Fundatia George Manu

Editorial
* Eminescu şi fiinţa naţională
Evenimente
* „Savantul creştin George Manu în temniţele comuniste”
* “Naşterea Domnului în temniţele comuniste”
Articole generale
* 20 de ani de Permanenţe
* Din crimele corectitudinii politice: 29 ianuarie 2018
* Sinaxarul Demnităţii: Blas Piñar López † 28 ianuarie 2014
Istorie
* Îndreptarul Corpului Legionar Moţa-Marin
* Din Temniţele Memoriei: 4 februarie 1938, CIRCULARA Nr. 133
* Din Temniţele Memoriei: ziarul Cuvântul, 13 decembrie 1940
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti
* Flori de aur din Maramureş (44)
* România şi sfârşitul Europei (10)
* Din Temniţele Memoriei: 14 decembrie 1937
Spiritualitate
* Ultimul preot romano-catolic, supravieţuitor al închisorilor comuniste Părintele Eugen Blăjuţ sr.
* “Dumnezeu este Bucurie, Unitate, Sfinţenie”
* Cum să ne păstrăm pacea interioară­?
Literatura
* Baladă pentru Eminescu
Lupta exilului legionar
* Exilul românesc ce odihneşte pentru veşnicie în Spania
Revista presei straine
* Revista „Rivarol” despre Corneliu Codreanu
Manifestari - Comemorari
* Comemorare la Majadahonda, 13 ianuarie 2018
* Fragmente din discursurile rostite la conferinţa „La acceptacion del sacrificio - el unico camino de la verdad” organizată la hotelul Majadahonda, 13 ianuarie 2018
In memoriam
* Cuminecarea spiritului
* Biruinţa Cetăţuilor - Învierea Aspaziei
* In Memoriam Aspazia Oţel Petrescu
* A murit o mare Doamnă: Aspazia Oţel Petrescu “De la inimă, la cer”
* A murit o mare Doamnă: Aspazia Oţel Petrescu “De la inimă, la cer”
* CUVÂNTUL PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE:
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 1 ianuarie 2018


Eminescu şi fiinţa naţională

Într-unul din manuscrisele sale (citat de filosoful Constantin Noica), Mihai Eminescu aşternea pe hârtie următoarele gânduri, a căror actualitate a rămas aceeaşi, de la vremea scrierii lor şi până azi: „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece. Un popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”

Dacă ne gândim la ultimul veac şi jumătate de istorie românească, vom constata că prea puţine au fost momentele în care rândurile de mai sus să-şi fi suspendat valabilitatea. Una din aceste fericite clipe istorice a fost şi cea a întregirii naţionale de la 1918, al cărei centenar ne pregătim să-l serbăm în acest an. Un moment cum nu se poate mai potrivit pentru a ne pune o serie de întrebări asupra identităţii noastre naţionale, o noţiune care astăzi pare a deveni din ce în ce mai desuetă.

„Astăzi încă sunt mulţi aceia care nu pot să înţeleagă cu adevărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei naţiunea e, din punct de vedere ontologic, o existenţă precară, e o sumă de indivizi sau o combinaţie care depinde de jocul între aceştia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, singurele puncte comune cu existenţa adânc reală fiind indivizii. Ei combat viziunea organică în sociologie, fără să ia în considerare că, în afară de organicismul biologic, poate exista şi unul spiritual, mult mai adânc şi mai suplu.” Da, citatul acesta parcă descrie la perfecţie mentalitatea superficială, materialistă, a zilelor noastre, deşi el datează dintr-un articol scris în anul 1939 de către filosoful Vasile Băncilă, intitulat „Pentru cunoaşterea naţiunii”. El pledează, fireşte, pentru o atitudine contrară, pentru autenticitate în detrimentul noţiunilor artificiale, golite de raportarea la profunzimile realităţii.

Pentru a realiza o bună cunoaştere a factorului etnic, a fiinţei naţionale, se cer – ne spune Băncilă – două aptitudini. Prima ar fi empatia, sentimentul apartenenţei structurale, profunde, la această realitate etnică. Iar a doua o constituie conştiinţa critică, luciditatea. Prin urmare e nevoie atât de sentiment, cât şi de raţiune. Atât de acea mentalitate tradiţională, specifică omului care trăia în universul unei comunităţi organice, dar şi –cu atât mai mult în epoca modernă – de instrumentele puse la dispoziţie de ştiinţele spiritului.

Astfel, Vasile Băncilă evocă patru metode posibile, a căror convergenţă ar putea schiţa o posibilă cunoaştere a acestui specific naţional (o cunoaştere deplină, fără rest, fiind, desigur, cu neputinţă).

Prima dintre ele ar fi intuiţia sau inspiraţia – exemplificată prin iluminarea subită avută de Lucian Blaga la auzul înregistrării unei doine româneşti. Dacă unui prieten, scriitor elveţian, această doină îi evoca mai degrabă întinsul stepei ruseşti, lui Blaga, profund îmbibat cu realitatea vetrei satului românesc, cu spiritul dar şi cu geografia acesteia, acordurile auzite i-au inspirat teoria acelui spaţiu ondulat, în contrast cu platitudinea câmpiilor nesfârşite. Adică varietatea geografică a unui pământ care s-a reflectat şi în bogăţia sufletească a acelui popor care l-a locuit dintotdeauna.

A doua ar fi metoda istorică. Nu ne putem înţelege cu adevărat rosturile actuale fără o cunoaştere a istoriei, privită drept o metafizică a prezentului. Aceasta au realizat-o marii noştri istorici din veacurile trecute, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Bălcescu, etc.

A treia metodă ar fi studiul folclorului, al etnografiei. Realizări de seamă în acest domeniu le-au obţinut autori ca Ovid Densuşianu, Simion Mehedinţi, Ovidiu Papadima, Ernest Bernea.

A patra ar fi metoda monografică, sociologică, care permite studierea comunităţilor cu ceea ce au ele specific, dincolo de suma indivizilor izolaţi. Dimitrie Gusti şi Ernest Bernea se numără şi aici printre autorii cu contribuţii importante în această direcţie.

Am enumerat mai sus o serie de nume mari, de figuri reprezentative ale culturii şi identităţii româneşti. Mă voi referi îndată la încă unul, la cineva care în geniul său înmănunchează toate aceste dimensiuni ale cunoaşterii fiinţei noastre naţionale.

Dar mai întâi să rămânem tot la Vasile Băncilă care, după ce evocă cele patru direcţii, stabileşte şi standardele necesare, înălţimea la care ele s-ar cuveni abordate. Astfel, omul de inspiraţie trebuie să posede talent şi să aibă un contact îndelungat cu manifestările neamului despre care se pronunţă. Istoricul trebuie să aibă viziune şi să nu fie un simplu înşiruitor de fapte. (Ar fi de adăugat că lipsa unei asemenea viziuni, pe fondul unei hipertrofieri a conştiinţei critice, duce invariabil la sterilitatea teoriilor „demitizante”.) La rândul ei, metoda folclorică solicită empatia, adâncul respect pentru geniul creator popular, în contrast cu infatuarea spiritului modern, citadin, care priveşte cu superioritate la aceste manifestări considerate „arhaice” sau „primitive”. În fine, metoda monografică solicită lărgime de orizont, capacitate de distincţie între autentic şi neautentic, precum şi o remarcabilă putere de sinteză.

Am enumerat mai sus o serie de oameni de cultură care şi-au adus contribuţia, fiecare în domeniul său, fiecare la un nivel ridicat, la cunoaşterea identităţii româneşti. Dar, pentru a parafraza şi adapta o epistolă paulină, mai este unul, care îi întrece pe toţi. Iar acest om nu poate fi altul decât Mihai Eminescu. El nu a fost doar un mare poet, aşa cum este prezentat îndeobşte în manualele şcolare, ci cu adevărat un gânditor universal. Filosoful Constantin Noica l-a numit, inspirat, drept „omul deplin al culturii româneşti”.

Astfel, în creaţia eminesciană care străluceşte în multiple faţete, se îmbină desăvârşit toate aspectele sesizate în scrierea lui Vasile Băncilă. În Eminescu se reunesc cele două aptitudini: cea sufletească şi cea intelectuală, empatia sau conştiinţa apartenenţei la neamul său, dublată de un înalt nivel intelectual şi cultural. Pe lângă acestea, el a stăpânit toate cele patru metode amintite mai sus. Genialitatea sa, adică puterea sa de intuiţie, stă mai presus de orice altceva şi se manifestă îndeosebi în creaţia sa poetică. Aceasta denotă totodată şi marea sa sensibilitate faţă de folclor, prin creaţiile în ritm popular (care includ celebra „Doină”) sau prin anumite motive sau elemente folclorice care apar şi în poezii considerate „culte”. Fără îndoială că el a studiat limba, graiul popular, de unde şi-a extras cuvinte pentru creaţiile sale poetice. Dar Eminescu cunoştea şi istorie, avea viziune şi putere de pătrundere, iar pe lângă aceasta ştia şi economie sau politică, era capabil să facă conexiuni pe baza unei bune cunoaşteri a societăţii în care a trăit. Toate acestea au condus la structurarea unei concepţii coerente, profunde, reflectată îndeosebi în opera sa publicistică. De aici şi pledoaria sa pentru forme specifice, organice, şi împotriva formelor fără fond, a structurilor de împrumut, care au fost impuse peste poporul român din afară, pe deasupra voinţei sale. Iată aşadar cât de complex este acel laborator lăuntric care a putut concepe fragmentul pe care l-am citat la începutul acestor rânduri.

Spuneam că rare au fost acele momente din istorie care au reprezentat cu adevărat voinţa naţională românească, unul din acestea fiind Marea Unire de la 1918. Tot Mihai Eminescu este cel care ne oferă criteriul de înţelegere al acestora, el expunând într-o scrisoare din anul 1871 către Dumitru Brătianu elemente ale unei adevărate filosofii a istoriei. Scrisoarea sa se referea în mod concret la un anumit eveniment cu profunde semnificaţii româneşti, al serbării de la Putna, ce urma să marcheze patru secole de la zidirea mănăstirii şi să reprezinte totodată o viguroasă manifestare a conştiinţei noastre naţionale (tot din acest context datează şi celebra „Doină). Dar fragmentul următor se cuvine înţeles dintr-o perspectivă mai amplă, iar cazul particular al „serbării de la Putna” se cade ridicat la o semnificaţie mult mai generală, anume la exemplaritatea unui eveniment istoric în profundă consonanţă cu aspiraţiile naţionale româneşti.

„Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriţi dumneavoastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă –deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei constituie meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mai puţin de voinţa celor prezenţi decât de a celor trecuţi.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale, care e menită de a ajunge la o culme, astfel în viaţa unui popor munca generaţiunilor trecute, care pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complexul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Şi oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă ori mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esenţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ştefan [iar cititorul de azi poate pune în loc orice eveniment istoric recent sau mai vechi] va avea însemnătate, aceea ar fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru că a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi  o dovadă cum că ea a fost expresiunea unor voinţe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale, şi tot ce e rău e produsul celei individuale. De aceea meritul nostru va consta numai în formularea ideilor şi trebuinţelor existente ale poporului, nu în crearea altora; ne vom lăsa îndreptaţi de cugetarea şi trebuinţele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduşi de curentul ideilor naţiunii şi nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.”

Cred că acest fragment eminescian ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toţi politicienii României, din toate timpurile şi la toate nivelurile: parlamentari, miniştri, şefi de stat. Căci, după cum putem vedea, ei se manifestă mai degrabă la antipodul acestei linii istorice pe care o descrie –sintetic, dar genial- Mihai Eminescu.

Pe lângă opera sa poetică şi cea publicistică, de pe urma lui Eminescu au rămas şi 44 de manuscrise care sunt păstrate la Biblioteca Academiei. Filosoful Constantin Noica, care s-a ocupat şi de acestea, a pledat pentru cunoaşterea şi mai ales publicarea lor.  „Eminescu este conştiinţa noastră mai bună. Caietele sale te petrec prin atâtea lumi ale gândului sau ale inimii, încât până la urmă ţi se întâmplă să vezi cum ceea ce voiai uneori să spui stă mai bine spus acolo. Când unui popor i se face un asemenea dar, trebuie să ştie să-l primească, cu tinerii lui cu tot.”

Iată în continuare câteva citate extrase de Noica din manuscrisele eminesciene:

 „Progresul omenirii constă în aceea că popoare noi şi tinere îşi apropie rezultatele intelectuale ale celor îmbătrânite. (…) O idee se naşte într-o ţară bătrână, interesează o zi şi trece. Aceeaşi idee intră în sufletul unui popor tânăr şi face o revoluţie.”

O altă cugetare eminesciană: „Om de spirit este acela care în fundul inimii lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu este cel care râde de el însuşi.” Apropo de demitizatorii zilelor noastre, de cei care „fac mişto” de Eminescu, caracterizaţi printr-un spirit ieftin de frondă: lăsaţi-i lui dreptul la autoironie. Căci, gândul său continuă astfel: „De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit este totdeauna rău.”

Nu ştiu ce s-ar mai putea adăuga la rândurile următoare, în care Constantin Noica sintetizează cum nu se poate mai pertinent modul nostru de raportare la Eminescu.

„Avea simţ istoric omul acesta, care încheia manuscrisul de care vă vorbesc cu gândul: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa.”

Arborii nu cresc până la cer.

Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră.

Şi măsura noastră este Eminescu.

Nu vom creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem. Pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul. Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu (…) atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”

 

Bogdan Munteanu 

divider



„Savantul creştin George Manu în temniţele comuniste”

Joi, 7 decembrie 2017, a avut loc la Cluj, la Casa de Cultură a Studenţilor conferinţa intitulată „Savantul creştin George Manu în temniţele comuniste” în organizarea Fundaţiei „Profesor George Manu” (cu sediul la Bucureşti) şi moderată de ziaristul clujean Radu Hadârcă.

Au conferenţiat: preot prof. dr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti şi preot prof. Marius Vişovan din Sighetu Marmaţiei.

Vorbitorii au evidenţiat principalele aspecte ale vieţii şi activităţii lui George Manu: strălucita carieră de fizician - primul român specialist în fizică nucleară (doctoratul obţinut la Paris în 1933 sub îndrumarea celebrei Marie Curie), cultura sa universală şi aptitudinile deosebite în mai multe domenii (matematică, teologie, economie, limbi străine, teatru, etc), concepţia sa militantă naţional-creştină şi implicarea în Mişcarea Legionară (unde a şi îndeplinit o perioadă scurtă, 1943-1944 funcţia de comandant interimar, Horia Sima fiind în lagăr în Germania), activitatea radical anticomunistă în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (1945-1948), arestarea, procesul şi condamnarea politică, caracterul dârz care a refuzat mereu orice compromis, suferinţele şi moartea martirică în închisoarea Aiud (1961).

În încheiere, a fost vizionat filmul documentar „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” al cunoscutului regizor Nicolae Mărgineanu.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



“Naşterea Domnului în temniţele comuniste”

În contextul anului omagial al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Cluj-Napoca a organizat, pe data de 19 decembrie 2017, o nouă seară închinată Sfinţilor Închisorilor.

În cadrul acestui eveniment, intitulat “Naşterea Domnului în temniţele comuniste”, colaboratoarea noastră, Alina Ioana Deac a prezentat cartea “Crăciun întemniţat” (Editura Evdokimos, 2016). Cei prezenţi au mai luat parte şi la o proiecţie video cu mărturii ale supravieţuitorilor temniţelor comuniste. Seara s-a încheiat cu un scurt, dar extrem de sensibil recital de poezie (susţinut de actriţa Elena Ivanca de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca) şi colinde (cântate de câteva membre ale corului parohiei) pe versuri compuse în detenţia anticomunistă. “Prin aceste evenimente comemorative ne-am propus să scoatem din uitare pătimirile unor adevăraţi eroi şi mucenici ai pământului românesc a căror mare vină a fost aceea că L-au iubit pe Hristos şi Neamul din care făceau parte şi au fost capabili să lupe şi să meargă până la moarte pentru crezul lor.

Evlavia poporului îi numeşte deja “sfinţii închisorilor”, moaştele lor izvorăsc mir şi săvârşesc minuni. Iar memoriile şi mărturisirile celor care au supravieţuit acestui iad al temniţelor au o tainică putere de a îndrepta vieţi şi de a întoarce la credinţă tineri îndepărtaţi de biserică. Într-o lume sufocată de apostazie precum cea în care trăim, avem nevoie, ca de aer, de astfel de modele. Credem, aşadar, că avem datoria de creştini şi de români să îi cinstim aşa cum se cuvine şi să facem cunoscute crezul şi jertfa lor. Pentru că sărbătoarea Crăciunului se apropie, am ales ca temă a întâlnirii noastre din această seară: “Naşterea Domnului în temniţele comuniste”. Cred că acum, la final de post şi în prag de mare sărbătoare, ne-ar face bine să medităm puţin pe această temă.

Pentru că, iată, trăim vremuri în care uităm adesea adevărata semnificaţie a Sărbătorii Crăciunului, pe care cel rău, prin slujitorii lui, încearcă tot mai mult să o des-creştineze. În toată febra cumpărăturilor de cadouri sofisticate şi bucate alese, în stresul curăţeniei generale şi al planificării unui concediu de iarnă de vis, Naşterea Pruncului Iisus rămâne parcă din ce în ce ma mult în planul al doilea.

Vă propun deci să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim cum ar arăta un Crăciun în spatele gratiilor, departe de cei dragi, în frig şi întuneric. Un Crăciun lipsit de pâinea cea de toate zilele, un Crăciun cu bătăi şi pedepse cumplite, un Crăciun într-un izolator îngheţat, cu geamuri sparte şi apă rece turnată pe podea. Încercaţi să vă imaginaţi un singur astfel de Crăciun!

În temniţele comuniste, sute de mii de români au trăit nu unul, ci mai multe (unii dintre ei chiar peste 20) de astfel de Crăciun-uri. Şi totuşi, în ciuda condiţiilor de detenţie inumane, în ciuda durerii sufleteşti pe care o trăiau, departe de familie şi de cei dragi, aceşti oameni se pregăteau cum se cuvine pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu post şi rugăciune, cu spovedanie (făcută la ţeava caloriferului şi prin pereţi, prin alfabetul Morse) şi împărtăşanie (cu Sfintele, ascunse cu grijă şi bine păstrate de preoţii întemniţaţi), riscând, pentru toate acestea, pedepse cumplite. … Şi astfel Pruncul Iisus cobora, făcându-şi iesle în sufletele lor curate, în fiecare sărbătoare a Crăciunului petrecută după gratii. Odată cu El se năşteau şi un alt fel de colinde. Pe muzica tradiţionalelor cântece de Crăciun cunoscute de acasă, deţinuţii compun versuri noi, încărcate de durere, dar şi de sensuri mistice şi trăiri duhovniceşti profunde. Colindătorii în zeghe împletesc în ele Naşterea, Răstignirea şi Învierea. Până la urmă, Întruparea s-a făcut pentru Jertfă, iar Jertfa pentru Înviere. Aceşti purtători de cruci pe Golgota Neamului românesc au înţeles acest lucru şi au ales să urmeze pilda Mântuitorului, ştiind că ţelul nostru suprem nu este viaţa aceasta, ci Învierea. Meditând la toate acestea, poate vom reuşi să întâmpinăm Sărbătoarea Crăciunul mai pregătiţi pentru a primi în suflete bucuria Naşterii Domnului. Şi poate ne vom aminti să dăm slavă lui Dumnezeu că suntem liberi, că putem să venim la biserică, să ne spovedim, să ne împărtăşim şi să ne bucurăm împreună. Că putem cânta colinde fără a risca pedeapsa cu izolatorul, că avem pâine pe masă şi pe cei dragi alături de noi. Şi, nu în ultimul rând, să ne amintim că toate acestea le datorăm, în mare măsură, acestor mărturisitori, datorită jertfei cărora mai existăm astăzi ca neam românesc şi creştin, după mai bine de 40 de ani de dictatură comunistă. “

Alina Ioana Deac 

divider



20 de ani de Permanenţe

Tragi-comedia “demascărilor” continuă

Ar fi de înţeles ca ostilitatea cu care este tratată Mişcarea Legionară să constituie o reacţie la unele manifestări ale ei dacă, bineînţeles, acestea ar fi îngrijorătoare. Or, trebuie să constatăm că ea nu tulbură cursul obişnuit al lucrurilor şi nu creează probleme în nici un segment al treburilor obşteşti. Vocile care o apără şi îi recunosc idealurile, nu bruiază vocile care i le contestă. Reacţiile ei la samavolniciile diferitelor regimuri şi guverne expirate în negura vremurilor sunt acum pentru ea un subiect de strictă istorie. Iar faptul că CNSAS-ul rămâne o instituţie care funcţionează exact împotriva raţiunilor pentru care a fost creată, necum s-o surprindă, îi confirmă prevederile. În această suită de atitudini paşnice, ca să nu le spun non-beligerante, unii văd o agonie, iar alţii un deces. Totuşi, după insistenţa semnalelor neliniştite, date pe seama intenţiilor ei, ai putea crede că legionarismul subzistă într-un strat nu oricui vizibil al realităţii româneşti. S-ar putea intui în el, conform unor vechi eresuri, acel strat unde adevărul îşi păstrează veşnicia. Oare, acest adevăr să poată întreţine spaime şi obsesii în anumiţi cetăţeni, aşa după cum se spune, unde nici nu te-aştepţi? Ferindu-se cu obstinaţie să provoace o convulsie publică, te întrebi ce ar trebui să mai facă pentru a-şi încredinţa adversarii că legionarismul e departe să pregătească o vehementă reintrare în scenă. Iniţiativa prevenirii recrudescenţei lui nu aparţine contemporanilor Mişcării Legionare din anii de ascensiune. Proaspeţii ei inamici sunt mult mai aproape prin vârstă de centrul problematic actual, decât de al trecutului mai mult sau mai puin consumat. Aceştia sunt oameni care nu pot să cunoască Legiunea decât din spusele altora sau din variate relicve şi reziduuri, uşor de invocat, dar inconcludente obiectiv. Ceea ce ne face să credem că vrăjmăşia lor porneşte dintr-o altă vigilenţă decât a lor.

Dacă era explicabilă patima iconoclaştilor lui de altădată, astăzi însă, la atâta vreme depărtare de atitudinile care au fixat fenomenul legionar în contextul intern şi internaţional, eşti mâhnit să constaţi că veninul şi incorectitudinea lor au făcut progrese. Într-o emisiune televizată, de curând, s-a putut susţine din nou că Horia Sima era în slujba Serviciului Secret de Informaţii, că, pentru a face să tacă persoanele gata să-l divulge, le-a suprimat. În continuare, se încearcă - pentru a nu ştiu câta oară - acreditarea tulburărilor din 21-23 ianuarie 1941 drept o “rebeliune legionară”. Pentru confirmarea tuturor acestor învinuiri, participanţii la emisiune au adus ca temei documentar aşa zise declaraţii făcute de fostul şef al SSI-ului, Eugen Cristescu. De reţinut, însă, că n-au menţionat forma concretă, indispensabilă pentru a fi convingătoare, a nici unui act, a nici unei surse controlabile acum. În stadiul actual de confecţionare a unor pretinse dovezi, nu este exclus să se producă un document care să ateste, de pildă, că Horia Sima a provocat al doilea război mondial sau că el este, de fapt, asasinul lui Mahatma Gandhi. Sunt întristătoare iresponsabilitatea şi maniera incurabil-rudimentară în care s-au făcut afirmaţiile din menţionata emisiune televizată. Este de ajuns, însă, această simplă întrebare, care răstoarnă întreg eşafodajul de braşoave: cum de s-a putut ca Eugen Cristescu, şef al SSI în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, în cursul căreia tensiunea dintre Ion Antonescu şi Horia Sima a crescut simptomatic, să nu comunice tocmai el lui Ion Antonescu, căruia îi era slugă credincioasă, un secret bun să-l desfiinţeze pe Horia Sima fără drept de apel? Iar apoi, când Antonescu domina situaţia din ţară şi pornise la lichidarea lui Horia Sima, încurajând proaspeţii detractori ai acestuia, de ce Eugen Cristescu n-a folosit nici atunci această armă, care ar fi fost eficientă în mâna contestatarilor conducătorului Mişcării Legionare?

A doua gravă acuzaţie, la fel de uzată, care se aduce lui Horia Sima, este că ar fi pregătit din timp ceea ce s-a vrut să se numească “rebeliunea legionară”. Se ştie bine că Antonescu a purces la eliminarea Legiunii, convocând, cu două zile înainte de 21 ianuarie 1941, toţi prefecţii din ţară la Ministerul de Interne, - unde titularul legionar fusese destituit, - pentru a nu mai opune nici o rezistenţă de la locul lor de lucru. Mai avea nevoie Antonescu să procedeze la o astfel de măsură când, informat cu mai multe zile înainte că Horia Sima plănuia să declanseze o “rebeliune”, nu-i rămânea decât să-l aresteze? Asemenea judecăţi se înlănţuiesc cu nenumărate altele, care se deduc reciproc în mod firesc, toate ridiculizând teza susţinută în emisiunea pomenită mai la deal. Iar dacă s-ar pretinde că Eugen Cristescu a făcut “descoperirea” după căderea lui Antonescu, ar fi fost şi mai stupid, pentru că Eugen Cristescu a căzut o dată cu acesta.

Deplorabil este însă instrumentarul calomniilor debitate pe seama Mişcării Legionare, confecţionat să dezinformeze grav opinia publică românească. Este o desconsiderare a conştiinţei politice existente în colectivitatea post-decembristă, să-i furnizezi informaţii care vor s-o prostească. Oare, după ce această conştiinţă a fost distorsionată de-a lungul a 50 de ani, pentru ce o atare infamie continuă şi astăzi, când se pretinde că practicile comuniste ale susţinătorilor lui au încetat?

Mircea Nicolau (Permanenţe, An VI. nr. 4 - aprilie 2003)

Iminenţa unei catastrofe

“Pentru aceea Dumnezeu i-a predat unor patimi de necinste; că şi femeile lor au preschimbat legăturile fireşti cu acelea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, părăsind fireasca legătură cu femeia, în pofta lor s-au aprins unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor.” (Romani I, 26-27)Homosexualitatea (sodomia, în limbaj biblic) este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Ca dovadă, şi în timpul prezentei lui Hristos-Dumnezeu pe pământ era cunoscută, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către Romani a menţionat-o.

Din punct de vedere medical, se susţine că în fiecare organism există o genă care, în anumite condiţii, devine activă şi duce la această stare anormală a relaţiilor dintre sexe. În situaţii speciale, când bărbaţii şi femeile sunt obligaţi să trăiască izolaţi, cum ar fi în închisori, armată etc., această genă “în adormire” devine activă, determinând atracţia sexuală şi, în felul acesta, apare homosexualitatea.

Dacă înainte vreme consumarea anomaliei se făcea discret, ferită de privirile celor normali, astăzi în marile oraşe din Europa şi America se organizează parade publice ale homosexualilor de ambele sexe, în care îşi etalează ostentativ preferinţele lor anormale. S-a mers până acolo încât în multe state, atât americane, cât şi europene, s-a legalizat această boală şi se pot oficia căsătorii între homosexuali. Mai mult, ei au dreptul de a adopta copii, pe care să îi crească în spiritul perversităţii lor. Nu cu mult timp în urmă, Biserica anglicană a permis instalarea unui episcop homosexual. Este puţin probabil ca Dumnezeu să primească rugăciunile acestuia, fără să ne mai întrebăm care îi va fi soarta când va trebui să dea socoteală pentru faptele sale în faţa Dreptului Judecător.

Această “conspiraţie” vizează în primul rând lumea creştină, în care ea prinde rădăcini. În manualul pentru profesori şi învătători publicat de Asociaţia Naţională a Educatorilor (NEA), copiii sunt învăţaţi cum că vor putea să aibă doi taţi şi nicio mamă, sau invers, două mame şi niciun tată. Asociaţia de apărare a drepturilor minorităţilor sexuale din România se plânge Consiliului Comunităţii Europene când bunul simţ al românilor se opune încercărilor de distrugere a Bisericii, societăţii şi familiei, care se încearcă făţiş.

Prin extinderea anomaliilor sexuale, este pusă în pericol însăşi perpetuarea speciei umane care, în final, poate duce la diminuarea naşterilor, urmată de scăderea numărului populaţiei.

Dumnezeu a creat cele două sexe, fiecare cu rostul şi menirea sa, după cum putea foarte bine să-l facă pe om hermafrodit. În plus, omul este sigurul “animal” înzestrat cu raţiune, spre a putea deosebi binele de rău. Cu toate acestea, e singurul care practică homosexualitatea. Este limpede că omenirea trece printr-o grea criză spirituală şi morală. Oamenii trăiesc sub teroare şi stres. Şi dacă nu se vor trezi la timp, planeta Pământ se va autodistruge.

Aristide Lefa (Permanenţe, An VII. Nr. 3-4 - martie-aprilie 2004)

 

divider



Din crimele corectitudinii politice: 29 ianuarie 2018

Încă o Cruce demolată de autorităţile spaniole

O nouă rană sângerează pe trupul Mântuitorului… Ieri noapte Crucea celor Căzuţi aflată în faţa Bisericii San Martin din oraşul Callosa de Segura din Alicante, a fost pusă la pământ de autorităţile spaniole. Primăria Callosa de Segura, condusă în majoritate de reprezentanţii partidelor de stânga, cere de mai mulţi ani demolarea Crucii în baza criminalei Legi a Memoriei Istorice (asemănătoare odioasei noastre legi 217/2015). Deşi Guvernul Local a dat în 2016 verdictul pentru dărâmarea Crucii „simbol al regimului Franco”, comunitatea locală a luptat din răsputeri pentru salvarea ei, solicitând în instanţă anularea hotărârii Guvernului Local privind demolarea. Instanţa avea termen de pronunţare a sentinţei în data de 31 ianuarie 2018. Anul trecut fuseseră date jos de pe Cruce elementele „incorecte politic” - numele lui Jose Antonio Primo de Rivera şi însemnele Falangei. Nu a fost suficient, noua corectitudine polítică spaniolă un doreşte numai ştergerea forţată a istoriei, ci distrugerea credinţei creştine. Comunitatea locală alături de Falangă a păzit crucea timp de peste 400 de zile în încercarea de a împiedica dărâmarea ei. Ieri noapte (28/29 ianuarie), numeroase trupe ale Guardia Civil au blocat perimetrul din jurul Bisericii ţinând populaţia la distanţă prin utilizarea forţei, timp în care o macara asistată de numeroşi lucrători se căznea să smulgă sfânta Cruce. Au fost arestate 4 persoane dintre care 2 membri ai Falangei Levante care au refuzat să plece de bunăvoie din faţa Crucii. La ivirea zorilor, după ce fărădelegea fusese comisă... a sosit şi ordinul de anulare a dărâmării Crucii... Prea târziu, crucea lui Hristos zăcea deja într-o maşină, iar lucrătorii tocmai demontau de pe soclul ei plăcile cu numele celor 81 de eroi locali asasinaţi de republicani în timpul Războiului Civil. Lucrările s-au oprit în acest stadiu, ordinul venit de la Tribunalul Superior de Justiţie Valencia fiind definitiv şi irevocabil.

Cine sunt cei 81 de spanioli cărora li s-a furat Crucea ce le veghea numele în faţa Bisericii din Callosa de Segura? Erau în primul rând creştini, toţi! Preoţi şi călugări din zonă (aflaţi în prezent în proces de canonizare), muncitori, funcţionari şi ţărani care refuzat satanizarea bolşevică, luptând împotriva ei. Câteva zeci dintre ei au făcut parte din Falangă, fiind împuşcaţi în 1936 pentru încercarea de eliberare a lui Jose Antonio Primo de Rivera din temniţa Alicante. Ar fi multe de spus, fiecare nume reprezintă o poveste eroică, o jertfă dată lui Hristos pentru salvarea neamului spaniol. Vom alege una singură, cea a preotului Mellado care urmează a fi canonizat de Vatican:Preotul Luis Estañ Mellado născut în 1908 în Callosa de Segura, absolvent al Seminarului din Murcia şi din San Miguel, a fost preoţit în 1934 pe seama bisericii San Martin din oraşul său natal (biserică în faţa căreia se afla Crucea demolată). După ce republicanii au incendiat biserica, apoi au ordonat închiderea ei, preotul a continuat să oficieze slujbe în propia casă şi a continuat să pregătească tinerii în vederea intrării lor la Seminar după încheierea războiului. Acţiunea lui era foarte periculoasă, fiind sfătuit de cunoscuţi să înceteze şi să se ascundă până la finalul războiului. Părintele le răspundea „Dacă vin după mine, nu o fac pentru că aş fi un răufăcător, ci pentru că sunt preot; şi pentru că nu sunt un laş, cea mai mare glorie pentru mine ar fi să-mi dau viaţa pentru Hristos, care deja a dat-o pe al Lui pentru mine. Le voi spune: trageţi!”Surprins de trupele republicane în timp ce propovăduia Evaghelia, preotul Luis este arestat pe loc şi întemniţat. Îşi petrece timpul liniştit, rugându-se în faţa unei cruci pe care o desenase pe unul din pereţii celulei sale. La 20 noiembrie 1936 a fost scos din temniţă pentru a fi executat. La ieşirea din închisoare se adresează colegului său de credinţă şi detenţie Preotul Rafael Ramón García (care va avea aceeaşi soartă): „A venit timpul să ne îndeplinim misiunea de preoţi; cei care vor să pună capăt vieţii noastre, ne vor deschide uşile cerului”. Ajuns la Crevillente, locul în care va fi martirizat, a întrebat care dintre cei prezenţi va trage asupra sa. Identificându-şi asasinul îi cere permisiunea de a-l săruta pe obraz că semn al iertării pe care i-o oferă. Va fi împuşcat după ce va fi rostit Tatăl Nostru, punându-şi apoi o pătură peste faţă şi strigând: „Trageţi”. A căzut secerat în secundele care au urmat…Spania de astăzi aşa-zis democrată se află în război cu Spania cea adevărată! Este acelaşi război ca în 1936: pe de o parte oamenii lui Hristos, de cealaltă cei ai Satanei. Respect şi mulţumire camarazilor din Falangă care se aşează ca scut în faţa Crucii lui Hristos! Pentru cei 81 de spanioli căzuţi la Callosa de Segura pentru Hristos şi Spania - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Sinaxarul Demnităţii: Blas Piñar López † 28 ianuarie 2014

„Nu venim la Majadahonda din rutină, ci pentru a fi credincioşi unei tradiţii, pentru umplerea lămpilor noastre, precum cele zece fecioare din Evanghelie, cu untdelemnul de care avem nevoie pentru a ne lumina drumul şi pentru a recunoaşte adevăratul duşman. Ne întâlnim, în primul rând, pentru a ne aminti şi, în al doilea rând, pentru a păstra în memorie necesitatea de a continua o luptă care nu s-a încheiat şi care nu se va termina până la sfârşitul istoriei. Mota şi Marin, care au udat cu sângele lor pământul pe care călcăm, nu şi-au dat viaţa în apărarea intereselor umane. Au luat armele şi s-au înrolat voluntar într-o armată care începuse o cruciadă care slujea nu numai ţării lor, ci însăşi creştinătăţii.”Blas Piñar: ¡Presente!

 

divider



Îndreptarul Corpului Legionar Moţa-Marin

Corpul Legionar Moţa-Marin

În 13 ianuarie 1938, Căpitanul anunţa formarea unui nou Corp de elită al Mişcării Legionare, Corpul Moţa-Marin. Anunţul îl face chiar la pomenirea de un an pentru Ionel Moţa şi Vasile Marin, în faţa mausoleului ridicat în cinstea lor, în curtea Casei Verzi: „Camarazi, acum când se împlineşte un an de la moartea de erou şi de sfânt a lui Moţa şi a camaradului nostru Vasile Marin, mişcarea legionarilor voieşte să le cinstească amintirea, creând în sânul Legiunii o unitate aparte, un corp legionar care să le poarte numele: un corp legionar ai cărui membri să aibă că ţintă apropierea cât mai mare de viaţa şi de moartea lui Moţa şi a lui Marin. O viaţă cât mai curată şi o cât mai luminoasă înfruntare a morţii pentru Dumnezeu şi pentru neam. O viaţă cât mai simplă şi cât mai aspră în care în orice clipă să fie o luptă între sufletul tău biruitor şi carnea din tine. Între sufletul tău şi toate ambiţiile deşarte. Între sufletul tău şi toate laşităţile omeneşti. Membrii acestei unităţi nu pot depăşii niciodată numărul de 10.000. Fii biruitor, fii tare, nu ocoli primejdia, dispreţuieşte comoditatea, înfuntă orice greutăţi, fii cu sufletul luminat de credinţă şi devotament, fii gata de moarte. Corpul Legionar Moţa-Marin a luat fiinţă astăzi 13 ianuarie 1938, ora 16:15. Comandantul legionar Alexandru Cantacuzino va lua comanda şi va începe organizarea.”Supravieţuitor al echipei legionare care luptase în Spania, Prinţul Alecu Cantacuzino va redacta în scurtă vreme „Îndreptarul Corpului Moţa-Marin” care va fi publicat în presa legionară începând din 23 ianuarie 1938. Din cauza prigoanei carliste care s-a înteţit la începutul anului 1938, Corpul nu a apucat să funcţioneze, cu toate astea a constituit un cap de acuzare în plus la procesul Căpitanului din mai 1938. Alcătuirea Corpului era prezentată în instanţă ca o dovadă certă de organizaţie ilegală, teroristă a Legiunii, cu scopul de a impune revoluţia legionară. Acuzaţiile - aberante - au mers până la incriminarea pasiunii pentru tir a Prinţului Canatcuzino, despre care s-a spus că dorea să transforme pe membrii Corpului în trăgători de elită pentru a... răsturna regimul...Alecu nu a avut timp să înceapă recrutările şi formarea elitei dorită de Căpitan. Ştim însă că îşi alesese ca secund al său, la conducerea Corpului, pe comandantul legionar Iordache Nicoară. Nici nu se putea face o alegere mai potrivită.

La 80 de ani de la înfiinţare, Corpul Moţa-Marin rămâne o filă importantă din istoria Legiunii şi un etern omagiu adus luptei, suferinţei şi biruinţei comandanţilor legionari Ionel Moţa şi Vasile Marin. În veci pomenirea lor! PREZENT!

*

Art. 1. Corpul Legionar „Moţa-Marin” nu este în nici un fel o organizaţie militară sau paramilitară, sau din cele oprite de lege.

Denumirile ostăşeşti din acest îndreptar, amintesc, doar pentru sentimentele de evlavie legionară, cadrele trupei în care în ultimele luni ale vieţii lor au trăit şi au murit Ion Moţa şi Vasile Marin.

În cadrul partidului „Totul Pentru Ţară”, Corpul Legionar „Moţa-Marin” este un grup de esenţă strict şi sever educativă şi de inspiraţie eroică, care se distinge îndeosebi prin atât: atitudinea pe care elita oricărei Naţiuni trebuie să o aibă în faţa Morţii.

Corpul Legionar „Moţa-Marin” se delimitează şi se hotărniceşte deci prin înţelegerea, ţinuta şi privirea pe care le are şi le păstrează faţă de Moarte.

În Corpul Legionar „Moţa-Marin” se propovăduieşte o pedagogie a Morţii şi Învierii.

Art. 2. Corpul Legionar „Moţa-Marin” are drept menire educaţia chipului nou al omului român şi tinde să pregătească un tineret care să ajungă la cele mai înalte culmi la care poate nădăjdui o Naţie.

Educaţia aceasta va privi:I. Atitudinea în faţa Vieţii II. Atitudinea în faţa Morţii

Art. 3. În faţa vieţii, luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin”:

1. Îşi frâneză neîncetat purtarea sa, urmărind imaginea vieţii de curăţenie şi de corectitudine morală şi socială trăită de Ionel Moţa şi de Vasile Marin.

2. Este omul sincerităţii neocolite şi slujeşte adevărul.

3. Ştie să-şi revendice răspunderile.

4. Urăşte dezbinarea, clevetirea şi intriga.

5. Urăşte trădarea.

6. Este om de statornicie, de perseverenţă, de inflexibilitate, de rezistenţă spirituală şi de rece hotarâre în furtună.

7. El afirmă drept principiu excluderea ideii de retragere în faţa oricărei adversităţi.

Art. 4. Luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin” nu-i lăudăros, nu-i provocator şi ocoleşte orice cauză de bătaie. El este amabil şi nu trufaş. Înlătură cu seriozitate orice ceartă, vorbeşte puţin şi cu puţine gesturi.

Art. 5. Unitatea de suflet, frăţietatea şi camaraderia între luptătorii din Corpul Legionar „Moţa-Marin” este datoria care nu va fi înfrântă.

Se vor pedepsi cu eliminarea imediată cei care vor fi vinovaţi de lipsă de frăţietate şi camaraderie faţă de vreun luptător al Corpului Legionar „Moţa-Marin”.

Luptătorii din Corpul Legionar „Moţa-Marin” - fie împrejurarea cât de ameninţătoare pentru viaţa întregului Corp - nu-şi vor părăsi un camarad rănit sau prizonier în puterea adversarilor.

Art. 6. Luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin” trăieşte senin, drept, mândru şi cu stăpânire de sine în vârtejul tuturor ameninţărilor şi primejdiilor. El ştie să cântărească ce e veşnic şi ce este trecător.

În inima luptătorului din Corpul Legionar „Moţa-Marin”, peste orice strigăt al dragostei sale sau al iubirii celor care îl îngrijesc şi-l alină, răsună triumfător chemarea Neamului.

Art. 7. Luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin” iubeşte suferinţa. Suferinţa îi încheagă sufletul.

Dispreţuieşte viaţa în plăceri, în profit lesnicios, la adăpost şi la acea cuminţenie care vrea să-i fie impusă de cei străini de viitorul de glorie al Românilor.

Art. 8. Luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin” are un ţel: Prin sacrificiul anilor pe care îi are de trăit şi prin sacrificiul vieţii sale - dacă are bucuria să merite această cinste - să se apropie pe cât poate de zbuciumul chinuitor cu care s-au învrednicit Ionel Moţa şi Vasile Marin.

Art. 9. Luptătorul din Corpul Legionar „Moţa-Marin” se bucură privindu-şi moartea.

Art. 10. În camera fiecăruia, sub icoană, vor sta scrise cuvintele lui Ionel Moţa: „Şi n-avem alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de Adevăr ce ştim c-o avem în noi şi pentru a cărei apărare pornim la încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viaţă şi pe moarte”. Stau gata de moarte.

Art. 11. Corpul Legionar „Moţa-Marin” va avea un număr definitiv şi limitat de 10.033 de luptători şi va cuprinde 13 bandere a câte 771 de oameni fiecare.

Fiecare banderă va fi sub comanda unui Comandant Legionar.

O banderă va cuprinde 5 companii. O companie va avea 154 de luptători. Va fi sub comanda unui comandant ajutor. Vor fi în total 65 de companii purtând fiecare un număr în ordinea următoare: Bandera I va avea companiile 1, 2, 3, 4, 5; Bandera II-a companiile 6, 7, 8, 9, 10 etc.

O secţie va cuprinde două plutoane. Plutonul va avea 25 de luptători. Va fi sub comanda unui şef de pluton. Un pluton va cuprinde 3 căprării. Căprăria va avea 6 luptători. Va fi sub comanda unui şef de căprărie.

Art. 12. Statul major va cuprinde Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” şi 9 luptători.

Art. 13. Căpitanul a ales următoarele oraşe şi le-a dat distincţia de a fi garnizoane a câte unei bandere din Corpul Legionar „Moţa-Marin”.

La Orăştie, Bandera I-a; la Cluj, Bandera a II-a; la Sibiu, Bandera a III-a; la Arad, Bandera a IV-a; la Iaşi, Bandera a V-a; la Neamţ, Bandera a VI-a; la Câmpulung (Bucovina), Bandera a VII-a; la Cernăuţi, Bandera a VIII-a; la Chişinău, Bandera a IX-a; la Galaţi, Bandera a X-a; la Bazargic, Bandera a XI-a; la Craiova, Bandera a XII-a; la Bucureşti, Bandera a XIII-a.

Art. 14. În jurul acestor centre, acele localităţi care dau dovadă că au o mare inima legionară, vor primi în garnizoană o companie a banderei celei mai apropiate.

Art. 15. Corpul Legionar „Moţa-Marin” este constituit din luptători până la vârsta de 30 de ani împliniţi.

Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” poate hotărî excepţii la condiţia aceasta.

Gradele Corpului Legionar „Moţa-Marin” nu intră sub această măsură.

Art. 16. Condiţiile de admitere în Corpul Legionar „Moţa-Marin” sunt:

1. Să fii legionar.

2. Să fii propus de un Comandant Legionar şi de un Comandant Ajutor sau de două grade superioare acestora.

3. Să nu fi sub apăsarea unor constrângeri familiale.

4. Să poţi declara pe cuvânt de onoare că nu ai făcut în viaţă ta nici un act la amintirea căruia trebuie să cobori privirea şi să-ţi pleci capul.

5. Să fii destoinic şi sănătos la suflet, minte şi trup.

6. Să aibă încredere în privirea Dumitale Căpitanul sau Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin”.

Art. 17. În temeiul unui ordin al Comandantului Corpului Legionar „Moţa-Marin” se va institui în fiecare garnizoană de bandera un Juriu de onoare compus din 3 luptători ai Corpului Legionar „Moţa-Marin”.

Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” numeşte pe lângă fiecare juriu de onoare un acuzator legionar şi un secretar de şedinţă.

Acuzatorul legionar este dator să examineze, cu neîndurătoare asprime viaţă legionarului candidat, să socotească toate slăbiciunile şi scăderile şi patimile sale şi, dacă apare necesar, să cerceteze trecutul legionarului candidat chiar în localităţile unde acesta a trăit.

În lipsa luptătorilor în cauza şi în urma concluziilor acuzatorului legionar, acest juriu de onoare hotărăşte în instanţă, prin încheiere scrisă şi semnată, asupra admiterii unui luptător în Corpul Legionar „Moţa-Marin”.

Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” judecă în a doua instanţă.

Căpitanul hotărăşte în ultimă instanţă.

Art. 18. Ceremonia primirii noului luptător în Corpul Legionar „Moţa-Marin” va avea simplitate şi majestate.

Ceremonia se va ţine în singurătate, feriţi de public, într-un loc istoric, fie într-una din văile, campiile sau pe unul din dealurile îngrăşate cu oseminte de Români nepăsători de moarte, fie la mormântul unui erou naţional sau a unui chinuit luptător legionar.

Această sărbătoare se va celebra având conştiinţa îndreptată înspre vitejiile şi jertfele de sânge strămoşeşti, în prezenţa comandantului banderei şi tuturor gradelor Corpului Legionar „Moţa-Marin” aflătoare în împrejurimi.

Art. 19. Candidatul luptător va rosti legământul care urmează:„Să n-avem alt ideal decât a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi şi pentru a cărei apărare pornim la încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viaţă şi pe moarte. Stau gata de moarte. Jur.”Art. 20. În fiecare banderă se va formă o companie de luptători având înălţimea de 1,80 m.

Art. 21. Uniforma Corpului Legionar „Moţa-Marin” va fi aceea în care şi-au dat viaţa Ionel Moţa şi Vasile Marin.

Art. 22. Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” este numit de Căpitan. Căpitanul îi ia jurământul. De la el primeşte instrucţiuni.

Art. 23. Celelalte numiri în grade, avansări, pedepse, sunt hotarâte de Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin” cu aprobarea Căpitanului.

Art. 24. Pedepsele sunt:

1. Dojană particulară;

2. Dojană în cunoştinţa banderei;

3. Dojană în cunoştinţa Corpului Legionar „Moţa-Marin”;

4. Suspendarea;

5. Eliminarea.

Art. 25. Fiecare legionar din Corpul Legionar „Moţa-Marin” va da o contribuţie lunară în bani pentru organizarea serviciilor şi constituirea unui fond de ajutorare a luptătorilor răniţi, întemniţaţi sau nevoiaşi şi pentru îngrijirea mormintelor celor seceraţi de moarte.

Art. 26. Ziua de 13 Ianuarie este sărbătoarea sfântă a Corpului Legionar „Moţa-Marin”.

Alexandru Cantacuzino , Comandantul Corpului Legionar „Moţa-Marin”

divider



Din Temniţele Memoriei: 4 februarie 1938, CIRCULARA Nr. 133

Înfiinţarea Corpului Legionar al Foştilor Militari

Organizarea statului pe baza categoriilor sociale pare că începe să se impună prin natura lucrurilor. Astăzi ne vedem siliţi de realitate să constituim, sau mai bine zis să consfinţim, existenţa unui nou corp în cadrul Mişcării Legionare: Este vorba de acei oameni cari au avut ca meserie în viaţă pe aceea a armelor şi cari, părăsind-o cu onoare, înţeleg să-şi închine, în linia de luptă legionară, şi restul de puteri aceleiaşi Patrii, pe care au servit-o cu credinţă.

Corpul legionar al foştilor militari are două secţiuni:Secţia A. Ofiţeri.

Secţia B. Plutonieri, reangajaţi, sub-ofiţeri.

Aceste două secţiuni au fiecare câte două categorii:a) Foşti în răsboiu.

b) Proveniţi de după răsboiu.

Merită o onoare aparte şi recunoştinţa generaţiilor ce vin după ei, toţi acei cărora le-a dat Dumnezeu misiunea sfântă de a crea România Mare, intrând în botezul de foc şi conducând naţiunea Română la luptă şi la izbândă.

Toţi foştii militari din toată România, aflători în Mişcarea Legionară, se constituiesc deci, începând de astăzi, într’un corp aparte. Corpul va fi condus de un şef, având doi ajutori: unul pentru ofiţeri, altul pentru reangajaţi. După principiul legionar, conducerea se va schimba în fiecare an.

Misiunea acestui corp este de a strânge în jurul său şi a organiza pe toţi foştii ostaşi din România, constituind din ei o forţă în serviciul Biruinţei Ţării legionare şi’n acelaşi timp o forţă educativă pentru tineretul ce se ridică, corpul acesta fiind Icoana vie a vitejiei, a abnegaţiei, a devotamentului şi a spiritului de ordine.

Provizoriu, până la organizarea corpului, ia comanda Domnul Colonel Stănescu Constantin.

Mă închin cu respect în faţa noului corp legionar şi-i urez biruinţă.

Corneliu Z. Codreanu Bucureşti,4 Februarie 1938

 

divider



Din Temniţele Memoriei: ziarul Cuvântul, 13 decembrie 1940

Troiţa Nicoletei Nicolescu

Corpul Legionarelor condus de comandanta Lucia Trandafir a ridicat o troiţa în memoria Nicoletei Nicolescu, pe locul în care aceasta, în urma torturilor şi schingiuirilor a trecut în Legiunea cerească. Troiţa se afla la km. 13 Jilava, într-o margine a Pădurii Mierlelor. Sfinţirea fost oficiată în seara de 10 decembrie 1940, la ora 21 (ora la care se consideră că a murit Nicoleta) de un sobor de preoţi, în prezenta camaradelor şi camarazilor. Apelul legionar a fost rostit de Marieta Iordache. Au luat cuvântul Lucia Trandafir, Anastasia Popescu şi Pr. Andrei Mihăilescu de la Biserica Sfântul Ilie Gorgani - duhovnicul Nicoletei. Pădurea a răsunat în Cântecul Legionarului Căzut... “noi mereu te plângem soră, iar tu dormi mereu”... Apoi din piepturile a sute de legionare a suit la cer rugăciunea Nicoletei: “Şi ocroteşte Doamne ţara aceasta, neamul acesta, organizaţia aceasta şi pe omul acesta şi dă-le lor putere să se ridice până la înălţimea iubirii şi dreptăţii”. Nicoleta Nicolescu - PREZENT!

În veci pomenirea ei!

 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti

Ion Ţârcolea

Marţi, 14 decembrie 1937, pe patul spitalului din Ţăndărei, înconjurat de zeci de camarazi răniţi, murea legionarul Ion Ţârcolea, ucis în bătaie de agenţii electorali ai liberalilor. Autopsia avea să stabilească cu certitudine cauza decesului: hemoragie crebrală cauzată de zdrobirea integrală a bolţii craniene...Cine era Ion Ţârcolea? Un tânăr meseriaş din Ţăndărei care se ataşase de puţină vreme Mişcării Legionare. Absolvise şcoala de arte şi meserii cu specialitatea tâmplărie. Îşi câştiga existenţa modestă că tâmplar şi maestru al lemnului. Era cunoscut ca cel mai bun din toată zona. Ion era căsătorit cu Maria Elena cu care avea 4 copii mititei. Alături de ei, veghea şi asupra bătrânei sale mame. Cu o credinţă nestrămutată în Dumnezeu, era nelipsit din biserică unde se ocupa de organizarea corului. Tot în biserică i se cimentase certitudinea că drumul Mişcării Legionare este singurul ce duce la biruinţă.

Începutul lunii decembrie 1937, în plină campanie electorală, Ion Zelea Codreanu soseşte la Ţăndărei. Ia pulsul organizaţiei locale, îi încurajează în luptă. După Sfânta Liturghie, părintele îi dă cuvântul profesorului Codreanu care ţine predica în locul său. Ion Ţârcolea ascultă cu sfinţenie cuvintele...Duminică, 12 decembrie 1937, Pr. Vasile Ionescu şeful organizaţiei legionare a plasei Ţăndărei convocase la Săveni o şedinţă a familiilor de cuiburi legionare locale. Motivul întrunirii îl constituia situaţia noii garnizoane Ţăndărei, recent constituită, dar foarte activă, garnizoană care se confrunta cu violenţe repetate din partea liberalilor din comună, conduşi de învăţătorul Dobrogeanu. Aceştia ameninţau cu moartea şi pentru ca ameninţările să pară veridice, Dobrogeanu trăgea cu arma spre casa în care aveau loc şedinţele de cuib.

La data stabilită părintele Ionescu alături de comandantul legionar Gheorghe Dragomir-Jilava şi alţi 20 de legionari sosesc la Săveni unde erau aşteptaţi de peste 100 de legionari şi simpatizanţi. Despre întâlnirea legionară aflase şi Dragomirescu, care a strâns liberalii şi acoliţii săi, adunându-i de dimineaţă la cârciumă. Cu toţii erau înarmaţi cu bâte şi ciomege. Până la sosirea echipei legionare, băutura a curs la discreţie pe cheltuiala primarului liberal al comunei.

Legionarii merg ţintă spre locul adunării (casa unui legionar din Săveni), cântând cântece legionare. După ce trec de cârciumă, Dragomirescu dă ordin oamenilor săi „omorâţi-i”, „tăiaţi capul popii, că-l plătesc eu!” Legionarii se trezesc dintr-o dată sub o ploaie groaznică de lovituri. Cu toţii erau, evident, neînarmaţi. Se strâng cât pot în jurul Părintelui Ionescu şi al lui Dragomir-Jilava şi continuă să cânte. Părintele este imobilizat de câţiva bătăuşi şi strigă „Sări, camarade Dragomir, că mă omoară”. Dragomir-Jilava scoate din buzunar portofelul şi agresorii cred că este un revolver şi dau înapoi. Dar Dragomirescu şi primarul îl prind pe părinte şi alţii îl imobilizează pe Dragomir-Jilava. Bătaia continuă, legionarii cu capete sparte, plini de sânge se împiedică în noroiul de pe stradă, cad şi încearcă să găsească scăpare în curţile oamenilor. Sătenii încep să iasă de pe la casele lor, alarmaţi de ţipete şi intervin în forţă de partea legionarilor şi abia atunci apar şi jandarmii care îi gonesc pe agresori.

Toţi erau bătuţi, toţi erau răniţi, toţi erau plini de sânge. Se căutau unul pe altul prin şanţurile de lângă drum, prin curţile oamenilor. Ion Ţârcolea nu apărea. Camarazii îl văzuseră cum se ridicase dintr-un şanţ. Era plin de sânge. Dar acum nu mai era nicăieri! Îl găsesc în grădina unui sătean unde reuşise să se târască. Ţârcolea le spune „Mor, mă duc la Ionel Moţa” apoi cade inconştient. Transportat de urgenţă la spitalul din Ţăndărei, va rămâne în stare de inconştienţă timp de două zile la capătul cărora şi va da duhul.

Miercuri, 15 decembrie 1937, Ţăndăreii sunt în doliu, cortegiul funerar se întinde din Ţăndărei Sat până în Ţăndărei Gară. Dricul ce poartă sicriul lui Ion Ţârcolea este împodobit cu brazi tineri în care s-au împletit panglici tricolore. În urma lui vine mama, soţia şi copilaşii, după ei sunt mii de oameni - legionari din toată Ialomiţa, legionari veniţi din ţară şi aproape toată populaţia Ţăndăreilor. În fruntea coloanelor de legionari se află şeful judeţului, comandant legionar Alexandru Bassarab, secondat de ajutorul său Mircea Nicolau, comandant legionar Gheorghe Dragomir-Jilava, comandanţii ajutor Pr. Vasile Ionescu şi Gheorghe Palosanu, Pavel Costin Deleanu etc. Biserica e neîncăpătoare. După slujba înmormântării, se intonează Cântecul Legionarului Căzut şi alaiul porneşte spre cimitir.

În faţa mormântului deschis, Alexandru Bassarab ţine un discurs. Legionarii prezenţi se leagă a fi demni de jertfa lui Ţârcolea, jură să servească fără rezerve Legiunea şi să aibă grijă de familia rămasă fără sprijin. Alexandru Bassarab citeşte ordinul de decorare a lui Ion Ţârcolea cu cea mai înaltă distincţie legionară „Crucea albă” pe care o aşează pe pieptul celui ce pornise pe drumul veşnic de foc şi biruinţă. Sicriul coboară în mormânt în timp ce se intonează încă o dată Cântecul Legionarului Căzut.

La 3 ani de la moartea lui Ion Ţârcolea, România era Stat Naţional Legionar, camarazii îi evocă jertfa după cum se cuvine, iar organizaţia locală face o cruce monumentală la căpătâiul lui, cruce ce se păstrează şi astăzi cu inscripţia: „Anul 1940 să fie memoria eternă”.

Dar urgia a suflat iarăşi peste Legiune. A urmat prigoană antonesciană, apoi cea comunistă. Maria Ţârcolea, văduvă la numai 32 de ani, a rămas să îşi crească singură copiii, purtând toată viaţă „stigmatul” de soţie de legionar. Nu s-a recăsătorit, rămânând până la moarte (în 1989) ca o umbră a mormântului lui Ion.

Unul dintre fiii săi, Constantin, a fost şi el legionar şi a făcut ani grei de închisoare în timpul comunismului. Constantin este înmormântat în acelaşi mormânt cu tatăl său. Celălalat fiu, Dumitru, a fost şi el persecutat până la sfârşitul vieţii, fiind numit de autorităţile comuniste „pui de viperă”. Chiar şi soţia lui Dumitru, Lidia, a suferit toată viaţa din cauza căsătoriei cu un „pui de viperă”, mereu chemată la primăria Ţăndărei pentru a fi admonestată şi pentru a fi convinsă să divorţeze de soţul ei. Amândouă fiicele lui Ion Ţârcolea sunt încă în viaţă.

Sâmbătă, 11 noiembrie 2017, mormântul lui Ion Ţârcolea ne aştepta în cimitirul din Ţăndărei. În prezenţa nurorii Lidia se săvârşeşte slujba de pomenire, la 80 de ani de la mutarea lui în Legiunea Cerească. Ion Ţârcolea răspunde de dincolo de 8 decenii - PREZENT! Cezarina Condurache

Prof. Corneliu Şumuleanu

Născut la Iaşi în 4 noiembrie 1869, a urmat Liceul Naţional, apoi Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice a Universitaţii din Iaşi. Cu rezultate excelente în studiul chimiei medicale, Şumuleanu va pleca la Berlin pentru a se perfecţiona în laboratoarele profesorilor Hermann Emil Fischer (viitor laureat al premiului Nobel pentru chimie) şi Robert Pschorr. Revenit în ţară, va obţine doctoratul în chimie şi va conduce Institutul de Chimie din Iaşi, fiind în paralel profesor universitar la Catedră de Chimie Medicală şi Biologie a Facultăţii de Medicină.

În plan politic a activat de la începutul secolului al XX-lea fiind vicepreşedintele Senatului, conducând în 1919 şedinţa prin care Senatul a ratificat legile pentru unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu România. A făcut parte din Partidul Naţionalist-Democrat şi Liga Apărării Naţional Creştine. Din 1927 destinul lui naţional-politic se înscrie absolut pe linia Legiunii Arhanghelul Mihail. În 1929 Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează Senatul Legionar, între primii numiţi se numără prof. Şumuleanu care va asigura şi conducerea acestui for suprem al Legiunii. Prezent în toate luptele legionare din tabere în marşuri, din temniţe în campanii electorale, Corneliu Şumuleanu s-a identificat întru totul cu lupta tineretului român de a transformă România într-o ţară că soarele sfânt de pe cer.

Corneliu Şumuleanu s-a căsătorit în 1896 cu tânăra studentă Clemansa Climescu cu care va avea o fiica, Margareta, care din păcate va muri la vârsta de 18 ani. După moartea Margaretei, soţii Şumuleanu vor revarsa toată dragostea lor părintească asupra Elvirei Ionescu, o tânără orfană extrem de inteligentă care, sub ocrotirea şi dragostea lor va urma cu succes facultatea de Medicină. Elvira se va căsători cu Ilie Gârneaţă şi va da naştere unor copii minunaţi - botezaţi de familia Şumuleanu. Vestea morţii Elvirei va cădea asupra lor că un trăznet, cei doi rămânând stâlpi de tărie şi susţinere sufletească pentru Ilie şi pentru micuţi.

În 15 decembrie 1937, Corneliu Şumuleanu, după o lungă suferinţă va trece în Legiunea cerească. A fost înmormântat la Iaşi în Cimitirul Eternitatea în prezenţa Căpitanului şi a mii de legionari sosiţi din toată ţara.

Senator legionar, profesor Corneliu Şumuleanu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Flori de aur din Maramureş (44)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)Era deja în aprilie. Pe Gutin copacii începuseră să înmugurească într-un verde din ce în ce mai înviorător. Prin iarbă, ici-colo, câte o pată de zăpadă căzută din penelul unui pictor, dar nota dominantă o dădeau florile de toate culorile. Din când în când, câte o căprioară ne tăia speriată drumul. Mă obişnuisem deja cu maşina, astfel că drumurile săptămânale la Baia Mare deveniseră o plăcere.

La cooperativă, lumea începuse să intre în febra pregătirilor de Paşti, cu toată propaganda ateistă ce o făceau cei de la partid. Fie din convingere, fie de dragul tradiţiei, cei mai mulţi ştiau una: „Vin Sfintele Paşti şi trebuie să le primim cum se cuvine!”. Femeile discutau despre diferite reţete de prăjituri şi despre vopseaua de ouă, care nu era prea bună! Bărbaţii se interesau de unde puteau procura un vin bun şi despre parfumuri! ... Cele ruseşti se găseau, dar erau prea puternice, altele se găseau cu greu, deci pentru a doua zi de Paşti era o problemă să-ţi procuri un parfum mai bun.

La noi acasă, aceeaşi animaţie. Chiar dacă în timpul anului cei mai mulţi nu-şi puteau permite un trai prea îmbelşugat, acum, de sărbători, trebuia să fie masa plină. S-a pregătit coşul cu cozonacul tradiţional - la noi în Maramureş se numeşte pască - ouă roşii, cârnaţi, şuncă, vin..., totul pentru a fi dus la sfinţit, la Înviere.

Priveam nedumerit, deoarece anii mulţi m-au înstrăinat de asemenea bucurie. Nu-mi venea să cred că bogăţia de culori a coşului putea trezi în suflet atâtea vibraţii sensibile. Partidul, ateismul, ideologia marxistă, lupta de clasă erau undeva departe. Oamenii - printr-o înţelegere tacită - în albastrul nopţii de Înviere trăiau aceeaşi bucurie a lui Cristos Înviat. Salutul „Cristos a înviat!”, „Adevărat a înviat! ” răsuna extraordinar în liniştea zorilor. Circula o glumă că unii răspundeau „Just, tovarăşe!”, pentru a nu fi acuzaţi de... obscurantism.…Cum au fost Paştile pentru mine în anii de închisoare? În toată Săptămâna Mare rupeam câte o bucăţică de pâine din raţia de 250 g - în Vinerea Mare reţineam porţia întreagă - şi aşa ajungeam ca în ziua de Paşti să ne putem şi noi sătura.

Sadismul administraţiei închisorii a inventat un mod deosebit de perfid de a ne pregăti de sărbători. Ştiind că unii deţinuţi ajunau în Vinerea Mare, deşi în tot timpul anului carnea era aproape inexistentă în supă, în acea zi ţi se umplea gamela doldora de carne. Pândind la vizetă, gardienii năvăleau în celulă urlând: - De ce nu mâncaţi? Mama voastră etc., etc.! Partidul vă dă mâncare bună şi voi o refuzaţi? La carceră cu voi! Astfel că unii îşi petreceau sărbătorile la carceră, dezbrăcaţi şi fără mâncare.

Am trăit, totuşi, şi un Paşti mai liniştit, la Aiud. Aşteptam cu toţii să auzim clopotele de înviere. Dangătul lor nu putea fi oprit nici de porţile, nici de zidurile închisorii. Atunci am spus cu toţii: „Cristos a înviat! ” şi marea veste a învierii lui Isus s-a revărsat şi asupra noastră.…Am ajuns acasă, unde bunătăţile din coş şi multe altele s-au aranjat pe o masă de toată frumuseţea.

–Cristos a înviat! - am strigat cu toată puterea, luând un ou roşu şi ciocnindu-1 de-al mamei. -Adevărat! Adevărat, dragul mamii! ... A înviat şi pentru noi!(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (10)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

În noaptea de 8 martie 1936 am fost trezit în casa noastră din strada Kreţulescu de Miroslav Arczicievski, Ministrul Poloniei la Bucureşti, un vechi prieten şi coleg al meu de la Riga. Domnia sa venea foarte alarmat, pentru a-mi pune sub ochi un document ce presupun că-i fusese procurat de serviciile ataşatului său militar. Era un ordin către Căile Ferate Române trimis de Franasovici, Ministru al Lucrărilor Publice, a cărui semnificaţie şi origine de caracter pur militar nu lăsa nicio îndoială. În scurt, liniile ferate din Basarabia, Moldova şi Bucovina erau puse la dispoziţia transporturilor de trupe sovietice. (pag. 113)Panica diplomatului polonez era perfect justificată. Pregătirile păreau avansate şi o deplasare a armatei sovietice peste teritoriul României spre Cehoslovacia părea iminentă. În acest caz, situaţia strategică a Poloniei ar fi fost mult mai vulnerabilă, putând fi prinsă ca într-un cleşte şi de la est şi de la sud. Perspectivele erau însă sumbre şi pentru România în conflictul ce se contura. În cazul unei victorii germane, România ar fi fost ciopârţită (ca aliată a Rusiei), iar în cazul unei victorii ruseşti, ar fi devenit o gubernie comunistă (cum s-a şi întâmplat de fapt după 1944). În acea zi Mihail Sturdza avea să-l cunoască personal pe Corneliu Zelea Codreanu, însoţit de generalul Cantacuzino. Cu toţii simţeau profund pericolul şi hotărârea nu putea fi decât una singură: dacă guvernul român lasă armata sovietică să intre pe teritoriul nostru, legionarii, cu orice preţ şi cu orice risc (şi cu armamentul extrem de sumar pe care şi l-ar fi putut procura), vor ataca primul convoi sovietic care trece graniţa. Nu a fost cazul. Dar declaraţia Căpitanului din 30 mai 1936 pe această temă a convins oculta masono-comunistă că nu-şi va putea pune în aplicare planurile până nu lichidează Mişcarea Legionară.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 14 decembrie 1937

Asasinarea legionarului Mihai Ţurcanu la Siret/ Suceava

În urmă cu 80 de ani, în timpul campaniei electorale, legionarul Mihail Ţurcanu avea să cadă zdrobit în bătaie de bandele cuziste conduse de Nichifor Robu. Cele două echipe - cuzistă şi legionară - s-au intersectat pe străzile Siretului, ambele făceau propagandă electorală. Cuziştii au sărit la bătaie, aşa cum procedaseră în nenumărate rânduri. În respectiva altercaţie Mihai Ţurcanu şi-a pierdut viaţa... Nichifor Robu era un duşman declarat al legionarilor: în 1932 sparge la propriu o adunare legionară la Siret, intrând cu automobilul în prezidiul de la care vorbea profesorul Ion Zelea Codreanu; în 13 iulie 1935, tot la Siret, încercând să oprească o adunare legionară, oamenii lui Robu îi bat sălbatic pe Vasile Posteucă şi pe învăţătorul Halip, ambii ajungând în spital; în 13 iulie 1935 legionarii sunt bătuţi la Rădăuţi de aceeaşi echipă de cuzişti etc. Abuzurile comise de cuzişti asupra legionarilor erau bine cunoscute, dar autorităţile nu aveau de gând să intervină. După asasinat, cuziştii distrug monumentul legionar ridicat în Dealul Crucii/ Rădăuţi.

Înmormântarea eroului legionar Mihai Ţurcanu a avut loc în 20 decembrie 1937, la Siret, în prezenţa a mii de legionari veniţi din judeţul Suceava şi din Capitală. Alături de ei a participat întreaga suflare a oraşului. Micuţul cimitir din Siret a fost neîncăpător pentru coloanele de legionari veniţi să îşi conducă pe ultimul drum camaradul căzut. Ziarul “România Creştină” din 2 ianuarie 1938 anunţa că numărul celor prezenţi la înmormântare a fost peste 20.000! Au luat cuvântul Vasile Iasinschi, Neagoe Flondor şi Constantin Ţopa. La finalul înmormântării, Cântecul Legionarului Căzut a zguduit văzduhul, fiind auzit departe, spre inima oraşului.

În urma asasinatului a rămas mormântul lui Mihai Ţurcanu, o familie îndurerată şi o Legiune văduvită de prezenţa fizică a unuia dintre soldaţii săi. La începutul lui ianuarie 1938, în urma asasinatului de la Siret, Nichifor Robu este arestat şi dus în arestul Siguranţei Rădăuţi. La scurtă vreme după arestare, a fost eliberat. Nimeni nu a plătit vreodată pentru moartea lui Mihai Ţurcanu.

Nichifor Robu, membru al LANC, apoi al Partidului Naţional Creştin, avea să execute 17 ani de detenţie în temniţele comuniste. A supravieţuit detenţiei şi a murit în 1977.Mihai Ţurcanu - PREZENT! În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider



“Dumnezeu este Bucurie, Unitate, Sfinţenie”

Suntem atinşi de sindromul dezbinării, conflictului între ideologii şi uneori ne jignim, ne rănim. Fragilitatea tinereţii poate vindeca lipsa de cordialitate a maturilor? Poate generaţia celor 100 de ani de România să vindece fuga din România a generaţiei tinere? Suntem chemaţi să mărturisim că, deocamdată, singura instituţie care ne cuprinde tinereţea în toate idealurile ei este Biserica, oricât de dificil le-ar fi unora să creadă acest lucru. Chemaţi să mărturisim unitatea unui Neam, ştim că ea se naşte din unitatea de Duh întru Hristos, Domn şi Dumnezeu strămoşilor noştri şi nouă. Asta nu înseamnă că nu ne bucurăm să fim oameni de ştiinţă ori profesionişti în domenii de graniţă, că nu ştim cu ce anume se consumă gândirea lumii moderne. Nu, Hristos nu ne încurcă în a fi oameni. Ne obligă ca omenia noastră să fie lucidă, realistă, o omenie legată de motivaţia Învierii. Oare ce mai înseamnă asta pentru lumea în care trăim? Cum se leagă Unitatea unui Neam de Învierea lui? Dumnezeu, contemporan cu noi, cu fiecare generaţie altfel doar în ce ne priveşte, ne aduce aminte că suntem oameni numai în măsura în care nu uităm să fim bucurie unii altora.

Sibiul, în această toamnă a Centenarului Românesc, va încerca să aducă aminte tineretului că Dumnezeu este Bucurie, Unitate, Sfinţenie şi că Liturghia este un Dar prin care toate acestea se restartează în conştiinţele noastre. Nu ştim încă nimic din ce poate fi toamnei ce vine bucurie. Ştim doar că Tânărul cel dintâi chemat la întâlnire cu tinerii Ortodoxiei este El, Dumnezeul nostru Înviat. Asta va face toată Bucuria posibilă!

Pr. Constantin Necula sursa: http://www.ito2018.ro

divider



Cum să ne păstrăm pacea interioară­?

Potrivit statisticilor, românii se situează pe primul loc într-un clasament al -ţărilor europene privind stresul la locul de muncă. Grija de a nu-şi pierde job-ul, teama de a fi admonestaţi verbal de superiori sau intimidaţi de colegi determină apariţia prematură a diverselor boli provocate de stres: sub pragul vârstei de 30 de ani.

La un nivel mai general, susţine psihoterapeutul Irvin Yalom, sunt patru cauze majore, specific umane, ale stresului: caracterul inevitabil al morţii, responsabilitatea care decurge chiar din libertatea sa, izolarea existenţială şi absenţa sensului resimţit în propria viaţă.

Una dintre modalităţile practice folosite în psihoterapie, provenită din filosofia stoică, presupune să conştientizăm care sunt acele lucruri pe care le putem controla deplin sau parţial şi care dintre realităţi sunt total independente de voinţa noastră. Epictet scria: „Ţin de noi părerea, impulsurile, dorinţa, aversiunea, tot ceea ce reprezintă propria activitate. Sunt în afara voinţei noastre trupul, faima, forţa de conducător, tot ceea ce nu constituie treburi specifice nouă”.

Merită să ne investim energia doar în acele activităţi care depind de noi. De pildă, dacă cineva îşi va fixa ca scop să iasă pe primul loc la un concurs, în caz de eşec, va resimţi dezamăgire sau frustrare. Dar dacă nu îşi va propune un scop exterior, ci unul interior, îşi va păstra liniştea sufletească: ne putem propune doar să ne prezentăm cât mai bine pregătiţi la acel examen.

Acest procedeu de adaptare a dorinţelor la scopuri ce pot fi atinse ne poate fi foarte util în viaţă: adesea ne risipim liniştea lăuntrică alergând după himere - prestigiul, acumularea nesfârşită de bunuri materiale, postura de lider incontestabil.

În tradiţia noastră creştină găsim multe mijloace prin care putem dobândi pacea interioară. Stareţul Tadei de la Vitovniţa spunea: „Gândurile noastre rele fac rău şi tulbură pacea în univers. Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbianare, după cum ne sunt gândurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau vreo greutate, prin aceste gânduri el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere. Tot binele şi tot răul izvorăsc din gânduri, căci suntem un «aparat cugetător». Avem înrâurire chiar şi asupra lumii plantelor, întrucât şi lumea plantelor are un sistem nervos. Toate aşteaptă pace, mângâiere şi dragoste.”Stareţul Tadei ne învaţă să nu ne risipim pacea sufletească încercând, prin propriile puteri, să ne rezolvăm probleme existenţiale, ci să ne lăsăm în voia Domnului: „Trebuie să ne predăm Domnului, toate ale noastre să I le încredinţăm, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire”. Pacea interioară se păstrează cultivând starea de smerenie: „El vrea să avem o însuşire dumnezeiască, smerenia. Oriunde domneşte smerenia, fie în familie, fie în societate, se răspândeşte pace şi bucurie”.

Sfântul Porfirie Bairaktaris atrăgea atenţia asupra impactului gândurilor asupra realităţii: „Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Trebuie să vedem întru bunătate fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalţi. Chiar şi o privire, chiar şi un suspin lucrează asupra semenilor noştri. Până şi cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul nostru sfinţenie şi iubire, pe acestea să le răspândim la rându-ne”.

Pentru a ne păstra pacea lăuntrică trebuie să fim atenţi la gândurile care ne animă, dar mai trebuie să facem ceva: să ne simplificăm viaţa. Societatea noastră, bazată pe consum, excelează în crearea de nevoi artificiale. Nevoi de care nu avem atâta nevoie. Trebuie să eliminăm din viaţa noastră tot ce este de prisos, de la bunuri de consum până la relaţii toxice. Sfântul Paisie Aghioritul le spunea pelerinilor: „Strig mereu: simplificaţi-vă viaţa şi stresul va fugi!”

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Ultimul preot romano-catolic, supravieţuitor al închisorilor comuniste Părintele Eugen Blăjuţ sr.

De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor!

Oferim cititorilor noştri acest portret spiritual al
părintelui Eugen Blăjuţ din Galaţi, călugăr
franciscan, ultimul preot romano-catolic din România,
supravieţuitor al temniţelor comuniste.
Articolul a apărut în revista Mesagerul Sfântului Anton,
nr. 6 /2017 şi îl are ca autor pe părintele Iosif Diac,
de asemenea călugăr franciscan. (Pr. Prof. Marius
Vişovan)

Aşa îl vedem acum, cu chipul unui copilaş ce învaţă
să meargă, păşind încet-încet, cu ajutorul unui cadru,
pe holurile conventului de la Galaţi. Au trecut anii peste
dânsul, dar zâmbetul nu-i lipseşte niciodată de pe chip.
E lucid, e la fel de liniştit cum îl ştiam, vorbeşte
puţin şi accentuând cuvintele, ca şi cum ar analiza
gramatical orice propoziţie şi ar potrivi orice cuvânt
în frază. Îl privesc îndelung cum priveşti un tablou
şi îmi pare că nu s-a schimbat deloc de când ne preda,
nouă, seminariştilor de la Roman, prin anii 1994-1995,
limba latină. Doar părul i s-a rărit şi a devenit alb ca
zăpada. Şi acum fraţii din provincie şi lumea îl
cheamă “pater”. Era, ca profesor, precis, aproape sever
la limba latină, dar, dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi
cunoscut nici acum paradigma corectă, ca în dicţionar, a
verbelor latineşti. Ne punea note pe merit, calculând cu
zecimale tot efortul nostru de a declina substantivele, de a
conjuga verbele şi, cel mai greu, de a folosi în
propoziţii forme gramaticale specifice limbii latine cu
analiza lor gramaticală. Foarte bun profesor de limba
latină şi, propabil pentru a o învăţa aşa de bine, l-a
ajutat matematica, la care a obţinut mereu notele cele mai
mari! Probabil, tot de la matematică, i se trage şi
punctualitatea, la minut şi fără excepţii, la rugăciune
şi la masă, la orice întâlnire stabilită minuţios.
Cine răsfoieşte sau citeşte Vieţile sfinţilor în cele
două volume apărute la Bucureşti sub îngrijirea
părintelui Eugen Blăjuţ pe când activa în parohia
Cioplea, îşi dă seama de acurateţea limbii române
folosite şi de exactitatea datelor adunate. Un om ca un
ceas elveţian. L-aş numi, fără nicio ofensă, “ultimul
mohican” al provinciei noastre de fraţi franciscani
minori conventuali pe meleagurile acestea, - ultimul,
evident, dintre cei care au făcut parte din provincie
înainte de decretul de desfiinţare (1948) şi după
desfiinţarea provinciei; unul dintre puţinii care ne-au
ancorat şi pe noi, “barca franciscană” de după 1989.
Anul acesta, pe 7 septembrie, a împlinit 92 de ani:
privindu-l nu ştii ce vârstă să-i dai, poate cu vreo 20
de ani mai puţin. Deşi suferă şi are mai multe probleme
de sănătate, seninătatea şi zâmbetul i s-au întipărit
pe faţă, iar ochii lui albaştri caută alţi ochi cărora
să le transmită vraja unei vieţi plină de seriozitate,
de încercare, de valuri şi de mister. Cam aşa îl
regăsesc acum pe părintele Eugen Blăjuţ sr., după ani
de zile în care nu l-am mai văzut: trăieşte fiecare zi
adâncit în lecturile sale, şi mai ales citind ziarul de
Galaţi, “Viaţa liberă” pe care mi-l întinde bucuros,
să-l citesc şi eu, pentru a împărţi, frăţeşte, ceva
hrană pentru drumul nostru. Acesta e “pater”. Aş fi
suficient de fericit, dacă aş reuşi să fiu şi eu un fiu
ascultător şi să învăţ de la viaţă şi de la cei
care au trăit încercări mari, taina de a fi “om”.
Părintele a rămas dator, potrivit cărţii pe care am
îngrijit-o în 2015 (Franciscani în zeghe, Serafica,
Roman), cu ocazia jubileului de 120 de ani de la
înfiinţarea provinciei franciscane şi 25 de ani de la
reorganizarea ei, cu o scurtă autobiografie. O redau mai
jos: sunt puţine cuvinte, dar e cel puţin “vocea” sa,
şi de astfel de “voci” avem realmente nevoie. Din
păcate, “glasul” fraţilor noştri mai mari s-a stins.
Nădăjduim să nu ne cuprindă de tot... şi uitarea. Şi,
parafrazând poezia lui Eminescu, La Steaua, nădăjduim
totodată ca “lumina” credinţei şi a rezistenţei,
ţinută aprinsă de ei să ne lumineze şi nouă calea.
(Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări
albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.).
Chiar şi în ultimul ceas o rază nouă ne poate aduce la
lumina adevărului, a credinţei, a iubirii.

Când comuniştii au preluat conducerea ţării, eu m-am
înscris la Facultatea de Matematică din Bucureşti. După
un an de zile, fiind în vacanţă la Hălăuceşti, am fost
arestat şi dus la închisoarea din Bacău. A urmat procesul
de judecată în care am fost condamnat pentru motivul că
făceam propagandă religioasă între colegii de facultate
(erau discuţii fireşti despre argumente de credinţă). A
urmat condamnarea la 4 ani de detenţie şi trimis la
închisoarea de la Galaţi, de unde deţinuţii erau
iarăşi repartizaţi în diferite alte închisori mai mici
din diferite localităţi. De aici am fost repartizat şi eu
în alte două sau trei locuri pe care nu mi le mai
amintesc. (în penitenciarul din Galaţi, în coloniile de
muncă la Canal, la Poarta Albă, Peninsula şi Saleş, vezi
Zile de încercare şi de har, pr. Gheorghe Patraşcu!)
Întotdeauna eram sub conducerea miliţiei.

Am fost condamnat de Tribunalul Militar din Galaţi la 16
ianuarie 1950 prin sentinţa nr. 695 pentru faptul de crimă
de uneltire împotriva statului, până la data de 19
ianuarie a anului 1954. După eliberare, am rămas în
Transilvania unde mi-am completat la Oradea studiul
teologiei şi am fost hirotonit preot la 08.12.1954 de
către episcopul Ştefan Fiedler, după care m-am întors
în Moldova şi am reluat activitatea preoţească şi
fraternă. Datorită vârstei înaintate, am uitat multe din
evenimente, şi vă cer scuze. Vă doresc binecuvântarea
activităţilor pe care le depuneţi, din toată inima şi
pentru totdeauna. (5 octombrie 2016) Pr. Eugen Blăjuţ
(urmează semnătura).

Acesta e “pater”; e ca ultimul dintre “mohicani”, no
offence. Încerc, stând în acelaşi convent cu dânsul
acum, să fiu atent la tot ce spune, la tot ce îmi
transmite zâmbetul şi tăcerea lui. Poate că vorba lui
domoală, sau mai degrabă tăcerea lui, mă învaţă să
fiu copil ascultător al Domnului. Scria părintele Eugen,
pe atunci încă doar frate, într-un articol din revista
Viaţa, puţin după emanarea Decretului-Lege nr. 176 din 3
august 1948, care desfiinţa ordinele religioase, inclusiv
provincia franciscană din România:
Fie toată lumea împotriva noastră, dacă Dumnezeu e cu
noi, şi dacă noi suntem în marginile legii lui, nu avem
de ce ne teme. Noi nu trebuie să facem tot ceea ce e mare,
frumos, bine, ci numai ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să
facem dintr-acestea… Întâiul lucru pe care-l vrea
Dumnezeu de la noi, e datoria împlinită în chipul cel mai
desăvârşit nouă cu putinţă. Pentru acelaşi motiv nu
trebuie să ne temem a jertfi totul spre a împlini voinţa
sa. Şi dacă ar fi pusă în cumpănă deoparte voinţa lui
Dumnezeu şi de alta chiar toate bunurile acestui pământ,
să nu ne sfiim a urma calea copilului iubitor şi
încrezător în tatăl său. (Viaţa, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 1948)

 

divider



Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme

Şi te-au înălţat iconostas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

 

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune şi zăpezi,

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

 

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră

Care sparge piscul viforos,

Şi fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

 

Împărat, ţi-au scris pe tâmplesteme.

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâinihanger.

Şi-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole şi răzvrătiri în cer.

 

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,

Paşii tăi pe unde te-au fost dus,

Şi-nsetat pe drumurile Ţării

Dibui urma ta de blând Iisus.

 

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,

Ai crucificării pe furtuni

Şi sărut lumina lor adâncă

Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

 

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subţiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

 

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o loare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

 

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.

Tu eşti marele însângerat!

 

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Şi-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

 

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng

Şi le fac medalii mari de aur, -

În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng

Radu Gyr Convorbiri Literare, 15 iunie 1939

divider



Exilul românesc ce odihneşte pentru veşnicie în Spania

„Ascunse’n lut, ca o comoară, Morminte vechi, morminte noi, De vi se pierde urma‘n ţară, Vă regăsim mereu în noi!”.

Radu Gyr

Anul acesta, în cadrul activităţilor comemorative Moţa-Marin din Spania, am inclus şi o slujbă de pomenire pentru toţi reprezentaţii exilului românesc din Spania. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al prietenilor români (care au cercertat înainte şi curăţat mormintele) şi spanioli (care ne-au însoţit cu mare dragoste) a avut loc şi un pelerinaj la mormintele acestora aflate în Cimitirul Civil Almudena din Madrid. Morminte de piatră în stil bizantin, cruci gri, puţine flori şi multă emoţie... În Almudena odihnesc, departe de ţară, figuri extraordinare ale neamului nostru. Majoritatea celor înmormântaţi aici au fost legionari ajunşi pe tărâm spaniol începând cu anii ’50. Încă din 1951 Misiunea Catolică Română înfiinţează la Madrid un cămin în care sunt găzduiţi românii fugiţi din calea urgiei bolşevice din ţară. În 1956 Horia Sima, Comandanul Mişcării Legionare îşi fixează reşedinţa la Madrid. Viaţa exilului românesc pulsează în gând cu ţara căzută sub cotropirea hoardelor satanice. Toate acţiunile lor au în centru lupta împotriva comunismului, păstrarea tradiţiilor românesti, cultivarea jertfei eroilor Moţa Marin, participarea la acţiuni culturale şi comemorartive alături de camarazii spanioli.

Vom reda mai jos numele celor ce-şi odihnesc osemintele spre veşnicie la Madrid, departe de ţara mult iubită, pe care nu au reuşit să o revadă liberă...Valeriu Vinţan † 3 iunie 1968, profesor, legionar, luptător în Armata Română de la Viena

Dan Geblescu † 26 februarie 1968, diplomat, doctor în drept

Ion Biciola † 27 noiembrie 1973, diplomat, legionar, ataşat de presă al Statului Naţional Legionar la Legaţia Română din Madrid

Gheorghe Demetrescu † 1984, director general în Ministerul Economiei Naţionale, legionar

Constantin Zlotescu † 1 august 1984, avocat, fost director al Băncii de Credit Românesc

Radu Ghenea † 30 iulie 1973, diplomat, avocat, publicist, legionar, ministru plenipotenţial în Spania al Statului Naţional Legionar

Ion Baicu † 11 ianuarie 1973, legionar

Ion Protopopescu † 16 ianuarie 1966, profesor, inginer, rector al Politehnicii din Timişoara, legionar

Vasile Iasinschi † 3 noiembrie 1978, farmacist, legionar, Comandant al Bunei Vestiri, Ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale în Statul Naţional Legionar

Nicolae Şeitan † noiembrie 1989, avocat, legionar, şeful garnizoanei Constanţa 1940Mircea Muşetescu † 22 iulie 1967, doctor, legionar; stabilit iniţial la Paris, se ocupă de recrutarea echipelor legionare ce trebuiau paraşutate în ţară prin aviaţia franceză

Gheorghe Costea † 4 august 1985, publicist, legionar, Comandant al Bunei Vestiri

Ion Bozoşan † 28 iulie 1991, legionar

Ovidiu Ţârlea † 17 ianuarie 1997, legionar

Axente Crişu † 21 noiembrie 1953, avocat, doctor în drept, legionar, prefect de Mehedinţi, Redactor şef al revistei Axa

Alice Ponta † 3 august 1952, pictoriţă, legionară; alături de soţul său, Petre Ponta, găzduiesc pe Comandant în timpul primului exil în Germania

Grigore Manoilescu † 29 aprilie 1963, publicist, legionar, directorul ziarului Buna Vestire, Ministrul Presei şi Propagandei în Guvernul de la Viena condus de Horia Sima

Traian Popescu † 2002, avocat, publicit, filatelist, legionar, fondatorul editurii Carpaţii

Constantin Bâzu Cantacuzino † 26 mai 1958, aviator, căpitan al armatei române, inventator

Prinţul Mihail Sturdza † 5 februarie 1980, diplomat de carieră, doctor în drept internaţional, memorialist şi om politic, legionar, Ministrul Afacerilor Străine 1940/1941, membru al Guvernului Naţional Român de la Viena condus de Horia Sima

Prinţesa Zoe Mavrocordat Sturdza † 1 aprilie 1973, legionară, soţia Prinţului Mihail Sturdza

Prinţul Ilie Vlad Sturdza † 19 septembrie 2009, diplomat, legionar, luptător în Legiunea Străină, contabil

Vasile Florescu † 16 septembrie 1957, profesor, lingvist, legionar

Vintilă Horia † 4 aprilie 1992, diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet şi romancier Ion Fleşeriu † 6 aprilie 1977, doctor, legionar, prefectul judeţului Sibiu

Emil Popa † 27 iunie 1983, avocat, legionar, prefectul judeţului Ilfov 1940Aurel Răuţă † 13 iunie 1995, inginer, doctor în agronomie, legionar, profesor de filologie romanică la Universitatea din Salamanca

Constanţa Şeicaru † 30 aprilie 1968, soţia gazetarului Pamfil Şeicaru

Printre mormintele româneşti alte două nume princiare, în acelaşi loc de veci, acoperit cu muşchi, neştiute sau uitate, se odihnesc Prinţesa Julie de Ghica şi Prinţesa Maria Lucia Cantacuzino...Slujba de pomenire a fost oficiată la mormântul familiei Sturdza. Slujba, veşnica pomenire şi Cântecul Legionarului Căzut. Pentru fiecare mormânt: tricolorul, o floare şi o lumânare şi promisiunea fermă de a transforma pelerinajul, cu ajutorul lui Dumnezeu, în unul anual.

Mulţumiri tuturor celor care au făcut posibilă întâlnirea noastră cu memoria neamului, în special Părintelui Emilian, lui Călin, Carmen şi Fernando. Va îndemnăm cu toată căldura pe toţi cei care veţi ajunge în Madrid să îi vizitaţi pe cei care aşteaptă veşti, prezenţă şi mângâieri sosite din ţară.

În veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Revista „Rivarol” despre Corneliu Codreanu

Personalitatea complexă a lui Corneliu Codreanu, întemeietorul şi conducătorul Mişcării Legionare, continuă să trezească interesul autorilor din afara României indiferent de orientarea lor. Astfel, la sfârşitul anului trecut a apărut la editura Humanitas versiunea românească a cărţii istoricului Oliver Jens Schmitt dedicată Căpitanului. Un studiu voluminos, bine documentat, dar care în privinţa interpretărilor îşi propune „să păstreze distanţa necesară faţă de obiectul cercetării şi să nu cadă pradă seducţiei exercitate de sursele sale, care pot vorbi, deschis sau pe ascuns, în favoarea celui care este subiectul biografiei” (p.371). Fireşte, această opţiune asumată de autor poate fi motivată de principiile neutralităţii unei abordări ştiinţifice. Numai că, dacă îţi propui din capul locului să nu vorbeşti „în favoarea” personajului (analizat din toate perspectivele posibile), rişti să alterezi obiectivitatea demersului printr-o idee preconcepută, care intervine pe post de cenzor la fiecare pas. Fapt care face ca în cazul unor aspecte controversate balanţa judecăţii să se încline de regulă în partea opusă. În cele ce urmează vom prezenta un alt exemplu în acest sens, care demonstrează diversitatea posibilelor abordări ale aceluiaşi subiect. Numărul 3311 din 27 decembrie 2017 al revistei franceze (cu orientare de dreapta) „Rivarol” conţine la rândul său un articol dedicat lui Corneliu Codreanu. Deja titlul ales, „Corneliu Codreanu, patriot român, ostaş al lui Dumnezeu şi martir”, trădează faptul că unele aspecte ale biografiei liderului legionarilor români au generat o anumită simpatie din partea autorului Paul-André Delorme. După cum vom vedea, majoritatea conţinutului şi concluziile sale sincere confirmă observaţia lui Schmitt că studiind acest subiect „riscul de contaminare” e unul cât se poate de real. În orice caz, părerile sunt şi vor rămâne împărţite, şi nu e de aşteptat să se ajungă vreodată la unanimitate în aprecieri. Mai ales atunci când intervin în mod invizibil şi criterii colaterale de natură politică sau ideologică.

Articolul din „Rivarol” este deja cunoscut publicului din România. Tradus într-o primă versiune de Nicolae Oprescu, textul a ajuns la Răzvan Codrescu (autor care nu mai are nevoie de nicio prezentare), care i-a dat forma finală şi l-a publicat atât pe propriul blog, cât şi pe platforma „Rost online”, cu supratitlul „Cazul Codreanu văzut de un francez”. Aportul d-lui Codrescu nu s-a limitat doar la şlefuirea traducerii, căci în diverse locuri s-a văzut nevoit să insereze o serie de observaţii (marcate prin paranteze drepte), pentru a corecta lacunele de documentare de care dă dovadă autorul francez. Sunt lucruri care par mărunte (cum ar fi numele greşit al strămoşilor de origine germană a Căpitanului, titluri greşite ale cărţilor scrise de acesta, afirmaţia că scriitorul Eugen Ionescu ar fi fost în tinereţe simpatizant legionar, aprecierea eronată asupra cărţii fraţilor Tharaud, etc.), dar care sunt presărate pe tot cuprinsul textului.

În orice caz, deoarece versiunea în română a articolului în cauză a apărut deja de ceva vreme, o preluare integrală în revista noastră a materialului de pe blogul d-lui Codrescu nu ar mai aduce nimic nou. Cu o singură excepţie: aşa cum dl. Codrescu s-a văzut nevoit să adauge acele paranteze corective, am mai putut observa o mulţime de locuri care ar impune alte asemenea intervenţii. Orice cititor român cunoscător al subiectului îşi poate da seama cu uşurinţă de ele. Dacă nu le-am amenda, s-ar putea lăsa impresia că acceptăm, fie şi tacit, o serie de erori. Dacă am interveni de fiecare dată unde s-ar impune, s-ar genera un material mult prea stufos. Iar „încărcat” în acest mod, articolul ar deveni greu lizibil prin suprapunerea unor puncte de vedere diferite.

Oricum, aceste lacune (datorate fie unei documentări superficiale, fie unei contextualizări deficitare, în special când prezintă extrem de lapidar unele evenimente controversate) nu afectează esenţa articolului şi concluziile acestuia. E posibil şi ca autorul să fi fost silit să se restrângă din motive de spaţiu, fapt care nu a permis tratarea pe larg a tuturor episoadelor relevante. Cert este faptul că Paul-André Delorme este foarte bine informat asupra aspectelor esenţiale ale vieţii şi activităţii lui Corneliu Codreanu, adică acele evenimente care i-au conturat personalitatea, iar concluziile la care ajunge sunt trase în deplină cunoştinţă de cauză. În plus, acele erori de care am amintit nu sunt totuşi de o natură centrală şi cu atât mai puţin în măsură să-i răstoarne concluziile. Prin urmare, în cele ce urmează vom prezenta doar acele aspecte din articol care sunt cu adevărat de interes pentru publicul românesc: anume aprecierile autorului francez în privinţa personajului de care se ocupă. Detaliile biografice şi istorice sunt binecunoscute la noi, iar prezentarea unora din ele în articolul din „Rivarol” suferă, aşa cum am văzut, de unele deficienţe. La acestea vom renunţa, iar cine doreşte să citească textul integral, îl poate găsi la una din sursele amintite mai devreme. Redăm în continuare doar partea finală a articolului din revista franceză, concluziile acestuia, care conţin şi o analiză pertinentă a deosebirilor legionarismului faţă de mişcările fasciste interbelice.

(B.M.)

Corneliu Codreanu, patriot român, ostaş al lui Dumnezeu şi martir

Fascinant personaj acest Corneliu Codreanu. Dintre toţi liderii de tendinţă fascistă dintre cele două războaie mondiale, Codreanu a fost cel mai eroic. De numeroase ori a plătit personal: detenţiile suportate, numeroasele procese în care a fost tîrît şi asasinatul laş, ignobil şi dureros. Corneliu Codreanu s-a născut pentru a trăi, a suferi şi a muri pentru convingerile sale, pentru Dumnezeu şi pentru gloria naţiunii române. Surprinzătoare mişcare a sa Garda de Fier. Disciplina, organizarea paramilitară, uniforma membrilor săi, înseşi denumirile de Legiune şi Gardă de Fier, înfruntările violente cu inamicii, voinţa sa de a făuri un „om nou” eroic, vehemenţa discursurilor lui Codreanu, toate evocă irezistibil Partidul Naţional-Socialist şi S.A. Ne permitem totuşi să o repetăm: nu este decît o aparenţă înşelătoare. Reamintim că Garda de Fier este o mişcare creştină, iar religia tronează în concepţia sa de patrie, de popor român, de civilizaţie europeană, ba chiar de om, caracteristici ce-o opun naţional-socialismului, marcat cel puţin într-o măsură de păgînismul nietzscheean. Codreanu a trăit ca profet, luptător al sufletului, călugăr-soldat, terminîndu-şi viaţa ca martir, destin acceptat totalmente şi pe care l-a trăit ca pe o vocaţie încă din tinereţea sa. Aceeaşi trăire au avut-o şi un număr important dintre oamenii lui. Relaţiile sale cu Biserica Ortodoxă Română au fost întotdeauna excelente. Din acest punct de vedere, diferă total de Hitler, de Röhm sau de Goebbels, fără a-i mai aminti pe Goering, Himmler, Bormann sau Kerrl, toţi adepţi ai unei imagini a lumii mai puţin creştine, relaţiile lor cu Biserica (protestantă sau catolică) fiind pline de ambiguitate, încordate sau chiar conflictuale.

Este Garda de Fier într-o mai mare analogie cu fascismul italian? Nu, bineînţeles. Fascismul nu a pus niciodată religia în centrul ideologiei sale, iar viziunea sa despre om şi societate nu este în primul rînd creştină. În fascism, catolicismul este un ingredient important al civilizaţiei, dar nici singurul şi nici cel mai important. Fascismul găseşte alte referinţe istorice, în Roma antică sau în Italia Renaşterii, în cultul forţei şi al eroismului păgîn. În plus, fascismul se reclamă revoluţionar şi socialist (cu eclipse şi evoluţii certe), ceea ce nu a fost niciodată cazul lui Codreanu şi al mişcării sale. Codreanu nu a avut niciodată o concepţie precisă şi personală de ordin social. Cert, el vedea în clasa ţărănească substratul poporului român, al naţiunii române. Pentru Codreanu, clasa socială nu era primordial a se impune teoriei politice. În opinia sa, sufletul este prioritatea absolută în ce priveşte individul, primînd asupra condiţiei sociale; acesta nu impune determinismul implacabil şi nu decide forma sa de gândire, ideile, sentimentele sau comportamentul său. Încă o dată, Codreanu este spiritualist şi străin de viziunea materialistă a omului, a societăţii şi a istoriei. Socialul, în sensul în care îl concepem astăzi, îi era atît de străin încît, contrar celorlalţi reprezentanţi ai dreptei naţionale europene, nu-şi imaginează o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, capabilă de a aduce o soluţie compatibilă cu eficacitatea economică şi cu exigenţa măreţiei ţării. Astfel, se distinge chiar dintre cei ce cred că viziunea religioasă al omului ocupă un loc central, la fel ca în statul creştin corporativ al lui Dollfuss, Falanga lui J. A. Primo de Rivera, naţional-catolicismul spaniol urmat de franchism şi l’Estado novo salazarian sau regalismul lui de Degrelle. Este adevărat că, deşi creştini convinşi, Salazar, Primo de Rivera, Franco, Degrelle nu erau mistici (Dollfuss fiind doar într-o oarecare măsură), ca şeful Legiunii Arhanghelul Mihail. În concepţia sa ideală despre România, Codreanu o vedea ca pe o mare armată, cu combatanţi uniţi prin forţa sufletească, apărîndu-se şi apărînd patria indisolubil unită (el ignora noţiunea însăşi de laicitate). Legiunea trebuia să fie elita acestei armate-naţiune române. În definitiv, Codreanu a fost un cruciat rătăcit în secolul XX.

Paul-André Delorme („Rivarol”, Nr. 3311, 27 decembrie 2017)

divider



Comemorare la Majadahonda, 13 ianuarie 2018

Sâmbătă, 13 ianuarie, s-au împlinit 81 de ani de la jertfa cu caracter de simbol a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi pe pământ spaniol în apărarea crucii. A fost un gest care la vremea sa a cutremurat conştiinţe, iar puterea sa exemplară iradiază până în zilele noastre. Pe locul unde sângele lor s-a contopit cu pământul Majadahondei, în faţa monumentului înălţat în 1970 prin aportul exilului legionar, jertfa lor a fost comemorată şi în acest an de numeroşi români, spanioli şi alţi oaspeţi veniţi să cinstească curajul, dăruirea, credinţa şi dragostea celor doi martiri, care au reuşit să se desprindă de orice interese pământeşti, aducându-şi drept obol propriul sânge în apărarea unor valori de natură spirituală. Creştinismul primelor secole a dăinuit şi şi-a extras puterea din jertfele mărturisitoare ale martirilor. Sângele lor este cel care cimentează temelia Bisericii lui Hristos. Nu altfel trebuie priviţi martirii vremurilor noastre, care prin puterea exemplului lor ne-au arătat tuturor că jertfa nu reprezintă altceva decât calea spre Înviere, aşa cum ne-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos.

Participanţii la comemorarea din acest an s-au adunat în faţa monumentului pe o vreme rece, sub un cer plumburiu, parcă în consonanţă cu betonul siluetei zvelte a monumentului, străjuită în vârf de semnul crucii. Datorită abnegaţiei acelor compatrioţi care în anii trecuţi au curăţat de fiecare dată monumentul de mâzgălelile profanatoare cu care este acoperit în restul anului, şi de această dată participanţii la eveniment s-au putut bucura de aspectul îngrijit, aşa cum ar trebui să fie, al simbolului de piatră al unei jertfe de sânge românesc. Slujba religioasă de pomenire a fost oficiaţă de părintele Marius Vişovan, care a şi deschis şirul cuvântărilor. Deşi e prezent şi vorbeşte an de an la acest eveniment, cuvântul său reuşeste să surprindă de fiecare dată noi faţete ale semnificaţiei jertfei celor doi martiri. A urmat dl Sorin Olariu din partea fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”, care a dat citire unui mesaj din partea lui Dan Boghiu, veteran legionar din exil, participant la înălţarea acestui monument. Din partea frăţiei “Părintele Gheorghe Calciu” a vorbit dl Ovidiu Mocan, care a amintit eforturile pentru protejarea monumentului ale românilor aflaţi în Spania, anunţând şi intenţia de a se colecta o sumă de bani pentru înălţarea unui gard împrejmuitor (doar pentru materiale, munca urmând să fie bazată pe voluntariat). Astfel, perimetrul din jurul monumentului ar urma să fie în mare măsură protejat în faţa tentativelor de profanare cu nuanţe ateist-sataniste pe care acesta le suferă an de an. La final a luat cuvântul dl Miguel Menendez Piñar, preşedintele Asociaţiei pentru custodierea Monumentului de la Majadahonda, care a subliniat actualitatea jertfei lui Moţa şi Marin în contextul ofensivei antireligioase şi antinaţionale din zilele noastre, precum şi rolul Asociaţiei în buna desfăşurare a comemorării anuale în cinstea lor. După încheierea cuvântărilor s-a intonat Imnul Falangei Spaniole, urmat de o serie de cântece legionare şi patriotice, având în prim-plan un grup de români în costume naţionale, veniţi din ţară din partea Frăţiei ortodoxe “Sfântul Gheorghe”. Ploaia, care pe tot parcursul comemorării ameninţa să se reverse asupra celor prezenţi, a aşteptat parcă, cu multă răbdare, să vină şi încheierea acestui ultim moment al evenimentului. La final, cu o precizie de ceasornic, baierile cerului s-au deschis iar agapa pregătită de un grup de români stabiliţi în Spania a fost udată din belşug şi cu stropi veniţi de sus.

După-amiaza zilei a fost dedicată conferinţei „La acceptacion del sacrificio - el unico camino de la verdad” organizată la hotelul Majadahonda aflat în apropiere. Patronată de Fundaţia “George Manu” şi moderată de dl Călin Gabor, reprezentant al Fundaţiei în Spania, conferinţa s-a bucurat de prezenţa unor oaspeţi de un înalt nivel, majoritatea fiind prezenţi şi la ediţiile din anii trecuţi. Au luat cuvântul, în această ordine: Juan Chicharro Ortega - diplomat, general de divizie al Armatei Spaniole, José Luis Jerez Riesco - avocat, preşedinte de onoare al Asociaţiei pentru Custodierea Monumentului Moţa-Marin, Blas Piñar Gutiérrez - avocat şi general de brigadă al Armatei Spaniole, Jorge Álvarez - scriitor, reprezentantul Fundaţiei Division Azul, Manuel Andrino - şeful naţional al Falangei Spaniole şi Părintele Marius Vişovan - reprezentantul Fundaţiei Profesor George Manu. Fragmente din aceste discursuri le gasiţi la pagina 4, în revista “Permanenţe”.

În ziua de duminică 14 ianuarie, reprezentanţii Fundaţiei “George Manu” şi prietenii acestora au participat la Sfânta Liturghie la parohia din Guadalajara, oficiată de părintele paroh Emilian Geabana. La final s-a slujit parastasul în memoria lui Ion Moţa, Vasile Marin şi Mihai Eminescu, după care a urmat conferinţa cu titlul “Asumarea jertfei - drum spre Înviere” pe care au fost invitaţi să o susţină Bogdan Munteanu, precum şi seniorii Marcel Petrişor şi Dionisie Stoenescu. Într-un format care a îmbinat discursul şi interacţiunea cu publicul prezent, invitaţii amintiţi au conturat şi explicat concepţia de viaţa şi viziunea spirituală care a însufleţit generaţia acelor români care prin tăria lor de caracter, tăria credinţei şi puterea de jertfă au ajuns să fie cinstiţi în ceata mărturisitorilor credinţei în faţa atacului fiarei ateo-comuniste din veacul trecut. Ea nu a fost învinsă definitiv, ci îşi continuă, în alte forme, şi în ziua de azi acţiunea destructivă la adresa valorilor spiritului.

După Guadalajara, în după-amiaza zilei de duminică, următorul punct din program l-a reprezentat pelerinajul la cimitirul Almudena din Madrid, unde s-a făcut pomenirea pătimitorilor exilului românesc înmormântaţi acolo. A fost un gest menit să păstreze vie memoria acestor oameni remarcabili, un semn că generaţia actuală a neamului lor nu i-a uitat.

Sunt multe cele care leagă România de Spania, dar cele mai trainice legături sunt cele realizate prin acei români care şi-au împletit viaţa, lupta şi activitatea cu destinele Spaniei creştine şi care stau la temelia unei afinităţi adânci, mai mult simţită pe plan sufletesc decât înţeleasă raţional. Putem totuşi nădăjdui ca înţelesurile ei să ni se dezvăluie tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mergând acolo şi cuminecându-ne şi în anii viitori cu faptele românilor de elită pe pământ spaniol, încercăm să pătrundem din ce în ce mai mult în miezul acestei adevărate taine şi în semnificaţiile ei pentru istoria şi identitatea noastră naţională.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Fragmente din discursurile rostite la conferinţa „La acceptacion del sacrificio - el unico camino de la verdad” organizată la hotelul Majadahonda, 13 ianuarie 2018

General Juan Ortega Chicharro:Astăzi inamicul nu este Uniunea Sovietică ci relativismul moral în care trăieşte Europa actuală şi care face ravagii în societatea noastră. Astăzi inamicul este reprezentat de lenta şi neîntrerupta invadare a mişcărilor islamiste care ne atacă cu cruzime şi care pătrund în mijlocul nostru impunându-ne obiceiurile lor fără ca noi să ne dăm măcar seama. Nu putem să ne menţinem indiferenţi faţă de această situaţie şi este necesar ca ca societatea să fie informată cu privire la riscul pasivităţii noastre. Doar grupuri reduse sunt cele care se opun acestei provocări, dar istoria arată că prin convingeri hotărâte se poate învinge. Şi pe deasupra mai apar şi forţe oculte care răspund unor interese ce nu pot fi clar definite şi care promovează societatea consumistă a acestei Europe în criză de valori. Prin anii ’90 mă aflam în timpul războiului din Balcani la comanda unui batalion desfăşurat la graniţa Republicii Serbia cu Muntenegru, în timpul atacurilor NATO împotriva Serbiei şi nu voi uita niciodată ce mi-a spus unul dintre traducători: „Nu înţeleg, domnule colonel, cum poate NATO să îi atace pe cei ce au apărat aceste graniţe de năvălirile turceşti timp de o mie de ani şi acum dumneavoastră sprijiniţi, în Kosovo, invazia musulmană, cum tocmai s-a făcut şi în Bosnia-Herţegovina”. Şi mi-o spunea aflându-ne la câţiva kilometri distanţă de un castel cunoscut cu numele „al spaniolilor” unde, în secolul al XVI-lea, 3. 000 de spanioli căzuseră în faţa a 50.000 de turci. Se pare că lucrurile luaseră o altă întorsătură. Da, confuzie şi nesiguranţă este ceea ce vedem în Europa de azi, care capitulează în faţa istoriei sale.

Jose Luis Jerez Riesco, preşedinte de onoare al Asociaţiei pentru Custodierea Monumentului Moţa-Marin: Ziua de azi ne cere să medităm asupra acceptării sacrificiului eroilor şi martirilor noştri ca cea mai bună cale pentru apărarea cu orice preţ a Adevărului unic şi incontestabil. Cuvântul „sacrificiu” etimologic provine din latinul „sacro” şi „facere”, adică a face lucrurile sacre. Sacrificiul lor a fost răspunsul fără echivoc la darul Lui Dumnezeu, aducându-I un tribut ce include moartea fecundă şi generoasă, pentru obţinerea victoriei şi a păcii. Legământul de sacrificiu pentru cauza cea mai nobilă a fiinţei noastre cere, dacă e nevoie, jertfirea de sine. Sângele vărsat de ai noştri este sursă de viaţă, murind pentru Dumnezeu şi pentru izbăvirea Patriei ameninţate. Dăruirea vieţii pentru idealul suprem este cea mai înaltă distincţie la care fiinţa umană poate aspira, este spiritualitatea sacrificiului pentru credinţă. Moţa şi Marin ştiau bine că Iisus S-a sacrificat pe cruce pentru iertarea păcatelor noatre şi pentru mântuirea noastră. Camarazii noştri jertfiţi n-au putut suporta gravele blasfemii, ofense şi sacrilegii, în cuvinte şi în fapte, aduse lui Hristos şi Bisericii Sale de către marxişti în Spania, cu totală impunitate. De aceea n-au putut rămâne indiferenţi faţă de ticăloşie, profanare şi apostazie şi au pus cu hotărâre mâna pe arme. Erau conştienţi ca buni creştini şi patrioţi că sacrificiul, martirajul şi moartea constituiau actul suprem de credinţă în Evanghelie. S-au oferit Domnului trup şi suflet ca act de abnegaţie şi renunţare de sine, inspiraţi de idealul şi dragostea lor necondiţionată.

General Blas Piñar Gutierrez: Mai mult ca niciodată, drumul către Adevăr cere sacrificiu, cuvânt care, ca multe altele, a fost golit de valoare în utilizarea sa actuală, pentru că sacrificiul înseamnă renunţare, depăşire, efort, abnegaţie, dar nu în beneficiul particular pentru a se justifica, ci în folosul a ceea ce este sacru în persoană, în familii, în muncă, în comunitate sau în naţiune, instituţii care reprezintă coloana vertebrală şi dau sens trăirii împreună. Cea mai clară manifestare a acestei grave crize a societăţii noastre este supremaţia absolută şi artificială a mult proclamatelor drepturi individuale, uitând mereu obligaţiile şi datoriile care le sunt necesare. Toţi reclamăm în faţa celorlalţi exigenţele noastre şi bineînţeles instituţiilor statului şi organismelor internaţionale, uitând că întotdeauna participăm (sau ar trebui să participăm) ca membri activi şi pasivi. (…) Pentru a depăşi această alarmantă situaţie, starea noastră de spirit se întăreşte cu exemplul persoanelor precum Moţa şi Marin care, ca şi mulţi alţii din toate timpurile şi din toate locurile, au dat mărturie despre valorile permanente care ne permit să atingem libertatea supremă prin intermediul Adevărului. Ştim că sacrificiul imens al propriei vieţi nu poate rămâne neroditor pentru că, aici şi acum, cu sentimentul şi fervoarea ce emană din actul comemorativ celebrat în această dimineaţă, reafirmăm şi reluăm angajamentul faţă de idealurile eterne Dumnezeu, Patrie şi Justiţie.

Manuel Andrino, şeful Falangei: Acum, când nu sunt văzute cu ochi buni onoarea, valoarea şi lupta în apărarea credinţelor noastre şi a adevăratelor noastre tradiţii, trebuie să apărăm cu mai multă ardoare, dacă e posibil, figuri ca cele ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legătura ce reprezintă tot ce are mai bun poporul român şi Europa. (…) Dacă România, Spania şi restul naţiunilor acestui bătrân continent preferă Europa neguţătorilor faţă de Europa patriilor, ne aflăm în apropierea sfârşitului unui ciclu istoric sau, cine ştie dacă nu vom vedea finalul unei civilizaţii. Şi aceasta nu o putem permite pentru că Moţa şi Marin au venit în Spania să lupte şi să moară în apărarea acestei civilizaţii, iar sacrificiul lor nu poate şi nu trebuie să fie inutil.

Pr. Marius Vişovan: Sacrificiul lui Moţa şi Marin a transformat ziua de 13 ianuarie într-o dată sfântă pentru noi. Sacrificiul lui Moţa şi Marin a făcut la localitatea Majadahonda, până atunci complet necunoscută pentru români, să devină un simbol el eroismului creştin românesc, al implicării noastre în lupta anticomunistă mondială, al contribuţiei noastre la istoria universală. Sângele vărsat de Moţa şi Marin s-a amestecat pentru eternitate cu sângele vărsat de sute de mii de spanioli ucişi între anii 1936-39, din ură faţă de Christos şi faţă de naţiunea spaniolă, pentru că duşmanul dorea o ţară fără Dumnezeu şi fără identitate. Militari şi preoţi, intelectuali şi studenţi, muncitori şi ţărani, elita conştientă a naţiunii spaniole, s-a angajat în această cruciadă. (…) Moţa şi Marin au participat la această cruciadă anticipând cu câţiva ani lupta în care va fi angajat poporul român împotriva comunismului. Moartea lui Moţa şi Marin şi înmormântarea lor în România au produs o impresie atât de puternică şi a avut ecou în cele mai îndepărtate inimi româneşti. (…) Soarta României a fost una tragică. 14 ani de ocupaţie sovietică, aproape 2 milioane de deţinuţi politici, 40 de ani de teroare şi apoi 30 de ani de minciună şi spălarea creierelor continuă. Dar spiritul cruciadei româneşti n-a putut fi stins. În închisorile comuniste Valeriu Gafencu şi alţii asemenea lui au rezistat printr-o trăire de mare profunzime mistică. În munţi, grupurile de partizani Ion Gavrilă Ogoranu şi alţii asemenea lui, au afirmat clar că nu au niciun fel de interese de apărat, ci se sacrifică numai pentru credinţă, pentru salvarea sufletului românesc, pentru a menţine o speranţă de libertate. Şi cruciada românească a avut sute de mii de membri, dar ei nu sunt încă nici pe departe recunoscuţi cu respectul cuvenit de către societatea actuală.

 

divider



Cuminecarea spiritului

La 23 ianuarie 2018 a trecut la Domnul, la o vârstă a patriarhalităţii (95 de ani), Doamna Aspazia Oţel Petrescu, distinsa Doamnă a suferinţei româneşti, cu 14 ani de detenţie politică, dar şi a demnităţii româneşti, care a apărat neamul şi Biserica Ortodoxă cu preţul fiinţei sale, mărturisindu-l permanent pe Hristos. Născută la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) în comuna Cotul Ostriţei, în casa bunicilor materni, primul copil - din cei doi (fratele Anatolie) - al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel, urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdita (Fântânele). Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi. Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată şi apoi la Cluj. În timpul facultăţii conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul persecuţiilor comuniste, asemenea întregii sale generaţii de sacrificiu al cărei destin a oscilat între temniţă şi exilul anticomunist. Între 1946-1948 a funcţionat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără posibilitatea de a susţine examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu şi devenit deja clasic pentru ideologia comunistă: aderenţa la Cetăţui - organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară. În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată.

După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor şi sfintelor din temniţele comuniste - a se vedea în acest sens volumul autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfinţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Paraclis de la Mislea.

În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pentru creaţie literară - proză scurtă, în cadrul Festivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.

Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne..., (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), carte apărută graţiei sprijinului neobosit şi generos al colegului de suferinţă, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Editura Rovimed Publishers, 2007); In memoriam. Spice (Bucureşti, Editura Elisavaros, 2009); A fost odată (Bucureşti, 2011). Totodată, îngrijeşte volumul unei colege de suferinţă, Sofia Cristescu Dinescu, o reprezentantă a elitei mărturisitoare, Pe firul amintirilor (Bucureşti, 2012), o carte emblematică pentru eroismul modern românesc cuminecător, punctat, printre altele, nu numai de jertfa lui Ionel Moţa şi Vasile Marin în lupta împotriva comunismului în Spania, dar şi de martiriul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicoletei Constanţa Nicolescu, a Marietei Iordache (viitoarea Maică Mihaela de la Vladimireşti, martirizată la închisoarea de la Miercurea Ciuc, la 20 aprilie 1963), sora mucenicului Iordache Nicoară, precum şi de sacrificiul întregii generaţii româneşti care cunoaşte cele trei prigoane teribile din timpul unor conducători criminali: Carol al II-lea, Ion Antonescu şi reprezentanţii regimului comunist, instalat după actul de trădare naţională de la 23 august 1944, graţie unei clase politice iresponsabile şi vânzătoare de ţară (liberalo-ţărănisto-democrată) şi a unui monarh, regele Mihai, fiul lui Carol al II-lea, cel mai abominabil rege din familia sa.

A vorbi despre Doamna Aspazia Oţel Petrescu înseamnă a vorbi despre mărturia feminină creştină ca aspect fundamental al rezistenţei României anticomuniste la iureşul sau tăvălugul comunismului ateu. În primul rând, trebuie subliniat, ca o evidenţă istorică indeniabilă, că singura forţă care s-a opus efectiv comunismului, combătându-l la nivelul fundamentului său dogmatic, a fost Mişcarea Legionară (a se vedea şirul martirilor şi mucenicilor săi, plecând din perioada carlistă, trecând prin cea antonesciană şi culminând cu cea comunistă). A discuta astăzi despre Mişcarea Legionară este similar cu a-ţi atrage oprobiul public, cu a declanşa acel izvor nesecat de răutăţi, calomnii şi infamii la care este supusă singura mişcare „fondată teologal” (George Racoveanu), care a plătit cu sânge mărturisirea credinţei creştine. Un fapt istoric indelebil priveşte, aşadar, participarea covârşitoare a legionarismului la frontul permanent împotriva comunismului, distrugător de biserici şi profanator de credinţa creştină. În al doilea rând, plecând de la realitatea privitoare la aportul esenţial al Mişcării Legionare, în confruntarea cu bolşevismul, trebuie relevat rolul jucat în opera de reconstrucţie a naţiunii române, de şcoala de educaţie legionară - FDC (organizaţia de tineri legionari) şi Cetăţui (organizaţia tinerelor legionare) -, o şcoală a elitei, înglobând pe cei mai buni elevi ai tuturor claselor secundare şi liceale care urmau să se desăvârşească la nivelul cinstei, onoarei, credinţei. Lumea românească interbelică începea să piardă treptat aceste trăsături comportamentale şi atitudinale majore, intrând pe panta incorectitudinii, a minciunii şi a hoţiei, generate de politicianismul veros.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu provine din această şcoală a educaţiei legionare, a nobleţei sufleteşti, a rectitudinii şi a mărturisirii neîncetate a lui Hristos. Profilul femeii legionare întrupat cu asupra de măsură de Domnia sa este unul al superbiei spirituale şi intelectuale. Dacă ar fi să construim o tipologie a femeii legionare, am putea discuta de trei ipostaze fundamentale: tipul mucenicului, tipul martirului şi tipul sfântului, ca paradigme ale mărturisirii creştine.

Parcurgând memorialistica doamnei Aspazia Oţel Petrescu şi rememorând firul celor 14 ani de detenţie comunistă, de privaţiuni inimaginabile pentru orice minte sănătoasă, de chinuri şi suferinţe pentru idealul creştin al naţiunii române, putem afirma, fără nici o urmă de exagerare, că Domnia sa reliefează din plin tipul mucenicului, al pelerinului mistic care depune neîncetat mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, Domnia sa încarnează, modelul martirului, contribuind, prin suferinţa enormă îndurată pe altarul credinţei, la refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu. Este o împlinire harică, o împreună lucrare la restabilirea punţii rupte brutal între Creator şi creatura sa, o repunere a ethosului pe făgaşul credinţei creştine. Prin modul de viaţă dus, atât înainte de detenţie, cât şi în perioada detenţiei sau postdetenţiei, Doamna Aspazia Oţel Petrescu ne propune modelul curăţiei absolute, pe linia fecundă a patristicii. De altfel, femeile legionare despre ale căror suferinţe se ştie mult prea puţin întrupează plenar această taxinomie sui generis. În fond, martirii temniţelor carlisto-antonesciano-comuniste sunt, prin excelenţă, mărturisitorii tradiţiei creştine. Doamna Aspazia Oţel Petrescu, ca promotoare neîncetată a idealului creştin şi naţional, deopotrivă, întruchipează toate calităţile femeii legionare: bunătate, gingăşie, delicateţe, nobleţe, distincţie, probitate morală şi intelectuală, toate altoite pe dimensiunea eroismului salvator. Domnia sa reiterează traseul unei şcoli a discernământului, a bunei măsuri şi a bunului echilibru, a tăriei de caracter, probată în nenumărate situaţii existenţiale. Dacă proba curajului şi a onestităţii a fost împlinită ab initio, prin participarea efectivă în focul luptei, proba credinţei şi a mărturisirii sale a fost realizată în spaţiul recluzionar, în care redescoperirea fiinţei a constituit o mai bună posibilitate de racordare la fluxul divin. Practica misticii religioase a fost exemplificată preeminent în temniţa comunistă, unde s-au declanşat energii nebănuite ale creativităţii divine. Tot aici, au fost făcute şi celelalte probe ale bunătăţii, altruismului, ajutorării tuturor semenilor, indiferent de opţiunea lor politică, ceea ce nu se poate spune despre răspunsul unora dintre nelegionari.

Recunoaşterea acestor jertfe, dovezi peremptori ale sfinţeniei aduse de femeile legionare, ar trebui să devină o prioritate atât pentru agenda autorităţilor laice, cât şi pentru cea a Bisericii pentru care au acceptat această suferinţă. De aceea, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să fie profund onorată de aceste modele ale martiriului feminin, să treacă la o canonizare a lor, pentru dreapta cinstire a Ecclesiei şi a misiunii lor harismatice. Frica, teama şi reaua-voinţă trebuie să dispară pentru a face loc unei binemeritate recunoaşteri. Modestia acestor martiri ai Bisericii creştine nu împiedică autoritatea ecleziastică să procedeze la măsurile de îndreptare a situaţiei, prin actele de canonizare şi sfinţenie a mucenicilor din secolul XX. Canonizarea sfinţilor şi martirilor români ar reprezenta un act firesc de reparaţie faţă de memoria lor şi o recunoaştere din partea Bisericii Ortodoxe Române a jertfei lor pentru credinţa creştină. Cunoscând asemenea personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, precum dinstinsa Doamna Aspazia Oţel Petrescu, este imposibil să nu îţi marcheze într-un anumit fel modul de viaţă, să nu te determine să te întrebi cu privire la rosturile majore ale omului pe acest pămînt, la rânduiala pe care acesta trebuie s-o împlinească. Prezenţa lor în mijlocul nostru a constituit o autentică lecţie de viaţă.

Constantin Mihai 

divider



Biruinţa Cetăţuilor - Învierea Aspaziei

23 ianuarie 2018... Cetăţuile Biruitoare din ceruri şi-au deschis porţile pentru a o primi cum se cuvine pe sora lăsată în urmă cu misiunea sfântă de a fi mărturisitoare, reper şi jertfă în numele tuturor femeilor legionare. La 94 de ani, Aspazia Oţel Petrescu învingea moartea cu care luptase mai multe luni, intrând în viaţa veşnică unde era aşteptată de camaradele sale. A raportat Nicoletei Nicolescu, Marietei Iordache, Ecaterinei Gâţă, Nanei Sofica, Iolandei Popescu, Lucicăi Popşor că a trăit şi a murit aşa cum au învăţat-o ele: vertical, în credinţă românească, în neclintit crez legionar. A raportat Căpitanului că a înţeles şi şi-a condus viaţa după cuvintele scrise de el în temniţa Jilavei: „Primească Dumnezeu şi suferinţa mea, spre binele, spre înflorirea Neamului nostru. Durere lângă durere, chin lângă chin, suferinţă lângă suferinţă, rană lângă rană, pe trupuri şi în suflet, mormânt lângă mormânt, aşa vom învinge... ”. Apoi... Gardă drepţi! Pe loc repaos! Aspazia a trecut la locul ei, în rândurile armatei legionare ce ne veghează din cer...Aspazia a învins în viaţă şi în moarte! Câtă suferinţă nu a jertfit neamului! Câtă durere nu a îndurat în temniţă, în viaţa trăită sub jugul comunist şi în moartea care a istovit-o! Cât chin nu a avut, văzând cum lumea de azi alunecă de la Hristos şi înghite întunericul uitând de lumină! Câte răni a purtat în suflet văzând cum pier valorile, cum oamenii nu mai înţeleg care le e rostul, cum şi-au rătăcit calea, cum şi-au uitat destinul românesc! Câte răni nu a purtat pe trup, răni ale detenţiei, răni ale bătrâneţii... Câte morminte a privegheat, plângând la căpătâiul surorilor şi fraţilor chemaţi mai degrabă la Domnul, rămânând din ce în ce mai singură după fiecare plecare, mai singură şi cu responsabilitate sporită! Toate le-a primit şi le-a închinat înfloririi şi mântuirii neamului nostru.

După 45 de ani de comunism şi încă 28 de ani trăiţi într-o agonie democratică, moartea Aspaziei a reuşit să scuture puţin din amorţeală societatea care, oprindu-se din nebunia cotidiană în care orbecăie, în mare parte fără a-şi înţelege şi urma destinul, i-a onorat moartea şi i-a omagiat viaţa. A fost un moment de revenire la normalitate, un moment (rar) de dreptate prin care s-a adus o minimă reparaţie morală tuturor doamnelor demnităţii româneşti care de zeci de ani se sting în nedreptate!

Au privegheat-o şi au însoţit-o pe utimul drum sute de români. Mai mulţi ierarhi au prohodit-o şi Patriarhul ţării i-a închinat o scrisoare pastorală în care îi cinsteşte viaţa şi exemplul. O ţară întreagă a numit-o „sfântă” şi veştile despre suferinţa, viaţa şi trecerea ei în veşnicie au ajuns pe toate canalele media. Dar toate acestea nu s-au rânduit acum doar pentru ea, pentru Aspazia care, înzestrată cu o înţelepciune zidită pe altarul credinţei adevărate, nu s-a văzut pe sine decât ca mică parte a minunatului întreg: mădular al Bisericii lui Hristos şi soldat al Legiunii Arhanghelul Mihail.

Pentru modestia, smerenia şi credinţa Aspaziei, Dumnezeu a adus dreptate tuturor femeilor deţinut politic din România şi tuturor legionarelor care, de aproape 80 de ani, tot mor neştiute în anchete, în temniţe, în lagăre, în deportări, în domicilii obligatorii, în munţi, în exil, în marea temniţă a României carliste, antonesciene sau comuniste, fără a fi evocate de ierarhi, fără pastorale, fără onoruri, fără presă, fără braţe de flori, câteodată fără lumânare sau fără mormânt, fără slujbă de înmormântare sau fără cruce... fără ca nimănui să-i pese, fără ca nimeni să le ştie, fără ca nimeni să le amintească. Cântecul legionarului căzut spune foarte tragic „te-au uitat până astăzi toate şi-ai tăi te-au uitat”. Câtă durere şi cât adevăr a dovedit în aceşti infernali 80 de ani! Toate aceste femei minunate meritau aceeaşi cinste oferită azi doamnei Aspazia Oţel Petrescu, dar n-a fost cine să le-o ofere!

Aspaziei Oţel Petrescu i-a fost hărăzit să topească pentru un moment zidul de ură şi de mişelie ce a înconjurat pe cei mai buni fii ai neamului nostru: legionarii. Loviţi necontenit de toate dictaturile ce au biciuit România: carlistă, antonesciană şi comunistă, loviţi necontenit de pseudo-democraţia de după 1989, loviţi suplimentar şi aberant în 2015 prin odioasa lege 217, ei au continuat să creadă în biruinţa României creştin-legionare şi în apropierea de Dumnezeu a neamului românesc. Şi nu au greşit, şi nu greşesc pentru că ei păzesc nestricată porunca Căpitanului „să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat” - până la finalul timpului, până la sfârşitul vremii, până dincolo de viaţă, până dincolo de moarte, până dincolo de veşnicie: nelimitat până la sosirea biruinţei legionare! Aspazia Oţel Petrescu a trăit şi a murit în credinţă legionară. Pentru ea şi alături de ea răspundem nelimitat - PREZENT!

Detenţia politică la feminin: Aspazia Oţel Petrescu

Aspazia s-a născut la 9 decembrie 1923, în comuna Cotul Ostriţei din Bucovina de Nord, în familia învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel pe care Dumnezeu îi va binecuvânta ulterior şi prin naşterea fiului Anatolie. Aspazia urmează cursurile primare la şcoala din comună Ghizdiţa (Fântânele), apoi se înscrie întâi la Liceul din Bălţi, apoi la Liceul Ortodox de Fete - Elena Doamna din Cernăuţi. În timpul liceului, se încadrează în Cetăţuia de fete legionare, condusă de Iolanda Popescu. Viaţa Aspaziei avea să intre pe drumul de foc şi biruinţă al Mişcării Legionare, drum de la care nu se va abate întreaga viaţă.

La 18 martie 1944 întrerupe şcoala, fiind silită să plece în refugiu. Îşi va lua examenele de bacalaureat la Orăştie, în 1944, sub bombardamente. Din toamna anului 1944 şi până în 1948 frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene în timp ce aştepta, la sfatul duhovnicului Arsenie Boca, un semn de la Dumnezeu pentru a întelege dacă este chemată la viaţa monahală sau dacă Dumnezeu alege altă cale pentru ea. Tribunalul Militar Cluj o va condamna, la 10 ani de temniţă grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” şi „intenţie de organizaţie legionară”. Execută detenţia la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad, Cluj. La expirarea pedepsei mai primeşte încă un supliment: 4 ani de condamnare timp în care va avea statutul de „internat”, fiind eliberată definitiv abia în anul 1962 după ce executase 14 ani de detenţie! După eliberare se stabileşte în Roman/ Neamţ. Cu mare dificultate reuşeşte să se angajeze pe un post de contabilă. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi murise soţia, lăsându-l cu doi copilaşi cărora Aspazia le va fi mamă. După decembrie 1989, participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, face parte din comitetul de ridicare al Paraclisului de la Mislea, locul de pomenire a tuturor femeilor trecute prin temniţele comuniste, sprijină ridicarea Monumentului Martirelor de la Ciuc, mărturiseşte şi îndrumă în credinţă de Dumnezeu şi dragoste de neam generaţii întregi de tineri. Scrie mai multe volume de memorii şi evocări esenţiale pentru înţelegerea detenţiei feminine sub comunism: „Strigat-am către Tine, Doamne...”, „Adusu-mi-am aminte”, „A fost o dată”, „În memoriam. Spice”.

După o lungă şi grea suferinţa păşeşte spre înviere mutându-se la Domnul din căsuţa sa cu pereţii împodobiţi de icoane la 23 ianuarie 2018, două zile mai târziu fiind înmormântată în cimitirul Eternitatea din Roman.

În veci pomenirea ei!

Cezarina Condurache

„Prigonitori şi călăi, vă ascultăm, fără să vă urâm, cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla că pe oricare dintre fraţîi mei, deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit că să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi.” Aspazia Oţel Petrescu, „Strigat-am către Tine, Doamne...”, editura Evdokimos, 2016

 

divider



In Memoriam Aspazia Oţel Petrescu

Stingerea din viaţă în ziua de 23 ian. 2018 a doamnei Aspazia Oţel Petrescu a întristat aproape o ţară întreagă..., pentru că această doamnă de peste 94 ani a fost o lumină vie pentru neamul nostru.

Pe doamna Oţel Petrescu o putem considera, pe bună dreptate, o sfântă a închisorilor, după chinurile cumplite de martir pe care le-a îndurat fără vină timp de 14 ani în închisorile comuniste, după comportamentul ei de om corect, cinstit, după bunătatea extraordinară de care a dat permanent dovadă în legătură cu toţi semenii ei, dar mai ales o respectăm ca pe o sfântă pentru puterea ei de dăruire din adâncă, neţărmuită dragoste faţă de aproapele şi, în primul rând, pentru profunda ei iubire faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Plângem, ar trebui să spunem acum, plângem după o sfântă care ar fi putut face atâta lumină în jurul ei, în şcoli şi chiar în biserici, în biblioteci şi în centre de cultură unde ar fi putut pătrunde adevăruri ce în mod voit ne-au fost ascunse timp de aproape un secol. Ar trebui să plângem şi după faptul că n-a fost preţuită mai devreme.

Născută la data de 9 decembrie l923 în satul Mahala-Cotul Ostriţei de lângă fosta capitală a Bucovinei, Cernăuţi, din părinţi români, tatăl, învăţător, descendent dintr-o veche familie de răzeşi basarabeni (foşti arcaşi ai lui Ştefan cel Mare), mama, Maria, născută Axani, învăţătoare, fiica unui vrednic primar român din acea comună românească, decimată de bolşevici în timpul ocupaţiei din anul l941 şi apoi din nou după anul 1944, - Aspazia şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în Basarabia, amintindu-şi până la adâncă bătrâneţe de un fapt apocaliptic de neuitat. Odată, de Paşti, pe când mergea cu bunicul basarabean la biserică, a văzut cum, la Mihailovca, pe malul celălalt al Nistrului, se aruncau în fluviu: crucea şi clopotele, probabil biserica din acel sat, iar bunicul le-a spus nepoţilor săi: “Ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul”. Aceste cuvinte le-a considerat Aspazia un adevărat testament politic, rămas valabil până-n zilele noastre...Şcoala primară a urmat-o în satul Ghizdiţa (Fântânele), clasa întâia de liceu, (clasa a 5-a) la Bălţi, dar, îmbolnăvindu-se, s-a retras. S-a înscris în anul următor la renumitul şi prestigiosul liceu de fete din Cernăuţi, Liceul ortodox “Elena Doamna”, pe care l-a absolvit în luna martie l944, când a trebuit să ia calea refugiului, armata roşie “eliberatoare” invadând din nou şi definitiv în nordul Bucovinei. Bacalaureatul şi l-a dat în acelaşi an la Orăştie. A urmat facultatea de litere şi filosofie un an la Sibiu (l944-l945, când Transilvania era încă ocupată de unguri), apoi din l945-l948 la Cluj, Universitatea Babes-Bolyai, unde a fost una dintre studentele foarte apreciate de profesorul, filosoful, poetul, scriitorul şi dramaturgu Lucian Blaga. In timpul studenţiei a făcut parte din FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) şi a funcţionat ca dactilografă la Centrul de Studii Transilvane,condus de renumitul profesor Silviu Dragomir, istoric şi academician.

Înainte de a-şi lua licenţa, la data de 9 iulie l948, a fost arestată şi condamnată la 10 ani temniţă grea. Procesul lotului din care făcea parte a început Luni, în Săptămâna Patimilor, şi s-a terminat Sâmbătă cu o năucitoare motivare a sentinţei: ajutor şi activitate legionară dovedită (în unele cazuri) şi nedovedită în altele, primindu-se în total 68 de ani de temniţă grea pentru grupul de studente din care făcea parte.

Ce însemna mult temuta de comunişti activitate legionară a acestor studente?: rugăciuni în comun, păstrarea valorilor morale, criticarea ideilor şi a acţiunilor marxist-leniniste prin care se dorea manipularea intelectualităţii spre a întrona comunismul în ţară.

După cruntele bătăi din anchetă, după efectuarea acestor ani de maximă suferinţă în închisorile comuniste, pentru faptul că a refuzat să devină informatoare, a fost “cadorisită“ cu încă 4 ani de puşcărie.

In timpul anilor de detenţie a trecut prin diferite închisori: Arad, Botoşani, Jilava, Miercurea Ciuc, Mislea. In afară de foame, frig şi umilinţe, a avut de îndurat şi crunte bătăi care i-au zdruncinat sănătatea. Din memorabila ei carte “Strigat-am către Tine, Doamne!”,carte scrisă cu mare talent, ne prezintă cutremurătoarele imagini ale calvarului trăit în închisoare. Impresionante sunt mai ales momentele care ne înfăţişează munca epuizantă din ateliere, în care fetele erau iniţiate şi conduse de îndemânatica lor “soră mai mare”, Aspazia, pe care o iubeau şi o respectau. A existat între deţinute o atmosferă de frăţietate, de religiozitate, indiferent de etnie sau de credinţă. Prin rugăciuni fierbinţi adresate, adesea şi în comun, lui Dumnezeu, au fost salvate, ca prin minune, de situaţii înfiorătoare şi chiar de boli incurabile.

După 14 ani de detenţie s-a stabilit în oraşul Roman, unde se afla mama ei. Aici s-a căsătorit cu un văduv pentru a-i ajuta la creşterea şi educarea celor doi copii rămaşi orfani de mamă, copii care au ajuns, după o fructuoasă educaţie, băiatul, inginer, iar fiica, medic.

Deşi absolverntă a facultăţii de litere şi filosofie, deci având o bună pregătire pentru a deveni profesoară, cu mare greutate a putut primi în acei ani negri un post de contabilă.

Dotată prin naştere cu deosebite şi rare calităţi: inteligenţă vie, memorie de invidiat, auz muzical, voce clară, melodioasă (cânta foarte frumos în corul şcolii, dar şi in coruri bisericeşti), vedere perfectă, voinţă puternică; era şi foarte îndemânatică. Toate aceste calităţi le-a dezvoltat cu răbdare şi perseverenţă prin cultură, prin neobosită muncă şi lectură, încât a devenit o personalitate marcantă oriunde s-ar fi aflat. Încă din anii de liceu a făcut parte din mănunchiul de prietene al Cetăţuii de fete, organizaţie similară a Frăţiilor de Cruce ale băieţilor din Mişcarea Legionară de care s-a simţit legată pentru mistica ei, religiozitatea creştin-ortodoxă, dragostea fierbinte de neam şi ţară, precum şi puterea de dăruire în slujba progresului ţării, prin lupta împotriva lenei, a minciunii, a corupţiei, într-un cuvânt pentru educaţia în spirit naţional, în disciplină şi mai ales în dragoste faţă de aproape. Îndrumătorii ei în direcţia drumului spre legionarism au fost oameni de vază, de cultură, oameni de caracter, profesori şi profesoare, medici, preoţi, scriitori, studente, toţi şi toate fiind elite ale neamului nostru atât de greu încercat de urgia epocii comuniste şi nu numai, când mare parte din aceste elite au fost osândite pe nedrept la ani grei de puşcărie pentru vini născocite de minţi bolnave aservite corupţiei şi trădătorilor de ţară

În anii cumpliţi de grea detenţie, Aspazia Oţel s-a dovedit o adevărată misionară a românului creştin ortodox, pentru care Domnul Iisus Hristos este numai Iubire şi în numele acestei iubiri ea şi-a dăruit întreaga ei viată, iubindu-şi şi ajutându-şi nu numai prietenii, ci iertându-i şi iubindu-i chiar şi pe duşmanii care i-au distrus tinereţea.

Cărţile doamnei Aspazia Oţel Petrescu, numeroase şi pline de învăţăminte, merită să fie cunoscute de toţi.

Pentru a-i cunoaşte mai bine florile gândurilor ei frumoase şi foarte instructive şi folositoare, despre credinţă, virtute, istorie, viaţă, etc., ar fi necesar să-i citim cărţile atât de pline de învăţăminte şi înţelepciune: Strigat-am către tine, Doamne! Adusu-mi-am aminte, In memoriam, Spice, A fost odată.

Desi foarte în vârstă, la peste 93 ani, avea o memorie exceptională, uimind pe cei ce o vizitau cu versurile şi citatele din Biblie, Psaltire sau alte cărţi pe care le recita; era o enciclopedie vie...Începând cu 1990 este co-organizatoarea Paraclisului de la fosta închisoare Mislea, devenită azil de batrâni.

Participând la hramul Sfântului Paraclis, care se prăznuieşte la 8 septembrie, când sunt pomenite toate martirele decedate în acea închisoare, doamna Aspazia a ţinut foarte frumoase cuvântări.

În cadrul Festivalului international Lucian Blaga, în anul 2007, i s-a decernat Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pentru creaţie literară.

Aspazia Oţel Petrescu este si rămâne un nume pentru Eternitate, după cum prea bine a afirmat domnul profesor Coja, în frumoasa dumisale prefaţă a cărţii “Strigat-am către Tine, Doamne...”Şi nu e de mirare că pe ultimul ei drum a fost condusă de o mare de oameni, tineri şi vârstnici, care au admirat-o, considerând-o o pildă vie pentru urmaşi.

Prin moartea Aspaziei Oţel Petrescu s-a stins o lumină pe pământ, dar suntem siguri că s-a aprins o făclie în Cer, că avem un rugător preţios Acolo.

Aspazia! Prezent!

Taţiana Vlad Guga 

divider



A murit o mare Doamnă: Aspazia Oţel Petrescu “De la inimă, la cer”

Ieri era o cetăţuie de 14 ani. Azi, cea care ne-a părăsit, la 94 de ani, este o mare Doamnă a rezistenţei naţionale, pentru noi toţi cei care am luptat împotriva întunericului şi credem că “tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Titlul de mare doamnă se cuvine acestei luptătoare pe baricada “Sfintei tinereţi legionare” care, cu un crez şi nemuritor elan, a luptat 80 de ani pentru Biserică, Libertate, Neam şi Ţară împotriva barbarilor, ocultelor de orice speţă care îl urau pe Dumnezeu. Pe parcursul anilor, cu aceleaşi simţăminte păstrate cu sfinţenie într-o inimă veşnic verde, cetăţuia de ieri a devenit camaradul veteran de azi; ea a răspuns întotdeauna “prezent” la toate acţiunile, dăruind elan şi încredere tineretului pe care îl iubea ca pe propriul ei copil. Mai presus de toate, titlul de martir i se cuvine cu prisosinţă acestei Doamne, dobândit prin 80 de ani de rezistenţă, fidelitate şi suferinţă fizică şi psihică la care a fost supusă în lagărele şi gulagurile regimurilor dictatoriale pentru crezul ei în Sfântul Arhanghel Mihail pe care l-a urmat ca un soldat.

Rugaţi-vă! Azi, a plecat dintre noi, cea care a fost răstignită pentru crezul ei în “grădina Maicii Domnului”, luând drumul fără pulbere, presărat cu stele şi flori al sfinţilor martiri, Sfânta Aspazia sau Pazi, aşa cum îi plăcea să i se spună. Ingenuncheaţi! Şi rugaţi-vă pentru binemeritata-i odihnă, după o neprihănită şi cruntă suferinţă!

A răspuns prompt împreună cu camarazii ei de câte ori am fost călcaţi în picioare de cizma nemiloasă a trei dictaturi, una mai criminală decât alta: carlistă, antonesciană şi culminând cu cea a tăvălugului rusesc comunist, care le-a depăşit pe toate în cruzime şi bestialitate. Jilave, Aiuduri, Gherle, Misle sau Miercurea Ciucuri, erau ocne care garantau un loc în gropile comune fără cruce, fără nume, care înghiţeau nesătule pe toţi cei care şi-au iubit ţara. Prin ocnă, ani buni a fost purtată Aspazia, lăsând pe unde a trecut o dâră de lacrimi, lumină şi dragoste în amintirea camaradelor şi colegelor de surghiun.“De la inimă, la cer”, aşa cum obişnuia să ne salute, cerul fiind ţelul ei suprem pentru care inima era pusă la încercare. De la inimă oferea dragostea care o va duce la cer.

Această mare doamnă a camaraderiei şi suferinţei, legându-şi o rană cu o basma, a lăsat în urmă multe săbii frânte. Alături de alte cetăţui, a îndurat cu modestie regimul inuman al crimei. Şi nu numai atât. Aceşti crini albi ai purităţii abuzate verbal (şi nu numai) de proxeneţii în uniforma siguranţei sau a securităţii au suportat mojiciile şi josniciile acestor bestii, zilnic, ani în şir.

S-a scris de către aceste eroine cu multă jenă şi bun simţ despre aceste abuzuri împotriva unor îngeri. Dar nu s-a pus punctul pe I, probabil tot din jenă, de nici unul dintre noi care ştim că potlogăria şi cruzimea dictaturilor oculte nu aveau limite; cruzime ca aceea săvârşită împotriva Nicoletei Nicolescu, arsă de vie de zbirii dictaturii carliste. Aceste barbarii erau multiple şi depăşeau baremul omenescului imaginabil, mai ales atunci când era vorba de nişte tinere fete sau femei fără apărare.

Ce creier pervers, ce minte bolnavă şi sadică îşi poate imagina această blasfemie cu efect distrugător psihic şi moral asupra unui om care, fiind condamnat la 10 ani de temniţă grea (10 ani de iad pe care îi execută), la eliberare, - când mai are câţiva paşi pentru a trece graniţa între moarte şi viaţă, între mormânt şi speranţă, cu gândul la părinţi, fraţi, surori despre care în 10 ani nu a aflat nimic, după cum nici ei nu ştiau dacă ea mai trăieşte - în tot acest cutremur spiritual în care un biet suflet de fată se zbate cu întrebări fără răspuns, i se comunică faptul că a fost condamnată în lipsă şi mai are încă 4 ani de executat, care vor fi executaţi în continuare! Cei care se aşteptau la o prăbuşire morală, la pierderea credinţei şi speranţelor de viitor în faţa acestei diabolice încercări, primesc raspunsul lui Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”. Oţel a executat 14 ani de temniţă, fiind mereu un exemplu, sprijin şi ajutor al celor care se aflau în aceeaşi situaţie ca ea în infernul gulagului.

A plecat o cetăţuie, o luptătoare pe rugul credinţei, ca toate cele care înaintea ei şi-au dat duhul, luptând pentru “Gardă şi Căpitan”, sub comanda căruia au făurit un scut de apărare împotriva celor care atacau Biserica, intrând în conflict cu toţi cei care urau de moarte creştinismul.

A plecat, scriindu-şi amintirile şi aleanul pentru ţara în care s-a născut, o luptătoare legionară cu inima plină de ani de persecuţie, detenţie, bătaie şi foame şi, totuşi, preaplină de demnitate, de sacrificiu, dragoste şi devotament, pentru o credinţă sfântă care ne-a unit pe toţi şi pe care nu o vom abandona.“Simt nevoia să-mi cercetez parcursul vieţii, să văd pe unde am trecut, ce am agonisit, ce am pierdut, ca să intru apoi cu “Doamne, ajută!” în episodul ce urmează şi care, din capul locului, se numeşte: trudă si durere”. Sunt cuvintele unui martir a cărui inima a bătut 94 de ani pentru o Românie Mare, întregită.

Atât cât îi permitea suferinţa anilor de zbucium şi o mai lăsau picioarele, iarna sau vara, îngenunchia plină de curaj şi energie şi răspundea prezent la Miercurea Ciuc, la Aiud şi la toate comemorările în amintirea anilor de persecuţie şi pomenire a eroilor cu care a luptat.

A plecat în simplitatea anonimatului, o mare Doamnă, o martiră,o mare luptătoare pentru libertate, credinţă, trei culori, pentru neam, pentru Legiune şi pentru Căpitan. Fără sobor, fără oficialităţi, fără onorurile pe care le-ar fi meritat şi le merităm, onoruri pe care veneticii care ne guvernează refuză să ni le acorde, simulând un joc de-a baba oarba politically correct.

A crezut şi a luptat până la sacrificiul suprem, ca toţi cei care voiau să clădească o ţară “ ca soarele sfânt de pe cer” pentru ca nimeni să nu mai plângă resemnat pentru că “munţii noştri aur poartă”, iar “noi cerşim din poartă în poartă”, ca şi pentru toţi românii care jurau să lupte pentru libertate: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a că nu mai poate răzbate de-atâta străinătate”.

Nu pot să închei fără a menţiona o scumpă amintire. Intorcându-ne de la Mânăstirea Petru Vodă, unde fusesem la pomenirea Părintelui Calciu, eram cu un grup mai mare de tineri. Laurian Ţota ne-a amintit că este ziua de naştere a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Ne-am abătut, deci, pe la Roman. Pentru că eram foarte mulţi, ne-am întâlnit în stradă, unde am facut o poză în grup. Privind-o, Dna. Aspazia a făcut o remarcă binecuvântată care ne-a deschis ochii tuturor: “Privind această poză, văd printre noi imaginea Părintelui Calciu care ne dă binecuvântarea”. Toţi i-am simţit prezenţa. Intr-adevăr, Părintele Calciu ne îndrumase paşii pentru a omagia o camaradă de luptă.

Sfântă Aspazia, intrată în soborul rugătorilor, roagă-te pentru ca noi, urmaşii, să fim demni de cei care s-au jertfit ca şi acest neam să aibă locul său pe pământul natal, moştenire pe care o stăpâneşte luptând împotriva celor care au voit şi vor să ne-o fure de mii de ani.

Dumnezeu să îi dăruiască bine meritata şi veşnica odihnă! “De la inimă, la cer”.

TLC!

Vasile Jaques Iamandi 

divider



A murit o mare Doamnă: Aspazia Oţel Petrescu “De la inimă, la cer”

Ieri era o cetăţuie de 14 ani. Azi, cea care ne-a părăsit, la 94 de ani, este o mare Doamnă a rezistenţei naţionale, pentru noi toţi cei care am luptat împotriva întunericului şi credem că “tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Titlul de mare doamnă se cuvine acestei luptătoare pe baricada “Sfintei tinereţi legionare” care, cu un crez şi nemuritor elan, a luptat 80 de ani pentru Biserică, Libertate, Neam şi Ţară împotriva barbarilor, ocultelor de orice speţă care îl urau pe Dumnezeu. Pe parcursul anilor, cu aceleaşi simţăminte păstrate cu sfinţenie într-o inimă veşnic verde, cetăţuia de ieri a devenit camaradul veteran de azi; ea a răspuns întotdeauna “prezent” la toate acţiunile, dăruind elan şi încredere tineretului pe care îl iubea ca pe propriul ei copil. Mai presus de toate, titlul de martir i se cuvine cu prisosinţă acestei Doamne, dobândit prin 80 de ani de rezistenţă, fidelitate şi suferinţă fizică şi psihică la care a fost supusă în lagărele şi gulagurile regimurilor dictatoriale pentru crezul ei în Sfântul Arhanghel Mihail pe care l-a urmat ca un soldat.

Rugaţi-vă! Azi, a plecat dintre noi, cea care a fost răstignită pentru crezul ei în “grădina Maicii Domnului”, luând drumul fără pulbere, presărat cu stele şi flori al sfinţilor martiri, Sfânta Aspazia sau Pazi, aşa cum îi plăcea să i se spună. Ingenuncheaţi! Şi rugaţi-vă pentru binemeritata-i odihnă, după o neprihănită şi cruntă suferinţă!

A răspuns prompt împreună cu camarazii ei de câte ori am fost călcaţi în picioare de cizma nemiloasă a trei dictaturi, una mai criminală decât alta: carlistă, antonesciană şi culminând cu cea a tăvălugului rusesc comunist, care le-a depăşit pe toate în cruzime şi bestialitate. Jilave, Aiuduri, Gherle, Misle sau Miercurea Ciucuri, erau ocne care garantau un loc în gropile comune fără cruce, fără nume, care înghiţeau nesătule pe toţi cei care şi-au iubit ţara. Prin ocnă, ani buni a fost purtată Aspazia, lăsând pe unde a trecut o dâră de lacrimi, lumină şi dragoste în amintirea camaradelor şi colegelor de surghiun.“De la inimă, la cer”, aşa cum obişnuia să ne salute, cerul fiind ţelul ei suprem pentru care inima era pusă la încercare. De la inimă oferea dragostea care o va duce la cer.

Această mare doamnă a camaraderiei şi suferinţei, legându-şi o rană cu o basma, a lăsat în urmă multe săbii frânte. Alături de alte cetăţui, a îndurat cu modestie regimul inuman al crimei. Şi nu numai atât. Aceşti crini albi ai purităţii abuzate verbal (şi nu numai) de proxeneţii în uniforma siguranţei sau a securităţii au suportat mojiciile şi josniciile acestor bestii, zilnic, ani în şir.

S-a scris de către aceste eroine cu multă jenă şi bun simţ despre aceste abuzuri împotriva unor îngeri. Dar nu s-a pus punctul pe I, probabil tot din jenă, de nici unul dintre noi care ştim că potlogăria şi cruzimea dictaturilor oculte nu aveau limite; cruzime ca aceea săvârşită împotriva Nicoletei Nicolescu, arsă de vie de zbirii dictaturii carliste. Aceste barbarii erau multiple şi depăşeau baremul omenescului imaginabil, mai ales atunci când era vorba de nişte tinere fete sau femei fără apărare.

Ce creier pervers, ce minte bolnavă şi sadică îşi poate imagina această blasfemie cu efect distrugător psihic şi moral asupra unui om care, fiind condamnat la 10 ani de temniţă grea (10 ani de iad pe care îi execută), la eliberare, - când mai are câţiva paşi pentru a trece graniţa între moarte şi viaţă, între mormânt şi speranţă, cu gândul la părinţi, fraţi, surori despre care în 10 ani nu a aflat nimic, după cum nici ei nu ştiau dacă ea mai trăieşte - în tot acest cutremur spiritual în care un biet suflet de fată se zbate cu întrebări fără răspuns, i se comunică faptul că a fost condamnată în lipsă şi mai are încă 4 ani de executat, care vor fi executaţi în continuare! Cei care se aşteptau la o prăbuşire morală, la pierderea credinţei şi speranţelor de viitor în faţa acestei diabolice încercări, primesc raspunsul lui Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”. Oţel a executat 14 ani de temniţă, fiind mereu un exemplu, sprijin şi ajutor al celor care se aflau în aceeaşi situaţie ca ea în infernul gulagului.

A plecat o cetăţuie, o luptătoare pe rugul credinţei, ca toate cele care înaintea ei şi-au dat duhul, luptând pentru “Gardă şi Căpitan”, sub comanda căruia au făurit un scut de apărare împotriva celor care atacau Biserica, intrând în conflict cu toţi cei care urau de moarte creştinismul.

A plecat, scriindu-şi amintirile şi aleanul pentru ţara în care s-a născut, o luptătoare legionară cu inima plină de ani de persecuţie, detenţie, bătaie şi foame şi, totuşi, preaplină de demnitate, de sacrificiu, dragoste şi devotament, pentru o credinţă sfântă care ne-a unit pe toţi şi pe care nu o vom abandona.“Simt nevoia să-mi cercetez parcursul vieţii, să văd pe unde am trecut, ce am agonisit, ce am pierdut, ca să intru apoi cu “Doamne, ajută!” în episodul ce urmează şi care, din capul locului, se numeşte: trudă si durere”. Sunt cuvintele unui martir a cărui inima a bătut 94 de ani pentru o Românie Mare, întregită.

Atât cât îi permitea suferinţa anilor de zbucium şi o mai lăsau picioarele, iarna sau vara, îngenunchia plină de curaj şi energie şi răspundea prezent la Miercurea Ciuc, la Aiud şi la toate comemorările în amintirea anilor de persecuţie şi pomenire a eroilor cu care a luptat.

A plecat în simplitatea anonimatului, o mare Doamnă, o martiră,o mare luptătoare pentru libertate, credinţă, trei culori, pentru neam, pentru Legiune şi pentru Căpitan. Fără sobor, fără oficialităţi, fără onorurile pe care le-ar fi meritat şi le merităm, onoruri pe care veneticii care ne guvernează refuză să ni le acorde, simulând un joc de-a baba oarba politically correct.

A crezut şi a luptat până la sacrificiul suprem, ca toţi cei care voiau să clădească o ţară “ ca soarele sfânt de pe cer” pentru ca nimeni să nu mai plângă resemnat pentru că “munţii noştri aur poartă”, iar “noi cerşim din poartă în poartă”, ca şi pentru toţi românii care jurau să lupte pentru libertate: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a că nu mai poate răzbate de-atâta străinătate”.

Nu pot să închei fără a menţiona o scumpă amintire. Intorcându-ne de la Mânăstirea Petru Vodă, unde fusesem la pomenirea Părintelui Calciu, eram cu un grup mai mare de tineri. Laurian Ţota ne-a amintit că este ziua de naştere a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Ne-am abătut, deci, pe la Roman. Pentru că eram foarte mulţi, ne-am întâlnit în stradă, unde am facut o poză în grup. Privind-o, Dna. Aspazia a făcut o remarcă binecuvântată care ne-a deschis ochii tuturor: “Privind această poză, văd printre noi imaginea Părintelui Calciu care ne dă binecuvântarea”. Toţi i-am simţit prezenţa. Intr-adevăr, Părintele Calciu ne îndrumase paşii pentru a omagia o camaradă de luptă.

Sfântă Aspazia, intrată în soborul rugătorilor, roagă-te pentru ca noi, urmaşii, să fim demni de cei care s-au jertfit ca şi acest neam să aibă locul său pe pământul natal, moştenire pe care o stăpâneşte luptând împotriva celor care au voit şi vor să ne-o fure de mii de ani.

Dumnezeu să îi dăruiască bine meritata şi veşnica odihnă! “De la inimă, la cer”.

TLC!

Vasile Jaques Iamandi 

divider



CUVÂNTUL PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE:

Am aflat cu tristeţe vestea trecerii la cele veşnice, în 23 ianuarie 2018, a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a mărturisit şi apărat Ortodoxia cu preţul libertăţii sale în timpul regimului comunist ateu.

Autentică personalitate morală, deţinută politic în perioada 1948-1962, doamna Aspazia Oţel Petrescu va rămâne pentru totdeauna în memoria vie a credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române.

După eliberarea din închisoare, doamna Aspazia Oţel Petrescu şi-a dedicat viaţa cinstirii şi pomenirii victimelor prigoanei comuniste, scrierile ei constituind o adevărată bibliografie a eroismului românesc mărturisitor.

În aceste momente grele pentru toţi cei care au cunoscut-o şi au preţuit-o, adresăm un cuvânt părintesc de mângâiere sufletească şi îi încredinţăm de întreaga noastră compasiune.

Ne rugăm lui Dumnezeu să odihnească sufletul doamnei Aspazia Oţel Petrescu împreună cu drepţii, iar pe cei îndoliaţi şi întristaţi să îi întărească întru nădejdea Învierii celei de obşte şi a iubirii milostive a Preasfintei Treimi!

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru familia îndoliată,† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
sursa: basilica.ro

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Teodosie:
...“Aspazia Oţel Petrescu este un simbol al dârzeniei, al suferinţei biruitoare, al mărturisirii credinţei în cele mai dificile împrejurări ale vieţii. Cu adevărat rămâne o lumină care nu se va stinge niciodată. Ea este o mărturisitoare şi o dârză răbdătoare în suferinţă, o luptătoare pentru adevăr, pentru Hristos, pentru demnitatea neamului, pentru înălţarea credinţei neamului său către Dumnezeu. Atât de frumos a glăsuit şi a scris, încât ne lasă o zestre nemuritoare, iar cea mai aleasă zestre este chiar vaţa sa, atât de verticală, tăria sufletului său care niciodată nu s-a încliat în nicio suferinţă. Tot timpul s-a simţit îmbrăţişată de Hristos în necaz şi această îmbrăţişare ne-o transmite şi nouă pentru că Hristos ne iubeşte pe toţi şi în necazuri trebuie să fim răbdători.

Orice suferinţă Dumnezeu o încununează şi-o arată plină de strălucirea harului Său. Această strălucire a harului s-a văzut pe chipul regretatei Aspazia, s-a văzut în glasul ei, în gândurile ei şi în atâtea mărturii. Ea se aseamănă femeilor mironosiţe, fără frică, fără ezitare, pline de jertfă, care lasă jertfa vieţii lor ca o icoană vie pentru posteritate. A fost o luptătoare. Sufletul ei a fost întotdeauna liber, nimeni nu a putut să o oprească în a-L mărturisi pe Hristos, căci El a fost puterea vieţii ei, a fost dragostea ei cea mai mare, Lumina care a călăuzit-o în viaţă şi chiar dacă a fost dusă să sufere în întuneric, în sufletul ei mai mult a strălucit lumina şi chinul său l-a simţit mai aproape de Hristos. A arătat o credinţă care era legătura sa cu Dumnezeu, o credinţă pe care nu o putea ţine doar în lăuntrul său, ci o credinţă pe care a dăruit-o atâtor oameni şi care va aduce roade şi mai departe, căci despre Aspazia se va vorbi mult şi numele ei nu va fi uitat niciodată, ci va rămâne un chip luminos pe bolta cerului şi o lumină strălucitoare în Biserica noastră Ortodoxă.

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Ioachim:“Prezenţa ei în spaţiul public românesc a fost un strigăt, dar nu de disperare, ci un crâmpei din glasul unui arhanghel care anunţă voia lui Dumnezeu şi care este înveşmântat în autoritatea ce nu o poate da decât comuniunea cu Cel vechi de zile. Rolul său social a fost pilduitor, important şi constructiv pentru viaţa şi conştiinţa oamenilor din cetate. Cuvântările pline de însufleţire despre perioada carcerală a vieţii sale, susţinute cu prilejul Simpozioanelor şi al altor manifestări culturale au adus lumină şi speranţă în familiile celor ce au pierdut fiinţe dragi în perioada de tristă amintire pentru istoria acestui neam, şi au fost de un real folos tinerilor care au putut afla astfel mărturii cutremurătoare trăite de un intelectual care a suferit încă din timpul şcolii. A trăit o viaţă în lumina lui Hristos pe care L-a avut Mângâiere şi Povăţuitor în clipele grele ale existenţei sale, iar această prezenţă dumnezeiască a îmbărbătat-o şi a înnobilat-o. Cu Hristos în celulă, suferinţa ei a fost o binecuvântare, iar chinurile îndurate i-au transfigurat chipul, făcându-l asemănător celui al martirilor prin care Cel răstignit pe lemn a dat mărturie lumii. Experienţa celor 14 ani petrecuţi în zeghe a fost pentru ea o treaptă care a apropiat-o şi mai mult de Dumnezeu şi i-a descoperit adâncul de trăire autentică a luminii necreate şi a dăruit-o trăirii în duh filocalic. Aici s-a regăsit pe sine şi vocaţia de pelerin spre Dumnezeu. A fost o iubitoare de frumos şi de aceea, după ce a fost eliberată din închisoare, a trăit în compania celor ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, casa fiindu-i chilie, iar vorba, rugăciune. A trăit asemenea monahilor, la picioarele marilor duhovnici, culegând mărturia vieţuirii pe calea care duce la mântuire, de aceea toată viaţa a simţit nevoia de a zugrăvi în cuvinte frumuseţea şi măreţia omului aflat în permanent dialog cu Creatorul său”.

 

divider