Fundatia George Manu

Editorial
* Rusia şi America: o ecuaţie complicată (II.)
Opinii
* Lista Elie Wiesel – atac la Mircea Vulcănescu
* Eppur si muove
Evenimente
* Patriarhia Română, alături de Mircea Vulcănescu!
* Lansare de carte: Pr. Mihai-Andrei Aldea– Drumul spre Vozia. Volumul 3 –Prin coline şi neguri!
* 2017 - anul comemorativ al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului. Vizita domnului Marcel Petrişor la Mănăstirea Comana
* Seară duhovnicească: „Părintele Gheorghe Calciu: De la moarte, la viaţă, de pe pământ, la cer…”
Articole generale
* Tatiana Niculescu – Patografia lui Corneliu Codreanu (II.)
Istorie
* Ultimele circulări ale Comandantului Horia Sima
* Din Temniţele Memoriei
* Puţină istorie... LA GRENOBLE, PE URMELE CĂPITANULUI
* La Division Azul (4) - Los Donceles de la Division
* Flori de aur din Maramureş (38)
* Din Temniţele Memoriei: 21 iulie 1991 - Sfinţirea Troiţei Martirilor de la Târgu Ocna
* România şi sfârşitul Europei (4)
Cultura
* Omul zilelor noastre – între teluric şi celest sau de la “cunoaşte-te pe tine însuţi”, la “creează-te pe tine însuţi”
Spiritualitate
* Urma paşilor lui Constantin Oprişan
* Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel- descoperit de un legionar şi persecutat de către comunişti alături de acesta –
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea luptătorilor anticomunişti, la „Mormântul Celor Fără de Morminte” de la „Pădurea Verde” din Timişoara
* Sfinţirea Monumentului de la Dragomireşti
* Comemorarea de la Sâmbăta de Sus- 23 iulie 2017
In memoriam
* Sinaxarul Sfinţilor din Închisori - Nicoleta Nicolescu † 10 iulie 1939
* Costel Condurache - 4 ani de la trecerea la Domnul
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 7 iulie 2017


Rusia şi America: o ecuaţie complicată (II.)

Un duel al ideilor: Aleksandr Dughin versus Olavo de Carvalho

Anul 2011 a consemnat un schimb de replici între Aleksandr Dughin şi Olavo de Carvalho. Duelul dintre exponentul ideologiei eurasiatiste şi un adept al conservatorismului creştin american a fost publicat şi în traducere românească la editura Humanitas în anul 2016 sub titlul „Statele Unite şi Noua Ordine Mondială – o dezbatere între Olavo de Carvalho şi Aleksandr Dughin”. Arbitrii disputei au fost câţiva intelectuali brazilieni, conaţionali cu filosoful stabilit între timp în Statele Unite. Bineînţeles, rolul acestora a fost mai degrabă acela de a modera dezbaterea, de a-i stabili regulile de desfăşurare şi de a veghea la respectarea lor. Verdictul în privinţa învingătorului aparţine exclusiv cititorului.  Deosebit de interesantă este însă privirea asupra acestei dezbateri din perspectiva prezentului, căci în ea sunt anticipate unele evoluţii politice actuale, care nu cu mult timp în urmă păreau de neimaginat. E vorba în mod special de victoria în alegerile prezidenţiale a lui Donald Trump ca exponent al Americii naţional-conservatoare, o realitate invocată în permanenţă de Olavo de Carvalho. Un factor de putere esenţial, dar pe care Dughin l-a minimalizat cu obstinaţie, el negăsindu-şi loc în teoriile politice ale acestuia.

Dar să nu anticipăm prea mult şi să o luăm mai bine de la început. Conform regulilor stabilite, Dughin are primul cuvânt. Expunerea lui descrie Noua Ordine Mondială unipolară, dominată de Statele Unite, spre care tinde lumea în urma sfârşitului Războiului Rece şi a căderii comunismului. Principalele ei atribute sunt: neoliberalismul pe plan politic şi ideologic şi capitalismul globalist la nivel economic. După ce creionează cu acurateţe un portret al Americii regimului Obama (identificat practic cu „America” în sine) Dughin prezintă apoi şi o perspectivă „non-americană”, a unor ţări precum Rusia, China, India, Iran, care nu se împacă cu hegemonia mondială a Statelor Unite.

E rândul lui de Carvalho. Aşa cum se va vedea pe parcursul întregii dispute, pentru el realitatea e înotdeauna mai complexă decât schema ideologică rigidă în care încearcă să o înghesuie Dughin. Pentru început brazilianul subliniază asemănările dintre cei doi combatanţi. E firesc ca intelectualii aflaţi pe acelaşi palier să discute între ei. Cu atât mai mult cu cât au şi destule lucruri în comun: credinţa în Dumnezeu, în metafizica absolutului, în tradiţiile naţionale, în valori spirituale care trebuie protejate în faţa globalismului promovat de plutocraţi de genul lui Rockefeller sau Soros. Totuşi, diferenţele sunt esenţiale. De Carvalho se consideră pe sine doar un intelectual independent, neimplicat direct, care meditează asupra mersului lumii, în vreme ce Dughin este un ideolog implicat, un agent politic. Fiu al unui ofiţer KGB şi mentor politic al unui om care reprezintă KGB-ul însuşi. „Să afirmi că prof. Dughin se află în centrul şi vârful puterii este o chestiune care ţine pur şi simplu de realism. Pentru a-şi pune planurile în aplicare, se bazează pe braţul înarmat al lui Vladimir Putin, pe armatele din Rusia şi China şi pe toate organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu, pe lângă, practic, toate mişcările de stânga, fasciste şi neonaziste care în prezent se poziţionează sub steagul proiectului său „eurasiatic”.” (p.51)

În opinia lui de Carvalho, sunt trei mari forţe care îşi dispută supremaţia la nivel global: polul ruso-chinez, cu armatele şi serviciile lor secrete, polul oligarhiei globaliste occidentale (al „Consorţiului”, cum avea să-l denumească în altă parte, declarându-se astfel adept al unei teorii de tip conspiraţionist, bineînţeles, argumentată), dar atenţie, pe care nu-l identifică cu Occidentul în ansamblu, iar în al treilea rând, polul musulman, care ar consta din Frăţia Musulmană, compusă din anumiţi lideri religioşi şi politici din lumea islamică.

De Carvalho subscrie la descrierea lui Dughin, conform căreia proiectul globalismului liberal intenţionează să implementeze la scară mondială ideologia popperiană a „societăţii deschise”, subminând astfel suveranităţile şi identitătile naţionale, precum şi orice principiu metafizic sau moral de la care acestea s-ar putea revendica. Opiniile lor se despart însă în mod radical atunci când vine vorba de rolul Statelor Unite. De Carvalho consideră ideologia liberală popperiană drept o inserţie recentă, care nu are nimic în comun cu tradiţiile americane. Statele Unite nu sunt, după el, principalul agent, ci mai degrabă principala victimă a proiectului globalist. Mai mult, acesta nici nu ar fi sensu stricto unul liberal, ci mai degrabă un proiect de inginerie socială cu iz stângist, în descendenţa proiectului comunist. „Eurasiatismul se întoarce împotriva „societăţii deschise” popperiene în calitate de model ideologic abstract, dar, cum în acelaşi timp eurasiatismul la rândul lui nu este doar un model ideologic abstract, ci o strategie geopolitică, sigur că ţinteşte spre ideologia popperiană pentru a nimeri, în spatele ei, o putere naţională hotărâtă, cea a SUA, care nu are nimic de-a face cu ideologia popperiană şi se aşteaptă la ce poate fi mai rău din partea ei. Mai mult decât atât: naţionalismul american este o puternică rezistenţă creştină la ambiţiile globaliste care tot încearcă să pună stăpânire pe ţară, pentru a o distruge ca forţă autonomă şi a o folosi ca instrument pentru propriile planuri, cu precădere antinaţionale.” (p.63) 

Interesant! Scrise în 2011, aceste rânduri ar fi putut părea la vremea respectivă unui observator extern drept o utopie paralelă cu realitatea. Totuşi, ele sunt scrise de un cunoscător nemijlocit al realităţii americane în profunzimea ei. Astăzi ne putem întreba pe drept cuvânt: să fi fost Olavo de Carvalho un „trumpist” avant la lettre? O căutare cu google confirmă ipoteza. Da, odată cu apariţia lui Donald Trump pe scena politică, încă de pe când el se duela în interiorul taberei republicane pentru câştigarea candidaturii la prezidenţiale, Olavo de Carvalho s-a poziţionat ferm în favoarea sa. Am putea spune în mod absolut firesc, ţinând cont de concepţiile naţional-conservatoare ale filosofului brazilian. Internetul ne oferă şi alte referinţe. Cu privire la victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale, de Carvalho afirmă că aceasta a demonstrat odată pentru totdeauna că toţi banii din lume nu pot face nimic împotriva structurilor realităţii sau, în altă parte, că acum apare din nou perspectiva unei ordini mondiale bipolare, similare celei care a asigurat pacea mondială după 1945.

Acestea ar fi opiniile recente ale lui de Carvalho. Surprinzătoare e totuşi ultima afirmaţie, publicată pe Twitter, mai ales în contextul celor scrise în disputa sa din 2011 cu Dughin, care cu siguranţă ar subscrie la o asemenea concepţie a bipolarităţii (şi care ne oferă o idee asupra posibilului conţinut al contactelor secrete, sau a tentativelor în acest sens, dintre regimurile Trump şi Putin). Căci, direct în continuarea citatului amintit mai sus, de Carvalho continuă cu teza lui „care pe care”, oarecum în răspărul afirmaţiilor sale ulterioare din 2017, care par a accepta un echilibru de tip bipolar: „Distrugerea puterii americane va înlătura ultimul obstacol important din calea instaurării guvernului mondial. Atunci va mai rămâne doar împărţirea prăzii între cele trei scheme globaliste: occidentală, rus-chineză şi islamică. Rusia nu este în niciun caz „fortăreaţa spiritualităţii şi a tradiţiei”, împuternicită prin mandat celest să pedepsească, în pielea Statelor Unite, păcatele Occidentului materialist şi imoral. Este –astăzi, ca şi în vremea lui Stalin- un cuib de corupţie şi răutate cum nu s-au mai văzut, hotărât, aşa cum a anunţat profeţia de la Fatima, să răspândească greşelile sale în lume.” (p.63)

Rânduri dure, ca un croşeu de dreapta în plină figură la adresa ideologului rus, urmate de încă o lovitură cu stânga într-un adversar năucit: „Comunismul rus a promis lumii o nouă epocă de pace, prosperitate şi libertate mai presus de cele mai frumoase visuri ale generaţiilor trecute. Tot ce a reuşit să îndeplinească a fost un infern totalitar, pe care nici măcar Atila sau Ginghis-Han nu şi l-ar fi închipuit în coşmarurile lor. Ar fi ideal dacă toate ţările ar învăţa să-şi vindece propriile neajunsuri înainte de a se proclama salvatorul umanităţii. Rusia lui Aleksandr Dughin pare că a învăţat din crimele şi eşecurile ei tocmai opusul.” (p.64)

După această dezlănţuire retorică, care nu putea fi anticipată din tonul ponderat al primelor pagini ale răspunsului lui de Carvalho, să vedem care va fi replica lui Aleksandr Dughin. Brazilianul a punctat, iar meciul se încinge tot mai tare.

Pentru început Dughin răspunde calm, la obiect, fără a da semne de iritare. Face o serie de observaţii privind individualismul şi holismul, apoi comentează cele trei proiecte globale expuse de Carvalho. Găseşte şi un posibil punct slab al adversarului, deşi deocamdată mai mult tatonând. Anume, dacă există doar cele trei proiecte globale, atunci Carvalho fie ar trebui să adere la unul din ele, fie, dacă nu e de acord cu teoria şi practica niciunuia dintre ele, să-l combată cu precădere pe cel mai puternic şi mai nociv. Acesta ar fi, neîndoielnic (ne-am fi aşteptat la altceva din partea lui Dughin?)  cel al globalismului occidental, bazat pe hegemonia americană. Aşa cum vom vedea mai încolo, dincolo de schimburile de replici pe teme colaterale, întreaga dezbatere se va structura în jurul dihotomiei induse de această logică dughinistă. Pentru a o rezuma pe scurt: Dughin susţine că oricine se pronunţă împotriva proiectului globalist de tip occidental, e obligat să se înregimenteze în frontul eurasiatist, adică să fie de partea sa. Tertium non datur, orice altă atitudine nu ar fi decât o eschivă laşă şi o dezertare morală.

Deocamdată disputa nu s-a încins încă în jurul acestei idei fundamentale, care a fost doar lansată de Dughin fără a-i expune încă formularea cea mai pregnantă. Finalul contribuţiei sale reprezintă mai degrabă plata unor poliţe la nivel propagandistic. Nu doar comuniştii şi fundamentaliştii islamici se fac vinovaţi de crime, reaminteşte Dughin, ci şi occidentalii: Hiroshima şi Nagasaki, atacarea Irakului şi Afganistanului, bombardarea Serbiei, pe lângă reţelele consiprative şi cercurile ideologice afiliate proiectului globalist occidental. Pe urmă schiţează câteva principii de bază ale „geopoliticii”, teorie bazată pe conflictul dintre puterile maritime şi cele continentale. La final se arată nedumerit: cum adică afirmă Carvalho că elita globalistă nu e de fapt duşmanul Rusiei, de vreme ce societatea rusă e contaminată cu fenomenele decadente provenite din occident? Încheie cu o încercare de contralovitură, ca răspuns la ce încasase mai înainte: „SUA sunt o plagă absolută pentru umanitate. Iar elita globalistă este chintesenţa Statelor Unite; ea domină SUA şi, prin intermediul lor, restul lumii. Elita globalistă din SUA este duşmanul Rusiei, al Chinei şi al ţărilor islamice; ea corupe elita noastră politică, societatea, ţara.” (p.79)

E rândul lui Olavo de Carvalho, care din însuşi titlul contribuţiei sale semnalizează încercarea de a clarifica „Natura acestei dezbateri şi poziţia mea personală”. Dintru început el constată că rolurile celor doi preopinenţi sunt diferite. Dacă el însuşi se consideră mai degrabă un intelectual care se foloseşte de instrumente teoretice şi conceptuale pentru a înţelege realitatea politicii globale, Dughin este în acelaşi timp şi un activist politic, care „foloseşte toate instrumentele specifice propagandei politice: simplificarea maniheistă, etichetarea denigratoare, insinuările perfide, falsa indignare a vinovatului care face pe sfântul şi, last, not least, construcţia (…) profeţiei care se împlineşte singură, care, simulând descrierea realităţii, ridică în aer un simbol aglutinant în speranţa că, prin aderarea publicului în masă, ceea ce este fals va deveni adevărat.”(p.83)

De Carvalho continuă scoţând în evidenţă deosebirile dintre puterea naţională americană şi polul globalismului occidental, care pentru Dughin sunt o apă şi un pământ. Astfel, pentru elita globalistă, plutocratică, Olavo de Carvalho foloseşte noţiunea de „Consorţiu”, iar scopul acesteia este considerat a fi instaurarea unei dictaturi mondiale de tip „socialist”.  În componenţa sa ar intra dinastiile unor familii multimiliardare (ca Rothschild sau Rockefeller), organizaţii gen „Grupul Bilderberg” sau „Consiliul pentru Relaţii Externe”, preşedintele Obama însuşi nefiind decât un „servitor” al „Consorţiului”. În continuare ne este explicată teza –numai aparent contradictorie- după care aceşti metacapitalişti ar dori instaurarea la scară mondială a … socialismului. Termenul de „metacapitalişti” aplicat acestor oameni cu averi care depăşesc bugetele multor state sugerează faptul că această potenţă financiară la care au ajuns prin regimul libertăţii economice îi pune practic pe picior de egalitate cu statele şi îi face totodată relativ imuni la fluctuaţiile pieţelor. „Un secol de libertate economică şi politică  a fost de ajuns pentru ca unii capitalişti să devină atât de formidabil de bogaţi, încât nu mai vor să se supună voinţei pieţei care i-a îmbogăţit. Vor să o controleze, iar pentru asta au trei instrumente: dominarea statului, pentru implementarea politicilor etatiste necesare eternizării oligopolului; stimularea mişcărilor socialiste şi comuniste care favorizează invariabil creşterea puterii de stat; înregimentarea unei armate de intelectuali are pregătesc opinia publică pentru a-şi lua adio de la libertăţile burgheze şi a intra de bunăvoie într-o lume a represiunilor omniprezente şi obsedante (…) prezentată ca un paradis decorat şi cu abundenţa capitalismului, şi cu cea a justiţiei sociale, a comunismului. În această lume nouă, libertatea economică indispensabilă funcţionării sistemului este păstrată strict cât e nevoie pentru a putea subvenţiona dispariţia libertăţii în domeniul politic, social, moral, educaţional şi religios. Metacapitaliştii schimbă astfel însăşi baza puterii lor. Nu se mai sprijină pe bogăţie ca atare, ci pe controlul procesului politico-social. Control care, eliberându-i de expunerea aventuroasă la fluctuaţiile pieţei, face din ei o putere dinastică durabilă, o neoaristocraţie capabilă să traverseze teafără variaţiile averii şi succesiunea generaţiilor, adăpostită în fortăreaţa statului şi a organismelor internaţionale. Deja nu mai sunt megacapitalişti: sunt metacapitalişti – clasa care a trecut dincolo de capitalism şi l-a transformat în singurul socialism care a existat sau va exista vreodată: socialismul marilor stăpâni şi al inginerilor sociali aflaţi în serviciul lui.” (p.100f)

În continuare de Carvalho numeşte şi forţele de a căror parte se consideră a fi el însuşi: comunităţile creştine, catolice şi protestante din toate ţările, naţiunea iudaică şi naţionalismul conservator american. Susţine că nici una din acestea nu se luptă pentru a domina lumea şi că toate sunt victime ale globalismului. O opinie discutabilă din multe puncte de vedere, şi care reprezintă mai degrabă punctul de vedere al unui creştin occidental (el însuşi fiind catolic). Creştinismul ortodox este omis în mod deliberat, dar vom înţelege îndată de ce, văzând ce rol rezervă el Bisericii Ortodoxe în acest mozaic de forţe globale. Dincolo de aspectul menţionat, această triadă e totuşi o realitate coerentă şi indiscutabilă. Următorul amănunt semnificativ nu face decât să-i aducă o confirmare post-factum: în luna mai 2017, preşedintele american Trump, reprezentant al naţionalismului conservator american, a făcut mai întâi o vizită în Israel, de unde a aterizat apoi direct la … Vatican.

Răspunsul detaliat al lui de Carvalho abordează în continuare şi unele dihotomii dughiniste, cum ar fi clişeul individualismului occidental în contrapondere cu cel al holismului (colectivismului) tipic răsăritean. Conotaţiile insinuate fiind acelea de egoism (în cazul individualismului), respectiv solidaritate (în cazul colectivismului). După cum arată de Carvalho, realitatea e mai complexă decât în schema lui Dughin. Colectivismul a fost prezent şi în Occident (în cazul mişcărilor fasciste), după cum tot în Occident (în special în America, unde el e un cunoscător nemijlocit al realităţii de acolo) există un real sentiment al solidarităţii sociale. Pe de altă parte, nici societăţile răsăritene nu sunt scutite de individualism şi egoism (manifestat de pildă la oligarhii rapace din ţările ex-comuniste). De Carvalho îşi manifestă de asemenea dezacordul şi cu tezele „teoriei geopolitice” a lui Dughin, conform căreia agenţii istorici ar fi statele, determinate în atitudinea lor de orientarea geografică (puteri maritime versus continentale). În opinia brazilianului nu statele, naţiunile sau imperiile sunt agenţi istorici, ci alte forţe care stau în spatele lor. Agenţii istorici trebuie să cultive obiective permanente pe termen lung, să le urmărească de-a lungul generaţiilor. Aşa că aceştia nu pot fi decât marile religii, organizaţii iniţiatice, dinastii, partide sau ideologii revoluţionare.

În opinia noastră, chiar dacă teza lui Dughin e una care are doar o acoperire parţială cu realitatea, la fel se poate spune şi despre teoria preopinentului său. Căci e imposibil să nu luăm act de nişte constante în politica externă a statelor, determinate nu doar de factorii sugeranţi de Carvalho, ci şi de geografie, dar mai ales şi de specificul naţiunilor, de structura lor etnică şi spirituală. Iar existenţa acestor constante (vizibile în mod evident prin coerenţa politicii externe ruse sub toate regimurile istorice) nu presupune neapărat existenţa în spatele lor a unui „agent” individualizat, cu o natură structurată, ci mai degrabă diversele regimuri care s-au succedat s-au pliat pe nişte realităţi de un ordin mai profund. Cine să fi fost acest „agent” care a traversat secolele, pentru a impune o linie consecventă a politicii regimurilor ţarist, stalinist sau putinist? Ne surprinde prin urmare să aflăm care este rolul Bisericii Ortodoxe în viziunea lui de Carvalho, anume acela de a fi … adevăratul motor propulsor al ideologiei eurasiatiste şi, în general, al  întregii politici ruse din ultimele secole. „Proiectul eurasiatic este singura ieşire pe care o are Biserica Ortodoxă dacă nu doreşte să rămână limitată la frontierele naţiunii ruse, eşuând în misiunea sa declarată de religie universală.” (p.127)

Aici de Carvalho nu are dreptate, dar e probabil o neînţelegere tipică a Ortodoxiei manifestată din partea unui creştin apusean.  Argumentul său nu convinge un cunoscător al realităţilor ortodoxe, mai ales când el pretinde a decela cine este „agentul” (secret?) din spatele politicii ruse. De fapt, lucrurile stau mai degrabă invers: politica statului (imperiului) rus este cea care instrumentalizat în mod constant Biserica Ortodoxă în vederea atingerii unor scopuri cel mai adesea mundane.

Una din concluziile care se desprinde din acest schimb de idei este prin urmare şi aceea că fiecare din preopinenţi, crescut şi format într-un anumit mediu, are o viziune parţial deformată asupra realităţilor definitorii pentru partea „cealaltă”.

(va urma)

 

Bogdan Munteanu 

divider



Lista Elie Wiesel – atac la Mircea Vulcănescu

Chiar dacă Clujul continuă să aibă o stradă numită „Radu Gyr”, ofensiva lansată de INSH Elie Wiesel împotriva memoriei şi istoriei noastre recente, continuă în forţă. Cel vizat este nimeni altul decât marele filosof şi martir Mircea Vulcănescu. Aşa cum menţionam şi în numărul trecut al revistei noastre, pe lista Elie Wiesel se află 4 obiective legate de Mircea Vulcănescu: la Bucureşti, Liceul, Strada şi Bustul, la Bârsana - Maramureş, Şcoala.

Cum maramureşenii sunt oameni dintr-o bucată, iniţiativa sosită de la Bucureşti prin Instituţia Prefectului s-a lovit de o puternică opoziţie din partea comunităţii locale. Primarul, Consiliul Local, directorul şi personalul şcolii, preoţii din sat şi locuitorii au respins categoric solicitarea de redenumire a şcolii:„Am discutat această problemă, bineînţeles, şi în consiliul local, dar să ştiţi că noi nu avem de gând să schimbăm numele, pentru că la momentul respectiv s-au făcut analize şi cercetări legate de acest nume şi considerăm că Mircea Vulcănescu nu a fost un criminal de război, aşa cum este numit de anumite asociaţii. Ba mai mult, lumea este solidară şi avem susţinere din partea multor oameni. Ieri am primit pe numele primăriei, din partea Asociaţiei Veteranilor de Război şi Deţinuţilor Politici, o scrisoare de încurajare pentru a nu face acest pas şi, după cum am spus, nu avem de gând să modificăm numele şcolii. Cu siguranţă, se vor face presiuni, dar noi nu putem să ne desconsiderăm valorile naţionale, iar Mircea Vulcănescu a fost un om de cultură, un ministru de finanţe care a făcut treabă bună în acea perioadă şi nu îl considerăm un criminal de război, cum este văzut de anumite asociaţii din România” - declaraţia primarului Teodor Ştefanca, preluata de pe www.maramedia.ro. La Sectorul 1, situaţia străzii Mircea Vulcănescu a fost expusă pe finalul şedinţei Consiliului Local din data de 30 iunie 2017, la capitolul informări diverse. Consilierul Cristian Andrei Tudose de la PSD-PUNR a ţinut să ia cuvântul, reamintind tuturor că Mircea Vulcănescu este o mare personalitate a culturii româneşti, că Primăria nu este în măsură să judece istoria şi că solicită opinia Academiei Române. Problema nu a revenit în discuţiile ulterioare ale consiliului.

La Sectorul 2, problema bustului lui Mircea Vulcănescu nu a ajuns în discuţiile Consiliului Local, reprezentanţii Primăriei exprimându-şi public hotărârea de a nu da curs solicitării primite şi precizând, totodată, că amplasarea bustului s-a făcut în anul 2009, în termeni de perfectă legalitate, prin obţinerea tuturor avizelor prevăzute de lege şi cu autorizaţie de construcţie.

Altfel au stat lucrurile la Sectorul 4. .. Domnul primar Daniel Băluţă a propus în cadrul şedinţei Consiliului Local, din data de 29 iunie, un proiect de schimbare a numelui Liceului Mircea Vulcănescu în Liceul Traian Popovici. Motivaţia schimbării denumirii ar fi pentru domnul primar faptul că Traian Popovici a fost un salvator al evreilor din Cernăuţi şi de aceea consideră ca „administraţia locală are datoria morală de a se alătura acestei ideologii şi de a cinsti memoria victimelor Holocaustului”... Mai mult, în proiectul de Hotărâre de Consiliu, dl. Băluţă menţiona că decizia schimbării va fi adusă imediat la cunoştinţa Ambasadei Israelului, INSH Elie Wiesel, iar în timpul şedinţei şi-a rugat insistent colegii să voteze favorabil pentru că „aţi văzut că discutăm despre o adresă venită de la Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca urmare a unei sesizări venite de la Fundaţia Elie Wiesel... de aceea vă rog din suflet să fiţi de acord cu această solicitare...”. Deşi mai mulţi consilieri au luat cuvântul, opunându-se ferm redenumirii Liceului Vulcănescu, votul final a adus aprobarea propunerii redenumirii. Acest lucru nu înseamnă că numele a fost schimbat, ci că Primăria este de acord să înceapă procedurile pentru obţinerea avizelor necesare acestei schimbări. Ca şi în cazul Radu Gyr, această situaţie a dezlănţuit o ofensivă asupra Primăriei. Petiţii, adrese, simple emailuri de protest, de la oameni simpli, până la academicieni, au început să curgă, atât spre primărie, cât şi spre Prefectură. Lupta se duce chiar din interiorul Primăriei, datorită unor consilieri care nu-şi vând demnitatea pe favoruri făcute institutelor străine. Aceştia au convocat în data de 18 iulie o şedinţă extraordinară de Consiliu pentru abrogarea hotărârii anterioare. Din păcate, din lipsă de cvorum, şedinţa nu s-a putut ţine. Cu toate astea, chiar dacă nu a existat cvorumul necesar şi nu a existat vot sau abrogare, pentru memoria lui Mircea Vulcănescu şedinţa aceasta a reprezentat o victorie morală, nicidecum o înfrângere. Lupta continuă - pe de o parte Primăria va trebui să obţină toate avizele necesare schimbării acestei denumiri, pe de altă parte, consilierii vor continua să convoace şedinţe pentru abrogarea proiectului, iar noi vom fi alături de ei. Situaţia creată în jurul Liceului Mircea Vulcănescu ne-a arătat faptul că în politica românească există demnitate şi că, indiferent de partidul din care provin, politicienii pot avea coloană vertebrală şi dragoste pentru valorile româneşti. Iată numele celor care nu votează la comandă şi încearcă să păstreze memoria lui Mircea Vulcănescu: PPU - Gâf Deac Ioan, Negrilă Vasile, Călina Dan-Simion; USR - Andruşceac Antonio, Iancu Elena, Ceacâr Sorin-Ioan; PSD - Şupeală Gheorghe; PNL - Sava Răzvan, Turmac George-Adrian, Ştefan Daniel-Laurenţiu, Ştefan George, Nicolae Adrian.

Fundaţia noastră a adresat petiţii tuturor instituţiilor implicate: Primărie, Prefectură, Ministerul Educaţiei, Inspectoratul Şcolar etc. Prin acestea, explicăm ilegalitatea redenumirii, arătând legile pe care această schimbare le încalcă şi solicităm instituţiilor respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare şi a dreptului nostru la identitate, memorie şi demnitate. Am participat la şedinţa Consilului Local din data de 18 iulie şi vom continua să mergem la toate şedinţele viitoare. In paralel, continuăm să transmitem petiţii şi informări către toate instituţiile şi departamentele care au legătură cu subiectul ridicat de INSHR Elie Wiesel.

Cezarina Condurache 

divider



Eppur si muove

Peste 3000 de ani oamenii au crezut că Pământul este plat. Cei care nu erau de acord cu această teorie erau lapidaţi, arşi de vii sau ostracizaţi. Încet, încet s-a ajuns la concluzia (pe bază de dovezi) că forma Pământului este sferică. Dar există şi astăzi milioane de oameni care continuă să creadă că Pământul este plat. Dovadă a evoluţiei societăţii, ei nu sunt lapidaţi, arşi de vii sau ostracizaţi. Îşi susţin punctul de vedere în dezbateri şi sunt combătuţi cu argumente.

Peste 3000 de ani oamenii au crezut că Pământul este static şi în centrul Universului. Cei care nu erau de acord cu această teorie şi afirmau că are o mişcare de rotaţie şi de revoluţie în jurul Soarelui (de exemplu, Copernic, Galileo Galilei, Giordano Bruno) erau lapidaţi, arşi de vii sau ostracizaţi. Încet, încet s-a ajuns la concluzia (pe bază de dovezi) că Pământul nu este centrul Universului şi are mişcare de rotaţie şi revoluţie. Dar există şi astăzi milioane de oameni care continuă să creadă că Pământul este static şi centrul Universului. Dovadă a evoluţiei societăţii, aceştia nu sunt lapidaţi, arşi de vii sau ostracizaţi. Îşi susţin punctul de vedere în dezbateri şi sunt combătuţi cu argumente.

De peste 250 de ani, de când Edward Jenner, în anul 1796, a făcut prima inoculare antivariolică, oamenii cred că vaccinarea este o manoperă eficientă şi cu riscuri minore în prevenţia bolilor transmisibile. Dovezile obţinute până în prezent par să susţină acest punct de vedere. Dar există şi astăzi milioane de oameni care nu cred în vaccinuri. Unii sunt total antivaccinişti (vaccinarea este periculoasă şi nenaturală, vezi filozoful Ivan Ilich - Nemesis Medicine) sau moderaţi care contestă abuzul în vaccinologie şi apăra autonomia persoanei. Atitudinea lor deranjează autorităţile sanitare şi fanaticii vaccinologiei.

În acest context, o doamnă directoare de la DSP Suceava s-a gândit cum poate să se remarce şi să-şi mulţumească şefii din Minister, mai ales că însuşi premierul Tudose (da, chiar domnul Tudose), se interesează de campania de vaccinări. Avea în judeţ un medic stomatolog care scria pe Facebook articole antivaccinare. Cum să-l pună la punct? Lapidarea, arderea pe rug sau ostracizarea i-ar fi plăcut, dar nu erau posibile. Să-l dea în penal? Imposibil pentru că medicul nu făptuise o acţiune sau inacţiune materială de a împiedica vaccinarea. şi culmea, în Codul Penal nu este trecut delictul de opinie. Încă. Se poate remedia aceasta omisiune în viitor. Să-l sancţioneze administrativ, nu poate pentru că nu îi este subordonat. Şi atunci Bingo! Răspunderea disciplinară. Îl reclamă la Colegiu Medicilor Dentişti cu solicitarea de a i se interzice practicarea medicinei. În baza cărei prevederi din lege? Ce articol din Codul deontologic sau din lege a încălcat medicul respectiv? Astea sunt amănunte, fleacuri care nu o interesează pe doamna directoare. Scopul a fost realizat. Toată ţara a auzit de ea, şefii sunt mulţumiţi, vacciniştii o aplaudă, antivaccinişti o blamează - este vedetă.

Ridicolul situaţiei mă întristează pentru că reflectă modul superficial şi primitiv în care este tratată o problema atât de serioasă cum este problema vaccinărilor. În locul unor dezbateri profunde şi argumentate, în locul unui dialog se recurge la folosirea bâtei şi a pumnului în gură. Dacă peste 3000 de ani se va spune despre vaccinuri...?Eppur si muove

N. R.:Medicul despre care este vorba în articol este prietenul şi colaboratorul nostru, Mircea Puşcaşu

Dr. Vasile Astărăstoae www.activenews.ro

divider



Patriarhia Română, alături de Mircea Vulcănescu!

“În contextul Anului 2017, declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Patriarhia Română susţine şi îndeamnă la cinstirea şi cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creştine şi naţionale, între care se numără personalităţi autentice ale culturii şi spiritualităţii româneşti, precum Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, membrii „Rugului Aprins”, precum Părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict Ghiuş, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu şi alţii.

Cinstirea memoriei unor oameni credincioşi care au ales să sufere prigoana comunismului ateizant şi agresiv dezlănţuit, oameni care fie şi-au pierdut viaţa în urma torturii, fie au supravieţuit prin credinţă, stâlciţi de chinurile inimaginabile îndurate în temniţele unui regim care a făcut în lume peste 100.000.000 de victime, este o datorie esenţială într-o societate afectată azi de secularizare, de puţinătatea reperelor morale şi de ideologia neomarxismului cultural. Autentica istorie culturală românească nu poate face nicio clipă abstracţie de un nume precum cel al lui Mircea Vulcănescu, erudit savant creştin, care a murit ca un adevărat martir”, a declarat pentru ActiveNews.ro, domnul Vasile Bănescu.

 

divider



Lansare de carte: Pr. Mihai-Andrei Aldea– Drumul spre Vozia. Volumul 3 –Prin coline şi neguri!

Inceputul lunii iulie a fost cu adevărat unul de basm… basm românesc, fantastic şi luminos! După o aşteptare de câţiva ani, al treilea volum al seriei „Drumul spre Vozia” a ieşit de sub tipar, spre bucuria cititorilor şi fanilor seriei.

Noul volum, „Prin coline şi neguri!”, însoţeşte eroii prin meleagurile de legendă şi basm ale unei lumi româneşti fantastice, în adâncimi de trăire şi cunoaştere, de luptă şi minuni. Volumul 3 duce mai departe, neaşteptat de departe, toate frumuseţile şi uimirile primelor două părţi („Cei trei şi Pădurea cea Mare” şi „Cei trei şi luptele Deralei”).

In 4 iulie, Sala Dalles din Bucureşti s-a transformat într-un tărâm fantastic în care sutele de participanţi au urmat „Drumul spre Vozia”, trecând prin „Prin coline şi neguri!”. În cadrul lansării au fost prezenţi şi au luat cuvântul Părintele Mihai Andrei Aldea - autorul seriei, Oliviu Crâznic - scriitor şi critic literar, Ciprian Voicilă - scriitor şi sociolog. Publicul a intrat rapid în atmosferă, formulând întrebări către autor şi invitaţi, apoi ascultând cuminte şi nerăbdător răspunsurile. Am aflat astfel câteva din tainele Voziei, din emoţiile pe care părintele Aldea le-a trăit în timpul redactării lucrării, despre bucuria fiicelor sale care descopereau, capitol după capitol, minunata călătorie a celor trei către destinaţia de poveste. Am aflat că mitologia românească poate fi transmisă tinerilor într-o formă atractivă care să îi poarte în straturile sufletului românesc din secolele trecute, să-i ajute să se conecteze mai bine la realitatea de astăzi, folosind pârghiile înaintaşilor noştri, aduse în actualitate printr-un basm românesc desprins din sufletul neamului! Alături de volumul 3 al seriei, Editura noastră, Evdokimos, a retipărit şi primele două volume, astfel că cititorii au putut achiziţiona toate volumele seriei disponibile în prezent şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în viitor vor putea întregi colecţia cu următoarele volume care duc povestea şi mai departe sau, mai bine spus, mai aproape de... Vozia. Părintele Mihai-Andrei Aldea a oferit tuturor celor doritori autografe şi cuvinte de suflet, astfel că întâlnirea noastră s-a prelungit cu mult peste bariera orară stabilită iniţial.

A fost într-adevăr o seară binecuvântată, în care toţi cei prezenţi s-au împărtăşit din aceeaşi bucurie! Mulţumim Părintelui Mihai-Andrei Aldea pentru prietenia şi încrederea pe care ne-a acordat-o! Mulţumim invitaţilor Oliviu Crâznic şi Ciprian Voicilă! Impreună mergem înainte pe „Drumul spre Vozia”, aşteptând cu drag şi nerăbdare ca povestea să îşi urmeze firul...

Mircea Bărzoi 

divider



2017 - anul comemorativ al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului. Vizita domnului Marcel Petrişor la Mănăstirea Comana

În data de 17 iunie 2017, în Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română, Voievodala Mănăstire Comana a primit vizita fostului deţinut politic, profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor.

Cu acest prilej, Întâistătătorul Episcopiei Giurgiului, însoţit de Părintele arhim. Mihail Muscariu, stareţul Mănăstirii Comana şi Exarh al mănăstirilor din judeţul nostru şi de Părintele consilier social Valentin Ştefan, a prezentat distinsului oaspete incinta ansamblului monahal, care cuprinde biserica mare a Mănăstirii, Muzeul şi Lapidariul, precum şi Casa Domnească. Aici, Preasfinţia Sa a vorbit fostului deţinut politic despre istoria şi restaurarea Mausoleului Eroilor din primul război mondial din incinta Voievodalei Mănăstiri.

În continuare, domnul Marcel Petrişor a subliniat, printre multe altele, faptul că mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu poate astăzi să întâlnească închidere şi refuz, moduri de a gândi şi de a trăi care sunt depărtate de căutarea lui Dumnezeu şi a adevărului. Întâlnirea, a reprezentat pentru cei prezenţi, o experienţă deosebită, deoarece domnul Marcel Petrişor a mărturisit cum a ispăşit aproape 14 ani de temniţă în regimul comunist, fiind coleg de celulă cu cei mai iluştri reprezentanţi ai aristocraţiei spirituale a României interbelice. Tot de la domnia sa am aflat faptul că în închisoare şi-a descoperit şi vocaţia de scriitor, care avea să-i dea, după ani de puşcărie, o nouă viaţă. În cărţile sale, Marcel Petrişor evocă o lume românească fabuloasă, în care legende, mituri, întâmplări fantastice şi eroi adevăraţi se regăsesc alături de personaje obişnuite şi obiceiuri cotidiene ale unor timpuri pline de un farmec azi dispărut. Marcel Petrişor spune că, deşi suferinţele fizice din teminţele comuniste au fost incredibil de mari, cele psihice au fost mult mai mari: „nu suferinţele fizice. Pentru că eu sunt nesimţit dintr-un anumit punct de vedere. Dar eu am avut un lucru în cap. Mi-am spus: asta e închisoarea. Şi ştiam că aşa se spune şi la ţară: duşmanul propune, dar Domnul dispune pedeapsa şi cât ţine. Numai că atunci când m-au condamnat la moarte mi s-au înmuiat rezervele rezistenţei şi mi-am văzut toată copilăria şi toată viaţa până la recurs”.„Dacă Dumnezeu m-a scos din puşcărie am zis măcar să scriu ce am păţit. Nu mă interesează dacă e operă literară. Mă bucur că nu-i scrisă prost. A fost voia lui Dumnezeu că am ajuns lângă Gheorghe Calciu şi Costache Oprişan, pentru că pe vremea aceea Calciu îşi revenea după Piteşti. Eu îi datorez lui Calciu viaţa“, spune domnul Marcel Petrişor.

La final, Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a oferit domnului profesor Marcel Petrişor mai multe albume apărute la editura eparhiei noastre. La rândul său, acesta a oferit Chiriarhului nostru şi bibliotecii Mănăstirii Comana mai multe volume din publicaţiile sale.

 http://episcopiagiurgiului.ro/Stiri

divider



Seară duhovnicească: „Părintele Gheorghe Calciu: De la moarte, la viaţă, de pe pământ, la cer…”

In 14 iunie am organizat la Biserica Sfântul Mare Mucenic Mercurie din Bucureşti o seara închinată Părintelui Gheorghe Calciu. Seara a început cu un cuvânt al părintelui paroh Paul Lepădatu, cel care în urmă cu câteva zeci de ani era elev al părintelui Gheorghe Calciu în cadrul Seminarului Teologic Bucureşti. Părintele Paul a avut fericita ocazie de a se forma sufleteşte şi duhovniceşte alături de el. Mai mult, în mărturiile scrise ale Părintelui Calciu, este evocat cu recunoştinţă, acesta fiind elevul care l-a căutat pe părinte la cutremurul din 1977, anunţându-l că o parte dintre colegi se aflau sub dărâmături, moment în care Părintele Calciu a alergat la Seminar şi, împreună cu elevi curajoşi, a săpat până la descoperirea trupurilor celor pentru care viaţa pământească fusese curmată de seism.

Apoi enoriaşii, invitaţii şi participanţii sosiţi din alte colţuri ale Bucureştiului au avut bucuria de a-l cunoaşte sau regăsi pe Părintele Calciu în evocările prietenului său, Marcel Petrişor. Amintiri şi pilde din temniţele comuniste, din exilul amar sau din ultimii săi ani de viaţă, toate s-au înşiruit firesc în faţa unui public ce sorbea fiecare cuvânt rostit de Marcel Petrişor.

Seara s-a încheiat cu proiecţia filmului „7 Cuvinte. Povestea unui biruitor Gheorghe Calciu”. In cadrul evenimentului a existat şi un stand de carte Evdokimos, de unde participanţii au putut achiziţiona cărţile lui Marcel Petrişor, ale Părintelui Calciu sau alte volume de memorialistică a detenţiei.

Fundaţia George Manu

După acea seară duhovnicească, prietena noastră, Crenguţa Hariton, actriţă la Teatrul Nottara, aşternea pe hârtie virtuală următoarele cuvinte:Suferinţa este un sculptor desăvârşit. Condiţia e ca sufletul să fie de esenţă tare. A trecut prin reeducarea de la Aiud, împreună cu Nichifor Crainic, pe lângă moarte, în casimca Jilavei, sprijinit de cel care a devenit părintele Gheorghe Calciu, a fost partener de discuţii cu Petre Ţuţea. Nu simţi cei aproape 90 de ani şi suferinţele trăite în ţinuta impunătoare şi relaxată, în forţa lipsită de înverşunare cu care vorbeşte.

Cu eleganţă neostentativă, cu o privire care pătrunde până-n suflet, iscodind după adevăr, domnul Marcel Petrişor refuză pluralul de politeţe.

Sunt îndrăgostită iremediabil de „nea Marcel”.

 

divider



Tatiana Niculescu – Patografia lui Corneliu Codreanu (II.)

Portretul incomplet, prezentarea trunchiată. Despre Vladimir Ghika aflăm ceva la p. 40 și altele la p. 109. Despre întemnițarea sa în 1952 la Jilava, tortura aplicată de comuniști până la deces și beatificarea monseniorului Ghika, la 31 august 2013, la Romexpo, cu comemorare liturgică la 16 mai, data martirajului său, nimic. Un militar de carieră, Gheorghe Băgulescu, după ce apare ca ofițer agitator antisemit în pagina 43, în pag. 93-95 și 101 ca maior, este reamintit în pagina 106 ca „unul dintre tinerii ofițeri ai României Mari“, pentru ca la pag. 111 să aflăm că devenise, după 1940, „general, diplomat și colecționar de artă“, fără a fi precizat nici Ordinul Mihai Viteazul primit de el după Primul Război Mondial, nici refuzul avansat lui Ion Antonescu la propunerea de a prelua Ministerul de Interne, nici atentatul la viața sa comandat de Hitler în 1943, nici calitatea de atașat militar al Regatului României în Imperiul Japonez între 1935-1939, nici titlul de Cetățean de onoare al orașului Nisa pentru colecția de artă japoneză donată muzeului din Menton, nici de Ordinul Tezaurul Sacru decernat în anul 1939 de Împăratul Japoniei pentru cartea „Suflet Japonez“. Vasile Marin este descris în fel și chip (publicist, funcționar public etc.), fără a fi precizată ocupația sa de bază, aceea de avocat, iar prezentarea delegației legionarilor de partea naționaliștilor în Războiul Civil spaniol e lăsată la voia amintirilor sentimentale, numărul total al avocaților fiind de trei (Totu, Marin, Moța însuși), nu unul cum scrie autoarea (p. 181), când o informare completă, profesionistă, arată așa: avocatul Ion I. Moţa (mâna dreaptă şi – din 1927 – cumnatul Căpitanului), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului „Totul pentru Ţară“), de 38 de ani; prinţul Alexandru Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicolae Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani și avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei, de 33 de ani) – vezi http://www.rostonline.ro/2016/07/razboiul-civil-din-spania/.

Eroarea documentară, pervertirea adevărului, mistificarea. Flagrante, denotă graba/superficialitatea documentară, lipsa de profesionalism în rescrierea istoriei românilor, într-o manieră de abordare a trecutului atât de des criticată de experți de talia academicianului Ioan-Aurel Pop, dar degeaba, se vede treaba. Citând din volumul „Pentru legionari“, Tatiana Niculescu atribuie cu totul eronat „amintirile“ lui Codreanu despre Strasbourg ca fiind scrise despre Grenoble (p. 104). La fel se petrec lucrurile cu numele Legiunii Arhanghelul Mihail, închinată de întemeietorii ei lui Hristos și poporului românilor, nu Arhanghelului, cum insinuează modificarea operată: numele real, istoric, originar, al organizației lui Codreanu biografa  îl modifică, schimbându-l cu unul inexistent, lăsând bănuiala că autoarea vorbește despre altceva, după modelul aflat în dosarele polițailor de la Ministerul de Interne condus de „francmasonul de circumstanță“ (sic!) Alexandru Vaida Voevod, bieți analfabeți ajunși în situația de-a dreptul ilară de a îi prezenta ministrului „dosarul «Arhanghelului Mihail»“ (p. 122); modificare tipică istoriografiei marxiste: „Legiunea Arhanghelului Mihail“ – un genitiv inexistent, în locul nominativului, așa cum a fost botezată de întemeietori: Legiunea Arhanghelul Mihail. Eroarea persistă de la menționarea apariției organizației, pe tot parcursul cărții, până la final. Tot așa, numele Arhanghelului Gavriil este secularizat Gavril, nu se știe cu ce drept, probabil în folosul aceleiași noi religii a corectitudinii politice neomarxiste. Numele ministrului Cultelor și Artelor, Alexandru I. Lapedatu, este grafiat greșit Alexandru Lepedatu (p. 172), fără a mai pomeni că a fost președinte al Academiei sau că a însoțit tezaurul României la Moscova.

În plus, abuzul de afirmații fără bază documentară, insinuările tendențioase, presupozițiile, bănuielile sufocă documentul sărac legat de personajul biografiei. Materialul documentar strâns pentru alcătuirea celor două biografii apărute în 2015, respectiv 2016, se dovedește folositor în aceasta din cel de-al treilea an de biografism, numai că stufoșenia informației redundante despre organizații laice sau religioase pentru formarea elitelor conducătoare ale Europei interbelice, despre călugării franciscani, capucini, despre sokoli, cercetași, etc., etc. nu fac decât să asfixieze figura titularului, despre a cărui existență autoarea nu a cercetat sau nu a găsit date certe, ci brodează din imaginație, face presupuneri, deducții, prezumții etc. Nefiind o lucrare științifică, deși documentată în felul ei, cartea informează mult prin speculații ce stau sub semnul probabilului, al concluziei personale, al stilului care nuanțează tocmai pentru că este personal, lipsit de concretețea impersonală a documentului: bunicii paterni ai lui Codreanu par „să fi fost amândoi de origine poloneză“; tatăl Ion „botezat Jan, la școală va fi fost înregistrat ca Johan“; bunicii materni (Brunner după alte surse) „Braunerii erau, probabil, catolici sau protestanți în Moravia lui Jan Hus. Poate că și originile lui Zelinski/Zilinski se aflau tot în Moravia, în târgul Zilina, nod de cale ferată, căci locuitorii Zilinei se numeau «zilinski»“; din cei șapte frați sunt dați cu numele doar șase... În schimb, crima din dragoste a bunicului menționată la pag. 12 este reluată cu detalii senzaționale, de tabloid, la pag. 20. La liceul Mânăstirea Dealu, Codreanu „s-a aflat, probabil, în categoria bursierilor“ (p. 27). „Poate că a fost inițiativa profesorului Zelea Codreanu să“ (p. 49). „Încadrarea lui Codreanu într-un ordin terțiar franciscan de rit oriental e foarte plauzibilă“ (p. 109). După impunerea unei legitime presupuneri: „Nu este exclus ca la aceste cursuri [inițiate în Franța de Vladimir Ghika, Jacques Maritain și Jean Daujat], completate cu exerciții spirituale, să fi asistat, fie și sporadic, și tinerii români Corneliu Zelea Codreanu și Ion Moța“ (pp. 109-110), apare comicul unei întrebări oarecum retorice: „L-a cunoscut Codreanu pe Vladimir Ghika? Posibil“ (p. 111). „Peste câțiva ani, Zelea Codreanu avea să îndeplinească o bună parte din aceste criterii, deși nu există dovezi că ar fi fost cooptat de YMCA“ (p. 68). Astfel, etica epicii biografice rezonează perfect cu tonul revistelor de glume populare în epocă: „Dacă și cu Parcă/ se plimbau c-o barcă“...

Nici măcar despre situația militară a eroului său, biografa nu găsește documente, doar brodează supoziții: „Dacă a făcut și un stagiu sportiv-militar la Grenoble, urmând exemplul lui Băgulescu, atunci supranumele de «Căpitan» pe care și-l va lua mai târziu ar fi putut să fie nu doar onorific, ci și să fi corespuns unui grad militar real“ (p. 106). Lucrul nu e de mirare, de vreme ce din „Bibliografia selectivă“ a biografiei lipsesc cercetări serioase, lucrări științifice obligatorii pentru domeniu și bogate surse documentare, cum ar fi: monumentala culegere de documente istorice alcătuită în 27 de tomuri, 19 volume, de V. Roncea și Gh. Buzatu: „Documente secrete din arhiva Corneliu Zelea Codreanu“ apărute la Tipo Moldova începând din 2012 și din același an (achiziționată de Universitatea din Viena, de unde s-a formulat deja opinia biografului Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie sud-est europeană la această universitate), ediția de „Scrieri. Documente. Însemnări. Corneliu Zelea Codreanu“ îngrijită de Corneliu Ciucanu, fără a mai vorbi de „Radiografia Dreptei românești (1927-1941)“ elaborată în 1966 pentru FFPress de regretatul Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu și Cristian Sandache, sau „În căutarea Legiunii pierdute“ de Răzvan Codrescu, în două ediții, Vremea în 2011 și Christiana în 2012. Le sunt preferate operele unor controversați autori, ca Horia Bozdoghină și Lucian Boia. Selecția însăși a respectivei bibliografii prezintă clar opțiunile spirituale, sociale, politice, culturale după care a fost scrisă biografia.

În piua logicii lor, deducțiile rămân presupuneri cuprinse în scrieri destinate publicului larg, rămânând grevate ca atare și nu altfel în memoria cititorilor, în mentalul colectiv, în imaginarul omului contemporan, pentru că lectorul numeros nu se gândește că nu citește o lecție de istorie, ci o evocare bine redactată în termenii convenției ce definește conținutul unei scrieri literare declarat-nonficționale dar și nonistorice. Genul de scriere aptă să formeze nuanțat atitudini personale, fără a incrimina ori a proslăvi în mod evident pe nimeni și nimic.

Cele demonstrate mai sus șubrezesc declarația de imparțialitate auctorială până la anulare. Modestia, falsă atât câtă este, a afirmației că nu ar fi vorba de o carte de istorie trădează orgoliul celui care rescrie istoria. Altfel, cum ar îndrăzni o bârfă biografică să redea pe cineva „trecutului și istoriei“? Strădania de a-l prezenta pe Codreanu ca pe un monstru verde fără minte, un fel de Hulk al perioadei interbelice, transformă biografia Tatianei Niculescu într-o patografie în care, pironit în bolduri, stă fluturele monarh al unei generații românești peste care s-a aruncat rășina sintetică a ideologiei căreia aceasta i s-a împotrivit, pentru a fi prezentat ca o ciudățenie naturală izolată în chihlimbar.

Pentru creierele spălate sau reeducate de „terorismul cultural“ actual, lucrările de gen pot reforma istoria, cum a făcut-o pentru o vreme „istoricul“ Mihail Roller. Din păcate, nuanța ideologică a biografiei transpare fără echivoc: marxismul cultural, în actualitatea corectitudinii politice („Political Correctness is Cultural Marxism“, constată gânditori contemporani ca: William S. Lind de la Princeton University, dr. Warren A. Beatty de la Florida State University ș. a.). Iar inexactitatea unora din informații, dublată de folosirea până la redundanță a altora, reiterate ca argument/metodă psihologică de convingere (repetată dincolo de sațietate, orice afirmație devine adevăr), denotă o superficialitate documentară cauzată de iminența unei urgențe cu totul speciale. Preluând metoda argumentativă a biografiei de care ne ocupăm, am zice că probabil apariția lucrării profesorului de istorie la Eastern Connecticut State University, Roland Clark, „Sfântă tinerețe legionară: activismul fascist în Romania interbelică“ (Polirom, 2015), pe de o parte, și pe de alta, tocmai în aceste zile ale anului 2017 faptul că apare în limba germană, la cunoscuta editură austriacă Zsolnay, o altă biografie despre Codreanu, semnată de Oliver Jens Schmitt: „Căpitan Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers“ (Ascensiunea și prăbușirea conducătorului fascist român), a cărei traducere în românește se află în pregătire tot la Humanitas, fac urgența apariției lucrării semnate de românca Tatiana Niculescu atât de apăsătoare. Ca să nu ne facem de rușine în fața străinilor, mai preocupați decât noi înșine de istoria noastră. Am putea spune, urmând același model, că poate și „Mistica rugăciunii și a revolverului“ a apărut din aceleași nevoi presante înaintea publicării în anul 1990 (imediat după Rotația cadrelor din decembrie) a unui text infamant la adresa lui Mircea Eliade, semnat de Norman Manea în ciuda rugăminților Monicăi Lovinescu de a nu-l scrie: „Felix culpa“, precizând cu deontologia proprie Tatianei Niculescu: „nu există sau nu au fost încă scoase la lumină documente care să certifice o astfel de ipoteză, dar ea nu este neplauzibilă“ (p. 106, subl. ns.), dar nu ne lăsăm într-atât cuceriți de facilitățile chatului cultural, și nu o facem. Reținem metoda, ca antimodel. Până și titlul „mistica rugăciunii și a revolverului“ autoarea preferă să îl extragă dintr-un text al apostatului Cioran, „Mon pays“ („redactat la începutul anilor ’50 și publicat postum“), la Humanitas în 1996, așadar după 60 de ani de insomnie și calomnie revărsată din belșug de cei care i-au acuzat simpatiile legionare. Alegerea aceasta demonstrează aceeași corectitudine politică, același marxism cultural. Nu ar fi fost mai propriu contextului de care vorbește Tatiana Niculescu un eventual titlu extras din „Schimbarea la față a României“ – eseu semnificativ pentru momentul tratat în biografia lui Codreanu și pentru orientarea lui Cioran și a colegilor de generație în epoca respectivă, apărut în anul 1936? Și pentru că tot despre „mistică“ era vorba, cităm considerațiile extrase mai exact (anul 1937) din contextul „isteriei“ ce cuprinsese lumea prin declanșarea puterii Sovietelor: „Când nu mai poți sau ți se pare că nu mai poți să «te pierzi în Dumnezeu» – te pierzi în alcool, în opium, în peyotl sau într-o isterie colectivă (...) Când nu te mai poți pierde în Sfânta Treime să te pierzi în «mistica tractorului»“ (Mircea Eliade, „Fragmente“, în Vremea, nr. 491, din 13 iunie 1937, p. 13). Asta, desigur, fără a fi în contrapartidă cu „mistica revolverului“.

Argumentului autoarei: „Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei“, îi aducem omagiu un citat din George Orwell: „Națiunea care separă înțelepții de războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte“, atenționează George Orwell, citat pe http://www.citatecelebrestatusuri.rare.ro/cuvintealese/citate-celebre/citat-despre-natiune. Legiunea și Codreanu însuși s-au pus în lupta împotriva comunismului amenințător de la Răsărit, Mișcarea Legionară fiind unica organizație anticomunistă de rigoare militară din toată Europa momentului. Separarea religiei de politică pare o utopie luminoasă, din moment ce violențele relatate în chiar textele Vechiului Testament nu fac nicicum din ferocitatea lui Moise un criminal detestat, ci un părinte al credinței: «Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi; s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!“. Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa“. Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: „Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!“. A doua zi, Moise a zis poporului: „Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru“. Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!“. Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te, dar, şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor!“. Domnul a lovit cu urgie poporul, pentru că făcuse viţelul făurit de Aaron». (32, Ieșirea, 25-35). Desigur, crima rămâne imprescriptibilă, în ciuda motivației. Oricât am nuanța (fără a romanța) biografiile personalităților deopotrivă adulate și detestate de opinia publică, nu putem aplica principiul dublei măsuri a judecății noastre.

Ce nu ar trebui să uite cititorii, înainte de a se arăta oripilați (nici matrialist-științific, nici corect-politic) de violența unora din actele lui Codreanu și ale celor care l-au urmat, și mai degrabă decât să se ascundă de adevăr ca dracul de tămâie să îl accepte cunoscându-l (multe au fost reacții la corupția și violențele contextului), este că atunci când Războiul Nevăzut devine evident, când ia forme „de stradă“ – de implicare socială concretă, nu face decât să opună vicleniei devastatoare a Dragonului forța sabiei de foc a Arhanghelului, așa cum Făt Frumos – eroul popular care de nimeni nu se teme decât de bunul Dumnezeu – nu folosește lăuta sau vuvuzela ca să îl biruie pe Zmeu, ci paloșul, adică nu poate decât să „amestece religia cu politica“.

Cât privește contextul actual, în care este lansată biografia Tatianei Niculescu, amintim părerile părintelui Jean Boboc, doctor în medicină al Facultății de Medicină din Paris, doctor în teologie ortodoxă al Institutului Saint Serge, profesor de bioetică și antropologie, decan al al Centrului Ortodox de Studii și Cercetări Dumitru Stăniloae, licențiat al Camerei de Comerț și Industrie din capitala Franței, practician și conducător de cercetări științifice atât în Franța cât și pe teritoriul Statelor Unite, specializat în istorie și teologia religiilor la Institutul Catolic și preot econom stavrofor al Catedralei ortodoxe române Sfinții Arhangheli din Paris: „Politicienii de la Bruxelles, dintre care unii sunt revoluţionari marxişti şi, de asemenea, foşti membri ai Brigăzilor Roşii, oficial retraşi, dar dublaţi de câţiva homosexuali... promovează în mod constant inversarea valorilor. Nu uitaţi niciodată că toţi aceşti oameni deservesc Noua Ordine Mondială [...] Îmi amintesc, de asemenea, ceea ce spunea fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), George Brock Chisholm: «Pentru a stabili un guvern mondial, este necesar să se îndepărteze de la spirite (din spiritul oamenilor, n.n) individualismul lor, loialitatea acestora faţă de tradiţiile familiale, patriotismul naţional şi dogmele religioase». Nu este aceasta ceea ce vedem astăzi? Iar când denunţ toate acestea ca fiind satanice, lăsaţi-mă să amintesc ceea ce a spus fostul Mare Maestru al Templului lui Set: «Aceasta este o nouă ordine mondială pe care dorim să o stabilim. Punem stapânire pe mass-media. Avem oameni de ştiinţă care lucrează pentru noi. Avem membri în fiecare domeniu. Oameni inteligenţi, ambiţioşi, care nu au nici sentimentul de vinovăţie, nici ruşine, care vor elimina complet murdăria eticii iudeo-creştine din stilul nostru de viaţă. Iar când aceasta se va face, aceasta va schimba lumea»“ („De vorbă cu părintele Jean Boboc“, în revista Permanențe, an. XX, 2017, Nr. 2, februarie). Rugăm cititorii să tragă concluzii.

Îi cităm pe Cezar Ivănescu: „!eu ție mă închin, Hristoase,/ Ție, Moldovă mă închin,/ morminte cu sfărmate oase,/ îndurător Popor creștin,/ cu mânurile-i luminoase/ Domnul ți-a scris un nou destin,/ întoarceți-vă pe la case/ moldavi îngenuncheați deplin// căci astăzi Domnul pustiește/ «pământul împânzit de ruși»/ și așteptând, nu putrezește/ Cel Sfânt Codrean Fecior din Huși!“ („Închinare Moldovei“, în Cezar Ivănescu, „Jeu d’amour“, Timișoara: Helicon, 1995, pp. 101-103) și pe Magda Grigore: „Russel Kirk, autorul apreciatei cărţi The Conservative Mind, cel care afirma cu umor într-un interviu: ,,...sunt conservator. E foarte posibil să mă aflu de partea perdantă, de multe ori cred că aşa şi este. Totuşi, printr-o ciudată încăpăţânare, prefer să pierd alături de Socrate, să zicem, decât să câştig cu Lenin“.

S-ar putea ca, grație celor enumerate mai sus despre ea, cineva să constate că mai multor figuri din istoria României, de la vlădică la opincă, biografia Tatianei Niculescu le face o nemeritată mizerie. Este de asemenea foarte posibil ca mulți cititori care cunosc expresia populară respectivă, să o numească de-a dreptul „un lucru slab“. Toate greșelile acestei cărți, îngăduința creștină le iartă, toleranța sucombă însă, la pragul blasfemiei. A reda trecutului și istoriei o figură istorică poate să le pară unora un nonsens. Oricum, Cristian Sandache, doctor în istorie, a publicat încă din 2005, la Mica Valahie, biografia lui Codreanu: „Istorie și biografie: Corneliu Zelea Codreanu“, citată în bibliografia Tatianei Niculescu. Partea bună cu apariția acestei cărți este că ea arată cum nu se cuvine scrisă o biografie.

Un român 

divider



Ultimele circulări ale Comandantului Horia Sima

Luna iulie fiind luna sa de naştere (3 iulie 1906) şi apropiata împlinire a 25 ani de la trecerea în veşnicie (anul viitor la 25 mai), mi-au oferit ocazia simbolică de a încheia un ciclu de 55 mici comentarii ale operei sale scrise, (publicate în Permanenţe pe parcursul a 6 ani, sub genericul „Citindu-l pe Horia Sima”), întrerupt în 2015, din motivele cunoscute, printr-o enumerare sumară a ultimelor circulări, acoperind perioada 1968-1993. Iată conţinutul acestor mesaje ( de maximă autoritate organizatorică şi doctrinară) trimise întregii Mişcări în ultima parte a vieţii sale. Ele constituie un tablou al activităţii legionare în exil, în contextul mai larg al luptei anticomuniste mondiale şi evidenţiază reperele constante ale gândirii politice şi ale spiritualităţii creştine ale Comandantului Horia Sima.

– 13 ianuarie 1970 - mobilizarea energiilor pentru acoperirea cheltuielilor de ridicare a monumentului de la Majadahonda (Spania) închinat eroilor Moţa şi Marin; textul a fost urmat de mai multe comunicate privind starea lucrărilor; cel final, la 21 septembrie 1970 anunţa încheierea proiectului

– 18 octombrie 1972 - înfiinţarea în cadrul Mişcării a corpului numit „Vechea Gardă”, format din legionarii încadraţi înainte de 1934 cu scopul de a veghea la păstrarea neatinsă a spiritului legionar; se urmăreşte valorificarea la maximum a experienţei îndelungate şi a reputaţiei excepţionale a celor mai vechi camarazi

– 10 aprilie 1973 - încetarea din viaţă a doamnei Zoe Sturdza, soţia ministrului de externe Mihail Sturdza, legionară de elită

– 21 septembrie 1973 - comemorarea a 20 de ani de la sacrificiul camarazilor din lotul paraşutiştilor (grupul Tănase - Golea - Samoilă)

– 6 octombrie 1973 - înfiinţarea Consiliului Politic al Mişcării destinat acţiunii politice în cardul exilului românesc, relaţiile cu state, guverne, partide politice şi organizaţii internaţionale

– 30 noiembrie 1973 - comemorarea a 35 de ani de la moartea Căpitanului

– 13 ianuarie 1974 - o analiză a situaţiei mondiale din perspectiva jertfei de la Majadahonda

– 25 martie 1974 - moartea generalului Platon Chirnoagă, ministru al Guvernului Naţional de la Viena şi şeful Armatei Naţionale

– 15 aprilie 1974 - mesaj ocazionat de decesul soţiei sale, Elvira Sima (născuta Florea)

– 6 iunie 1974 - sfinţirea la Mittersill (Austria) a crucii -monument de pe mormântul lui Corneliu Georgescu, unul dintre fondatorii Mişcării

– 24 iunie 1975 - aniversarea înfiinţării Mişcării, evocarea suferinţelor legionare- 8 noiembrie 1975 - rolul Arhanghelului Mihail în spiritualitatea legionară

– 10 decembrie 1975 - analiză a situaţiei exilului românesc şi a posibilităţilor legionare de acţiune

– 13 ianuarie 1976 - pregătirea semicentenarului înfiinţării Mişcării precum şi alte probleme gospodăreşti, actualizată apoi la 25 decembrie 1976

– 1 februarie 1976 - probleme organizatorice

– 13 iunie 1976 - implicarea legionară în organizaţii anticomuniste internaţionale

– 24 iunie 1977 - circulară omagială la 50 de ani de la înfiinţarea Legiunii; o notă ulterioară precizează restrângerea programului datorită problemelor politice din Spania

– 20 aprilie 1978 - bilanţ al manifestărilor semicentenarului şi perspective de viitor

– 24 iunie 1978 - mulţumiri adresate camarazilor pentru îndelungata statornicie în spiritul şi unitatea legionară

– 13 ianuarie 1979 - moartea lui Tuliu Başiu, comandant legionar şi vicepreşedinte al comunităţii românilor din Spania

– 25 martie 1979- reînfiinţarea „Comitetului de 1000” pentru susţinerea financiară a Mişcării

– 24 iunie 1980 - evocarea suferinţelor trecute, apel la fraternitate şi vigilenţă legionară

– 13 septembrie 1981 - moartea în Argentina a lui Nicolae Teban, comandant legionar şi şeful corpului „Vechea Gardă”

– 6 septembrie 1982 - priorităţi legionare: organizare, publicare cărţi, acţiuni politice, antrenarea refugiaţilor români în lupta pentru ţară

– 10 decembrie 1982 - analiza situaţiei internaţionale după moartea lui Brejnev

– 13 mai 1984 - probleme organizatorice şi frământările politice ale exilului românesc

– 24 iunie 1984 - funcţionarea instituţiilor în cadrul Mişcării, problema recrutării de tineri aderenţi din rândul refugiaţilor români şi educaţia în spirit legionar a acestora

– 15 august 1984 - moartea în Brazilia a lui Nicu Iancu, Comandant al Bunei Vestiri şi secretar general al Mişcării

– 22 octombrie 1986 - organizarea comemorărilor din 1987

– 1 ianuarie 1990 - reacţie „la cald” în urma schimbării de regim din România; deşi multe incertitudini persistă, tonul este optimist

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei

“Cuvântul Argeşului”, 25 iulie 1936Virgil Madgearu cere conducerii PNŢ oprirea prin orice mijloace a taberelor de muncă legionare“Organizaţiile teroriste de dreapta organizează în timpul verii aşa-zisele tabere de muncă, în realitate focare de infecţie anarhică şi de corupţie sufletească a tineretului. Dat fiind opera nefastă pe care aceste tabere o exercită asupra tineretului nostru împingându-l în braţele anarhiei şi ale dezordinii, o primă şi imperioasă datorie a gărzilor ţărăneşti este aceea de a împiedica prin orice mijloace crearea şi funcţionarea acestor tabere de anarhizare a spiritului public. Paralizând aceste funcţii faceţi un serviciu ţării şi partidului nostru...”Execuţiile din 20 iulie 1953În urmă cu 64 de ani erau executaţi partizanii Dumitru Totir (învăţător, ţărănist), Dumitru Năsărâmbă (constructor naval, socialist) şi Nicolae Trocan (paraşutist, apolitic). Cei trei erau lideri ai organizaţiei anticomuniste “Mişcarea Română de Rezistenţă”.

Învăţătorul Dumitru Totir înfiinţase organizaţia în 1949 alături de Gheorghe Florescu (avocat, legionar). Dumitru Totir, Dumitru Năsărâmbă şi Nicolae Trocan vor fi arestaţi în februarie 1952 şi condamnaţi de Tribunalul Militar Craiova la moarte pentru “acte de trădare”. În 20 iulie 1953 sentinţa va fi executată, ce trei partizani căzând sub gloanţele plutonului în incinta Penitenciarului Craiova.

În cursul anului 1952 “Mişcarea Română de Rezistenţă” este lichidată de Securitate. Aproape 100 de persoane vor fi în total arestate şi condamnante ca membri sau susţinători ai grupului. Gheorghe Florescu, arestat în 1952, va executa 9 ani de detenţie.

În veci pomenirea lor!

Tabăra Carmen Sylva - 5 iulie 1935S-au împlinit 82 de ani de la deschiderea taberei de muncă şi educaţie legionară de la Carmen Sylva - cea mai mare tabără a anului 1935. Comanda acesteia era asigurată personal de Corneliu Zelea Codreanu.

800 de legionari, legionare şi fraţi de cruce din toată ţara au lucrat de la 5 iulie până la 10 septembrie 1935, împărţiţi în mai multe serii - fiecare serie număra 150 persoane.

În cele două luni de tabără s-au construit: 7 cabane, 1 kilometru de şosea, terase, drum de automobile, 3 fântâni, s-au consolidat malurile, s-au făcut canale pentru scurgerea apelor, ziduri, turnuri etc.

Tabăra a continuat şi în anii 1936 şi 1937, tot sub comanda directă a Căpitanului.

 

divider



Puţină istorie... LA GRENOBLE, PE URMELE CĂPITANULUI

Sunt, în viaţa noastră, amintiri pe care ceaţa vremurilor nu le poate estompa şi rămân ascunse, pe undeva, prin cutele subconştientului, gata-gata să explodeze, să iasă la suprafaţă, să se reafirme în actualitate. Asemenea amintiri a reuşit să le răscolească Ion Mării, prin anii 60, la nişte oameni simpli, cinstiţi şi dezinteresaţi, mergând pe urmele lui Corneliu Zelea Codreanu, la Grenoble, unde acesta şi-a completat studiile, între anii 1925-1927. Amintiri tulburătoare prin autenticitatea mărturiilor, cât şi prin forţa pildei de muncă, de modestie, de dăruire şi de frumos, lăsată de Căpitan pe unde a trecut, - pildă care s-a transmis acolo, de la o generaţie la alta, spre cinstea numelui de „Creştin” şi de „Român”.

Corneliu Z. Codreanu şi-a terminat studiile în Drept în anul 1922, la Iaşi. În aceeaşi toamnă a plecat în Germania pentru a-şi completa studiile în Economie politică şi, cum afirma el însuşi, pentru a „încerca să-mi realizez cât de puţin gândul de a duce credinţele şi gândurile noastre peste hotare.” (1) Camarazii săi din Asociaţia Studenţilor Creştini îi procuraseră haine şi bani de drum şi, în acest fel, răbdând uneori şi foame, Corneliu Z. Codreanu şi-a realizat şi acest gând.

În anul 1925 se hotărăşte să-şi perfecţioneze studiile, împreună cu Ionel Moţa, în Franţa şi iată-i înscrişi la universitatea din Grenoble, - Moţa, care fusese eliminat de la universitatea din Cluj, pentru atitudinea sa naţionalistă - şi Codreanu, la doctoratul în Economie.„De la un timp, au început să vină peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârşit. Din Ţară nu mai speram să vină, iar cât primea Moţa nu putea să ne ajungă... ne-am hotărât să învăţăm de la soţia mea, a lucra cusături naţionale româneşti, pe care apoi, să încercăm să le vindem... Se vindeau şi, cu puţinul ce câştigam, adăugam la ce primea Moţa şi ne întreţineam o viaţă foarte modestă.” (1)Mai târziu, Căpitanul a fost nevoit, din cauza lipsurilor materiale, să se mute în cătunul Pinet d-Uriage, în apropiere de Grenoble, la poalele Alpilor.

Moţa îşi trecuse examenele cu mare succes şi se întorsese în Ţară, pentru a-şi satisface serviciul militar şi pentru că din vânzarea cusăturilor nu se mai putea trăi. Din munca câmpului, pe la diverşi gospodari, Căpitanul îşi câştiga hrana sa, dar soţiei sale nu-i putea aduce decât nişte cartofi, câte un litru de lapte la 2-3 zile, carne şi brânză, o dată pe săptămână... Elena Codreanu se anemiase foarte tare.

Învăţa toate serile şi nopţile dar, cu toate acestea, căzu la un examen. „Am căzut, deşi la obiectul principal, Economia politică, luasem cea mai mare notă şi la celelalte obiecte note de trecere, la Legislaţia financiară, obţinând numai nouă, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rămas dezorientat. Nu fusesem un element strălucit la carte niciodată, dar nu căzusem niciodată până acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunişoare. În greaua situaţie materială în care mă aflam, era o lovitură... M-am încăpăţânat şi m-am hotărât să reiau munca de la capăt... Căzuse zăpada. Numai la tăiatul lemnelor în pădure puteam să mă mai duc. În schimbul ajutorului pe care îl dădeam, am căpătat şi eu un car cu lemne.” (1) Astfel reuşi Căpitanul să-şi treacă, în Februarie, examenele anului întâi de doctorat, iar în luna mai 1927, pe cele ale anului doi, fiind chemat apoi în grabă, de Moţa, în Ţară.„Venisem în Franţa cu îngrijorarea că voi întâlni un popor imoral, decăzut, putred, aşa cum se flutura, de multă vreme, prin lume. M-am convins că poporul francez, ţăranul şi orăşanul, este un popor de o moralitate severă. Imoralităţile aparţin străinilor stricaţi, bogaţilor tuturor neamurilor, atraşi de Paris şi de alte oraşe mari... Clasa conducătoare este ruptă de întreaga istorie a Franţei şi de naţiunea franceză. De aceea, plecând din Franţa, făceam o mare deosebire între poporul francez şi între statul masonic francez. Am rămas, nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar şi cu credinţa, care nu mi se va clătina niciodată, în învierea şi biruinţa acestui neam în contra hidrei care s-a aşezat peste el, întunecându-i gândirea,sugându-i vlaga şi compromiţându-i şi onoarea şi viitorul ” (1)După patru decenii scurse de la aceste fapte şi gânduri ale lui Corneliu Codreanu, pornit pe urmele sale, Ion Mării descoperae, cu emoţie, că prin locurile pe unde a locuit Căpitanul, nu era om de peste 50 de ani, care să nu cunoască numele de Codreanu şi să nu-şi amintească, din copilărie, de prezenţa sa printre ai satului. „Chiar şi copiii de azi, din Pinet d-Uriage, ştiu că în satul lor a locuit odată un mare om, venit de departe, din România. Iar mamele lor, bătrâne sau tinere, le povestesc aceasta copiilor lor, fascinate de farmecul bărbatului cu chip şi cu aureolă de legendă.” (2)„Codreanu, oui, j-ai connu Codreanu. J-ai meme boxe avec lui!” îi spuse Seraphin Pras, care se corectă apoi că nu era vorba chiar de box, ci de un fel de luptă românească. Iar Ion Mării completează că şi în Ţară, Căpitanul practica „lupta dreaptă” cu camarazii, uneori, când era bine dispus, - după cum aflase de la camaradul Mailat. Iar „monsieur Odru” evoca astfel amintirile sale: „Poate că nu mă veţi crede, dar eu îmi amintesc perfect şi azi încă, de Codreanu. Aveam numai nouă ani pe vremea aceea... Mama se îmbolnăvise. Un abcces mare, pe ceafă, o făcea să sufere îngrozitor. Gemea neîncetat. Codreanu a fost acela care a vindecat-o. Am impresia că îl revăd şi azi. Era un bărbat mare şi frumos, iubit de toţi oamenii din sat. Iar vindecarea mamei mele n-o voi uita niciodată.” (2) Căpitanul îi vindecase mama cu un aluat cald, făcut din făină şi cartofi, iar Ion Mării adaugă că la vindecarea doamnei Odru nu a contribuit numai leacul cel cald, ci şi puterea credinţei şi bunătatea omenească a Căpitanului, care îi pătrundea pe toţi cei care se apropiau de el şi care credeau în el.

Seraphin Pras, căruia Ion Mării îi adusese cartea lui Paul Guiraud „Codreanu et la Garde de Fer”, după ce a citit-o, îi spuse cu ochii în lacrimi: „A-l ucide pe Codreanu nu este o crimă contra unui om, nici o crimă numai contra României: este o crimă contra umanităţii!” Iar autorul adăuga: „Prin acest om de munte, nepervertit, vorbea toată această Franţă curată şi curajoasă, pe care Corneliu Codreanu a iubit-o atât. De altfel, când în 1938 s-a aflat despre asasinarea Căpitanului, satul a rămas consternat. Aceşti oameni din Pinet d-Uriage nu puteau concepe că o asemenea crimă a fost posibilă”. (2)Despre serile petrecute împreună, bătrânul Seraphin spunea: „Ce veselie era când se aduna aproape tot cătunul în casa familiei Belmain! Erau adunări pline de râs şi de antren. Codreanu era totdeauna bine dispus şi glumeţ. El se interesa de toate, el ştia face orice. Cu propria-i mână scria zilnic menu-ul restaurantului familiei unde locuiau.” (2)Acasă, la familia Belmain, i-a fost arătată lui Ion Mării cartea „Pentru Legionari”, cu dedicaţia: „Souvenir a la famille Belmain-David, a Pinet d-Uriage - 10 Mars l937 -- Corneliu Zelea Codreanu”, precum şi o plăcuţă de marmoră, lăsată de Căpitan, pe un perete al bisericii din sat, cu inscripţia: „Reconaissance a Pinet d-Uriage - C.Z.C. - E.Z.C.”, placă ce nu şi-a mai reluat locul după renovarea bisericii, dar oamenii o păstraseră cu sfinţenie.

Belmain îşi mai amintea de comparaţia pe care i-o făcuse Căpitanul, între ţăranul francez şi cel român, care înfruntau, de fapt, aceleaşi probleme. „Ţăranul român lucrează tot anul, din zori şi până-n noapte, iar când îşi vinde roadele, ceea ce primeşte pe ele nu-i ajunge nici să-şi îmbrace familia, necum să-şi trimită copiii la şcoală.” (2)În ce priveşte viaţa personală a Căpitanului, Belmain povesti că acesta îi arătase odată locurile de unde culegea mure şi fragi, timp de zile întregi, pentru a-şi potoli foamea. Cu mândrie, mai povestea el, că îl condusese pe Căpitan şi asistase, timp de peste două ore, la susţinerea tezei sale de doctorat la universitatea din Grenoble.

De Crăciun, „ei primiseră o mică sumă de bani din România. O mică rezervă venită la timp. Însă pe la opt seara, înaintea slujbei de miezul nopţii, Căpitanul a dispărut de acasă. Cu mica sumă primită, el cumpărase cadouri şi le împărţise, până la miezul nopţii, pe la casele celor mai săraci,” (2)În aceeaşi broşură a lui Ion Mării sunt cuprinse şi amintirile domnişoarei Louise David, care era în acel timp învăţătoarea satului şi care îi dăduse Căpitanului câteva lecţii de franceză, fiind uimită de progresele rapide pe care le făcea.„Soţii Codreanu îşi petreceau serile lungi de iarnă cu gazdele lor. Bărbaţii citeau ziarele, comentau noutăţile, jucau cărţi, iar femeile sporovăiau, tricotând. Seara se termina cu un ceai cald, făcut de mama. Ei se adaptaseră foarte bine la felul nostru de viaţă şi se comportau atât de firesc, cu un tact atât de perfect, încât în relaţiile noastre nu mai era nici o reţinere... într-atâta că noi le simţeam lipsa dacă lipseau o seară. Mergeau cu noi în vizită la prieteni şi luau parte la curăţitul nucilor verzi pentru fabricarea uleiului, după care se oferea câte o gustare: mezeluri şi patiserie de casă. Se cânta şi se făceau farse. Odată, Căpitanul a trecut prin ardei iute câteva cuţite, ceea ce a înveselit toată lumea... Ei participau la toată viaţa locală: la nunţi, sărbători, baluri, devenind astfel membri activi ai comunităţii noastre, cu o naturaleţe care le aducea simpatia tuturor.” (2)Louise David îşi mai amintea de o întâmplare hazlie, petrecută într-o seară de petrecere. Căpitanul o luase la dans pe madame Belmain. În cursul unor piruete, corsajul doamnei începuse să alunece, ceea ce o făcea să se aplece, din timp în timp, pentru a-l replasa. Căpitanul, crezând că aceasta e o figură de dans, se apleca şi el, zâmbind, de fiecare dată când se apleca partenera sa, - spre hazul celorlalţi.„De Crăciun, continuă d-ra Louise David, ei primiră un pachet mare. Căpitanul împărţi imediat toate alimentele la săraci şi la femei singure. Soţia sa afişase la fereastra ei modestă, o pancartă: „Croitoreasă gratuită pentru săraci”. Căpitanul făcea ski şi participa ca hăitaş la vânătorile de mistreţi. Dar, cu toate că se adaptaseră la mediul de acolo, ei aduceau mereu vorba despre România lor dragă, despre cultură, obiceiuri, bogăţii şi perspective, iar în timpul conversaţiilor mai intime, doamna Codreanu ne vorbea despre viaţa lor, despre luptele lor, despre evenimentele din trecut şi despre problemele politice.” (2)Înspre Paşti, Căpitanul începu să postească, îşi depuse pipa într-un sertar şi se pregăti intens pentru examenele sale. Soţia sa le învăţă pe prietenele sale cum să facă ouă roşii şi cozonaci, ca în România. De Paşti le sosi iarăşi un colet mare, cu o putină de iaurt de oaie, slănină afumată, prăjituri şi vin. Fericirea lor cea mare a fost de a-şi putea invita prietenii, mai ales că venise şi Moţa, sărbătorindu-se astfel şi succesul său la examene.

Louise David îşi aminteşte cu emoţie şi cu nostalgie despre sfârşitul rămânerii oaspeţilor dragi, printre prietenii lor din Pinet d-Uriage. „Şi iată că, într-o zi, sosi o scrisoare iar evenimentele se precipitară... Valizele fură făcute în grabă, formalităţite îndeplinite, modestul lor mobilier împărţit şi câteva amintiri lăsate celor dragi. Nouă nu ne venea să credem că a sosit momentul despărţirii... Astfel că, în ziua când ei ne-au părăsit, emoţia era mare şi ochii lăcrimau.

Căpitanul îmbrăcase un frumos costum de culoare închisă, confecţionat la Grenoble şi o pălărie frumoasă de fetru; el nu mai era de-al nostru, ci era conducătorul care pleca înspre destinul său. Alături de el, Elena, copleşită, se gândea desigur, la zilele de coşmar ce o aşteptau şi îmi mărturisi, într-un oftat, că pentru ea, o perioadă fericită din viaţă s-a încheiat.” (2)Un destin de luptă şi de jertfă, care va rămâne pentru totdeauna, ca pildă de eroism, pentru generaţiile viitoare...

Bibliografie:(1) Corneliu Zelea Codreanu „Pentru Legionari”, Ed. Totul pentru Ţară, Sibiu, 1936.(2) Louize David, Ion Marii „A Grenoble, sur les traces du Capitaine”, Ed. Dacia, Madrid, 1971

Evocare de

Erast Călinescu 

divider



La Division Azul (4) - Los Donceles de la Division

Cuvântul „doncel” a rămas ilustrat în conştiinţa populară spaniolă printr-o sculptură care se găseşte în vechea catedrală din Sigüenza, unde nobilul castilian Martin Vasquez de Arce, format în ale artelor, literelor şi armelor, se găseşte întins pe mormântul său gotic de alabastru, ţinând cu grijă în mâini o carte deschisă (foto

1). Prezenţa cărţii nu contrastează, ci completează fericit figura războinicului care şi-a dat viaţa în campania din Granada în 1486, rotindu-şi spada împotriva agarenilor, combinând astfel compatibilitatea mânuirii armelor pentru apărarea Credinţei cu lectura ca iniţiere a învăţăturii.

Soldaţii-poeţi în istoria Spaniei au fost personaje eroice. Figuri precum toledanul Garcilaso De La Vega au combinat, în slujba împăratului hispano-german Carlos I, cunoaşterea mai multor limbi ca: greaca, latina sau franceza, cu studiile de muzică şi scrima, fiind autor al memorabilelor „Sonete cu ode în lire”, elegii sau cuplete castiliene şi a unui amplu repertoriu al genului liric de subtilă melancolie, scrise toate pe scenele războaielor şi a campaniilor împăratului, în Italia, Rodas, Fuentebravia, împotriva francezilor sau în chiar oraşul său natal, Toledo, în încleştarea cu comunarzii. Poezia este mai profundă când e plăsmuită în vacarmul oţelurilor în litigiu şi a archebuzelor.

Între scriitorii falangişti se găseşte şi biograful lui Jose Antonio, Felipe Ximenez de Sandoval, care a scris şi a publicat la Editura Nacional, în colecţia „Vidas y pensamientos españoles” („Vieţi şi gândiri spaniole”), „Viaţa şi moartea unui soldat”, a lui José Cadalso, ce îşi dorea ca epitaf un text care definea spiritul secolului XVIII spaniol şi care compus de autor chiar în tabăra militară, în preajma luptei, spunea aşa: „Acesta ce zace aici, nici de naşterea sa, nici de a sa moarte nu s-a îngrijit; s-a născut bogat şi a murit sărac. A văzut Anglia, Franţa, Italia, Germania, iubindu-şi totdeauna Patria. De copil a studiat, în tinereţe a luat armele. Şi-a preamărit în cântec Patria. De el s-a zis elogios: A fost drept şi i-a iubit pe cei drepţi. Această pace, ce trăind pe pământ a dat-o tuturor, să i-o dea Dumnezeu în Ceruri, Amin!”Reprezentarea acelui „doncel” din Sigüenza şi simbolismul său n-au trecut neluate în seamă de studenţii voluntari ai glorioasei Divizii Albastre, care s-au identificat cu el. În „Foaia de campanie” publicată de către „Divizia spaniolă de voluntari”, José Maria de Mena, abordând „Teme ale rasei” a scris un strălucit articol intitulat „Aquel Doncel de Sigüenza” în care se putea citi: „În Catedrala din Sigüeza este un mormânt şi pe el o statuie ce reprezintă un tânăr Căzut. Sculptura este, după cum spun istoricii şi poeţii, ilustrarea tranziţiei de la tineretul medieval încătuşat, la tineretul intreprinzător, capabil de toate eroismele imperiului. În Evul mediu, războinicii sunt bărbaţii ajunşi cu totul la maturitate, bărboşi precum Cidul şi, ca el, căsătoriţi. Dar, începând cu secolele XV şi XVI se deschid larg zările lumii pentru Spania. Studenţii agaţă în cui mantia şi merg să înfigă o lance în Flanzi sau în Italia, ori să cucerească un regat în Lumea Nouă. Se umplu aceste pământuri ale Domnului de flăcăi spanioli care luptă şi înving”. Articolul continuă cu descrierea vieţii şi morţii cavalerului Martin Vasquez de Arce şi se termină, făcând o paralelă cu trăirea evenimentelor, sacrificiul doncelului constituind un exemplu etern pentru tineretul noii Spanii.

Nicio unitate militară, în istoria Spaniei, nu a avut în rândurile sale un asemenea procentaj de studenţi, cum a fost Divizia Azul şi, procentual, SEU a fost organizaţia ce a adus cel mai mare număr de oameni Diviziei Spaniole de Voluntari: din cei 45000, 2200 erau studenţi ai SEU, 4000 fiind din Madrid.

Familii întregi de studenţi madrileni s-au încorporat în Divizia Azul. Situaţiile în care fraţi de sânge s-au înrolat împreună în Divizia Azul au fost numeroase şi au sfinţit cu sânge şi onoare alba întindere a Nordului Rusiei.

Au fost doi fraţi Garcia Noblejas şi doi fraţi Martinez Cataneo, din care doar unul s-a întors. Au fost trei fraţi Chicharro şi trei Ruiz Vernacci, dintre care, în aceste ultime două cazuri, doi membri au căzut pe frontul rus şi doar unul s-a întors teafăr.

Merită menţionat, ca un caz excepţional, cel al fraţilor Patiño şi Lopéz Ayala cu cinci membri înrolaţi în Divizia Azul.

Colonelul Esparza povestea că îi atrăsese atenţia un lucru semnificativ în despărţirea soldaţilor ce porneau în misiune de război:„Nu se vedeau feţe triste. Aşa de mare era entuziasmul pentru cauză, aşa de mare era fervoarea patriotică, încât şi lacrimile care le scăldau obrajii erau de pură emoţie, nicidecum de tristeţe. Şi ale mamelor, soţiilor, fraţilor, iubitelor sau fiilor, erau la fel.”Chiar dacă destinaţiile voluntarilor fuseseră stabilite în funcţie de caracteristicile recruţilor, în unele batalioane au fost majoritare încadrările studenţilor proveniţi din Madrid. Cum a fost cazul întâiului batalion al Regimentului 269, unde comandamentului i-a fost greu să formeze secţiunea administrativă, deoarece toţi alegeau posturi pentru linia întâi.

O altă dificultate pe care colonelul Esparza (foto 2) o indică în cartea sa „Con la Division Azul en Rusia”, derivată din numărul imens de studenţi destinaţi unităţii sale, a fost necunoaşterea, prin formaţia intelectuală şi academică, mai mult decât cea din mediul rural, tehnicilor de îngrijire a animalelor; demn de menţionat fiind cum un poet ca Dionisio Riduejo sau un tânăr profesor universitar ca José Maria Castiella, se luptau încercând să domine caii de atelaj ce li se dăduseră în grijă.

În ziua solemnului jurământ la drapel, Gen. Muñoz Grandes, în alocuţiunea sa, făcea aluzie expresă la tinerii de sub comanda sa care n-au pregetat în a porni la luptă împotriva comunismului:„Voi, voluntari spanioli, tot ce are mai bun şi mai select neamul meu, v-aţi ridicat vitejeşte şi abandonând tot ce vă era mai drag: aulele universităţilor, atelierele şi câmpurile voastre şi cu inima strânsă lăsându-vă sfintele mame, vă aruncaţi fără şovăire în luptă, în care siguri de victorie şi în strânsă îmbrăţişare cu camarazii voştri germani, nu aspiraţi să dobândiţi bogăţii sau prăzi de război, ci numai să distrugeţi acest monstru al umanităţii în propriul bârlog. Acolo, în stepele Siberiei, nişte morminte spaniole, alături de cele germane, sfinţite cu sânge tânăr şi viguros, să proclame lumii întregi tăria neamului nostru.”În ziua de 8 Noiembrie 1941, Batalionul 1 al Regimentului 269, sub comanda maiorului Luque, compus în principal din falangişti, membrii ai SEU din Madrid, cu căpitanul España Valiente şi ofiţerii Bartoli, Calvo Usia şi Arrecedita în frunte, primeşte ordinul de a întâlni divizia 18 germană în localitatea Possad. În acea noapte megafonia rusească a început să-i invite în limba spaniolă pe studenţii-soldaţi spanioli să dezerteze. Toate santinelele din liniile falangiste, la unison, au răspuns cu cântecul de dragoste şi de luptă „Cara al Sol”.

Cum recunoaşte Juan Eugenio Blanco: „Schimbul în Possad era un paşaport la moarte.” Inamicul stătea la pândă şi două zile mai târziu a dezlănţuit o sângeroasă şi îngrozitoare ofensivă, care a dus la o luptă încrâncenată, unde eroismul doncelilor a fost pus la probă în situaţii limită. Pe când se aflau abia în a patra zi în acea poziţie avansată, oraşul era asediat printr-un cerc infernal de foc de mitralieră.

Epopeea de la Possad a fost o scenă în care protagonişti au fost studenţii madrilèni din primul batalion Esparza, care de atâtea ori în timpul lungului marş spre front au fost numiţi, în râs, „los señoritos de Madrid” şi în faţa cărora, acum, pentru comportamentul exemplar pe câmpul de luptă, trebuia să se descopere toată lumea ca în faţa unor autentici eroi.

Apărarea îndârjită a studenţilor spanioli devenea insuportabilă din numeroase motive. Trebuiau să lupte cu intemperiile, pentru că a se refugia în căsuţele de lemn din localitate echivala cu a se transforma în torţe umane, devenind în interiorul acestora pradă facilă flăcărilor. Tranşeele erau inutilizabile din cauza mantiei de gheaţă aşternută, rămânând astfel descoperiţi, în timp ce atacanţii se camuflau la adăpostul pădurilor dese. Din aer, fără ca spaniolii să dispună de antiaeriană, avioanele Martin Bomber lansau cu o frecvenţă tot mai mare, o ploaie continuă de proiectile peste Possad. Cu toate acestea, avalanşele ruseşti au fost respinse una după alta, la baionetă şi cu bombele de mână disponibile.

Colonelul Esparza scrie: „Primul batalion a făcut cinste în Possad, originii sale falangiste. Multe erau pierderile, dar moralul creştea pe măsură ce scădeau efectivele. În acea defensivă epică cădeau ofiţer după ofiţer, precum mulţi sergenţi, caporali şi soldaţi. Şi când căzuseră comandanţii până la ultimul grad, era oricare dintre falangişti cel care menţinea apărarea în sectorul corespondent. Au existat poziţii a căror defensivă, încredinţată la început unei secţiuni, au fost reduse până la un sergent şi doi falangişti, ce se roteau pentru a trage în toate direcţiile.

Possad părea o tigaie a cărei coadă de 4 km era şoseaua spre Otenski. Şi în această tigaie se frigeau vitejii falangişti din întâiul batalion 269. Se găseau în cele mai dificile condiţii; încercuiţi, izolaţi, fără posibilitatea de a-şi evacua răniţii şi de a-şi putea îngropa morţii, neputându-se săpa. Râul se putea trece fără pod. Dacă pământul nu avea duritatea diamantului, o depăşise pe cea a oţelului. Vârfurile târnăcoapelor se înconvoiau.

În cartea „Rusia no es question de un dia”, Juan Eugenio Blanco face dezvăluiri cutremurătoare: „Nu voi uita niciodată grămada de cadavre adunate lângă postul de comandă, pe care am văzut-o când am intrat în Possad, toţi studenţi de la SEU din Madrid; erau cei din prima defensivă şi s-a crezut atunci în posibilitatea unui cimitir; mai târziu îngropam camarazii în locul în care cădeau, pentru ca într-un sfârşit să nu mai fie nimeni îngropat, luându-şi fiecare sarcina de a-şi pregăti propria moarte. În multe ocazii s-a cântat „Cara al Sol”. Prima dată tonul a fost dat de locotenentul Reyes de la Drept, când a fost grav rănit, apărând Possad în timp ce casele care acopereau partea de sud adeau, iluminând noaptea. În aceeaşi luptă s-a distins studentul medicinist Antonio Nuñez, caporal de grupã, care cu o mitralierã a respins atacurile unei forţe inamice cu mult superioare. Tot atunci a căzut prizonier José Maria Gutierez Jimenez, unul din fondatorii SEU din Santander.”- povesteşte David Jato.

La 4 km de Possad se afla Mânăstirea Ortodoxă Otenski, în mijlocul interminabilelor păduri, unde colonelul Esparza îşi instalase provizoriu postul de comandă. Aici au murit Luis Stanford, Alonso şi Recio - din Vechea Gardă din Madrid - în timpul unui atac neaşteptat ce s-a produs cu puţin înainte de miezul nopţii din 11 noiembrie.

Pentru bravul său comportament, studentului ce servea de curier, Ricardo Pardos, i s-a conferit Medalia Militară. Acesta, în itinerariul către postul de comandă, a primit un glonţ în gât şi, cu un efort supraomenesc, a reuşit să ajungă la destinaţie, vomitând sânge, unde după ce a transmis consemnele, avea să cadă în leşin, epuizat. Luis Nieto şi Agustin Aznar, primul şef al SEU în 1934, de la Facultatea de Medicină din Madrid, ieşeau temerari pentru a elibera şoseaua, ca ambulanţele care scoteau răniţii, conduse de studenţii madrileni Rivadulla şi Mariano Sanchez Covisa, să poată străbate drumul până la spitalul de campanie.

Cum recunoaşte Blanco: „Agustin era pentru noi simbolul Liniei întâi a vechii Falange. Convergeau în el privirile noastre când întreba care era poziţia cea mai atacată şi într-acolo pleca cu corpul său de uriaş şi cu mitraliera sa.”„În ziua de 17 ne-au înlocuit. Din nouă sute de oameni, numărând răniţii uşor care ne însoţeau sprijinindu-se de noi, torturându-se păşind, ieşeam doar vreo două sute. Possad nu mai era decât un imens cimitir, fără nicio casă în picioare. Din compania noastră mai eram 22. În ziua de 18, ne-a felicitat colonelul. Eram foarte puţini cei care ascultam aliniaţi în şosea, mai drepţi ca niciodată în frig, discursul în memoria morţilor noştri. Colonelul era foarte emoţionat, iar noi „Los señoritos de Madrid”, nu mai puţin decât el...” - Hernandez Navarro.

Prima parte a bătăliei pentru Possad a durat până la sfârşitul lui noiembrie, părând că se instalase calmul după furtună. Dar această senzaţie s-a dovedit a fi un miraj, deoarece în primele zile de decembrie atacurile aveau să se înteţească, devenind neîntrerupte; în acestea cădea studentul Enrique Sotomayor, încercând să culeagă de pe zăpada însângerată trupul colegului său de la SEU Madrid, al doilea dintre fraţii Vernacci, Quique. Primul dintre ei, Joaquin, murise în primele lupte şi mai era în viaţă, strângând în mână arma, al treilea frate, Luis, din această familie de studenţi martiri ai Spaniei.

Cadavrul lui Enrique Sotomayor a fost recuperat de Agustin Aznar, din mijlocul unui foc încrucişat între inamicului ascuns şi rafalele camarazilor de la „antitanc”.

Enrique Sotomayor, mentorul Frontului Tineretului, poseda un excelent umor în mijlocul acelei hecatombe. Imaginea sa, cu chipul său copilăresc şi ochelarii săi de student miop, era antiteza stereotipului războinicului tipic. Era mereu dispus să ocupe postul cel mai periculos şi mai de sacrificiu, neacceptând niciodată înlocuirea sa din prima linie de foc. Spunea camarazilor săi, în privegherile de iarnă cu miros de praf de puşcă: „Camarazi, aşa fără false retorici, ce nu plac nimănui, mulţi din cei care ne aflăm aici trebuie să murim pe front. Dacă sacrificiul nostru este steril şi după aceasta vom fi nevoiţi să vedem o Spanie debilă şi fărâmiţată, binevenit să fie tranzitul care ne eliberează de a asista la această etapă ruşinoasă; şi dacă, din contră, efortul nostru va rodi, binecuvântată de o mie de ori să fie această moarte care va face posibil să domnească peste patria noastră bucuria roşie şi neagră (culorile drapelului Falangei) a revoluţiei triumfătoare.”În bătălia capului de pod de pe Voljov pierderile au fost de 15 la sută din efectivul total al Diviziei Azul, dar dacă acestea sunt calculate excluzând forţele unităţii de sprijin logistic, atunci ar echivala unui 30 la sută din forţa sa de luptă.

Între timp, în Spania, colegii de la SEU care n-au putut să-i însoţească în această aventură, în timpul lunii noiembrie 1941 au făcut o colectă pentru a trimite pachetul de sărbători combatanţilor:„Contribuie la pachetul de sărbători pe care SEU îl organizează pentru universitarii ce luptă şi mor în Rusia sub neîndurarea frigului şi a zăpezii. Renunţă pentru o zi la cafea sau cinematograf şi ţine minte că prin participarea ta la acest pachet, trimiţi căldura patriei celor ce, conştienţi de misiunea lor, participă la exterminarea comunismului”.

Notă: La alcătuirea acestui text am folosit notele articolului „Los Donceles de la Division Azul”, pe care a avut amabilitatea de a mi le oferi autorul, domnul José Luiz Jerez Riesco, unul dintre cei mai mari istorici ai Falangei Spaniole, care a cunoscut, de-a lungul carierei domniei sale, personalităţi precum Horia Sima, Léon Degrelle sau Prinţul Mihail Sturdza.

Este o mare onoare pentru mine şi nu găsesc cuvinte care să exprime recunoştinţa pe care i-o port pentru tot ce învăţ de la dânsul şi pentru atenţia pe care mi-o acordă, ori de câte ori îl întâlnesc.

Călin Gabor , Spania

divider



Flori de aur din Maramureş (38)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)

"La Sighet, în 1964, după cei 16 ani de închisoare….

– Dar dincolo aţi fost?..., mă întreabă funcţionara de la Biroul Evidenţei Populaţiei, unde m-am prezentat a treia zi, pentru a obţine buletinul de identitate. - N-am înţeles, doamnă!... Unde trebuia să mă duc? - Dincolo, la Securitate! Clădirea Securităţii, pe care o cunoşteam foarte bine, era chiar în vecini… - Trebuie să treceţi mai întâi pe acolo, pentru a obţine buletinul. Am simţit efectiv o lovitură în cap. Cu paşi de plumb, intru pe poarta Securităţii, pe care intrasem şi în august 1948 şi intrat am fost! În biroul comandantului adjunct, se părea că sunt aşteptat. Un ofiţer înalt, cu grad superior, aşezat la birou, mă privea insistent.

– Să trăiţi! - l-am salutat, după regula curentă în închisoare, sunt... - Lăsaţi, că ştim noi cine sunteţi! - mă întrerupse brusc, fără menajamente. - Am fost trimis la dvs. de la Miliţie... - Da, ştim! Ofiţerul, vorbind cu un accent uşor străin, încerca să fie - totuşi - politicos. - Acuma, că sunteţi liber, după o experienţă care cred că nu a fost uşoară - ştiu că aţi fost bolnav şi, probabil, mai sunteţi încă, trebuie să vă încadraţi în noua viaţă. Să nu ne faceţi probleme, întrucât ştiţi cum reacţionăm!... Şi cât mai repede să vă angajaţi în câmpul muncii! Aţi înţeles? - Da! - răspund eu umilit, năucit de impactul locului unde mă aflam. - Acum puteţi merge la Miliţie, să vă dea buletinul.

Ieşind pe poarta Securităţii, un sentiment de uşurare m-a făcut să respir adânc. De la mai mulţi camarazi auzisem că, la eliberarea din închisoare, ţi se cerea o declaraţie-angajament de colaborare cu Securitatea. Bunul Dumnezeu m-a ferit de această oroare. Ajuns la Biroul Evidenţei Populaţiei, mi s-a întins buletinul de identitate, de data aceasta fără ştampila D.O. - domiciliu obligatoriu. Acasă, mama mă aştepta vădit îngrijorată, dar asigurările mele că totul e bine au reuşit s-o liniştească.“ (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 21 iulie 1991 - Sfinţirea Troiţei Martirilor de la Târgu Ocna

În 21 iulie 1991 a avut loc sfinţirea Troiţei ridicată de foştii deţinuţi politici în memoria pătimirii şi jertfei camarazilor lor trecuţi la Domnul în temniţa Târgu Ocna. Era o zi de duminică - zi a învierii dreptăţii lui Hristos, dar şi a neamului românesc. Cei ce fuseseră răstigniţi în urmă cu 40 de ani de regimul comunist reveneau acum biruitori la Târgu Ocna, biruitori în memoria şi istoria neamului lor.

Au participat peste o sută de seniori, foşti deţinuţi politici şi numeroşi membri ai famililor celor trecuţi la Domnul. În fruntea lor se aflau preoţii Constantin Voicescu (ortodox) şi Justin Paven (greco-catolic). Alături de ei, tânărul preot Cristian Mazilu - preotul paroh al Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în curtea căreia - deasupra gropilor comune - s-a ridicat Troiţa Martirilor de la Târgu Ocna. După Sfânta Liturghie a avut loc sfinţirea Troiţei şi slujba de înmormântare pentru toţi cei trecuţi la Domnul din această temniţă fără a fi prohodiţi şi fără cruce la căpătâi. Pr. Constantin Voicescu a ţinut un cuvânt magistral despre suferinţă şi înviere, din care spicuim:„Acum 40 de ani eram după zidurile închisorii. Am fi putut să fim foarte bine şi aci, sub pământul pe care-l călcăm acum sub picioare. Nu solicităm nici admiraţie, nici compătimire. Ne gândim la sensul expiator al suferinţelor prin care am trecut. Pentru noi şi pentru alţii. Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Ştim că nimic - în planul Proniei divine - nu e întâmplător. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre. Comunismul a distrus fizic câteva sute de mii de oameni, dar spiritual, multe milioane. Martirii strigă azi de sub pământul sfânt pe care-l călcăm să ne întoarcem la Hristos, la Biserică. Acesta e imperativul ceasului de faţă.”Tot atunci s-a evocat pentru prima dată, în public, figura luminoasă a lui Valeriu Gafencu, afirmându-se de către cei care l-au cunoscut şi iubit, că a fost un Sfânt al Închisorilor:„În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aci legături mai puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un sfânt şi pe care, mai devreme sau mai târziu, Biserica îl va canoniza.” (Pr. Constantin Voicescu)

La 26 de ani de la prima comemorare a martirilor de la Târgu Ocna majoritatea seniorilor care au participat la sfinţire au trecut de mult în rândul drepţilor, reunindu-se cu camarazii căzuţi în temniţe, prigoane, lupte şi exiluri...Dar credinţa, idealul şi lupta lor merg mai departe! An de an ne adunăm în jurul Troiţei, noi, cei de astăzi, continuatorii, moştenitorii şi fiii lor spirituali. Aici la Târgu Ocna, sub binecuvântarea bisericii dată prin ierarhii şi reprezentanţii ei, se vădeşte dreptatea lui Hristos: mărturisirea şi suferinţa foştilor deţinuţi politici martirizaţi de regimul comunist este asumată şi cinstită de Biserică şi Neam. Jertfa lor rodeşte şi va continua să rodească în veşnicie, spre mântuirea neamului românesc.

Cezarina Condurache 

divider



România şi sfârşitul Europei (4)

Cunoscuta lucrare memorialistică a prinţului Mihail Sturdza (1886-1980), diplomat de prestigiu şi ministru de externe al României, atât în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) cât şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945), constituie un izvor documentar de excepţie, autorul fiind, prin succesivele poziţii ocupate, un martor privilegiat al evenimentelor fierbinţi care au dus la cataclismul celui de-al doilea război mondial şi la înrobirea bolşevică a jumătăţii estice a continentului nostru, inclusiv a României. Contrar opiniei curente - conform căreia România n-a fost decât un pion în jocul marilor puteri - autorul demonstrează cu argumente puternice că deciziile greşite de la Bucureşti au avut o influenţă majoră asupra cursului negativ al evenimentelor la scară europeană.

Odată ajuns la Bucureşti, Titulescu şi- a dat seama imediat de avantajele ce le putea trage din criza în care se găsea familia regală. Regele Carol încercase prin toate mijloacele să convingă pe regina Elena să părăsească ţara, unde prezenţa ei stânjenea întrucâtva semi-matrimoniala convieţuire a Regelui şi a Elenei Lupescu şi constituia o permanentă reamintire a cinismului şi imoralităţii suveranului. În aceste sforţări Carol fusese ajutat de mai toţi oamenii politici, doritori de a-şi asigura favorurile regale: ei încercaseră rând pe rând să convingă pe regina Elena, fără a reuşi până atunci. Titulescu a oferit Regelui un interesant schimb de servicii; să- i încredinţeze portofoliul afacerilor străine şi el se va însărcina, apelând la patriotismul Reginei, dar cu o elocvenţă şi mijloace de presiune pe care alţii nu le aveau, să o convingă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei, şi într-o importantă măsură, la supravegherea educaţiei fiului ei. Titulescu a obţinut ceea ce dorea şi urmărita Regină a părăsit ţara, luând cu ea se pare, ceea ce mai rămăsese din norocul ei. (pag.

74)Înainte de a batjocori România şi destinul ei, Carol al doilea şi-a batjocorit propria familie. Atât soţia legitimă, regina Elena - o persoană de mare caracter şi demnitate, cât şi fiul - viitorul rege Mihai, atunci copil - au suferit foarte mult din cauza imoralităţii şi cinismului său. Cu un cinism încă şi mai mare, şi cu o viclenie diabolică, Titulescu prinde ocazia de a intra în graţiile Suveranului şi de a obţine pentru multă vreme poziţia cheie în statul român care-i va permite să angajeze România pe drumul sinucigaş din care numai sovieticii şi oculta comunistă mondială aveau de câştigat. Regina Elena se va întoarce din exil doar în 1940, după răsturnarea regimului carlist, în ovaţiile admirative ale tineretului legionar care a înconjurat-o cu multă dragoste.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Omul zilelor noastre – între teluric şi celest sau de la “cunoaşte-te pe tine însuţi”, la “creează-te pe tine însuţi”

”Omul nu are decât două căi de urmat:calea omului: bătătorită de filosofie, ştiinţă şi tehnică şi-calea domnului: însoţită de rugăciune şi practicarea virtuţilor” Petre Ţuţea

Dintotdeauna omul a încercat să-şi plaseze realitatea existenţială între ceea ce Petre Ţuţea denumea; comodul fizic - care să-i satisfacă nevoile de viaţă (resurse de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc) şi comodul mental - care să-i asigure un ambient agreabil, plăceri estetice şi satisfacţii intelectuale. Acestea din urmă nu puteau fi împlinite decât prin cultură şi spiritualitate. De aceea practicarea spiritualităţii a avut o continuitate în viaţa comunităţilor umane, iar pe percepţia şi tradiţia spirituală s-a clădit edificiul cultural şi lingvistic al oricărui popor. Căutarea sprijinului divinităţii, indiferent sub ce formă, a fost o necesitate permanentă, la începuturi din necunoaştere, iar apoi din cunoaştere şi convingere, în căutarea mântuirii şi învierii pentru viaţa veşnică râvnită de fiecare creştin. Evoluţia cunoaşterii nu a influienţat prea mult spiritualitatea, ceea ce l-a făcut pe Francis Bacon să spună că; “puţină ştiinţă îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl întoarce la El”. Şi aşa şi este, pentru că pe măsură ce omul a avansat în domeniul cunoaşterii, nevoia de Dumnezeu a devenit mai prezentă şi mai necesară în viaţa personală şi socială, mai ales pentru faptul că moralitatea şi virtutea promovate de credinţă, rămân singura chezăşie a unei convieţuiri în armonie pentru lumea actuală.

Acest drum anevoios şi îndelungat al cunoaşterii nu putea fi parcurs fără cunoaşterea de sine (care presupune o introspecţie a sinelui) şi fără raportarea la divinitate. Or, raportarea la Dumnezeu nu se poate realiza decât prin două modalităţi; printr-o conduită morală adecvată şi prin practicarea virtuţilor creştine în raport cu tine, cu semenii tăi, cu comunitatea în care trăieşti, în sfârşit, în raport cu valorile umanităţii. Iată zona în care poeta Viorica Ispir îşi dezvoltă discursul poetic în cartea sa “Omul şi cerul” (apărută la Editura Spiru Haret în 2017), într-o abordare din perspectiva omului în conştiinţa căruia viaţa pendulează între teluric şi celest, între aici şi dincolo, între prezent şi viitor, plecând de la trecut, în sfârşit din perspectiva trăirilor personale în raport cu divinitatea şi valorile perene ale neamului. Nici nu trebuie să cunoşti fizic autoarea ca să-ţi dai seama (după discursul său poetic) că este o persoană ajunsă la vârsta înţelepciunii, cu o experienţă de viaţă în limitele unei moralităţi exemplare, cu o capacitate specială de introspecţie şi percepţie a realităţilor în continuă schimbare, îndeosebi în plan personal, familial şi social. Viorica Ispir alege poezia ca modalitate de expresie a meditaţiilor şi sensibilităţii sale într-un moment de cumpănă pentru acest gen literar. Mai ales că nu puţini sunt astăzi acei care se îndoiesc de rostul şi valoarea poeziei în viaţa cotidiană, mai întâi pentru că interesul pentru poezie a scăzut în era informaţiei şi apoi, pentru faptul că nici poezia modernă nu mai are valoarea estetică de altă dată. Clasicii şi romanticii considerau că poezia trebuie să se supună unor canoane legate de ritm, rimă, simetrie, muzicalitate, să aibă cursivitate în expunere, să conţină un mesaj şi, cel mai important, să producă o emoţie asupra cititorului. Aceste aspecte reuşeau să confere poeziei o valoare estetică, mai ales prin trăirea emoţional-afectivă, care devine cu atât mai expresivă, cu cât se exprimă în limitele decenţei, moralei şi a frumosului liric. Desigur, figura de stil şi îndeosebi metafora, este la ea acasă în această viziune, iar arta de a o folosi ţine de inspiraţia creatorului de a da expresivitate asocierilor de cuvinte. Nu-mi propun o analiză literară, stilistică sau de conţinut, pentru că nu am îndrituirea necesară, aşa că voi încerca să abordez viziunea poetică a doamnei Viorica Ispir dintr-un alt unghi de vedere şi anume din perspectivă mistico-religioasă, dacă nu chiar esoterică. În urmă cu câţiva ani făceam parte dintr-o echipă ce lansa la Vaslui, Bârlad şi Huşi, două cărţi ale poetului Eugen Enciu, apărute sub coordonarea profesoarei Lolica Antipa. Ambele cărţi, cu un vădit caracter mistic, esoteric şi religios, defineau într-o manieră lirică ascensiunea omului către sferele înalte ale divinităţii, sub titlul “Vis împlinit - Ascensiunea” şi “Dumnezeirea ce suntem”. Subiect destul de arid şi dificil de abordat care necesită o anumită pregătire şi, de ce nu, un anumit ritual pentru a te transpune într-o stare spirituală pe care oricum ţi-o induce cartea. Încercând să pătrund esenţa cărţii doamnei Viorica Ispir am avut aceeaşi senzaţie, pentru că mesajul poetic al cărţii plasează cititorul într-o zonă a evlaviei, a moralităţii exemplare, care orientează omul către religios, către Înalt, către Dumnezeire “Cu recolta-ţi de adevăruri,/ Te înalţi încet, la ceruri,/ Spre o nouă devenire.../ Jos rămâi o amintire” (Viaţa, pg 52). În versuri relativ simple, respectând, în marea majoritate a poeziilor, canonul clasic al versului simetric, muzical, cu cadenţă ritmică şi lirică, autoarea reuşeşte să-şi răspundă unor întrebări existenţiale a căror simplitate frizează uneori candoarea şi chiar inocenţa, fără a fi lipsită de profunzimea abordării filosofice. “O rază de lumină/ Din mintea omenească/ Vor lumina şi-n ceruri/ Adâncuri să-i cunoască” (Omul şi cerul, pg. 33).

Interesant este faptul că autoarea ajunge aici parcurgând un drum destul de lung, începând cu primul său volum de poezii întitulat ”Cunoaşte-te pe tine însuţi”, apărut în 2004 la Editura PIM, Iaşi. În cele 75 de poezii pe care le conţine acest prim volum apar aceleaşi întrebări existenţiale, a căror răspuns este şi aici aproape invariabil: o anumită moralitate în viaţa personală şi socială şi o cale de ascensiune către divinitate prin virtute “Ştiindu-l mic, neajutorat/ Şi legi divine, Tu i-ai dat/ S-aleagă el, răul de bine,/ Să facă, doar, ce se cuvine” (Omul, pg. 20). În cartea “Omul şi Cerul” omul este ridicat din condiţia sa telurică, pur umană, la condiţia cunoaşterii adevărate, la care nu poate ajunge decât trăind tainele credinţei. Aşa încât în cele 70 de poezii care formează acest ultim volum am găsit o continuitate a aceleiaşi ascensiuni către divin “Omul mereu curios/ Înclinat spre cercetare/ va găsi şi alte sensuri/ Pentru viaţa viitoare (Întrebări, întrebări, pg.

18), pentru că aşa cum spune în poezia “Omul” din primul volum ”O creatorule divin/ Şi cerul şi pământu-i plin/ De-a Ta creaţie divină/ Şi infinită şi sublimă! (pg. 20)Ambele cărţi, în ansamblul lor, sunt în fapt un mod de promovare a virtuţilor, virtuţi de care omenirea a fost preocupată din totdeauna. Începând cu Socrate care spunea ”nu viaţa contează, ci calitatea ei” şi continuând cu stoicii antichităţii, care vedeau desăvârşirea în practicarea virtuţii, direct, sau indirect prin ostracizarea viciului. Mai târziu, Sfântul Nectarie din Eghina (mitropolit de Pentapole) spunea cu convingere; “cunoaşterea de sine este îndatorirea primordială a omului, el este dator înainte de toate să se cunoască pe sine. Lipsit de această cunoaştere gândurile lui se află în rătăcire, fiind prizonierul feluritelor patimi, stăpânit de aprige pofte, preocupat de multe şi zadarnice lucruri, cu o viaţă neliniştită, dezordonată şi plină de griji, greşind în toate şi poticnindu-se pe calea vieţii” Iată că opus viciului este virtutea, a cărei aplicare firii umane poate spori puterea morală a sufletului şi calitatea vieţii. Prin antiteza viciului el este convins că poate atrage inima cititorilor către virtute. Pretinde, prin urmare, că omul poate şi trebuie să se cunoască singur, deşi Petre Ţuţea afirmă răspicat “nu te poţi cunoaşte singur” pentru că “cunoaşterea umană este numai prin revelaţie, omul fiind doar imitator” aşa cum şi anticii spuneau că; doar zeul este creator, omul nu-i decât imitator” Iluzia-i deşartă.../ Aprinde însă dorul/ De-ajunge pân’la stele/ Cu gândul-călătorul (Omul şi cerul, pg. 33). Ba mai mult, la vârsta de 80 de ani Petre Ţuţea spunea despre sine “abia acum sunt om, până acum am pendulat între supraom şi neom”, referindu-se la infatuarea omului modern care se crede atotputernic. Nu ştiu dacă poeta noastră a avut asemenea incertitudini. Cert este faptul că scrie atunci când talentul, experienţa de viaţă şi înţelepciunea vârstei îi permite crearea acelei stări de graţie în sufletul cititorului, în care tranzitivitatea (transmiterea ideilor şi conceptelor), ca şi reflexivitatea (impactul sufletesc) se regăsesc deopotrivă, aşa cum poetul Ioan Baban (prefaţatorul cărţii) remarca atunci când se referea la forţa de comunicare a textului poetic (Un punct de vedere, pg.

2). 

Un hâtru spunea că “vârstnicii dau sfaturi bune pentru că nu mai pot da exemple proaste” ceea ce nu este departe de adevărul pe care şi poeta îl remarcă; “Când te simţi în neputinţă /Şi gândeşti cu-nţelepciune /Fă-ţi un reazăm din credinţă /Spune-n gând o rugăciune (Calea vieţii, pg. 38). Iată de ce inegalabilul Petre Ţuţea spunea cu îndreptăţire “omul în viaţă are două căi: calea omului - bătătorită de filosofie, ştiinţă şi tehnică, şi calea Domnului - însoţită de rugăciune şi practicarea virtuţilor”, la care se pare că invariabil ajunge fiecare dintre noi. Or, pentru omul obişnuit “calea omului” pare mai aproape de firea lui, constatare la care poeta ajunge atunci când spune “Puţini îşi caută răspunsul/ În meditaţii, cercetare/ Căci e mai mare Necuprinsul/ Decât o viaţă oarecare (Dor nestins, pg.

24 - din Cunoaşte-te pe tine însuţi). Certitudinea asupra a ceea ce înseamnă puterea de a te “cunoaşte pe tine însuţi” survine şi din convingerea că omul a fost creat după chipul şi asemănarea Creatorului, ceea ce îl face pe Mikhael Aivanhow să afirme: “a te cunoaşte nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu calităţile şi defectele sale, sau a cunoaşte limitele condiţiei umane. Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se cunoaşte. Ce este acest însuţi? Braţele, picioarele, creierul? Nu, sentimentele? Gândurile? Nu, acest însuţi e o parte din Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus”. “Cunoaşte-te pe tine însuţi/ În suflet sincer să priveşti/ Nu-nchide ochii când şi-acolo/ Pete şi umbre întâlneşti” (Cunoaşte-te pe tine însuţi, pg. 5, din volumul omonim). Şi dacă totuşi ajungi să te cunoşti, această autocunoaştere nu poate stârni un sentiment de teamă? aşa cum spunea James Boswel “cunoaşte-te pe tine însuţi, dar în acelaşi timp teme-te pentru tine însuţi” pe care şi Viorica Ispir îl surprinde în versurile sale “E în jur parfum, culoare şi iubire/ Fericită, floarea doar visează/ Când o mână rece o retează/ Conducând-o, brusc, spre risipire (Destin, pg. 74). Mai pragmatic, Lucian Blaga constată că timpul nu aşteaptă să te cunoşti atunci când vrei să faci ceva; “Cunoaşte-te pe tine însuţi? - se întreabă filosoful - Foarte bine, dar pentru a începe ceva în viaţă nu trebuie să aştepţi până te vei cunoaşte pe tine însuţi. În caz contrar acest deziderat ar deveni pentru oricine un epitaf” atitudine cu care poeta este de acord când spune “Orice om sosit pe lume/ Îşi trăieşte timpul său/ Care, raportat la vremuri/ E mai bun sau e mai rău (Timpul, pg. 142), pentru că “Doar un lucru este sigur/ Orice „azi” devine „ieri”/ Şi când viaţa îţi surâde/ Înc-un „mâine” tu mai ceri (idem). Şi Nietzsche este de acord cu această realitate când spune “Firile active obişnuite cu succesul nu se comportă conform dictonului, cunoaşte-te pe tine însuţi, ci ca şi cum înaintea lor ar plana porunca; doreşte-ţi o personalitate şi vei deveni acea personalitate”. În perfectă concordanţă cu afirmaţiile de mai sus George Bernard Shaw conchide şi el că “în viaţă nu trebuie să te găseşti pe tine însuţi, ci să te creezi pe tine însuţi” ceea ce regăsim şi în versurile poetei “Cristalul străluceşte pe cât e şlefuit/ Înţelepciunea vieţii e, dac-am reuşit/ Să ne-acceptăm viaţa şi jocul dur al ei/ Să ducem, demn, în suflet şi lacrimi şi idei” (Reflexii despre viaţă (Omul şi cerul, pg.

43). Încercând totuşi o abordare tematică a volumului “Omul şi cerul”, dincolo de meditaţia filosofică, vom descoperi cel puţin opt teme principale pe care poeta le abordează în stihuri potrivite, fiecare din acestea cuprinzând un număr aproximativ egal de poezii. Între cele mai semnificative teme subliniem: - tema introspecţiei, conform dictonului care dă titlul primei cărţi, începând cu poezia “Eu sunt” şi se încheie cu “Autoportret”, câmpul tactic al abordărilor cu această temă fiind familia surprinsă în toate ipostazele sale;- tema originii şi trecutului istoric al omenirii şi românilor, în şapte poezii începând cu “Geneza” şi încheind cu “Rugăciune de părinţi”; - tema existenţială îşi găseşte rezolvarea într-o retorică filosofică pe parcursul a nouă poezii, începând cu “Întrebări, întrebări”;- realitatea cotidiană, percepută printr-un simţ al percepţiei extrem de dezoltat, se regăseşte în zece poezii între care “Judecata valorilor” şi “Magia cuvintelor” sunt cele mai reprezentative;- tema centrală în discursul poetic al autoarei este însă moralitatea, ca realitate şi îndemn, a cărei principal izvor este credinţa în Dumnezeu mărturisită pe parcursul a 11 poezii, de la “Omul şi cerul” până la “Calea vieţii”;- tema respectului şi recunoştinţei faţă de părinţi şi strămoşi, faţă de valorile şi simbolurile neamului, faţă de limba şi cultura noastră, în sfârşit, faţă de darurile cu care omul a fost înzestrat de Creator sunt adevărate trăiri care se regăsesc în şapte poezii, începând cu “Odă Cuminţeniei pământului” şi terminând cu “Recunoştinţă”;Ultimele două teme, a şaptea şi a opta, ar putea fi întitulate Evocări şi Natură (ambele cu câte nouă poezii), au o puternică încărcătură nostalgică şi elegiacă, în care chemarea originilor (“Geneză”, pg 20), evocarea simbolurilor (“Colinde la Ţicău”, pg. 139), sau clipele de reverie pe care ţi le oferă minunatele imagini ale naturii atotintegratoare (“Peisaj”, “Bradul”, “Trei plopi”, “Salcia”) sunt relevante prin conţinut, prin muzicalitate, dar mai ales prin emoţia artistică pe care o induce celui ce o citeşte.

În general Viorica Ispir aşterne pe hârtie o poezie liniştită, paşnică, dintr-o zonă în care viaţa îşi are cursivitatea ei firească, animată deopotrivă, de evenimentele cotidiene fireşti într-o familie tradiţională şi de întrebări existenţiale care, prin versuri meşteşugite, capătă răspunsuri adecvate într-o pendulare originală între raţional şi metafizic, între viaţa de aici şi de dincolo, între mistic şi religios, între azi, ieri şi mâine. Toată poezia este pătrunsă însă de filonul moralităţii, a virtuţilor umane şi mai ales creştine, pe care autoarea ni le oferă, printre altele, ca o trăire şi experienţă personală, ceea ce desigur sporeşte valoarea cărţii. Privite astfel lucrurile rugăciunea poetei adresată Divinităţii capătă valoare, nu numai în plan personal, ci şi în plan general, uman, pentru că năzuieşte spre bine şi desăvârşire; “Doamne dă-mi mai multă minte/ Să discern pe cele două/ Spre a merge înainte/ Tot găsindu-mi cale nouă...”, “Dă-mi lumina dimineţii/ Şi o rază de la soare/ Să gust bucuria vieţii/ Şi să vindec tot ce doare. (Calea vieţii, pg. 138). Aşa încât aş încheia periplul meu prin poetica doamnei Viorica Ispir cu cuvintele aceluiaşi Nectarie din Eghina: “Cu ce cuvinte te voi putea lăuda virtute, cu ce cuvinte îţi voi cânta frumuseţea, cu ce flori îţi voi împodobi harurile, sau cu ce cununi îţi voi putea încununa puterea, cu ce pană îţi voi putea descrie chipul? Întru tine se află splendoarea şi fericirea sufletului, întru tine se află sănătatea trupului, întru tine se află curăţia duhului, întru tine se află tot ceea ce este bun şi desăvârşit în viaţa noastră. (Sf. Nectarie din Eghina - Cunoaşte-te pe tine însuţi, sau despre virtute, Editura Sophia, 2012).

Valeriu Lupu , doctor în stiinte medicale

divider



Urma paşilor lui Constantin Oprişan

Motto: „Cunoaşterea ne va fi poezia, Iar cântecul nostru, tăcerea”.

(Constantin Oprişan)

Filosoful creştin Constantin Oprişan a trecut prin lume, lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el risipite prin volumele de memorialistă a închisorilor şi, mai ales, poemele sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal şi de suferinţă, alături de care a pătimit torturile administrate de torţionarii comunişti în acea „corabie a morţii” - cum inspirat a numit-o Părintele Calciu - Casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secţie de exterminare concepută special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan şi în celula celor patru condamnaţi din celula numărul 4 - Constantin Oprişan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor - era continuu umed şi rece. Aici, pe 26 iulie 1959, îşi va sfârşi alergarea, la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administraţia închisorii, mucenicul Constantin Oprişan.

Poemele lui Oprişan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu şi Marcel Petrişor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste şi admiraţie atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit - mai mult decât atât, au ştiut cu mintea, dar mai ales cu inima - că în poemele lui Oprişan s-a furişat întreaga, deplina şi ultima sa filosofie de viaţă. Între anii 1967 şi 1968, Părintele Calciu şi Marcel Petrişor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele şi le-au fixat pe pagina de hârtie.

Poezia filosofică a martirului Constantin Oprişan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie şi dragoste faţă de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman - care se desfăşoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie - şi drumul interior, devenirea spirituală a filosofului/poetului însuşi. Un drum care nu suferă întoarceri înapoi, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică şi care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal şi un temei situat de această dată în inimă, nu în raţiunea căutătorului însetat de înţelepciune şi adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprişan se dovedeşte a fi un demn urmaş al filosofului creştin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.

Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprişan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea, ne priveşte chipul unui om care a reuşit să separe în el lumina de întunericul fiinţei sale şi care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preţ spre ţinta finală şi cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea, minciuna nu îşi află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărţile Spiritului), Oprişan îşi exprimă acest crez existenţial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valenţele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprişan - Cărţile spiritului şi alte poezii; Editura Christiana, 2009, p. 41) Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică şi metafizică a lui Constantin Oprişan însuşi. Poemul este structurat în trei părţi: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) şi Cartea Noologică. Mi-au atras atenţia, încă de la prima citire a poemului, cuvintele somatic (provenit din grecescul soma), psychaion (provenit din psyche) şi noologic (din grecescul nous; termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprişan a avut ca model al poemului însăşi structura tripartită a fiinţei umane: trup (soma), suflet (psyche) şi duh (a cărei parte superioară este, după scrierile Sfinţilor Părinţi, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu vederea Domnului nostru Iisus Hristos).

Întregul Poem ontologic/noologic este animat de o luptă pe viaţă şi pe moarte între raţiune - atât de supraevaluată şi de venerată, idolatrizată chiar de filosofi - şi inimă, între certitudinile uneia şi adevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-şi cu patos propriul adevăr: Homer („Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer/ Şi îmi aduc aminte că m-am deprins să merg/ Ţinându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor şi tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini.

Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprişan, de la entuziasmul adolescentin al credinţei în adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele raţiunii, o raţiune care nu se poate depăşi, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei şi care, în acest fel, îşi este propria prizonieră. Această concluzie finală îl aşază pe filosoful Constantin Oprişan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Şestov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minţii treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprişan urcă şi care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei modern, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu raţiunea-i clară/ Cum mi-a-ngropat el lumea şi zeii mi-a ucis!/ Percepţia distinctă mă ţine strâns în gheară/ Şi-n mintea lui măruntă ca-n cuşcă m-a închis)”, de pozitivism („Te culci pe suprafeţe, la clarităţi atent,/ Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv/ Şi nu visezi că-n juru-ţi păianjenul latent/ Te ţese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul ştiinţific („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,/ Cârpită cu ştiinţă şi cu percepţii clar!”). Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu artă,/ Îţi voi înfige-n creier cuţitu-mi analist”) - iată o intuiţie genială pe care numai un filosof creştin a putut-o avea. Demonul separă, dez-membrează, rupe în bucăţi, ceea ce o arată şi etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul diabalein - a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucţie şi deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?!

Demonul analitic şi materialist instituie o dictatură a necesităţii („Miraculos e lanţul, principiul meu suprem,/ Îl aflu în gândirea şi inima oricui;/ E lege, raţiune, metodă şi sistem,/ E însăşi cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere;/ Prin ea îmi vei cunoaşte tot geniul destructiv,/ Îţi va-mpietri substanţa iubirii în artere/ Şi-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin aceste atribute, fiind, prin natura ei, demonică. Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesităţii, a lumii lui 2+2 fac 4 (Dostoievski), a materialismului şi terorii: „«Ştiam că vii şi, iată, te-am aşteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Şi vor să plângă, Doamne, dar nu mai ştiu să plâng.»«Priveşte!» Şi pe faţă, văd urma loviturii Pe care eu am dat-o cinstitului sutaş. O, Doamne, laolaltă cu curvele şi furii, Mă faci, în bezna asta, cunoaşterii părtaş!

Şi cad, plângându-mi vina, pe braţele luminii… «Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit». Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii Şi plouă harul păcii pe sufletul smerit.”Constantin Oprişan a trăit pe cont propriu despărţirea pascaliană de „dumnezeul” impersonal şi abstract, deci inexistent, al filosofilor şi a cunoscut prin trăire şi suferinţă pe Dumnezeul cel Viu al profeţilor. Fostul student al lui Heidegger şi-a răstignit raţiunea pe crucea lui Hristos şi a făcut din cruce o cale a cunoaşterii de sine. „Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit”. Oprişan a fost exemplar până şi în suferinţa sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Şef al Frăţiilor de Cruce au scris mulţi supravieţuitori ai temniţelor din România. În Masacrarea studenţimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan - bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l «disciplineze» în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.” Iar în Mărturisiri din mlaştina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă... Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.”Comuniştii atei l-au ucis cu bună ştiinţă, neacordându-i asistenţa medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinşi fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i şteargă urmele. Dar urmele acestea puţine, răzleţe şi firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea aşa-zisei legi anti-legionare, urmaşii foştilor membri marcanţi ai aparatului represiv comunist vor să estompeze - folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeaşi teroare demonică - şi aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente şi în memoria colectivă postrevoluţionară a României, Oprişan şi toţi cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuşi. Ştiţi de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, au izvodit şi în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei ştiau asta:

„Ne vom întoarce într-o zi…

Şi cei de azi cu paşii grei

Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi

Cum vom pătrunde-ncet în ei”

(Radu Gyr)

Ciprian Voicilă 

divider



Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel- descoperit de un legionar şi persecutat de către comunişti alături de acesta –

Pe Valea Dâmboviţei, între Târgovişte şi Câmpulung, se înalţă Dealul Cetăţuia, mărginit de două văi legendare, „Valea lui Coman” şi „Valea Chiliilor”. Legendele spun că Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă care străjuieşte Dealul a fost înfiinţată chiar în timpul lui Negru Vodă. Din secolele XIV-XV viaţa monahală a înflorit în toată zona, numeroşi pustnici şi-au făcut chilie din grotele şi peşterile Cetăţuii. Vremea şi vremurile au şters urmele şi numele lor din memoria şi istoria neamului până când Dumnezeu a scos la lumină pe unul din sfinţii săi: Ioanichie Schimonahul.

Era anul 1944 şi stareţ al Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă era ieroschimonahul Pimen Bărbieru. Acesta s-a născut în 1921 la Matca/ Tecuci şi a primit la botez numele Pavel. Era cel mai mare din cei 7 copii ai soţilor Ivan şi Maria. Ivan avea să cadă la datorie pe front în timpul Primului Război Mondial, iar Maria - refuzând să creadă că soţul său a murit - pleacă să îl caute la Mărăşeşti, dar epidemia de tifos o doboară pe drum. Copiii, rămaşi orfani de ambii părinţi, sunt luaţi de diferite rude care, din toată sărăcia lor, îi cresc pe micuţi. Mezinul moare la scurtă vreme, iar ceilalţi 6 fraţi se reîntâlnesc abia la maturitate. Patru dintre ei aveau să îmbrace cu cinste haina monahală. Pavel a urmat seminarul monahal, apoi a fost călugărit sub numele Pimen. Peste ani îl găsim la Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, ca stareţ. Părintele era profund anticomunist, se legase sufleteşte de Mişcarea Legionară care acum era prigonită şi decimată. Însăşi soarta ţării era incertă.

Auzind că în grotele de pe Cetăţuia Muscelului se nevoiau în timpurile de demult mulţime de pustnici, a hotărât să coboare într-una din aceste grote, pentru a petrece acolo Postul Mare al Sfintelor Paşti din anul 1944, în rugăciune şi austeritate, cum o făceau creştinii de mai demult. Reuşind cu greu să coboare într-una dintre peşterile din jurului Mănăstirii, cu ajutorul ucenicului său Isidor, Pimen a descoperit moaştele unui pustnic român. Moaştele erau frumoase şi plăcut mirositoare. Sfântul se afla în interiorul peşterii întins pe un pat săpat în piatră, acoperit cu pânză de păianjen. Deasupra patului de piatră erau scrijelite în perete cuvintele „Ioanichie Schimonah 1638”. Dând mulţumire Lui Dumnezeu pentru a i se fi îngăduit să descopere minunea sa dumnezeiască, a anunţat obştea şi au mutat moaştele în biserică, făcând slujbele cuvenite.

Pe Părintele Pimen comuniştii l-au trimis în temniţă - era legionar şi partizan în grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Gheorghe Arsenescu, dar au găsit o pedeapsă şi pentru cuviosul Ioanichie. Sfântul nu a fost pe placul regimului comunist, care a ordonat să fie scos de la închinare şi îngropat în cimitirul Mănăstirii Negru Vodă. Mănăstirea a fost pustiită. Amplasamentul ei ferit, într-un vârf de munte, scăpa vigilenţei Securităţii... Sfântul Ioanichie a rămas iarăşi în singurătate...Pimen Bărbieru a executat 14 ani şi nouă luni de detenţie (1949-1964) în temniţele: Câmpulung, Aiud, Baia Sprie, Lugoj, Târgu Ocna, Piteşti, Jilava, Făgăraş, Oradea. În temniţă a fost un exemplu minunat de tărie, hotărâre şi credinţă. După eliberare nu i s-a permis să revină la mănăstirea sa de suflet, Cetăţuia Negru Vodă. A slujit la Cernica şi la Sitari şi, într-un final, s-a stabilit la Mănăstirea Antim, lângă părintele Sofian. A fost un duhovnic cu multă înţelepciune şi un văzător cu duhul. S-a mutat la Domnul în 1983, fiind înmormântat la Mănăstirea Pasărea, în acelaşi mormânt cu cei 4 fraţii ai săi, călugării Dorotei, Nifon şi Doroteea.

După 1990 moaştele lui Ioanichie Schimonahul au fost din nou scoase la lumină şi readuse în biserică. În 2009 Patriarhia Română a finalizat canonizarea lui şi de atunci Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel este prăznuit anual în data de 26 iulie.

Cezarina Condurache 

divider



Comemorarea luptătorilor anticomunişti, la „Mormântul Celor Fără de Morminte” de la „Pădurea Verde” din Timişoara

În data de 16 iulie luptătorii anticomunişti din România au fost comemoraţi la „Mormântul Celor Fără de Morminte”, monument ridicat din iniţiativa AFDPR Timiş, pe platoul de la „Pădurea Verde”, acolo unde, în anii de început ai regimului totalitar din România, au fost ucişi mişeleşte loturi întregi de partizani luptători pentru păstrarea statalităţii României şi a unităţii sale, pentru credinţă şi neam.

La Biserica din Lemn a Muzeului Satului din Timişoara s-a săvârşit Liturghia de Duminică, după care s-a făcut un parastas. Platoul de la „Pădurea Verde”, locul în care străjuie astăzi impunătorul monument, veghind povăţuitor generaţiile viitoare pentru cunoaşterea unor vremuri în care istoria s-a dorit a fi alungată din şcoli şi din inimile oamenilor, este un loc Sacru al fiinţei statalităţii României, un loc în care, ticălosul regim bolşevic a ucis, mai întâi, la 16 iulie 1949, un prim lot (Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Romulus Mariţescu zis Fert, Petru Puşchiţă zis Mutaşcu, Ion Tănase) de partizani anticomunişti din Munţii Banatului, iar la două săptămâni după acest moment, un alt grup de luptători din rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, în număr de şapte, pregătiţi să fie trimişi spre închisorile de la Gherla şi Aiud, spre a-şi ispăşi „pedapsa” (unii au fost condamnaţi la 10 ani de închisoare, alţii la muncă silnică pe viaţă) au fost împuşcaţi fără condamnare la moarte, duba în care au fost transportaţi oprindu-se la Timişoara, la „Pădurea Verde”. În anii care au urmat, 16 luptători din Munţii Babadagului, din Dobrogea, au fost scoşi din închisorile de la Aiud şi Gherla, urcaţi în trenul morţii, duşi la Timişoara şi împuşcaţi la „Pădurea Verde”. Aici au urmat în anii 51, 52, până prin 55, tot felul de execuţii.

În Banat s-au numărat mai multe grupuri de rezistenţă aticomunistă, printre acestea amintim aici, grupul colonelului Uţă, din luna mai 1947 şi până în 1949, grupul lui Ion Duicu, Dumitru Işvănuţ (zis Sfârloagă), grup ce a acţionat după uciderea colonelului Uţă, grupul Aurel Vernicescu, din 1948 până în 1949, grupul Spiru Blănaru, gruparea Tănase a acţionat în munţi şi în Timişoara şi Arad, grupul comandantului Petru Domăşneanu, 1948/1949, avându-l un timp locţiitor pe Spiru Blănaru, grupul Emilian Vuc de la Zorlenţiu Mare etc.

Monumentul de la Timişoara este dedicat tuturor celor care, în anii de început ai instaurării regimului totalitar în România, opunându-se instaurării lui, şi-au găsit sfârşitul, fie în închisori, fie în deportări, fie în lagăre.

Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa Dlui. Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, ing. Teodor Stanca, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Timiş, Petru Mirciov, preşedintele foştilor deportaţi în Bărăgan, Cornelia Fetea, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Caraş-Severin, fiul protopopului Ioan Drăgoi, medicul Drăgoi, fiul Eroului Martir Spiru Blănaru, Corneliu Blănaru.

 http://www.ziarultimisoara.ro

divider



Sfinţirea Monumentului de la Dragomireşti

În data de 9 iulie 2017 a avut loc sfinţirea Monumentului din Dragomireşti, Maramureş - ridicat de fostul deţinut politic Aurel Vlad, în memoria camarazilor săi de crez şi suferinţă şi a eroilor neamului românesc.

Monumentul este amplasat în faţa şcolii generale „Liviu Rebreanu”, ca mărturie a trecutului plin de suferinţă, glorie şi demnitate al Dragomireştiului, pentru generaţiile prezente şi viitoare. Ansamblul, proiectat de doamna arhitect Ana Puşchilă (fiica fostului deţinut politic Ion Puşchilă), cuprinde o Cruce de marmură şi două plăci comemorative: în dreapta crucii placa pe care se află numele foştilor deţinuti politici, iar în stânga, placa pe care se află numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale.

Sfinţirea a fost săvârşită de grup de 8 preoţi ortodocşi, iar parastasul de grup de 7 preoţi greco-catolici. Primul discurs a aparţinut Părintele Marius Vişovan - din partea Fundaţiei Profesor George Manu (fiul fostului deţinut politic Aurel Vişovan, şeful legionar al Maramureşului şi liderul grupului de rezistenţă anticomunistă din zonă).

Au luat apoi cuvânul reprezentanţii autorităţilor - din partea Prefecturii şi Consiliului Judeţean Maramureş, părintele protopop Vasile Codrea, dl. Mihai Dăncuş - fost director al Muzeului Maramureşului din Sighet, dl. Vasile Ţiplea - primarul oraşului Dragomireşti şi fostul deţinut politic Aurel Vlad.

7 supravieţuitori ai temniţelor antonesciene şi comuniste şi luptătorii din Armata Naţională de la Viena au fost prezenţi la sfinţirea Monumentului din Dragomireşti Maramureş: Aurel Vlad, Vasile Bizău, Petru Codrea, Ion Ilban, Grigore Hotico, Vasile Măgurean, Nistor Man (foto coloana

2).  Alături de ei, numeroşi urmaşi ai pătimitorilor deja trecuţi în veşnicie.

Prezenţa publicului a fost pe măsura însemnătăţii evenimentului, peste 300 de persoane asistând la ceremoniile desfăşurate pe data de 9 iulie. Între ei, dragomireştenii au fost în număr foarte mare, dar s-au adăugat şi alţi participanţi sosiţi special din Sighet, Baia Mare, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, Braşov, Oradea, Franţa, SUA...În veci pomenirea eroilor şi pătimitorilor dragomireşteni! Mulţumiri şi preţuire autorităţilor locale care s-au implicat şi au sprijinit proiectul din toată inima. Respect şi recunoştinţă pătimitorilor temniţelor care şi astăzi sunt prezenţi în mijlocul nostru, dând mărturie a jertfei şi a demnităţii româneşti.

Cezarina Condurache

Cuvântul Părintelui Marius Vişovan

Onoraţi fraţi întru Preoţie, stimaţi reprezentanţi ai autorităţilor statului, iubiţi fraţi întru Hristos, motivul pentru care ne aflăm astăzi aici este exprimat în cuvinte impresionante de marele nostru poet naţional şi creştin, Radu Gyr care, vorbind despre morţii din toate prigoanele secolului XX, spune aşa: Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane./ Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/ Noi am făcut din voi icoane,/ Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,/ Ci ne mândrim cu-atâţi eroi./ Nu! Neamul nostru nu vă plânge,/ Ci se cuminecă prin voi.

Acesta este scopul prezenţei noastre aici: să ne unim cu Cristos prin sângele martirilor neamului românesc, sângele martirilor din care-a izvorât lumina.

Pe harta rezistenţei anticomuniste din România, Dragomireştiul este o lumină, Maramureşul este un focar de lumină, prin numărul mare al celor care s-au jertfit pentru Cristos şi pentru demnitatea neamului românesc. De la preoţi, intelectuali, studenţi şi elevi, până la simpli ţărani de toate vârstele, bărbaţi, femei şi copii, cu toţii au plătit cu lacrimi şi sânge mărturia lor de credinţă şi de dragoste faţă de neam. Într-o încleştare apocaliptică cu puterile întunericului, Aurel Vişovan, în poemul său, Rapsodia Maramureşului exprimă în mod tulburător acele momente de mare dramatism.“Munţii Maramureşului gem/ Blestem de potop şi de pară/ Pe toate năpârcile ce-au năvălit în ţară./ Pe toate domniile cu sufletul de fiară”. Barbaria comunismului a fost imensă, dar şi dârzenia maramureşenilor a fost impresionantă. Aceşti oameni sunt legitimitatea şi demnitatea noastră în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei. Curaj şi speranţă ca să le putem urma exemplul ne dă un alt pătimitor din temniţele comuniste, episcopul de fericită memorie, Ioan Ploscaru: “N-au duşmanii, Doamne, atâta fier,/ Lanţurile lor sunt prea puţine/ Să ucidă dorul nostru pentru cer/ Să ne-nchidă dragostea de Tine”.

Amin

 

divider



Comemorarea de la Sâmbăta de Sus- 23 iulie 2017

Ca în fiecare an, în prima duminică după Sfântul Ilie, a avut loc slujba de pomenire a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului, la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus. Din 1995 aici străjuieşte Crucea Partizanilor - un monument al demnităţii româneşti, în faţa căruia, an după an, supravieţuitorii temniţelor şi ai luptei anticomuniste, familile celor trecuţi în veşnicie şi tinerii care le duc mai departe idealul, se adună spre slava lui Dumnezeu şi pentru cinstirea înaintaşilor.

Şi anul acesta sute de oameni au răspuns PREZENT! în numele partizanilor făgărăşeni. După Sfânta Liturghie a urmat slujba parastasului săvârşită, ca în fiecare an, la Crucea Partizanilor de preoţii Mănăstirii Brâncoveanu. Apoi, după discursurile rostite de organizatori (Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu) şi invitaţi, a urmat apelul morţilor şi intonarea Cântecului Legionarului Căzut.

Seniorii noştri, supravieţuitori ai prigoanelor, temniţelor şi exilului, au fost prezenţi la Sâmbăta de Sus: dr. Galina Răduleanu, Petre Petre, Ioan Roşca, Ioan Bucelea, Petre Starcovici, Erast Călinescu, Horia Pătraşcu... Alături de ei, şi prin ei, comuniunea cu cei trecuţi dincolo a fost completă.

Veşnică pomenire luptătorilor anticomunişti făgărăşeni!

 

Regina Ana - buchet de flori în memoria partizanilor făgărăşeni

„Era seara târziu. Burniţa mărunt. La lumina farurilor, câţiva supravieţuitori ai rezistenţei făgărăşene şi mai mulţi tineri, urmaşi deai luptătorilor, lucrasem toată ziua în ploaie şi arătam ca după o aşa muncă. Pe aleea de intrare au oprit câteva maşini şi din una a coborât o femeie îmbrăcată simplu, cu faţa deschisă, care a dorit să ştie ce se lucrează. Era Majestatea Sa Regina Ana. Mitropolitul Ardealului i-a dat explicaţii şi ne-a prezentat Majestăţii Sale.

– Majestate, cei înscrişi pe cruce au luptat şi au murit pentru credinţă, ţară şi regalitate.

La scurt timp după întâlnire, pe piedestalul crucii a fost depus un buchet de flori. Era buchetul de flori pe care Regina l-a găsit în camera ei. A fost primul buchet de flori care s-a depus în cinstea celor înscrişi pe cruce. Cu litere mari în relief, în marmură au fost săpate cuvintele: <>.”Ion Gavrilă Ogoranu în Monitorul de Făgăraş, „Eroii şi monumentele închinate lor”

 

divider



Sinaxarul Sfinţilor din Închisori - Nicoleta Nicolescu † 10 iulie 1939

Nicoleta Nicolescu, 1912-1939, licenţiată în litere şi filosofie, comandant legionar, şefa cetăţuilor legionare, sfetnic al Căpitanului, torturată bestial de către Siguranţă, va sfârşi arsă de vie la Crematoriul Cenuşa. În timpul scurtei biruinţe legionare, urna cu cenuşa Nicoletei a fost înhumată, spre veşnică odihnă şi pomenire, la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Predeal. În data de 10 iulie 2017, în faţa Monumentului Legionar de la Predeal am intonat Cântecul Legionarilor Căzuţi şi am răspuns pentru şi împreună cu Nicoleta Nicolescu - PREZENT!

Nicoleta Nicolescu: “Şi să vrem camarade să dăm ţării acesteia o femeie mare, o femeie care nu şovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voinţă, neamului ei. Îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte”“…Prin Camarada Nicoleta s-a desgropat din negura vremurilor Românca Dacă, luptătoare.

Prin Camarada Nicoleta s-a aprins lumina, s-a deschis drumul spre trecutul nostru strămoşesc. Camarada Nicoleta n-a fost numai Comandanta noastră, a fetelor din Legiune. Camarada Nicoleta a fost şi va fi cartea mare şi sfântă a vieţii, a trăirii în spiritualitatea legionară a tuturor acelora care vor vrea să se rupă din micimile meschine şi întunecoase şi să păşească pe linia Neamului. Camarada Nicoleta este prezentă. Deasupra noastră, cuvântul ei blând, cald, hotărât şi drept, ne călăuzeşte!…”

Cornelia NOVAC 

divider



Costel Condurache - 4 ani de la trecerea la Domnul

Luna aceasta s-au împlinit 4 ani de la trecerea în veşnicie a camaradului Costel Condurache, reprezentant de frunte al noii generaţii legionare, formată în anii de după ’89, sub inspiraţia seniorilor supravieţuitori din generaţia prigoanei, ai căror ucenici direcţi au fost. Când se va scrie istoria legionară a primilor 25 de ani post-comunism, de relativă libertate (să socotim anul 2015 ca piatră de hotar, odată cu legea 217 începând o etapă nouă de prigoană, nesângeroasă… deocamdată), va trebui menţionat efortul unor tineri (anii de naştere ’67-‘70 par a fi benefici…) care, deşi neavând (cu rare excepţii) legionari în familie, dar ajungând să cunoască unul sau mai mulţi seniori supravieţuitori ai temniţelor comuniste şi fascinaţi de admirabila lor mărturie, şi-au dedicat sincer energia, inteligenţa, cultura şi (deseori) modestele resurse materiale pentru a face cunoscut mesajul creştin-naţional al generaţiei interbelice prin comemorări, ridicări de monumente şi troiţe, conferinţe, difuzare de carte legionară, promovarea unor organe de presă (revista noastră “Permanenţe” este singura supravieţuitoare în format tipărit, dar au funcţionat şi altele cu o activitate lăudabilă), sprijinirea seniorilor şi familiilor lor, îndrumarea altori tineri, etc.

Fără a ignora meritele altora, putem afirma categoric că, atât prin volumul de muncă, cât şi prin statornicia în servirea idealului legionar, Costel Condurache este o figură de primă mărime a acestei generaţii, pe care îmi permit s-o numesc “generaţia continuităţii”, fiindcă ea a avut misiunea de a prelua urgent şi autentic ştafeta de la generaţia prigoanei, înainte de stingerea ei biologică şi de a transmite mesajul ei la cât mai mulţi români care n-au avut deloc sau într-o prea mică măsură şansă de a-i cunoaşte pe eroii şi mărturisitorii neamului românesc.

Plecarea lui prematură din această lume nu ţine de registrul limitat al înţelepciunii noastre omeneşti. Noi cerem Domnului veşnica odihnă pentru sufletul său, îi cinstim memoria şi-i urmăm exemplul. Costel Condurache - Prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider