Fundatia George Manu

Editorial
* Ascensiunea şi căderea unui istoric
Opinii
* Inter pocula
Evenimente
* Români din toată ţara protestează împotriva Codului Administrativ
Articole generale
* Revista in format pdf
* Permanenţe 20 de ani
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: Prinţul Alecu Cantacuzino
* Din Temniţele Memoriei: 3 iulie 1906 – 3 iulie 2018 - 112 ani de la naşterea Comandantului Horia Sima
* Din Temniţele Memoriei: 7 iulie 1940- Horia Sima demisionează din guvern la 10 zile de la numire
* Nicoleta Nicolescu - PREZENT! - 79 ani de la asasinare10 iulie 1939 – 10 iulie 2018
* Flori de aur din Maramureş (50)
* România şi sfârşitul Europei (16)
* Din Temniţele Memoriei: 116 ani de la naşterea lui Ionel Moţa 5 iulie 1902 - 5 iulie 2018
Manifestari - Comemorari
* Dreptul la Memorie: Comemorarea Isverna/ Mehedinţi
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 7 iulie 2018


Ascensiunea şi căderea unui istoric

În urma publicării monografiei sale despre Corneliu Codreanu, istoricul elveţian Oliver Jens Schmitt a fost de îndată luat în braţe de segmentul „progresist” al intelighenţiei din România. A ajuns un răsfăţat al mass-media, a dat interviuri peste interviuri promovate pe toate canalele, a fost invitat să conferenţieze în cadre din cele mai selecte precum Ateneul Român. Şi nu vorbim aici doar de volumul amintit, care l-a lansat în atenţia opiniei publice româneşti, ci mai ales de părerile sale generale asupra ultimului secol de istorie românească. Conferinţa de la Ateneu e un rezumat al unei cărţi ulterioare ale sale, „România în 100 de ani – bilanţul unui veac de istorie”, apărută în acest an tot la editura Humanitas.

Pe scurt, în nici un an de zile, Oliver Jens Schmitt a fost pur şi simplu catapultat pe scena publică din România de către prietenii săi autohtoni, de unde a început să emită cu o superioritate doctă sentinţe în virtutea cărora unii compatrioţi înclină entuziaşti să îi confere statutul unui veritabil „oracol”. Iar el, europeanul occidental cu rang şi ştaif, profesor la universitatea vieneză, pare a se complace cu voluptate în aceste tămâieri mieroase cu specific balcanic, pe care dealtfel le cunoaşte foarte bine, ca recunoscut specialist în istorie est-europeană. Dar una e să le cunoşti la modul teoretic, şi cu totul alta să te laşi „gebauchpinselt” (în traducere literală: a te lăsa gâdilat cu pensula pe burtă) de băştinaşii care îţi sunt în acelaşi timp – ei şi înaintaşii lor- obiect de studiu. Căci, trebuie spus, statutul de vedetă publică e unul mult mai încântător decât cel de intelectual cu reputaţie doar în îngustele cercuri academice ale profesioniştilor în domeniu. Cu atât mai mult cu cât i se întinde peste tot covorul roşu, ca unui veritabil erou civilizator, un misionar descălecat din Occidentul hiperdezvoltat şi superdemocratizat pe coclaurile unei periferii a Europei (din perspectivă deopotrivă geografică şi culturală) care îşi aşteaptă cu înfrigurare un salvator din afară, fiindcă a renunţat demult la vechiul slogan „prin noi înşine”.

E bine să se ştie totuşi că aplauzele la adresa sa nu sunt deloc unanime şi că, dincolo de mass-media „mainstream”, cu tendinţă explicit antinaţională, prestaţiile sale au avut parte şi de critici. Astfel, istoricul Mircea Stănescu, într-o postare pe blogul personal, rezumă conferinţa de la Ateneu a lui Oliver Jens Schmitt în termenii următori: „Aceasta este o vulgată „atlantistă“ care nu are decât o relație conjuncturală, instrumentală cu istoria, rolul său fiind pur politic, de hard și soft power, și de Romania-bashing, în care vituperarea ideologică împotriva ideologiei se folosește de haina științei pentru a cădea de unde a plecat, în ideologie adică, și care în mod straniu reușește să valorizeze exact ceea ce dorește să combată: naționalismul ortodox transistoric și nivelator care ar fi dat permanență Statului român. Este o telenovelă ale cărei proporții de ridicol sunt la pătrat, comparate cu cele ale grupării „holocaustiste“ Ioanid–Rotman–Florian–Cioflâncă, iar efectele ei la fel de „pompierpiromane“, dar tot la pătrat. Și toate acestea se petrec sub cupola unei instituții cu deschidere universalistă, care poartă numele marelui Enescu, și în România euro-atlantică, iar nu în Rusia lui Putin. Centenar fericit!”

Zilele acestea, istoricul elveţian a recidivat, lansând poate cel mai dur atac de până acum la adresa identităţii naţionale româneşti. Publicat iniţial în cotidianul elveţian „Neue Züricher Zeitung”, articolul a fost deîndată tradus şi preluat pe adevarul.ro:  „Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu în slujba puterii“.  Ţinta aleasă este nici mai mult, nici mai puţin decât Biserica în întregul ei, pentru că nu putem distinge niciun fel de nuanţări. La o citire atentă, se poate vedea că textul colportează absolut toate clişeele aduse de-a lungul timpului de intelectualitatea secularizantă de la noi, fie că ele conţin o doză de adevăr, fie că sunt deformări sau pure invenţii.

Încă din titlu se desprinde faptul că articolul este departe de pretenţiile unui profesor universitar atent la nuanţe şi la contexte, cum a arătat că e capabil pe numeroase pagini (chiar dacă nu în întregime) în biografia Căpitanului. Acum nici vorbă de aşa ceva, căci a devenit limpede că autorul s-a străduit să înghesuie în limitele spaţiului alocat cât mai multe din stereotipurile antiortodoxe cu care românii au fost confruntaţi în ultimele trei decenii. Şi a reuşit cu brio. La prima vedere nu a scăpat niciun aspect controversat (pe drept sau pe nedrept), inclusiv poziţia atribuită Bisericii în cazul tragediei de la „Colectiv”.  Ca atare, produsul final nu a devenit altceva decât o maculatură propagandistică, nedemnă de un om dedicat ştiinţei şi principiilor obiectivităţii. Probabil că s-a simţit dator cu acest gest faţă de „prietenii” săi din România, care l-au curtat cu atâta asiduitate şi care nu ar fi reuşit să transmită un astfel de text vreunui mare cotidian european. Cu ajutorul unor asemenea „relaţii”, iată că s-a reuşit, iar efectul mediatic pe plan internaţional poate fi unul devastator. Căci trebuie adăugat că în ţară toate aceste controverse sunt binecunoscute şi nu reprezintă nimic nou. În ciuda lor, românii continuă să considere Biserica Ortodoxă drept unul din reperele morale şi identitare fundamentale, şi asta pentru că ei ştiu foarte bine că pădurea nu se reduce doar la uscăturile ei.  Şi că existenţa acestora nu a servit întotdeauna decât drept pretext denigratorilor de profesie, celor care urmăresc o agendă secularizantă, dizolvantă la adresa tradiţiei, spiritualităţii şi identităţii naţionale. În rândul cărora, la loc de cinste, se înscrie cel târziu de azi înainte şi Oliver Jens Schmitt.

Merită făcută o scurtă trecere în revistă a afirmaţiilor sale.

„Tot ca în alte ţări ortodoxe, BOR continuă o tradiţie autoritaristă cu un puternic impact anti-occidental. În secolul XX, BOR a fost loială celor trei dictaturi care au marcat România: a regelui (1938-1940), a armatei (1940-44) şi a comuniştilor (1944-89). Între cele două războaie mondiale, mulţi clerici au susţinut cu entuziasm mişcarea legionară, adică fascismul românesc. În 1938, patriarhul Miron Cristea, în calitate de prim-ministru, a legitimizat eliminarea statului constituţional şi înfiinţarea unei dictaturi regale, care a adoptat măsuri antisemite.”

Despre care BOR este vorba aici? Despre ierarhie? Despre cler? Despre mulţimea credincioşilor? Un talmeş-balmeş din care nu se înţelege nimic, iar cititorul străin de realităţile româneşti rămâne cu impresia că în secolul trecut, Biserica Ortodoxă Română nu s-a remarcat prin nimic altceva decât prin slugărnicie la adresa tuturor regimurilor politice care s-au perindat pe la putere. Cu nuanţele de rigoare, dacă ne referim la ierarhii aflaţi la vârf, afirmaţia are o doză de adevăr. Dar realităţile sunt cu totul altele. Patriarhul Miron Cristea a acceptat într-adevăr în chip nefericit să devină prim-ministru sub dictatura regală a lui Carol al II-lea. Există opinii nu fără temei, după care această implicare ar fi avut loc ca urmare a unor relaţii ale patriahului cu cercurile masonice care au sprijinit dictatura carlistă spre a opri ascensiunea legionarismului. Adică cercuri de aceeaşi factură cu cele ale amicilor d-lui Schmitt care îl promovează încontinuu în România, şi cărora profesorul vienez de origine elveţiană le slujeşte cu brio agenda antibisericească şi antinaţională.

Se vede totuşi că el nu se referă în contextul acesta numai la ierarhie, ci şi la clerici în general, spunând un adevăr: mulţi dintre ei au fost susţinători ai legionarismului. Ce omite să spună autorul nostru, este faptul că aceşti clerici (adică tot reprezentanţi ai BOR, nu?) au fost prigoniţi de toate aceste dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă (care a prigonit dealtfel mult mai mulţi preoţi ortodocşi, nu doar pe cei legionari). Vasăzică Biserica pe de-o parte se gudură de fiecare dată pe lângă puterea zilei, care prigoneşte la rândul ei o parte importantă a Bisericii. Schmitt nici măcar nu evocă, darămite să mai şi explice acest paradox. Iar publicul occidental rămâne astfel văduvit de nuanţe importante, în mintea sa fiindu-i înşurubat clişeul cu Biserica obedientă ca principala ei însuşire în toţi aceşti ani.

„Bogăţia curentă a BOR provine în mare măsură din proprietăţile confiscate de la alte culte religioase.”

Nimic altceva decât o gogoriţă sfruntată, bună pentru a-i dezinforma pe neştiutori.

„Mulţi clerici au colaborat cu Securitatea comunistă şi BOR a fost un instrument al puterii comuniştilor. Un singur cleric (ierarh) a mărturisit după 1989 că a colaborat cu Securitatea.”

Un adevăr parţial, care fără menţionarea celor care s-au opus puterii atee, a martirilor şi mărturisitorilor din vremea comunistă evocaţi oficial de BOR pe parcursul întregului an 2017, devine monedă calpă de uz strict propagandistic.

„După 1989, nimic nu s-a schimbat. BOR încă nu s-a ocupat de trecutul ei. Arhivele sale sunt efectiv închise. Cercetarea critică este nedorită. Un cercetător care a dezvăluit implicarea lui Teoctist într-un pogrom înfiorător petrecut în 1941 în România şi-a pierdut locul de muncă la arhivele statului.”

Aluzia este la istoricul Gabriel Catalan, care la începutul anilor 2000 a găsit prin arhivele securităţii un document care chipurile îl incrimina pe patriarhul de atunci, PF Teoctist, că ar fi participat la devastarea unei sinagogi  timpul aşa-zisei „rebeliuni legionare” din ianuarie 1941. Trecând peste faptul că nu BOR l-a concediat pe istoricul cu pricina, este ştiut faptul că Securitatea obişnuia să producă informaţii compromiţătoare despre anumite personaje publice în scop de şantaj. Ca istoric, Oliver Jens Schmitt a putut constata explicit în cartea sa despre Corneliu Codreanu că nu se prea poate pune bază pe informaţiile conţinute în documentele confecţionate de către serviciile secrete (carliste şi antonesciene, dar la fel stau lucrurile şi în cazul celor comuniste) pe baza unor turnătorii obscure. Acum uită de rigorile omului de ştiinţă şi ia de bun orice zvon i se serveşte din partea amicilor săi români. Dealtfel informaţia din acel aşa-zis document „incendiar” a fost dezminţită demult în Ziarul Lumina: „Cele două acuzaţii denigratoare provin din delaţiuni aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale - Fond Direcţia Generală a Poliţiei. Acestea au fost făcute publice în perioada anilor 1991-1993 şi au fost cercetate cu atenţie de istorici în perioada 1995-2000 în sala de studiu a SRI, ajungându-se la concluzia că sunt acuzaţii neîntemeiate. De asemenea, acestea provin din delaţiunile făcute de numitul Tuţă M. Nica, arestat de securitate şi condamnat în anul 1949. Sub presiunea anchetei de la securitate, Tuţă M. Nica a dat o declaraţie cuprinsă în referatul nr. 27.256/23 aprilie 1949, întocmit cu câteva zile înainte ca Părintele Teoctist să fie propus episcop-vicar patriarhal. Istoricii care au cercetat documentele vremii susţin că puterea comunistă încerca compromiterea patriarhului Justinian prin acuzaţia că se înconjoară de colaboratori cu „probleme“ şi că promovează „elementele cele mai reacţionare din rândul clerului“. Aceste calomnii au fost colportate de reprezentanţii regimului comunist de fiecare dată când Părintele Patriarh Teoctist a fost ales în diferite demnităţi ecleziastice, calomnii reluate inclusiv de Ion Cumpănaşu, preşedintele Departamentului Cultelor.”

O altă afirmaţie denigratoare a lui Oliver Jens Schmitt este că „despre trecutul fascist al multor duhovnici cu influenţă din România putem doar să speculăm.”

Termenul corect ar fi fost acela de „legionar”, dar eticheta de „fascist” are, mai ales în ochii publicului occidental, conotaţia cea mai infamă cu putinţă. Aşa că de ce să nu o folosesc, se va fi gândit autorul nostru? Aspectele în sine nu sunt însă doar simple speculaţii, ci adevăruri incontestabile, iar profilul moral şi spiritual acestor personalităţi ale Ortodoxiei poate fi cunoscut citind vasta literatură memorialistică dedicată spaţiului concentraţionar comunist. Imaginea reală a acestor oameni, precum Pr. Justin Pârvu, Arsenie Papacioc şi mulţi alţii, este cu totul alta.

În continuare, Oliver Jens Schmitt reproduce succint şi toate capetele de acuzare la adresa Bisericii în perioada postcomunistă, de la speculaţii asupra presupusului dosar al PF Daniel, la Catedrala Mântuirii Neamului, neuitând să menţioneze presupusa atitudine a Bisericii pe seama tragediei de la „Colectiv” (de fapt păreri izolate şi atât), dar şi cazurile de homosexualitate din rândurile clerului.

„Catedrala Mântuirii Neamului este o clădire imensă din Bucureşti, pentru construcţia căreia se folosesc fonduri de stat, dar BOR apelează şi la donaţii de la credincioşii din această ţară foarte săracă. Numele ales pentru catedrală (a Mântuirii Neamului) aminteşte de sloganurile mişcării legionare fascist-ortodoxe din perioada interbelică.”

Iarăşi strategia imbatabilă a etichetării „fasciste”, fără să ţină seama de adevărata origine a denumirii catedralei, al  cărei proiect datează din anii de după Primul Război Mondial, şi care semnifică izbăvirea neamului de duşmani. Adică o năzuinţă firească de libertate, odată realizată unitatea naţională. Numele ales nu are nicio origine legionară, singura tangenţă fiind aceeaşi preocupare pentru destinul neamului românesc.

Nu se putea să nu fie aruncată şi insinuarea că BOR a devenit un instrument al politicii ruse în zonă, menită să abată România de la orbita ei europeană. Indiciile aduse în acest sens sunt şi de această dată trase de păr: întâlnirea patriarhilor celor două biserici autocefale surori, care s-a desfăşurat într-o atmosferă absolut normală dar şi aserţiunea: „Campaniile BOR sunt în spiritul rus, adică pentru valori familiale şi împotriva homosexualităţii. Astfel, BOR contribuie la o atmosferă anti-occidentală, pe care şi alte ţări din Europa de Est o întreţin.”

Ei bine, dincolo de ridicolul logicii şubrede a acestei afirmaţii (una de genul: de vreme ce unele maimuţe sunt bipede, atunci tot ce e biped, aşadar toţi oamenii, sunt de asemenea maimuţe), Oliver Jens Schmitt nu se dă în lături de la practica dezgustătoare a cameleonismului opiniilor, pe care şi le mulează după cum bate vântul sau îi dictează interesul. Astfel, într-un interviu acordat în 2016 cotidianului german „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, acelaşi autor afirma cu totul altceva. Anume, el critica din capul locului aroganţa moralizatoare a occidentalilor la adresa est-europenilor, care din fire sunt mai tradiţionalişti. Ce face acum domnul Schmitt, prin acest ultim articol, dar nu numai? Exact asta! Mai departe, el exemplifica această atitudine, considerată pe atunci reprobabilă, tocmai prin reticenţa est-europenilor de a accepta căsătoriile homosexuale. Referitor la discuţiile avute cu intelectuali români, Schmitt afirma în FAZ că aceştia privesc Rusia ca pe o ameninţare, căutând astfel să se delimiteze afirmându-se drept „europeni”. Problema principală fiind aceea că criteriile acestei „europenităţi” sunt definite exclusiv prin canonul occidental, iar opinia lor despre occident (cel pe care esticii îl ştiau de pe vremea cortinei de fier) nu mai este împărtăşită de actualele elite occidentale. Astfel, est-europenii ar fi prinşi într-o adevărată menghină, o dilemă de genul: dacă îl resping pe Putin, trebuie să o (îl?) accepte pe Conchita Wurst, controversatul câştigător al concursului Eurovision din anul 2014. Adică vestul încearcă să-i înghesuie pe estici într-un pat procustian, care nu corespunde deloc firii şi aspiraţiilor lor.

Ce face acum dl. Schmitt? Exact asta, adică tocmai ceea ce critica mai ieri. Consecvenţa nu e unul din punctele sale tari, asta e deja evident pentru toată lumea. Pe care din cei doi Oliver Jens Schmitt să îl credem? Pe cel care deunăzi afirma că un discurs conservator precum cel al lui Viktor Orban ar trebui să fie acceptat drept legitim, sau pe cel de acum, care s-a transformat într-un exponent pur şi dur al corectitudinii politice?

Piedestalul pe care l-au cocoţat prietenii săi români e oricum destul de şubred, mai ales că prin acest articol pur propagandistic, Oliver Jens Schmitt decade mai degrabă la nivelul colportorilor de „fake-news”, cu nimic mai prejos decât Sputnik sau Vocea Rusiei, dar orientate pe invers. În orice caz, articolul domniei sale din „Neue Züricher Zeitung” nu are nimic de-a face nici cu deontologia unui jurnalism obiectiv, nici cu principiile cercetării ştiinţifice. Nu e nimic mai mult decât o simplă împroşcare cu noroi şi atât, specifică confruntărilor politice şi ideologice dâmboviţene. Nici nu ştim ce surprize ne mai rezervă viitorul … Din moment ce faptul de a se lăsa instrumentalizat de anumite cercuri „progresiste” din România pare a-i provoca fiori de voluptate, fiind totodată un bun cunoscător al limbii române, nu ar trebui să ne mirăm dacă într-o bună zi distinsul profesor ar lua cetăţenia română şi ar intra în viaţa politică. Fireşte, doar în rândurile unei grupări cu o agendă suficient de „progresistă”, unde poate să-şi manifeste din plin capacităţile de persuasiune: dacă „băştinaşii” (oameni simpatici, dealtfel), refuză să vadă care le este „binele”, trebuie convinşi. Dacă nu pot, trebuie ajutaţi. Dacă nu vor … aici dl. Schmitt va trebui să decidă singur ce va face dacă românii nu îi vor înghiţi discursul, care nu face altceva decât să încerce să-i înstrăineze de adevăratele lor valori şi aspiraţii.

Noi îi urăm să îi dea Domnul minte luminată şi putere de înţelegere, pentru a pricepe în cele din urmă că situaţia în care se complace acum nu are de fapt niciun viitor.  Căci cu sila şi cu reţete de import nimeni nu a reuşit vreodată să facă nimic în Ţara Românească. Ca să se ridice cu adevărat, românii trebuie să-şi regăsească mai întâi demnitatea ca indivizi şi ca neam, precum şi conştiinţa propriei identităţi. Sloganele vagi şi tentativele zadarnice de demolare a pilonilor acesteia nu îi vor face să rezoneze niciodată la asemenea mesaje. Iar cineva care cunoaşte foarte bine istoria recentă a românilor, cum este Oliver Jens Schmitt, ar trebui să fie printre primii care să înţeleagă acest lucru, nu să pună şi el umărul la umilirea acestui popor.

Bogdan Munteanu 

divider



Inter pocula

Domnul Jean Claude Juncker, venerabilul politician din fruntea Comisiei Europene, e suferind. Boala cu care s-a căpătuit, o sciatică rebelă care îi provoacă necazuri tot mai dese în ultima vreme, are un tablou patologic pe care medicii l-au descris în amănunţime. Mi se pare un semn de elementară compasiune ca, amintindu-ne de simptomele acestei maladii, să fim măcar cu sufletul alături de suferinţa lui Juncker. La ananghie, un sprijin moral e binevenit, de aceea misericordia pe care i-o putem arăta distinsului politician s-ar înscrie în rîndul faptelor de caritate creştină. Să-l însoţim aşadar cu gîndul în enumerarea nesuferitelor simptome, cu atît mai mult cu cît o perfidă insinuare a lăsat să se înţeleagă că distinsul birocrat ar fi atins de patima alcoolului. Vorba lui Tertullian, apologetul: „lucrul e cert fiindcă e imposibil”. Dar s-o luăm pe îndelete.

Mai întîi, sciatica are o etiologie neurală: un nerv e apăsat de o vertebră, şi cum vertebra e un os din şira spinării, întreaga şiră suferă un proces de înmuiere. Şi atunci se petrece un proces debil: dintr-un ax menit a sluji drept pilon de rezistenţă a trupului, şira capătă moliciunea unei benzi de gutapercă. Rezultatul e încovoierea coloanei pînă la gradul vasal al spinării plecate. Priviţi-l pe Juncker cum se mişcă: zîmbitor, alunecos, prevenitor, cu replica mereu pregătită în colţul gurii, politicos pînă la slugărnicie şi confuz pînă la atingerea echivocului perfect. În plus, moliciunea spinării îi dă marele avantaj de a se plia pe calapodul oricărei idei care promite că va triumfa în viitor. Şi cum, dangătul ideilor marxiste răsună tot mai stăruitor astăzi, Juncker a învăţat să se plieze smerit pe calapodul lor, dovadă gestul legendar din 5 mai 2018, cînd, în ciuda durerilor atroce de şale, distinsul birocrat a găsit puterea nu doar de a dezveli statuia lui Marx, dar pe deasupra de a închina o ofrandă de supuşenie ideologului născut la Trier. Dar să nu fim maliţioşi: de vină nu e discernămîntul alterat al domnului Juncker, ci afurisita de sciatică al cărei efect asupra coloanei vertebrale a echivalat cu pierderea ei. Domnul Juncker nu mai are coloană vertebrală, ci o bucată de plastilină pe care o modelează în funcţie de împrejurări.

În al doilea rînd, sciatica are un răsunet nefast asupra simţului echilibrului. Ea provoacă vertij, adică o ameţeală nedorită, urmată de un stînjenitor balans pe două picioare, un soi de clătinare perpetuă pe care numai răuvoitorii ar putea-o interpreta drept altceva decît ce este: pierderea echilibrului din cauze pur neurologice, fără nici o ingerinţă a vreunei substanţe etilice, care chipurile ar putea fi învinuită că tulbură starea de conştienţă a distinsului politician. Vertijul acesta are bizara însuşire că se înteţeşte atunci cînd pe domnul Juncker îl copleşesc emoţiile, cum s-a întîmplat de curînd la summit-ul NATO de la Bruxelles, unde Juncker, devastat de tensiunea ceremoniei în cursul căreia stătuse alături de Theresa May şi Donald Trump, nu s-a mai putut literalmente ţine pe picioare. Emotiv şi languros, Juncker era cît pe ce să leşine de bucuria pe care alianţa marţială i-o insufla. De n-ar fi fost sprijinul milos al însoţitorilor, Juncker ar fi coborît scările în picaj, precum un pinguin căruia soarta ingrată i-a pus piedică în unul din cele mai fericite momente din viaţă.

În al treilea rînd, sciatica produce o stranie euforie al cărei efect imediat e contrastul dintre atrocitatea durerilor de şale şi veselia neînfrînată cu care Juncker, clătinindu-se sacadat ca o momîie abulică, savura fiecare clipă a ceremoniei. Dacă Trump şi May nu l-ar fi ocolit zîmbind complice, stingheriţi de nefireasca bună-dispoziţie a şefului Comisiei, Juncker le-ar fi căzut în braţe spre a-i îmbrăţişa năvalnic, într-un gest de concordie larg cît toată Uniunea Europeană. O atîta putere de a-şi domina suferinţa sciaticului, şi nu oricum, ci cu un aer seren de martir vesel, analele medicinii nu a mai întîlnit. Nici un fachir stînd pe ţăpuşe de-o viaţă nu şi-ar fi putut stăpîni atît de bine durerile. În al patrulea rînd, sciatica se urcă la cap, mai întîi sub forma aroganţei şi mai apoi sub forma unei carenţe totale a simţului ruşinii. Rezultatul imediat este golirea minţii de orice formă de remuşcare faţă de o eventuală greşeală. De aceea, Juncker e compact, zidit în sine ca într-un plastron în care nici o părere de rău nu poate pătrunde, de aici seninătatea împietrită cu care a declarat a doua zi că simptomele sciaticii i-au fost puse de duşmani pe seama unei pretinse libaţii alcoolice. În realitate, meticulos cum este, Juncker nu bea, ci doar urmează cu străşnicie un tratament lichid, înghiţind cu acribie poţiunile de medicament pe care doctorii i l-au prescris pentru sciatică. Că efectul poţiunii, în loc să domolească simptomele, nu face decît să le sporească, ţine de proasta pregătire a medicilor, şi nu de o posibilă încălcare a indicaţiilor medicale. Se pare că medicii i-au schimbat prea des reţeta, şi atunci Juncker le-a amestecat, căzînd singur în capcana remediilor prea des folosite. Nihil este perniciosus quam remediorum crebra mutatio. (Nimic nu e mai periculos decît prea deasa schimbare a leacurilor.) Aşa şi Juncker: dintr-un cocteil de reţete lichide s-a făcut literalmente praf, cherchelindu-se bezmetic ca un ghiuj inocent. Un ghiuj suferind de claudicaţie intermitentă, adică de o şchiopătare cu alură de bîţîială senilă. Vina nu e a a lui, ci a medicilor.

În al cincilea rînd, sciatica insuflă un sentiment de dragoste al cărui potop arzător se revarsă asupra celor care au nenorocul de a ajunge în apropierea lui Juncker, nefericiţii pomenindu-se sărutaţi pe gură, într-un gest de spontană solidaritate socialistă, pentru ca, sub un acces de familiaritate umedă, să mai primească şi cîteva scatoalce frăţeşti, trîntite peste obraji cu un surîs ghiduş, de bătrînel nostim care a încurcat paharele. Să lăsăm gluma deoparte. Inter pocula (între pahare), Juncker are un apetit revoluţionar cu iz concupiscent, semn indubitabil al erosului care nu cunoşte diferenţe de sex, etnie, barbă, salivă sau duhori bucale. Euforia bate curtoazia, iar Juncker ştie ce înseamnă libertatea care nu ţine seama de graniţe: de bun-simţ, de pudoare şi de un minim reproş care îţi spune că te-ai făcut de mirul lumii, şi nu oriunde, ci la summit-ul NATO, cînd ai făcut figura unui moşneag aghesmuit, de o ridicolă înfăţişare ebrioasă.

În fine, sciatica sleieşte fizionomia unui ins pînă la a-i stinge licărul de personalitate de pe chip. Judecat după înfăţişare, lui Juncker i-ar sta foarte bine în rolul de plasator de colete la un serviciu poştal din Pantelimon. În fond, are toate calităţile de trebuinţă: spinare moale, zîmbet languros, spirit de comitet, genunchi elastici şi lipsă de remuşcări. Un maestru al clătinării ca el, s-ar înşuruba în post ca nimeni altul. Cu asemenea trăsături, Juncker va fi invicibil, locul lui neputînd fi clătinat la Bruxelles. Cu greu s-ar putea găsi o marionetă mai debilă ca acest ghiuj surîzător pe care o Europă întreagă la văzut în ce hal de ebrietate l-a adus o simplă criză de sciatică. Manifestum non eget probatione. (Un lucru evident nu are nevoie de dovezi.) Cherchelit, ridicol şi servil, Juncker s-a manifestat în deplinătatea fiinţei sale ramolite. Să-i urăm sănătate grabnică şi, în virtutea milosîrdiei creştine, să ne rugăm pentru el, căci omul, să recunoaştem, e unic în felul lui: o poamă mai coaptă pentru un post birocratic atît de important nici cu lupa Diavolul nu putea găsi. Dumnezeu să-l ierte.

Sorin Lavric sursa: https://www.activenews.ro

divider



Români din toată ţara protestează împotriva Codului Administrativ

COMUNICAT DE PRESĂ

Duminică, 29 iulie, românii din inima țării, împreună cu frați din întreaga țară, protestează la București împotriva adoptării Codului Administrativ.

Motto: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Mihai Eminescu)

Duminică, 29 iulie, începând cu ora 17, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș și Asociația Calea Neamului organizează un marș de protest împotriva adoptării Legii privind Codul Administrativ al României, conform căreia limba maghiară devine în mod neconstituțional a doua limbă oficială în stat pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita și Mureș.

Adunarea manifestanților se va face în Piața Constituției, la ora 17. După câteva scurte alocuțiuni, la ora 18 vom porni în marș pe traseul: Bulevardul Unirii - PiațaUnirii - Bulevardul I.C.Brătianu – Biserica Sfântul Gheorghe Nou - Piața Universității – Esplanada Statuilor - Bulevardul Regina Elisabeta - Piața Operei – Palatul Cotroceni, traseul avizat de Primăria Municipiului București. 

La Palatul Cotroceni vom solicita președintelui României, Klaus Iohannis, să nu promulge Legea privind Codul administrativ al României, în forma adoptată de Parlament.

Prin eliminarea pragului de 20% pentru folosirea limbii materne a minorităților naționale în administrația locală, prin asigurarea dreptului de a utiliza limba maternă în instituțiile publice ale administrației publice centrale și reintroducerea cuvântului „etnic” în definiția județului, prin diminuarea rolului prefectului, pentru a nu mai putea ataca deciziile emise de administrațiile publice locale, Legea privind Codul Administrativ al României nu face altceva decât să reducă aproape de disoluție autoritatea statului român în acele zone ale țării în care populația românească este redusă numeric și să favorizeze obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic și formarea unei enclave etnice în inima României. Astfel, românii din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, în care sunt numeric minoritari, nu vor mai avea nicio șansă de supraviețuire. Introducerea limbii maghiare în instituțiile de stat nu face decât să izoleze mai mult cele două comunități, română și maghiară, și să adâncească separatismul în relațiile interetnice. 

Considerăm adoptarea Codului Administrativ un act de trădare națională. În Camera Deputaților, care a avut calitate de for decizional, au votat pentru 175 de deputați (136 - PSD, 7 - PNL, 18 - UDMR, 12 - ALDE și 2 de la minorități, http://www.cdep.ro/pls/steno/evot2015.Nominal?idv=20323). În urma acestui fapt, un grup de 50 de parlamentari (deputații PMP și USR, trei deputați PNL și șapte deputați neafiliați politic) a contestat Legea privind Codul Administrativ la Curtea Constituțională, sesizând neconstituționalitatea unor articole ale acesteia. 

Promulgarea Legii Codului Administrativ al României în forma adoptată de Parlament va avea consecințe grave pentru România.

Vom reveni în cursul acestei săptămâni cu precizări asupra organizațiilor civice și a personalităților care se alătură organizatorilor acestei ample manifestări pentru apărarea limbii române și a identității naționale românești, dar și cu alte detalii referitoare la desfășurarea manifestării. 

Persoană de contact: Mihai Tîrnoveanu, președinte al Asociației Calea Neamului și vicepreședinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, nr telefon: 0722/566606, adresă de email: asociatiacaleaneamului@gmail.com

Sfântu Gheorghe, 

23 iulie 2017 

Pentru conformitate, Dr. Mihai Tîrnoveanu

*

Mitingul de protest la care au participat iniţial un număr de 200, care pe parcurs a sporit la aproximativ 1000 de români, mulţi îmbrăcaţi în costume naţionale şi purtând drapele tricolore, s-a desfăşurat în ziua de 29 iulie, pe traseul dintre Piaţa Constituţiei, Piaţa Universităţii, Palatul Cotroceni, unde urma să fie înaintat un memoriu preşedintelui României.

Organizatorul manifestării, Mihai Târnoveanu, a declarat pentru activenews.ro: „Acești oameni vor să își exprime solidaritatea și dragostea frățească cu românii din inima țării. Pe de altă parte, vor veni pentru că acest Cod administrativ nu afectează numai trei județe din România, afectează întreg Ardealul și întreg teritoriul României. Pentru că, prin desființarea pragului de 20% pondere minorități naționale pentru folosirea limbii minorităților, Codul administrativ este valabil, teoretic, pe tot cuprinsul țării, iar utilizarea limbilor minorităților este lăsată la latitudinea șefilor de instituții publice. Dacă într-o localitate etnicii maghiari sau alți etnici sunt în proporție de numai 5%, dacă un șef de instituție este înțeles cu conducerea UDMR, el poate să permită utilizarea limbii maghiare în acea instituție publică. Iată cum acest Cod administrativ afectează toate județele României, nu numai trei județe.”

Câteva din declaraţiile participanţilor făcute presei (sursa: mediafax.ro):

„Protestul este generat de includerea, de către iredentişti, pe fondul inculturii şi incapacităţii politicienilor noştri, prea preocupaţi de lupta pentru ciolan şi de sfâşierea reciprocă, în chiar anul aniversării Centenarului Marii Uniri, a unei prevederi în Proiectul de lege al Noului Cod Administrativ, care oficializază limba maghiară în administraţia a aproape jumătate din localităţile Ţării. Este un act care sfidează, într-un mod inadmisibil şi fără precedent, Constituţia României! Scopul contestatarilor este de a-i atrage atenţia preşedintelui sas al României, în tradiţia lui Stephan Ludwig Roth, că aici este România, stat naţional unitar, pentru înfăptuirea căruia s-au sacrificat milioane de români şi că promulgarea unei astfel de prevederi legislative echivalează cu o sinucidere politică imediată şi fără drept de apel”, se arată în mesajul prin care a fost anunţat mitingul.

„Am venit din spirit de solidaritate cu românii din Harghita, Covasna, Mureş. Autoritatea statului va fi diminuată în această zonă din cauza Codului Administrativ, în instituţii va fi introdusă limba maghiară ca a doua limbă oficială”, a declarat Maria Stoica, una dintre persoanele aflate în Piaţa Constituţiei.

„Protestăm faţă de legiferarea limbii maghiare ca limbă oficială. În România să rămână limba oficială româna, atât”, a spus un ploieştean, venit în Capitală la miting.

„Considerăm că suntem ultima fortăreaţă. Avem obligaţia de a apărea teritoriul românesc. Într-un an în care ar trebui să sărbătorim 100 de ani de Unire, am ajuns să sărbătorim prin dezbinare. Limba română e posibil să nu mai fie singura limbă oficială”, a a afirmat un vasluian.

Preşedintele Iohannis a trimis Codul Administrativ spre reexaminare la Curtea Constituţională

În urma numeroaselor critici aduse controversatei legi, președintele României a trimis Curții Constituționale, marți, 31 iulie a.c., o sesizare de neconstituționalitate asupra Legii privind Codul administrativ al României.

Printre numeroase alte puncte suspectate de incompatibilitate cu actuala Constitiţie, în comunicatul publicat pe site-ul www.presidency.ro este evidenţiat faptul că Art. 94 alin. (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 13 și art. 120 alin. (2) din Legea Fundamentală. În continuare reproducem argumentaţia adusă de juriştii prezidenţiali:

La art. 94 alin. (2) din legea criticată - cu denumire marginală „Folosirea limbii minorităților naționale” - se prevede: „Autoritățile și instituțiile publice, precum și celelalte entități juridice prevăzute la alin. (1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere pot decide asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1).”

Potrivit art. 13 din Constituție, „În România, limba oficială este limba română.”. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 120 alin. (2) din Constituție, „În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică.”

Menționăm că la art. 94 alin. (1) din legea criticată se prevede: „În unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, precum și prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligația să asigure în raporturile cu aceștia, folosirea limbii minorității naționale respective, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentului Cod și ale tratatelor internaționale la care România este parte.”

Apreciem că norma criticată contravine prevederilor art. 13 și art. 120 alin. (2) din Constituție, întrucât nu mai are în vedere criteriul constituțional al „ponderii semnificative” a cetățenilor aparținând unei minorități naționale, criteriu esențial care angajează obligația asigurării folosirii limbii minorității naționale în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate.

Lăsând practic la libera apreciere (în absența oricăror criterii obiective – procent sau număr absolut) a autorităților și instituțiilor publice, precum și a altor entități juridice decizia cu privire la asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ-teritoriale, se poate ajunge la situații în care o limbă a unei minorități naționale să fie utilizată în raporturile instituționale oficiale, deși minoritatea respectivă nu are în mod efectiv o pondere semnificativă la nivelul unității administrativ teritoriale, pondere consacrată prin raportare la un criteriu obiectiv.

Mai mult decât atât, Constituția nu a reglementat o posibilitate de a utiliza limba unei minorități naționale în relațiile cu autoritățile publice, ci o obligație, dar această obligație se naște în măsura în care există o „pondere semnificativă” de cetățeni care vorbesc limba respectivă.

Nu în ultimul rând, continuând argumentul de mai sus și pentru a-l eficientiza, în condițiile în care există mai multe minorități naționale care nu au o pondere de 20% la nivelul unității administrativ teritoriale și autoritatea publică ar decide folosirea doar a uneia dintre limbile minorităților naționale, s-ar ajunge la încălcarea art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât s-ar crea un privilegiu pentru cetățenii unei minorități naționale cu o pondere mai mică de 20% în raport cu cetățenii altor minorități din aceeași unitate administrativ teritorială, de asemenea, cu ponderi mai mici de 20%.

Totodată, legiuitorul nu ține cont nici de dispozițiile reglementării cadru în materie, care instituie regulile aplicabile în materia folosirii limbii în unitățile administrativ-teritoriale în care locuiesc cetățeni aparținând minorităților naționale, anume Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992. Potrivit art. 7 din această lege, „Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită, prevăzută la art. 1 paragraful b) din Cartă, se înțelege unitățile administrativ-teritoriale în care o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puțin 20% din numărul locuitorilor acelei unități administrativ-teritoriale”.

Pentru aceste motive, textul contravine dispozițiilor art. 13 și art. 120 alin. (2) din Constituție.

A consemnat

Bogdan Munteanu 

divider



Revista in format pdf

Numarul integral in format pdf poate fi citit aici.

 

divider



Permanenţe 20 de ani

O evocare - 100 de ani de la naşterea lui Horia Sima

La 3 iulie a.c. (n.r.: 2006) s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Horia Sima, omul care a urmat la conducerea Mişcării Legionare după asasinarea întemeietorului ei, Corneliu Zelea Codreanu.

Om al capacităţii neîndoielnice, atât intelectuale, cât şi politice şi organizatorice, a cârmuit „Corabia verde” (fericită expresie a poetului Aron Cotruş) timp de jumătate de secol pe mările răvăşite şi uraganate ale întâmplărilor istorice din secolul al XX-lea.

Ca toţi oamenii mari, oamenii model ai societăţii, arşi de o mare pasiune pentru ceva (ştiinţă, artă, politică) care devin prin ei înşişi faruri îndrumătoare pentru timpul lor, Horia Sima, care de tânăr (21 de ani) şi-a unit destinul cu cel al Mişcării Legionare, urmând chemării lui Corneliu Zelea Codreanu, a fost şi el un astfel de far pentru generaţia sa, acea numeroasă parte a tineretului român interbelic care a intuit şi a militat fără şovăire pentru viitorul luminos al ţării noastre pe care-l proiectase pe cerul românesc acel mare vizionar care a fost Căpitanul.

Pătimaş, ca şi acesta, al ideii naţionaliste şi menirii creştine a României, Horia Sima ia în mâinile sale conducerea Mişcării Legionare după uciderea sălbatică a Căpitanului şi a întregii elite politice a Mişcării şi o conduce la lupta ei naţionalistă.

Cu un pronunţat simţ politic, cu înţelegere deplină a realităţilor româneşti legate de o epocă extrem de dificilă prin care treceam, Horia Sima se implică total în lupta românismului contra duşmanilor interni şi externi ai ţării. Duşmani interni personificaţi în sisteme politice corupte şi criminale ce-au guvernat în ţara noastră; duşmanii externi întruchipati în forţele internaţionale de stânga ale Europei, în masonerie şi în comunismul violent şi agresiv.

În această luptă în care s-a angajat, Horia Sima păstrează cu fidelitate postulatele puse de Corneliu Zelea Codreanu la baza mişcării sale. Pe această Mişcare îşi sprijină lupta lui şi pe această mişcare o apără în faţa contemporanilor. În aceste postulate-legi el crede nelimitat şi le afirmă necontenit de-a lungul vieţii. Astfel, afirmă că Mişcarea nu este totalitară, ci autoritară, adică creatoare de legi juste pe care le aplică ad-literam; ea reprezintă un conservatorism naţional. Nu este nici extrema dreaptă, dar nici stânga, ci social reformatoare pe linie tradiţională românească; Mişcarea, în contra tuturor afimatiilor răuvoitoare, diferă de fascism şi nazism prin spiritualitatea ei creştină şi singurul punct de contact cu aceste două sisteme politice europene a fost anticomunismul lor categoric.

Pentru Horia Sima omul este elementul esenţial al societăţii şi trebuie apărat de atacurile anarhizante moderne, printr-o educaţie naţională sănătoasă. Este adeptul libertăţii individuale fără de care progresul lâncezeşte, dar duşman declarat al anarhiei în viaţa statului. Proclamă necesitatea înţelegerii între clasele sociale, elementele esenţiale ale Naţiunii şi denunţă anihilarea lor reciprocă prin lupta de clasă preconizată de comunism. În conducerea statului adoptă principiul elitelor, adică al profesionalismului politic cinstit. Este pentru garantarea proprietăţii private, aceea câştigată curat. Pune accentul pe spiritualitate, ca ţel al vieţii omului şi este duşmanul concepţiei materialiste. În naţionalismul pe care-l deserveşte, propovăduieşte promovarea valorilor naţionaliste, dar nu şovinismul sau rasismul. (Mişcarea având la baza ei doctrinară spriritualitatea creştină, nu se poate hrăni cu ura de rasă. Celelalte rase sunt tot creaţii ale lui Dumnezeu. Conflictul cu ele, dacă ar exista, are la bază alte cauze: economice, de concepţie de viaţă, de atitudini duşmănoase şi periculoase pentru integritatea poporului român.)Toate aceste puncte doctrinare pentru care milita, arată adevărata faţă a lui Horia Sima şi a armelor întrebuinţate în lupta sa politică. Toate aceste arme, aceste concepţii politice sunt exprimate şi dezvoltate cu claritate în opera scriitoricească pe care, din păcate şi spre jena lor, cercetătorii politici sau istorici contemporani nu o citesc, sau nu o iau în consideraţie.

Unii dintre aceştia pretind că ştiu mai mult decât ştiu în realitate. Cu cinism şi rea credinţă, de multe ori, ei mistifică, prin falsificări, prin opinii necugetate asupra unor momente istorice importante, adevărul asupra unor personalităţi politice române, dând mai multă credibilitate defăimătorilor de meserie decât celor ce-şi apără documentat nişte întâmplări politice.

Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă şi în continuare cu Horia Sima, personalitate politică de seamă a României, luptător anticomunist angajat în lupta de supravieţuire a neamului nostru, atât din tranşeele lumii libere, unde a fost nevoit să se exileze de urmărirea comuniştilor şi de unde apăra dreptul nostru la viaţă, cât în tranşeele situate în interiorul ţării, unde la îndrumările lui, a militat toată generaţia crescută în duhul lui Codreanu şi a lui Horia Sima.

Acest om, fără să fie cunoscut sau citit măcar, este atacat violent, neomenos. Este aşezat permanent în tirul de bătălie al multor intruşi ai publicaţiei noastre. I se atribuie acte pe care nu le-a făcut, este învinuit de situaţii pe care nu el le-a creat. Comuniştii, mai ales, în cei 50 de ani de falsificare a istoriei româneşti, prin minciuni grosolane, prin infamii repetate zi de zi, au introdus în mintea multor români o imagine distorsionată a lui Horia Sima, arătându-l ca fiind un personaj nesănătos al neamului. Nimic adevărat. Horia Sima a fost un mare român, un luptător pentru drepturile politice ale neamului nostru şi pentru libertatea lui. A fost omul politic român, poate singurul, care nu a pactat niciodată cu comunismul.

S-a bucurat la un moment dat de aderarea entuziastă a maselor românesti, el reprezentând, ca şef, Mişcarea Legionară. Nu se poate nega (există mărturii fotografice şi articole în ziare) fervoarea mulţimilor ieşite în stradă la apelul lui Horia Sima pentru însănătoşirea vieţii noastre politice şi salvarea a ceea ce mai rămăsese neciopârţit din teritoriul ţării în urma nefastei epoci politice carliste.

Acestea sunt adevăruri pe care mass-media de astăzi le trece sub tăcere. Ca încheiere a acestei evocări a lui Horia Sima, la 100 de ani de la naşterea sa, redăm câteva rânduri în caracterizarea ce i-o face spaniolul Blas Pinar, fost deputat în “Las Cortes” (Parlamentul Spaniei):“Horia Sima, vicepreşedinte în guvernul ţării sale într-o circumstanţă politică, apoi prizonier al naziştilor pentru o perioadă în timpul războiului; soldat până la ultimul cartuş contra avalanşei roşii ce pretindea să înghită totalitatea continentului european; exilat, refugiat şi rezident în Spania, este un exemplu viu (ce se observă chiar pe faţa lui) de luptă generoasă şi sacrificiu pentru un ideal, de constanţă şi vigoare în acţiunile sale, de loialitate fără fisuri şi nici concesiuni, faţă de poporul şi patria lui.”

Nicolae Roşca

Permanenţe, An IX. Nr. 6 - iunie 2006

 

Confesiunea unui strigoi

Scena s-a petrecut în a doua jumătate a ultimului 15 iunie, printre lucrurile vechi ale unui aşezământ bucureştean.

– Cu fiecare an ce trece vă întâlnesc mai abătut. Să nu ignoraţi că a venit să vă ameninţe tot ce are societatea noastră mai sus pus. Totuşi, multă lume a trăit cu sentimentul aniversării unei legende, a unui ins care n-a existat niciodată şi care, din considerente patriotice, a fost confecţionat cu toate atributele de rigoare.

– Ai dreptate! De mulţi ani ţara noastră asistă la comemorarea acestui cincisprezece iunie, ca la punerea în scenă a unei comedii fără haz. Din nefericire, trebuie să mă recunosc în eroul ei principal. De fapt, nu mai sunt nicăieri. Dacă cineva vrea să pretindă că mi-a vorbit şi am stat alături ca şi cum am fost vii, să mă caute noaptea pe aleile unde sper să mă înâlnesc cu morţii neamului meu, începând cu cei ce au pierit în primul meu război şi cu cei de dată mai recentă, despre care istoricii noştri vor să ne facă să credem că sunt un produs imaginar. De altminteri, trebuie să ştiţi că nici eu nu mai exist. Am murit odată cu România Mare ai cărei eroi, bătrânii de astăzi, care au rămas totuşi copii, îi aşteaptă să învie după ce au fost măcelăriţi de mai multe ori; o dată de Carol al II-lea, în 1938-39 şi a doua oară, de-a lungul a patruzeci de ani sub comunism. Ceea ce mă miră mai mult decât orice este însă afirmaţia în aşteptare a unui nou miracol, deşi imposibilitatea lui a fost demonstrată irevocabil şi după ce am căzut în el, în decembrie 1989.

– Care va să zică, dumneavoastră credeţi că România este un mormânt din care morţii nu mai vor să se ridice, chiar dacă ar şti că acest miracol este posibil.

– Nu ştiu ce mă mai face să cred într-o întorsătură fericită a lucrurilor, dar după ce omul în a cărui putere de a pedepsi minciuna şi crima am crezut 12 ani, şi-a bătut joc de noi, nu văd de ce n-ar mai apărea un nou şef de partid care să ne lege iarăşi la gard?! In nicio altă ţară conştiinţa morală n-a ajuns să fie negociată mai expeditiv şi culpa de a sluji instrumentele răului să se bucure de o asemenea receptivitate ca în legislaţia noastră.

– Cu alte cuvinte, domnule Eminescu, dacă dumneavoastră credeţi în ceva, este în iminenţa eşecului total.

– Da, şi pentru toate semnele sunt nevoit să-l aştept. Astfel, mi se va da, pentru prima dată, dreptate.

Mircea Nicolau

Permanenţe, An IX. Nr. 6 - iunie 2006

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Prinţul Alecu Cantacuzino

„Dumnezeu ne-a dat nu numai un ţel, dar încă ne-a poruncit să ajungem într-acolo pe liniile arătate de El. Noi, legionarii, nu ne recunoaştem dreptul să biruim prin orice mijloace. Suntem cu credinţă şi fanatism în slujba destinului nostru, însă nu înţelegem pentru aceasta să servim la ordinele oricăror patimi ale firii telurice. Deci fiinţa spirituală a unei naţiuni începe cu conştiinţa adevăratei sale meniri; această fiinţă spirituală se completează prin vrednicia sa, dar nu se desăvârşeşte decât prin dragoste. O naţiune îşi urmăreşte rostul ei dusă de instinctul său de viaţă. Dar acest instinct este încătuşat de scăderile vieţii pământeşti. Un instinct de viaţă, oricât de ascuţit ar fi, are o prevedere limitată în timp, o viziune care nu poate cuprinde toată veşnicia unui neam. Acest instinct, el însuşi, trebuie cârmuit. În gândirea şi în simţirea naţional-socialistă şi fascistă, el este lăsat liber. La noi, acest instinct este dirijat. El este călăuzit de Dumnezeu.”* fragment din lucrarea „Românismul nostru”

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 3 iulie 1906 – 3 iulie 2018 - 112 ani de la naşterea Comandantului Horia Sima

„Ziua de naştere a lui Horia Sima era sărbătorită la Aiud, alături de celelalte momente legionare legate de întemeierea Legiunii şi de Căpitan, ca o zi naţională. Legionarii lui Horia Sima au stat două decenii în închisorile comuniste şi au fost supusi tot timpul unui regim de exterminare. Sub comanda lui Horia Sima, Mişcarea Legionară a dat cea mai mare jertfă românească în războiul pe care îl purta naţiunea română cu comunismul. Cred că este de mare importanţă constatarea că de 50 de ani nu s-a aflat nici un duşman învederat al Mişcării Legionare care să spună măcar un singur cuvânt de apreciere la adresa lui Horia Sima. Toţi îl urăsc! De ce? Pentru că sub comanda lui Legiunea a fost mereu o primejdie pentru ei şi nici o clipă nu a încetat lupta.” (Pr. Liviu Brânzaş, „Horia Sima Comandantul”)

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 7 iulie 1940- Horia Sima demisionează din guvern la 10 zile de la numire

Domnule Prim Ministru, Am acceptat să intru în guvernul constituit de Excelenţa Voastră în urma înaltei dorinţi a MS Regelui considerând că el va reprezenta în chip sincer o nouă orientare în politica internă, iar pe plan extern o atitudine intransingentă pentru oricine ne-ar ameninţa frontierele.

În primul consiliu de Miniştri am afirmat limpede că acest guvern a fost încărcat de răspunderi istorice, că nu se poate asemăna unui guvern obişnuit, că poate să deschidă o epocă nouă în istoria noastră sau poate să aducă prăbuşirea definitivă, iar în întrevederile avute cu Excelenţa Voastră, mi-am arătat nedumerirea faţă de politica de cesiuni teritoriale al cărei partizan sunteţi, în contradicţie cu ceeace generaţia tânără şi fosta mişcare legionară nu poate accepta şi la a cărei răspundere cutremurătoare nu poate fi asociată. Pe plan intern, mi-am exprimat convingerea că primejdia comunistă nu poate fi biruită decât cu armele ei proprii, rezolvarea problemei sociale şi muncitoreşti şi am cerut ca aparatul de Stat să vegheze cu toată severitatea ca acest pericol să nu se întindă.

După câteva zile dela constituirea lui, acceaşi nesiguranţă şi şovăire în toate domeniile vieţii de Stat. Se pregătesc alte sacrificii teritoriale şi de astă dată un guvern cu nume naţionalist va suporta blestemul neamului întreg. Nu există nici cea mai slabă reacţiune în vederea unei rezistenţe, fie şi pe plan politic - şi nu se văd nicăeri semnele acelei ofensive de apărare a ţărei, pe care o aşteaptă lumea întreagă.

Pe plan intern, se tinde o bolşevenizare lentă, cu concursul tacit al aparatului de stat; înarmarea comuniştilor şi a jidanilor, fonduri masive pentru agenţii Moscovei, svârlirea muncitorimii în stradă de către patronii evrei şi aţâţarea lor contra statului român. Aparatul de Stat şi astăzi se ocupă numai de foştii legionari, uitând că ei garantează astăzi liniştea şi ordinea în ţară, lăsând în schimb toată libertatea tuturor agitatorilor şi aventurierilor.

În faţa acestei situaţii grave, guvernul prezidat de Excelenţa Voastră e complet descoperit: nu se bucură de încrederea poporului, iar străinătatea îl consideră ca o formulă cu totul provizorie. Originea răului stă în însăşi compoziţia lui: lipsit de unitate şi de concepţie comună de lucru, naţionalist în aparenţă, iar în fond rămânând pe vechea linie politicianistă, acest guvern nu poate decât să adâncească haosul existent. Naţiunea română nu se lasă înşelată. Ea doreşte un guven sincer naţionalist, de mare energie şi mare răspundere care, în vremurile tragice de azi, să ştie că vorbeşte în numele poporului şi are întreaga lui aprobare, căci în numele naţionalismului nu putem pierde şi trupul ţării şi sufletul naţiei.

Domnule Prim Ministru, Generaţia nouă şi fosta mişcare legionară declină răspunderea greşelilor trecutului şi nu înţelege să-şi asume vinovăţii care nu-i aparţin, dar această generaţie este hotărâtă să-şi pună pieptul şi sufletul pentru salvarea ţării. Ea rămâne mai departe strâns legată de Suveranul ei, Regele Carol II şi aşteaptă cu toată încrederea cuvântul lui regesc.

În consecinţă, Domnule Prim Ministru, vă rog să primiţi demisia mea irevocabilă şi definitivă din guvernul prezidat de Excelenţa Voastră.

Mulţumindu-vă pentru încredere, vă rog să primiţi expresiunea deosebitei mele consideraţiuni.

Bucureşti, 6 Iulie 1940, Horia Sima* Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. V, pag. 359-360

 

divider



Nicoleta Nicolescu - PREZENT! - 79 ani de la asasinare10 iulie 1939 – 10 iulie 2018

„În ziua de 10 iulie 1939 s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24 o femeie, cu o maşină de turism a Prefecturii Poliţiei. Depunerea în sicriu s-a făcut în dosul crematoriului, pe întuneric, aşă că nu pot da altă relaţiune. Incinerarea s-a făcut în prezenţa delegaţilor Prefecturii Poliţiei”. (declaraţia lui Ion Cerchez, mecanic al crematoriului, în ziarul „Cuvântul” din 28 octombrie 1940).

Nicoleta

Din tot ce e frumos, cerul i-a împodobit sufletul. Viscol de soare, dragostea clocotea în sufletul ei de româncă. Freamăt de codru, rugăciunea tămâia de pe buzele ei. Dangăt de clopot, cântecul ei răspundea Liturghiei Arhanghelice. Zbor de înălţimi spre cer, salutul ei tăia perdeaua ce ne despărţea de marea lumină. Bază de soare, ochii ei răscoleau suflete, căutând talantul dat de Dumnezeu spre dreapta folosire. Nicoleta, dragoste, rugăciune, cântec, lumină!

În noaptea furtunii înainta spre altarul jertfei, înainta să se dăruiască, focul înălţa flăcări puternice. Nicoleta păşi în mijlocul lor. În suflet clopotul începu să bată cântecul „Moartea, numai moartea legionară, ne este cea mai dragă nuntă dintre nunţi”. Şi flăcările au mistuit-o. Din mijlocul lor, sufletul ei încununat de busiocul Căpitanului, şi-a luat zborul spre cer. „Trăiască Legiunea, să trăieşti Căpitane! Misiunea încredinţată am terminat-o!”.„Nicoleta, ai lucrat impecabil”.

Fetele Nicoletei înaintează în marş de biruinţă. Din cer glasul ei se aude:„Marşul triumfal al intrării în România Legionară este acesta: o oaste de chinuiţi în frunte cu cel mai sfâşiat ce înaintează pe pământ, flancaţi de un cimitir în cer şi un altul sub pământ. Dacă îţi va fi hărăzit să rămâi în oaste nu uita că, pentru ca pământul să fie mândru de tine, trebuie să te binecuvânteze închisorile şi mormintele”.

Cornelia Novac„Cuvântul”, 20 octombrie 1940

 

divider



Flori de aur din Maramureş (50)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)De Boboteaza anului 1968, am rugat-o pe bunica (mama soţiei) să-l cheme pe părintele Vasile Hotico să ne sfinţească şi nouă casa. Desigur, în cel mai discret mod posibil. După mulţi ani de închisoare, părintele Hotico era acum liber, cu familia lui, dar aveau o situaţie materială foarte grea, având 6 copii. Muncea pe unde putea iar activitatea de preot o desfăşura în secret fiind chemat pentru diverse oficii de credincioşii din rezistenţa greco-catolică, în Sighet şi prin satele Maramureşului.

A sosit după lăsarea serii, împreună cu soţia lui. Purta un palton pe cât de vechi, pe-atât de lung, sub care se puteau ascunde cele necesare. O cruce mică, o sticlă cu apă sfinţită şi câteva fire de busuioc. Am stins lumina. Beculeţele de pe pom erau suficiente. Secondat de soţia sa, care avea o voce foarte frumoasă, a cântat „În Iordan botezându-te, Tu Doamne... ”. Rostind rugăciunile cuvenite, a înmuiat busuiocul în apa sfinţită, ne-a dat crucea să o sărutăm şi apoi a sfinţit toată casa. Câteva picături au căzut şi pe micuţul nostru Marius, care nu înceta să privească fascinat pomul de Crăciun. Aşa am avut parte în casă de o frântură de viaţă a Bisericii noastre prigonite.

Din păcate soţia părintelui, Iuliana, avea sa moară după câteva luni în urma unui tragic accident. Pentru familia deja mult încercată crucea devenea şi mai grea…(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (16)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Ţările civilizaţiei occidentale nu se împărţeau în acea epocă într-un grup care vroia conflictul şi altul care nu-l vroia. Lupta între cele două voinţe se desfăşura înlăuntrul vieţii naţionale a fiecărei ţări. În Franţa, în Marea Britanie, în Statele Unite nu lipseau personalităţile politice şi mulţimile care considerau convieţuirea paşnică cu Reichul ca o necesitate istorică şi înţelegeau că sosise vremea îndepărtării nefastelor greşeli făcute la Versailles. (pag.

129)Problema declanşării celui de-al doilea război mondial este una din temele principale ale cărţii lui Mihail Sturdza. Care au fost cauzele reale, forţele interesate şi combinaţiile geo-politice care au dus la cel mai sângeros conflict din istorie? Sturdza reaminteşte că un război european în care ţările occidentale să se distrugă între ele a fost prevăzut şi dorit de sovietici încă de pe timpul lui Lenin, ca singura şansă de expansiune a comunismului înspre Vest. Terenul a fost pregătit prin 2 decenii de infiltrări comuniste în toate ţările europene, cu tot arsenalul de atentate, sabotaje, greve, etc menite a destabiliza societăţile respective, dar şi o intensă muncă de racolare de oameni politici sau intelectuali influenţi pentru cauza sovietică.

Dar şi o altă cauză a jucat un rol esenţial - grava oprimare economică şi profunda umilire a Germaniei prin pacea de la Versailles. Naţiunea germană a fost împinsă la disperare, ceea ce a dus la evoluţii politice radicale şi exacerbarea spiritului revizionist şi revanşard. Mulţi istorici consideră că aceste condiţii extreme impuse Germaniei după primul război mondial au fost germenii izbucnirii celui de-al doilea. Democraţiile occidentale - Franţa, Anglia, SUA (puterile învingătoare în primul război mondial) nu au dorit, timp de multă vreme, un nou conflict. Sturdza se afla în permanentă comunicare cu diplomaţi, oameni politici şi jurnalişti occidentali şi simţea pulsul opiniei publice din aceste ţări, dar constata cu îngrijorare cum situaţia se deteriora, pe măsură ce forţele favorabile războiului câştigau teren.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 116 ani de la naşterea lui Ionel Moţa 5 iulie 1902 - 5 iulie 2018

„Să lăsăm cu toţii la o parte vorbirea cea multă şi mai ales să lăsăm la o parte credinţa că ne-am împlinit datoriile prin care asemenea lupte de vorbă goală, prin paradă şi laudă sterpă ori prin hotărâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii.

Să ne dezbrăcăm de toate slăbiciunile, de temerile şi lăcomiile noastre, să ne înălţăm la creastă îmbrăcaţi în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz, mai curat. Şi astfel înarmaţi sufleteşte, să aşteptăm poruncile pentru a răzbi, gata de însângerare şi de moarte, prin negurile de întuneric şi de pierzare care învăluie tot mai mult neamul nostru.

Numai îndreptându-ne astfel spre căile pe care ni le deschide noul an, vom putea aştepta zile de soare şi de biruinţă românească.

Dumnezeu nu poartă cu carul biruinţei decât pe viteji, pe cei care se ştiu pierde pentru a-şi răscumpăra neamul şi sufletul.” Ionel Moţa

 

divider



Dreptul la Memorie: Comemorarea Isverna/ Mehedinţi

La sfârşitul lunii martie 1949, studentul Ion Bocârnea, împreună cu elevii Eugen Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu - membri ai Frăţiei de Cruce „Petre Geacu” Mehedinţi, fugind din calea arestărilor operate de autorităţi, au pornit din Severin cu gândul de a urca în munţi şi de a se jertfi pentru neam, luptând împotriva comunismului. Nu au apucat să lupte, dar s-au pus ca jertfă bineplăcută lui Hristos pe altarul românismului. Tinerii se îndreptau spre Herculane dar, greşind drumul, ajung la Isverna în seara de 30 martie. Trădaţi de cel care i-a găzduit, au fost prinşi a doua zi dimineaţă de Securitate şi împuşcaţi la marginea comunei, apoi plimbaţi prin sat într-o căruţă şi îngropaţi la marginea cimitirului într-o ladă de lemn cu trei compartimente. Legenda locală spune că la scurtă vreme după asasinat, tatăl fraţilor Băcârnea ar fi venit la Isverna să identifice după fotografii trupurile copiilor săi. Mai apoi, într-o noapte, acelaşi tată ar fi dezgropat trupurile, cu ajutorul unor săteni, ducându-le cu el spre creştinească îngropare în cimitirul ortodox din Severin. Zeci de ani crima de la Isverna a rămas ascunsă în arhivele Securităţii şi în memoria sătenilor care şi astăzi tresar la auzul numelor celor trei fraţi de cruce. A rămas însă vie în conştiinţa membrilor FDC „Petre Geacu” care nu şi-au uitat colegii, nu şi-au uitat martirii. Supravieţuind detenţiei politice şi veacurilor de trai sub comunism, au aşteptat ziua binecuvântată în care adevărul să poată ieşi biruitor din temniţele memoriei. După 1990, prin strădania fostei deţinute politic Viorica Stănuleţiu Călinescu (membră a FDC „Petre Geacu” Mehedinţi) povestea eroilor de la Isverna a fost scoasă din uitare şi adusă în lumina istoriei neamului. În iulie 2005, AFDPR Dr. Tr. Severin a ridicat un monument închinat celor 3 fraţi de cruce în curtea Bisericii din Isverna, şi a stabilit ca dată a comemorării lor anuale prima duminică din luna iulie.

Pentru a împlini rânduiala lăsată moştenire de pătimitorii temniţelor şi a aduce veşnica noastră recunoştinţă, duminică, 1 iulie 2018, ne-am aflat la Biserica Cuvioasa Paraschiva Isverna, unde dupa Sfânta Liturghie, s-a oficiat parastasul celor trei martiri în faţa Monumentului de la Isverna. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Parintele Protopop Vasile Ganţu, protoiereu al Protoieriei Baia de Aramă. La comemorare au participat preoţii din Isverna şi satele învecinate, reprezentanţi ai filialelor AFDPR Craiova, Caraş şi Mehedinţi - între care şi dl. Nicolae Ianaşi, ultimul supravieţuitor al Frăţiei de Cruce „Petre Geacu” Mehedinţi. Au luat cuvântul atât părintele protopop, cât şi foşti deţinuţi politici, cu toţii evocând cutremurătoarea jertfă de la Isverna. După împărţirea prinoaselor pregătite atât de săteni cât şi de invitaţi, s-a intonat „Cântecul Legionarului Căzut” şi s-a făcut apelul morţilor.

Înainte de a părăsi Isverna, am urcat la cimitirul din localitate unde trupurile celor trei tineri au fost îngropate fără cruce şi fără slujbă. Neştiind locul în care au fost înhumaţi, am aprins o candelă la intrare şi am înălţat o rugăciune către cer. În dreapta cimitirului, pe dealul ce desparte Isverna de Herculane, se vedea cărarea pe care martirii noştri au coborât din greşeală căutând scăpare, căpătând însă la marginea ei gloanţele securiştilor vânători de partizani...Ion Bocârnea, Eugen Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu - PREZENT!

Poveste de dragoste de neam: Gheorghe şi Viorica „Drumurile noastre se despart. S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Va trece timpul, te vei căsători, aceasta este o datorie civică. Ai grijă să alegi bărbatul alături de care îţi vei trăi viaţa. Eu am doar o singură mare rugăminte: să-ţi creşti copiii în credinţa lui Dumnezeu. Eu trebuie să plec acolo unde mă cheamă datoria. Pe mine mă aşteaptă plumbul. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru fraţii mei.”Martie 1949... cu aceste cuvinte s-a despărţit Gheorghe Eftimiu de Viorica Stănuleţiu - colegă de liceu, camaradă în FDC „Petre Geacu” Mehedinţi, prima şi ultima sa iubire... Gheorghe şi-a oferit tinereţea, curăţia, credinţa şi viaţa în lupta (cumplită şi inegală) cu forţele comunismului satanic. Avea să cadă la scurt timp sub plumbul securiştilor, împuşcat la marginea comunei Isverna. Viorica, după ce a urcat Golgota temniţelor comuniste timp de 6 ani, s-a căsătorit cu Nicolae Călinescu (şi el fost deţinut politic timp de 17 ani). Astăzi copiii Vioricăi aşează flori la Monumentul de la Isverna. Astfel, cuvintele lui Gheorghe Eftimiu s-au împlinit întru totul... Mare este puterea Ta, Doamne, şi bineplăcută Îţi este jertfa robilor Tăi!

*

„Pe cărările umblate de noi te-am cătat”...

Drumul nostru spre Isverna a fost prilej de pelerinaj în minunate locuri ale memoriei noastre româneşti şi legionare, locuri în care dorm spre veşnică pomenire martirii şi eroii noştri, locuri în care ei au tăiat în piatră istoria neamului... Arnota„Cu frunţile-aprinse de-o rază/ Se strâng cărturari şi ţărani/ Şi tabere sfinte aşează/ La Arnota şi Drăgăşani.”Am urcat sus la Mănăstire. Linişte, pustiu, lumina. Începea slujba vecerniei şi în toată măreţia munţilor Arnotei răsuna pe verticală un singur glas ce chema la rugăciune: toaca. De aici, din inima înaltă a Arnotei, porneşte spre vale şi traseul nostru...Cu peste 80 de ani în urmă la Mănăstirea Arnota începea o legendară tabără de muncă legionară. Între 8 iulie şi 15 septembrie 1935, 242 de legionari au lucrat sub comanda lui Gheorghe Leaţu, la construcţia un drum de leagatură între Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Arnota. Până la acel moment nu exista un drum direct de acces. Legionarii au tăiat efectiv drumul prin stâncă! Pentru efortul lor deosebit Căpitanul avea să-i citeze pe Ordin de Zi, iar Radu Gyr, impresionat de legionarii care au lucrat la Arnota va scrie „Marşul Legionarilor Olteni”: „Se strâng legionari olteni şi cântă,/ Cântecul verde suie către cer,/ Cu pieptul ei drum deschid în stâncă/ În imnul lor de foc şi de fier”.

Şi astăzi accesul între cele două mănăstiri se face pe acest drum pe care l-am parcurs şi noi atât pe jos, admirând pereţii de stâncă, la umbra cărora se fotografiase Căpitanul cu vitejii legionari olteni de la Arnota, dar şi cu maşina, privind spectaculosul peisaj dinspre Bistriţa/ Costeşţi. Drumul Arnotei nu fixează în memoria românească doar o mare legendă de viaţă legionară, ci, la fel de profund, însângerează istoria neamului cu altă legendă, la fel de măreaţă, despre moartea legionară.

Cu aproape 70 de ani în urmă pe acelaşi drum dăltuit în istorie aveau să fie târăţi şapte legionari pe ultimul drum... Mănăstirea şi munţii Arnotei aveau să se cutremure şi să sângereze în noaptea de Paşţi a anului 1949. Trupele de Securitate ce împânziseră zona, porniseră la vânătoarea grupului de rezistenţă armată Arnota, alcătuit în majoritate din legionari. În acea noapte de Înviere aveau să cadă sub gloanţe şapte partizani şi alţii aveau să fie capturaţi. Trupurile celor morţi au fost agăţate pe bucăţi de lemn şi duse la vale către Mănăstirea Bistriţa, pe drumul tăiat în stâncă... Bistriţa„De sus, de pe Lotru coboară,/ Din Bistriţa, Râmnic, Horez,/ Şi’n tânăra lor primăvară/ Ard stelele aceluiaşi crez.”În vuietul armelor descărcate nebun în inima muntelui, clopotele Învierii au amuţit. Mănăstirea Bistriţa aştepta asediul, iar maica stareţă îşi aştepta arestarea. Securitatea a încercuit Bistriţa şi trupurile partizanilor atârnate ca la proţap au fost trântite la intrarea în sfântul locaş, spre groaza elevelor şcolii monahale a Bistriţei. Maica stareţă, Arhimadrita Olga Gologan, dimpreună cu sora sa, monahia Teodosia Gologan, şi cu alte maici, au fost ridicate şi duse la Securitatea Craiova. Vor fi anchetate timp de trei luni ca sprijinitoare şi tăinuitoare ale grupului de partizani. Astăzi la Mănăstirea Bistriţa, faţă în faţă cu intrarea în Biserica Mănăstirii, stă pe o colină micuţul cimitir al stareţelor. Dintr-un mormânt de marmură albă, strlucitoare, Maica Olga priveşte bland dintr-o fotografie sepia... Am dat crucii îmbrăţişarea tricolorului şi Maicii mulţumirile noastre pentru jertfă adusă neamului românesc. Peri

„Ci vin şi la noi, Căpitane,/ Flacăii ţi-s codrii de brazi, / Şi-s gata să‘nfrunte prigoane,/ Şi drag li-i mormântul viteaz.”

Dragii noştri partizani, nu au fost îngropaţi la cimitirul Bistriţei, ci au fost purtaţi prin comuna Costeşţi/Bistriţa până într-un loc izolat unde, dezbrăcăţi de haine, au fost aruncaţi într-o groapă comună. În căutarea acelui loc am pornit şi noi. După mai multe căutări eşuate am găsit cărăruia care duce în altă lume... Pe o coasta a muntelui, străjuieşte ca-ntr-o poveste din alte veacuri o bisericuţă superbă. Locul e cunoscut în zonă sub numele „La Peri”, aici se află Biserica Naşterea Maicii Domnului, a fostului Schit Păr, ridicată odinioară de egumenul Paisie al Bistriţei şi de logofătul Pârvu Cantacuzino, ca loc de închinăciune pentru robii ţigani ai Mănăstirii Bistriţa. Silueta bisericii proiectată pe verdele muntelui din spate, e înconjurată de un gard nou de lemn şi pare din cărare zugrăvită cu cruci şi mulţime de flori. Intrăm pe poarta de lemn cu sufletul strâns, dar imediat în dreapta ei stă crucea mult cautată!

Partizanii Arnotei sunt încrustaţi cu numele într-o minunată Troiţă de lemn şi pe o placă de marmură vecină şi ambele sunt extrem de curate, strălucitoare, îngrijite şi îmbrăţişate de flori naturale care îşi trag seva de undeva de sub piciorul crucii. Ne închinăm cu o bucurie greu de descris şi citim numele: Anghel Nicolae, Nicolae Ştefan, Ionescu Gheorghe, Banu Petre, Huţanu Gheorge, Mohorea Adrian, Bancescu Starovici Gheorghe - cei şapte partizani căzuţi în lupta din noaptea Învierii 1949.În spatele cimitirului o umbră trebăluieşte de zor. Nu o observasem până acum. Ne îndreptăm spre ea şi ne apare în faţa ochilor o bătrână ca din legendele vechi româneşti. Un chip cu atâta lumină şi bunătate e tare greu de descris şi nouă ni se pare că seamănă cu Sfânta Vineri cea din poveştile de când eram copii. Se prezintă, o cheamă Eufrosina şi se află în cimitir pentru a curăţa crucile şi pentru a smulge iarbă de pe aleea din spate a cimitirului sub care au fost îngropaţi partizanii noştri! Doamna Eufrosina ne povesteşte că avea 17 ani la momentul asasinării tinerilor partizani, că aceştia au fost aduşi la ei în sat şi că oamenii nu au avut voie să se apropie. Lăsăţi aşa o zi întreagă au fost apoi dezbrăcăţi şi îngropaţi de-a valma în acea groapă comună. Atunci i-a văzut şi ea şi i-a văzut tot satul şi nu i-au uitat. După plecarea securiştilor de pe plaiurile de legendă ale Costeştiului Bistriţei, sătenii au îngrijit constant groapa comună şi i-au luminat veşnicia cu rugăciuni şi lumânări aşa cum fac şi acum. După 1990 fiul unui dintre cei asasinaţi a ridicat Troiţa la intrarea în cimitir pentru a nu tulbura osemintele ce dorm împreună de atâtea zeci de ani. După intonarea „Cântecului Legionarului Căzut” şi apelul morţilor ne-am despărţit de „Sfânta Vineri” mulţumindu-i lui Dumnezeu şi martirilor noştri că ne-au arătat calea şi că ne însoţesc paşii... Tismana

„Bătuţi de crivăţul nebun,/ Duşi în surghiun/ Am sângerat./ Cu carnea ruptă în fâşii / Mucenicii/ Ne-au inspirat./ Temniţe reci: Tismana şi Ciuc/ Şi Dragomirna lumini aduc./ Se strâng şi vifore şi nori,/ Biruitori,/ Călcăm pe zori.”

Mănăstirea Sfântului Nicodim, impunătoare şi solemnă, a servit drept lagăr pentru pentru preoţii legionari deţinuţi politic, atât pe timpul Regelui Carol al II-lea (în vremea în care premierul României era chiar Patriarhul Miron Cristea!), cât şi al lui Antonescu. Astăzi suferinţa şi jertfa celor închişi acolo, pentru credinţa verde în Hristos, s-a topit că fumul tămâii urcând către ceruri. Cimitirul Tismanei ascunde însă în pântece multe comori dragi nouă: mormântul Maicii Stareţe Tatiana Răduleţ (deţinută politic timp de 13 ani) şi Troiţa ridicată în ultimii ani întru veşnica pomenire a Părintelui Gherasim Iscu de la Tismana - martir în temniţa Târgu Ocna. Lângă mormântul stareţei Tatiana se află şi cel al monahiei legionare Nicodema Vasilache. Pe numele de fată Aneta Hristu, născută la Galaţi, în 25 aprilie 1912, într-o familie de macedoneni, avea să se căsătorească la 18 ani cu avocatul Solon Vasilache. Cei doi vor adera cu tot sufletul la Mişcarea Legionară în 1934, implicându-se şi susţinând lupta legionară. Având 5 apartamente închiriate şi o brutărie la Galaţi, susţineau financiar şi cu alimente taberele legionare din zonă, fiind totodată un ajutor constant la marea operă de zidire românească ce se clădea la Carmen Sylva. În timpul guvernării legionare, Aneta avea să fie şefă a Cetăţuilor pe Galaţi, iar Solon, chestor în poliţia legionară. După 1944 soţii Vasilache decid să ia calea monahală, sfătuindu-se şi primind binecuvântare în acest sens de la Monahia Mihaela (Marieta) Iordache şi de la Pr. Arsenie Boca. Aneta ajunge la Mănăstirea Bistriţa, apoi la Tismana. Călugărită cu numele de Nicodema, va fi urmărită de Securitate din 1945 şi până în 1958, când va lua calea temniţelor. Arestată în iulie 1958, alături de Tatiana Răduleţ, va fi condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 25 ani muncă silnică pentru uneltire şi delapidare. În fapt, condamnarea viza legăturile avute de Mănăstire cu partizanii din zonă şi trecutul legionar al monahiei. Execută detenţia la Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Craiova, Oradea şi va fi eliberată în iulie 1964, prin decretul de graţiere a foştilor deţinuţi politici. Va reveni la Tismana unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 25 februarie 1991. Crucile din cimitirul maicilor de la Tismana poartă fiecare câte un mesaj diferit, pe cea a Nicodemei Vasilache stă scris: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”...

„De sus, de pe Olt, din poiene,/ Din vârfuri de munţi cozieni,/ Sub verzile ceruri vâlcene/ Se strâng legionarii olteni”.

Oltenia legionară, loc al memoriei neamului... Un traseu în care morţii au mers în pas cu cei vii deschizându-le calea şi răspunzând mereu la chemarea lor cu eternul: PREZENT!

În veci pomenirea tuturor oltenilor căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinţă legionară!

 

Imnul FDC Mehedinţi „Petre Geacu” de Eugen Bocârnea

Ne-am întrupat din urmele romane,

Din osul şi cenuşa lui Traian

Şi-n sângele-ncleştării drobetane

Ne-am botezat năprasnic, năzdrăvan.

 

Refrenul: Viteji şi dârzi primi-vom noi moartea

Ca Geacu, Matici şi Gheorghiu,

Căci jertfa noastră-i dinamită

Şi sfredelire de burghiu!

 

Priveşte-ţi Căpitane luptătorii!

Năvalnic arde-n ei cuvântul tău

Şi-n ochii lor lucesc fanatic zorii

Izbânzii neamului martir al tău.

 

Refrenul: Viteji şi dârzi primi-vom noi moartea

Ca Geacu, Matici şi Gheorghiu,

Căci jertfa noastră-i dinamită

Şi sfredelire de burghiu!

 

Stejarul Legiunii tale sfinte

Şi-nfige rădăcinile în noi,

În inimi azi şi mâine în morminte.

Arhanghele, de-a-pururi fii cu noi!

 

Refrenul: Viteji şi dârzi primi-vom noi moartea

Ca Geacu, Matici şi Gheorghiu,

Căci jertfa noastră-i dinamită

Şi sfredelire de burghiu!

 

* studentul Eugen Bocârnea a fost împuşcat de Securitate la Isverna, în 31 martie 1949

** cei 3 legionari evocaţi - Geacu, Matici şi Gheorghiu au fost asasinaţi de autorităţile carliste la Drobeta Turnu Severin, în noaptea de 21/22 septembrie 1939

Cezarina Condurache 

divider