eram, nu galben, ci verde la culoare. Îmi aduc aminte cum cei doi doctori deţinuţi mă vegheau în timpul nopţii. Ştiam că-i Săptămâna Mare 1952. În culmea disperării, am strigat în gând către Dumnezeu să-mi ajute. Am avut impresia că strigătul meu din gând a străbătut genunea până la marginea universului... Cum era în timpul nopţii, în febră mare (de obicei hepatita nu se face cu febră), am strania impresie că deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu. Brusc - miraculos de brusc - simt că pot rosti „Tatăl nostru” (am relatat că nu puteam să-mi fac rugăciunea încă de la Piteşti). Am simţit cum mi se deschide sufletul şi un val de bucurie, de sfântă bucurie, mă învăluie. M-am ridicat brusc din pat simţind, nu numai că sunt vindecat, dar simţindu-mă puternic, chiar foarte puternic. Doctorii au rămas nedumeriţi: - Vezi ce faci, Vişovane! - Mă simt bine. Nu mai am nimic. I-am mirat pe toţi cei din salon care s-au trezit auzindu-mi mişcarea şi atenţionările doctorilor. Am simţit că nu mi-e frică nici de Ţurcanu, nici de reeducare. Tot Piteştiul şi Gherla căzuseră - parcă - la picioarele mele.” (pag. 82)

Baia Sprie, 1953 … „Au mai sosit şi doi tineri preoţi romano-catolici din Moldova: părintele Dumitraş şi părintele Rotaru, care s-au specializat şi în ritul greco-catolic. De aceştia doi îmi aduc aminte cu mare plăcere. Tineri, deschişi la suflet, mereu cu zâmbetul pe faţă şi cu nişte voci minunate ce răsunau în subteran, umplându-ţi inima cu bucurie creştină.” ( pag. 86)

Baia Sprie, 1953 … „De Paşti, slujba Învierii s-a făcut în adâncurile pământului, la lumina lămpilor de carbid. Acolo ne-a fost dat să cântăm acel „Cristos a înviat” din toate inimile, iar melodia s-a unduit prelung de ecourile stâncilor de minereu.” (pag. 90)

Lăteşti, pe Bărăgan, 1959 … „Datorită faptului că părintele Pătraşcu şi-a amenajat o capelă într-o casă mai bună, am putut participa şi la slujbele religioase de sărbători. Credincioşii din parohia lui din Moldova îl vizitau, aducându-i cele necesare cultului; i-au adus chiar şi un armoniu şi o statuie a sfântului Anton... Mai erau în comună două călugăriţe şi un călugăr, toţi greco-catolici de prin regiunea Clujului. Ei îngrijeau capela unde puteam asculta liturghia în fiecare zi. Mica noastră biserică era plină.” (pag. 154)

Transfer Jilava - Baia Mare, 1959 … „Ca să împiedic gândurile de a mă tortura mereu, repetam fără întrerupere rugile cele mai fierbinţi. Era mai bine să mor! Toate prin câte am trecut erau peste măsură. „O, Isuse-al meu, iartă-ne păcatele, scuteşte-ne de focul iadului, du la cer toate sufletele, dar mai ales acelea care au mai mare nevoie de îndurarea Ta!” (fragment din Rozariu)... Aici eu eram, fără îndoială, printre ei!” (pag. 174)

Satu Mare, 1961 … „În celulă domnea o atmosferă de familie reîntregită. Aveam un program variat, destul de organizat. În urma unor schimbări între noi şi celula vecină (făcute de administraţie), a venit la noi şi părintele Vasile Hotico. Dimineaţa recita tot ce se putea din Sfânta Liturghie, apoi ne mai învăţa şi alte rugăciuni.” (pag. 174)Aiud, 1964 ...„ Administraţia închisorii era mulţumită cu o aderare formală. Puteam să rămânem în interiorul nostru ce am fost, numai să zicem ca dânşii... Zadarnic. Mă simţeam învăluit din toate părţile de o forţă nevăzută. Era harul lui Dumnezeu - cea mai mare răsplată pentru suferinţele îndurate. Cu fruntea sus am intrat în închisoare, cu fruntea sus trebuia să ies.” (pag. 212)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (64)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)„În legănatul trenului, nu mai ştiu dacă era frig sau cald, Marius a adormit. Rămas singur cu gândurile mele, încerc să pun ordine în ele. Mulţumirea că mergeam spre casă ascundea şi o mare îngrijorare. Va reuşi oare să-şi revină complet după hepatită?… Îl aşteaptă 4 ani de studii cu mâncare la cantină... Dar cu armata cum va fi? Mă încuraja doar gândul că la Sighet era specialist în boli de ficat dr. Dan, un prieten de-al nostru, un om deosebit şi care, desigur, va face tot posibilul pentru a-1 ajuta. Acasă e, totuşi, acasă: regim respectat şi, mai ales, odihna atât de necesară.

Apoi alte gânduri... De ce atâta nedreptate? Colegii lui de la Matematică, facultatea unde intrase, făceau armata la artilerie, toţi în grup, la Bârlad, în alte condiţii, iar el separat, singur între străini… Ce vină avea el?! Până într-acolo mergea toată această ură ce caracteriza ideologia comunistă! Atâtea nedreptăţi în ţară, atâta mizerie pe care în mod vizibil oamenii nu o mai puteau suporta!... Şi, totuşi, în afară de murmurul unora mai îndrăzneţi, nimic nu mişca în ţara asta. Desigur, mai circulau glume cu dublu înţeles, căci se ştie că românul este hâtru, bun de glume, dar nici asta nu era o soluţie - nu ştiai dacă cel care ţi le spunea era sau nu agent provocator.

Era oare o virtute această suportare a răului care s-a abătut asupra noastră ?” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (29)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Trădarea lui Canaris a fost, fără discuţie, principalul factor determinant în mersul şi sfârşitul ostilităţilor între cei care încercau să şteargă comunismul de pe suprafaţa pământului şi cei care au făcut totul pentru a-l salva.

În septembrie 1940, fiind încă la Berlin, amiralul Canaris (foto) m-a chemat la el presupunând că eu urma să ocup o funcţie importantă în conducerea României (până atunci la Berlin găsisem întotdeauna uşile închise…) şi mi-a spus surprinzător: „Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi face totul pentru a salva viaţa lui Moruzov”. Moruzov era echivalentul lui Canaris în România, adică Şeful Serviciului de Informaţii al Armatei. L-am întrebat care era motivul pentru care atribuia atâta importanţă destinului lui Moruzov. Amiralul mi-a răspuns: „Pentru că prin Moruzov, primim cele mai bune informaţii privitor la preparativele militare ale Sovietelor.” Am reamintit Amiralului dubioasele origini ale informatorului său, agent dublu probabil, şi rolul său în măcelurile săvârşite asupra legionarilor. Amiralul a înlăturat toate obiecţiunile şi mi-a repetat cu insistenţă şi gravitate cererea lui. (pag.173-174)

Ceea ce îl preocupa cel mai mult pe Mihail Sturdza (devenit Ministru de Externe al României la puţine zile după discuţia relatată mai sus) nu era posibilitatea ca Moruzov (sinistru personaj, profesionist al organizării regimului criminal carlist şi model de amoralitate) să supravieţuiască fizic (ceea ce până la urmă nu s-a întâmplat, el fiind printre cei lichidaţi la Jilava), ci încrederea naivă pe care cercurile conducătoare ale Germaniei o arătau informaţiilor primite de la el, informaţii care sugerau sistematic şi insistent că Uniunea Sovietică este foarte prost apărată şi - implicit - va fi foarte uşor de cucerit. Mihail Sturdza, fiind timp de 5 ani ambasador în ţări vecine Uniunii Sovietice, avea motive serioase să se îndoiască de acest optismism exagerat.

În realitate, războiul „de câteva săptămâni” imaginat de Hitler (prost informat şi teribil de arogant, fiind la apogeul puterii sale în anii 1940-1941) va avea o cu totul altă înfăţişare şi se va sfârşi catastrofal pentru Germania.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Liceenii pe Canal - Brigada K 4 - Reversul

Celor dintre noi care trecuserăm prin Târgşor ne era cunoscut. Ca şi celor care au avut neşansa să treacă spre îndreptare prin brigada disciplinară a „politicilor” J-4 de sub comanda „colonelului” Haralambie (fost subofiţer, fost prizonier, fost voluntar în diviziile celor ce şi-au trădat patria şi jurământul şi actual condamnat de drept comun pentru furturi masive din proprietatea armatei), căruia i-a fost normator. Deci adjunctul unui celebru netrebnic, sadic rafinat şi distrugătorul sănătăţii atât fizice, cât şi morale, ale multora din cei ce au trebuit să plătească verticalitatea. Nu ştiu cum l-a găsit pe Ciobanu Paul, dar cum cin-s-aseamănă s-adună,… şi l-a făcut normator. Au constituit o pereche sinistră.

Ciobanu era un vlăjgan care ajunsese la Târgşor prin şmecherie, declarându-se elev, ceea ce era imposibil la vârsta lui, căci era deja un om matur. Poate o fi urmat ceva cursuri pe la vreo şcoală de picheri sau… Dar stupiditatea birocratică poate fi uneori adaptată benefic, fiind şi alţii care au beneficiat pentru un timp, de avantajele de a fi închişi într-o închisoare „pentru elevi”, cu un tratament mai blând, scăpând de închisori grele ca Piteşti, Gherla, Aiud etc… Pentru un timp. Nu ştiu trucul utilizat de Ciobanu, cert era faptul că nu era dintre noi. Din nici un punct de vedere. Căzuse la puşcărie cu un grup de elevi din Târgu Mureş, denumit - probabil de către securitate - Cămăşile Galbene şi rebotezat la Târgşor de către Moş Dumitrache Izmenele Galbene. El, Ciobanu, ar fi fot angajat de securitate să-i organizeze şi la momentul oportun să-i trădeze. Simplu şi nu chiar unicat. Dar se spunea că defecţiunea care l-a basculat în puşcărie, ar fi apărut în momentul în care şi-ar fi revendicat recompensa promisă, treabă cu care patronii lui nu ar fi fost de acord. Astfel că în locul pungii cu arginţi, l-au cadorisit cu patru ani de puşcărie, spre luare aminte şi meditaţie, referitor la grija pe care e înţelept să o ai, în alegerea celor cu care te însoţeşti.

Licheaua rămâne lichea. Imediat a devenit „reeducat” şi teoretician marxist-leninist-stalinist. Nefiind prost - dimpotrivă - cameleonul s-a integrat repede printre reeducaţi, remarcându-se prin vehemenţă, obrăznicie, lichelism de cea mai ordinară speţă. Fiind fanfaron - probabil din născare - se lăuda cu tot felul de isprăvi din nebulosul său trecut, printre care că ar fi făcut parte din diviziile de panzer ale lui Rommel din Afrika Korps. Cu gradul de „hauptmann”! Erau şi naivi care-l credeau. Păcăliţi de nişte termeni tehnici utilizaţi de escroc, cum a fost calificat, denumit şi rămas. Definitiv!

Pe Canal şi-a urmat drumul firesc pentru el, reuşind prin turnătorii, linguşeli şi orice mijloace din aceeaşi speţă, călcând peste indiferent cine-i stătea în cale, sau avea ghinionul să i se afle în preajmă. A ajuns normatorul lui Haralambie, de unde s-a propulsat prin cine ştie ce mijloace pe culmea carierei sale de deţinut: brigadier la K-4.Arogant şi impertinent, din prima clipă şi-a declarat intenţiile. Pe unii dintre noi ne ştia de la Târgşor, edificat prea bine privitor la hramul pe care-l purtam, despre ceilalţi nu era greu să deducă precum că ar fi „contaminaţi”. Era acest individ de o răutate absolută şi o obrăznicie pe aceeaşi măsură. În el clocotea ura, ne detesta făţiş şi brutal. E adevărat că şi noi îl detestam, dar eram deficitari la capitolul ură, ceea ce crea un handicap. Dar el nu ştia, ca orice lepădătură, credea că şi noi suntem asemenea lui. Se înşela.

Prima ispravă a fost să ne transfere la descărcări manuale, unde munca era grea şi ritmul infernal. Dimineaţa, ca să nu ne pierdem vioiciunea şi să ne menţină în formă, ne oferea generos pentru orice corvoadă se ivea în „colonie” - şi se găsea mereu - anulându-ne o bună parte din preţiosul timp de odihnă. Urmărea distrugerea noastră fizică - pentru început - şi o făcea pe faţă, faza următoare fiind distrugerea morală. O făcea cu tenacitate şi răutate fără egal.

Mi-ar părea rău dacă cineva, citind aceste rânduri - în cazul că vor fi citite vreodată - să interpreteze cele relatate aici ca o răbufnire de ură târzie, transferată peste decenii. Ar fi greşit. Nu am în mine niciun strop de ură şi cu atât mai puţin dorinţă de răzbunare, oricât de firavă ar fi aceasta. Nici gând de aşa ceva. Dar nu am cum să evit descrierea unor fapte, aşa cum au fost. Iar spaţiul concentraţionar comunist - la care se referă aceste modeste aduceri aminte - era un spaţiu al urii şi răutăţii cultivate şi împinse la paroxism. Am insistat până acum pe laturile mai puţin scârboase, din scârboşeniile dominante acolo, de la tinete la făpturi ce-şi ziceau oameni, fraudând calificativul. Aşa că scriu cu tristeţe şi despre neoameni, doar pentru că este inevitabil, pentru a respecta adevărul. Dacă nu aş fi obligat, nu aş face-o!

Oboseala cronică şi bine cunoscută se reinstala temeinic în ciolane, articulaţii şi muşchi, biciuită de sarcasmele lui Ciobanu (avea un talent fantastic individul) care ne jignea continuu şi ca făpturi umane, şi ca bun simţ în sine. Era în elementul lui ca peştele în apă. Nu cred că a mai avut vreodată o perioadă de împlinire deplină a aspiraţiilor sale ca la K-4. Presupun cu deplină îndreptăţire, că aceasta a constituit culmea împlinirii sale, în dauna noastră, evident.

Am reînvăţat tăcerea. A nu riposta în nici un fel, - ştiam aceasta - era cea mai enervantă atitudine contra escroc, căci nu-i oferea nici măcar satisfacţia unui pretext, pentru a lua măsuri. Nu avea nevoie. Risipea răutăţi cu nemiluita, dar nu-i ajungea. Nimeni nu zâmbea măcar la grosolăniile şi trivialităţile lui, în afara lui I.B., care nu voia să-şi piardă privilegiul de curăţitor de hârdaie. Aceasta fiind prea puţin pentru orgoliul nemăsurat al individului. O satisfacţie tot avea: slăbeam fizic. Dar şi îndârjirea creştea proporţional, ceea ce-l stârnea şi mai rău. Aşa că a bătut cărări de el ştiute, reuşind să facă din K-4 brigadă de încărcări manuale. Presupun că acest transfer de la rău la şi mai rău, îi încălzea inima - în cazul că o fi avut aşa ceva -, deoarece aceasta era o muncă extrem de grea. Muncă brută ca aproape toate cele prestate pe Canal, dar la alte cote: să sapi şi să încarci, nu era de colea! De obicei la această muncă erau repartizate brigăzile disciplinare. Celelalte, după anumite perioade erau schimbate pentru refacere şi înlocuite cu altele, tot aşa, pe durată mai mult sau mai puţin limitată. Aşa că ne-am reprofilat. Pentru aceasta era nevoie de efectiv dublu faţă de câţi eram la descărcări şi tocmai în aceasta a constat viclenia excrocului. A adunat elevi de prin toată „colonia” - în primul rând pe aceia care trecuseră pe la Târgşor -, faţă de care avea o afinitate specială, din cauza dispreţului nedisimulat cu care a fost tratat acolo. Ne-am regăsit vechi prieteni, dar nu cred că de data asta a fost cu bucurie..Acum mi-amintesc cu drag de cei doi bucureşteni cu care am legat o trainică prietenie în izolare la Târgşor, care a continuat la Peninsula în brigada 32, inseparabilii Ion Niculescu şi Romică Teodoru. Aceştia erau prieteni foarte apropiaţi din libertate şi nu aduceau nici pe departe cu ceea ce se numeşte curent şmecher de Bucureşti. Fini şi cultivaţi, domni în sensul bun al termenului, Ion era violonist, profesionist s-ar putea spune, deoarece renunţase la tot, inclusiv la şcoală, pentru a se dedica exclusiv pasiunii şi talentului său: vioara. Domeniu în care i se pronostica un viitor strălucit. Romică era şi el violonist,dar - ca să zic aşa - mai amator, deşi luase lecţii serioase, având şi el o solidă cultură muzicală şi nu numai. Acestea erau doar ceea ce-i scotea cumva din obişnuit, însă aprecierile noastre erau determinate îndeosebi de caracterele celor doi: finuţi, nu păreau a fi făcuţi pentru a trece şi rezista condiţiilor mai mult decât dure din puşcăriile regimului bolşevic. Totuşi, au trecut prin ele cu brio, atât până atunci, cât şi după. Până la capătul-capătului! Erau binecuvântaţi şi cu aspect exterior agreabil. Ion era frumos în exces, - în sensul „clasic” -, dar el părea că n-are habar de treaba asta, ca şi cum nu l-ar fi privit pe el. Romică, mititel şi delicat, cu nelipsiţii ochelari - care nu-l dezavantajau, dimpotrivă! - faţa roză şi copilărească. Erau îndrăgiţi de toţi, răsfăţaţi, pe merit dealtfel. Ajunşi la Poarta Albă, li s-a oferit o şansă. Era atunci, acolo, o „brigadă orchestră”, formată din instrumentişti adunaţi de prin toată „colonia” şi cărora li s-a permis să primească instrumentele de acasă. Au format o orchestră bună - după aprecierile noastre- care mai oferea câte un „concert”, foarte gustat de cei atât de lipsiţi acolo, de bucuriile incomparabile ale muzicii. Unde băieţii au fost admişi imediat. Erau repartizaţi la munci uşoare şi chiar li s-a oferit posibilitatea să înveţe meserii. Aşa că au făcut-o şi pe asta şi încă cu mult talent.

Ion a devenit cel mai bun buldozerist dintre câţi am văzut pe acolo - şi am văzut destui - şi te mirai cum violonistul delicat mânuia dihania pe şenile marca Stalineţ cu o adevărată artă. Era mare noroc pe noi când apărea Ion cu dihania lui prin preajmă; făcea ce făcea şi apărea prin rampele noastre, degajând şi eliberând pantele prea încărcate cu lama lui de fier, uşurându-ne enorm munca. Romică, aşişderea. Ne erau de mare ajutor şi folos, nu numai nouă şi sufletişti cum erau, toată suflarea de pe acolo îi iubea.

Între timp tratamentul s-a înăsprit,brigada orchestră a fost desfiinţată. Ei au rămas totuşi în acea brigadă specială de buldozerişti şi mecanici. Norocul lor şi al nostru, o vreme. Care, ca toate cele bune…Turnătoriile şi invidiile i-au scos de la meserie şi au fost aruncaţi prin alte brigăzi, cu munci grele, dominante. De pe acolo i-a pescuit Ciobanu şi cum avea pentru ei o aversiune nemascată, a făcut tot ce a ştiut - ştia multe în domeniu - ca să le facă viaţa iad. Adică iadul pe care-l inventase pentru noi toţi. Îndeosebi foştilor locatari ai Târgşorului. Insultele, sarcasmele, tot felul de răutăţi jignitoare răbufneau din neomul acesta cu o cadenţă susţinută şi aparent inepuizabilă. Părea că teroarea aceasta nu se va sfârşi decât odată cu sfârşitul nostru.

Pot să afirm fără riscul de a greşi, că acest ins a fost cel mai diabolic dintre cei mulţi răi pe care mi-a fost dat să-i cunosc. Şi cel mai tenace. În răutăţi era de o hărnicie incomparabilă. Credeam că mai greu nu se poate. Şi ca de atâtea alte ori, a trebuit să mă dau bătut şi să admit că… se poate! Într-o zi, un grup de deţinuţi de drept comun s-a apucat să sape gropi în jurul barăcii noastre, să înfigă şi să consolideze stâlpi şi o reţea de sârmă ghimpată a izolat baraca noastră de restul „coloniei” şi a secţiei, copie identică a celei din faţa noastră, J-4, brigada disciplinară a „politicilor”. Unde canalia fusese normatorul altei canalii, „colonelul” Haralambie şi complicele murdar al acestuia. Fiind mediul în care se simţea cel mai bine, şi-a făurit şi pentru sufleţelul lui o copie, cu noi pe post de victime. Anunţându-ne cu mare satisfacţie ca fiind o mare realizare a sa, că am devenit „in corpore” brigadă disciplinară, cu toate regulile ce se aplicau unor asemenea „unităţi”: tăiatul corespondenţei, izolarea totală faţă de ceilalţi deţinuţi, (cu riscul încarcerării în lanţuri în puşcăria din puşcărie, care tocmai se construise pe undeva prin preajma cărămidăriei ţiganului Varga). Aceasta deoarece nu suntem altceva decât nişte reacţionari înrăiţi, pe care va avea el grijă să-i aducă la matcă, ştie el cum. Cred că ştia! Era şi ceva care ar fi trebuit să fie un avantaj, dar nu era. Nu mai eram scoşi la corvezi, ca nu cumva - doamne-fereşte - să luăm legătura cu alţi bandiţi asemenea nouă, dar ne umplea timpul ţinându-ne în picioare în faţa paturilor şi debitându-şi neobosit cuvântările sale insultătoare. Adăogând astfel, pe lângă oboseală, trauma psihică şi nu s-ar putea spune că nu se pricepea. În cele din urmă tot el era traumatizatul, deoarece, ca un singur om, nici unul nu a cedat nici un milimetru. Părea că adversitatea asta, el pe de o parte şi opzeci de epave de cealaltă, nu se va termina, forţele fiind inegale. Să vedem care pe care! El avea totul de partea lui, noi doar pe noi înşine.(va urma)

Ion Dunca 

divider



SCRISOAREA LUI MITI DUMITRESCU CĂTRE FAMILIA SA

„Dragii mei, Vă scriu stăpânit de o mare linişte sufletească. Tăcerea sălăşluieşte în mine, în jurul meu. Sunt singur.

Între mine şi ceilalţi oameni s-a rupt orice legătură exterioară sau convenţională. Privegheat de Dumnezeu şi încercând să ascult şoapta Neamului, a Legiunii, mă apropii de clipa care trebuie să fie „ceasul” meu.

În astfel de clipe nu mai rămâne nimic în sufletul tău. Se rup toate fibrele vieţii, dragostea de ai tăi, de plăceri, de bucurii.

Porţi pe umeri apăsarea dureroasă a destinlui tău neîmplinit încă. Dar eu sunt şi fiul şi fratele vostru. Şi nu mi-e ruşine să mărturisesc. E dragostea cea mai mare. Vă iubesc mult, dragilor. Voi sunteţi cei care îmi umpleţi multe clipe frumoase. Mă vizitaţi şi tulburaţi liniştea casei care vă primeşte - sufletul meu. Dacă am plecat dintre voi, nu vă mâhniţi. Ştiţi că deasupra voastră şi a mea e Dumnezeu şi drumul meu acesta este.

Veţi afla că sunt de multă vreme pe pământ românesc şi veţi suferi adânc răutatea aparentă a mea, că nu v-am înlesnit să mă vedeţi, să mă întâlniţi. Vă rog să mă iertaţi, dragii mei. Să ştiţi însă că am făcut aceasta şi din dragoste pentru voi.

Dacă mă ştiaţi în ţară, înconjurat de atâtea primejdii şi aşteptând atâtea urmări, aţi fi fost mereu tulburaţi şi îndureraţi. Nu am vrut câteva clipe mai mult să vă stric liniştea îndurerară a voastră. Să ştiţi că nu mi-a fost uşor şi că dorul de voi m-a însângerat.

Se apropie clipă cu clipă „ceasul”.

O rugăminte vă fac.

Rugaţi-vă pentru mine şi pentru noi toţi. Pentru păcatele şi suferinţa ce o aştept cu bucurie. Atâta dor am să ştiţi voi şi Neamul că am pecetluit cu sângele şi sufletul nostru o credinţă. Istoria va judeca dacă am greşit sau nu, însă nu va putea uita „preţul”acestei greşeli, de va fi greşeală.

Să-mi ajute Dumnezeu, să-mi lumineze calea. Şi să spuie Legiunea că nu am greşit şi că puterea de jertfă a noastră a fost chezăşia adevărului. Rugaţi-vă pentru mine.

Să vă iubiţi, dragilor, şi să vă priviţi viaţa ca o luptă. De nu, ea este moarte. Se usucă şi se pierd toate puterile fiinţei. Să luptaţi şi voi. Dacă suferiţi, să fiţi mândri pentru aceasta; suferinţa nu este dată oricui. Suferinţa rupe din om dragostea de nimicuri, plăcerea egoistă. Ea descoperă omului sensul adânc al vieţii. Şi numai aceasta poate fi viaţa. Cu preţul pe care fiecare îl dă. Biologic, este indiferentă şi aceeaşi pretutindeni. Dar viaţa nu este aceasta. Ea are un preţ. Este domnia sufletului, a spiritului. Nu stricaţi prin durerea voastră liniştea şi armonia clipelor de înţelegere. Înţelegeţi fapta mea şi să mă iubiţi şi mai mult pentru această faptă. Ceea ce pierdeţi voi este atât de puţin!

Gândiţi-vă ceea ce pierde neamul românesc prin această lipsă de dragoste şi înţelegere a destinului său măreţ. Şi fapta noastră înseamnă atât de puţin! Ea este expresia unei dureroase necesităţi, a unui exemplu. Există un vierme conducător care roade trupul neamului. Şi cât va trece oare până când în sufletele oamenilor, a românilor, se va întâmpla acea schimbare, acea luminare, care să-l facă demn şi mândru pentru destinul neasemuit al neamului: destinul legionar.

Căci violenţa nu schimbă nimic în sine. Ea însă redeşteaptă şi readuce aminte. Pe acest tărâm al redeşteptării româneşti va trebui să se muncească cu înverşunare sfântă pentru schimbarea sufletului românesc, sau, mai bine spus, pentru curăţirea fundamentală a lui de tot ceea ce păcatul, nimicnicia, laşitatea, minciuna, necredinţa a sădit în el!

Cât de mare este această victorie pe lângă fapta noastră. Şi câtă dragoste, forţă şi jertfă vor trebui să dea legionarii viitorului românesc!

Tu, măicuţă dragă, veghează cu sufletul tău iubitor şi bun asupra alor mei. Ai grijă ca fiecare să-şi clădească...”

Din păcate, finalul scrisorii lipseşte... Ea a fost scrisă de Miti după revenirea din Germania şi, după 21 septembrie 1939, a căzut în mâinile Siguranţei. În 1940 a fost recuperată de Mişcare iar apoi a luat şi ea calea exilului în buzunarul profesorului Mişu Tase. Biografiei lui Miti Dumitrescu, publicată în aceast număr al revistei, îi lipsesc, din lipsă de spaţiu, mai multe capitole: arderea trupului, recuperarea cenuşei, recuperarea memoriei şi a legendei sale în timpul guvernării şi poate ceea ce interesează pe cititor mai mult, explicarea actului echipei Miti Dumitrescu cu consecinţele lui spirituale, sociale, politice. Până când le vom publica, nădăjduim că textul acestei scrisori va ajuta la înţelegerea structurii sufleteşti şi a atitudinii lui Miti Dumitrescu. Din 1940 Legiunea, într-adevăr, a spus şi o repetă din generaţie în generaţie: nu ai greşit, Miti Dumitrescu, jertfa ta a fost chezăşia adevărului ce a asigurat supravieţuirea Mişcării Legionare.

Cezarina Condurache 

divider



Comemorarea anuală de la Mislea 2019

Subiectul detenţiei politice feminine din România secolului XX m-a preocupat în mod deosebit încă de la începutul întâlnirii mele cu martirii şi mucenicii celor trei dictaturi care au încercat să distrugă sufletul Neamului Românesc.

Am considerat întotdeauna că jertfa acestor muceniţe este pe nedrept mai puţin cunoscută şi discutată în literatura de specialitate, cu toate că umilinţele şi chinurile îndurate de ele nu au fost cu nimic mai prejos decât cele ale fraţilor lor de suferinţă. De aceea, mi-am făcut un obiectiv din a citi cât mai mult despre ele, a le cunoaşte pe cele care încă mai trăiesc şi mai ales de a participa la comemorările care se fac în memoria celor deja plecate la Domnul.

Anul acesta am avut bucuria şi binecuvântarea de a participa la trei astfel de evenimente organizate de Fundaţia Profesor George Manu: parastasul pentru Nicoleta Nicolescu de la Crematoriul Cenuşa, comemorarea de la Miercurea Ciuc (despre care am scris în numărul trecut) şi cea de la Mislea care a avut loc, ca în fiecare an, la praznicul Naşterii Maicii Domnului. Pe 8 septembrie 2019, aşadar, ne-am adunat ca în fiecare an la Paraclisul fostei închisori prahovene pentru a sărbători hramul acestuia (la 25 de ani de la înălţarea şi sfinţirea lui) şi pentru a le comemora pe cele care au suferit aici în timpul prigoanei comuniste.

Maica Domnului ne-a primit şi anul acesta în curtea aşezământului patronat de ea cu mult soare, chipuri de prieteni a căror revedere ne-a prilejuit multă bucurie şi cu o nouă icoană praznicară (realizată special pentru acest eveniment de către artistul Mihai Nechita Burculeţ). Anul acesta am avut alături de noi o singură supravieţuitoare a temniţelor comuniste, pe doamna Galina Răduleanu care, în ciuda vârstei înaintate, găseşte mereu resurse de a ni se alătura la astfel de evenimente. Bucurie mare ne-a făcut şi prezenţa doamnei Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, şi dânsa fiind unul dintre seniorii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, participă la o bună parte din comemorările de pe întreg cuprinsul ţării.

După Sfânta Liturghie închinată acestui frumos praznic s-a oficiat parastasul în memoria martirelor şi mărturisitoarelor care au pătimit aici şi întreg cuprinsul întregii ţării. Pe masa împodobită cu un ştergar românesc de culoare verde, alături de colivă şi colac, au fost aşezate portretele celor 12 foste deţinute politic care au înfiinţat acest locaş de rugăciune, astăzi toate mutate la Domnul: Sofia Cristescu Dinescu, Lucica Scurtu Popşor, Nataliţa Nicolicescu Vasilovschi, Alexandra Chiriţescu, Maica Mina (Xenia Mămăligă), Florica Mitre Constantinescu, Aspazia Oţel Petrescu, Constanţa Georgescu Moţei, Elena Ionescu, Elena Ioan Bota, Victoria Holtean, Georgeta Iancu Gherghiu. Ţinând la piept şi noi, cei prezenţi, fotografia uneia dintre pătimitoarele de la Mislea trecute la Domnul, am înălţat, alături de părintele paroh, rugăciuni întru veşnica lor pomenire.

În discursul de la finalul parastasului, citit de doamna Sanda Mazilu, Mihnea Gheorghiu le-a evocat pe fostele deţinute politic mutate la Domnul anul acesta: Ecaterina (Cotea) Juriari, Monahia Mina (Xenia) Mămăligă şi Aristina Pop Săileanu.

După agapa frăţească ce a urmat parastasului, am vizitat curtea fostei închisori, astăzi devenită cămin de bătrâni. Un loc cu o istorie veche, un loc sfinţit cu suferinţă, dar şi cu multă rugăciune. Aici se mai păstrează încă fostul izolator, exact aşa cum era atunci: cu încăperile lui negre, reci, umede şi înguste, celule de pedeapsă ale căror ziduri, impregnate cu suferinţa tuturor martirelor care au trecut prin ele, te cutremură şi îţi dau fiori. În curtea căminului de bătrâni ne-am închinat la crucea ridicată pe locul unde se găsea mesa altarului din biserica mănăstirii de la Mislea, devenită temniţă. În primii ani de prigoană comunistă, biserica s-a mai păstrat şi, deşi fusese transformată în magazie, a fost pentru cele întemniţate aici o adevărată binecuvântare. De aceea, supravieţuitoarele au găsit de cuviinţă să înalţe pe acest loc o Cruce.

Am plecat de la Mislea cu bucuria pe care care ne-o dă fiecare întâlnire cu martirii noştrii. După obicei, în drum spre Bucureşti am poposit întâi la Monumentul de la Potigrafu ridicat în memoria Pr. Constantin Voicescu (de la a cărui moarte s-au împlinit 22 de ani) şi apoi la Troiţa Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor de la Tâncăbeşti. Am cântat aici „Cântecul legionarilor căzuţi” pentru ei şi pentru cele care au pătimit la Mislea în numele aceluiaşi crez. La câteva zile după comemorarea de la Mislea am dăruit o copie după noua icoană praznicară uneia dintre doamnele care au pătimit în temniţele comuniste. Strângând la piept imaginea Maicii Domnului şi a sfinţilor prezenţi la naşterea sa, am auzit-o şoptind: „Mislea mea dragă!”… Un alt „Mi-e dor de Aiud”, cutremurător şi paradoxal, care confirmă încă o dată faptul că în ciuda suferinţelor de nedescris îndurate în iadul temniţelor, marea majoritate a celor trecuţi prin el păstrează vie în inimă lumina şi harul pe care Dumnezeu şi Sfânta Sa Maică le-au revărsat asupra lor, mai puternice decât orice amintire dureroasă, orice traumă sau revoltă…Am rugat-o pe această doamnă să ne scrie câteva cuvinte despre Mislea şi experienţa carcerală de aici, cuvinte pe care le redăm în continuare:

Amintiri din timpul detenţiei de la închisoarea de femei Mislea

În luna iunie a anului 1948 asupra Universităţii noastre din Cluj s-a abătut urgia comunistă menită să distrugă floarea studenţimii din oraşul nostru. Au fost arestaţi tineri studenţi de la toate facultăţile, ridicaţi din cămine sau de acasă, din mijlocul familiei i închişi la Securitate pentru vina de a se opune unui regim inuman, criminal şi ateu. Pentru că nu au vrut să accepte compromisurile care li se cereau au fost torturaţi şi bătuţi (în special la tălpi).

Un an mai târziu, în 1949, în luna aprilie, a avut loc procesul la tribunalul militar din Cluj, în cadrul căruia au fost judecaţi peste 150 de studenţi, fiind unul dintre cele mai mari procese din România. Sentinţele s-au dat în Vinerea Mare, prefigurând Calvarul pe care urma să îl urcăm. Nimeni nu a fost achitat, iar studenţii au primit condamnări uriaşe (chiar şi 25 de ani de temniţă grea).

Printre aceşti tineri ne aflam şi noi, un grup de studente, care, după proces am fost repartizate să ne ispăşim pedeapsa la închisoarea de femei de la Mislea. Fostă mănăstire de măicuţe, clădirea impunătoare de la Mislea, construită într-un loc mirific, printre brazi, a fost transformată în temniţă pentru femei. La venirea noastră aici, în curtea închisorii se mai găsea o bisericuţă de toată frumuseţea, locaşul de rugăciuni al vechii mănăstiri fiind acum transformat în magazie, iar mai târziu, demolat cu totul.

Ne găseam la Mislea sute de femei venite din toată ţara pentru ispăşirea pedepselor. Acomodarea cu noua viaţă în condiţiile aspre de detenţie a fost dificilă. Trebuia să ne obişnuim cu mâncarea puţină, proastă, greu de digerat şi cu aspect îndoielnic, cu frigul cumplit şi lipsa de îmbrăcăminte potrivită, cu regimul de cazarmă şi condiţiile precare de igienă, cu insultele gardiencelor, cu pedepsele aspre care veneau în urma nerespectării unui regulament inuman şi, în general, cu situaţia noastră grea puşcăriaşe.

În această atmosferă greu de suportat, ne-a atras atenţia grupul de măicuţe întemniţate aici după desfiinţarea mănăstirilor, deoarece au refuzat să renunţe la rasa călugărească. Ele au fost pentru noi un adevărat exemplu de comportament şi de ţinută morală. În permanenţă zâmbitoare şi senine, ducându-şi crucea fără să cârtească, erau pline de afecţiune pentru cele din jur, aşa încât ne-am ataşat de ele ca de nişte surori mai mari.

Dânsele cunoşteau pe dinafară Liturghia, cântece bisericeşti, Vieţile Sfinţilor, diverse rugăciuni, astfel că în compania lor am început să ducem şi noi o altă viaţă sufletească, învăţând să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi să punem la picioarele Lui toată suferinţa noastră. Apropiindu-ne de Iisus în acest fel, viaţa din temniţă a devenit suportabilă.

Sfintele sărbători ale Paştelui şi ale Crăciunului erau cele mai dureroase zile din viaţa noastră, deoarece gândurile ne erau acasă, la familie, la părinţi, la soţi şi copii. Dar măicuţele ne ajutau să trecem cu demnitate peste aceste zile şi să ne bucurăm de Naşterea şi Învierea Mântuitorului.

Cu această stare sufletească, timpul de detenţie a trecut mai uşor şi la un moment dat a venit şi eliberarea. Credinţa şi nădejdea învăţate în temniţă, apropierea de Iisus şi de învăţăturile sale le-am luat cu noi şi la ieşirea din închisoare şi ne-am străduit să le cultivăm întreaga viaţă.

Eu am executat la Mislea cei patru ani de condamnare politică primiţi pentru vina de a-i fi vizitat la spital pe colegii mei din anul IV de la Facultatea de Drept, internaţi în urma bătăilor suferite în anchetă. Pe toată perioada detenţiei nu am avut dreptul la niciun fel de contact cu familia, neavând nicio veste despre mama mea pe care am lăsat-o bolnavă şi care nu ştia nimic despre mine, dacă mai trăiesc sau nu. Credinţa în Dumnezeu, dragostea şi solidaritatea care mă legau de colegele mele de suferinţă m-au ajutat să îndur toate lipsurile şi umilinţele la care am fost supusă. Nici în liberate nu a fost uşor la început. Statutul de fostă puşcăriaşă mi-a creat diverse probleme cu cei din jur care, de teamă, se fereau de mine. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să depăşesc şi aceste momente. Apoi lucrurile s-au calmat, mi-am întemeiat o familie, am devenit soţie, mamă şi bunică, trăind o viaţă lungă şi fericită. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat înzecit ceea ce mi-au luat alţii!

Acum, la 95 de ani, amintirea anilor petrecuţi la Mislea este încă vie. Dar în ciuda suferinţelor şi umilinţelor trăite acolo, această amintire are şi o parte luminoasă. Pentru că acolo am învăţat adevărata credinţă care m-a legat de Iisus pentru totdeauna şi, prin El, de surorile mele de suferinţă care mi-au rămas până astăzi în inimă.

De aceea, vă îndemn pe toţi să fiţi încrezători în viaţă şi să nu vă pierdeţi niciodată nădejdea în Cel de Sus! Doamne ajută!

Letiţia Viorica Pop, Cluj

Alina Ioana Deac 

divider



Comemorările anuale de la Aiud şi Gherla 2019

”Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”De câţiva ani încoace nu mai înţeleg să petrec altfel şi altundeva ziua de 14 septembrie decât la umbra crucilor de la Aiud şi Gherla, monumente care veghează peste neamul românesc şi care simbolizează biruinţa absolută, prin Înviere, a mucenicilor ce s-au jertfit în cele două cumplite temniţe ale Ardealului comunist. Cred că orice român creştin are datoria de a se închina în aceste locuri de Ziua Crucii, de a cânta aici frumosul tropar al acestei sărbători, de a săruta osemintele de la Aiud şi de a păşi cu evlavie pe Dealul Cărămidăriei de la Gherla, pământ sfinţit cu sângele celor jjertfiţi pe Crucea Neamului Românesc.

Şi totuşi mulţi absentează nemotivat, preferând să petreacă Ziua Crucii în alte părţi. Mulţi... Din ce în ce mai mulţi… Nu pot să nu observ cum, de la an la an, la comemorarea de la Aiud (unul dintre cele mai mari evenimente de acest gen din ţară) rândurile celor prezenţi se tot împuţinează. Şi totuşi, Dumnezeu şi sfinţii, fără a ţine cont de prezenţa scăzută, ne învăluie de fiecare dată în acelaşi har, aceeaşi bucurie a Învierii prin Cruce.

Aşa a fost şi anul acesta. Am început ziua însorită de 14 septembrie cu Dumnezeiasca Liturghie la Schitul Înălţarea Sf. Cruci de la Aiud, urmată de slujba parastasului pentru toţi cei martirizaţi aici şi în temniţele comuniste de pe întreg cuprinsul ţării. La finalul slujbei au luat cuvântul foştii deţinuţi politc Vasile (Jacques) Iamandi, Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu, precum şi doamna Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, mentorul „misticilor” de la Aiud.

Ne-am bucurat, de asemenea, şi de prezenţa doamnelor Galina Răduleanu, fost deţinut politic şi Taţiana Vlad Guga, legionară refugiată din Bucovina de Nord, sora părintelui Mircea Vlad, pătimitor şi el în temniţele comuniste.

După agapa frăţească de la Aiud ne-am deplasat spre Memorialul Foştilor Deţinuţi Politici din Cimitirul Central Gherla. Aici, părintele Marius Vişovan a oficiat un parastas, la finalul căruia am intonat „Cântecul legionarului căzut” pentru cei care au suferit la Gherla şi care, ca de fiecare dată, au răspuns „Prezent!” la apelul nostru.

Următoarea şi ultima oprire din acest pelerinaj pe Drumul Crucii Neamului Românesc a fost Memorialul de pe Dealul Cărămidăriei - locul unde se află gropile comune ale deţinuţilor politici din temniţa Gherla. După ce ne-a făcut o scurtă prezentare a locaşului de cult şi a micului muzeu amenajat în incinta Memorialului, părintele Grigorie Benea a oficiat o slujbă de pomenire pe locul gropilor comune, alături de părintele Mircea Bejenariu.

La plecarea noastră de la Gherla, în paraclisul Memorialului, un grup de copii cântau îngereşte Paraclisul Maicii Domnului. Epilogul perfect şi dătător de nădejde al unei astfel de zile scăldată deopotrivă în razele soarelui şi ale harului.

Alina Ioana Deac 

divider



Cuvântul Dlui. Jacques Iamandi, la Aiud

Cucernice feţe bisericeşţi, dragi oaspeţi, iubiţi camarazi, O legendă a Mişcării, poetul Radu Gyr, ne zugrăveşte în numai câteva versuri figura soldatului etern al credinţei care este Legionarul:„Zâmbind primesc şi temniţă şi roată,/ Mucenicia o aştept şi-o cer,/ În temniţe Iisus mi Se arată/ Şi-mi oblojeşte rănile cu cer.” (Radu Gyr)

Iată-ne prezenţi iar aici, pe acest pământ sfânt, ca în fiecare an, în umbra celor 7 cruci înfrăţite, să răspundem prezent la apelul care cinsteşte cum se cuvine memoria unor camarazi care au primit zâmbind şi temniţă şi roată, a unor eroi, a unor martiri, a unor oameni care au luat calea sfinţeniei, jertfindu-se pentru credinţa în Dumnezeu, gloria neamului, apărarea ţării străbune, pentru libertate, dreptate şi adevăr.

Ei, camarazii noştri, sunt cei plecaţi, noi suntem ultimii rămaşi, o mâna de bătrâni, din ce în ce mai puţini în viaţă şi la trup. Vom cădea şi noi la rândul nostru, ca orice brad care nu se frânge. Anii tinereţii noastre s-au risipit răspândind iubire şi credinţă, forţaţi fiind să luptăm, sfidând ura, persecuţia şi prigoana Poliţiei, Siguranţei, Jandarmeriei, Armatei şi Securităţii bolşevice, un adevărat război masonic intern declarat elitei tineretului creştin al ţării.

În promoroaca anilor de criză şi restrişte, când se voia desfiinţarea României, evreimea mondială se dezlănţuia cerând transformarea „grădinii Maicii Domnului” în ţara făgăduinţei poporului „ales”, cerând ajutorul unui occident care găsea soluţia acceptabilă. Că urmare a revoluţiei sovietice, intelectuali orbi şi cumpăraţi afirmau că lumina vine de la răsărit şi că vremea naţionalismului a trecut. România Mare este ciuntită, camarila acceptată, armata tace. Când mergeam cu paşi repezi spre acest declin, un tineret plecat de la Icoană, avându-l în frunte pe studentul Corneliu Zelea Codreanu, înconjurat de un grup cu orizonturi noi, credinţă în Dumnezeu şi dragoste de ţară şi de libertate, hotărăsc să o rupă cu conducerea bătrânilor care mergea spre nicăieri, să lichideze racilele trecutului şi să-şi asume lupta pentru Biserică, patrie şi neam, promovând credinţa, libertatea, onoarea şi dreptatea. Aceşţi corifei ai neamului nu au vrut să învingă neonorabil, au vrut să educe un popor, transformând oamenii în eroi. Pentru aceste decizii şi afirmaţii curajoase, devin inamicul public al politicienilor, al camarilei regale, al forţelor de ordine într-o dictatură regală criminală, asumată şi ordonată de Regele Carol al II-lea. Legionarii sunt vânaţi ca fiarele şi ucişi fără judecată şi fără milă, torturaţi, băgaţi în lagăre şi închisori, unde vor sfârşi ca victime ale ştreangului masonic pentru că voiau şi luptau pentru realizarea unei ţări că soarele sfânt de pe cer. Viaţa acestor tineri care au fost fraţii noştri de cruce şi a cetăţuilor care au ars pe rugul inchiziţiei masonice nu este nici o poveste şi nici un basm. Este balada neamului nostru crucificat, căruia i-a fost interzisă istoria, baladă scrisă în versuri de înşişi martirii şi eroii care au trăit cu noi împreună, simţind ura pe propria noastră piele în aceste prigoane, în lagăre şi Aiuduri. Trăite în funduri de ocne, cu riscurile de rigoare, şi scrise cu sângele lor, aceste versuri ne-au arătat că uneori pot ucide la fel aglonţul celor care ne apărau demnitatea în munţii noştri.

Erau cântece de jale, doine, rugăciuni, mărturia dragostei eterne şi a camaraderiei, dar şi îndemnuri la rezistenţă şi luptă cu arma în mână, zugrăvind clipe între zacere şi moarte, torturi şi bătăi, dar în acelaşi timp şi de înălţare sufletească şi eroism trăite în anchete, lagăre şi închisori, sfidând opresorii care mânuiau cnutul, plutind eroic deasupra acestor vicisitudini ale vieţii de deţinuit contrarevoluţionar, aşa cum ne acuzau ei. Aceste versuri erau hrana noastră zilnică, fără limită de calorii, care ne ajutau să rezistăm regimului bestial impus de călăii care slujeau dictaturile oculte.

De la anonimul care şi-a scrijelit amarul într-un vers pe un colţ de zid al celulei până la consacraţii barzi ai neamului, cinste acestor cronicari de epopee, martori ai sacrificiului unei generaţii. Cinste şi celor care au reuşit să le transmită posterităţii. Avem îndemnul de a îngenunchea în faţa artei şi măreţiei lor, în faţa dragostei, în faţa curajului, mulţumindu-le, purtându-le recunoştinţă şi respect veşnic. Au făcut-o pentru ca să se ştie că a existat această literatură carcerală, oftatul unei ţări, o mărturie a suferinţei unui popor care acuză o crimă împotriva umanităţii; au făcut-o pentru istorie. Dar au făcut-o pentru noi, cei bătuţi şi schingiuiţi, pentru toţi cei care aşteptam în celulă să le mângâiem suferinţa camarazilor noştri cu un prosop ud pus pe rănile sângerânde sau cu o izmană curată şi mai ales cu o vorbă bună. Eram într-un iad în care singurul cuvânt auzit de sute de ori zilnic era „banditule”, urmate de înjurăturile şi loviturile nelipsite care erau replica şi argumentul de bază al analfabeţilor degeneraţi ai Securităţii.

Răspundem Prezent! pentru o generaţie de eroi plecată în lumina Celui Nepătruns. Aidoma poetului şi omului de credinţă Nichifor Crainic ne întrebăm şi noi: Unde sunt cei care nu mai sunt?„Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Tainele necuprinse de cuvânt:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a bufniţa: Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.”Da, îi vom vedea pe solii noştri care au murit eroic, cerând îndurare în cer şi ajutor pentru ţara lor Celui de Sus. Astăzi este firesc, după ceea ce se întâmplă, să ne punem o altă întrebare: Unde suntem noi cei care suntem?

Acum, din păcate, trăim în marele întuneric. Desigur, nu este acelaşi întuneric de care vorbeşte poetul, dar trăim mai rău, într-o beznă politică şi sufletească, fără dragoste, fără de orizont şi fără viitor. La treizeci de ani după cacealmaua regizată de Malta, trăim în acelaşi mare întuneric impus de serviciile de securitate ale timpurilor de glorie comuniste din trecut.

Este adevărat, nu avem voie să disperăm, dar ce puem face, care este soluţia pentru a ne salva ţara? Unde ne sunt românii de odinioară care puneau mâna pe furcă sau pe coasă pentru a secera jaful, hoţia şi nedreptatea? Unde ne sunt un Iancu sau un Vladimirescu de care ţara are nevoie azi?

Unde sunt cei care am fost? Unde suntem dacă mai suntem noi cei rămaşi şi ce facem, în afară de a ne văita? Mai suntem sau am uitat că suntem?

Borfaşii politici sunt aici şi au puterea decizională. Hoţia guvernează. Vindem, ne debarasăm sau aruncăm la fier vechi sau la gunoi (dacă nu le pot vinde) bogăţiile naturale ale unei ţări scoase la mezat în faţa unui occident orb, care se uită şi nu vede, la fel ca în trecut, şi a unei Europe-cloşcă care îşi dospeşte ouăle la Moscova şi tace atunci când nu ne judecă şi ne impune baliverne. Iar cei mai vinovaţi bine înţeles suntem noi, care îi votăm şi ne merităm soarta, lăsându-ne amăgiţi de nişte baroni borfaşi, experţi ai minciunii care se numesc Ponta, Dragnea, Tăriceanu etc, lista lichelelor este deschisă.„Alelei, popor durut/ Cât de altfel te-aş fi vrut/ Acu fapte grele/ Arşiţa naţiei mele:/ Astăzi spânzur, mâine spintec,/ Rănile să i le vindec” (Nichifor Crainic)

Aici, pe acest pământ sfânt în care zac la groapa comună îngropaţi fără cruce cei ce nu mai sunt, ne întrebăm unde suntem noi cei care am fost, care mai suntem încă? Unde ne este demnitatea?

Strigăm, protestăm, înjurăm pe cei care de ani ne jefuiesc şi ne mint, promiţându-ne o ţară în care va curge lapte şi miere, îi recunoaştem, sunt aceiaşi călăi care ne promiteau raiul în limba de lemn caracteristică a trecutului, cultivată până în prezent, ştim că nu ne vor decât votul şi noi li-l dăm, conştienţi fiind că mâine ne vor scuipa. Ei fac parte din nomenclatura aceluiaşi socialism comunist care ţi-a ucis tatăl şi ţi-a închis familia într-un gulag care cuprindea ţara până la hotare. Iar noi, imbecili resemnaţi şi apatici, am uitat că avem datoria să vindecăm rănile acestei ţări. Ăştia suntem, ăştia am devenit. Ruşine nouă! Le cer iertare luptătorilor, eroilor, martirilor, legionarilor, precum şi celor care şi-au oferit bisericii şi patriei obol crinul vieţii lor. Noi ne-am uscat? Noi nu mai avem flori de oferit? Nu mai avem curajul de a spune Nu?

Unde sunt cei care ar trebui să strige: „No, gata!”, când lipsesc cu desăvârşire cei care ar răspunde: „No, gata!, No, Hai!?” Închei şi vă întreb: Unde suntem noi, românii, cei care ar trebui să fim? Nu cei care am devenit slugi şi robi lumii pentru a oferi o pâine albă şi o casă familiei pe care nu le pot avea muncind cinstit în ţara lor, asta fiind prima noastră preocupare: materia.

Noi suntem veteranii. Ne-am purtat lanţurile, le-am rupt, făcându-ne datoria personală. Nu cedăm, nu ne resemnăm, nu capitulăm; aşteptăm, credem în sfinţii noştri care nu ne vor abandona, aşa cum grăieşte poetul:Va veni cândva o dimineaţă/ Când neamul întreg va fulgera la viaţă/ Cuminecat de sfinţii din morminte. (Radu Gyr)

P.S. 1: Pe toţi aceşti eroi care au trăit şi luptat scriind istoria prigoanelor noastre şi a gulagului roşu, îi găsiţi după numele lor în cartea poetului erou Zahu Pană, „Poezii din închisori”, apărută în 1982 la Hamilton, Canada, în Editura „Cuvântul Românesc”. Era prima ediţie, de atunci s-au mai scris antologii. Eu, din respect, nu am avut îndrăzneala să-i cataloghez, nici măcar în ordine alfabetică, cunoscându-i şi fiind considerat prieten de mulţi dintre ei, acum poate decedaţi.

P.S.2. Am păcătuit prin lungime, dar este pentru ultima oară, aşa că vă rog să o treceţi cu vederea. Întotdeauna am considerat că un logos sau o predică ca să-şi atingă ţintă nu trebuie să depăşească 30 de minute. Iertare.

TLC!

Vasile Jacques Iamandi 

divider



Comemorarea de la Predeal 2019

De copil nu am înţeles (nu am fost informată) ce rezistenţă remarcabilă am avut noi, Românii, împotriva comunismului. În anii ‘60 credeam că Bucureştiul e plin de hahalere dâmboviţeneşti (chiar eu eram una), de politruci şi împăcaţi în cuget cu Şcoala „Ştefan Gheorghiu”.

Acum scriu acestea cu umilinţă, despre eroii noştri încă necunoscuţi de istoria contemporană românească. Cu două săptămâni în urmă, am făcut parte din grupul Fundaţiei „George Manu”. Drumul nostru a fost în zona Prahovei. Ne-am oprit mai întâi la Zărneşti şi apoi la Tohanul vechi, încercând să găsim mormântul legionarului prahovean Ion Bordeianu Lehaci şi să depunem o rugă la locul unde el a fost asasinat împreună cu prietenul lui, Radu Papacioc. Adică am început cu un moment pe care părintele Marius Vişovan îl numea un act de „arheologie spirituală”.

Apoi ne-am dus la Biserica Sf. Treime din Scheii Braşovului pentru parastasul dlui. Nicolae Purcărea, un legionar de elită. S-a făcut slujba şi la mormânt, unde tineri în straie naţionale parcă erau îmbrăcăţi în cuvintele „sunt demn şi mândru român”. Chipuri senine, fără ostentaţie. Am trecut apoi pe la mormântul legionarului Traian Trifan unde am ascultat un şuvoi de sfinte relatări ale fiicei Maria Trifan, de parcă le-ar fi rostit ca pe o singură frază: temniţă, domiciliu obligatoiu şi iarăşi temniţă... Fără să îşi propună, dna Maria Trifan, descria - cu sufletul curat al primei ei tinereţi - însăşi curăţia propriului ei tată, dragostea lui pentru Iisus şi dragostea pentru soţia lui. Aşa erau ei, legionarii! Poate nu toţi au avut parte de dragostea partenerului de viaţă, dar pentru iubirea de Hristos şi Neam, câtă frunză, câtă iarbă!... Am văzut pentru prima oară cartea Mariei Trifan cu „nestemate” din închisori, modelele de troiţă făcute de părintele Papacioc şi păstrate ca prin minune în familia Trifan.

A două zi, la biserica Sf. Nicolae din Predeal, am mers la Sfânta Liturghie şi apoi la slujba de parastas din faţa monumentului închinat martirilor asasinaţi de Carol al II-lea, la 21-22 septembrie 1939. Străjuit de tineri în haine româneşti, monumentul şi cele 252 de suflete de tineri parcă primeau cele rostite, mărturie că istoria nu i-a uitat: „Dumnezeu să îi odihnească unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Am ascultat apoi vorbele unui mare orator, părintele Marius Vişovan. El şi-a pornit discursul pe versurile poetului martir Radu Gyr: „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane/ Morţi sfinţi în lupte şi furtuni/ Noi ne-am făcut din voi icoane/ Şi vă purtăm pe frunţi, cununi”. Predealul, o istorie vie, este un reper sacru al identităţii româneşti a spus Păr. Vişovan. Aici, 252 de tineri au murit pentru demnitatea noastră naţională iar Ţara s-a „cuminecat” cu ei, aşa cum continuă versurile lui Radu Gyr. Vorbind despre politica imorală, trădătoare şi criminală a lui Carol al II lea, păr. Vişovan îl citează pe dr. Teofil Mija care spunea că regele şi guvernul lui s-au „luat la întrecere cu diavolul” - introducând în acelaşi timp, un nou şi binevenit termen în înţelegerea acelui moment istoric, şi anume termenul de „terorism de stat”, practicat de regele Carol, înainte (culmea!) de instaurarea dictaturii comuniste. În încheiere, cineva din grup ne-a reamintit tuturor că ortodoxismul este calea cea adevărată. Interesant subiect, rezervat în primul rând pentru exegeţi, poate o nevoie de analiză creştină care are nevoie de o atenţie exclusivă, directă. În sufletul meu am înţeles neliniştea vorbitorului; ca neteolog, subiectul mă depăşea, iar inima mea era animată de dragostea şi unitatea în cuget pentru respectarea martirilor noştri ortodocşi şi catolici - ei, uniţi în luptă şi moarte, noi, uniţi în dorinţa de a-i pune pe toţi în paginile istoriei noastre recente.

Doina Grecu , SUA

divider



Cuvântul părintelui Marius Vişovan, la Predeal

Prea cucernice Părinte, dragi camarazi, iubiţi fraţi întru Hristos, Marele nostru poet naţional şi creştin Radu Gyr, vorbind despre martirii neamului, spune aşa:Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/ Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/ Noi am făcut din voi icoane,/ Şi vă purtăm pe frunţi cununi.// Nu plângem lacrima de sânge,/ Ci ne mândrim cu-atâţi eroi./ Nu! Neamul nostru nu vă plânge,/ Ci se cuminecă prin voi.

Predealul este un loc sfânt al neamului românesc, pentru că osemintele unei părţi ai celor asasinaţi acum 80 au fost aduse aici şi au sfinţit acest loc, făcându-l să fie un reper sacru al identităţii noastre româneşti, al istoriei noastre naţionale. De aceea venim aici cu dreagoste, cu respect şi cu veneraţie ca să înălţăm rugi către Atotputernicul Dumnezeu pentru veşnica odihnă a martirilor noştri şi ca Dumnezeu să-i facă, pe toţi cei care s-au jertfit, mijlocitori cereşti pentru poporul român.

Comandantul Horia Sima în 1940 a decretat ziua de 22 septembrie, ca zi oficială de cinstire a martirilor şi eroilor Mişcării Legionare. În acea zi, în toate bisericile din ţară, s-au înălţat rugăciuni pentru veşnica odihnă a celor ce şi-au vărsat sângele pentru credinţă, pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc. Prin toate acele rugăciuni făcute de o ţară întreagă putem spune că s-au împlinit cuvintele lui Radu Gyr. Neamul s-a cuminecat cu Christos prin sângele martirilor.

De ce a fost aleasă ziua de 22 septembrie? Pentru că la 22 septembrie 1939 - exact astăzi sunt 80 de ani - prigoana dezlănţuită de Regele Carol al II-lea a atins punctul culminant, prin asasinarea a sute de legionari în toată ţara, prigoană care avea la activ şi alte multe asasinate şi abuzuri şi nedreptăţi împotriva celor care au îndrăznit să se opună politicii iresponsabile, imorale, trădătoare, criminale şi, îndrăznesc să spun, diabolice, a Regelui Carol al II-lea şi a regimului său. Politică iresponsabilă, pentru că a dus la prăbuşirea României Mari. Imorală, pentru că viaţa lui Carol al II-lea, şi cea personală, şi cea publică, a fost un continuu şir de ilegalităţi de o ticăloţie fără seamăn. Trădătoare, fiincă a făcut jocul duşmanilor ţării, în primul rând al Uniunii Sovietice şi al comunismului internaţional susţinut de masonerie împotriva intereselor României. Criminală, pentru că s-a bazat pe teroare, pe sute de asasinate, pe zeci de mii de arestări şi deţineri ilegale şi pe un număr inimaginabil de nedreptăţi. S-a guvernat printr-o teroare sistematică, putem spune că regimul lui Carol al II-lea a introdus în România terorismul de stat. Aşa trebuie să intre în istorie. Şi, în sfârşit, o politică diabolică. Pentru că ţara noastră, care a trecut prin multe războaie şi ocupaţii străine şi câte probleme n-au fost, nu a cunoscut până la comunism un moment în care diavolul să aibă atâta putere, cum a fost în Prigoana cea Mare a regelui Carol al II-lea. Carol al II-lea nu a lucrat singur, el a avut nevoie de o întreagă structură de unelte ale diavolului, de asasini cu suflet hain - care ne este ruşine că au fost fii ai poporului român - criminali perverşi care sub haina de politicieni, miniştri, generali, prefecţi, funcţionari, ascundeau un suflet monstruos şi aceste cuvinte nu sunt exagerate.

Cine citeşte ce a fost la 22 septembrie 1939 vede cât de departe a ajuns monstruozitatea. Dr. Mija spunea acum 10 ani: „s-au luat la întrecere cu diavolii”. Reprezentanţii regimului carlist s-au luat la întrecere cu diavolii cât de multă cruzime şi cât de aberante nedreptăţi pot să facă. Aceşti oameni sunt cunoscuţi, dar nu merită să le pomenim numele în acest loc sfânt. Dar, acolo unde diavolul devine atât de puternic şi omul îşi vinde sufletul diavolului, asta lasă urme în istorie.

În Maramureş, la intrarea în oraşul Vişeul de Sus este o porţiune de şosea unde se întâmplă multe accidente de circulaţie şi oamenii din partea locului zic că e loc blestemat. Puţini îşi mai aduc aminte, câţiva bătrâni îşi mai aduc aminte că acolo au fost împuşcaţi doi legionari la 22 septembrie 1939, doi învăţători de-acolo, din zonă, care n-aveau nicio vină, au fost luaţi şi împuşcaţi la marginea drumului de către autorităţile statului român, de către funcţionarii sistemului din acelaşi oraş cu ei. Cum să nu te înfiorezi când vezi atâta barbarie, atâta cruzime, atâta nedreptate? Cum să nu fie loc blestemat? Dar câte locuri blestemate nu sunt: din Maramureş până-n Dobrogea, din Basarabia până în Oltenia. Dar mai mare grozăvie la Miercurea Ciuc, la Vaslui, la Râmnicu Sărat unde au fost asasinaţi în masă legionarii care erau închişi în lagăr.

Pentru a alunga această prezenţă în istorie a diavolului e nevoie ca neamul românesc să treacă printr-o adevărată convertire, printr-un exorcism naţional, dacă aş putea spune aşa.

La 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi 4 legionari de elită care au luptat în Spania, alături de Moţa şi Marin - Gheorge Clime, Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre şi Nicolae Totu. Datorită celor 4 a aflat ţara şi istoria de minunata jertfă a acelor români care au murit pe altarul Europei creştine, care au murit ca să apere Spania creştină şi civilizaţia occidentală. S-au întors în ţară cei patru, dar după doi ani au fost asasinaţi din ordinul guvernului României, n-au murit glorios în Spania, ci au fost asasinaţi ticălos în România. Dacă mureau în Spania, aveau măcar onoruri şi recunoştinţă, au murit la noi şi au fost batjocoriţi şi după moarte.

Un alt nume mare asasinat la 22 septembrie 1939 este Ion Banea, numele lui răsună şi va răsuna peste veac pentru că este un gigant al Mişcării Legionare, un suflet de înger, o voinţă de stâncă, un intelectual de forţă. Licenţiat în medicină, doctor în drept, foarte bun organizator, unul dintre cei mai vechi şi mai apropiaţi ai lui Corneliu Zelea Codreanu, despre care acesta spunea că ar putea fi unul din posibilii săi succesori, atâta admiraţie avea pentru vrednicia lui Ion Banea. Un camarad de o loialitate desăvârşită, tată a doi copii, acesta a fost Ion Banea, care, dacă ar fi fost lăsat să trăiască şi să creeze, avea toate şansele să fie o somitate politică, ştiinţifică, spirituală a poporului român. Dar a fost secerat în lagărul de la Râmnicu Sărat. Chiar dacă viaţa lui trupească s-a stins atunci, avem convingerea că numele lui Ion Banea, mesajul şi jertfa lui Ion Banea va rămâne pururi viu în memoria neamului românesc, ca şi a celorlalţi morţi în septembrie 1939.Fraţi români iubitori de adevăr, masacrul de la care s-au împlit 80 de ani, a fost expresia sângeroasă a războiului dintre stat şi naţiune, între statul înstrăinat şi naţiunea română în ce avea ea mai profund şi mai autentic. Şi acel război nu s-a terminat atunci, pentru că atât regimul carlist, cât şi regimul antonescian, cât şi regimul comunist, cât şi regimul neo comunist, în proporţii diferite, e adevărat, toate au fost expresia înstrăinării statului de naţiunea română. Şi mi-am pus întrebarea: va fi vreodată statul român cu adevărat în armonie cu naţiunea română? Şi tot eu mi-am răspuns, da! atunci când primul ministru şi preşedintele vor veni să se închine aici, la Predeal. Atunci se va regăsi statul român în idealurile şi în jertfa martirilor noştri. Amin!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider