Fundatia George Manu

Editorial
* Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!
Opinii
* Sufletul neamului: între Centenar şi Referendum
* Beneficiile compasiunii
Articole generale
* Permanenţe 20 de ani
* Pelerinaj la cimitirul legionar din Predeal
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: 19 septembrie 1958
* Septembrie 1940 - Atitudinea Comandantului faţă de Papanace şi alţi dizidenţi
* Liceenii pe Canal (4)
* Din Temniţele Memoriei: 21 septembrie 1939
* Din Temniţele Memoriei: 21 septembrie 1939
* La División Azul (12) Decembrie 1941- Retragerea pe malul occidental al Voljovului
* Flori de aur din Maramureş (52)
* România şi sfârşitul Europei (18)
* Din Temniţele Memoriei: în revista „Axa”, 19 septembrie 1933
Cultura
* Valoare şi cultură
Spiritualitate
* Biserica şi evreii
* Părintele Chesarie Gheorghescu, mărturisirea credinţei
Anunturi - Comunicate
* Fundaţia Profesor George Manu: împotriva deshumării Generalului Franco
Manifestari - Comemorari
* Comemorările anuale de la Aiud şi Gherla
* Comemorarea anuală Mislea închinată tuturor femeilor deţinut politic din România
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 9 septembrie 2018


Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru traiul sau pentru hrana,

ci pentru cerul României de mâine,

ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Pentru rânduiala dreaptă a firii,

ca şi cei de mâine să ştie ce-s tata şi mama,

pentru adevăratul temei al iubirii,

ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Nu vrei să iei nimănui libertatea,

ci doar să cinsteşti sfânta Nuntă din Cana.

Arată-ţi credinţa, dar şi bunătatea,

ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Azi „progresismul“ cu dulci vorbe vă minte,

dar nu vă lăsaţi ispitiţi de Satana,

că sufletul nu-l vinzi pe-un blid de linte,

ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Căci familia înseamnă strămoșii, 

la sfântul altar pe frunte coroana.

Pentru-ai voştri urmași, copiii, frumoșii,

ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Ne trebuie suflete tari ca oțelul. 

Peste valori ni s-abate aspră prigoana,

dar vrem să trăim liberi precum ne e felul.

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

Ridică-te Gheorghe la fel ca străbunii,

ridică-te Ioana la piept cu icoana,

mărturisind azi lumii în ce cred românii!

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioana!

 

(modestă adaptare după Radu Gyr; 24 septembrie 2018, Sf. Siluan Athonitul)

 

Nu ar mai fi de adăugat decât puţine gânduri. De obicei oamenii se mobilizează și se ridică fie atunci când vor să schimbe o stare de lucruri, fie ca să apere o rânduială pe care o văd ameninţată. Pentru ambele e nevoie de conștiinţa clară a unei atitudini hotărâte.

De data aceasta în România nu e nevoie de nicio schimbare, ci doar ca lucrurile să rămână așa cum au fost dintotdeauna. O ambiguitate involuntară a legiuitorului constituţional din 1991 a specificat căsătoria ca fiind o uniune liber consimţită între „soţi“, fără a le preciza numărul, sexul și alte amănunte ţinând cont de relaţii de rudenie, etc, considerate la acea vreme ca fiind de domeniul evidenţei.  Numai că această lipsă de precizie este considerată de unii juriști sagace o formulare plină de „supleţe“ și o dovadă de „progresism“, care nu face decât să lase o portiţă deschisă pentru orice fel de combinaţii posibile între două sau mai multe fiinţe capabile de liber consimţământ (adică totuși, oameni), niciuna din ele nefiind explicit interzisă. O portiţă pe care ideologiile modernităţii rupte de natura umană nu vor pregeta să o speculeze spre a destrăma și unul din ultimele bastioane ale tradiţiei care mai e prezent în ţesătura societăţii actuale: căsătoria ca temelie a familiei.

Românii nu au aderat niciodată cu un entuziasm colectiv la ideologii utopice, rupte de firescul existenţei lor. Când au fost confruntaţi cu ele, cu excepţia unor exponenţi de seamă, capabili de gesturi eroice şi care şi-au pus propria jertfă la temelia supravieţuirii neamului, marea majoritate a românilor și-a văzut de propria supravieţuire. S-au refugiat în pasivitate și indiferenţă, boicotând pur și simplu istoria și stăpânirile străine (fie ele ocupaţii, fie purtând nume de ideologii).

De data aceasta însă, o asemenea atitudine ar putea fi fatală. Acum ne aflăm la o răscruce. Suntem în faţa unei ocazii unice de a clarifica lucrurile, precizând termenii într-un mod lipsit de orice echivoc. Atât și nimic mai mult. Trei milioane de români s-au mobilizat pentru a iniţia acest demers al referendumului pentru o definire limpede a căsătoriei. Fără acest gest al lor, mai devreme sau mai târziu, prin vreun tertip juridic sau politic ingenios, această breșă din legislaţie ar fi urmat să fie speculată fără scrupule. Acum mai e de trecut un ultim hop, dar nu unul ușor. Pentru a putea fi validat, referendumul trebuie să întrunească o participare a unui număr încă odată pe atât de mare de români.

E nevoie ca fiecare dintre noi să înţelegem importanţa mizei acestei clipe istorice. Doar o asemenea conștientizare poate duce la o mobilizare colectivă, fie ea și una de-o clipă, aşa cum s-a mai produs în câteva rânduri în ultimii aproape 30 de ani.  E nevoie doar de efortul fugitiv de a merge cât mai mulţi la cabina de vot, spre a-și exprima în mod liber și democratic opinia asupra chestiunii în dezbatere. Demersul pe cale să fie finalizat nu peste multă vreme ar căpăta astfel din toate punctele de vedere o legitimitate de necontestat.

În schimb, nepăsarea colectivă va duce mai mult ca sigur la ratarea unei șanse unice și va urgenta negreșit schimbarea de care nu avem nevoie și care riscă să ne ameninţe valorile și temeiurile existenţei. Dacă nu ni le apărăm acum, mai târziu s-ar putea să nu mai avem ce apăra.

Fie ca Dumnezeu să dea fiecăruia un gând bun, la momentul oportun!

Bogdan Munteanu 

divider



Sufletul neamului: între Centenar şi Referendum

Suntem în faţa unei lupte importante în războiul contra corectitudinii politice: referendumul pentru definirea căsătoriei. Soarta războiului nu va fi decisă de el, dar în 6/7 octombrie normalitatea poate câştiga o bătălie importantă în iconomia lui. Fiecare român ar trebui să fie în aceste zile un soldat în războiul pe care neamul îl duce pentru salvarea sa. Ştim că aşa cum omul are un suflet creat de Dumnezeu, tot aşa neamul are un suflet al lui prin care trăieşte în veşnicie atâta timp cât este legat de cer şi de pământ. În acest suflet stă ADN-ul nostru de români: credinţa în Dumnezeu, dragostea de ţară, tradiţia şi rânduiala naturală a firii omeneşti şi materiale, cultura, istoria şi memoria noastră. Iar elementul care ţine neamul înfipt în pământ şi cu fruntea spre cer, este familia. Dacă familia cade - ca structură, ca principiu, ca definiţie - atunci începe şi căderea neamului care îşi va pierde sufletul.

Mulţi români nici nu mai ştiu că neamul lor are un suflet între pământ şi cer şi, cu atât mai puţin, că este de datoria lor să-l apere şi să-l întărească pentru generaţiile care vin după noi. De aceea nu luptă, nu simt şi în mare măsură nici nu trăiesc în pas cu neamul. Ce e de făcut, care e soluţia de conectare a omului cu sufletul neamului său? Din păcate, nu pot da eu acest răspuns. Ştiu însă că acum peste 80 de ani Căpitanul ne spunea că mistica creştină este contactul omului cu Dumnezeu şi că mistica naţională este contactul omului cu sufletul neamului lui. Şi mai ştiu că războiul pentru apărarea familiei nu a început acum, prin acest referendum, ci durează de 99 de ani! Deşi euforia generată de Marea Unire încă persista în rândul românilor, un om providenţial ştia că România Mare, proaspăt ieşită din Primul Război Mondial, intra într-un alt război, mult mai cumplit şi mai îndelung, război din care azi face parte şi această bătălie a referendumului. Acest om este Corneliu Zelea Codreanu şi cei care l-au urmat s-au încununat ca eroi şi martiri ai neamului.

Urgia bolşevică proaspăt instaurată în Rusia îşi arăta colţii spre România. Căpitanul a înţeles încă din 1919 că bolşevismul va lovi în familie cu aceeaşi ură cu care va lovi în biserică. Sub protecţia Arhanghelului Mihai a pornit lupta. În dreapta lui stătea neclintit şi ferm Ion Moţa, care avertiza: „Pierim acum, sub ochii noştri, încet dar sigur! Din rămăşiţele noastre se va forma, pe nesimţite, un alt popor inferior, degradat, născut rob şi care ne va uzurpa poate numele şi graiul tot aşa cum au făcut-o samsarii greci de astăzi, care pretind a fi urmăşii lui Pitagora şi a lui Pericle. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic comun cu plăieşii, răzeşii şi boierii lui Mircea şi Ştefan, nici cu dorobanţii de la Plevna şi Mărăşeşti! ... Cei ce aveţi încă un suflet sănătos în voi, pregătiţi-vă de luptă şi de moarte vitejească! ... Gândiţi-vă că pierim, cum pier cântecele noastre, fără a lăsa nimic bun în urmă!…” (Cuvântul Studenţesc, 24 martie 1924)Avertismentul şi adevărul din cuvintele lui Moţa au fost asumate de cei care s-au angajat în rând cu el pe linia de destin a neamului românesc deschisă de Corneliu Zelea Codreanu - Legiunea Arhanghelul Mihail. Puţini la început, au ajuns peste 1 milion, români dispuşi să dea totul ţării lor ca să o salveze de la pieire. Peste ei au suflat însă cu prigoană de moarte, trei regimuri sângeroase de dictatură: carlist, antonescian şi comunist. Lupta s-a dat pe moarte, dar mai ales pe viaţă... veşnică. Cei mai buni fii ai neamului au pierit, asasinaţi chiar de către conducătorii statului român! Strangulaţi la margini de păduri, aruncaţi pe front în prima linie cu ordin să moară răpuşi de duşman sau - dacă nu -, de proprii lor comandanţi, exterminaţi în temniţe, vânaţi şi împuşcaţi prin munţi, internaţi în lagăre sau deportaţi în Bărăgan sau în Siberii de gheaţă...Prin urgie, asasinat, prigoană, reeducare, presiuni, turnătorie şi vieţi trăite în dublu standard, sufletul neamului s-a îmbolnăvit. Dar nu a pierit! Chiar dacă astăzi orbecăim încă prin întunericul bolilor şi al traumelor moştenite din comunism, noi nu am pierit ca neam. Deocamdată. Dacă nu ne trezim, dacă nu revenim la viaţă, la ordinea firească a lumii, la decenţă, la demnitate, nu vom rezista. Noi cei de azi trebuie să dăm partea noastră de jertfă, de luptă. Acum nu mai luptăm în câmp deschis, nu mai stăm cu baionetă în tranşee, nu mai stăm nici în temniţe sau în exil. În această fază a războiului nu datorăm sânge, nu otrăvim fântâni, nu fugim în munţi, nu ne pierdem viaţa, avem de pus doar o ştampilă pe o hârtie şi ni se pare mult, greu, obositor, inutil, manevră politică etc. Fraţilor, cât de mare a fost jertfa dată de înaintaşi, ea nu poate fi un combustibil veşnic pentru existenţa acestui neam! Dacă azi stăm impasibili, consumând la liber combustibilul din trecut, fără să realimentăm, ne condamnăm copiii la pieire! Ei nu vor mai avea nicio picătură din el şi, mai grav, nu vor şti să creeze altul care să-i ţină în viaţă pe ei şi pe cei de după ei! De când referendumul a devenit o realitate concretă, ce aşteaptă doar validarea conştiinţei noastre, mă gândesc mereu la familia protopopului Ioan Moţa. Puţine alte familii pot întruchipa mai bine contopirea misticii naţionale cu cea creştină. Vajnic luptător pentu Unire, întemniţat de stăpânirile străine care ne subjugau ţara, slujitor al sfântului altar, soţ devotat şi loial, tată iubitor ce şi-a crescut copiii pentru neam, nu pentru siguranţa bătrâneţii sale, martir şi tată de martir. Acesta este protopopul Ioan Moţa! Soţia lui, prezbitera Maria Damian Moţa, îi împărtăşeşte întru totul treptele destinului, adăugându-i-se şi durerea de a-i supravieţui nu numai fiului, dar şi soţului. Copiii familiei, Elvira, Ana şi Ion, mlădiţe tinere de măslin la masa părinţilor lor... Familia Moţa a plămădit şi pregătit marea jertfă a lui Ionel Moţa ce nu poate fi aşternută pe hârtie în câteva fraze. O cunoaşteţi cu toţii şi ne închinăm mereu îngenunchiaţi în faţa măreţiei ei veşnice. Familia Moţa poate fi pentru orice român o icoană de închinat, un model de urmat şi un protector ceresc.

De la moartea Părintelui Moţa au trecut aproape 80 de ani, între timp valorile, morala, societatea s-au schimbat complet! Sunt 80 de ani care par a fi 8 secole. Ce s-a întâmplat cu noi de nu mai suntem… noi? Mă cutremur gândindu-mă ce simte azi Părintele Moţa - marele luptător pentru românism, tatăl martirului erou Ionel Moţa - când vede că românii pentru care el a jertfit totul sunt chemaţi la vot pentru că a devenit necesară definirea căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie? Şi-ar fi putut imagina el că astăzi va fi necesar un referendum pentru aşa ceva şi că unii oameni din secolul XXI sunt de părere că pot exista căsătorii între persoanele de acelaşi sex? Dar dacă oamenii nu vor ieşi la vot? Cum vor da ei faţa cu Părintele Moţa când vor trece în veşnicie? Cum vor privi către şirurile nesfârşite ale eroilor Unirii? Cum vom da faţa cu ei, noi, toţi care am îngăduit aşa ceva? Eu mă tem şi mă cutremur! Să nu fie!

Suntem în anul Centenarului; cu 100 ani în urmă sufletul neamului era mai viu şi mai prezent ca niciodată. Apoi, la scurtă vreme după Unire a început să pulseze din ce în ce mai greu şi nu o dată a fost aproape de pieire, dar trecutul l-a salvat de fiecare dată. Fraţilor, nu puntem fi salvaţi la infinit de trecut prin puterea şi sângele dat de eroii, martirii şi sfinţii noştri! Prezentul îl avem datorită lor, dar fără o luptă şi o jertfă a prezentului, aici şi acum, viitorul se clatină. Şi atunci unde rămâne neamul, cu sufletul lui cu tot? Ca să ne continuăm existenţa ca indivizi şi ca , nu putem rămâne decât într-un singur loc, acolo unde ştim că e rostul de care ne-am depărtat, sau de unde am fost smulşi... la icoană.„Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoană ...” (Ionel Moţa, Pământul Strămoşesc, 1 August 1927)

Cezarina Condurache 

divider



Beneficiile compasiunii

Filosofii antici - de la Socrate la Seneca - au afirmat că un om nu poate fi fericit dacă nu este şi o fiinţă morală. Morala, însă, are ca ţintă binele celuilalt, iar, prin extensie, binele tuturor. Binele comun. De aceea, una din valorile etice indispensabile pentru o viaţă morală şi fericită este compasiunea - tendinţa constantă de a diminua suferinţa în care se scaldă semenii noştri şi care le umbreşte bucuria vieţii.

Studiile psihologice au demonstrat de multă vreme că noi, oamenii, suntem fiinţe comunitare: ne naştem în comunităţi umane în care devenim cu adevărat oameni, deprinzând limbajul şi valorile specifice diverselor colectivităţi. Se poate afirma că moştenim grija pentru binele şi fericirea celor de lângă noi. Dacă în copilărie am fost înconjuraţi de afecţiunea părinţilor, în special a mamei, de-a lungul vieţii ne vom simţi ataşaţi de acei oameni care vor manifesta faţă de noi afecţiune. Cu alte cuvinte, faţă de acele fiinţe care ne vor crea un mediu psihologic propice pentru a ne simţi confortabil, în care ne putem deschide sufletele fără teama de a fi trataţi cu indiferenţă sau ironie. De obicei, avem încredere în persoanele care manifestă grijă şi interes faţă de noi. Nou-născuţii care cresc într-un mediu plin de afecţiune se dezvoltă armonios: la maturitate vor fi, la rândul lor, fiinţe afectuoase, cu o bună imagine de sine. Copiii vitregiţi de dragoste cresc cu un sentiment de nesiguranţă, dăunătoare unei dezvoltări mentale fireşti, iar mai târziu vor manifesta agresivitate şi neîncredere în relaţiile interumane.

Psihologii care au studiat compasiunea şi capacitatea de empatie şi-au pus întrebarea la ce vârstă începe să se manifeste sentimentul bunătăţii, grija pentru binele celuilalt? Psihologul Kiley Hamlin a făcut următorul experiment: a strâns câţiva copii şi le-a proiectat un desen animat în care un cerc se străduia să urce un deal, iar un triunghi venea, salvator, exact la momentul oportun şi îl ajuta să urce până la vârf. Într-un alt cadru, cercul o ia de la capăt încercând să urce dealul, dar un pătrat sare pe el şi îl rostogoleşte până la baza dealului. După încheierea desenului animat, copiii au fost invitaţi să îşi aleagă jucării fie în forma triunghiului binevoitor, fie a pătratului mârşav. Toţi au ales triunghiul altruist. Care a fost concluzia la care a ajuns Hamlin? „Când începe bunătatea? Bebeluşii şi copiii arată deja semnele ei. Deşi putem crede despre ei că sunt preocupaţi numai de propriile lor dorinţe, dacă au şansa, copiii sub doi ani arată semne de generozitate. Îi vedem dispuşi să împărtăşească - să împartă dulciurile lor. Iar acest lucru îi face fericiţi”.

Concluzia psihologului Jerome Kagan, de la Universitatea Harvard, este similară: „Deşi oamenii moştenesc un simţ biologic care le permite să simtă furia, gelozia, egoismul şi invidia, precum şi să fie nepoliticoşi, agresivi sau violenţi, moştenesc totodată şi un simţ biologic, chiar mai puternic, pentru bunătate, compasiune, cooperare, iubire şi grijă, în special pentru cei aflaţi în nevoie”.

În dezvoltarea noastră biopsihică, sentimentul compasiunii este periclitat fie de factori sociali (de exemplu, spiritul concurenţial care domină adesea în sistemele de învăţământ), fie de alţii, de natură psihică, atunci când, din obişnuinţă, hrănim emoţiile distructive care ne asediază sufletul: furia, ura, gândurile de răzbunare, egoismul. Pentru a cultiva virtutea compasiunii, atât de benefică pentru dezvoltarea personalităţii şi atât de necesară pentru a dobândi sentimentul unei vieţi fericite, trebuie să luptăm cu emoţiile negative care ne asaltează constant minţile şi inimile, înmulţind pe cât ne stă în puteri emoţiile pozitive (iubirea, buna dispoziţie, bucuria). În plus, trebuie să ne exersăm atenţia, astfel încât să descoperim situaţiile şi contextele de viaţă care nasc multă suferinţă şi nespusă nefericire. Voi da aici un exemplu personal, biografic. Acum doi ani am intervievat peste 20 de oameni ai străzii din Bucureşti, chestionându-i despre cât de greu este să vieţuieşti zi de zi în stradă. Spre surprinderea mea, cei mai mulţi mi-au mărturisit că nu imposibilitatea de a-şi satisface constant şi firesc nevoile de bază (hrană, sete, nevoia de securitate personală) îi stânjeneşte cel mai tare, ci faptul că sunt jigniţi şi trataţi ca neoameni. La sfârşitul acelei cercetări antropologice am ajuns la concluzia că, deşi nu ne stă în puteri să îi reinserăm socioprofesional pe oamenii străzii, să le oferim o casă şi un loc de muncă, putem, în ciuda aparenţelor, să facem ceva foarte important pentru ei: îi putem trata ca oameni. Ne putem opri din drumul nostru, putem uita pentru câteva clipe de grijile noastre cotidiene şi îi putem întreba cum şi-au petrecut noaptea sau de ce ar avea, astăzi, nevoie. Iarna, un anotimp cumplit pentru oamenii străzii, în care mulţi ajung din cauza gerului la spital sau chiar mor, le putem da un ceai cald, o haină mai groasă, o pereche de bocanci. Totul e să fim, la măsura noastră, mici buni samariteni. Să nu trecem indiferenţi faţă de ei şi să gândim, în mod eronat, că oamenii străzii, din cauza faptului că sunt condamnaţi să trăiască la periferia societăţii de consum (nu au bani suficienţi să consume în mod constant, nu au o casă şi un loc în care să îşi depoziteze bunurile, nu au un statut şi un prestigiu social), şi-au pierdut calitatea de oameni. În final, vă mărturisesc ce am aflat de la oamenii străzii: cel mai solid ajutor îl primesc de la creştinii care frecventează regulat biserica. Bătrânii şi bătrânele credincioase, deşi nu au venituri mari, nu trec indiferenţi pe lângă ei şi le dau un bănuţ care măcar îi ajută să îşi cumpere pâinea cea de toate zilele. Părintele Arsenie Papacioc, întâlnindu-se într-o bună zi cu un om nevoiaş, deşi nu avea la el nici un un ban, i-a dăruit ceva: i-a întins o mână caldă. În complicata lume de astăzi, ocaziile în care putem fi plini de compasiune sunt multe. Important este să începem cu începutul: să ne propunem să cultivăm în noi compasiunea.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Permanenţe 20 de ani

Căpitanul

„Ceea ce impresiona mai mult, din primul contact cu Corneliu Codreanu, era înfăţişarea fizică - părea un zeu coborât printre muritori. Între ochi două cute paralele indicau o puternică concentrare interioară. Ochii lui erau mari şi verzi”. Astfel ne descrie Horia Sima în Histoire du Mouvement Legionaire (Editura Dacia, Rio de Janeiro) pe miticul şi legendarul Căpitan, a cărui naştere în Iaşi, la 13 septembrie 1899, o comemorăm anul acesta. Această impresie trebuia să fie atât de electrizantă; chiar şi mie, care nu am avut norocul să-l cunosc, mi-a insuflat voinţă de lucru, prin fotografia sa, în timpul epocii mele de studenţie. Fotografia era pe masa mea de lucru şi numai încrucişând privirea mea cu privirea fixă a Căpitanului, făcea să-mi dispară oboseala. Şi, înviorat, reluam studiul.

Admiraţia mea pentru Corneliu Zelea Codreanu a crescut şi mai mult cunoscându-i opera, cunoştinţă care mi-a ajuns nu numai prin citirea publicaţiilor sale, ci şi prin lungi şi folositoare conversaţii cu doi tineri legionari veniţi în Spania, în epoca când Garda de Fier era persecutată de Antonescu: Aurel Răuţă şi George Uscătescu - decedaţi acum - dragi colegi din Colegio Mayor Ximenez de Cisneros (cămin studenţesc, n.t.) care mi-au descris atât întâmplările triste sau vesele prin care a trecut şi trecea Legiunea, cât şi spiritul care-i mâna pe toţi cei ce-l urmau pe Căpitan. Atunci am ştiut în amănunţime de voluntarii legionari care au venit din acea naţiune depărtată şi prietenă ca să lupte alături de noi şi despre eroicul sacrificiu de la Majadahonda al lui Ion Moţa şi Vasile Marin. În toţi anii, la 13 ianuarie, dată la care cei doi şi-au dat vieţile, iau parte la actul comemorativ care se săvârşeşte la Majadahonda, lângă Crucea şi Arcul de piatră, care se înalţă pe o colină. După ceremonia religioasă şi după depunerea coroanelor de flori, se pronunţă câteva cuvinte de către cineva din asistenţă. Eu sunt unul din aceştia şi recunosc că spiritul Legiunii lui Codreanu se află acolo, înfioară şi înduioşează întreg grupul reunit în acel loc.

Acest spirit, într-o oarecare măsură, ne-a făcut să vibrăm, când am întemeiat mişcarea politică Fuerza Nueva (Forţa Nouă). Se petrecea la 2 mai 1966. A fost prezent şi Horia Sima, Şeful Legiunii. Nu voi uita niciodată sfaturile sale, fruct al lungii şi încercatei lui experienţe, aşa cum nu am să uit şi alte lucruri care dovedesc că, în ciuda distanţei, aceleaşi idei dau naştere aceloraşi comportamente. Mă refer la atitudinea Căpitanului de la Atelierele Nicolina, când şi-a deschis drum printr-o mulţime vociferantă de comunişti, s-a suit pe acoperiş, a smuls steagul roşu cu secera şi ciocanul şi a înălţat drapelul românesc. A vorbit apoi mulţimii, care, surprinsă de curajul acelui om, l-a ascultat cu respect. Ceva asemănător s-a întâmplat în Alcazarul din Toledo, când după explozia unei puternice mine detonată de comunişti, miliţia roşie s-a năpustit spre fortăreată, crezând că de acum moralul supravieţuitorilor îi va face incapabili de a rezista. Un steag roşu, de asemeni cu secera şi ciocanul, a fost înfipt pe o bucată de zid în ruină. Însă unul din apărătorii Alcazarului, locotenentul Gomez Oliveros, s-a urcat până la locul unde fâlfâia semnul comunist, îl smulse cu furie, îl aruncă jos şi împlântă în acelaşi loc steagul roşu-galben al Spaniei.

Cărţile sale, Cărticica şefului de cuib şi Pentru legionari conţin în esenţă schema ideologică şi gândirea politică ale lui Codreanu, care sunt foarte asemănătoare cu ale lui Jose Antonio Primo de Rivera (Şeful Falangei Spaniole, n.t.). În amândoi, şi trecând peste înfierarea marxismului şi a democraţiei liberale a partidelor, („Democraţia distruge unitatea poporului român, divizându-l în faţa blocului compact al puterii economice”, afirmă Căpitanul) există o doctrină comună care apriori, dă mai puţină importanţă programelor concrete şi-şi înfige rădăcinile într-un mănunchi de principii nemuritoare. Ne prisosesc programele; avem nevoie de oameni, ar spune Codreanu. Dar aceşti oameni nu sunt consideraţi numai ca bipezi, nici ca animale raţionale, nici ca cetăţeni care formează o masă electorală bună numai pentru votat, nici ca producători, distribuitori sau consumatori într-o piaţă liberă sau colectivizată, ci oameni noi, în acelaşi sens pe care îl dă cuvântului Sfântul Apostol Pavel. Omul e considerat miez al sistemului - şi nu rasă sau statul - considerat că o valoare morală, sau spunea Jose Antonio, un purtător de valori eterne.

Astfel că o necesară transformare a structurilor sociale se va produce prin reforma omului, a revoluţiei sale interioare, adică a formării unui om care să se domine pe el însuşi înainte de a se dedica treburilor politice. Această revoluţie interioară, adevărat catarsis purificator, îşi are rădăcinile într-o concepţie teologică, care întipăreşte şi impregnează un caracter profund religios legionarului, ca militant, şi Legiunii, ca organizaţie. Luptătorul va trebui să fie un om în care se găsesc dezvoltate toate virtuţile semănate de Dumnezeu şi Legiunea „va fi mai mult o şcoală decât un partid”; dar şcoală nu numai de informaţie, ci de formaţie autentică, aşa cum a fost cuibul.

Referindu-se la legionarii săi, Căpitanul scrie: „Aveam pe Dumnezeu în inimi şi El ne inspira forţa de neînvins a credinţei”; iar despre Legiune adaugă: „Îngenuncheam în faţa altarelor pentru a obţine binecuvântarea lui Dumnezeu”, pentru că rugăciunea reprezintă elementul decisiv al Biruinţei. Probabil nimeni nu a sintetizat cu propriul său exemplu aceste adevăruri şi această ascultare ca Ion Moţa: „Am iubit pe Christos şi am mers fericit la moarte pentru El. Mor fericit pentru Christos şi Legiune”.

Cu această linie de orientare, Legiunea, chiar de la înfiinţarea ei, se plasează sub tutela Arhanghelului Mihail, în faţa icoanei căruia se roagă şi face jurăminte de fidelitate. Din punctul meu de vedere, această protecţie arhanghelică imprimă Legiunii o perspectivă supranaturală. Lupta în care se angajează Codreanu este, în definitiv, o luptă contra răului şi a Satanei. Şi dacă Sfântul Arhanghel Mihail a condus oştile cereşti în lupta pe care ne-o relatează Apocalipsa, aici, pe pământ, la nivelul timpului şi al umanităţii, se continuă aceeaşi înfruntare. A se pune sub protecţia Sfântului Arhanghel înseamnă a continua lupta lui în lumea care ne-a fost hărăzită să o trăim.

În sufletul Legiunii şi a legionarilor palpită teologie şi poezie. Spunea Jose Antonio că „pe popoare le mişcă numai poeţii”; fiecare militant al Gărzii de Fier trăia o stare de încântare lirică, care se manifestă în culoarea verde a cămăşilor - verdele tinereţii, al speranţei primăvăratice - şi în cântec, ca expresie debordantă a unei armonii interioare. „Dacă nu puteţi cânta, scria Codreanu, să fiţi siguri că o boală roade în profunzimea fiinţei voastre, pe care timpul a încărcat-o de păcâte, alterând curăţenia sufletului vostru. Cine se duce să fure, nu poate cânta, aşa cum nu poate cânta cineva care face o injustiţie sau şi-a pierdut credinţa”.

Vers devenit cântec, perspectivă transcedentală, oameni noi şi nu programe, se observă pe itinerarul şi operele marii mişcări politico-religioase înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu, care nu se veştejeşte, nu se încorsetează într-o postură determinată, ci capătă fizionomie distinctă în funcţiune de momentul istoric şi de circumstanţele schimbătoare. Energie vitală, dinamizantă şi creatoare, ce se conturează prin Legiune, prin Garda de Fier, prin Gruparea Corneliu Zelea Codreanu, Partidul Totul pentru Ţară, Frăţiile de Cruce, Taberele de muncă, Batalionul Comerţului, Echipa morţii şi Corpul de elită Moţa-Marin. Într-o anumită măsură şi înainte ca Mişcarea Legionară să capete personalitate proprie, spiritul Căpitanului a fost prezent în Asociaţia Studenţilor Creştini, care s-a născut în pădurea Dobrina, şi în Liga Apărării Naţional-Creştine.

Actul de întemeiere al Legiunii reprezintă cheia procesului politic legionar: „Astăzi 24 iunie 1927, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, ia fiinţă Legiunea Arhanghelul Mihail”. „Mişcarea Legionară nu se bazează exclusiv pe un principiu de autoritate sau de libertate, ci pe principiul Iubirii”.

Şi acest principiu a permis Căpitanului să distingă cu clarviziune exemplară cele trei drepturi politice eşalonate ierarhic: dreptul individului care este pasager în viaţă; dreptul colectivităţii care este vremelnică şi ea; dreptul naţiunii care este eternă, pentru că înfruntă secolele şi trebuie să rămână cu identitatea sa istorică, adică fidelă trecutului ei şi a destinului ei vocaţional în faţă viitorului. De aici, că dreptul individului trebuie să se subordoneze celui al colectivităţii, şi dreptul acesteia, celui al naţiunii.

Dar ceea ce impresionează mai mult pe spectatorul obiectiv nu este doctrina şi nici opera, ci mărturia martirajului de sânge cu care creatorul şi maestrul acestora le-a pecetluit pe amândouă. Dacă Jose Antonio a fost împuşcat în Alicante, la 20 noiembrie 1936, în altă zi de noiembrie - 30, a anului 1938 - Corneliu Codreanu, împreună cu alţi 13 camarazi legionari, murea strangulat în pădurea Tâncăbeşti. Apoi, zbirii au împuşcat cadavrele pentru a înscena o încercare de fugă de sub escortă şi le-au înhumat într-o groapă comună, vărsând peste cadavre acid sulfuric şi astupându-le cu beton şi pământ.

Este fermecător şi în acelaşi timp motiv de reflecţie profundă lectura Jurnalului de la Jilava, care adună experienţa dureroasă, meditaţia adâncă şi ultimul mesaj al Căpitanului. Ediţia spaniolă a acestui Jurnal are un epilog care se încheie - aşa cum termin şi eu această lucrare, scrisă nu numai cu peniţa, ci şi cu sufletul: Căpitanul a murit, pronunţând cu moartea sa ultimul discurs pentru poporul său: Vor trimite să ne prindă - vom lupta. Vom primi moartea. Sângele nostru va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat poporului român şi cel din urmă.

Blas Piñar

Notă: Textul acesta sperăm să fie o plăcută surpriză nu numai pentru cititorii români ai revistei, ci şi, mai ales, pentru cei spanioli. Mulţumim pe această cale pentru rândurile scrise (e drept, cu ceva timp în urmă) de autorul prezentului material şi-l asigurăm de respectul României eterne.

Permanenţe, An VIII. Nr. 9 - septembrie 2005

 

13 Septembrie şi veşnicia lui

Luna Septembrie este plină în istoria contemporană a României de evenimente social-politice ce au îndurerat (21-22 Septembrie 1939 - asasinarea a 256 de români legionari), ce au uşurat (21 Septembrie 1939 - pedepsirea lui Armand Călinescu - prim ministru asasin), au mobilizat la luptă naţională (1-5 Septembrie 1940 - revoluţia legionară) şi au entuziasmat (6 Septembrie - alungarea regelui depravat şi criminal) întreg poporul român. Istoria nu consemnează până acum o dată a lunii Septembrie ce va trăi veşnic în inimile românilor ce cred în Dumnezeu, în neam, în familie şi luptă pentru binele ţării: 13 Septembrie 1899, ziua de naştere a lui Corneliu Zelea Codreanu - Căpitanul. Copilăria şi adolescenţa şi-a trăit-o în perioada cea mai frământată din istoria ţării. Românii înghesuiţi în Moldova de către nemţi, bulgari şi unguri, trădaţi de către ruşi, cu excesele revoluţiei comuniste ce izbucnise, au rezistat totuşi, au folosit situaţiile favorabile şi au ajuns la Marea Unire, iar în tânărul Codreanu s-au împletit, în acest timp, dârzenia luptei cu dragostea de Dumnezeu, neam şi ordine. A rămas ca o faptă de neasemuit curaj gestul lui Codreanu care abia împlinise 20 de ani, de a se sui pe clădirea intrată în stăpânirea muncitorilor comunizaţi şi de a înlocui steagul roşu pe care aceştia îl arboraseră, cu steagul tricolor. A fost un gest de adâncă semnificaţie, premergător acţiunilor româneşti iniţiate de tineretul universitar care abia atunci căpătase conştiinţa rolului său în frământările vremii. Lupta de conştientizare a muncitorimii româneşti dusă atunci de Constantin Pancu, un precursor al naţionalismului românesc, prezintă mai multe faze şi caută mai multe căi de a se împlini în căutările confuze ale anilor 1920-1924. Însuşi A.C.Cuza, figura primordială a acelor ani, n-a prevăzut că rolul său îşi va pierde importanţa în faţa revoluţiei naţionale pe care tânărul Codreanu o va iniţia în 1927.Nu este exagerat să privim apariţia lui Corneliu Codreanu ca pe o expresie a forţelor lăuntrice care clocoteau în ethosul românesc, căutându-şi liniile de luptă şi semnificaţie spirituală. Cine se străduieşte să cunoască începuturile legionarismului, nu poate să nu vadă în personalitatea lui Codreanu, un trimis al forţelor binelui sortit să preschimbe din temelii realitatea românească. Nu este impropriu să afirmăm că Mişcarea legionară a crescut, prin Corneliu Codreanu, din mit şi legendă. Apariţia lui atunci în sudul Basarabiei, într-o costumaţie inspirată de ceea ce avea mai autentic ethosul românesc, constituie un capitol de istorie pe care nici cei care o iniţiau nu erau îndeajuns de pătrunşi şi hotărâţi să preschimbe stările de lucruri înţepenite în moravurile unui politicianism abject, dar meticulos organizat.

Încă din capul locului, Corneliu Codreanu şi camarazii care făceau cauză comună cu el, au avut conştiinţa unei misiuni şi obligaţia de a o urma până la capăt.

Nu este impropriu de a identifica lupta lui Codreanu cu izbucnirea la răstimpuri a ceea ce istoria românească îşi plămădise într-o intuiţie din străfunduri regăsirea fiinţei naţionale. Toate marile figuri ale istoriei noastre de pe tot pământul românesc, fie că se numeau Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu sau ostaşii primului război mondial conţineau în sâmbure apariţia Mişcării Legionare şi cronica luptelor ei.

Este adevărat că niciuna din figurile de odinioară şi de mai târziu n-a tras după ea legiunile de luptători care au zguduit lumea românească în aceeaşi măsură ca aceea pe care ostaşii lui l-au numit Căpitanul. Şi oricâtă vreme va mai trece de aici înainte, acela care s-a înscris cu această denumire în deceniul 1930-1940, niciodată nu va fi cunoscut sub o altă denumire decât „Căpitanul”. Să fim pătrunşi că rolul pe care l-a deţinut mai bine de un deceniu în istoria românească, nu va pieri şi nu va fi uitat niciodată.

Mircea Nicolau, Permanenţe, An XI, Nr. 9 - septembrie 2008

 

divider



Pelerinaj la cimitirul legionar din Predeal

(lui Lucian Caramlău şi Gheorghe Grigorescu, căzuţi la 3 septembrie 1940, la Vâlcele şi lui Ion Butnaru, Şeful Frăţiilor din Suceava, căzut la cutremurul din 1940, în Bucureşti)

Cu pietate-ngenunchem în lutul

sfinţit de ale voastre oseminte

şi-ntindem o ghirlandă

de picături de lacrimi

pe-aducerile noastre-aminte...

Azi despărţirea ni se pare lină

căci au căzut troieni de ani de-atunci

pe sfânta baricadă-nsângerată...

Dar uneori mai licăre sub spuză

câte-un tăciune rătăcit

din rănile ce ne-au durut odată...

O, pacea ce-aţi aflat-o-n astă groapă

n-o turbură nici duşmani, nici furtuni.

Noi astăzi am venit umili

să vă cinstim martiriul

şi să luăm cu noi credinţa în minuni...

Demetrius Leontieş 

divider



Din Temniţele Memoriei: 19 septembrie 1958

Noul val de arestări

Vrând să lichideze orice opoziţie potenţială şi să elimine în faşă posibilitatea unei revolte de genul celei din Ungaria din 1956, regimul comunist a declanşat un nou val de arestări care a cuprins pe mulţi dintre cei care mai fuseseră închişi începând cu 1948, dar şi mulţi tineri, studenţi şi nu numai, din noua generaţie de contestatari (reali, potenţiali sau doar imaginari) ai sistemului. Chiar dacă arestări au existat de-a lungul întregului an 1958, un moment de vârf a fost re-arestarea în bloc a legionarilor internaţi cu domiciliu forţat, la 19 septembrie 1958. Aurel Vişovan evocă momentul în memoriile sale. (M. V.)„La începutul lunii septembrie (1958) a venit un împletitor de coşuri din Lăteşti. Pe malul braţului Borcea era foarte multă răchită, materie primă necesară confecţionării coşurilor ce se putea valorifica. Ba mai mult, meşterul îşi căuta ucenici, considerând că nu e ceva greu.

M-am angajat şi eu să învăţ, dar eram atât de „talentat”, încât coşul meu nu voia deloc să ia forma voită de meşter. Pentru un coş se plătea câte 5 lei şi lucram câte o zi întreagă pe unul. Când - în sfârşit - am reuşit să împletesc un coş cât de cât acceptabil şi să încasez cei 5 lei binemeritaţi, satul a fost înconjurat de Securitate şi armată şi ne-au arestat din nou. Au fost ridicaţi toţi legionarii - numai legionarii.

Îmbarcaţi în camioane spre o destinaţie necunoscută, pe care am aflat-o abia atunci când am ajuns în lagărul „9 Culme”. După un drum lung, în care am trecut şi Dunărea cu bacul pe la Vadu-Oii, spre seară am ajuns. Era 19 septembrie 1958.Toată ziua ne-am întrebat - încotro? - renunţând să mai întrebăm de ce? Mă gândeam chiar că ar fi mai bine să ne ducă în Rusia, în Siberia, la Cercul Polar sau oriunde în lume, numai în România, nu! Se spărsese în mine icoana României....Aspectul era deprimant. Barăci rămase de pe vremea Canalului Dunăre-Marea Neagră, acea operă faraonică întreruptă cu 4-5 ani înainte şi care, dacă s-ar fi terminat, ar fi reuşit să ducă Marea Neagră în Dunăre şi nu invers. Un peisaj sinistru… În jurul barăcilor părăsite era plin de miliţieni. Toţi strigau la noi, urlau chiar, de parcă eram urgia pământului.

În mijlocul lagărului, o groapă largă şi adâncă ne-a hipnotizat privirile. Avea 2-300 metri pătraţi şi cam 2 metri adâncime. Întreg grupul nostru a fost străbătut de acelaşi fior: „Ne vor împuşca şi ne vor arunca în groapa dinainte pregătită”. Probabil asta a şi fost iniţial intenţia lor. Ba chiar doream să fie cât mai scurtă aşteptarea, să se termine odată cu totul…”(Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”)

Arestarea masivă a legionarilor deportaţi în Bărăgan„Iată că-n noaptea de 19 septembrie 1958, în crăpat de ziuă, pe la orele 5 dimineaţa, cineva bate la uşa cu putere ca să deschid. Deschizând uşa, apare un ofiţer de miliţie şi-mi spune să mă îmbrac şi să merg cu el. Cu inima zbatându-se în piept, mă pregătesc îndelete, intuind că un nou val de arestări se petrece acum în ţară. Sunt luat de ofiţer şi dus către sfat, unde erau mai multe maşini, pline cu oameni. Se făcuse de ziuă şi era 19 septembrie 1958.După câte ştiu, în 19 sept. 1958, când noi cei de la Lăteşti am fost ridicaţi şi duşi la Nouă-Culme, fetele noastre au fost şi ele ridicate de securitate şi duse la Nouă-Culme. Cu ele a fost D-na. Elena Codreanu.

O trâmbă de praf alerga înnebunită pe şoselele Dobrogei, de la apus la răsărit. Era într-o zi de sfârşit de septembrie 1958. Fugeau cinci molotovuri, unul după altul, în zbârnâitul de motoare, gata să se încalece, cu noi în spinare, luaţi fără de veste în zori de zi din Lăteşti. Cu nori de praf după noi, în uruit de motoare, săgetam întinderea pământului dobrogean, fâşâind pe luciul şoselei, spre est acum. Nu ştiam unde mergem. La un moment dat ne desprindem de şoseaua spre Constanţa şi o luăm spre sud.

Ţara Dobrogei, cu domoale coline scăldate în soare, ne primeşte într-o adâncitură de teren, pe o pantă uşor ridicată spre vest. Cum noi veneam dinspre nord, lagărul Nouă-Culme era spre dreapta. În partea stânga era calea ferată, care cu ani în urmă servise Canalul. Suntem la porţile iadului din ţara lui Dobrotici, lagărul de exterminare Nouă-Culme, de gradul I. Lagărul morţii. Ajunşi, porţile se deschid larg, făcând loc maşinilor să intre în colonie.

Spre stupoarea noastră, a celor care-l cunoşteam de la Aiud, ne primeşte, cu zâmbetul satanic pe buze, maiorul Ioaniţescu. Era comandantul coloniei. Hei! De acum încolo, aveam ce plăti, nu ştiu pentru ce, dar... mulţi dintre noi, chiar cu viaţa. Pe rând, unul după altul, ne dăm jos din maşină. Plini de praf, din cap până-n picioare şi cu spaima-n vine, mergeam spre locul ordonat. De-o parte şi de alta a drumului principal, se desprindeau în adâncime barăcile, unde aveam să ne ducem amarul ani în şir.

Cu revoluţia din Ungaria - 1956, URSS-ul înghite hapul servit de America. Pe plan politic au suferit o înfrângere. Ei nu mai puteau acuza Apusul, în cadrul ONU-lui, ca agresori, Franţa şi Anglia, cu canalul de Suez, deoarece căzuseră ei în plasă, cu Ungaria. Acum şi ei erau acuzaţi de agresori. În urma acestei înfrângeri, URSS-ul ia atitudine şi dezlănţuie în toate statele satelite o nouă prigoană.

În 1958, iau fiinţă lagărele de exterminare de gradul I, unde sunt adunaţi toţi cei care prezentau un pericol pentru ei. Iar în 1959, un nou val de arestări în toată ţara se dezlănţuie cu mai multă sete. Aşa se face că noi, cei ce speram ca după domiciliul obligatoriu să mai ajungem şi acasă, ne trezim într-un lagăr al morţii, Nouă-Culme. Aici, în sudalme şi picioare în spate, ne bulucim într-o cameră de baracă...”(Atanasie Berzescu, „Lacrimi şi sânge”)

 

divider



Septembrie 1940 - Atitudinea Comandantului faţă de Papanace şi alţi dizidenţi

Eforturile de închegare a Statului Naţional Legionar, l-au pus pe Comandantul Horia Sima în faţa problemei legionarilor care au acţionat divergent din cauza unor orgolii personale sau lipsei de înţelegere a evoluţiei politice (e drept, foarte complicate) din vara anului 1940. Chiar dacă cei în cauză au dovedit mai târziu că nu meritau atâta încredere, logica lui Horia Sima exprimă dragoste creştină, umilinţă şi echilibru, o mare deschidere spirituală şi intelectuală. (Preot Prof. Marius Vişovan)

„Starea mea sufletească faţă de Papanace şi grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingător, dimpotrivă m-am apropiat de ei cu umilinţă, arătându-le aceeaşi dragoste, pentru a le risipi orice urmă de suspiciune că ar putea suferi vreo discriminare în raport cu legionarii din ţară. Şi ei erau chemaţi, cu aceleaşi drepturi şi datorii, să participe la făurirea Noii Românii. Nu numai că nu le purtam nici o umbra de supărare, dar m-aş fi considerat nedemn de comanda Mişcării dacă i-aş fi jignit cu cea mai uşoară aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine şi Papanace şi am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne aşteaptă. Trebuie să punem umărul cu toţii pentru a urni neamul din nenorocirea în care se afla de pe urma nefastei domnii carliste. În definitiv, victoria era a tuturor. Atât Papanace, cât şi Vojen sau Constant sau Preotul Borşa au contribuit ca să ajungem la acest rezultat splendid. Toţi aceşti fruntaşi ai Legiunii au reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fără de străbaterea cărora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine şi ei era de perspectivă şi tenacitate. În cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au tulburat la un moment dat, n-au văzut nicio ieşire din înfrângerile suferite şi au apucat alte căi, care se îndepartau de linia legionară. Eu m-am împotrivit acestor tendinţe de resemnare sau capitulare, susţinând că bătălia nu este pierdută, că şansele victoriei au rămas intacte, cu toate pierderile îndurate. Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu aroganţă, ca şi cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele şi jertfele lor, uitând că eu însumi am trecut prin momente de îndoială şi slăbiciune. Ei erau fraţii mei de încercări şi suferinţă şi le-am deschis larg porţile noului Stat, ca să intre şi ei încununaţi de laurii victoriei. M-am străduit să reconstitui atmosfera legionară din timpul Căpitanului, pentru ca nimeni să nu se simtă străin în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guvernează aceleaşi norme şi acelaşi spirit. Era o chestiune de etică legionară, dar şi de înţelepciune politică de a-i aduna pe toţi fiii Legiunii, risipiţi în cursul luptelor, la sânul ei.

Oamenii cu care m-am îmbrăţişat aveau un mare trecut legionar, au fost promovaţi şi şi-au pus viaţa pentru Legiune. Ei trebuiau consideraţi prin prisma întregii lor personalităţi, de la primele lor palpitaţii spirituale, şi nu judecaţi exclusiv prin atitudinea lor de ultimă oră, determinată şi de complicata panorama politică din , când fronturile s-au întrepătruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta acum la coeficientul lor de prestigiu şi competenţă, cu care puteau contribui la reuşita guvernării noastre.”

Horia Sima Era libertăţii, vol.I

divider



Liceenii pe Canal (4)

Poarta Albă

Era prin Mai 1951, când s-a declanşat una din reorganizările care frământau periodic coloniile şi întorceau totul cu susu-n jos. De data a fost benefică pentru mine şi alţii asemenea, în sensul că am fost transferaţi la Poarta Albă, cei care aveam condamnări până la patru ani. Cu toate că unde mă găseam, în brigada lui Codarcea şi cu coechipierul meu, Moş Fleşeriu, mă simţeam destul de „confortabil”, dorinţa permanentă de schimbare a deţinutului a făcut să mă bucur - cu prudentă rezervă - de acest transfer. Era şi zvonul care spunea că acolo regimul ar fi mai suportabil, datorită majorităţii formată din dreptului comun - privilegiat comparativ cu „politicii” - şi parţial s-a confirmat. Politicii, cu condamnări considerate uşoare după normele noii orânduiri, ar fi avut rostul principal să acopere schimburile doi şi trei - cu efective şi activitate redusă faţă de primul schimb - deoarece, hoţii aveau principiul neclintit că „şi dacă mai am o zi până la expirarea condamnării, dacă am ocazia să fug, fug!” Şi cum în cele două schimburi, II şi III, era mai uşor să pleci fără învoire pe întuneric, soluţia era să fie acoperite de politicii cu condamnări mici.

Înainte de transferul acesta, am mai aflat câte ceva din ceea ce se bănuia destul de vag, privitor la brigăzile de studenţi. Acolo erau duse persoane străine de studenţie, care dispăreau în mod ciudat şi nu mai aveau nicio legătură cu cei dintre care fuseseră luaţi, iar dacă se întâmpla să revină acasă, nu suflau o vorbă din cele petrecute pe acolo. Nu mai erau aceiaşi, o spaimă neînţeleasă îi stăpânea, privirile furişate, capul plecat şi tăcere absolută. Presupuneri vagi, era o negură care, când s-a ridicat a umplut de oroare toată suflarea puşcăriilor. Nu numai a puşcăriilor. Când am părăsit Peninsula, încă nu ştiam nimic!*Nu-mi amintesc cum am plecat şi cum am fost transportat la noua adresă, ştiu doar că nu regretam Peninsula. Presupunând - justificat - că mai rău nu prea are cum să fie. Şi m-am pomenit la noul domiciliu, într-o baracă cu o firmă ca de magazin, pe care scria cu litere mari şi colorate REEDUCARE. Era să mi se oprească inima în loc. Întreaga repulsie care-şi avea rădăcinile la Târgşor, s-a ridicat în mine devenind mânie: - Cum? Sunt reeducat fără să mi se ceară cel puţin părerea? Cineva, auzindu-mă bombănind furios şi înţelegându-mi furia m-a potolit.

– Stăi blând băiete, că asta nu-i decât firmă. Aici sunt cazaţi noii veniţi în lipsă de alt loc special, înainte de a fi repartizaţi la brigăzile unde rămân relativ permanent.

Am ascultat şi am redevenit blând în aşteptarea unui loc stabil, într-o brigadă formată la întâmplare, având o compoziţie destul de asemănătoare cu cea din brigada lui Codarcea.

Nu era prea rău, am fost repartizaţi la taluzări, muncă relativ uşoară şi fără ritmuri impuse de utilaje şi garnituri. Nici de obsesia productivă a vreunui unui brigadier coleric.*Aveam pentru prima oară un brigadier dintr-o specie nouă pentru noi: drept comun. Tânăr,23 de ani. Brunet, cu ochii cenuşii reci ca ghiaţa, trăsături marcate. Nu era bărbat urât, dar avea în toată înfăţişarea lui, solidă şi plină de forţă, ceva puternic, fără să facă uz de asta. Dominant fără efort, cât mi-a fost şef, nu a ridicat tonul niciodată. Se făcea ascultat fără efort, avea autoritatea în sânge. Condamnat la 10 ani muncă silnică pentru omor. Fiind elev de liceu, un profesor rău inspirat l-ar fi persecutat pe nedrept - pretindea el - motiv pentru care l-a împuşcat, pur şi simplu. Până la acea dată executase 6-7 ani din condamnare. Numele său era Smokov şi era - se zicea - bulgar din Brăila. Nu aş putea afirma că acest ucigaş autoritar ar fi făcut vreun rău cuiva. Treaba mergea de la sine cu rezultate acceptabile pentru stăpâni şi se făcea fără zbierete ca la alţi brigadieri, de obicei lingăi cu stăpânii şi ticăloşi cu subalternii momentului. Ritmul muncii suportabil, programul de lucru 10 ore, mâncarea de prânz ni se aducea la punctul de lucru, în marmite. Am mai avut un noroc neaşteptat.

Baraca avea două încăperi şi găzduia două brigăzi. Între încăperi un hol, prin care se intra în ambele spaţii. Cineva, aflând că sunt maramureşan, m-a informat că „în vecini” se află un conjudeţean. Şi fiind noi foarte solidari între noi şi dornici unii de alţii, l-am căutat şi găsit spre marea mea surprindere pe Mihali Găvrilă Ştrifundă din Borşa, care nu-mi era străin. În evenimentele din primăvara anului 1945, când maramureşenii s-au răsculat împotriva alipirii samavolnice a acestui colţ de ţară la Ucraina Subcarpatică - de fapt URSS -, el, fiind primarul uriaşei comune Borşa şi fiind extrem de respectat şi iubit de populaţia comunei - care l-a impus ca primar - a ridicat întreagă Borşa care l-a urmat cu devotament, fiind unul din factorii determinanţi care au făcut ca Maramureşul să rămână între graniţele României. Povestea este ceva mai vastă şi nu are locul între aceste însemnări, fiind subiect de sine stătător. Iar acum se pare că Mareşalul - cum fusese poreclit în glumă şi nu chiar pe nedrept - ispăşea vina dezacordului de atunci. (Toţi actorii principali ai acelor evenimente au plătit-o într-o formă sau alta). Faţă de cine? Răspundeţi-vă singuri.

Omul fusese în casă la noi, prieten cu tatăl meu şi cu cei care riscând nebuneşte - şi cu puţin noroc, ce-i drept - au întors soarta colţului de ţară unde-mi am obârşia. A fost foarte bucuros când m-am identificat şi după primele cuvinte m-a întrebat, cam naiv aş zice:

– De ce eşti aşa slab? Nu-mi dădeam seama că e atât de evident, credeam că mă refăcusem întrucâtva. I-am relatat pe scurt despre distracţia de la Mamaia. Şi mi-a mai pus o întrebare, care mie mi se părea tot atât de naivă.

– Poţi mânca pâine? Că eu am o grămadă în cufăr. Nu pot mânca, doctorii spun că am ulcer - eu nu ştiu şi nici nu-i prea cred - dar nu pot mânca şi nici la lucru nu mă scot, că-s scutit. Dacă poţi şi dacă vrei, ia-o tu şi ţi-oi mai da în fiecare zi, că dacă nu pot s-o mănânc, nu-mi vine la îndemână să o arunc.

Aşa s-a confirmat încă odată că uneori norocul unora vine din nenorocul altora, fără ca vreunul să fi intenţionat aşa ceva. Şi având eu o capacitate de refacere foarte bună, mulţumită străbunilor mei păcurari şi plugari, în cele două-trei săptămâni până l-au mutat pe „Mareşal” în altă parte, mi-am refăcut fizicul, aducându-l la parametri mai apropiaţi de normalitate. Atunci am înţeles ce însemnează normalitate, după ce dădusem de „cel afurisit” prin intermediul direct al lui Cori Gherman. Şi, indirect, şi al altora…Anticipez că nu vreau să uit! Peste ceva mai mult de un deceniu, l-am revăzut pe Mihali Găvrilă Ştrifundă „Mareşalul”, plimbându-se cu alţii în curtea închisorii din Satu Mare. L-am recunoscut şi am regretat că a căzut şi peste el blestemul celui de al doilea mare val de arestări. Mai târziu am aflat cu tristeţe că de data asta nu a supravieţuit.*Apoi, parte dintre noi, completaţi cu alţii culeşi de prin uriaşa colonie - 12-14.000 în medie dintre care cca. 4000 politici -, am format o brigadă de descărcări manuale, avându-l tot pe Smokov la cârmă. Vara-şi intrase pe deplin în drepturi, praful domina atmosfera -s au ce o fi fost -, iar noi alternam schimbul doi cu schimbul trei, intrând în rutina locului şi readaptându-ne.***Tot căutând în jur cu nestăvilită curiozitate, mai ales figuri tinere cu care eram mult mai familiarizat, am remarcat un om care nu era chiar tânăr din generaţia mea, doar cu ceva-ceva mai matur, statură mijlocie, robust, total neglijent în ceea ce priveşte aspectul exterior, uşor adus de spate şi - în aparenţă - total nepăsător faţă de tot ce se întâmplă în jur. Părea că trăieşte într-o lume numai a lui, undeva în afara cadrului în care ne găseam. Se mişca cu economie, nefăcând niciun efort în afara celui strict indispensabil.

Pe figura sa stăruia surâsul enigmatic şi înţelept al omului care ştie multe. Prea multe!

Oricât eram de curios prin fire, evitam să abordez pe cineva doar aşa, să mă aflu în treabă, lăsând ca aceasta să se petreacă - dacă se petrece - de la sine. Aşa s-a şi petrecut.

Domnul Nicolae Călinescu (foto) - al cărui nume l-am aflat de la alţii, care-l priveau cu un fel de condescendenţă nejustificată - poate fiindcă era atât de rezervat -, m-a întrebat cu acelaşi surâs enigmatic, de unde veneam. I-am spus şi a vrut să afle şi din ce brigadă şi cine mi-a fost brigadier. L-am informat exact şi fără să mă pierd în detalii. (Codarcea nu conta).

– Cori Gherman… a repetat gânditor d-l Călinescu, el mi-a aranjat ochiul. Şi mi-a arătat unul din ochii lui - acum nu mai ştiu care - şi aşa m-am dumirit de ce mi se păruse şi înainte că ceva nu era în ordine, dar nu ştiam ce şi nici nu mi-am bătut capul, considerând că nu-i treaba mea. Acum, uitându-mă mai atent, mi-am dat seama că ceva nu funcţionează normal, ceva era în neregulă, dar numai dacă priveai atent.

– Cum aşa? am sărit ca ars, după mai vechi năravuri. Când, cum şi de ce? Nu pricepeam în ruptul capului. Eram atât de departe de incredibila realitate!... - La Piteşti. Cu catarama de la centură.

Spunea asta, ca şi cum ar fi fost vorba despre cel mai divers dintre faptele diverse. Iar eu pricepeam şi mai puţin, dacă e posibil aşa ceva.

– Nu ştii ce s-a petrecut acolo? Nu-i de mirare, ştiu doar cei care au trecut pe acolo şi aceştia nu vorbesc. Şi, Cori cum s-a purtat cu voi?

I-am relatat fără să exagerez şi fără să diminuez, traseul străbătut sub oblăduirea lui Cori Gherman. Eram năucit, simţeam că erau nişte taine de care eram complet străin, că se petrecuseră în jurul nostru nişte fapte pe care nu le sesizasem şi nu le înţelegeam. Domnul Călinescu surâdea, cumva compătimitor.

– Cred că eşti destul de norocos. Nici nu bănuieşti de ce ai scăpat!

De ce, Doamne, am scăpat? Că mai rău decât a fost nu-mi imaginam!

Eram foarte atras de omul acesta, - fără să mă întreb de ce - care vădea o inteligenţă absolut deosebită, domol la vorbă, deşi oltean de meserie, distins în exprimare, fără nimic ostentativ; oricum, era evident că nu-i pasă de părerile celorlalţi, a nimănui din lumea aceasta, de fapt. Era de presupus că fusese student, dar de data asta - surâzând cu tristeţe şi autoironie - a precizat că, doar din dorinţa de a fi împreună cu tineretul studios al acestei ţări, s-a declarat student şi astfel a ajuns la Piteşti. Dorinţă împlinită. Nici acum nu ştiu dacă era sau nu student în momentul arestării. Ar fi putut fi orice! Am realizat repede că nivelul intelectual al d-lui. Călinescu era mult superior unui licenţiat - să zicem -, era ceea ce mai târziu am încadrat în categoria definită de noi ca enciclopedie ambulantă. Asta după ce pe parcurs am mai descoperit câţiva - nu foarte mulţi - de aceeaşi factură, însetaţi de cunoaştere, care absorbeau orice ei nu ştiau, fără să fie pe deplin satisfăcţi vreodată. Mulţi s-au perfecţionat prin puşcării în domeniul sau domeniile care-i interesau, dar ăştia înghiţeau tot, de la filozofie, la fizica nucleară.

Era pentru mine o încântare să-l ascult, concomitent năucit, simţindu-mi inferioritatea şi puţinătatea cunoştinţelor, deşi d-l. Călinescu nu făcea nimic ca să mă simt astfel. El însuşi părea că nu dă doi bani pe propria-i persoană şi aceasta fără urmă de fariseism: aşa era d-lui. În mod firesc îmi devenise drag şi se pare că mă bucuram şi eu de simpatia d-lui, mă simţeam bine în preajma-i. Presupun că şi eu am fost analizat şi e foarte probabil că s-a amuzat în sinea d-lui. de temperamentul meu de cocoş gata de harţă, care eram atunci. Apoi, într-o zi a început să-mi spună.

Totul, fără patimă, fără ură, fără părtinire, fără cea mai neînsemnată ranchiună. Părea total detaşat,ca şi cum nu d-lui. ar fi trecut prin focuri, ci ar fi fost doar un martor neutru care, de la distanţă şi bine protejat, ar fi privit ororile care, doar povestite, îmi făceau pielea de găină. Dar omul acesta trecuse el însuşi prin orori şi ceea ce m-a uimit, după ce am început să înţeleg câte ceva, - nimeni nu poate înţelege totul, în afara celor ce au trecut prin acel iad -, era faptul că trecuse neatins psihic. Era un om întreg la minte, perfect echilibrat, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Şi relata ca un reporter desăvârşit în meserie, obiectiv şi detaşat.

Aşa am realizat - înfiorându-mă - pe lângă ce pericol trecuserăm. Ce ar fi putut deveni „vizitele” de la 13-14 dacă planurile cuiva - sunt convins că existau aceste planuri - apucau să se îndeplinească. Mă întreb şi astăzi dacă Cori a pus ceva la cale, sau el a făcut ce a făcut cu viclenie şi abilitate de scamator şi ne-a salvat de belea. Ştiu că el a fost autorul dispersării brigăzii 32, că a fost uşurat că a scăpat de noi. (Sentimentul era reciproc). Am aflat că el fusese unul dintre cei mai feroci torţionari la Piteşti, dar că loviturile lui spectaculoase erau mult mai puţin devastatoare ca ale altor medicinişti, aceştia fiind cei mai periculoşi, prin precizia cu care loveau unde durea mai crâncen. Iar Cori avea şi rolul de a-i recupera pe cei mai deterioraţi în bătăile de o sălbăticie indescriptibilă, treabă executată cu eficienţă şi cu - ceea ce pare de necrezut - duioşia unei mame sau surori. Personaj contradictoriu şi indescifrabil.

Tot ce mi-a relatat d-l. Călinescu atunci avea să mi se confirme mai târziu sau foarte târziu şi de către alţii, care au avut tăria să le spună şi nimic din ceea ce am aflat de la aceştia nu contrazicea nici cu o iotă ceea ce am aflat atunci. Şi, parţial, am înţeles.

Iar când alţii mi-au vorbit despre d-l. Călinescu, o făceau cu nedisimulată uimire: omul acesta nu a cedat nimic! Era dintre cei extrem de puţini care au ţinut la tortură fără să cedeze, timp în aparenţă fără sfârşit, crâmpei de eternitate în iadul dezlănţuit de oameni contra oameni. În cele din urmă, ceea ce pare să-l fi salvat, a fost faptul că l-au considerat nebun. Se consideră probabil că trecuse peste toate limitele de rezistenţă cunoscute de Eugen Ţurcanu şi ciracii lui. Concluzia salvatoare pentru prietenul meu mai mare a fost:

– Clar! Este nebun! Şi cu asta gata şi punct!

Asta mi-au spus-o alţii. Dar în ce priveşte nebunia, s-au păcălit straşnic!

Tot de la alţii am aflat şi alte detalii din biografia acestui om de excepţie. Era un vechi client al puşcăriilor încă de pe vremea „bunului mareşal” şi a beneficiat de privilegiul de „a fi reabilitat post-mortem”. Fiind instruit în cadrul batalioanelor de la Sărata, a făcut războiul într-o asemenea unitate. Se ştie cât de slabe erau şansele de supravieţuire în aceste unităţi. Nu ştiu de câte ori a fost rănit, dar a scăpat de reabilitarea antonesciană, s-a întors mereu la unitate, luând-o de unde o lăsase. În cele din urmă a căzut prizonier la sovietici.

Dintr-un lagăr provizoriu din spatele frontului şi-a făcut datoria de soldat şi a şters-o cu primul prilej. Şi haida-haida către casă, adică spre unitate. Era în primăvara lui 1944 şi a fost nevoit să traverseze Nistrul care tocmai se dezgheţa, din sloi în sloi. A reuşit. Ajuns la unitatea sa, drept recompensă a fost retrimis pe front. Din nou rănit, armistiţiul l-a prins în spital, dar refăcut, a trebuit să se distreze şi pe Frontul de Vest. Din nou rănit, îşi încheie cariera de războinic în spital. După ceva vreme, din nou la puşcărie, unde am avut şansa şi onoarea să-l cunosc.

Ceea ce am aflat atunci de la d-l. Călinescu a provocat în mintea mea o adevărată revoluţie.

Am început prin a privi totul cu o altă înţelegere.

Intransigenţa faţă de cei ce nu erau ca mine s-a transformat în dorinţa de a-i înţelege şi mai târziu,când schimbările care se tot făceau m-au adus în preajma unora care trecuseră prin reeducarea studenţească - faţă de care cea de la Târgşor părea o glumă - să-i privesc altfel şi când mi s-a oferit prilejul, să le întind o mână, oferindu-le o fărâmă de speranţă acestor desnădăjduiţi, mutilaţi sufleteşte şi adesea şi cu tare fizice.

L-am văzut odată la duş pe d-l. Călinescu şi m-am îngrozit: de la ceafă la genunchi cicatricele oribile se suprapuneau şi nu era mod de a distinge rănile războiului de acelea ale Piteştiului. Cum a supravieţuit?

Mai apoi, ajunşi prin brigăzi diferite, ne mai întâlneam din când în când şi la întrebarea mea formală: - Ce mai faceţi D-le. Călinescu?, cu acelaşi surâs pe care nu-l voi uita niciodată răspundea: - M-am lăsat copleşit de mizerie şi jeg!...

(va urma)

Ion Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: 21 septembrie 1939

Fraţii Cezar şi Traian Popescu, fii ai unei mame de fier

21 septembrie 1939, ora 14...Echipa „Răzbunătorilor” îl împuşca mortal pe Armand Călinescu, prim-ministrul României, „împlinind o necesitate dureroasă”, după avea să rostească avocatul Miti Dumitrescu, şeful echipei. Călinescu însângerase pentru veşnicie istoria şi memoria neamului prin asasinarea Căpitanului, a Decemvirilor, a Nicadorilor, a Nicoletei Nicolescu etc, şi plănuia, cu ajutorul agenţilor infiltraţi în Mişcare, asasinarea integrală a legionarilor din lagăre...Între cei 9 legionari ai echipei Miti Dumitrescu s-au aflat şi doi fraţi: Cezar şi Traian Popescu. Intraţi în Legiune la începutul anilor ’30 (împreună cu frăţiorul lor mai mic, Gabriel), fii ai Prahovei, fraţii Popescu erau studenţi la Bucureşti, Cezar studia Medicina, Traian studia Dreptul. Prigoana cea Mare a regelui Carol îi găseşte în plină activitate. Sunt căutaţi pentru a fi „reţinuţi” şi trimişi în lagăr. Cezar acţionează la Bucureşti alături de Miti Dumitrescu şi de locotenentul Nae Dumitrescu (cel care proiectase aruncătoarele de flăcări, mort în februarie 1939 în explozia de pe str. Căpitan Oarcă etc). După moartea lui Nae Dumitrescu, Miti Dumitrescu pleacă în Germania pentru a se încredinţa asupra morţii Căpitanului. Îi predă lui Cezar o cantitate de armament pe care o procurase pentru acţiunea cu aruncătoarele de flăcări, acum compromisă. 17 septembrie 1939…Miti revine la Bucureşti şi ia contact imediat cu Cezar Popescu care îi destăinuie faptul că a format deja o echipă pentru pedepsirea lui Armand Călinescu. Miti Dumitrescu, care între timp aflase crudul adevăr asupra morţii Căpitanului şi venise în ţară numai pentru a face dreptate, se ataşează planului lui Cezar Popescu. Acesta avea pregătită o echipă de 6 legionari prahoveni din care făcea parte şi fratele său, Traian. Planul se coturează mai exact odată cu implicarea lui Miti Dumitrescu. Cu banii primiţi de la acesta, Cezar cumpără un automobil care va fi folosit în ambuscada pregătită pentru Călinescu. Planul decurge conform celor stabilite, premierul cade asasinat aşa cum la rândul său asasinase fără bază legală şi morală atâţia fii ai neamului. Cei 6 legionari care au participat direct la actul pedepsirii, merg la Radio pentru a-şi anunţa fapta şi pentru a se preda. Ştiau că asta înseamnă moartea lor pe care şi-a asumaseră de la început. La Radio reuşesc să intre cu dificultate. Traian Popescu ajunge la microfon şi strigă „Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat azi de o echipă de legionari”. Agenţii de la Radio intervin promt, cei 6 aruncă armele şi se predau. 21 septembrie 1939, ora 23 şi câteva minute...După torturi cumplite, Dumitru (Miti) Dumitrescu, Ion Ionescu, Ion Moldoveanu, Cezar Popescu, Traian Popescu, Marin Stănciulescu, Ion Vasiliu, cad seceraţi de gloanţele jandarmilor, pe locul în care Armand Călinescu îşi platise trădarea cu 10 ore înainte. Lor li se adaugă Ovidiu Isaia, ridicat din spital în stare gravă şi executat alături de camarazi. Al nouălea, Gheorghe Paraschivescu (care fusese împuşcat mortal în cursul după-amiezii), este adus şi aşezat lângă ceilalţi 8 legionari. Trupurile lor rămân expuse timp de 3 zile pe locul asasinatului (podul Sfântul Elefterie) sub o pancardă infamă: „Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de ţară”. Timp de 3 zile populaţia a fost obligată să vină să vadă macabrul spectacol. Nu a fost îngăduit nimănui să se apropie de ei, să le mângâie fruntea, să le aprindă o lumânare, să le rostească o slujbă creştinească. La capătul celor 3 zile de batjocorire, cele 9 trupuri au fost duse la crematoriu unde au fost incinerate împreună cu trupul comandantului legionar Victor Dragomirescu. 22 septembrie 1940Comandantul Horia Sima proclamă ziua de 22 septembrie drept Ziua Eroilor şi Martirilor Legionari. La un an de la odiosul asasinat, România Legionară cinstea pe cei 9 prahoveni. În dimineaţa zilei, legionarii pornesc de la sediul din Gutemberg către Podul Elefterie, în frunte cu Comandantul lor. Are loc o scurtă pomenire şi se intonează Cântecul Legionarului Căzut. Aici, pe locul asasinatului, privegheau acum 9 lumânări aprinse în mijlocul unui careu cu flori. Asupra celor 9 flăcări se aplecau mamele celor asasinaţi - cărora regele Carol nu le furase doar copii, ci şi mormântul lor - le stropeau cu lacrimi, le prohodeau fumul ce se înălţa sus, către sufletele fiilor lor.

Între ele se afla şi mama fraţilor Popescu. Neclintită că o stâncă, fără lacrimi pe faţă, această mamă îl priveşte drept în ochi pe Horia Sima şi-i supune cu mândrie: „Mai am un băiat şi dacă este nevoie, îl sacrific şi pe el pentru Neam şi Legiune!”... Nu cunoaştem numele acestei mame, dar el ar trebui să stea la loc de cinste în sinaxarul demnităţii româneşti. Impresionat adânc de cuvintele şi de eroismul acestei mame, Horia Sima avea să noteze mai târziu în memoriile sale: „M-am cutremurat. Ferice de poporul care are astfel de mame! În veci nu va pieri! O, Prahova, ţinut binecuvântat! O, leagăn de eroi!” 27 septembrie 1940Fraţii Popescu, alături de toţi camarazii asasinaţi la Bucureşti şi cei deshumaţi din Vaslui, sunt înmormântaţi în Cimitirul Legionar de la Predeal, în umbra Mănăstirii Sfântul Nicolae. Cenuşa lor fusese de curând recuperată din blestematul pântec al Crematoriului. Datorită eforturilor neobosite ale soţiei lui Nae Dumitrescu (şi el incinerat la Crematoriu), legionarii au putut descoperi rămăşiţele pământeşti ale tuturor camarazilor incineraţi în 1939 şi au putut să le facă creştineasca rânduială, redându-i pământului în glas pios de rugăciune. Un merit deosebit pe care nădăjduim că Dumnezeu i l-a socotit înmiit, a avut Ion Cerchez, mecanicul cuptorului de la crematoriu care declara în septembrie 1940:„În anul trecut, mi se pare în seara de 22 Septembrie, au fost aduse zece cadavre cu maşina Societăţii (n.n. e vorba despre Societatea Cenuşa, proprietara Crematoriului), spunându-se că sunt cei ce l-au asasinat pe Armand Călinescu. Incinerarea s-a făcut fără participarea noastră şi în prezenţa unui domn colonel şi a mai multor civili. Cine au fost nu ştiu nici azi. Cenuşa am scos-o eu dimineaţa, fiindcă incinerarea a durat până la 6 în zori şi am pus-o într-o lădiţă, lădiţa aceea de colo, pe care apoi am ascuns-o într-un colţ din subsolul cuptorului. A stat acolo mai mult de şase luni. Mi s-a spus s-o arunc pe câmp. Astă primăvară am luat lădiţa şi în loc s-o arunc pe câmp, am îngropat-o în colţul crematoriului...” Cadavrele nu au fost aduse în 22 septembrie, ci câteva zile mai târziu, iar cel de-al 10-lea trup menţionat de Cerchez este al lui Victor Dragomirescu.

Cenuşa celor 10 a fost aşezată în aceeaşi urnă şi reînhumată la Predeal într-o casetă de piatră purtând simbolul sfintei cruci şi al gărzii legionare. Aici, la Predeal, mama fraţilor Popescu dimpreună cu toate mamele, soţiile, familiile şi camarazii celor asasinaţi le-au putut îmbrăţişa mormintele, le-au putut uda cu lacrimi şi învălui în fum de tămâie ca pe seminţe ale neamului din care stăteau să răsară alte şi alte generaţii de eroi legionari.

An după an, şi noi cei de azi facem acelaşi lucru în faţa Monumentului Legionar de la Predeal. Şi după rânduiala stabilită de Horia Sima, oamgiem ziua de 22 septembrie ca Ziua a Eroilor şi Martirilor Legionari.

Cezar şi Traian Popescu - PREZENT! În veci să le fie pomenirea, alături de maica lor.

Toţi camarazii căzuţi în Prigoana cea Mare - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: 21 septembrie 1939

Scrisoarea echipei Miti Dumitrescu

Camarazi, toţi aceia în care arde ca o flacără sfântă credinţa legionară. Toţi aceia care se zbuciumă şi stau copleşiţi de povara tragediei în care se zbate Neamul Românesc. Toţi aceia care vor purta până la moarte neîntinată credinţa şi onoarea. Să ştie:Am fost învăţaţi să credem neclintiţi că o adevărată schimbare pentru ţara aceasta nu va porni decât de la prefacerea sufletului românesc. Acest suflet trebuie curăţat de tot ceea ce necinstea, necredinţa, laşitatea şi meschinăria a sădit în el. Acesta este ogorul în care vor lupta cu înverşunare sfântă legionarii viitorului românesc. Această este împiedicată şi îndepărtată astăzi - un val de oroare şi de groază s-a aşternut pe neamul acesta.

Ne-am hotărât să pedepsim! Din dragoste adâncă faţă de acest pământ, frământat de sângele atâtor martiri, din dragoste pentru neamul acesta, vom încerca să rupem o frântură din trupul uriaş al viermelui conducător care roade fiinţa neamului. Violenţa în sine nu schimbă nimic, dar ea este de o dureroasă necesitate. Vrem numai atât, ca prin violenţa noastră să trezim neamul românesc.

Camarazi, ştiţi că legionarul priveşte cu pieptul deschis urmarea faptelor sale. El răspunde. Vom răspunde şi noi. Oricare ar fi judecata pe care istoria o va face asupra noastră, nu trebuie să uitaţi că am plătit cu sângele şi sufletul nostru credinţa noastră.

Camarazi, priviţi cu încredere viitorul. Nu uitaţi că neamul românesc are o misiune sădită în el de Dumnezeu şi că există o linie de onoare a neamului. Pe cerul întunecat care priveghează neamul, se desprind literele de foc ale Căpitanului: “Dragi camarazi, vouă, celor care aţi fost huliţi sau martirizaţi, vă pot aduce vestea, care doresc să treacă dincolo de valoarea şubredă a unei fraze oratorice ocazionale: în curând vom birui. În faţa coloanelor voastre, vor cădea toţi asupritorii noştri. Să-i iertaţi pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinţa voastră în neamul românesc, nu-i veţi ierta. Să nu confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta pe cei care v-au făcut vouă rău, cu dreptul şi datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au trădat şi pe cei ce şi-au asumat răspunderea de a i se împotrivi. Să nu uitaţi că săbiile pe care le-aţi încins sunt ale neamului. În numele lui, deci, veţi pedepsi cu ele: necruţători şi neiertători. Astfel şi numai astfel, veţi pregăti un viitor sănătos acestei naţiuni.”Camarazi! Dumnezeu şi neamul să primească jertfa noastră.

Miti Dumitrescu (avocat în procesul Căpitanului)

Ion Ionescu (student)

Ovidiu Isaia (fotograf)

Ion Moldoveanu (student)

Gheorghe Paraschivescu (student)

Cezar Popescu (student)

Marin Stănciulescu (mecanic)

Traian Popescu (student)

Ion Vasiliu (desenator)

 

2 mărturii

La această dată eram elev în clasa a şasea a Liceului M. Kogălniceanu din Vaslui. O zi frumoasă de toamnă. Dimineaţă, când m-am sculat să merg la şcoală, am auzit rafale de mitralieră şi muzică militară cântând. I-am spus rudei la care stăteam în gazdă: „Ce le-a venit militarilor să facă trageri cu muzică?” Am plecat spre liceu şi când am ajuns, o mare agitaţie cuprinsese pe toţi elevii. Se zvonise că la fosta Şcoală Normală, transformată în lagăr, au fost asasinaţi legionarii internaţi. Nu s-au mai ţinut cursurile şi toţi elevii au alergat la locul indicat. În fosta şcoală erau internaţi sute de legionari fără nicio sentinţă judecătorească. Arestările abuzive erau la ordinea zilei pe tot cuprinsul ţării, la care se adăugau schingiuirile şi chiar asasinatele comise de către organele de represiune.

Ajuns acolo, am fost şocat de un „spectacol” lugubru. 32 de legionari fuseseră scoşi din lagăr, sub pretextul transferării la o altă închisoare. Legaţi unii de alţii cu funie comună, la depăşirea perimetrului lagărului au fost întâmpinaţi cu rafale de mitralieră acoperite de muzică militară, pentru a nu se auzi vaietele victimelor. Mitraliera mânuită voluntar de către sublocotenentul de jandarmi Cinghiţă Traian îşi revărsa plumbii ucigaşi asupra victimelor. La „spectacol” asistaseră prefectul judeţului şi primarul oraşului. Lui Teodor Tudose gloanţele i-au tăiat mâinile. Simţindu-se dezlegat din legătura comună, a mai avut puterea să fugă, dar din urmă l-au ajuns călăii; aceştia îl împuşcară din nou, după care îl aruncară peste celelalte cadavre.„Spectacolul” era mai mult decât înspăimântător. Înşirate unul după altul, de-a lungul şoselei din faţa lagărului, descoperite la locul unde pătrunseseră gloanţele, cadavrele tinere aveau la căpătâi inscripţia: „Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de ţară!” În alt loc, la marginea oraşului, a fost asasinat funcţionarul Gheorghe Volocaru, dintr-o comună din apropierea oraşului. Era cea de-a treizeci şi treia victimă a masacrului.

O adâncă tristeţe se citea pe feţele celor prezenţi. În întreg oraşul se instalase o atmosferă de doliu. Numai o anumită minoritate se bucura de „spectacol”. Cine erau victimele? Dintre cei 33 asasinaţi, 20 erau studenţi, 5 erau avocaţi, iar restul erau de diferite profesiuni. Au căzut victime oameni de o mare valoare, atât morală, cât şi profesională. Dacă ar fi să enumerăm numai pe Traian Clime, poetul Valeriu Cârdu, avocat Victor Puiu Gârcineanu şi ar fi de ajuns să ne dăm seama de pierderile suferite, în ultimă instanţă, de ţara însăşi. Ulterior, trupurile celor ucişi au fost aruncate într-o groapă comună de la marginea cimitirului, peste care a fost aruncată o cantitate de var.

Atunci mi-am pus anumite întrebări, cărora le-am găsit răspunsul trăind în spiritul aceluiaşi crez pentru care se jertfiseră cei ce zăceau morţi la marginea drumului. Viaţa mea intra pe un nou făgaş.

Exact la un an după această oribilă crimă am asistat la deshumarea cadavrelor şi la identificarea lor de către familiile îndoliate. Sicriele plumbuite au fost transportate la gară în 13 care trase de boi, pavoazate cu cetină de brad şi drapelul tricolor, şi duse la cimitirul din Predeal, unde au fost reînhumate cu slujbă religioasă şi onorurile cuvenite martirilor neamului.

În noaptea de 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi, fără nicio sentinţă judecătorească, 253 legionari. În afară de cei împuşcaţi în lagăre au căzut victime de la 1, la 4 legionari, în fiecare judeţ. Expuşi în pieţele publice, au fost lăsaţi trei zile cu placarde pe care era scris: „Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de ţară!”Măcelul a revoltat întreaga opinie publică românească şi, în urma revoluţiei legionare din 3-6 septembrie 1940, regele ucigaş a pierdut tronul şi a fost obligat să părăsească ţara.

Aristide Lefa, Permanenţe, An VI. nr. 9 - septembrie 2003

Eram elev al Liceului Dinicu Golescu, în clasa a II-a, când am auzit de împuşcarea fără judecată (din ordinul regelui Carol II) a unui număr de 253 legionari, câte unul, doi, trei sau patru pentru fiecare judeţ, în timp ce alţi legionari erau executaţi în lagărele de la Miercurea Ciuc (44) şi Vaslui (32), precum şi la Spitalul Militar din Braşov (7), la Penitenciarul din Râmnicu Sărat (13) şi Bucureşti (10). La Câmpulung Muscel, unde se afla liceul Dinicu Golescu, a fost împuşcat avocatul Nelu Crasan - al cărui nume a apărut greşit Nerasan - de la Nelu, primele două litere, şi Crasan, ultimele cinci. Avocatul Nelu Crasan a fost ucis din ordinul prefectului Velcescu. Trupul lui a fost aruncat pe Drumul Măţăului, unde noi, Frăţiorii de Cruce, l-am văzut. A fost înmormântat la Cimitirul Apa Sărată de lângă Câmpulung. Este o datorie sfântă de a-l păstra în rugăciunile noastre pe numele său adevărat.

Nelu Crasan! Prezent!

Petre-Grigore Anastasis, Permanenţe, An VII. Nr. 9 - septembrie 2004

 

divider



La División Azul (12) Decembrie 1941- Retragerea pe malul occidental al Voljovului

Decembrie 1941 avea să se dovedească a fi o lună teribilă pentru spanioli. Unul dintre motive îl vor constitui temperaturile scăzute: între -15 şi -35 de grade Celsius, celălalt: numeroasele atacuri inamice. Scurta vizită a generalului Moscardo, eroul Alcazarului din Toledo (între 29 noiembrie şi 2 decembrie), cu toată mediatizarea ei, a reuşit prea puţin să-i consoleze.

Armata Roşie se organiza spre a lansa o puternică ofensivă de-a lungul întregului front, avându-şi centrul de greutate în Moscova, care urma să înceapă pe dată de 5, deşi în 24 noiembrie Stalin ordonase expres trupelor ce se aflau în faţa Tijvinului să distrugă efectivele nemţeşti ce se găseau stabilite acolo, înainte de această dată. Meretskov, la comanda Armatei a 4-a trebuia să anihileze avangarda germană situată în vârful unghiului. În timp ce Armatele 52 şi 54 ale lui Klykov, dinspre sud, trebuiau să atace poziţiile slăbite de pe flancurile germane, pentru a reuşi ocuparea celor două puncte de trecere spre malul vestic al Voljovului: Kusin şi Grusin, tăind astfel orice posibilitate de retragere. Însă pe germani nu acest lucru îi îngrijora. Pe generalii Busch şi von Chappuis (în al cărui corp de armata erau încadraţi spaniolii) îi obseda Novgorod. Liniile sovietice se găseau la o aruncătură de băţ de cea dintâi fostă capitală rusă şi prin ea trecea şoseaua Moscova-Leningrad. Dacă ocupau oraşul, dispuneau de această cale şi de linia ferată până în Chudov- cele două coloane vertebrale ale logisticii Armatei a 16-a, în sectorul Voljov. Novgorod era apărată de spanioli, dar din cele unsprezece batalioane (nouă încadrate în regimente, plus Rezerva 250 şi Grupul de Cercetare 250), patru erau absorbite de capul de pod împreună cu alte două companii împrăştiate, sarcina apărării Novgorodului rămânând celor cinci batalioane rămase.

Armata a 4-a sovietică atacă cu furie Tijvinul. Acelaşi lucru l-a făcut Armata 54, înscriindu-şi o importantă victorie în ziua de 3 decembrie, distrugând o bună parte a Diviziei 25 germane, care, până în acel moment, asediase oraşul Voljov în flancul nordic al cotului râului. În flancul vestic, Armata 52 a lui Klykov, nu se va lăsa mai prejos. Capul de pod spaniol va avea parte de o atenţie specială. Artileria şi aviaţia sovietică şi-au început activitatea pe dată de 2, măcinând Possad, Otenski şi Shevelevo şi continuând cu aceste atacuri pe durata zilelor ce au urmat.

În data de 3, în plină zi, a fost lansat un puternic atac asupra Nikitkinului (respins) şi începând cu noaptea de 3 spre 4 atacul a devenit general: asupra Tigodei (cu ideea de a atinge Sitno), din nou împotriva Nikitkinului (ambele sate erau apărate de către Bt. 3/263), împotriva Muravevskaiei (apărată de către Batalionul de Rezervă 250), asupra Possad (unde Garcia Rebull continua la cârma unei forţe mixte), împotriva Otenski (Bt. 2/269) şi inclusiv asupra Shevelevo. Deplasarea forţelor pentru a ataca aceste două enclave a presupus un marş extrem de dur prin păduri, aceasta demonstrând faptul că inamicul pregătise conştiincios această ofensivă generală. Cu toate acestea, a fost respinsă. În Otenski, unde niciodată până atunci nu au avut loc atacuri de acest nivel, inamicul a fost respins chiar dintre zidurile mănăstiirii. Despre duritatea acestor atacuri din jurul Nikitkinului dădeau mărturie cele 300 de cadavre ale sovieticilor, rămase pe câmp, dar, fără îndoială, Possad a avut cel mai mult de suferit. După ce şi-a retras infantería, inamicul a continuat să-l macine cu artileria. Bombardamentele s-au repetat pe durata întregii zile următoare, scăzând în schimb presiunea asupra localităţilor Otenski şi Shevelevo, deoarece după eşecul incursiunii din ziua anterioară, inamicul n-a mai avut timp pentru a realiza dificila pătrundere, traversând pădurile. Deşi toate atacurile erau realizate de către Divizia 35 Puşcaşi, asupra Posadului s-a acţionat şi cu blindate ale Diviziei a 3-a, şoseaua care traversa localitatea permiţând deplasarea lor până acolo. Chiar şi aşa, atacul sovietic a eşuat. Pentru a treia zi consecutiv, în 6 decembrie, sovieticii au atacat din nou Possad şi Nikitkino. Otenski, de asemenea, a fost atacat cu forţă de către aviaţie şi artilerie. Cu toate acestea, spaniolii nu se clinteau de pe poziţii, însă numărul pierderilor devenea extrem de ridicat. Era nevoie urgentă de sprijin german. În mod excepţional, Luftwaffe lansase în ziua de 5 un atac asupra inamicului care asedia Possad. Când s-a solicitat însă trimiterea de trupe germane, răspunsul a fost categoric: nu există nicio rezervă disponibilă. Spaniolii au căutat să mai adune de pe unde se putea combatanţi. Personalul însărcinat cu îngrijirea cailor în unităţile de artilerie au fost grupaţi în plutoane pentru a acţiona ca infanterişti. Cu personal de la Cartierul General s-a format din nou o companie şi a fost retrimisă la Shevelevo. Unităţi care luptaseră la capul de pod şi se refăceau pe malul occidental (precum Bat. 1/269 şi Comp. 11/269) au fost deplasate din nou în zonele aflate în pericol, însă de la forţele care protejau Novgorodul n-au putut fi scoase decât câteva plutoane de infanterie din regimentele 262 şi 263. În această zi de 5 decembrie Armata Roşie i-a expulzat pe nemţi dintr-o localitate similară Possadului: Nekrasov. Forma parte din perimetrul defensiv Bolshoi Vishera şi se afla chiar pe ruta dintre Possad şi această localitate. Cu alte cuvinte, sovieticii reuşiseră să strângă cercul în jurul localităţii Bolshoi Vishera, chiar dacă spaniolii nu le cedaseră pasul prin Possad. Apărarea acestui punct îşi pierduse acum importanţa strategică.

Generalii Busch şi von Chappuis s-au văzut nevoiţi să admită necesitatea ca spaniolii să fie retraşi şi pe data de 7 au emis acest ordin. În ce-l privea pe Muñoz Grandes, acesta anticipase primirea ordinului, astfel încât erau date toate instrucţiunile retagerii, în momentul sosirii comunicării. În Possad, ruşii continuau să atace cu înverşunare. Ultimul asalt s-a produs la orele 19, din data de 7 decembrie. Ca o parte a planului, spaniolii au reacţionat printr-un contraatac şi în timp ce inamicul se retrăgea pentru a se recupera, la orele 21.00, garnizoana din Possad iniţia retragerea spre Shevelevo, adunând în pasul său elementele micilor poziţii defensive care jalonau ruta şi bineînţeles pe cele ce se aflau în mănăstirea din Otenski. Singurul ajutor german pentru operaţiunea de retragere l-au reprezentat două companii ale Batalionului de Pontonieri 26 care întărea Schevelevul. Acestea au rămas sub comandă spaniolă şi în localitate a fost desfăşurat un pluton din Grupul Antiaerian uşor german 92.Deşi a trebuit abandonat materialul mai greu, retragerea a fost un adevărat succes, realizandu-se fără ca sovieticii să prindă de veste de executarea ei. La fel s-au petrecut lucrurile şi în celălalt sector. Garnizoanele spaniole din Nikitkin, Muravevskai şi Tigoda s-au retras în ordine şi fără probleme, de-a lungul zilei de

8. Mici detaşamente spaniole au rămas în Shevelevo, Russa şi în numita Posicion Navarro (primul loc cucerit de spanioli pe malul occidental).

Odată reîntorşi pe malul de vest al Voljovului, au urmat câteva zile de odihnă. Comandamentul spaniol se încredea în capacitatea sa de a apăra insula Voljovului şi perimetrul oriental al oraşului. Lungul sector al Lacului Ilmen preocupa, deoarece se afla neprotejat, existând doar mici detaşamente de acoperire ale Grupului de Cercetare şi ale recentei create Companii de Schiori 250. Acum, când lacul era îngheţat pe de-a-ntregul, germanii ordonaseră extinderea răspunderii mai înspre sud, până la vărsarea râului Verlasha.

Bibliografie: Españoles contra Stalin - La Division Azul en El Frente de Voljov (Octubre de 1941- Agosto de 1942) - Carlos Caballero Jurado

Călin Gabor 

divider



Flori de aur din Maramureş (52)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)„Eram la Bucureşti, în vara lui 1971, fericit că promovasem examenele de traducător. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. Ştiam că în 1948 a fost curierul Mişcării Legionare ce făcea legătura cu cei din Austria. Cineva l-a trădat. Era plină ţara de delatori, trădători. A fost prins la graniţă cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii.

Îl privesc... Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Îmi auzise numele la secretariat când s-a înscris. A obţinut şi el certificat, pentru limba germană. I-a fost uşor, pentru că germana era limba lui maternă. La întrebarea „Ce mai faci?”, am răspuns în grabă, după care ne-am luat rămas-bun. Toată conversaţia nu a durat decât două minute. Am redat această întâlnire pentru a înţelege urmările ei.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperative unde lucram. - Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo. Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, care au ajuns până la Minister? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi?!...”Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieşi de aici ?”. Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem - păreau a fi de la Interne - şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet. - Tov. Vişovan - mi se adresează comandantul - se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări. Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi... - Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc. - ... Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dvs. prieteni din închisoare...Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători. Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig: - Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el - absolut nimic politic! -, atunci mai bine mă împuşcaţi!! Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politi! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri. - Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne, puţin speriat şi el, căuta să mă calmeze: - Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu. Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial: - Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne... relataţi despre... Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig: - Nu ştiu nimic şi nu mai suport!! Intervine atunci cel din Bucureşti: - Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. - Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam... În ultima vreme dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate. -Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu! Am fost urmărit continuu până la Bucureşti şi acolo zi de zi pe unde treceam, iar la o întâlnire absolut întâmplătoare să fiu atât de supravegheat?!...După Revoluţia din 1989 - la câtva timp - prietenul meu Gheorghe Andreica îmi spune că s-a întâlnit la Bucureşti cu Dragoş Hoinic şi că a stabilit cu el o dată la care să-l contacteze, pentru a-i scrie memoriile. Era bine, sănătos. L-am rugat imediat să-i relateze cele întâmplate după întâlnirea noastră din 1971, dacă a fost şi el anchetat, şi să-l întrebe cum s-a putut ajunge la aceasta. După două săptămâni, Gh. Andreica

îmi spune la telefon că Dragoş Hoinic a murit… Ciudată coincidenţă… Întrebarea mea a rămas fără răspuns.

Revenind la anul 1971, dacă până atunci eram destul de prudent, după întâmplarea cu Dragoş Hoinic am devenit obsedant de suspicios.“(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (18)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Căpitanul ar fi putut totuşi să plece. La îndemnurile mele insistente, acceptase, cel puţin teoretic propunerea unei evadări. În noaptea hotărâtă, era aşteptat în casa surorii mele. De acolo soţia mea, care veghea şi ea cu nerăbdare, l-ar fi condus cu automobilul la Ţeţcani, moşia mătuşii mele Alice Rosetti (senatoare legionară) de unde unul dintre ce doi nepoţi ai ei, aviator de profesie, l-ar fi luat în zbor spre Polonia şi spre libertate. Arcziczivieski mă asigurase de mai înainte de buna primire ce-i era rezervată. Căpitanul însă nu a plecat. Nici în acea noapte, nici în zilele următoare în care alte proiecte se elaboraseră. (pag.132)

Viaţa Căpitanului fiind în evident pericol (în aprilie 1938), Mihail Sturdza organizează fuga acestuia din ţară spre Polonia, beneficiind şi de relaţiile ambasadorului Poloniei la Bucureşti, cu care Sturdza era foarte bun prieten. Ca şi majoritatea legionarilor, Sturdza ar fi făcut orice ca să salveze viaţa Căpitanului şi să-l ştie la adăpost. Tehnic era posibil, încă nu era prea târziu.

Căpitanul însă nu pleacă, rămâne în ciuda tuturor riscurilor. De ce? A fost o simplă greşeală de tactică, cu consecinţe fatale? Aşa părea la prima vedere. Sturdza este nedumerit şi îndurerat. Ultima lor discuţie însă îl va face pe Sturdza să înţeleagă caracterul mistic al deciziei, ce reflecta strălucirea şi sfinţenia sufletului Căpitanului (pag. 133).

În condiţii de pace relativă, el putea pleca într-o călătorie din care să se întoarcă după o vreme. O mai făcuse. Dar în faţa marii prigoane care se anunţa, el nu putea fugi, să stea la adăpost în timp ce legionarii săi urmau să fie masacraţi. El nu putea decât să se sacrifice, alături şi în fruntea celor care-l iubeau şi îl urmau. Omul politic operează şi cu mişcări tactice, profetul însă nu-şi poate separa destinul de cel al poporului cu care constituie un singur suflet. Pentru Căpitan, plecarea în acele condiţii ar fi constituit o dezertare. Moartea sa cuprinde şi această dimensiune tainică.

Sturdza deplânge şi atitudinea lui Miron Cristea (foto), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a acceptat să devină unealta politicii criminale a regelui Carol al doilea, girând-o din fucţia de prim - ministru. (pag. 133 şi 134)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: în revista „Axa”, 19 septembrie 1933

VASILE MARIN - PE RĂBOJ

În ziua aceasta, când la Bucureştii Noi se aşează temeinic piatra fundamentală a Casei Verzi - o dată în istoria politică a ţării - să ne dăm deoparte şi aşezaţi pe o grămadă de cărămizi frământate cu munca legionarilor noştri, să recapitulăm tihnit, toate câte ne-a fost dat să înfruntăm de la dezlănţuirea urgiei împotriva noastră. Şi, înscrustate pe răbojul acesta, să le aşezăm, în loc de pergament constitutiv, sub temelia casei care vine să încununeze fapta noastră de până acum.

Nici o greutate în evocarea evenimentelor scurse. Căci acolo unde le vom fi uitat noi, ni le vor rememora petele de sânge tânăr, neuscat încă, prin care s-a consemnat, pe tot cuprinsul pământului românesc, fiecare faptă nouă a legionarilor Gărzii de Fier. Pe drumul izbândei noastre, nu rămân zâmbete şi chiuituri, ci cununile cu ghimpi ale suferinţei. Stâlciţi la Tighina, bătuţi ca hoţii de cai la Constanţa, sfârtecaţi de baionetele ostaşilor nevinovaţi la Teiuş, goniţi cu ciomege asmuţite de politicieni criminali la Arad, încarceraţi la Alba Iulia, ferecaţi în lanţuri şi călcaţi în picioare de brutele jandarmereşti la Ilfov, martirizaţi la Vişani, prigoniţi şi întemniţaţi în tot locul de o administraţie slugarnică încălcătoare de lege, în ziua aceasta legionarii Gărzii de Fier, asceţii de 20 de ani, pionierii unei noi religii, mucenicii faptei fără răsplată, purtând hârleţul într-o mână şi mistria în cealaltă, pot privi cu mândrie în toamnă recolta însămânţărilor din primăvară.

Sămânţa a căzut în pământ bun şi a dat rod însutit. Întocmai ca în legenda meşterului Manole, care nu a pregetat să închidă în ziduri viaţa celei mai scumpe, ca să-şi poată dura opera, legionarii Gărzii de Fier, demiurgii unei lumi noi, zidesc la temelia casei lor tot ce le este mai scump, tinereţea lor, sângele lor, credinţa lor. Fiecare victorie câştigată cu preţul vieţii formează un zid, şi fiece faptă de toate zilele, o cărămidă.

Pe oasele frânte, pe suferinţele martirizaţilor, pe sângele tânăr şi cald se ridică o casă a lor, a miilor de anonimi, simbolul României de mâine.

Bătălia a fost câştigată şi casa cea nouă va fi o casă a victoriei, arcul de triumf al legiunilor verzi. Căci de pe urma urgiei, victoria nouă ne-a rămas. Şi de aci înainte nimic nu ni se mai poate opune. Au ticluit legi pentru noi şi au dictat măsuri excepţionale. Ne-au purtat prin judecăţi şi fiece hotărâre a justiţiei a însemnat o nouă biruinţă pentru noi: la tribunale, la Consiliul de Război, la Curtea de Apel.

Ne-au schingiuit şi după fiecare prigoană masele s-au întors mai vârtos către cauza noastră.

Ne-au batjocorit pentru uniformele mândriei noastre, şi acum se bat clicile politicii vechi, de la cuzişti la georgişti şi de la aceştia la naţional-ţărănişti, că să ne copieze uniformele şi modul de organizare.

Ne-au condamnat metodele de luptă, ne-au hulit spiritul cel nou şi au stropşit cu fiere prin democratice gâtlejuri, împotriva programului nostru de guvernământ. Şi acum, se trâmbiţează cu fanfare declaraţiile unui fost conducător de mase - emerit democrat - care şi-a însăilat discursul cu idei furate din ideologia noastră. Ne-au zeflemisit importanţa de azi, în discursurile lor, în foile lor, nu se vorbeşte decât de primejdia curentului nostru. Toată lumea putredă a politicianismului de ieri nu e străbătută decât de-o singură grijă: ce vrea, ce gândeşte, ce face Garda de Fier?

Iată marea noastră biruinţă. Înainte!

Zăgazurile artificiale au căzut şi năvala apelor nu mai poate fi zădărnicită. Revărsarea apelor tinereţii va inunda lumea cea veche, învăluind-o în mâlul regenerator şi dătător de roade noi. E Nilul tinereţii creatoare.

 

divider



Valoare şi cultură

„Cultura nobilă se definea, în primul rând, prin practicarea sportului, educaţia fizică ocupând locul de onoare; este vorba de pregătirea copilului pentru a disputa, după reguli, probele de atletism: alergarea, aruncarea discului şi a suliţei, săritura în lungime, lupta şi pugilatul. Artă complexă şi delicată, pentru care era necesar să primeşti lecţii de la un maestru competent, paidotribul, antrenorul de copii, care-şi oferă învăţătura pe un teren de sport, palestra, echivalentul a ceea ce este gymnasion.-ul pentru adulţi” (Istoria educaţiei în antichitate, p.80).

În Antichitate, educaţia fizică avea un rol esenţial în formarea unui tânăr, sportul nereprezentând un „simplu divertisment”, aşa cum foarte bine sublinia Henri Irenée Marrou, ci constituia „ceva foarte serios, legat de un întreg ansamblu de preocupări, igienice şi medicale, estetice şi etice în acelaşi timp” (p.189). Cultura, în ansamblul său, nu putea exclude şi această artă a corpului şi a spiritului - mens sana in corpore sano -, în măsura în care era un aspect fundamental al iniţierii în viaţa civilizată. Aşadar, cultura se sprijină pe un model paideic exemplar - paideia ca formare şi educare -, model care implică şi o bună ierarhizare a tuturor valenţelor componentelor sale.

În acest sens, vedem astăzi o adevărată răsturnare a valorilor, o mişcare prin care principiul ierarhiei şi al meritocraţiei devine inexistent într-o cultură în care abaterea de la regulă constituie normă, iar excepţia ţine loc de unitate de măsură. Este adevărat că excepţionalismul valoric trebuie apreciat de fiecare dată, mai ales la noi, unde cultura de performanţă este atât de rară, iar atunci când se produce este înlocuită rapid de pseudo modele, de pretinse repere care nu se revendică decât de la un amatorism, în cel mai bun caz, dacă nu de la o superficialitate specifică modelor culturale.

În virtutea acestei ierarhizări, s-ar putea evita multe dintre neplăcerile lumii cotidiene în privinţa aprecierii valorii şi a locului său în societate. Altfel, cum am putea înţelege doar prezentarea şi supralicitarea performanţelor sportive - nu este vorba de a diminua merite evidente, obţinute în urma unor ani îndelungaţi de muncă care se pliază pe talent - în dauna unor împliniri fecunde pentru România. Este cazul recent al tinerei pianiste Aurelia Vişovan (foto), participantă la concursul „Chopin” din Varşovia, un prestigios concurs de pian la nivel mondial, care se desfăşoară din cinci în cinci ani - aleasă în urma unei preselecţii dure, s-a calificat în primii 15 concurenţi -, eveniment trecut aproape sub tăcere de presa noastră culturală şi nu numai. Aurelia Vişovan este nepoata lui Aurel Vişovan, o personalitate a rezistenţei anticomuniste a zonei Maramureşului, o figură exemplară a elitei mărturisitoare din spaţiul recluzionar comunist. Desigur, s-ar putea obiecta că se mai pot întâmpla astfel de succese care trec total neobservate din cauza lipsei de mediatizare, priorităţile mainstream-ului fiind cu totul altele. Cu toate acestea, ierarhizarea rămâne esenţială pentru orice cultură, iar prezentarea performanţelor nu trebuie să se producă în detrimentul altora, ci în virtutea unei binemeritate scări axiologice. Principiul meritocratic, şi nu impunerea unei mode, trebuie să guverneze o bună aşezare culturală, care îşi manifestă respectul, preţuirea pentru împlinirile rodnice, cele care susţin spaţiul identitar la nivelul profunzimii sale. Doar astfel vom putea asista la un reviriment cultural în care valoarea devine singura unitate de măsură firească a dezvoltării intelectuale, cea care asigură permanenţa unei naţiuni în planul creativităţii.

Mihai Constantin 

divider



Biserica şi evreii

–reflecţii ale Papei emerit Benedict al XVI-lea-

Un articol teologic al lui Benedict al XVI-lea publicat în acest an în revista catolică „Communio” (iulie 2018) a stârnit numeroase valuri în mediile care au luat cunoştinţă de el. E vorba de textul intitulat „Gnade und Berufung ohne Reue” („Daruri şi chemare fără pocăinţă”), care face o serie de comentarii şi puneri la punct pe marginea unui document oficial al Bisericii Catolice. Dar să le luăm pe rând. În anul 1965, în cadrul Conciliului Vatican 2, s-a emis documentul „Nostra aetate”, în care raporturile Bisericii Catolice cu iudaismul au fost practic reconsiderate, în ciuda unei lucrări polemice amplu documentate, „The plot against the Church” („Conspiraţia împotriva Bisericii”), apărută cu scurt timp înainte şi semnată de un grup de ierarhi şi clerici sub pseudonimul colectiv Maurice Pinay, în care se explica foarte detaliat natura relaţiilor antagonice între creştinism şi iudaism de-a lungul secolelor. În final s-a impus aşadar linia reformistă în dauna celei conservatoare. 50 de ani mai târziu, adică în anul 2015, Comisia Pontificală pentru relaţiile cu iudaismul a emis un alt document, care poartă ca titlu un citat din Sfântul Apostol Pavel: „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom 11,29), în care s-a dorit o aprofundare teologică a noii căi deschise la Vatican 2. Ideile de bază ar fi următoarele. Întâi o respingere explicită a aşa-numitei „teorii a substituţiei”, prin aceasta înţelegându-se faptul că creştinismul s-ar fi substituit iudaismului, care astfel ar fi devenit de prisos (fundamentată pe o serie de pilde evanghelice, cum ar fi cea a lucrătorilor viei). Al doilea mesaj important al documentului este cel care îi dă şi titlul, acel citat din Epistola către Romani, din care reiese că legământul lui Dumnezeu cu poporul ales ar fi „irevocabil”. Acest document a fost propus opiniei publice spre reflexie şi spre o îmbogăţire a dialogului teologic cu iudaismul.

Ei bine, Benedict al XVI-lea, binecunoscut şi ca un profund teolog, a acceptat provocarea şi a trimis cardinalului Kurt Koch, preşedintele comisiei amintite, o scrisoare privată, datată 26 octombrie 2017, care conţinea o serie de observaţii critice la adresa documentului în cauză. În mod remarcabil, cel care a recunoscut valoarea obervaţiilor făcute şi a insistat pentru publicarea textului lui Joseph Ratzinger, a fost tocmai cardinalul Koch. Ceea ce s-a şi întâmplat, articolul apărând în revista catolică „Communio” în iulie 2018. Titlul german  „Gnade und Berufung ohne Reue” are o traducere ambivalentă, încât putem spune că prima subtilitate se ascunde chiar aici. Cea din traducerea standard a epistolei pauline sună „Darurile şi chemarea nu se pot lua înapoi” (sunt irevocabile), adică titlul dat documentului din 2015. Numai că, aflăm din partea specialiştilor care au comentat cazul, cuvântul grecesc ἀμεταμέλητα are, pe lângă sensul de „irevocabil”, şi pe cel de „fără întoarcere”, mai precis „fără pocăinţă”, adică în germană „ohne Reue”, care e varianta aleasă în titlul eseului lui Benedict. În rezumat, acesta nuanţează atât de mult pe marginea celor două teze ale documentului din 2015 (deşi nu le contrazice în mod frontal o anumită valabilitate), încât le răstoarnă practic complet sensul iniţial.

E limpede că aceste consideraţii ale sale au stârnit iritări şi nervozitate în mediile iudaice, care au reacţionat extrem de acid. Ce anume a „deranjat” atât? Voi încerca să prezint în continuare un rezumat succint al argumentelor aduse de Benedict, căci ele se înscriu în linia unei tradiţii creştine comune, supraconfesionale. Diferenţele dintre catolici şi ortodocşi constau în alte aspecte, dar dincolo de acestea putem vorbi de un substanţial trunchi comun din perspectivă teologică şi dogmatică, astfel încât consideraţiile următoare merită să fie cunoscute de orice creştin.

Pentru început, textul prezintă istoria separării din primul secol a celor două comunităţi, creştină şi iudaică, precum şi diferenţele de concepţie care s-au dezvoltat în special după distrugerea Templului din Ierusalim în anul 70.  După care, referindu-se la cele două idei principale ale documentului din 2015, Benedict precizează: „Ambele teze – aceea că Israel nu e substituit de Biserică, precum şi legământul care nu ar fi fost niciodată revocat – deşi în principiu corecte, sunt în multe privinţe imprecise şi trebuie analizate critic”.

În continuare se spune că aşa-numita „teorie a substituţiei” nu a existat niciodată în istorie sub această denumire, deşi unele pilde evanghelice cum ar fi cea a lucrătorilor viei (Mc, 12) sau cea cu nunta fiului de împărat, cu pedepsirea celor care refuză chemarea la ospăţ (Mt 22, Lc 14) au influenţat o serie de interpretări ulterioare. Oricum, susţine Benedict, rolul lui Israel nu a fost privit într-un mod unitar de-a lungul istoriei, deşi nu aminteşte explicit şi de teze care să ofere o altă interpretare a parabolelor Mântuitorului. Cu toate acestea, rămâne limpede faptul că iudaismul rămâne totuşi cu un rol aparte şi că nu poate fi asimilat celorlalte religii păgâne. Ca dovadă că şi această religie este în posesia unei cărţi sfinte, recunoscute de Biserică: e vorba de Vechiul Testament. Benedict îşi continuă consideraţiile ambivalente (spus pe şleau: metoda „biciul şi zăhărelul”), amintind de fragmentele din Epistola 2 Corinteni, 3,15f, în care se spune că pe inima învârtoşată a evreilor s-a aşezat un văl, care se va ridica doar atunci când ei se vor întoarce la Hristos. Pentru ca imediat după aceea să spună şi ceva în alt sens, anume evocându-l pe Fer. Augustin care susţinea că nu trebuie neapărat ca evreii să aparţină Bisericii (creştine) pentru a dovedi prin aceasta autenticitatea Scripturilor. Mai departe urmează o nouă referire la Sf. Pavel, care spune că „întregul Israel va fi mântuit” (Rom. 11,26) sau cei 144.000 din toate seminţiile lui Israel evocaţi în Apocalipsă (7,4). Ca atare, iudaismul nu poate fi o religie ca oricare alta.

Înainte de a continua se cuvine o scurtă paranteză personală. Acel capitol 11 din Epistola către Romani, din care s-au extras citatele „favorabile” iudaismului se cuvine citit integral, în întregul context. Căci tot aici, apostolul face referire la „o rămăşiţă aleasă prin har” (11,5) şi „nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit. (11,7).  Închidem aici paranteza.

 În continuarea textului său, Benedict se referă într-un mod foarte detaliat la aşa-zisa „teorie a substituţiei”, făcând observaţia că ea nu se aplică iudaismului ca întreg, ci doar unor elemente specifice: regulile (ritualurile) cultice, legile morale, Mesia, ţara promisă, anunţând că la final va aborda şi problema legământului aşa-zis „irevocabil”. În paginile care urmează, analizând toate aceste aspecte, concluzia lui Benedict este că într-un fel sau altul … are loc totuşi o substituire: cultul templului cu jertfele de animale a fost înlocuit cu euharistia. Făcând o seride de acrobaţii teologice, el respinge dihotomia „substituţie versus non-substituţie”, pe care o consideră una „statică”, indicând un dinamism al concepţiei, o „mergere pe cale” care poate fi aflată de-a lungul întregului Vechi Testament , care până la urmă culminează cu jertfa de sânge adusa de Hristos, odată pentru totdeauna, ceea ce până la urmă a dus la dispariţia jertfelor de animale, făcându-le inutile.

Mai departe. Cele 10 porunci nu au fost înlocuite, ci împlinite, desăvârşite, prin predica de pe munte a Mântuitorului. Aceasta împreună cu poruncile evanghelice nu abrogă, ci completează decalogul lui Moise. Deci aici nu poate fi vorba de „substituţie”, termenul fiind impropriu în acest context, ci de o împlinire, o depăşire. Conlcuzia lui Benedict e că respingerea aşa-zisei „teorii a substituţiei” merge în direcţia corectă, dar în detaliu trebuie să fie reconsiderată.

Urmează referirile la Iisus ca Mesia. Evreii nu-I recunosc acest statut, invocând un citat din Isaia (2,4), după care stăpânirea lui Mesia ar însemna pace pe pământ: „Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.” Ceea ce nu se poate observa încă. Deci, concluzionează evreii, Iisus nu poate fi Mesia pe care îl aşteaptă ei.  La care Benedict răspunde pe larg, trăgând concluzia ca Iisus nu a venit să aducă pacea promisă „din prima”, ci a dorit mai întâi sa-L arate pe Dumnezeu şi neamurilor păgâne, arătându-le de unde vine adevărata mântuire. Abia la a doua venire a Mântuitorului va fi epoca aceea de pace universală anunţată de profeţi. Până atunci trăim în istorie sub semnul provizoratului şi al libertăţii umane, care nu bate definitiv în cuie raporturile dintre Dumnezeu şi om, ci e mai mult o cale şi un loc al întâlnirii dintre ei.

Cu privire la mesianismul iudaic, concepţiile lor despre Ţara Sfântă şi rezidirea Templului din Ierusalim, consideraţiile lui Benedict sunt tranşante. Din capul locului el pune în contrast cele două evoluţii diferite: creştinismul şi iudaismul, care s-au îndepărtat tot mai mult după distrugerea Templului în anul 70. Pentru creştini, rezidirea templului e deja un fapt împlinit prin Învierea lui Hristos. Adică aici avem o perspectivă spirituală, alegorică. Evreii în schimb o ţin după felul lor, interpretând totul la modul literal. Referitor la „ţara promisă” urmaşilor lui Avraam. Şi creştinii se consideră astfel, dar interpretarea e iarăşi una alegorică: ţara promisă nu e una pământească, ci cerească, spirituală. Sionismul însă merge şi aici pe o interpretare literală. Ce-i drept, Vaticanul recunoaşte statul Israel, însă doar la nivel politic, diplomatic, ca o patrie a evreilor, unde aceştia şi-au găsit protecţie împotriva persecuţiilor suferite, dar, precizează Benedict: „Caracterul neteologic al statului Israel implică deci că el nu poate fi văzut ca împlinirea promisiunilor biblice”. O afirmaţie pe linia corectă a tradiţiei creştine, dar care nu avea cum să nu producă iritare în cercurile iudaice.

Cu privire la legământul care nu poate fi „revocat”, Benedict argumentează cu o serie de exemple din Vechiul Testament, care arată raporturile schimbătoare dintre Dumnezeu şi evrei, care L-au renegat de multe ori. De fapt, ar fi vorba chiar de mai multe „legăminte”: ale lui Avraam, Noe, Moise, David, etc. Cel al lui Avraam e într-adevăr „etern”, dar e de reţinut interpretarea spirituală pe care o dă în altă parte, aplicabilă mai degrabă creştinismului.  Moise în schimb, de supărare la adresa conduitei poporului său, a sfărâmat tablele legii.

Pentru a ajunge la interpretarea citatului din Romani 11,29, Benedict precizează întâi că folosirea cuvântului “irevocabil” din documentul din 2015 e nepotrivită, deoarece el nu face parte din vocabularul divin. Căci în istoria legăturilor dintre Dumnezeu şi om intervine şi factorul libertăţii, falimentul omului, posibilitatea lui de a spune NU iubirii arătate de Dumnezeu. Şi exemplifică din plin cu numeroase secvenţe din istoria poporului evreu. După care Benedict conchide că „Noul Legământ” prin sângele lui Hristos e într-adevar singurul care e definitiv şi „irevocabil”, prin care se răspunde la situaţia lui Israel: rispit în diaspora şi cu templul dărâmat într-un mod ireversibil (adică repetă şi aici că nu crede în rezidirea lui fizică, această rezidire fiind deja împlinită în alt mod).

Citatului „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom 11,29) adus de preopinenţii săi, Benedict îi opune drept replică de sinteză, chiar la sfârşitul textului său, un alt citat paulin: “Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi. (2 Timotei, 2,12-13)

În concluzie: Benedict nu face decat sa exprime cu o precizie şi meticulozitate tipic germană un punct de vedere creştin corect, şi să demonteze încercările unor teologi de a pune oarecum pe plan de egalitate sau de a relativiza diferenţele dintre creştinism şi iudaism. Acum devine evident de ce acest text a suscitat o serie de nervozităţi pe la casele unora. Deşi nu spune nimic spectaculos, ci doar reafirmă tradiţia cunoscută a Bisericii, o face cu pasiune pentru adevăr, în răspărul „corectitudinii politice”, fără sa fie pe undeva polemic sau agresiv, totul fiind împachetat într-un stil elevat, academic.

Care ar fi aşadar noutatea celor spuse de Benedict? Pentru cei familiarizaţi cu tradiţia creştină, evident, nici una. Remarcabilă este însă atitudinea lui mărturisitoare şi fără compromisuri în contextul lumii de azi, ale cărei reacţii dovedesc că Adevărul continuă să deranjeze. Şi tocmai de aceea am considerat că acest episod merită să fie evocat în mod sumar şi în aceste pagini.

Bogdan Munteanu 

divider



Părintele Chesarie Gheorghescu, mărturisirea credinţei

Întâlnirea cu Părintele Chesarie Gheorghescu, la începutul anului 2005, constituie una dintre acele întâlniri rostuite, o taină a lui Dumnezeu, de a ne pune în preajma unor oameni admirabili, a căror prezenţă marchează parcursul nostru existenţial. Această întâlnire se înscrie în şirul contactelor miraculoase cu figuri exemplare ale elitei mărturisitoare: de la Părintele Atanasie Ştefănescu, Pr. Liviu Brânzaş la Gheorghe Mihai, Gheorghe Stănescu, George Popescu Glogoveanu, Viorica Călinescu, Mircea Nicolau, Aspazia Oţel Petrescu, ş.a.L-am cunoscut pe Părintele Chesarie Gheorghescu la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunisti, prin intermediul tatălui, o întâlnire deloc întâmplătoare dacă mă gândesc nu numai la locul simbolic plin de semnificaţii: Asociaţia foştilor luptători şi rezistenţi anticomunişti, dar şi la acel moment, ultima perioadă a vieţii Părintelui Chesarie. Apropierea dintre Părinte şi tatăl meu s-a produs natural ca şi cum s-ar fi cunoscut de o viaţă, ceva legându-i în timp şi peste timp, ceva nevăzut care uneşte destine. Nu mi-a fost deloc greu să realizez că întâlnirea cu Părintele Chesarie face parte din şirul întâlnirilor providenţiale mai sus menţionate, cu atât mai mult cu cât era vorba despre unul dintre martirii din închisorile comuniste despre a cărui suferinţă aveam să aflu ulterior.

Ceea ce am intuit şi simţit iniţial referitor la personalitatea Părintelui Chesarie s-a împlinit cu asupra de măsură apoi. Într-adevăr, de la prima întâlnire, aveam să descopăr un om minunat, un Părinte aşa cum citeam în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor, un amestec inextricabil de blândeţe şi de bonomie, de curăţenie sufletească şi de nobleţe, de smerenie şi de bunătate. Încă de la bun început, am remarcat chipul Părintelui, un chip luminos, care iradia seninătate şi bucurie, vitalitate şi multă energie, dar şi înţelepciune şi discernământ, specifice celui care a cunoscut multe de-a lungul vieţii sale. La prima noastră întâlnire, Părintele mi-a dăruit cu smerenie un exemplar din lucrarea Sfinţiei Sale de doctorat despre Iconomia divină şi iconomia bisericească în învăţătura ortodoxă, lucrare coordonată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Văzând această carte, am fost profund impresionat nu numai de tema abordată şi de stringenţa actualităţii sale, dar şi de mediul elevat în care Părintele a lucrat la această teză, beneficiind de sprijinul unor patrologi importanţi ai Bisericii Ortodoxe Române: Pr. Petru Rezuş, Pr. Ioan Ică, pentru a nu mai aminti de figura tutelară a Părintelui Dumitru Stăniloae. Mi-am dat seama atunci că am în faţa mea nu numai un călugăr minunat, ci un om de carte rafinat, cu o bună pregătire, cu o pasiune reală pentru universul livresc, fapt ce m-a determinat să-l provoc pe Părintele Chesarie la o discuţie pe marginea lucrului la teza sa de doctorat, la cercetările şi preocupările sale pentru teologia academică. Cu multă modestie şi cu mult respect pentru profesorii săi, în frunte cu Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Chesarie mi-a relatat anii de ucenicie la doctorat, atmosfera intelectuală şi duhovnicească în care a lucrat cu bucurie, punând accent pe rolul formator al dascălilor săi. Regăseam în persoana Părintelui Chesarie un bun povestitor, care, cu talent şi umor, pe linia marilor naratori moldoveni, mă introducea în lumea fascinantă a teologiei academice, descendentă din spaţiul interbelic de care mă ocupam şi pe care îl îndrăgeam nespus, dar şi a vieţii duhovniceşti. Tot atunci, l-am provocat pe Părintele Chesarie la o discuţie despre formarea sa duhovnicească şi scolastică, aflând lucruri minunate nu numai despre ucenicia sa în Biserica Ortodoxă Română, ci despre anii de formare, despre studiile universitare, inclusiv studiile de teologie fundamentală de la Academia de la Moscova-Zagorsk. În treacăt, fără să insiste, mi-a amintit şi de experienţa sa carcerală care l-a împiedicat să aibă un traseu firesc. Această primă întâlnire va înnoda firul unei apropieri sufleteşti faţă de Părintele Chesarie, la care am năzuit mereu şi de care m-a învrednicit Dumnezeu, nu pentru vreun merit, ci pentru o bună aşezare spirituală. Citind lucrarea de doctorat a Părintelui Chesarie Gheorghescu, aveam să descopăr nu numai un cărturar şi un cercetător profund al teologiei, dar şi un autor al altor lucrări şi studii importante. Totodată, citind şi biografia Sfinţiei Sale, aveam să aflu despre traseul Părintelui Chesarie, un traseu plin de încercări ca urmare a atitudinii sale împotriva comunismului, a apărării neamului românesc şi a Bisericii Ortodoxe. Practic, lectura biografiei Părintelui mi-a întărit convingerea - dacă mai era nevoie după prima întâlnire - că sunt în prezenţa unuia dintre mucenicii şi mărturisitorii lui Hristos din temniţele comuniste, a unei figuri exemplare care a luat drumul generaţiei sale de sacrificiu, urmând Golgota suferinţei pe altarul neamului românesc. La prietenii mei de suflet menţionaţi la începutul acestui text, Dumnezeu mai aşezase o altă personalitate, cea a Părintelui Chesarie Gheorghescu, pentru care trebuia să depun mărturie, aşa cum făceam cu ceilalţi colegi de generaţie ai Sfinţei Sale.

Atunci, am fost revoltat nu numai de tratamentul inuman şi nemeritat la care Părintele Chesarie a fost supus de-a lungul întregii sale vieţi atât din punct de vedere al vieţii monahale, cât şi din punct de vedere teologic, Părintele meritând, măcar după 1990, ocuparea unei catedre universitare, de care ar fi beneficiat studenţii, în formarea lor teologică temeinică. Nu era şi nu este primul caz de nedreptăţire pe care ierarhia Bisericii Ortodoxe Române l-a făcut după 1990, când nu mai putea invoca nici o scuză a Securităţii şi a Partidului care controlau viaţa Bisericii până în decembrie 1989 - să amintim doar cazul Părintelui Veniamin Micle de la Mânăstirea Bistriţa-Costeşti, un alt cercetător exemplar al teologiei ortodoxe şi un monah admirabil, care a plătit cu scoaterea din rândurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde era asistent, pentru solidarizarea cu gestul vrednicului de pomenire Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre martirii şi mărturisitorii temniţelor comuniste, cel care a trecut prin reeducarea de la Piteşti, prin Jilava, Aiud, de a protesta, în 1977, împotriva dărâmării bisericilor din Bucureşti şi din ţară de către regimul criminal şi ateu al sceleratului Ceauşescu, Părintele Veniamin Micle nemaifiind niciodată reprimit în mediul universitar, în pofida competenţei sale şi a meritelor excepţionale în cercetarea teologică românească, iar cazurile se pot extinde. În aceste condiţii, la următoarele întâlniri fie de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, fie de acasă, l-am rugat pe Părintele să-mi dea mai multe detalii cu privire la viaţa Sfinţiei sale de suferinţă, înnobilată pe altarul Bisericii. Fără a se plânge vreodată, cu multă mâhnire şi durere, deşi i-a iertat pe toţi cei care i-au provocat amărăciuni, Părintele îmi povestea nu numai despre anii petrecuţi înainte de 1989, dar şi de greutăţile suferite si după 1990, când se continuau persecuţiile împotriva Sfinţei Sale din interiorul Bisericii, a Episcopiei Râmnicului aflată atunci sub păstorirea P.S. Gherasim, aceleaşi practici bolşevice şi securiste pe care îţi era imposibil să ţi le imaginezi în Biserica Ortodoxă, după pretinsa cădere a comunismului din decembrie 1989. În acest sens, pentru a atrage atenţia asupra situaţiei Părintelui Chesarie, am publicat două texte: Să nu-i uităm pe cei prigoniţi (România liberă, 9 septembrie 2006), Asupra unei stări din Biserică. Nedumeriri (Rost, octombrie 2006). Totodată, la 1 noiembrie 2006, am redactat un memoriu în numele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Vâlcea, al cărei membru era Părintele Chesarie Gheorghescu referitor la situaţia Părintelui, duhovnicul Mânăstirii Dintr-un Lemn, memoriu trimis Episcopiei Râmnicului. Neprimind nici un răspuns, AFDPR a trimis memoriul şi conducerii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod l-a retrimis Episcopiei Râmnicului, cu precizarea de a fi soluţionat cazul Părintelui Chesarie, persecutat de către stareţa mânăstirii Emanuela-Stana Oprea, cu largul concurs al Episcopiei Râmnicului. În cele din urmă, AFDPR Vâlcea a primit un răspuns, dar situaţia Părintelui Chesarie Gheorghescu a rămas nerezolvată. Deşi Părintele Chesarie era tolerant, neplăcându-i niciodată scandalul, tulburarea şi ocolind, de fiecare dată, cearta, nu a fost lăsat să-şi continue în linişte misiunea duhovnicească. Ajutat îndeaproape de prea cuvioasa Maică Miriam, care a fost un sprijin deosebit, Părintele Chesarie Gheorghescu a reuşit să depăşească toate aceste “momente triste” din viaţa sa. Cu toate acestea, a mers mai departe, punându-şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi rugându-se neîncetat pentru potolirea tuturor acestor vrăjmăşii. Bunătatea Părintelui Chesarie topea orice răutate, iar atunci când se producea o tulburare, duhul discernământului şi al smereniei deveneau daruri lucrătoare. Viaţa Părintelui presărată de multe obstacole şi dificultăţi era aureolată de mărturisirea credinţei şi de trăirea la foc maxim a Ortodoxiei. Om al rugăciunii neîncetate, dar şi al acţiunii trezvitoare, Părintele Chesarie întrupa figura monahului paterical, a nevoitorului unei asceze profunde, în care isihia (tăcerea) lua locul oricărui tumult sau nelinişti sufleteşti.

Întâlnirile cu Părintele Chesarie Gheorghescu reprezentau adevărate oaze de linişte, în preajma Sfinţiei Sale regăsind buna odihnă şi buna aşezare întru toate cele folositoare sufletului. De asemenea, aceste întâlniri erau şi regaluri de dialog profund, în care apelul la memorie era dublat de o permanentă responsabilitate faţă de comunitatea de neam şi faţă de comunitatea de iubire a Bisericii. Era o bucurie reală să-l asculţi pe Părintele Chesarie vorbind despre oameni, despre întâmplări şi despre fapte de odinioară, despre timpuri în care teroarea istoriei era îmblânzită de harul sfinţitor şi, uneori, de umorul fin care se strecura pentru a topi gravitatea unor vremuri. Iubirea Părintelui Chesarie pentru istoria neamului românesc, punctată de jertfe, se împletea cu dragostea sa pentru Biserica lui Hristos pe care a slujit-o până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

Recursul Părintelui la trecutul recent era o posibilitate de responsabilizare a actualelor generaţii faţă de tezaurul de comoară al poporului român şi de sacrificiul generaţiei mărturisitoare pentru păstrarea fiinţei naţionale şi spirituale. Preocupat de ceea ce se petrecea în viaţa Bisericii, Părintele Chesarie nu ezita să afirme cu mult curaj Adevărul, cel care ne redă libertatea, potrivit poruncii Mântuitorului. Părintele a înţeles să-şi manifeste credinţa în sensul ei plenar, criticând, atunci când era cazul, disfuncţionalităţile din interiorului Ecclesiei şi militând pentru apărarea Predaniei, singura unitate de măsură şi de dezvoltare a învăţăturii christice. În acest sens, Părintele era intransigent, nefăcând nici cel mai mic compromis, întrucât era conştient că acesta duce la slăbirea credinţei şi la disoluţia Bisericii. Părintele Chesarie nu admitea jumătăţile de măsură nici în viaţa Bisericii, nici în afara ei, cu atât mai mult cu cât cinstea era atributul credinţei, iar minciuna era expresia făţărniciei. În plus, Părintele Chesarie nu rostea simple cuvinte de folos pentru credincioşi, ci exprima Adevărul, trăit la intensitatea credinţei. Astfel, Sfinţia Sa denunţa pericolul comunismului şi al consecinţelor sale în viaţa creştinului, convins fiind că nu se poate sluji şi lui Dumnezeu, şi Mamonei. Cuvântul Părintelui Chesarie era un adevărat model de conduită pentru orice creştin angajat pe drumul anevoios al credinţei, ce implica o aspră disciplină. Cu mult curaj şi cu multă tărie de caracter, Părintele Chesarie denunţa răul săvârşit de comunism şi de către Securitate, spunând răspicat că „nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul, luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi criminalii de ieri, filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti”. Un asemenea adevăr incomod încă deranjează şi astăzi, dar el trebuie rostit răspicat de către ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă nu a făcut-o timp de 28 de ani, întrucât condamnarea comunismului şi a Securităţii de la amvonul Bisericii reprezintă începutul revirimentului naţional şi sufletesc, prin denunţarea răului suprem care a distrus neamul românesc. Exemplul Părintelui Chesarie Gheorghescu şi a altor Sfinţi Părinţi martiri şi mărturisitori: Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Pr. Liviu Brânzaş, Pr. Atanasie Ştefănescu, Pr. Justin Pârvu, Pr. Arsenie Boca, Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Ilarion Argatu, Pr. Adrian Făgeţeanu, Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Daniil Sandu Tudor, Pr. Constantin Sârbu, Pr. Arsenie Papacioc et alii, trebuie urmat de ierarhia Bisericii spre slava lui Dumnezeu şi a neamului românesc.

Întâlnirile cu Părintele Chesarie au fost nu numai momente de bucurie duhovnicească, dar şi de regăsire a unei lumi pierdute, o lume a valorilor şi a reperelor care şi-au pus amprenta asupra destinelor umane. Nu putem uita nici sfaturile Părintelui, cuvintele sale calde şi folositoare, îndemnul spre trezvie, în măsura în care asistăm la precipitarea unor vremuri potrivnice şi la atacuri din ce în ce mai subtile la adresa Bisericii, fie din partea neobolşevismului, fie din partea cercurilor masoneriei care doresc distrugerea aşezării religioase a României. În plus, aceste timpuri reclamă revenirea la modele, la exemple vii şi grăitoare, aşa cum a fost exemplul Părintelui Chesarie Gheorghescu, care a ars pentru credinţă şi neamul românesc, cu preţul jertfelniciei. Chemat la cele veşnice în anul comemorării Sfinţilor Martiri din închisorile comuniste, al tuturor mucenicilor din vremurile moderne, Părintele Chesarie se alătură cetei de rugători şi mărturisitori, care veghează asupra neamului românesc şi a Bisericii lui Hristos pe care le-a iubit atât de mult. Părintele Chesarie rămâne icoana vie a dăruirii şi a jerfelniciei, ancorând Biserica Luptătoare în veşnicia Bisericii Triumfătoare. Astfel, având ca model pilda lucrătoare a Părintelui Chesarie, pilda mărturisirii permanente a credinţei, să încercăm să ducem mai departe această moştenire, prin asumarea curajului şi a responsabilităţii în slujba Adevărului revelat!

Constantin Mihai 

divider



Fundaţia Profesor George Manu: împotriva deshumării Generalului Franco

Pe fondul situaţiei aberante şi utopice ce se consumă în Spania de la instaurarea regimului Sanchez, Fundaţia noastră a realizat şi transmis un mesaj video prin care se poziţionează natural alături de camarazii noştri spanioli împotriva deshumării Generalului Francisco Franco. Mesajul - din care spicuim mai jos - a fost filmat în Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet şi a fost citit în numele Fundaţiei de Pr. Marius Vişovan. Difuzat pe numeroase canale din mediul online, mesajul nostru s-a bucurat de o audienţă cu mult mai mare decât am fi sperat, în numai o saptămână fiind vizualizat de peste 20000 de persoane.

„Noi, românii, ştim ce înseamnă comunismul. Două milioane de victime directe, români asasinaţi, torturaţi, încarceraţi... 40 de ani de teroare, 40 de ani de nedreptate, 40 de ani de minciuni ale unui regim fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. (...)Pentru românii angajaţi în rezistenţa anticomunistă Generalul Franco a reprezentat un puternic simbol al acestei lupte şi totodată garanţia că Răul nu este invincibil şi atotputernic. Ce se întâmplă acum în Spania ne îngrijorează. Deshumarea lui Franco înseamnă anularea istoriei, ignorarea sacrificiilor şi reprezintă un atentant impotriva memoriei reale. E un mesaj otravitor, atât pentru Spania, cât şi pentru întreaga lume care a suferit de pe urma comunismului. (...)Noi, Fundaţia Profesor George Manu din România, moştenitori legitimi ai foştilor prizonieri politici şi luptători anticomunişti, nadăjduim că Hristos nu va permite această victorie a lui Satan şi îl rugăm să scoată Spania din mâinile celor care luptă împotriva Bisericii şi a identităţii creştine a naţiunii spaniole, a memoriei şi a istoriei. În acelaşi timp, ne rugăm lui Moţa şi lui Marin, ca martiri ai credinţei care au stropit pământul Spaniei cu sângele jertfei lor, să mijlocească rugăciunile noastre către Mântuitorul. Suntem alături de familia Franco, de Fundaţia Naţională Francisco Franco, de comunitatea benedictină din Valle de los Caidos şi de camarazii noştri spanioli în lupta pentru demnitate, decenţă şi adevăr.¡Arriba España! Francisco Franco - PRESENTE!”

Fundaţia Profesor George Manu 

divider



Comemorările anuale de la Aiud şi Gherla

 Se termină comemorarea şi aud pe cineva întrebând:

–Ileana, cine e domnişoara? Nu am mai văzut-o până acum. E new entry?

Da, sunt new entry într-o călătorie pe care am decis să o fac spre descoperirea adevărului. Am tot citit şi citit, am ascultat, am analizat şi, în cele din urmă, am decis să pornesc timid pe urmele celor pe care istoria scrisă de „învingători” a omis să îi mai pomenească.

Puţini, prea puţini aş spune, mai sunt în viaţă să ne vorbească despre temniţele comuniste, despre suferinţe, despre urcarea Golgotei, despre răstignire şi despre învierea ce avea să ridice spiritele lor acolo unde drepţii sunt aşezaţi. Am citit poveşti de groază absolută, realităţi cumplite la care oameni ce se împotriveau comunismului şi ateizării forţate au fost supuşi ani la rând unui experiment aberant izvorât parcă din adâncurile iadului. Dar nimic nu mă putea pregăti pentru întâlnirea cu supravieţuitorii (parte dintre ei), cu descendenţii acestora, cu izolatoarele, cu casimca, cu imaginea sumbră a Fortului 13 Jiava, cu diverse curţi obscure şi minuscule îngrădite de ziduri înalte în care „banditele şi bandiţii” erau scoşi la plimbare... E cam greu să înţelegem pe de-a întregul cele petrecute atunci, indiferent de cât de multă literatură consumăm. Nu pentru că nu am înţelege ceea ce citim, ci pentu că mintea unui om normal nu poate cuprinde oroarea celor petrecute în temniţele comuniste.

Voi lasă aici câteva impresii de la comemorările susţinute de ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 Septembrie) la Aiud şi Gherla. Probabil vă aşteptaţi să citiţi aici rânduri referitoare la fapte pur simplu, dar am decis, în schimb, să descriu ce am simţit în acea zi călduroasă de septembrie, ce am văzut, ce am realizat în sinea mea şi cum uneori liniştea vorbeşte mult mai clar decât o mie de cuvinte iscusite.

Aiudul a fost închisoarea cu cel mai dur tratament aplicat continuu deţinuţilor policitici. Sunt scrise tomuri întregi despre pătimirile celor ce au trecut pe acolo, despre torturi, despre zarcă, despre modul în care intelectualitatea românească a fost secerată prin bătăi crunte, schingiuiri inimaginabile minţii umane, prin înfometare şi lipsa asistenţei medicale. Aşa că nu voi relata despre aceste fapte. Voi spune că drumul spre Râpa Robilor şi Schitul Înălţării Sfintei Cruci duce pe lângă Penitenciarul Aiud. Îl ştiam din poze, dar nimic nu mă pregătise pentru emoţia pe care am simţit-o când l-am văzut în treacăt. O energie de dincolo, a celor pentru a căror pomenire făcusem lungul drum de la Bucureşti, m-a învăluit şi parcă tot ce citisem despre fiecare dintre cei de acolo îmi revenea în minte. Poate acesta a fost modul lor de a saluta, de a ne spune că se bucură că le-am urmat sfatul de a nu-i răzbuna, însă nu i-am uitat şi mergem să ne unim în rugăciune.

Schitul Înălţării Sfintei Cruci e ridicat exact pe locul numit Râpa Robilor, o râpă la propriu în care erau aruncate cadavrele deţinuţilor politici, fără a li se face o slujbă de înmormântare, fără a avea vreo cruce la căpătâi. În fond, Dumnezeu nu exista, iar omul era redus la statutul de animal, deci de ce efortul?

Arhitectura schitului este impresionantă. Paisprezece cruci mici, ţin pe umerii lor Marea Cruce. Simbolurile sunt evidente şi redau exact calea biruinţei absolute. Sute de cruci s-au frânt la Aiud în bălţi de sânge, în umilinţă, în durere şi neputinţă, dar toate au înviat, purtând în suflet singurul gând mângâietor: urcăm Golgota şi ne răstignim pentru a învia întru Hristos.

Intrând în schit, de-o parte şi de alta, pe înălţimea pereţilor interiori sunt dispuse plăci uriaşe ce par neîncăpătoare pentru câte nume sunt enumerate. Sunt numele celor ce au pierit la Aiud, unii în timpul anchetei, alţii în timpul detenţiei. Sunt sute şi sute de nume şi brusc lacrimile îţi apar în ochi. Întrebările pier. Mai contează oare un „De ce” în faţa lor? Cu siguranţă, nu... Cazi în genunchi şi încerci o rugăciune pentru ei, implorându-l pe Mântuitor să ierte lacrimi şi păcate.

În drumul spre biserica în care s-a săvârşit Sfânta Liturghie, pot fi observate cu uşurinţă chipuri ce au cunoscut temniţa comunistă: Domnii Marcel Petrişor, Jacques Iamandi, Doamna Galina Răduleanu sau descendenţi ai celor ce şi-au pierdut acolo ani din viaţă.

După Liturghie a fost săvârşit Parastasul, chiar pe platoul din faţa Schitului pe frontispiciul căruia scrie cu litere de-o şchioapă - FERICIŢI CEI PRIGONIŢI PENTRU DREPTATE.

Au luat cuvântul Domnul Marcel Petrişor, atât în nume propriu, cât şi citind mesajul de înaltă ţinută morală al Domnului Jacques Iamandi, Dna. Maria Trifan, cu un mesaj plin de emoţie şi îndemn la a nu ne uita martirii şi istoria şi Domnul Coriolan Baciu, din partea Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu.

E greu să te desparţi de un loc precum Schitul Înălţării Sfintei Cruci şi de Râpa Robilor. Acela este un loc în care timpul s-a oprit, acolo este un loc în care din nou şi din nou auzim lăuntric: - Să nu ne răzbunaţi! Să nu ne răzbunaţi! Să nu ne răzbunaţi! DAR NU UITAŢI!

A două oprire a zilei a fost la monumentul martirilor ucişi în Penitenciarul Gherla.

Cunoscut adesea ca penitenciarul în care Ţurcanu şi fiarele sale au continuat, pentru scurtă vreme, e drept, reeducarea prin tortură pusă atât de grotesc în practică la Piteşti, Gherla rămâne locul în care sute de deţinuţi politici au pierit, fiind aruncaţi apoi în gropile comune săpate în spatele Cărămidăriei.

În cimitirul din Gherla, superavieţuitorii teribilei prigoane au ridicat un monument impresionant care să evidenţieze că biruinţa vine doar prin Cruce şi Hristos. Imensa cruce de marmură albă este uşor de văzut, atât din drumul naţional, cât şi din orice parte a cimitirului. În partea stângă a monumentului sunt enumerate, în funcţie de anul morţii, toate numele martirilor ce au pierit acolo. De la simpli ţărani, la intelectuali, de la ofiţeri superiori, la meşteşugari, cu toţii au cunoscut botezul torturilor şi al morţii trupului, ce avea să îi ducă la învierea întru veşnicia Bunului Dumnezeu.

Slujba de pomenire a fost susţinută de Părintele Marius Vişovan, nelipsit de la orice manifestare dedicată României profunde, dedicată martirilor din temniţele comuniste. Cuvântul de înţelepciune rostit a evidenţiat jertfa şi importanţa amintirii permanente a celor ce s-au petrecut în istoria noastră nu atât de îndepărtată.

Ajunşi la dealul Cărămidăriei, cineva îmi şopteşte: - Ştii, aici e posibil să călcăm peste ei, pentru că au fost aruncaţi peste tot. Da, gropi comune în care oamenii erau aruncaţi unii peste alţii- creştini, evrei, musulmani- toţi purtând vina de a avea o opinie diferită faţă de cea a „învingătorilor”. Micuţul cimitir este plin de cruci de piatră, având între ele o troiţă imensă pentru toţi cei care nu au fost identificaţi şi sunt îngropaţi pe tot perimetrul dealului.

Păşeşti cu grijă şi aproape că nu înţelegi cum a fost posibil aşa ceva. Ce fel de Ev Mediu moral, spiritual şi politic a traversat ţara aceasta în plin secol XX? De ce ne-au fost ucişi „nebunii” şi de ce am fost lăsăţi să ascultăm vorba goală a „cuminţilor”.

Era un apus de soare superb pe dealul Cărămidăriei în 14 septembrie 2018 şi nu puteai să nu fii recunoscător pentru faptul că eşti, că exişti, că respiri în libertate, că vezi şi te poţi bucura de darurile lui Dumnezeu. Oare câţi dintre cei care zac în acel deal sau în alte gropi comune nu şi-ar fi dorit să mai poată vedea un astfel de apus înainte de a muri? Oare câţi nu ar fi vrut să respire din nou aer curat şi să se bucure pentru câteva secunde că încă trăiesc? Oare…?

Tinereţi frânte, suflete mutilate, oameni distruşi fizic, destine înecate în lacrimi şi sânge, însă, niciodată spirite învinse.

Dana Toma

 

Cuvântul Domnului Jacques Iamandi

Cucernice feţe bisericeşti, dragi oaspeţi, iubiţi camarazi, Ne regăsim, ca în fiecare an, la acest simbol creştin de reculegere, în memoria unor martiri, eroi ai neamului, ridicat de noi cu eforturi şi contribuţii personale, fără sprijinul şi bunăvoinţa oficialităţilor oarbe şi surde, ca de obicei, în ceea ce priveşte istoria eroilor săi. Aiud este cea mai însângerată temniţă a neamului românesc, este mormântul luptătorilor anticomunişti, este o metaforă a morţii. „Aici şi-a făcut ucenicia de neimaginat întreaga cremă a intelectualităţii veacului trecut. Aici au fost ucişi, schingiuiţi, maltrataţi şi dresaţi, după metode diabolice, reprezentanţi de marcă ai culturii româneşti, generali, lideri ai partidelor politice româneşti şi oameni socotiţi deosebit de periculoşi pentru comunism, această umbră roşie a diavolului care a înghiţit sute de mii de vieţi, fără a avea altă vină decât aceea de a-şi fi iubit neamul.” (Grigore Caraza-Aiud însângerat).

Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toţi, chiar dacă unii din eroii acelor timpuri ne-au dorit cu orice preţ pierzania nouă tineretului pentru că eram convinşi că este o datorie de onoare a fiecărui cetăţean să lupte pentru libertate, neam şi biserică, atunci când patria o cere.

Aceştia au fost cei care în loc să lupte cu duşmanii creştinismului s-au luptat cu noi, cei fideli bisericii lui Hristos, urmărindu-ne, persecutându-ne, închizându-ne porţile universităţilor, condamnându-ne la ani grei de închisoare, stâlcindu-ne trupurile în bătăi. Unii din ei şi-au înţeles greşeala doar când a fost prea târziu, când au ajuns să împartă cu noi loviturile cnutului bolşevic

Am încercat să vă reproduc numai câteva clipe din infernul pe care l-a suportat acest popor nevinovat, încăput pe mâna unor bestii.

Acestea au fost munţii şi mlaştinile suferinţelor prin care au fost trecuţi toţi cei care au răspuns la o chemare a neamului, făcând păcatul de a crede nelimitat în viitorul patriei lor.

Vă mai spun încă o dată bine aţi venit, vouă, supravieţuitorilor acestor urgii, vouă, camarazilor, care ne putem număra pe degete, care ieri aţi fost elita unui tineret conştient, sătul de promisiuni, minciuni şi hoţii care se petreceau, ca şi astăzi, sub oblăduirea unei opinii publice dezdumnezeite, apatice şi oarbe şi a unor bandiţi care, ca şi astăzi, se credeau politicieni şi considerau că asta le dă dreptul să calce în picioare legile făcute numai pentru proşti. Voi aţi hotărât să luaţi soarta ţării în propriile voastre mâini, visând să faceţi un salt nou în istorie, să treceti ţara de sub pecetea nemerniciei la cea a sublimului, de la „munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”, la cea cerută de Moţa cu limbă de moarte lui Codreanu: „Să faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfânt de pe cer!”. Acesta a fost, este şi va rămâne idealul nostru veşnic, al „Legiunii Arhanghelul Mihail”, „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”, este crezul nostru bătut în granitul inimii pentru care am luptat, pentru care am pătimit şi vom pătimi. Voi sunteţi cei pentru care biserica, libertatea şi patria însemnau onoarea de a fi român şi ortodox.

Această luptă a stârnit potopul unei uri ascunsă de veacuri. Inamicul public nr. 1 am devenit noi, tineretul studios, nu aşa-zisul Rege care ne ciuntea ţară, dăruind-o, fără să tragă un cartuş, duşmanilor seculari care ne-au furat istoria şi libertatea acestei sfinte grădini a Maicii Domnului căreia îi râvneau darul, dar îi urau harul şi evlavia. Ei se luptau cu tineretul ţării pentru că noi eram singurul inamic; noi eram cei care apăram biserica, credinţa şi valorile sfinte, precum neamul şi graniţele străbune.

Toate forţele răului au fost mobilizate împotriva noastră, începând cu ucigaşii lui Hristos, duşmanii creştinismului, ocultele masonice înregimentate în dictatura regală, camarilă, siguranţă, poliţie, jandarmerie şi armată. Ura ancestrală abătută asupra noastră din generaţie în generaţie este moştenită şi preluată de toate cele trei dictaturi care şi-au luat cu forţa puterea una de la cealaltă, noi fiind cei care i-am unit în ură.

Aşa cum o numeşte preasfântul stareţ de la Mănăstirea Petru Vodă, începe marea criză:„Nu este vorba despre o greutate financiară, economică. Este o criză spirituală care a cuprins întreaga lume şi această criză a dat peste Răsăritul acesta ortodox, în special România, ţara ortodoxă care a mai rămas în picioare cu faţa către ceruri. Pentru mine, în lupta asta crâncenă între ateism şi ortodoxie, care este din ce în ce mai puternică, singurul glas curat către Dumnezeu este glasul românilor, prin sângele martirilor din Aiud şi de prin toate puşcăriile comuniste. Când în puşcăriile noaste judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici, întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să îngenunchem”. (Părintele Iustin Pârvu despre Aiud).

Da, Prea Sfinte Părinte! Da, şi nu ne-au împiedicat şi nu ne vor împiedica să facem această jertfă nici teroarea lui Vodă Carol, nici cea de azi, a golanilor lui Dragnea, a lepădăturilor care lingeau odată fundul satrapilor bolşevici atei, aşa cum nu ezită să o facă şi astăzi, oferindu-ne peşcheş hegemoniei ruseşti.

Natural, eu vorbesc aici de jertfă voluntară, sfinţită de acceptarea interioară.

Nimic, nicio lege din lume a celor care apără nedreptatea idişului politic corect, încercând să-l impună mapamondului şi creştinătăţii, obligându-i să recunoască faptul că şase milioane de victime tăiate împrejur pot face să se încline balanţa în favoarea lor, deşi în celălalt talger al aceleiaşi balanţe zac o sută de milioane de victime, tot atât de nevinovate, cu singura diferenţă că nu au beneficiat de un Nurnberg care să împartă fals omenirea în fascişti şi antifascişti.

Orice erou al patriei care a luptat pentru ţara sa şi pentru libertatea, tradiţia şi biserica neamului meu este un martir şi erou al unui popor a cărui biserica este creştină şi ortodoxă. Ea propovăduieşte iubirea şi iertarea între oameni şi pentru acest gest plăcut credinţei mele am întors şi celălalt obraz, fapt pe care nu îl vor înţelege în veci veneticii care considerau că legea talionului „dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă” este legea de bază a relaţiilor dintre oameni.

Acum, în zilele noastre, pe stradă se strigă: Jos Securitea! Jos Statul Paralel! după ce acum 29 de ani nişte tineri nevinovaţi au murit strigând: „Libertate te iubim, pentru tine noi murim!” şi au murit şi unii şi alţii, precum moarte au fost năzuinţele unei ţări şi ale unui popor spre libertate. Încă o crimă împotriva umanităţii, încă câteva sute sau mii de nevinovaţi care se includ oare în numărul celor o 100 de milioane de victime, morţi care strigă şi astăzi împotriva nedreptăţii unei lumi care închide ochii complice asupra morţii lor care este o crimă împotriva umanităţii, un holocaust de 100 milioane de suflete nevinovate, asasinate prin foamete, tortură şi crimă, care imploră dreptatea. Este o dreptate cerească care sigur va veni.

Să revenim la ordinea zilei, de unde am plecat, aici este acum ţara lui Dragnea Vodă, făt frumos din şpagă şi a zânei din latex, care distrug ţara, făcând-o o ţară de oameni fără omenie, de cetăţeni fără cetăţenie şi de politicieni fără ideal, samsari a căror singură valoare este preţul cu care pot fi cumpăraţi.

Nu vă miraţi. Este ţara şi epoca borfaşilor de toate calibrele care au luat puterea cu japca, este ţara fărădelegii legalizate, este ţara dreptului celui care bate cu pumnul în masa judecătorului, este ţara animalelor care strivesc legile şi dreptatea în copitele lor. Este ţara devenită proprietatea mârlanilor care au un creier de muscă într-un cap de bou şi un cazier bogat care le dă dreptul să se considere politicieni doar pentru că, cu dosurile lor porcine, tocesc jilţurile ministeriale. Aceştia ne insultă numai când deschid gura şi se declară români şi pronunţă numele României, împroşcându-ne cu acelaşi zâmbet hidos afişat de cei care nu demult erau ocrotiţi de steaua şi ciocanul ale căror slugi au fost (şi mai sunt). Elita întunericului, cea care ne-au omorât tineretul şi ne-au ucis neamul în gulagurile morţii până mai ieri, este cea care ne conduce azi împreună cu descendenţii lor. Sunt tot aceiaşi! Ei condamnă şi interzic totul pentru a fi pe placul celor care îi apreciază, chiar şi cea mai neînsemnată comemorare care poartă numele unui martir, vinovat numai pentru că şi-a iubit credinţa în Dumnezeul creştinilor, libertatea, ţara şi neamul şi a fost răsplătit cu un ştreang sau cartuş sau li s-a curmat viaţa prin tortură. Nu poate fi o lege şi este o nedreptate strigătoare la cer să fiu obligat în ţara mea să-i dezonorez, numindu-i fascişti pe Gefencu, Gyr sau Vulcănescu, sfinţi ca atâţia alţii care ne-au luminat întunericul morţii în bezna comunistă.

Mă adresez vouă, o mână de tineri care, sub scutul lui Dumnezeu, sunteţi singura speranţă, făcând aerul respirabil. Ţineţi minte, şi noi am fost când am pornit mai puţin decât o mână. În ochii noştri se vedeau flăcări, iar în ochii bătrânilor se vedea lumină. Deşi urgia timpurilor astăzi ne face să vedem toţi în ochii noştri numai iadul, să nu uitaţi Dumnezeul nostru a coborât în iad şi a învins moartea, în ciuda lui Iuda care l-a vândut pe 30 de arginţi.

Hristos a înviat pentru a ne da nouă viaţă veşnică!

Deci nădejde, lupta şi rugăciune!„Nu-i temniţă să ne’nspăimânte, Nici chin, nici viforul duşman,”„Nu plângem lacrimă de sânge, ci ne mândrim cu atâţi eroi. Nu! Neamul nostru nu va plânge, ci se cuminecă prin voi!” (Radu Gyr)

Vorbim despre trecut, despre iertare, despre o epocă care nu s-ar putea intitula altfel decât onoare şi demnitate.„Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucideam în noi o lume pentru a înălţa o alta până la cer. Domnia absolută a materiei era răsturnată pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale.” CZC Amin!

TLC

Vasile Jacques Iamandi, 14.09.2018

 

La Aiud

La Aiud, acolo unde

Nicio şoaptă nu pătrunde,

Niciun cântec nu tresaltă,

În tăcerea nopţii-naltă,

Curcubeiele pe zid

Evantaiul nu-şi deschid.

Se răsfaţă în cenuşă

Faţa morţii, jucăuşă,

Şi tăcerea-i deşirată

Când scrâşneste câteodată

lacătul, zăvorul, fierul

Sau când strigă temnicerul.

Printre drugi şi bare dese

Numai gândul dacă iese,

Pelerin în lumea largă

Urma vieţii să culeagă,

Umezesc privirile

Toate amintirile.

 

Nicolae Călinescu

 

În noapte, aşteptând zorile


Ne-aţi pus în temniţi de atâtea ori

Şi mii de Horia aţi ucis pe roată,

Dar nu puteţi închide Ţara toată

Că nu aveţi atâtea închisori.

Noi tot urmăm un drum de Nicadori,

Netemători de moarte c-altădată,

Şi orice soartă de ne va fi dată

Primim senini tot lanţul de orori.

O ştim! Veni-va sfânt Septembre iar,

Cu zvon de clopote, biserici pline,

Ca Domnul rănile să ne aline

Şi să îngroape roşul funerar.

Atunci, peste mormintele uitate

Va răsuna cuvântul libertate.

 

Petre Grigore Anastasis, Zarca Aiudului, 1963

 

divider



Comemorarea anuală Mislea închinată tuturor femeilor deţinut politic din România

„Plânge printre ramuri luna, Nopţile-s pustii...”

Şi totuşi, pentru că doamna Pazi mi-a transmis prin intermediul unui prieten dorinţa sa ca în acest an să scriu eu cuvântul pe care, ca în toţi cei 23 de ani trecuţi de la naşterea „bisericuţei noastre”, cum îi spunea cu duioşie, voi începe aşa cum ar fi început dumneaei:Prea cucernice Părinte, Dragi prieteni dreptcredincioşi, Iubiţi fraţi şi iubite surori întru credinţă şi ideal, Din adâncul inimii noastre vă mulţumim pentru prezenţa domniilor voastre în această sfântă sărbătoare şi pentru că aţi dat ascultare dangătului de clopot ce a răsunat din adâncul veacurilor în incinta acestei vechi aşezări mânăstireşti mislene şi v-aţi alăturat rugăciunilor noastre ce s-au înălţat în numele Sfintei Treimi şi a Mult Milostivei noastre Maici din ceruri a Cărei Sfântă Naştere o proslăvim.„Ca o lacrimă de sânge A căzut o stea...”De fapt noi, în calitate de creştini ortodocşi, ştim că nu A CĂZUT, ci S-A RIDICAT!

A plecat dintre noi şi s-a ridicat la ceruri, alăturându-se celor atât de dragi dumneaei şi nouă, duh năzuind către Tronul Slavei şi plângând din dragoste pentru noi, cei rămaşi.

La fel ca atunci când a plecat mama, Geta Gheorghiu, simt că doamna Pazi este un duh printre noi, că ne priveşte zâmbind duios aşa cum o ştim, ne mângâie cu blândeţe şi nu ne mustră pe noi cei care nu suntem în stare să facem mai mult. Nu-mi amintesc să o fi auzit supărată, vorbind cu asprime. Doamna Pazi nu doar vorbea mereu despre Iubirea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Său Cel Crucificat şi pentru Sfânta Lui Maică, precum şi pentru aproapele nostru, dumneaei era mereu Iubire...Îmi cer iertare pentru acest cuvânt scris mai mult cu inima decât cu mintea şi o să încerc să mă adun.

Aşadar, a plecat dintre noi doamna Pazi, doamna Aspazia, Pazi, aşa cum obişnuiam să o numim toţi cei care am cunoscut-o, a unsprezecea dintre componentele comitetului de iniţiativă constituit acum 24 de ani pentru înfiinţarea acestui sfânt paraclis. Îmi voi îngădui să rostesc numele întreg al fiecăreia dintre cele unsprezece plecate şi le voi spune salutându-le cu profund respect şi iubire: PREZENT!

– Sofia Cristescu Dinescu (Nana Sofica);- Lucia Scurtu Popşor (Lucica);- Natalia Nicolicescu Vasilcovschi (Nataliţa);- Constanţa Georgescu Moţei (Tanţi);- Elena Ionescu (Nuţi);- Elena Ioan Bota (Lica);- Victoria Holtean (Vichi);- Alexandra Chiriţescu (Lealea);- Florica Mitre Constantinescu;- Georgeta Iancu Gheorghiu (Geta), „împuternicită să fie coordonatoarea echipelor de voluntari care vor lucra la amenajarea paraclisului şi, în continuare, ea să fie purtătoarea de grijă a sfântului locaş.”, aşa cum scrie în procesul verbal încheiat atunci;- Aspazia Oţel Petrescu (Pazi). Aşadar, ne aflăm la parastasul pe care Dumnezeu a îngăduit să-l facem şi acum, în al 24-lea an de când, „Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh s-a realizat amenajarea şi sfinţirea Paraclisului din fostul penitenciar Mislea, cu hramul «Naşterea Maicii Domnului» în anul mântuirii 1994, luna noiembrie, ziua 12… S-a ales acest hram ca mulţumire către Maica Domnului pentru ajutorul oferit deţinutelor din penitenciarul Mislea şi din celelalte penitenciare comuniste.” Să nu uităm de chinurile îndurate de femeile deţinute aici şi aiurea în locurile de detenţie din gulagul românesc, care, alături de suferinţele cumplite ale bărbaţilor deţinuţi politic, ca şi ale familiilor celor din închisori şi de jertfele luptătorilor din munţi au fost plămada de bază a rezistenţei acestei ţări în faţa cumplitului tăvălug comunist. Să nu uităm că ele, ei, fac parte din mulţimea eroilor ştiuţi şi neştiuţi ai neamului românesc. Să ne închinăm în faţa jertfei lor şi să nu uităm că obiectivul luptei lor a fost „Dumnezeu şi Neamul meu”, că au mers în urma celui care a spus: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat”, că au năzuit ca România să rămână creştină şi să devină „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”.

Priviţi în jurul vostru şi veţi constata cum s-au strâns rândurile adevăratei noastre fraternităţi. În curând se vor călători toţi cei care, acum 24 de ani, au pus temelia sărbătoririi de astăzi; hramul „bisericuţei noastre”, Paraclisul Naşterea Maicii Domnului de la Mislea. Vor pleca şi cei din linia a doua. Nu vă pot spune câtă nădejde am că cei ce veţi rămâne după noi nu veţi uita să cinstiţi hramul iubitului nostru Paraclis.

Din încredinţarea doamnei Pazi, „părinţii înduhovniciţi ne avertizează că ne aşteaptă tulburări mari, spaime şi pericole. Vom fi constrânşi să alegem odată pentru totdeauna, cu hotărâre definitivă, între Dumnezeu şi satanism. Va fi suferinţă, tristeţe şi nelinişte şi multă rătăcire. Va trebui să fim foarte uniţi în speranţă şi să credem nestrămutat că vom avea biruinţă în lupta pentru salvarea idealurilor noastre sfinte. Nu trebuie să pierdem speranţa în mai bine. Domnul Nostru Iisus Hristos, prin iubire şi jertfă, a răstignit durerea şi a biruit moartea. Prin iubire şi jertfă El a restaurat omenirea şi, prin pătimirea Sa, a trasat hotare de neclintit Împărăţiei Sale. Cu puterea iubirii Sale de oameni El ne-a făgăduit bucuria tainică a Învierii dacă Îi vom urma Cărarea şi, în orice greutate, vom alerga la ajutorul Său, la marea Sa Îndurare. Ne cere unirea noastră în numele Său şi iubirea fără de margini; atât de frumoase sunt aceste îndemnuri pe cât de plină de frumuseţe şi fericire va fi înnoirea noastră prin ele”.

Împărăţii semeţe au năpustit peste noi puhoaie de cruzime şi răutate, dar noi ne-am aşezat pe roate bisericuţa şi cu ochii la Calea Lactee, pe care nu întâmplător am numit-o Calea Robilor, ne-am salvat şi nu ne-am pierdut. Am rămas împuţinaţi, schilodiţi, dar am rămas, iar trufia împilatorilor a fost făcută de nimic în instanţa divină. Şi asta pentru că am rămas uniţi. Să fim uniţi şi astăzi, în ciuda unor diferenţe de idei. Să ne aplecăm mai mult asupra a ceea ce ne uneşte decât asupra celor ce ne despart. Să nu uităm că dezbinarea dintre noi este bucuria vrăjmaşilor noştri! În calitate de creştini ortodocşi se cuvine să ne străduim şi pentruapărarea şi continuarea tradiţiilor noastre dintre care cea mai de nădejdeeste păstrarea familiei creştine aşa cum a rânduit Dumnezeu şi să milităm pentru asta.

Numai vântul mai suspină, Dulcele tău cânt, Peste florile ce-alină, Tristul tău mormânt.

Din nou, nu se putea altfel, cu gândul la doamna Pazi a noastră…Deşi sunt convins că multora dintre dumneavoastră nu le sunt străine cele ce urmează, aş vrea să reproduc câteva pasaje din gândurile unor ierarhi ai Bisericii noastre rostite la plecarea doamnei Pazi la Domnul.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel o numea pe doamna Pazi „fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a mărturisit şi apărat Ortodoxia cu preţul libertăţii sale în timpul regimului comunist ateu.

Autentică personalitate morală, deţinută politic în perioada 1948 - 1962, doamna Aspazia Oţel Petrescu va rămâne pentru totdeauna în memoria vie a credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române.

După eliberarea din închisoare, doamna Aspazia Oţel Petrescu şi-a dedicat viaţa cinstirii şi pomenirii victimelor prigoanei comuniste, scrierile ei constituind o adevărată bibliografie a eroismului românesc mărturisitor.”La slujba de prohodire a doamnei Pazi din capela cimitirului Eternitatea din Roman, Înaltpreasfinţitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului spunea: „Aspazia Oţel Petrescu este un simbol al dârzeniei, al suferinţei biruitoare, al mărturisirii credinţei în cele mai dificile împrejurări ale vieţii. Cu adevărat rămâne o lumină care nu se va stinge niciodată. Ea este o mărturisitoare şi o dârză răbdătoare în suferinţă, o luptătoare pentru adevăr, pentru Hristos, pentru demnitatea neamului, pentru înălţarea credinţei neamului său către Dumnezeu.[…] A fost o luptătoare. Sufletul ei a fost întotdeauna liber, nimeni nu a putut să o oprească în a-L mărturisi pe Hristos, căci El a fost puterea vieţii ei, a fost dragostea ei cea mai mare, Lumina care a călăuzit-o în viaţă şi chiar dacă a fost dusă să sufere în întuneric, în sufletul ei mai mult a strălucit lumina şi chinul său l-a simţit mai aproape de Hristos.”Cu acelaşi prilej, Înaltpreasfinţitul Ioachim, arhiepiscop al Romanului şi Bacăului spunea despre doamna Pazi aşa: „A trăit o viaţă în lumina lui Hristos pe care L-a avut Mângâiere şi Povăţuitor în clipele grele ale existenţei sale, iar această prezenţă dumnezeiască a îmbărbătat-o şi a înnobilat-o. Cu Hristos în celulă, suferinţa ei a fost obinecuvântare, iar chinurile îndurate i-au transfigurat chipul, făcându-l asemănător celui al martirilor prin care Cel răstignit pe lemn a dat mărturie lumii.

Experienţa celor 14 ani petrecuţi în zeghe a fost pentru ea o treaptă care a apropiat-o şi mai mult de Dumnezeu şi i-a descoperit adâncul de trăire autentică a luminii necreate şi a dăruit-o trăirii în duh filocalic. Aici s-a regăsit pe sine şi vocaţia de pelerin spre Dumnezeu. A fost o iubitoare de frumos şi de aceea, după ce a fost eliberată din închisoare, a trăit în compania celor ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, casa fiindu-i chilie, iar vorba, rugăciune.”Pentru cei care nu ştiu, Înaltpreasfinţitul Teodosie este cel care, la 12 noiembrie 1994 a condus slujba de târnosire a bisericuţei noastre. Am trăit o emoţie în plus văzându-l la slujba de prohodire a doamnei Pazi şi regret nespus că, deşi a trecut la un pas distanţă de mine, nu am avut curajul să-I reamintesc acel moment!

În încheiere vreau să fac referire la „cărticica” pe care am pregătit-o pentru acest an. Vă amintiţi poate de ”cărticica” pe care o distribuiam celor prezenţi la hramul bisericuţei noastre. Acum am vrut să vă ofer toate cuvintele doamnei Pazi din 1994 până azi, iar realizatoarele acestui gând al meu au făcut o fericită completare, aşa cum veţi vedea. Aş vrea să vă rog pe toţi să facem în aşa fel ca să putem sărbători hramul bisericuţei noastre la acelaşi nivel şi în următorii ani, prin contribuţiile dumneavoastră băneşti.

Şi un ultim gând:Bate vântul peste ape, Trece timpul greu, Noi mereu te plângem, frate, Iar tu dormi mereu...

Mihnea Gheorghiu 

divider