Fundatia George Manu

Editorial
* Calea Învierii: răstignirea
Evenimente
* Expoziţie dedicată Generalului Traian Moşoiu
Articole generale
* Înviere la 80 de ani de la răstignire: ierodiaconul Isihie Antohi şi studentul Ion Mihalache
* Notre-Dame: un semn de foc peste apusul Europei
Istorie
* Flori de aur din Maramureş (60)
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (I) FOAMEA
* România şi sfârşitul Europei (24)
* George Manu în istoria Legiunii
* La Division Azul (16) Învingându-l pe „Generalul Iarnă”
* Liceenii pe Canal - Brigada K 4, Poarta Albă ’51–’52
Spiritualitate
* Golgota românească din temniţe şi prefigurarea Învierii
* O patimă ascunsă: minciuna de sine
* Învierea
Literatura
* Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor
Manifestari - Comemorari
* 70 de ani de la asasinarea partizanilor de la Arnota
* Comemorări
In memoriam
* † Mihai Stere Derdena
* † Ioan Mazilescu
* † Părintele Ghedeon
*  Un deţinut imposibil de reeducat: Nicolae Manciu, monahul Ghedeon de la Colciu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 4 aprilie 2019


Calea Învierii: răstignirea

„Cine e mai mare decât Dumnezeu?”Şi iată totuşi, Dumnezeu care este „împărat peste tot pământul”, a trebuit să sufere chinurile Golgotei şi ale răstignirii spre a ajunge la biruinţa Învierii.

Să nu ne întrebăm dacă Dumnezeu, în atotputernicia lui, ar fi putut face biruitoare Biserica şi adevărurile ei fără a trece prin suferinţele patimilor. Ci să ne dăm seama că în păcătoasa noastră aşezare omenească însuşi Dumnezeu - Iisus a trebuit să plătească cu suferinţe şi moarte biruinţa dreptăţii Dumnezeeşti.

Cum am putea atunci noi oamenii să ne sustragem acestei orânduiri lăsate de Dumnezeu în drumul spre învierea dreptăţii şi a adevărului în viaţa oamenilor?

Cine e mai mare decât Dumnezeu?

Ce n-a putut ori n-a vrut el, cum am putea face noi?

Cum am putea noi să biruim legea aceasta, să fim mai presus decât Mântuitorul? Nu este oare nevrednic orice gând care, prin josnică negustorie omenească, prin încercarea de a înşela rânduielile Dumnezeeşti, ar vrea să obţină biruinţi de dreptate fără a le plăti cu nicio jertfă? Nu sunt sortite risipirii orice asemenea încercări de a obţine biruinţi gratuite? N-am fi noi nişte ridicoli măsluitori ai legilor eterne, un fel de panglicari de bâlci, dacă am urmări cucerirea dreptăţii doar prin abile manevre politice, fără jertfă, fără plata suferinţei?

Cine făgăduieşte învierea fără răstignire e un profet mincinos. Cei care vă oferă o cale spre mântuire plină de comodităţi, fără a vă cere nimic decât votul ori banul, aceia vă duc spre dezamăgire şi înfrângere, spre compromis şi trădare.

Unde veţi vedea suferinţă şi jertfă din partea luptătorilor pentru dreptate, unde veţi vedea prigoană şi ură din partea duşmanilor acestei dreptăţi româneşti, să ştiţi că acolo este calea adevăratei noastre învieri. Numai acolo.

Iar luptătorii pentru această dreptate românească să se pătrundă bine de adevărul pe care-l vestesc astăzi clopotele sfintei Învieri. Ei să ştie că dacă iubesc şi aşteaptă biruinţa românească, dacă nu mai pot să rabde umilinţa şi robia de astăzi, trebuie cu toţii să se pregătească de jertfă. S-o dea de pe acum, zi de zi, şi să fie gata oricând pentru jertfa cea mare.

Căci niciunul dintre noi nu suntem mai privilegiaţi decât Dumnezeu, decât Mântuitorul Înviat. Niciunul nu putem găsi spre învierea românească vreo altă potecă decât propria noastră răstignire.

Acesta să fie duhul în care ne salutăm astăzi: Christos a Înviat!

Ion Moţa , România Creştină, 9 aprilie 1936

divider



Expoziţie dedicată Generalului Traian Moşoiu

Muzeul Oraşului Oradea - Complex Cultural a vernisat, în Piaţa Unirii, expoziţia stradală „General Traian Moşoiu. 100 de ani de la intrarea Armatei Române în Oradea”

La împlinirea centenarului intrării Armatei Române în Oradea şi eliberării oraşului de bandele maghiare bolşevice ale lui Bela Kun, ce terorizau populaţia românească şi maghiară, Muzeul Oraşului Oradea - Complex Cultural a organizat, în Piaţa Unirii, expoziţia stradală „General Traian Moşoiu. 100 de ani de la intrarea Armatei Române în Oradea”, prilej cu care a fost lansată şi broşura cu acelaşi nume.

Generalul Traian Moşoiu s-a născut într-o familie înstărită de crescători de oi, din zona Branului. A urcat, treaptă cu treaptă, în ierarhia militară, ajungând, în anul 1919, general de divizie. El este legendarul general al Ardealului, care reuşea acum 100 de ani - pe 16 aprilie 1919, la ora 03:30, în zona Ciucea, pe o ploaie aprigă, să declanşeze riposta armatei române. În următoarele zile armata română a trecut prin satele din Bihor, unde ţăranii au ieşit la poartă cu cozonaci şi ouă roşii ca să le ofere soldaţilor armatei române. Pe 20 aprilie 1919, în duminica Sfintelor Paşti, generalul Traian Moşoiu, aflat în fruntea diviziilor româneşti, a intrat în oraşul de pe Crişul Repede. Supranumit „Arhanghelul Ardealului”, Traian Moşoiu a comandat în război, un regiment, două brigăzi, trei divizii, un comandament de armată şi două mari grupări de trupe cu misiuni de mare importanţă: Grupul de Nord şi Gruparea de Manevră.

Directorul Muzeul Oraşului Oradea - Complex Cultural, Angela Lupşea, a mulţumit la vernisarea expoziţiei stradale în mod deosebit muzeografului Cristinei Puşcaş şi colegilor ei: Dumitru Noane, Augustin Ţărău, dar şi restauratorilor şi tuturor celor care au contribuit la această expoziţie, cât şi la evenimentele care vor urma în aceste zile. De asemenea, a amintit şi implicarea consilierului local Morar Grigore - care a avut şi are în continuare legătură cu cariera militară - în tot ceea ce a însemnat organizarea acestor evenimente şi mai ales pentru spectacolul care va avea loc în 20 aprilie.„Ne aflăm într-o săptămână importantă pentru oraşul nostru, o săptămână în care ne pregătim să aniversăm 100 de ani de administraţie românească în Oradea şi să aniversăm 100 de ani de la intrarea generalului Traian Moşoiu în Oradea şi eliberarea oraşului nostru prin armata română condusă de generalul Moşoiu, de bandele de bolşevice ale lui Bela Kun, care terorizau atât populaţia maghiară, cât şi populaţia română. Pentru că trebuie să înţelegem că atât atunci cât şi acum, în Oradea, atât maghiarii cât şi românii trăiesc într-o comuniune, într-o relaţie foarte apropiată, aşa cum trebuie să se trăiască într-un stat european”, a spus şi viceprimarul Florin Birta.

Nepoata lui Moşoiu, la Oradea

La eveniment a fost prezentă, venind din Bucureşti, şi nepoata generalului Traian Moşoiu, actriţa Anca Neculce. „Se obişnuieşte ca la festivităţi asemenea celor ca cea la care asistăm, notabilităţile, organizatorii să invite - că au aflat că există - o rudă mai tânără, mai în vârstă, care mai mult formal, conjunctural să ia parte la aceste festivităţi. Nu e cazul meu. Chiar dacă provin din mediul artistic, fiind actriţă 46 de ani pe scena românească, poate mai important mi se pare că port pe umeri o încărcătură serioasă de istorie românescă. Nu sunt numai nepoata după tată a generalului Traian Moşoiu, sunt şi nepoata după mamă a generalului Constantin Neculce, al cărui nume îl port, brav luptător pentru întregirea României, Basarabia, Bucovina şi eliberarea Clujului înscriindu-se printre faptele sale de vitejie. Din păcate despre asta se vorbeşte mai puţin. Alături de cei doi generali mai am membrii ai familiei pe baricadele luptei pentru România, şi acesta este motivul pentru care mă simt atât de implicată în ceea ce se întâmplă zilele acestea la Oradea”, a spus nepoata generalului.

Broşură dedicată generalului

Odată cu această expoziţie stradală, muzeograful Cristina Puşcaş a dorit să ofere cât mai multe informaţii, şi de aceea, toţi cei care au fost prezenţi la vernisaj, cu ajutorul Primăriei, au primit o broşură închinată generalului Traian Moşoiu, în care, pornind de la naşterea lui, de la familia lui, se ajunge şi la una dintre cele mai frumoase poveşti, care a şi fost expusă pe unul dintre panouri. Este vorba despre felul cum Traian Moşoiu, arestat la Sibiu de către cei care îl denigrau în acea perioadă, reuşeşte să se salveze, şi îmbrăcat în haine de cioban traversează munţii Bucegi ca să ajungă în România, unde se înrolează în armata română.„Toată povestea generalului este una exemplară. Traian Moşoiu nu a fost doar un soldat, un om care s-a luptat în tranşee zi de zi alături de soldaţii de rând. A fost un om excepţional în condiţiile în care el îşi iubea soldaţii şi îşi coordona întreaga activitate în jurul acestor oameni de suflet. Chiar regina Maria are o replică exemplară vizavi de modul în care Traian Moşoiu se îngrijea de hrana lor. Armata română a fost primită de către orădeni - populaţie română şi populaţie maghiară - pentru că toţi au trăit în această perioadă o teroare. A fost un calvar pentru orădeni sub ocupaţia armatelor bolşevice. În palatul episcopal greco catoloic din spatele dumneavoastră sovietele s-au instalat şi au dat foc tablourilor episcopilor şi au făcut petreceri în Săptămâna Mare. De aceea este bine ca toţi tinerii să înţeleagă ce înseamnă pericolul comunist”, a explicat Cristina Puşcaş. Evenimentul din Piaţa Unirii a fost un preambul al expoziţiei permanente închinate Primului Război Mondial şi lui Traian Moşoiu, amenajată în Muzeul Oraşului Oradea - Complex Cultural, Corp A, etaj I.

Camelia Busu http://www.bihon.ro

divider



Înviere la 80 de ani de la răstignire: ierodiaconul Isihie Antohi şi studentul Ion Mihalache

Răstigniţi pe crucea neamului

În seara zilei de 7 aprilie 1939, Vinerea Mare, doi deţinuţi erau aduşi într-un camion plin cu jandarmi la ieşirea din comuna Poieni/Bacău, în apropiere de intrarea în oraşul Târgu Ocna. Cei doi, legaţi, sunt scoşi din maşină, aşezaţi în partea dreaptă a drumului, spre pădure. Plutonul de execuţie format din jandarmi refuză să tragă, execuţia este dusă la capăt de şeful jandarmilor, sub ameninţarea autorităţilor... Ordinul a fost executat. Jandarmii sapă o groapă chiar pe locul asasinatului, trupurile se acoperă cu pământ, dar şi cu uitare.

Cei doi deţinuţi asasinaţi în Vinerea Mare, la umbra întunericului şi a nedreptăţii, erau legionarii Isihie Antohi, ierodiacon şi studentul Ion Mihalache. Numele lor au revenit pe buzele românilor pentru scurtă vreme în 1940, în timpul Statului Naţional Legionar. Atunci li s-a aflat groaznicul sfârşit, atunci s-a încercat prinderea şi judecarea vinovaţilor. Dar... timpul a fost prea scurt pentru a face lumină în toate nedreptăţile făcute de camarila carlistă în Prigoana cea Mare. Adevărurile au rămas îngropate în uitarea multă, oarbă, impusă atât de regimul Antonescu, cât şi de cel comunist. Au trecut 80 de ani şi cei doi au rămas două nume amintite în Martirologiu legionar alături de alte sute şi sute, fără morminte, fără cruci, fără urmaşi, fără dreptate. Toate încercările noastre de a afla mai mult, de a-i găsi, de a confirma cele scrise de bătrânii noştri au rămas fără ecou. Până într-o zi când ceasul învierii lor a venit...Ierodiaconul Isihie Antohi

Isihie s-a născut în 24 ianuarie 1895 în comuna Cudalbi, judeţul Covurlui (astăzi Galaţi), în familia lui Ioan şi a Zoiţei Antohi. A luat calea mănăstirii de tânăr, fiind călugărit pe seama Mănăstirii Neamţ. Primele contacte cu lumea naţionalistă şi cu Corneliu Zelea Codreanu le-a avut - după câte am putut reconstitui noi - în 1924. După înfiinţarea primei tabere de muncă legionară - cărămidăria de la Ungheni în mai 1924 -, Codreanu hotărăşte deschiderea unei noi tabere de muncă, la Iaşi, pe terenul doamnei Constanţa Ghica, unde studenţii ieşeni aveau să cultive zarzavaturi pentru asigurarea hranei studenţilor şi elevilor ce lucrau la cărămidărie. Surplusul de legume era vândut Mănăstirilor Văratec, Agapia şi Neamţ. După acest prim moment de contact, întreaga viaţă a ierodiaconului Isihie se va împleti cu cea a Căpitanului şi a Mişcării Legionare, fiind prezent în toate momentele ei de jertfă, suferinţă şi biruinţă.

În 1926 este numit diacon printr-o adresă a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei pe seama Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Târgu Neamţ. Isihie Antohi petrece din ce în ce mai mult timp la Iaşi alături de studenţi. La 27 iunie 1924, înfiinţarea Legiunii, este enumerat de Căpitan printre cei care s-au alăturat din primul moment cu Hristache Solomon, Gheorghe Clime, Mile Lefter, Ioan Blănaru, Andrei C. Ionescu etc. La înfiinţarea ziarului „Pământul Strămoşesc” în 1 august 1927 se află printre primii abonaţi şi va fi un colaborator constant în paginile revistei. Tot în luna august 1927 Isihie Antohi organizează la Mănăstirea Neamţ, cu binecuvântarea PSS Episcopul Nicodim Munteanu (viitorul Patriarh), nunta lui Ionel Moţa cu Iridenta Zelea Codreanu; cununia religioasă a avut loc în Mănăstire, fiind oficiată de PSS Nicodim cu un sobor de preoţi, iar masa, într-o poiană din vecinătatea Mănăstirii. Toată organizarea a fost în sarcina ierodiaconului Isihie, după cum se arată în relatarea evenimentului din ziarul „Pământul Strămoşesc”. În februarie 1930 participă la marşul în Basarabia, fiind unul dintre vorbitorii Legiunii în faţa locuitorilor din Cahul. În lupta de la Tutova din 1932 este participant activ şi în ziua scrutinului se află la secţiile de votare din Tutova, supraveghind desfăşurarea votului. Aşa cum spuneam, Isihie Antohi este nelipsit din istoria primului deceniu de viaţă legionară.

Odată cu dezlănţuirea Prigoanei celei Mari, este arestat şi Isihie Antohi. Inventarul arhivei fondului penal al CNSAS indică o sentinţă dată de Curtea Marţială în 4 noiembrie 1938. Conform mărturiei preotului Ilie Imbrescu, Antohi ajunge în lagărul de la Sadaclia la jumătatea lunii noiembrie 1938 (deci imediat după pronunţarea acelei sentinţe), lagăr destinat preoţilor legionari. La data sosirii lui Isihie erau acolo 33 de preoţi, el fiind singurul călugăr. Cumplita veste a morţii Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor o va primi în lagăr la Sadaclia, la începutul lunii decembrie 1938. Sadaclia se va transforma apoi în lagăr pentru fetele legionare, astfel că cei internaţi sunt fie eliberaţi (cazul Pr. Imbrescu), fie repartizaţi în alte lagăre. Isihie Antohi a fost şi el eliberat la un moment dat (nu cunoaştem data) şi avea să fie reţinut din nou la începutul lunii februarie 1939.Studentul Ion Mihalache

Din păcate, datele pe care le avem despre el sunt extrem de sărace. Ion s-a născut la Spineni, Iaşi, în anul 1914. Student în cadrul Facultăţii Politehnice din Iaşi şi membru al Centrului Studenţesc Legionar Iaşi, apare reţinut de autorităţile ieşene alături de Isihie Antohi şi mulţi alţi legionari în februarie 1939.Complot. Arestare. Lagăr. Asasinat.

La jumătatea lunii februarie 1939 Antohi şi Mihalache se aflau în arestul Siguranţei Iaşi. Arestarea lor s-a făcut în legătură cu guparea Nadoleanu de la Bucureşti, care fusese reţinută de agenţii Siguranţei în data de 9 februarie. Motivul arestării: descoperirea unui complot împotriva lui Armand Călinescu. Arestările de la Bucureşti le determină pe cele de la Iaşi, care se operează în data de 13 februarie 1939. Siguranţa reţine 21 de legionari, din care vor păstra în arest 10.Concret, cei 10 sunt învinuiţi de plănuirea unei tentative de asasinat asupra primului ministru în timpul vizitei pe care acesta trebuia să o facă la Chişinău, în dată de 5 februarie 1939, cu ocazia dezvelirii unei statui a Regelui Ferdinand. Călinescu nu a participat la această ceremonie, astfel că presupusa tentativă de asasinat a rămas fără obiect. Siguranţa ieşeană notează că Ion Mihalache ar fi avut rol de curier, înlesnind intrarea în Iaşi a unei valize cu grenade şi pistoale şi că s-a deplasat la Chişinău în data de 3 februarie pentru a studia locul, cu această ocazie aflând despre neparticiparea lui Armand Călinescu la eveniment. Siguranţa susţine că în cazul producerii tentativei de asasinat, Mihalache ar fi trebuit să fie un participant activ, fără a putea preciza concret care trebuia să fie rolul acestuia. Ierodiaconul Isihie Antohi este arestat pentru că, potrivit aceleiaşi Siguranţe, nu ar fi fost străin de acest complot, deşi nu avea nicio legătură directă, potenţială implicare sau rol în cadrul lui.

După arestare cei doi ajung în lagărul de la Miercurea Ciuc, loc în care se aflau legionarii necondamnaţi şi nejudecaţi, al căror statut legal era acela de „internat”, la ordinele Ministerului de Interne. Nu ştim să se fi instrumentat vreodată un proces pentru legionarii implicaţi în teoreticul atentat împotriva lui Călinescu, nici nu apar sentinţe de condamnare în cazul lor. Complotul a rămas nedovedit, dar marea majoritate dintre cei arestaţi în cadrul lui au fost asasinaţi pe parcursul anului 1939. Potrivit istoricului Adrian Nicolae Petcu, autorităţile stabilesc pentru Isihie Antohi domiciliu obligatoriu în lagărul Miercurea Ciuc pentru 1 an, începând de la data de 7 martie 1939 (încă o confirmare asupra faptului că acesta nu a fost nici judecat, nici condamnat). La mai puţin de o lună de la stabilirea DO, urmează asasinatul din marginea comunei Poieni.

Cum s-a ajuns de la Miercurea Ciuc în punctul Poieni? Poieni se afla pe traseul folosit de autorităţi pentru transferul deţinuţilor între lagărele Miercurea Ciuc şi Vaslui. Părintele Imbrescu menţionează că la transferul său s-a mers cu un camion de jandarmi pe ruta Miercurea Ciuc, Târgu-Ocna, Mărăşeşti, Cosmeşti, Bârlad, Vaslui. Deci cel mai probabil cei doi au fost scoşi din lagăr sub pretextul transferului la Vaslui. De ce a fost ales acest loc - Poieni - pentru asasinat, nu am reuşit să aflăm.

Spovedania celui ce i-a răstignit

Încă o dată s-a dovedit că lumina, oricât de mult a fost ţinută sub obroc, reuşeşte să străbată întunericul memoriei şi - la timpul socotit de Dumnezeu - izbucneşte în toată frumuseţea ei, strălucind în istoria neamului. Anul trecut mă căuta o doamnă profesoară din Târgu Ocna într-o problema „ciudată”, pe care i s-a indicat de către preoţii din oraş că ar putea să o rezolve prin mine. Un bătrân i-a mărturisit o crimă înfăptuită de prietenul său cel mai bun - care, fiind căpitan de jandarmi a fost adus cu echipa sa la marginea comunei Poieni pentru a executa doi deţinuţi.

Nu le-a cunoscut niciodată identitatea şi nu a ştiut niciun detaliu despre cei doi. Jandarmii au refuzat să execute ordinul, spunând că ei nu împuşcă preoţi (în fapt doar Isihie era ierodiacon, dar probabil imaginea lui a fost atât de puternică, încât s-a creat impresia că ambii sunt preoţi). Căpitanul a fost forţat de către autorităţile care însoţeau deţinuţii să execute ordinul sub ameninţarea că în caz contrar vor fi executaţi jandarmii săi pentru refuz de executare a ordinului. Viaţa acestui om a fost complet distrusă din acel moment. Din păcate nu a avut puterea de a se spovedi, chinuindu-se toată viaţa cu această povară uriaşă a vinovăţiei, nereuşind să privească în ochi niciun preot şi nici să calce pragul bisericii. La finele vieţii s-a mărturisit prietenului său, arătându-i locul asasinatului.

Acum, acest prieten, aflat şi el la capătul vieţii, nu a putut trece dincolo până nu a dat mărturisirea doamnei profesoare. Am ştiut din prima clipă cine sunt cei doi! De când îi căutam! De când aşteptam orice semn care să mă ducă spre ei! Cele relatate de bătrân, ca şi cele pe care le ştiam din Martirologiu Legionar şi-au găsit confirmare în registrele Primăriei Târgu Ocna care au înregistrat decesul celor doi în locul ştiut, în data ştiută, sentinţă executată prin împuşcare, constatată la faţa locului de medicul legist.

Adevărul a ieşit la iveală chiar dacă zeci şi zeci de ani a stat ascuns. Înţelegem prin asta încă o dată că la Dumnezeu totul este cu putinţă şi că timpul, aşa cum îl înţelegem noi, nu seamănă cu timpul dreptăţii şi adevărului Dumnezeesc. Nu există bariere nici de timp, nici de spaţiu, nici de moarte, atunci când ceasul Învierii îşi revarsă sunetul asupra celor răstigniţi.

Înviere întru Hristos în memoria neamului

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul protoieriei Oneşti şi prin colaborare cu Părintele Protosinghel Claudiu Panţâru am reuşit să ridicăm o Troiţă întru veşnica pomenire a celor doi răstigniţi în 1939 şi înviaţi în 2019. Troiţa se află în curtea Schitului Sfântul Eftimie cel Mare - Poieni, în dreptul Altarului. Schitul se află în apropierea intersecţiei în care Isihie Antohi şi Ion Mihalache au căzut ciuruiţi de gloanţe. Sfinţirea a avut loc în data de 7 aprilie 2019, la exact 80 de ani de la asasinarea celor doi... De acum veşnicia lor din cer stă aici, pe pământ, sub semnul Crucii, chiar dacă în 1939 nu le-a fost dat să aibă nici mormânt, nici slujbă de înmormântare, nici lumină şi nici adevăr.

Luaţi aminte! Toţi martirii şi eroii neamului se vor întoarce într-o zi înviaţi şi biruitori în memoria neamului nostru. Nicio nedreptate nu rămâne ascunsă pentru vecie şi nicio jertfă nu rămâne fără rod. De asta s-au temut călăii lor şi de asta se tem şi astăzi urmaşii lor. Anul trecut pe vremea aceasta scriam: „Oricât de mare şi statornică ar fi dragostea noastră, ea nu reuşeşte singură să facă lumină în 80 de ani de nedreptate, nu poate prăvăli piatra, dar noi tot o oferim în primul rând Ţie, apoi Lor. Trimite, Doamne, un înger care, asemeni Arhanghelului de la mormânt, să prăvălească piatra de pe ochii pecetluiţi de întuneric pentru ca aceştia să vadă în sfârşit cum biruind, au înviat martirii...”! Şi iată că a fost trimis îngerul care a prăvălit piatra nedreptăţii şi uitării ce-i ţinea ascunşi pe Isihie Antohi şi pe Ion Mihalache. Ne curemurăm şi zicem: mulţumim Ţie, Doamne!

Cezarina Condurache 

divider



Notre-Dame: un semn de foc peste apusul Europei

Celebra catedrală Notre-Dame din inima Parisului mistuită de un incendiu devastator: ce alt simbol mai emblematic pentru vremurile pe care le trăim ne-am putea imagina? În ultimele decenii civilizaţia occidentală a traversat o profundă criză spirituală, care acum ajunge să devoreze în văpaia ei şi vestigiile vizibile ale temeliei -între timp uitată sau ignorată deliberat- pe care s-a ridicat această lume: cea creştină. Ceea ce a căzut pradă flăcărilor nu e doar un monument istoric, arhitectural sau un simbol naţional. Ci un simbol prin excelenţă creştin, o mărturie a unor vremuri în care oamenii erau în stare să se angajeze la un efort susţinut, întins peste mai multe generaţii, pentru a lăsa peste veacuri, încrustată în piatră, o amprentă vizibilă a credinţei şi a viziunii lor despre lume.

În lucrarea sa de referinţă în care decriptează simbolistica renumitelor biserici din nordul Moldovei înălţate în perioada lui Ştefan cel Mare şi mai ales a fiului său Petru Rareş, pictorul şi eseistul Sorin Dumitrescu se opreşte întâi asupra catedralelor gotice apusene, încercând să circumscrie duhul originar care le-a zămislit. Astfel, creatorul acestui stil, abatele Suger de la Saint-Denis, ar fi intenţionat crearea unui „stil de expresie care să universalizeze la scară europeană preeminenţa creştină a spiritului francez. Spiritul gotic, ca şi stilul care-i corespunde, sunt aproape hiperbolic naţionale. De aceea Suger nu s-a vrut niciodată creatorul unui stil internaţionalist, lipsit de culoare etnică, ci al unui stil francez naţional, a cărui emblemă spirituală să reprezinte exponenţial Occidentul, în cadrul oricărei sinteze sau conclav mondial. Adică exact programul constructiv şi iconogafic al lăcaşurilor ştefaniene şi rareşiene.” Deschizând o scurtă paranteză: goticul apusean a constituit la mai bine de un secol după dispariţia sa o sursă de inspiraţie şi pentru „stilul moldovenesc” de care vorbim, însă nu doar la nivel pur ornamental, ci şi la cel conceptual. Ctitorii moldoveni au căutat în mod deliberat să realizeze o sinteză între răsărit şi apus, între stilurile bizantin şi gotic, pe care Sorin Dumitrescu o caracterizează printr-o formulare genială drept „coborâre a mentalului gotic în adâncul de taină al unei inimi bizantine”. Adică o unificare a clarităţii şi limpezimii caracteristice minţii apusene cu mistica răsăriteană – ceea ce nu reprezintă altceva decât o anticipare peste secole a ceea ce avea să fie, sau ar trebui să fie, spiritul românesc: o punte între răsărit şi apus. Închidem aici paranteza.

După stingerea pârjolului care a mistuit acoperişul susţinut de grinzi masive de stejar al catedralei şi a provocat prăbuşirea celebrei turle centrale în formă de săgeată, în interiorul din care acum se vede cerul a rămas un morman dezolant de moloz carbonizat. Din fericire, cele mai importante odoare si relicve, printre care şi Cununa de Spini a Mântuitorului adusă din Bizanţ în timpul vremelnicului Imperiu Latin, au putut fi salvate la timp.

Cauzele reale, cele fizice, ale acestui dezastru nu le ştim şi poate nu le vom afla niciodată. Versiunea oficială, lansată cu o rapiditate şi siguranţă stranie încă din primele minute după izbucnirea flăcărilor, este cea a unui accident datorat unor ample lucrări de renovare. Numai că între timp s-a aflat că aceste lucrări nu fuseseră încă începute, ci doar se ridicase schelăria aferentă. Mai apoi, la câteva zile după catastrofă, deşi tot nu s-au putut face încă investigaţii concrete, s-a lansat ipoteza unui scurtcircuit. Cum ar veni, singurul vinovat de serviciu care intră în discuţie pare a fi doar „ghinionul”. Numai că toate prognozele oficiale se bazează deocamdată doar pe o stranie facultate a „clarviziunii”, fără nicio bază concretă. Asta deşi specialiştii în domeniu atrag atenţia că siguranţele electrice nu aveau cum să nu fie cunoscute de cei care aveau în custodie celebra catedrală, iar lemnul vechi şi masiv al grinzilor de stejar nu se aprinde cu una, cu două, în viteza la care am asistat, fără folosirea de materiale inflamabile. După cum, în cazul unui edificiu de o asemenea importanţă, existenţa detectoarelor de incendiu ar trebui să fie un fapt de la sine înţeles. Asemenea dispozitive sunt capabile să sesizeze incendiul în stadiul său incipient şi să-i localizeze focarul, mai ales în cazul unui banal scurt-circuit, care ar fi ars mocnit o bună bucată de vreme până ce incendiul ar fi ajuns la proporţiile cunoscute. Numai că acest foc incipient, cu dâra sa subţire de fum, nu a fost văzut de către nimeni. Ceea ce toată lumea a putut vedea a fost cu totul altceva: un acoperiş impozant cuprins în mod subit de flăcări pe o mare parte din întinderea sa.

E vizibil de la o poştă că se caută cu orice preţ evitarea altor posibile explicaţii ale incendiului, mai precis aceea după care incendiul ar fi putut fi provocat în mod deliberat. Odată cu pregătirea lucrărilor de renovare, în partea de sub acoperişul catedralei au putut pătrunde şi persoane străine. Chiar niciun suspect printre cei care au avut acces? Singurele variante posibile în această direcţie sunt însă tabu, căci adeverirea oricăreia dintre ele ar însemna o lovitură de imagine catastrofală pentru establishmentul politic pro-globalist al Franţei şi al Europei: fie un atentat cu motivaţii islamiste încadrat într-o întreagă serie (în ultimele luni de zile numărul bisericilor din Franţa care au fost profanate astfel a crescut exponenţial, deşi ştirile despre ele au circulat cu multă reticenţă), fie o operaţiune tipic diversionistă pusă la cale prin implicarea serviciilor secrete, pentru a crea o puternică emoţie în rândurile opiniei publice, menită să abată atenţia de la gravele probleme sociale cu care se confruntă Franţa preşedintelui Macron, a cărui frazeologie bombastică convinge din ce în ce mai puţin. Adică un soi de „Colectiv à la française”, de o altă anvergură spaţială, posibil încărcat şi de o simbolistică ocultă, anticreştină, dar din fericire fără victime omeneşti – variantă care pare totuşi mai probabilă decât celelalte.

Desigur, dacă adevărul corespunde unuia din aceste ultime scenarii care implică o incendiere deliberată, autorităţile îl vor muşamaliza, pentru că nu au încotro. Nouă nu ne rămâne aşadar decât să aşteptăm explicaţiile oficiale ale dezastrului, care fără îndoială vor da vina doar pe o fatalitate implacabilă, şi să măsurăm cât de groasă va fi aţa albă cu care vor fi cusute…

Neglijenţă criminală, act terorist sau operaţiune ocult-diversionistă: indiferent care ar fi adevărata cauză a incendiului de la Notre-Dame, o catedrală închinată lui Dumnezeu, ea nu face decât să denote gravitatea crizei spirituale care paralizează Occidentul. Faptul că s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai acum, nu denotă altceva decât degradarea preţuirii pentru asemenea simboluri şi pentru moştenirea legată de ele. E adevărat că această catastrofă a mişcat profund întreaga lume, inclusiv pe cei cu dare de mână care s-au întrecut în donaţii generoase, reuşindu-se într-un timp record strângerea unei sume impresionante, în apropierea cifrei de un miliard de euro. Desigur, ar mai trebui de câteva ori pe atât, dar în următorii ani aceşti bani se vor aduna cu siguranţă.

Aşadar celebra Notre-Dame va fi în cele din urmă refăcută, fără îndoială. Dar în numele cărui ideal? Reconstrucţia ei e de urmărit şi din perspectivă simbolică: se va căuta oare o refacere cât mai fidelă a vechii catedrale? Sau se va căuta în mod deliberat plasarea în edificiul restaurat şi a unor amprente simbolice ale modernităţii, străine de duhul lui originar, după modelul piramidei de sticlă din curtea nu mai puţin celebrului Luvru? Precedentul există, iar în Franţa ultimelor două secole şi jumătate totul e posibil. O dovedeşte şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale creatorului stilului gotic, abatele Suger, care fusese înmormântat la Saint-Denis, ctitoria sa, care a devenit ulterior şi necropola regilor Franţei: aceste morminte au fost profanate în vâltoarea Revoluţiei Franceze, iar osemintele aruncate în gropi comune. O practică infamă, care aminteşte de ceea ce aveau să facă mai târziu comuniştii în Europa de Răsărit.

Aşadar, dacă în noul veşmânt pe care îl va primi vechea Notre-Dame anumite elemente istorice vor fi alterate în mod voit, vom avea de aici înainte încrustat în materie, şi vizibil în mod evident pentru toată lumea, încă un simbol menit să proclame cu emfază triumful laicismului şi al modernităţii asupra tradiţiei Europei creştine. Iată de ce acel duh în care va fi  reconstruită partea distrusă a catedralei este un element esenţial pentru a putea pune un diagnostic şi mai precis al stadiului crizei spirituale care cuprinde lumea contemporană. Sunt opinii care pun acest fapt pe seama unei „conspiraţii“. Iar cui nu-i place acest termen, atunci poate fi folosit un altul, aparent mai neutru, dar care cu greu poate fi negat: activitatea susţinută a unei elite politico-economice, un grup de oameni influenţi care se străduiesc să edifice o lume mai bună. Numai că aici se poate constata un fapt esenţial, de o evidenţă indiscutabilă: ei înţeleg aceasta fără Hristos sau chiar împotriva Sa. O realitate care a fost prezisă încă de la începuturile creştinismului, căci ea apare, învăluită în simboluri, şi în Cartea Apocalipsei.

Până când vom ajunge să ne dumirim pe deplin, putem spune că dezastrul de la Notre-Dame reprezintă fără putinţă de tăgadă un semn de foc peste apusul Europei – termen înţeles cu ambivalenţa-i inerentă.

Bogdan Munteanu 

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (I) FOAMEA

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg. Una dintre marile suferinţe ale deţinutului politic din temniţele comuniste a fost foamea, regimul alimentar dezastruos cu scop de exterminare fiind prezent în toate închisorile, cu mici diferenţe. Iată câteva mărturii directe de pe traseul penitenciar al autorului.

Piteşti 1949 (înainte de începerea reeducării) ... „Mâncarea era sub orice nivel de existenţă şi consta - în special - din zeamă de varză murată cu o bucăţică de mămăligă sau pâine ce totaliza - după calculul unora din noi - în jur de 800-1000 de calorii. În scurt timp am început să ne clătinăm pe picioare, ceea ce - însă - nu ne-a descurajat.” (pag. 24)Piteşti (câteva luni mai târziu) ... „Terciul - atât de plăcutul terci - pe care-l „savuram” la închisorile din Sighet şi Cluj - şi care constituia singura mâncare din închisoare - care consta în 250 grame de apă fiartă cu mălai şi în care se punea un strop de zahăr (erau prevăzute 8 grame pe zi), până şi acest terci, la Piteşti, a dispărut. Terciul - care dădea o cât de mică satisfacţie de saturaţie şi care era aşteptat de cu seara, fusese înlocuit cu o porţie de 250 de grame apă colorată şi căreia i se spunea când „ceai”, când „cafea”. După ce-l beam, acesta lăsa o senzaţie cumplită de foame.” (pag. 30 )

Baia Sprie, 1952 ... „La vizita medicală se constată că, pe lângă alte debilităţi, mai sunt şi foarte slab. Aveam 52 de kilograme la înălţimea de 1,82 m. Concluzia: nu pot intra în mină şi va trebui să prestez munca la suprafaţă. Altă lovitură! Voiam să intru dinadins în inima pământului, crezând că acolo să scap de oameni. Aveam nevoie de singurătate, să fiu doar cu mine însumi, să-mi oblojesc rănile. Încă de la plecarea din Gherla mi-am făcut planul că ajuns în măruntaiele pământului, dezastrul meu interior se va mai linişti.” (pag. 78)Baia Sprie, 1953...„Seara - după ora stingerii - Ghiţă Dipşe scotea tăblia de la uşă şi prin acest orificiu primeam din abundenţă pâine şi marmeladă pe care cei ce lucrau la mină aveau posibilitatea să le cumpere de la o cantină din interiorul coloniei. Eram copleşiţi de atâtea bunătăţi primite de la cei din colonie, care astfel îşi asumau mari riscuri ajutându-ne pe noi. Ne bucuram - mai ales - că se apropia Crăciunul şi se dorea ca şi noi să ne putem bucura de darurile pământeşti ale marii sărbători.” (pag. 97)Aiud (la izolare), 1954 ... „Acolo am petrecut sărbătorile cu o supă servită la trei zile şi o bucăţică de pâine. Era un frig teribil. Trebuia să ţopăi tot timpul ca să nu îngheţ. Acolo am stat vreo şapte sau zece zile… Timpul trecea foarte greu datorită foamei şi frigului. În schimb mă puteam ruga. Gândindu-mă la ce am suportat la Piteşti, pedeapsa mi se părea - totuşi - uşoară.” (pag. 102)Jilava, 1955 ... „La Jilava mâncarea era ceva mai consistentă ca la Aiud. Cu toate acestea eu nu puteam mânca. Afecţiunea mea hepato-gastrică se accentuase şi nu mă puteam alimenta. Am cerut să mi se dea separat porţia de cartofi doar fiartă, fără altceva. Deasemeni şi porţia de ulei separat, ştiind că în felul acesta voi putea mânca. N-am reuşit să primesc. Am reuşit - însă - să fiu schimbat, pe baza dosarului meu medical, într-o anexă a spitalului Jilava cu un regim cât de cât mai dietetic…” (pag. 126)Satu Mare, 1962 ... „Cei de la bucătărie aveau simţul umorului (dirijat, fără îndoială). Zile la rând ne dădeau ciorba fără sare, pentru ca apoi să fie dintr-odată atât de sărată că nu se putea mânca. Gardianul a motivat lipsa sării la bucătărie, iar când au primit-o, ne-au dat şi restanţele... Apoi sosise „zodia” spanacului. Undeva în vreo gospodărie colectivă se cosea iarba amestecată cu spanac, care fiartă apoi, ne era servită, producându-ne o foame teribilă. Nu avea nimic substanţial în ea. Într-o zi, după ce s-a servit masa cu „deliciosul” spanac, gardianul nostru deschide uşa, târând un hârdău după el: - Pregătiţi gamelele pentru supliment! Spanac, curăţă sângele, dar dacă vă mai dă mult, vă curăţă şi pe voi.” (pag. 190)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (24)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

O mângâiere sufletească şi o retrezire a nădejdilor le regăseam numai la Berlin pe lânga legionarii care reuşiseră să iasă din ţară. Ei pregăteau în mintea lor şi materialmente, în toată măsura posibilităţilor lor un răspuns trădării şi o ultimă încercare de a se salva ceea ce se mai putea salva din destinele unei ţări pentru care fiecare dintre ei şi -ar fi dat de zece ori viaţa. Atunci am cunoscut, în vara lui 1939, pe acel tânăr cu privirea fierbinte, cu gândul aşezat, cu vederile hotărâte, ale unui om de stat care trebuia să se pună în fruntea acestei ultime încercări - Horia Sima. (pag. 149)În august 1939, în timp ce în România regimul asasin al lui Carol al doilea îşi continua fărădelegile, Mihail Sturdza - încă în funcţie la Copenhaga la acea dată - are posibilitatea să afle (prin informaţiile pe care le avea de la alţi diplomaţi europeni) despre intrigile aberante ale cercurilor oculte care comandau deja la Londra şi Paris (anti - Munchenul) şi care împingeau în mod iresponsabil Polonia într-un război cu Germania în care urma să fie distrusă. Din mai multe discuţii personale cu oficiali şi diplomaţi polonezi Sturdza înţelege clar că acestora li s -au dat garanţii mincinoase şi li s-au ascuns informaţii esenţiale. Anglia şi Franţa vor asista pasiv la masacrarea Poloniei câteva săptămâni mai târziu, dar oficial războiul lor cu Germania era declarat şi ostilităţile vor izbucni masiv în Vest după câteva luni. Visul lui Lenin de a obţine declanşarea unui război nimicitor între statele occidentale (pe ruinele cărora să triumfe mai apoi comunismul) devenise realitate. Începuse sfârşitul Europei… al Europei definite ca şi continent creştin şi izvor de civilizaţie, spaţiu al unei comunităţi de valori milenare.

Făcând vizite la Berlin în acea perioadă, Mihail Sturdza va cunoaşte grupul legionarilor refugiaţi care, deşi puţini la număr, nu - şi pierduseră speranţa în răsturnarea regimului carlist din ţară. Atunci va începe o prietenie indestructibilă cu - cel care va deveni - Comandantul Horia Sima, alături de care va lucra intens timp de 4 decenii pentru salvarea neamului românesc.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



George Manu în istoria Legiunii

Cei ce scriu despre viaţa Legiunii sunt obligaţi să aştearnă pe hârtie toate detaliile realităţii, dincolo de orice fel de resentiment şi de interpretare părtinitoare, intenţionat negativă. Morala legionară cere să fim corecţi, să dăm fiecăruia ce este al lui, să nu ne supraestimăm personalitatea şi să nu creăm istoria Legiunii imaginativ, adică construită pe propria noastră istorie personală sau de grup.

În lumina acestor puncte principale, povestea vieţii legionarului George Manu este revelatoare şi luminoasă, nu numai pentru momentul istoric al dezbaterilor de acum, dar pentru însuşi destinul Mişcării Legionare.

Profesorul Manu, pe care l-am cunoscut bine în viaţa ştiinţifică, intelectuală şi politică, a murit într-o închisoare comunistă din România, pe baricadele cele mai înaintate ale luptelor legionare şi într-un moment în care jertfa lui a fost „piatra din capul unghiului”.

A murit conştient de dreptatea cauzei noastre. Lucid şi hotărât, a definit o linie de viaţă, linie pe care o credea necesară, salvatoare şi autentic legionară, dorind-o, în toată intimitatea lui, să fie o sursă de refacere şi un resort moral de continuitate a luptei.

Câţiva dintre legionarii închişi la Gherla, care nu-l cunoşteau personal pe Manu, i-au cerut să le facă o expunere a situaţiei politice din trecut, cu aspecte şi perspective de viitor, incluzând şi problema deosebirilor de vederi dintre legionari. Manu face toate incursiunile necesare în trecutul politicii româneşti până la zi. Apoi explică şi poziţia Mişcării Legionare în condiţiile dramatice de atunci (1957-1958).

La sfârşitul acestor expuneri arată că, în ciuda tutror acestor frământări, Mişcarea a ieşit necompromisă, că dispune de rezerve impresionante de elemente tinere şi sănătoase moraliceşte, că lumea oamenilor politici a cunoscut prin contact personal spiritul legionar prin faptul trăirii împreună în închisori şi, ca urmare, s-a produs o schimbare totală în imaginea lor despre Legiune, recunoscându-şi propria lor eroare în atitudinile anterioare. El mai spunea, textual, legionarilor de la Gherla:„Continuitatea şi mersul spre biruinţă al spiritului legionar sunt asigurate, dincolo de orice încercare de ucidere din partea guvernanţilor.

Chiar dacă vom muri cu toţii în închisori, spiritul legionar va fi biruitor şi generaţiile viitoare vor creşte în spiritul de jertfă al celor de aici.

Pentru a asigura această biruinţă, este necesar însă să realizăm o impresionantă unitate de atitudini şi înţelegere reciprocă în toate împrejurările.

Pentru această unitate mă ofer eu însumi ca exemplu. De multe ori, în diverse împrejurări, am socotit că, personal, aş avea mai multă înţelegere a unor fenomene şi situaţii politice şi am iniţiat acţiuni personale. Nu în contradicţie sau adversitate cu conducerea legionară din ţară, dar aparte de orientarea ei.

Cu timpul, după un contact îndelungat cu Petraşcu, Vică Negulescu şi Radu Mironovici, am înţeles că linia mea de orientare era greşită. După un adânc proces de conştiinţă, vin în faţa D-voastră şi declar că mă socot încadrat fără rezerve şi condiţii în Mişcarea Legionară şi urmez linia trasată de Petraşcu, cu menţiunea specifică că el a avut dreptate în toate împrejurările şi maturitatea lui de gândire m-a impresionat aşa de mult, în fiecare situaţie dificilă şi aproape imposibilă, că nu există azi pentru mine nicio alternativă, ci un singur drum.

Cât priveşte conducerea supremă a Mişcării, mi s-au arătat din partea administraţiei o sumedenie de informaţii despre tulburări în grupul celor din străinătate. Aici fac precizarea că, dincolo de orice greşeli politice şi situaţii de moment, Legiunea are trasat un drum de permanenţă în istorie, care începe de la Căpitan şi continuă prin Comandant.

Nu există altă posibilitate formală pentru existenţa Mişcării. Toate eforturile de a nimici această unitate şi continuitate de conducere ţintesc la sfărâmarea însăşi a concepţiei şi principiilor legionare.

Unitatea, dincolo de orice dreptate individuală sau de grup, este forma de existenţă a Mişcării, care duce la stabilirea condiţiilor optime de biruinţă a spiritului legionar.

Eforturile de totdeauna ale adversarilor au fost ca dacă vor putea distruge pe Şeful Legiunii, care reprezintă puterea, intransigenţa şi autenticitatea Mişcării, vor distruge însăşi Mişcarea.

Ieri cereau înlocuirea Căpitanului, pretinzând că oricare altul ar putea fi acceptat de către ei; astăzi fac disperate tatonări pentru înlocuirea lui Horia Sima, cu acelaşi diabolic obiectiv. În momentul în care s-ar realiza asemenea intenţii, stabilitatea, continuitatea şi puterea de luptă a formaţiunii noastre este lichidată şi interesele inamicilor satisfăcute 100%.

Noi suntem legaţi de interesele vitale ale Legiunii şi nu de jocul drăcesc al lor”.

Întors de la Gherla la Aiud, Manu a fost supus unui regim aspru de teroare, cu scopul de a-l epuiza complet, pentru a obţine de la el capitularea totală, în vederea formării unui grup de conducere în procesul de reeducare al deţinuţilor legionari, pe care îl pregătea ministrul de Interne.

În toată această perioadă de crâncene încercări, niciodată n-a cedat în faţa presiunilor la care a fost supus. Această intransigenţă a plătit-o cu viaţa. Purtat prin diverse celule îngheţate şi îmbâcsite cu microbi de tuberculoză, flămând şi slăbit de mizeria vieţii Aiudului, a făcut tuberculoză multiformă. A fost internat în spital numai pentru îndeplinirea formalităţilor administrative, în ultimul moment, când nu mai era nicio speranţă de salvare. Înainte de a intra în comă, convins fiind că moare, era senin ca un autentic luptător mioritic, împăcat cu voinţa lui Dumnezeu, cu propria lui viaţă şi cu conştiinţa sa de luptător pentru marele ideal al lumii legionare.

Trecuse toate pragurile încercărilor, devenind un mare legionar în toate manifestările lui: în gând, vorbă, faptă şi credinţă. Arsese în sufletul lui toate îndoielile, toate prejudecăţile aduse dintr-o lume diferită şi toate falsele valori în care crezuse odată. Se transfigurase complet „în duhul marilor rupturi” şi devenise un adevărat legionar simplu, curat şi biruitor.

Ultimile sale cuvinte au fost: „Dragii mei, eu mă duc dincolo, la Dumnezeu, la camarazii noştri. Voi mergeţi pe drumul acesta, căci este cel bun”.

Al. Ion Grama 

divider



La Division Azul (16) Învingându-l pe „Generalul Iarnă”

De-a lungul secolelor soldaţii spanioli au participat în cele mai diverse campanii, desfăşurate în diferite locuri de pe planetă . Însă, niciodată până în acel moment, nu luptaseră în condiţii arctice, precum cele din iarna anilor 1941-1942, în Nordul Rusiei. După cum am văzut în capitolele anterioare, între lunile noiembrie 1941 şi martie 1942 se înregistraseră temperaturi cu care niciun spaniol, nici chiar cei originari din regiunile mai reci ale Spaniei, nu erau obişnuiţi. Frigul îi afecta în acelaşi mod pe germani şi pe ruşi, doar că aceştia din urmă erau mai bine aclimatizaţi şi mai bine echipaţi, însă este evident că pentru spanioli a însemnat un calvar special. Mulţi dintre ei vedeau zăpada pentru prima oară în viaţa lor. Consecinţele acestei clime au fost un ridicat număr de degerături şi de afecţiuni pulmonare. Efectele frigului au constituit principala cauză a pierderilor în acea nemaiîntâlnit de crudă iarnă.

Prima formă de a combate frigul era, bineînţeles, echiparea cu haine adecvate. Nemţii nu dispuneau de ele din două motive: deoarece se considerase că această campanie s-ar fi terminat înainte de sosirea iernii şi cea mai mare parte a trupelor ar fi urmat a fi retrase către Germania, se pregătise un lot redus; pe de altă parte, la data la care ar fi trebuit sa fie distribuit, sistemul logistic german se afla complet colapsat. În mod curios, în Spania nu a existat acest optimism în privinţa rapidului curs al campaniei şi s-a prevăzut trimiterea de haine pentru iarnă (cagule, jersee, pieptare etc.) pentru contingentul voluntarilor spanioli. Deşi nu întotdeauna au putut ajunge la data şi în cantitatea care s-a cerut, din cauza colapsului logistic menţionat, fără îndoială DA a dispus de mai multe elemente de îmbrăcăminte pentru combaterea frigului decât camarazii lor germani. Singurul element în cantitate suficientă au fost cagulele (s-a dispus chiar în exces), venite din Spania. Printr-o ironie a destinului, făceau parte dintr-un lot elaborat pentru Armata Frontului Popular în timpul Războiului Civil, pe care armata spaniolă nu l-a folosit, deoarece nu se încadra în regulamentul uniformei. În schimb, cizmele de pâslă, singurele cu adevărat folositoare împotriva frigului, erau insuficiente. Aceasta constituia o gravă problemă deoarece gheata de marş germană era încălţămintea cea mai puţin adecvată pentru frig. În ceea ce priveşte haina principală, majoritatea au trebuit să se mulţumească cu mantaua normală (aceeaşi cu care se răbda frig în luna septembrie), completând-o cu pături sau alte elemente, insuficiente, totuşi, pentru extrem de scăzutele temperaturi. Şubele şi pâslarii se găseau într-un număr foarte redus şi folosirea lor era rezervată santinelelor. În orice caz, acestea nu erau adecvate camuflajului, aşa că s-au împărţit şi „costume albe”, care nu erau altceva decât un fel de pijamale, fără capacitatea de a încălzi.

Numărul ridicat de pierderi din pricina degerăturilor (în principal al extremităţilor) şi a îmbolnăvirilor pulmonare constituiau doar „vârful icebergului” unei probleme de o mult mai mare amploare; marele consum de calorii, cauzat de temperaturile scăzute, provoca o epuizare foarte rapidă, încât soldaţii sufereau o profundă somnolenţă, pe care dacă nu reuşeau să o învingă pe durata serviciului în aer liber, aveau mari şanse să moară îngheţaţi. Această epuizare era cumulativă. Temperaturile sub zero grade începuseră a se înregistra în primele zile ale lunii octombrie şi s-au întins pe durata a şase luni, până la sfârşitul lunii martie, uneori atingând valori incredibile, precum acele minus 52 de grade măsurate în Staraja Rakoma, o localitate de lângă Ilmen, ocupată de către spanioli.

Frigul şi oboseala asociată puteau fi combătute doar cu un bun cazarmament, însă în ariergardă se dispunea doar de micuţe isbe, casele ţăranilor. Puteau fi foarte bine încălzite, dar nu şi comode, micile cătune din spatele liniei frontului fiind saturate de efective (pe lângă spanioli, erau trupe germane şi de alte naţionalităţi), ce trebuiau să convieţuiască cu băştinaşii la îngrămădeală, ceea ce făcea ca odihna să fie imposibilă. În ceea ce priveşte situaţia efectivelor din prima linie, era cu mult mai rea, deoarece acestea erau nevoite să se adăpostească în bordeie săpate în pământ, prost iluminate, fără aerisire, veşnic umede. Dacă soldaţii reuşeau să adoarmă în ele, aceasta se datora infinitei oboseli de care sufereau. Temperaturile extreme făceau ca schimburile de santinelă şi de ascultare să fie foarte scurte, aceasta afectând perioadele de somn care erau des întrerupte. Epuizarea făcea ca soldaţii să-şi neglijeze igiena personală, situaţie care ducea la înmulţirea bolilor. Efectele frigului asupra armamentului din dotare erau numeroase şi importante, pentru că afectau atât caracteristicile chimice ale încărcăturii proiectile, cât şi mecanismele, la care umezeala pătrunsă se transforma imediat în gheaţă. Grăsimile şi lubrifianţii îngheţau şi ele, împiedicând corecta recuperare a închizătoarelor. Armele individuale şi mitralierele trebuiau menţinute la o temperatură constantă, pentru a dispune de ele în deplină operativitate, misiune aproape imposibilă, căci simpla atingere cu mâna goală a pieselor metalice provoca arsuri. Nu este de mirare pasiunea spaniolilor în acea perioadă pentru armele de origine sovietică, care fuseseră concepute ţinându-se cont de climă şi erau mult mai eficace pentru lupta în condiţii extreme. La fel şi armamentul greu suferea efectele frigului: volanele de reglaj de tir se înţepeneau, afetul se rupea lovindu-se de solul îngheţat etc. În realitate, toate aspectele vieţii de pe front s-au văzut afectate de temperaturile extrem de scăzute. Viscolul constant acoperea complet căile de comunicare, iar menţinerea lor accesibilă traficului de vehicule cu motor, căruţe şi sănii presupunea eforturi aproape inumane. Pe de altă parte, cum pentru majoritatea deplasărilor era nevoie de cai, aceştia sufereau de pe urma frigului şi a oboselii aceleaşi chinuri ca soldaţii. La fel ca oamenii, şi ei sufereau din pricina insuficienţei alimentelor şi a unor adăposturi adecvate. Boli precum râia şi parafimoza, cauzate de frig şi de înghesuiala în grajduri, au avut grave efecte în rândul animalelor unităţii pe durata acestei ierni. Compania Vetertinară a DA a fost supusă la eforturi istovitoare pentru a o menţine operativă. Nu a fost mai mic nici efortul Grupului de Sanitari, care a trebuit să se confrunte, pe lângă cazurile „normale” rezultate din acţiunile de război pe care trebuiau să le îngrijească, cu numărul ridicat al celor provocate de temperaturile scăzute. Unităţile din acest grup se împărţeau în echipe de tratament şi echipe de evacuare, care la rândul lor se divizau în unităţi de brancardieri, de ambulanţe hipomobile şi ambulanţe automobile. Cele dintâi se vedeau afectate din cauza densităţii stratului de zăpadă, cele din a doua categorie, din pricina aceluiaşi fenomen şi a disponibilităţii reduse de cai, iar ultimele, din pricina problemelor ce afectau vehiculele cu motor. A fost necesară improvizarea de noi metode de evacuare până când, în februarie 1942, s-a primit din partea germanilor un mic număr de sănii-targă, de tracţiune animală. Echipele de tratament, pe lângă menţinerea operativităţii posturilor de prim ajutor şi evacuare şi a spitalului de campanie, au trebuit să creeze şi aşa numitele „posturi de încălzire”, la care se făceau opriri pentru ca răniţii şi bolnavii ce erau evacuaţi să primească căldura necesară menţinerii lor în viaţă. Pentru o mai mare complicaţie şi din cauza pomenitului colaps logistic, trenurile sanitare nemţeşti care evacuau răniţii spanioli în ariergardă, apăreau cu iregularitate, lucru care îngreuna capacitatea acestor echipe de tratament.

O altă problemă gravă pentru personalul sanitar spaniol o constituia puţina cunoaştere a complicaţiilor derivate din degerăturile atât de puţin frecvente în Spania. Cu toate acestea, acest personal a învăţat repede, reuşind să reducă la maxim numărul de amputări provocat de procesele de congelare.

Nici personalul farmaceutic n-a fost scutit de greutăţi suplimentare, produsele farmaceutice necesitând temperaturi corespunzătoare pentru a-şi menţine proprietăţile. În numeroase cazuri s-au spart recipientele, ca urmare a congelării lichidului din ele, ca un exemplu: întreaga dotare cu vaccinuri anti tifos şi anti holeră devenind inutilizabilă.

Toate trupele ce trebuiau să-şi desfăşoare activităţile în aer liber s-au văzut extrem de afectate; de exemplu, geniştii, responsabili cu organizarea terenului, se confruntau cu o duritate a solului similară cu cea a betonului. Tranşeele, din cauza zăpezii călcate, îşi pierdeau repede din profunzime, fiind necesară o muncă constantă pentru menţinerea adâncimii.

Trista datorie de a săpa un mormânt se transformase într-o misiune foarte greu de îndeplinit. Târnăcoapele şi ciocanele pneumatice erau inutilizabile, ultima opţiune la care se mai putea recurge fiind explozibilul, pentru realizarea oricărui tip de perforare. Vârtejurile de aer creau dune de zăpadă în faţa poziţiilor, obstrucţionând câmpul de tragere, fiind necesare ieşiri pe timp de noapte pentru curăţirea acestuia. Din acelaşi motiv era extrem de complicată dispunerea de câmpuri de mine, deoarece zăpada forma o capă groasă deasupra celor ce fuseseră plantate, făcându-le inutilizabile şi obligându-i pe soldaţi să le reaşeze. În plus, atât cele antipersonal, cât şi cele anticar, cedau când erau călcate, scufundându-se în zăpadă, fără să detoneze. Pentru aceasta a fost nevoie de a fi instalate pe plăci destul de groase, mai late decât minele şi cu un metru lungime în faţă.

La fel de dură a fost experienţa şi pentru transmisionişti. Întinderea liniilor aeriene era inutilă, pentru că gheaţa care se forma pe ele sfârşea rupându-le, pe de altă parte, simpla muncă de înnădire era un supliciu, pentru că trebuia efectuată fără mănuşi. Pentru a evita îngheţarea mâinilor, această operaţiune trebuia realizată de către trei oameni: unul curăţa cablul, altul îl lega şi al treilea punea banda izolantă. Chiar şi aşa, erau frecvente degerăturile, pentru că nu se dispunea de scule cu mânere de plută sau de lemn. Pentru liniile îngropate trebuiau să se realizeze săpături foarte adânci, pentru a ajunge la zona în care pământul nu era atât de îngheţat (sub un metru adâncime). La cablurile uşoare care rămâneau la suprafaţă, dilatarea şi contracţia constante provocau nenumărate rupturi, iar gheaţa deteriora izolaţia. Şi unităţile de radio au avut de înfruntat propriile greutăţi din pricina frigului. Gheaţa ce se forma pe antene cauza pierderi de radiaţii, iar bateriile şi acumulatorii cu care funcţionau staţiile mai mici deveneau inutilizabile şi, chiar dacă staţiile mai puternice se alimentau cu un generator acţionat de pedale, uleiul folosit se congela, provocănd adesea ruperea lanţului. Alte staţii puternice, alimentate cu motoare de explozie, sufereau aceleaşi defecţiui precum motoarele vehiculelor. Nu a existat, deci, nicio activitate care să fi fost scutită de gravele probleme generate de gerul cumplit.

Făcând dovadă de o capacitate de rezistenţă ce se poate explica doar prin caracterul voinţei unor oameni mişcaţi de un fanatism ideologic, care le-a permis să suporte mult mai mult decât şi-ar fi putut ei înşişi imagina, faptul că au învins vitregiile unei ierni atât de extreme, a constituit un motiv de legitimă mândrie pentru spanioli.

Bibliografie:Carlos Caballero Jurado-Españoles contra Stalin

Călin Gabor , Spania

divider



Flori de aur din Maramureş (60)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (Preot prof. Marius Vişovan)„Pensia mea era foarte mică. Soţia mea compensa cât de cât veniturile cu câte o meditaţie. Cu toată oboseala ce o citeam pe chipul ei, nu-şi mai acorda nici o clipă de odihnă. Faptul că reuşeam să mă plimb era o mare relaxare pentru mine, însă oboseam foarte mult când trebuia să vorbesc, de aceea evitam să mă întâlnesc cu cunoscuţii.

Am reuşit să ajung şi la biserică, unde, aşezat pe o bancă, privind Sf. Altar, mă odihneam. Era un balsam, o iradiere miraculoasă ce-mi învăluia sufletul. Nu puteam întrebări, nu ceream explicaţii. - Fie voia Ta, Doamne!

Dacă plimbările îmi făceau atât de bine, statul la cozi îmi era insuportabil. Pe plan social, penuria alimentară se accentua pe zi ce trecea. De la 5 dimineaţa se formau cozi la pâine. Când se auzea că se va distribui carne, cozile se formau ca la gaz, din seara zilei precedente. Alteori, buteliile de gaz stăteau săptămâni întregi legate cu lanţuri, în grupuri, iar oamenii făceau cu schimbul, pentru a le păzi, femeile, ziua şi bărbaţii, noaptea.

Revenind la cozile de la pâine, soţia mea fiind ocupată cu şcoala, nu putea să stea la asemenea cozi, aşa că a recurs Ia o metodă neobişnuită: dădea meditaţii gratuite la copiii unor salariaţi din Alimentara, pentru ca să i se păstreze o pâine-două, pe care o plătea, bineînţeles. Apoi i se dădea cu atâtea precauţii, pentru a nu fi surprinsă de ochii invidioşi ai celor rămaşi fără pâine.

Curentul electric se întrerupea des, de seara până dimineaţa. Oamenii au recurs din nou la lumânări, lanterne, lămpi de petrol. Îmi amintesc când soţia mea corecta teze şi extemporale la lumânare, şi asta în ţara în care s-au construit atâtea hidrocentrale. Marius era obligat să-şi facă temele în timpul zilei. Învăţatul nu era o greutate pentru el, îi plăcea să citească mult, ba îşi putea permite să joace şi şah. A participat la campionate, obţinând pe rând categoria a Il-a, apoi I. Dacă la toate materiile era printre primii, avea însă o atracţie deosebită pentru istorie. S-a făcut remarcat de către profesori. Spre marea mea surprindere, a fost ales preşedintele cercului de istorie din liceu. Când şi-a manifestat însă dorinţa de a urma facultatea de istorie, l-am avertizat din timp că nu se va putea datorită situaţiei mele politice. S-a orientat din timp spre matematică, pe care o va şi termina, ajungând profesor, dar pe care nu a privit-o niciodată cu pasiunea cu care iubea istoria.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Liceenii pe Canal - Brigada K 4, Poarta Albă ’51–’52

Nu se poate trece peste această perioadă a Porţii Albe, fără a aminti un personaj mai mult decât marcant al lumii interlope de atunci. Este vorba de Tily Raicovici, supranumit regele hoţilor, prinţul şi altele asemenea. De rang înalt, cel mai înalt pe atunci în lumea celor fărădelege (cu excepţia stăpânilor acestei ţări, în afara oricăror legi), de „meserie” fiind troznitor, adică spărgător. Se vânturau multe despre vârfurile acestei lumi înafara lumii, iar legendele se contopeau în realitate atât de mult, încât este imposbil de stabilit adevărul pur. Iar Tily beneficia de legendă încă în viaţă fiind, idol necontestat al „dreptului comun”, având o autoritate pe care oficialii nici în cele mai frumoase vise nu o puteau avea. Niciun hoţ nu ar fi cutezat să crâcnească înintea lui Tily!

Se spunea că „a dat găuri” prin capitalele Europei, vorbitor - cât o fi fost - de limbi străine, gangster priculos şi as întru mânuirea volanului, erou în urmăriri şi confruntări cu poliţia. Conducea un grup mic şi ultraspecializat, casele de bani fiind marea-i pasiune, iar pentru amuzament personal se spunea că-i plăcea să devalizeze sediile unor legiuni de jandarmi, uniforma de maior al acestei arme fiind o altă slăbiciune a acestuia. Cât adevăr? Câtă legendă? N-are importanţă.

Înalt, cu trăsături aspre - fără a fi urâte -, faţa uşor ciupită de vărsat, privire rece şi penetrantă, cum am remarcat la majoritatea celor de rang înalt al acestei lumi aparte, lumea interlopilor. Chiar când râdea, - extrem de rar şi cu zgârcenie - ochii rămâneau tot reci. Se spunea că ar fi realizat un total de 130 de ani condamnare, contopiţi în 25 ani muncă silnică. Cifră aproximativă care oricum nu conta. I s-a pus în cârcă şi o crimă pe care o nega: într-o urmărire c-n filme, în urma unui schimb de focuri între maşina condusă de Tily şi maşina poliţiei, a fost ucis un poliţist, crimă atribuită lui Tily, fiind el şeful. Aşa a şi rămas.

Fiind considerat extrem de periculos şi având şi trei evadări la activ, între care una de la Suceava, în uniforma lui preferată de maior de jandarmi şi la ieşire pe poarta principală salutat de santinelă, l-au plasat într-o celulă la Aiud, închisoare pentru politici. Izolat şi păzit cu străşnicie. Unui înţelept i-a venit ideea - experimentată şi altădată - că soluţia ar fi înscenarea unei evadări, cu care prilej să-l termine -, aducând astfel şi nişte economii bugetului. Fărădelegea - căci asta era - a fost încercată, dar a eşuat din motive cu totul surprinzătoare pentru scenarişti. (Acesta este adevăr, nu legendă!) Când în toiul nopţii, mult după „stingere” au deschis celula lui Tily - total neregulamentar - încercând să-l scoată de acolo, acesta şi-a dat seama cam ce-l paşte şi a început să zbiere cu forţa disperării:

– Ajutor! Vor să mă omoare!

Scandalul a trezit instantaneu puşcăria şi deţinuţii politici înţelegând infamia, au declanşat un tărăboi infernal, cu urlete, bătăi în uşile celulelor, plus acompaniamentul gamelelor lovite de orice pentru a face zgomot cât mai mare, - inclusiv gratiile de la ferestre - făcând imposibilă realizarea planului abject de asasinat legal.

Astfel, printr-un bizar joc al sorţii, ca şi a unei fireşti solidarităţi - umane pur şi simplu -, politicii de la Aiud au salvat viaţa celui mai celebru gangster din acele timpuri. Fapt este şi acela că Tily nu a uitat acest episod crucial pentru el şi s-a revanşat cât a putut faţă de alţi deţinuţi politici cu care a venit în contact nemijlocit, mai târziu. Despre asta mai încolo.

Cum de s-au decis mai-marii puşcăriilor să-l aducă pe Tily pe Canal, rămâne un mister. Dar când a sosit un lot proaspăt de deţinuţi de drept comun la Poarta Albă, vestea s-a răspândit ca fulgerul, precum că între aceştia s-ar afla şi cel mai dintre cei mai… Astfel că în timp record comparativ cu ritmul de melc al oricărei activităţi prestată de hoţime, grupul de nou veniţi a fost asaltat de o hoardă de fani - am spune acum -, dar nu întregul grup, ci unul singur: Tily Raicovici. Deşi pe vremea aceea era mare criză de ţigări prin partea locului - „colonia” fiind pedepsită pentru nu mai ştiu ce vină reală sau închipuită, cu pachetele şi vorbitoarele suspendate, ca şi a firavului „câştig” din acea vreme - Tily a fost copleşit cu cele mai fine articole din această marfă rarissimă, nu se ştie de prin ce cotloane secrete scoasă. Acesta trona ca un veritabil monarh autocrat pe sarsanaua-i de puşcăriaş, primind cu demnă rezervă ofrandele supuşilor, care, oricum i se cuveneau de drept!?! Păi nu? Păi da!!!

Pe fondul acesta de omagiere şi în ciuda caraliilor care au încercat zadarnic să oprească afluirea admiratorilor, a sosit la faţa locului însuşi colonelul Albon, cel mai mare între comandanţii de pe traseul Canalului. Era comandantul tuturor „coloniilor” de pe Canal! În „civil”, scund, rotofei şi ridicol, rău şi pervers, s-a dus direct la Tily, cu siguranţă îngrijorat dacă nu de-a binelea speriat de beleaua ce-i căzuse pe cap şi, încercând să-şi facă curaj, cu un aer fals familiar - care nu putea să-l înşele pe experimentatul Tily, zise:

– Ei, Tily, cum te simţi la noi în „colonie”?

– Domnule colonel - se vede că-l ştia - dacă mai sunt aici, se vede treaba că mă simt bine. A răspuns cu aplomb cel interpelat, fără a se osteni să se ridice de pe tronul improvizat, abia catadixind să-i arunce în treacăt o privire inexpresivă. - Unde să pleci Tily? Şi mai ales, cum? Nu vezi ce-i în jurul tău? Câte posturi de santinelă cu arme automate, că nici pasărea nu trece? Cum crezi că ai fie şi cea mai mică şansă?

– Domnle colonel - preluă Tily conversaţia - dar ce credeţi dv. că-s nebun să ies prin sârme? Când o să ies o voi face pe poartă şi sentinela-mi va prezenta arma! Aluzie transparentă - evident un bluff -, dar amărâtul acela atotputernic, cu gradul de colonel obţinut la apelul de seară al bocancilor, a intrat nevolnic în plasa întinsă de Tily - ca să se distreze şi el oleacă - şi ordonând pe loc restricţii speciale pentru acesta: nu avea voie să se apropie mai mult de 50 m de poartă, decât cu escortă dublă şi înarmată, altfel va fi împuşcat fără somaţie.

Episodul a făcut repede ocolul coloniei, mai adăogând ceva la „statura morală” şi aşa impresionantă a individului.

L-au încadrat - soluţie provizorie - direct în brigada disciplinară a dreptului comun de sub comanda unui monstru celebru, Marin Stănciugel, despre care s-a scris destul, ca să nu mai insist şi eu.

Î n momentul „potcovirii” lui cu personajul în cauză, fiara aceasta era pe şantier şi habar n-avea ce-i picase în creştet. Cu toate că într-un fel poţi fi „potcovit” şi în cap. Sau măcar… bătut!?! Suplimentar. Stănciugel, deşi ucigaş multiplu - deci cu statut superior în lumea lui - era prost văzut de hoţi, fiind omul administraţiei. Şi mai era şi prost grămadă, asta la propriu. Nici nu ştia de existenţa noului său „pensionar”, era pe dinafară, ceea ce a determinat nişte incidente bulversante pentru el.

Nătâng, s-a revoltat că deţinutul tolănit pe prici nu a sărit ars de la locul lui ca să-l salute după cuviinţă, drept care a început prin a-l înjura.

– Ascultă balaoacheşule - a venit riposta calmă, prea calmă, periculos de calmă şi grea ca plumbul - astâmpără-te cât ţi-e bine, că altfel...O fi simţit Stănciugel că aici e vorba de altceva decât amărâţii lui de „pinguini” şi de-a dreptul speriat, a traversat în goană imensul lagăr până la administraţie, bâlbâind şi protestând.

– Lasă-l Marine în legea lui - i s-ar fi spus - nu te atinge de el că-i periculos. Te scăpăm noi de el.

L-au scăpat, e adevărat şi l-au vârât într-o celulă la „izolare”, dar nu şi-au găsit pacea: hoţimea clocotea de revoltă şi administraţia a simţit că plana un pericol grav, care i-ar fi putut costa şi pe ei posturile sau, - poate - chiar libertatea. Aşa că au luat una dintre puţinele măsuri cu adevărat deştepte în situaţia aceea complicată. L-au cocoţat pe Tily în cea mai înaltă funcţie la care putea accede un deţinut într-o „colonie”: prim brigadier! Împuşcând doi iepuri dintr-un foc :hoţimea satisfăcută la modul absolut şi administraţia având asigurată o disciplină cum nu s-a mai văzut în Poarta Albă.

Se întâmpla adesea ca un hoţ atins cu o pălmuţă de un caraliu să zbiere ca din gură de şarpe: - Mă omoarăăăă!!!! şi stârnind un adevărat balamuc. Am văzut un hoţ pălmuit de Tily şi cu faţa şi cu dosul palmei, stând smirnă, neclintit, până când acesta i-a ordonat cu calmul său glacial: - Marş! Şi a mărşăluit tipul fără să crâcnească, spre uluirea noastră, a celor ce s-a nimerit să fim martorii acestei întâmplări.*Am relatat acestea doar pentru a fi mai bine înţelese, concursurile de împrejurări care au făcut ca Brigada K-4 să fie o oază de veselie şi bunăstare sufletească îndeosebi.

Nu cred că cei care au trecut prin această brigadă, au uitat-o vreodată!

Compoziţia brigăzii era - se poate spune - omogenă, în sensul că vârsta medie se situa în jurul a 20 de ani. Ca temperament, era cât se poate de diversă şi tocmai aceasta o făcea atât de amuzantă. În ceea ce priveşte caracterele şi modul de comportare, în timp s-au omogenizat cumva - nu uniformizat, nici nu se putea, nici nu se dorea - dar s-a statornicit o sudură între noi, cum probabil numai între tineri e posibilă. Poate şi pentru că nu apucaserăm să ne alterăm în timp, cum din păcate prea adesea se întâmplă. Aproape toţi aveam aceeaşi bază de plecare - mă refer la educaţie - şi, fără ca aceasta să se urmărească inadins, am ajuns un tot puternic de care nici măcar nu eram conştienţi. Cum am mai spus, aveam un singur „turnător” de meserie (!), un rău acceptat din nevoie, deoarece dacă nu l-am fi avut, am fi fost suspectaţi in corpore ca având cine ştie ce intenţii periculoase.

Trăind într-o lume a suspiciunii, era firesc ca mai ales în acest mediu infestat de bandiţi, administraţia să fie supervigilentă, pericolele - din punctul lor de vedere - pândeau din toate părţile. Bandiţii fiind - după cum au învăţat pe la cursurile de educaţie politică - extrem de vicleni şi capabili să le căşuneze tot felul de neplăceri, doar aşa, de-ai naibii ce sunt ei! Deci trebuie supravegheaţi cu neadormită vigilenţă. Căci duşmanul de clasă nu doarme etc…Aşa că avându-l pe Ionel B. pe post de observator permanent în chiar miezul colectivului, puteau fi liniştiţi. Pe partea noastră la fel, deoarece cât a fiinţat acestă brigadă, nu am simţit niciodată că am fi suspectaţi, urmăriţi etc, nici nu a fost niciunul dintre noi sancţionat disciplinar, ca o consecinţă a unei turnătorii. Oricât de limitat era Ionel, presupun că a priceput şi el faptul că mai bine decât între noi nu avea cum să-i meargă. (va urma)

Ion Dunca 

divider



Golgota românească din temniţe şi prefigurarea Învierii

Hristos a înviat cu chipul blând

În suflete, în inimi şi în gând.

Din ceruri se coboară Duhul Sfânt,

E noaptea Învierii pe pământ.

(Ion Păunescu Daia  - În noaptea Învierii, Piteşti, 1950)

Hristos e răstignit peste tot în lume. Departe de El stau şi mulţi din cei care sunt creştini doar cu numele. Adesea indiferenţa lor creşte şi devine duşmănie, înfrăţită –doar în acest punct- cu ura istorică a celor de alte credinţe faţă de ce înseamnă El cu adevărat: Dumnezeul-Om, Mântuitor al întregii omeniri. Semenii noştri de azi, ca şi cei cei din trecut, L-au batjocorit, L-au suit pe crucea suferinţelor şi L-au pus într-un mormânt pecetluit, nădăjduind că acolo va rămâne, uitat pentru totdeauna. Întreaga planetă e teatrul în care acum se mai înfruntă, dezlănţuite, doar forţe anticristice. Turma mică a celor care încă mai cred în Hristos pare a nu mai conta în jocurile de putere care urmează să decidă soarta lumii. Şi totuşi, noi ştim a cui va fi Biruinţa finală. Cunoaştem că după răstignire şi îngropare va veni şi Învierea. Certitudinea ei ne este mai mult decât o nădejde. 

Cei dintâi care au aflat Vestea cea Bună au fost cei zăvorâţi vremelnic în spatele porţilor iadului, căci Hristos, „omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18-19), i-a căutat mai întâi pe aceştia. Aici nu putem să nu ne gândim şi la cei care au pătimit în iadul închisorilor comuniste. Situaţia celor răstigniţi pe crucea suferinţei era aparent mult mai disperată decât a noastră, a creştinilor de azi. Erau reduşi la stadiul de morţii vii, de robi deposedaţi de orice urmă de demnitate umană. Şi totuşi, din iadul în care se aflau, nu au părăsit o clipă nădejdea Învierii. Şi au avut dreptate. Nu, ei nu au biruit pe tărâm lumesc. Cel puţin nu încă. Dar prin ceea ce s-a transmis din sufletele acelor schingiuiţi în sufletele noastre, s-a ţesut cu fire de adevăr o pânză imensă pe care este impregnată pentru eternitate epopeea mărturisirii şi a martiriului lor. Iar noi ştim că începând cu Hristos şi continuând cu martirii presăraţi de-a lungul celor două milenii de creştinism, sângele acestor jertfe a fost, este şi va fi sămânţa care va rodi într-o bună zi.

În temniţele comuniste s-au compus versuri de o profunzime aparte, care au însemnat deopotrivă hrană sufletească pentru deţinuţi, dar şi mărturie pentru posteritate despre sensul suferinţei lor.

Acolo, sus, pe Căpăţâna, / Când moartea ne vămuie / Şi zările se năruie / Doar Christ însângerat ne dă mâna. // Acum, când de lut ne dezlegi, / lasă măcar unul să supravieţuiască, / Spre mărturie lumii-ntregi, / Despre Golgota noastră românească. (Gheorghe Năstase – Ruga din urmă)

Pe creasta de văpaie a credinţei, / Noi ştim, în greaua zbatere-a durerii, / Că încolţeşte-n miezul suferinţei , / Grăuntele de foc al învierii. // În bunătatea Ta dumnezeiască, / Tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri / Şi fă ca jertfa noastră să rodească , / Rotundă şi bogată, peste veacuri! (Ionel Zeană – Golgota Românească)

Curând noi nu vom fi decât năluci / sau nici atât, în aspra-ne tăcere, / tăpşane de morminte fără cruci, / risipă-n lut de visuri şi de fiere. // Dar vom urca spre inimi ca un fum / pentru nepoţii miruiţi cu pace, / în alt veleat, când rănile de-acum / peceţi în cartea ţării se vor face. (Andrei Ciurunga – Nemurire)

Şi sus, pe crucea crâncenă, pe care / stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie / Iisuse, un aprins inel de soare, / ca semn al Învierii ce-o să vie. // Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte / că va veni cândva o dimineaţă / când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă, / cuminecat prin sfinţii din morminte. (Radu Gyr – Rugăciune)

Cei din iad au primit semnul Învierii înaintea tuturor celorlalţi. Ne-o spune şi Tradiţia Bisericii, ne-o arată şi nădejdea necurmată a acestor mărturisitori ai României creştine. De aceea nu trebuie să ne îndoim nici noi. Speranţa noastră eshatologică în triumful final al Binelui întruchipat de Mielul jertfit pentru mântuirea lumii covârşeşte orice îndoială şi nu ne lasă să cădem în deznădejde şi pesimism. Căci această biruinţă e mai presus de oricare din cele lumeşti, politice sau sociale. Dar nici nu le exclude, ci doar le poate premerge, sau poate nu – dacă lumea va face la un moment dat trecerea la un „cer nou şi pământ nou”, unde ele nu-şi mai au sensul pe care, în mărginirea noastră, tindem uneori să-l acordăm şi unor realităţi mai presus de firea noastră căzută.

Sensurile acestei „Golgote româneşti” din temniţele comuniste sunt însă mai ample. Ele nu se mărginesc la un număr de creştini aparţinând unei Biserici universale abstracte, deşi universalitatea Bisericii lui Hristos e mai presus de orice discuţie. Aceşti oameni erau totodată fraţi de neam, de limbă, de sânge, de crez şi de ideal. Comuniunea de credinţă din sânul Bisericii se suprapunea pe comuniunea cu caracter naţional din cadrul aceluiaşi neam. Până să ajungă la cunoştinţa întregii lumi, suferinţa lor, versurile lor, rugăciunile lor, au început să circule mai întâi în cuprinsul mai restrâns al lumii româneşti. Şi nicăieri altundeva ele nu vor putea fi receptate în toată bogăţia lor de nuanţe precum o pot face aceia care ştiu ce este dorul după veşnicie. Aşadar, cu tot sensul universal al acestor pilde, valorificarea lor deplină nu se poate face decât în interiorul unei comunităţi particulare. Care prin acestea se deschide spre lume, dăruindu-i acesteia din plenitudinea sa, dar păstrându-şi totodată spiritul unei inconfundabile personalităţi colective.

Nu trebuie să uităm aşadar dimensiunea comunitară a Învierii. Versurile lor vorbesc despre „Golgota românească”, despre „peceţi în cartea ţării”, despre un neam întreg care „va fulgera la viaţă”. Toate aceste crâmpeie de nădejde nu sunt decât un reflex al unui ideal care la vremea sa a atras în jurul lui toată floarea neamului nostru românesc. Este idealul „Învierii Neamului”, dar nu oricum, ci „în numele Mântuitorului Iisus Hristos” – formulat într-un moment de inspiraţie profetică de către Corneliu Codreanu. Aceasta şi nu alta este de fapt chintesenţa legionarismului, a cărui temelie a fost pusă de către Căpitan şi care nu poate dispărea în neant câtă vreme va fiinţa neamul românesc, el rămânând sinonim cu acest suprem ideal transcendent al său.

Semnificaţiile acestui ideal nu au fost niciodată precizate sau epuizate pe deplin. Dimensiunea sa eshatologică este primordială şi indiscutabilă. Dar ne putem gândi la el şi în termenii unei învieri sufleteşti, în primul rând întru credinţă, având drept corolar biruinţa virtuţilor asupra patimilor. Iar de aici se pot desprinde o sumedenie de alte consecinţe, pe toate planurile care traversează întreaga complexitate a unui neam, de la tărâmul creaţiilor intelectuale, artistice, ştiinţifice, la cele tehnice, materiale, sociale, politice. 

În acest orizont practic inepuizabil de posibilităţi, rămâne la latitudinea românilor de azi şi de mâine de a-l desăvârşi în tot evantaiul său de potenţialităţi, sau dacă împlinirea sa se va datora doar vredniciei generaţiei care l-a mărturisit în iadul temniţelor comuniste.

Ştim că împrejurările actuale sunt vitrege. Dar mucenicii închisorilor nu şi-au pierdut speranţa nici măcar atunci când nu se mai întrevedea nici una. Privirea poate căuta cerul şi prin orice colţ al geamului cu zăbrele. Iar atunci când nici acesta nu se mai putea zări, în cumplitele condiţii de izolare, a rămas privirea în cerul lăuntric, sufletesc, acolo unde se oglindeşte chipul lui Dumnezeu în noi.

Aşa că nici speranţa noastră nu este deşartă, câtă vreme ne rămâne credinţa în Înviere, înţeleasă în toate dimensiunile ei. Avem pilda înaintaşilor, dar şi îndemnul Mântuitorului adresat tuturor celor care-L mărturisesc: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33)

Bogdan Munteanu 

divider



O patimă ascunsă: minciuna de sine

Postul Mare este un timp ideal pentru curăţirea de patimi. Cum ne vindecăm de ele? Ce strategie trebuie să urmăm pentru ca lupta noastră să nu fie zadarnică? Citim în Istoria lausiacă, a episcopului Paladie, că, potrivit bătrânilor îndumnezeiţi care s-au nevoit în pustia Chiliilor şi în deşertul Nitriei, „cele contrare se vindecă prin cele contrare”: lăcomia prin post şi înfrânare de la bucate, desfrânarea prin paza simţurilor, iubirea de arginţi prin neagoniseală. Există, însă, o patimă tainică şi insidioasă care, nedescoperită la timp, ne poate da peste cap toate planurile, zădărnicindu-ne viaţa de creştini şi producându-ne un noian de neplăceri, din punct de vedere psihologic: minciuna de sine.

Când desfrânatul şi măscăriciul bătrân Fiodor Pavlovici Karamazov cade teatral dinaintea stareţului Zosima şi îl întreabă ce să facă pentru a dobândi viaţa veşnică, el primeşte un răspuns previzibil: „Ştii foarte bine, şi încă de multă vreme, ce trebuie să faci, eşti destul de deştept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupeşti şi mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puţin două sau trei”. Minunatul stareţ nu s-a oprit însă aici. A continuat, atrăgându-i atenţia lui Fiodor Pavlovici: „Şi mai ales nu minţi”. Am putea crede că se referă la porunca din Decalog, însă nu păcatul de a-i minţi pe ceilalţi este vizat aici. Părintele Zosima demască o patimă insidioasă de care suferim toţi, pe care Fiodor Pavlovici Karamazov a transformat-o, însă, în efigie personală, într-o decoraţie pe care o etala fălos prin lume. Ca un chirurg experimentat, stareţul propovăduitor al iubirii hristice îi dezvăluie bătrânului înlănţuit de patimi cum acţionează distructiv minciuna de sine: „Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine, şi pe alţii”.

Profundul Dostoievski, prin gura personajului său, Zosima, pune în lumină înlănţuirea dintre patima minciunii de sine şi stările sufleteşti, toxice, pe care ea le generează. Cel ce se minte pe sine, cu vremea, nu va mai putea să discearnă între adevăr şi minciună. Starea de confuzie morală îl va face să îşi piardă atât respectul de sine, cât şi consideraţia faţă de semeni. Dispariţia respectului determină imposibilitatea de a-l iubi pe cel de lângă tine. Tot stareţul Zosima va da glas definiţiei dostoievskiene a infernului: „Iadul e neputinţa de a mai iubi”. Sufletul secătuit de sentimentul dragostei devine terenul fertil pentru plictiseală - sentiment al zădărniciei, al pustiului existenţial (Sfinţii Părinţi au descris acest conglomerat de stări negative printr-un singur cuvânt - akedie). Pentru a scăpa din ghearele plictisului, sufletul se aruncă plin de elan în mlaştina patimilor. Astfel, decade până la treapta animalică - regresie ilustrată exemplar în pilda întoarcerii fiului risipitor care, în faza revoltei, a ieşirii de sub tutela tatălui, ajunge să decadă atât de mult, încât, pentru a-şi potoli foamea, râvnea zadarnic la roşcovele pe care le mâncau porcii.

Buna-credinţă ca valoare morală

Filosofii care s-au îndeletnicit cu teoria moralei au căutat un cuvânt potrivit pentru a oglindi fidel această stare psihologică de a fi şi a te comporta în acord cu adevărul: i-au spus fie veridicitate, fie, pur şi simplu, bună-credinţă. Autenticitatea sau buna-credinţă este un fapt psihologic şi, totodată, virtutea prin care dovedeşti „iubire, respect pentru adevăr”, afirmă filosoful contemporan André Comte-Sponville. Tot el susţine că sinceritatea sau buna-credinţă se opune oricărei forme de rea-credinţă: minciuna, ipocrizia, duplicitatea. În opinia sa, există o aproape insesizabilă diferenţă, între sinceritate şi bună credinţă: a fi sincer înseamnă a nu-i minţi pe ceilalţi. A fi de bună-credinţă înseamnă atât a nu-ţi minţi semenii, cât şi a nu te minţi pe tine însuţi. Este un fel de datorie faţă de sine.

Pentru moralistul francez La Rochefoucald, sinceritatea era sinonimă cu buna-credinţă şi putea fi descrisă ca „o deschidere a inimii care ne arată aşa cum suntem; este iubire de adevăr, repulsie de a se deghiza, dorinţa de a scăpa de păcate şi de a le ispăşi prin mărturisire”.

Cum se comportă sau cum ar trebui să se poarte un om animat de sentimentul moral al bunei-credinţe? Ne-o spune Aristotel, în a sa Etică nicomahică: iubitorul de adevăr este „un om fără ocolişuri, sincer şi în fapte şi în cuvinte”. El păşeşte pe calea de mijloc, situată între două extreme - la un capăt se află lăudăroşenia, iar la celălalt falsa modestie.

Omul care se păzeşte de patima minciunii de sine ajunge, cu vremea, să îşi armonizeze sentimentele cu voinţa, voinţa cu faptele sale, iar faptele cu vorbele pe care le spune. Ultimul aspect este extrem de important: să făptuieşti ceea ce afirmi, dar şi să mărturiseşti ceea ce ai săvârşit. Taina Sfintei Spovedanii este vitală pentru un om care se războieşte cu minciuna de sine: în faţa duhovnicului ai ocazia să te dezvălui aşa cum eşti şi, în fond, să descoperi cine eşti.

Forme ale minciunii de sine

Mă mint că sunt creştin, că ţinta vieţii mele este comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, când, în acelaşi timp, vreau să mă împărtăşesc, din plin, de bucuriile acestei lumi (bogăţie, slavă, plăceri, admiraţia semenilor, un statut respectabil, putere şi influenţă). Mântuitorul ne-a avertizat că nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu, şi lumii. Consecinţa acestei atitudini greşite este că ajungem să ne facem datoria de creştini, în mod meschin, pe jumătate. Nu din toată inima, nu „cu mărime de suflet”, cu generozitate, aşa cum învăţa Sfântul Paisie Aghioritul.

Mă mint când pretind a fi mai cinstit, mai iubitor, mai îngăduitor, mai cumpătat - într-un cuvânt, mai virtuos decât sunt. Apoi, din falsa părere de sine se iveşte tentaţia de a-i călăuzi pe ceilalţi, de a poza în faţa lor în maestru, mentor, dascăl - un model demn de urmat. Unuia ca mine îi este adresat cuvântul Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Lc. 4, 23). Şi urmează întrebarea de foc: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”Mă mint când, angajându-mă într-o acţiune morală sau duhovnicească, scopul pentru care o săvârşesc nu este unul simplu, limpede, pur. Îl pot milui pe un sărac dându-i câţiva bani, nu pentru că vreau să urmez porunca Domnului, nu pentru că m-ar înduioşa starea deplorabilă a acestui om, ci pentru ca alţii să vadă că sunt darnic, plin de compasiune pentru fiinţele obidite. În acelaşi timp, cred în sinea mea că mi-am făcut datoria de creştin, prin urmare, aştept ca Dumnezeu să mă recompenseze pentru acest gest. Minciuna de sine se poate înfăţişa într-o formă şi mai subtilă: miluindu-l cu te miri ce pe cel nevoiaş, nu doar îmi liniştesc conştiinţa („Mi-am făcut datoria!”), ci ajung să cred despre mine că sunt deosebit de ceilalţi oameni, asemeni fariseului din pilda evanghelică.

Mă mint pe mine însumi când îmi etalez păruta virtute. Mântuitorul a descris şi condamnat toate formele de afişare fariseică a virtuţii. Fariseilor, care erau mari iubitori ai prescripţiilor religioase de tot felul, le-a reproşat accentul deosebit pe care îl puneau pe respectarea exterioară, formală, a legii dumnezeieşti, ei neglijând partea nevăzută, indiscutabil mai importantă - sufletul - şi schimbarea lăuntrică, pe care ar fi trebuit să şi-o asume fiecare, în acord cu voinţa lui Dumnezeu: „Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie...” (Luca 11, 39).

Prin urmare, orice act de evlavie trebuie să izvorască din inimă, să nu fie amestecat cu interesul egoist şi să fie săvârşit doar pentru Dumnezeu. Aceeaşi învăţătură o întâlnim şi la părinţii din pustia Egiptului. Avva Pimen, de pildă, spunea: „Cine vorbeşte din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu”. Pentru un creştin, toate sentimentele, gândurile, mişcările sufleteşti ţintesc spre Dumnezeu. Prezenţi la Sfânta Liturghie, auzim iar şi iar: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Învierea

Vânturile vremilor maştere abat veşti de prigoniri. Străbate zvon de furtună până la urechea sufletului nostru verde şi tânăr. Se agită cineva din umbră, din complicitatea întunericului şi din promiscuitatea de tavernă a vieţii publice de azi, se frământă undeva un suflet de canalie şi un destin de Cain, încearcă cineva să ridice sabia şi târfele fără morală şi fără Dumnezeu vor să intre în altare. Duhneşte a putregai şi a vânzare, miroase a şperţ şi a trădare, se svârcolesc suflete venale şi se chinuie porniri de hienă. Vrea cineva să stingă făcliile de veghe ale neamului.

Vrea cineva să deschidă temniţe şi drumuri spre cimitire. Da, vrea cineva să vândă tinereţi şi să răstignească aprinsele credinţe.

Prin valurile murdare ale moravurilor de Sodomă şi Gomoră, în toată această atmosferă pestilenţială de stârvuri, de fonfi şi guşaţi pe care i-a pocnit revolta lui Eminescu în moalele capului, se bălăcăreşte un şarpe viclean şi vrea să schimbe granitul vremii în pumni de ţărână? Vrea cineva să zguduie pământul şi munţii să clintească şi toate apele să le oprească-n loc?

E în zadar. E în van. E încercarea nesfârşitului ocean cu degetul. E treabă şi trudă zadarnică.

Nu ne vom clinti din loc. Nimeni nu-şi va părăsi postul. Peste ademeniri şi peste insulte, peste vânzări şi dincolo de trădări, în temniţe şi-n adânc de morminte noi ne vom iubi Neamul şi Legea. Ţara şi Pământul. Închişi ne vom simţi liberi. Pentru că a fi închis pentru ţară însemnează a fi liber.

Şi morţii şi ucişii şi ciumetizaţii - nu-mi aparţine termenul, e al altuia - noi vom trăi, cât veşnicia, în slava neamului nostru. Nu ne opreşte din mers „muntele suferinţei”, nici nu ne întoarce din drum „mlaştina deznădejdiei”. Nu ne înspăimântă canaliile şi nu ne sparg frontul trădările şi mişeliile. Nu simţim durerea palmelor însângerate şi suliţele care ne vor străpunge coastele nu vor scoate vaiete şi ţipete. Vom răbda adăparea oţetului din trestii şi scuipatul bestiilor.

Dar vom trăi. Vom supravieţui răstignirii şi ne vom întâlni la Marea Înviere care „trece pe lângă trădare, insultă, lovire, însângerare şi răstignire”.„Cine nu trece pe aici - ai spus sublim, Căpitane! - şi-a greşit calea Învierii”.

Nu ne-nspăimântă rânjetul din umbră. Nici spectrul morţii, nici perspectiva mormintelor care vor închide ani tineri şi vieţi răstignite.

Ascultaţi. Aplecaţi-vă urechea pe inima pământului românesc. Staţi de vorbă cu un ogor furat şi priviţi o faţă de ţăran vlăguit. Toate plâng şi vorbesc româneşte. Toate vorbesc ca noi. Toate cred în Înviere. Priviţi dacă puteţi în adâncul mormintelor. Toţi morţii ni se zvârcolesc. Că nu mai au odihnă. Toată ţara, în lung şi-n lat, e o dramă a deznădejdii. Toată ţara, de la un capăt la altul, e un altar în care se roagă poporul.

O liturghie impresionantă a ceasului, e o rugă de nesfârşită evlavie. Au îngenunchiat şi morţii. Aşteaptă toţi o Înviere.

Nu, nu, ţara asta nu e a Dorelilor şi a Cantalupilor - cum spunea marele meu camarad Dragoş Protopopescu - nu, ţara asta nu poate fi a străinilor şi a înstrăinaţilor. Vine Învierea, vine răscolitor ca un imens iureş de oşti.

De-ar fi să vină săptămâna patimilor, de-ar fi să vină răstignirea, Învierea va veni şi ea. E legea Învierii. Şi noi o cunoaştem.

Am cunoscut-o de la început, din ceasul în care am crezut în Înviere. Suntem străbătuţi molecular de majestatea acestei legi.

Gândul nostru e stelar. Idealul, înalt ca cerul. Pasul, viforos şi gestul, statuar.

Nu ne-nspăimântă formula de intimidare: Cain ante portas.

De Săptămâna Patimilor, ascultăm înfioraţi rugăciunea neamului îngenuncheat.

Şi Dumnezeu, care nu-şi schimbă legea şi care pedepseşte întotdeauna pe Cain, ne va aduce Învierea.

Sunt legi care nu se calcă. Şi vreri care nu se frâng. Sunt vieţi care nu se sting. Şi morţi care mai trăiesc.

Auziţi: Sterie Ciumetti!

Răspunde un mormânt prea timpuriu: Prezent!

Şi Virgil Teodorescu şi voi, toţi cei căzuţi!

Acelaşi e răspunsul:

– Prezent!

Sunt toţi prezenţi. E semnul Învierii!

– Hristos a Înviat, Virgil Teodorescu!

– Adevărat c-a Înviat, camarade!

Valeriu Cârdu , „Cuvântul Nou”, nr. 4-5, 1936

divider



Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor

La origine, psalmii aveau aspectul unei doxologii, însemnând laudă slavă. Făcând parte din categoria cărţilor poetice (alături de Cartea lui Iov, Pildele lui Solomon, Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor), psalmii constituiau forma imnologică de a exprima transcendenţa, puterea şi măreţia lui Dumnezeu în actul rugăciunii.

În literatura română, versuri imnice putem sesiza în Cazania lui Varlaam (1643), în Psaltirea lui Dosoftei (1673) - cei doi prelaţi fiind fideli modelului davidic de slăvire a Tatălui Ceresc, psalmii respectivi fiind mai mult un exerciţiu spiritual. Versuri imnice apar şi în poeziile de factură religioasă ale lui Coşbuc, Goga, Macedonski, Voiculescu, Arghezi, Blaga, precum şi în cele semnate de Şt. Aug. Doinaş.

Poeţii care acordă o atenţie aparte psalmilor, în sensul că surprind aici drama omului modern aflat în căutarea sinelui, prin raportare la Dumnezeu sunt Macedonski (ciclul Psalmi moderni), Arghezi (în seria celor 17 psalmi), ca şi Şt. Aug. Doinaş (în cei 100 de psalmi).

Dacă psalmistul lui Macedonski îşi recunoaşte vina de a fi pus la îndoială puterea dumnezeiască (Iertare), cel al lui Doinaş crede că ar fi comis o impietate, substituind rugăciunea (considerată murmur de cuvinte tocite) cu o scară de lacrimi personale.

Problematica fundamentală a poeziilor religioase ale lui Arghezi şi Voiculescu rezidă în nevoia de comunicare între subiectul cunoscător (eul poetic) şi „obiectul” cunoaşterii - Tatăl Ceresc. Această nevoie de comunicare este înţeleasă altfel de fiecare din cei doi poeţi. Pentru Arghezi, „lumea este reală, iar Dumnezeu îndoielnic, ipotetic, fapt ce incită la căutarea argumentelor în favoarea existenţei Sale”1); pentru Voiculescu, „lumea este cea care are o existenţă îndoielnică.”2) De aici reiese reflexivitatea şi tranzitivitatea limbajului celor doi poeţi, ca să vorbim în termenii studiului Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, semnat de Tudor Vianu. Prin urmare, se poate vorbi de autocomunicare şi comuniune în poezia religioasă a lui Arghezi, respectiv - Voiculescu.

Spre a înţelege mai bine acest aspect, se cuvine să aducem în discuţie studiul Părintelui Stăniloaie, Cuvântul şi mistica iubirii, în care spunea: „Comunicarea între Iisus Cristos şi oameni nu se mai face acum (după Înălţare - n.n.) prin cuvântul vorbit, ci prin iubirea Lui comunicată direct, în chip mistic.”3) Eul poetic arghezian continuă să-I vorbească Tatălui Ceresc, la el căutarea făcându-se prin cuvânt. El se adresează cerului care rămâne mut: „L-am chemat un veac întreg/ Dar nici azi nu-l înţeleg”. Refuzul nelimitatului de a comunica scapă raţiunii limitatului. Psalmistul arghezian nu se mulţumeşte doar cu simpla căutare sau plăsmuire a divinităţii („Ard către tine-ncet ca un tăciune/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”), ci va recurge la gestul disperat al provocării, la îmboldirea Tatălui Ceresc: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des”- s.n. Obsedat de ideea singurătăţii chinuitoare, psalmistul realizează că refuzul sacrului de a comunica duce la degradarea profanului: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/ Copac pribeag uitat în câmpie/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie” (Tare sunt singur...). Drama singurătăţii psalmistului din psalmul mai sus citat e pusă în lumină atât la nivel imagistic (copacul pribeag uitat în câmpie, toposul - câmpia - având aici rolul de a releva, prin întinderea aproape incomensurabilă, ideea de aneantizare a profanului, idee augmentată de cei doi determinanţi ai substantivului copac: pribeag şi uitat), cât şi la nivelul procedeelor artistice: remarcăm folosirea excesivă a epitetelor cu valoare descriptivă, spre a ilustra degradarea profanului, ca urmare a absenţei sacrului, a noncomunicării acestuia.

Versurile citate din psalmul Tare sunt singur... ilustrează cel mai bine ideea că psalmii arghezieni au ca nucleu autocomunicarea psalmistului, în strânsă legătură cu acest aspect aflându-se teatralitatea gesticii eu-lui, în actul său de căutare a sacrului. Aceasta presupune:

1. 

căutarea propriu-zisă: „Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh.” De observat din aceste versuri că cele două spaţii de investigaţie (prin intermediul cunoaşterii senzoriale) sunt astralul şi teluricul (toposuri constante în lirica religioasă argheziană), iar prezenţa iterativului tot sugerează o căutare aproape perpetuă, dar şi ieşirea la rampă a actorului, spre a se autocomunica.

2. 

căutarea la modul imaginar: conştient de faptul că prima treaptă a cunoaşterii (cea senzorială) este ineficace, psalmistul plăsmuieşte un Dumnezeu al propriului univers interior: „Ard către tine-ncet ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”. E vorba aici de ceea ce Nichifor Crainic numeşte contemplaţia imaginativă 4) a acelui deus absconditus (cum îl numeşte Nicolae Balotă), care nu numai că refuză să i se arate eu-lui, dar şi sau mai ales să-i dea un semn al acceptării demersului plăsmuirii; noncomunicarea cu enoriaşul, concretizată în muţenie, se transmite şi acestuia. Am putea spune că în acest caz avem de-a face cu teatralitatea unui mim.

3. 

aşteptarea: „Toată ziua-n drum mă uit/ Şi-aştept ziua ca să uit./ Va veni ori nu mai vine?” Şi în acest caz este vorba de o acţiune regizată, conturată cu ajutorul verbelor la indicativ prezent („mă uit”, „aştept”), precum şi prin intermediul construcţiei temporale „toată ziua”.

4. 

aşteptarea împinsă până la limita suportabilităţii naşte îndoială: „Tu eşti? L-am întrebat./ Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o asemănare./ Te-am zărit cândva./ Poate că-n vis/ Te-oi fi găsit pe undeva şi scris.” Incertitudinea face parte din strategia teatralităţii, jucată cu genială artă de psalmist: în ciuda „semnelor” existenţei divinului, îndoiala persistă, pentru că are la bază ambiguitatea asemănării între Creator şi creatură şi porneşte din contemplaţia sensibilă. Aceasta - notează Nichifor Crainic - „se realizează prin mijlocirea simţurilor şi prin transformarea senzaţiilor câştigate în sisteme mintale ce trec dincolo de obiectul contemplaţiei.”5) Se poate lesne observa că psalmistul arghezian, fiind conştient de imposibilitatea comunicării prin cuvânt cu sacrul, recurge la gesturi teatrale, spre a se autocomunica, mimând în fond dialogul cu Tatăl Ceresc.(va urma)

NOTE:

1. ,

2. Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1995, p. 92.

3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Ortodoxie şi românism, ediţie îngrijită de Asociaţia românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 233.

4. Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, Editura Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 124.

5. Ibidem, p. 123.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



70 de ani de la asasinarea partizanilor de la Arnota

În luna aprilie 2019 s-au împlinit 70 de ani de la cumplitele lupte duse de batalioanele de Securitate Sibiu şi Drăgăşani împotriva partizanilor grupării Arnota, încheiate de Sfintele Paşti ale anului 1949 într-o baie de sânge şi durere: 7 morţi, 5 capturaţi, 4 dispăruţi...Cei şapte asasinaţi în luptă sunt: Ionescu Gheorghe, Banu Petre, Ghiţă Băncescu Starovici, Nicolae Ştefan, Adrian Mohorea, Gheorghe Huţanu, Nicolae Anghel.

Cei cinci capturaţi în timpul luptei sunt: Ionescu Gheorghe, Văduva Constantin, Şitoianu Gheorghe, Pavel Ion şi Nicolae Constantin. Vor fi ulterior judecaţi şi condamnaţi.

Cei patru dispăruţi în timpul luptei sunt: Ion Opriţescu, Cetăţeanu Ştefan, Popescu Gheorghe, Tărăşescu Nicolae. Vor fi capturaţi ulterior şi condamnaţi. Ion Opriţescu - liderul grupului Arnota, va fi asasinat în timpul detenţiei.

După cum notam anul trecut, trupurile celor 7 partizani ucişi, au fost ridicate şi legate pe bucăţi de lemn, trântite întâi la poarta Mănăstirii Bistriţa, apoi aruncate într-o groapă comună din curtea Bisericii Naşterea Maicii Domnului, a fostului Schit Păr, aflată în satul Bistriţa, comună Costeşti Vâlcea.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în data de 14 aprilie am săvârşit pomenirea lor de 70 ani împreună cu întreagă comunitate din jurul Bisericii Naşterea Maicii Domnului. După Sfânta Liturghie a urmat slujba parastasului, oficiată în faţa Crucii partizanilor şi o agapă pregătită de oamenii bisericii. Între cei prezenţi s-a aflat şi fiul unuia din sătenii Bistriţei ce a făcut partea de reţeaua de sprijin a partizanilor. Copil de 14 ani la vremea respectivă, urca împreună cu tatăl sau în munte la „grota partizanilor”, acesta era un fel de bordei săpat în stâncă, ascuns într-o râpă greu accesibilă. Aici partizanii au fost încercuiţi de Securitate care a deschis focul asupra lor. Grota a fost distrusă ulterior de Securitate, dar locul se cunoaşte şi astăziŞi acum, după 70 ani de la martirica lor moarte, pe cărările Arnotei, mai plânge printre ramuri luna ... În veci pomenirea lor!

 

divider



Comemorări

Sâmbătă, 30 martie 2019, a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti slujba de pomenire pentru:
George Manu - 58 ani de la mutarea în veşnicie

Nicolae Roşca - 6 ani de la mutarea în veşnicie

Mircea şi Constanţa Moţei - 3 ani de la mutarea în veşnicie

Dumnezeu să-i odihnească! Noi mereu vă plângem fraţilor, voi dormiţi mereu...PREZENT!

*

Un an fără nenea Erast…

În data de 13 aprilie 2019 a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti pomenirea de 1 an pentru Erast Călinescu, o agapă şi slujba de pomenire la mormântul său, aflat în Cimitirul Nefliu.Mereu în gândurile şi inimile noastre: Erast Călinescu – PREZENT!

 

divider



† Mihai Stere Derdena

A murit luptătorul anticomunist Stere Mihai Derdena Destinul frânt al celui care a visat la libertate

Născut la 7 martie 1934 în satul Stâna-Cadânei, din Cadrilater, într-o familie de aromâni, Mihai Derdena s-a mutat împreună cu familia în anul 1940 în satul Caugagia, judeţul Tulcea. În timp ce era student la Facultatea de Ziaristică din cadrul Universităţii Bucureşti, a fost exmatriculat din anul IV, din cauza participării la mişcările studenţeşti din Bucureşti din 1956. Arestat la 8 noiembrie 1956, Mihai Derdena a fost condamnat prin sentinţa 302 din 27 februarie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti la 5 ani de închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Şi-a executat sentinţa în penitenciarele Jilava şi Gherla, precum si în lagărele din Delta Dunării. A fost eliberat în 6 noiembrie 1961, însă prin decizia M.A.I. Nr. 16270 din 11 octombrie 1961 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Rubla din judeţul Galaţi până în vara anului 1964, momentul eliberării definitive. S-a reînscris la Facultatea de Filologie, pe care a absolvit-o la cursurile fără frecvenţă. A lucrat în funcţia de contabil la uzina „Vulcan” din Bucureşti până în 1969 când a devenit profesor de limbă franceză la Şcoala Generală Nr. 3 din satul Frumuşica, comuna Axintele, judeţul Ialomiţa (atunci Ilfov). În 1969 a fost avertizat de către Securitate pentru „grave manifestări duşmănoase”, pentru că a refuzat să participe la alegeri. În 1976 Securitatea deschide un dosar de urmărire pe numele „Derdena Mihai”, din cauza atitudinii sale „duşmănoase” şi a legăturilor pe care le întreţinea cu prieteni care plecaseră în străinătate. Scopul declarat al urmăririi era de a se stabili dacă „acesta urmăreşte să devină un potenţial trădător, ca agent” pentru că ceruse unui prieten - informator al Securităţii - să îl aboneze la revista germană „Prisma”.

Făcând cerere de emigrare din ţară, a fost scos din învăţământ în 1980. Cererea de plecare i-a fost aprobată în 1981. A revenit în ţară după 7 luni, tot în 1981, dar nu a mai fost primit în învăţământ, ci a lucrat ca muncitor necalificat până în 1990, când a fost titularizat ca profesor de limbă română la Şcoala Generală din Dridu, jud. Ialomiţa. În 1998 s-a pensionat şi s-a mutat din Bucureşti în comuna prahoveană Poiana-Câmpina. A colaborat la revistele Cuvântul Românesc (din Canada), Buciumul, Prahova, Asachi, Albina, Permanenţe etc. Mihai Stere Derdena şi-a publicat, în 1998, memoriile în lucrările „Mărturisirea unui neînvins” şi „O jumătate de veac de rezistenţă”. Între anii 1998 şi 2009 i-au apărut şi următoarele cărţi: „Trei teme literare”, „Ştim oare să vorbim?”, „Cronici literare la cărţi foarte rare”, „În apărarea limbii noastre sfinte”, „Suflete de crin şi caractere pilduitoare”, „Scrieri de atitudine civică”, şi „O comoara inestimabilă”.

Surse: Mariana Iancu, https://adevarul.rohttp://www.memorialsighet.ro 

 

divider



† Ioan Mazilescu

Enoriaşul nostru, Ioan Mazilescu, a trecut la cele veşnice

În seara zilei Duminicii Floriilor, 21 aprilie, distinsul nostru enoriaş, Ioan Mazilescu, a trecut prematur pragul veşniciei, învins de o boală nemiloasă, la doar puţin timp după împlinirea vârstei de 68 de ani.

Prin rândurile de faţă dorim să ne exprimăm preţuirea şi recunoştinţa pentru ataşamentul domniei sale faţă de comunitatea noastră parohială, ca membru al Consiliului Parohial şi ca sprijinitor al multor activităţi gospodăreşti de-a lungul anilor.

Din partea familiei îndoliate am primit câteva date biografice, pe care le redăm aici, spre pioasă aducere aminte. S-a născut în 7 Ianuarie 1951, în Bucureşti şi a fost botezat la Biserica Dobroteasa. Tatăl se numea Mircea, originar din Comuna Celaru, Jud. Dolj, iar mama, Maria, basarabeancă refugiată în România, în timpul războiului. Din familia tatălui se remarcase Marin Mazilescu, ca rector al ASE în timpul războiului şi scurt timp după aceea. Atât din familia tatălui, cât şi a mamei, rude apropiate au suferit ani grei de închisoare politică sau deportare.

Ioan Mazilescu este absolvent al Liceului Matei Basarab din Capitală, mai apoi al Facultăţii de Economie Agrară, promoţia 1975. A lucrat ca economist la diferite ferme agricole din apropierea Bucureştiului, iar apoi în serviciul de aprovizionare de la Trustul de Montaj Utilaj Chimic Bucureşti, până după anul 1989. Până la vârsta pensionării a desfăşurat diferite activităţi economice, ca întreprinzător privat.

În anul 1975 s-a căsătorit cu Emilia Mihaela, care devine în următorii ani medic. Împreună au doi copii, Maria Ruxandra şi Petru.

În familie, în biserică şi printre cunoscuţi ne apărea ca un om discret, mai degrabă al faptei, decât al vorbelor. Nu ezita să ofere ajutor în dreapta şi stânga, îi displăceau laudele şi avea mereu un sfat bun pentru cei mai tineri.

Având în familie rudenii apropiate care au suferit din motive politice, domnia sa cunoştea bine istoria zbuciumată a rezistenţei anticomuniste şi era foarte ataşat de foştii deţinuţi politici, în special de regretatul Mircea Nicolau (1914-2011), Preşedinte al Fundaţiei Prof. George Manu, care făcuse 23 de ani de închisoare. Cât a fost în putere, domnul Mazilescu era nelipsit de la parastasele săvârşite pentru aceşti martiri ai neamului, dar şi mereu gata să ajute pe cei ce aveau nevoie din familiile lor.

Ne rugăm Domnului să-l răsplătească pentru toate aceste bune osteneli, iar familiei îndoliate să-i ofere mângâiere şi tărie.

Veşnică să-i fie pomenirea!

Preoţii şi enoriaşii Parohiei Sf. Ilie - Gorgani

Buletinul Parohiei Sf. Ilie - Gorgani

 

divider



† Părintele Ghedeon

Părintele Ghedeon de la Colciu, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 94 de ani

Părintele Ghedeon a venit în Sfântul Munte direct din Minneapolis. Şi a ajuns mai întâi la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. După oarecare timp, l’a sfătuit părintele Gavriil de la Russikon, că mai bine este pentru el a merge la chilia părintelui Spiridon, deasupra Xiropotamului. A făcut ascultare şi s’a dus. Iar părintele Spiridon cercetându’l, l’a trimis la părintele Ioan de la Colciu. De fapt îl îndrumase către avva Ioan Guţu, la chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu dar, neştiind el drumul, a călătorit cu întrebarea şi a nimerit întâi la cealaltă vestită chilie, a Sfântului Gheorghe. Adică a şi rămas la alt Ioan - Şova - şi la avva Dionisie Ignat - Dumnezeu să’i numere cu sfinţii Săi!

Iar nu după multă vreme a zis avva Dionisie către părintele Ioan: Iată, cu noi este fratele Ghedeon. Ce zici dară să facă: să rămână, ori să caute alt drum? Şi de multe ori de’atunci, i’a mulţumit bătrânul Ghedeon în gând pentru răspunsul frumos al bătrânului Ioan: Apoi dacă a venit, să’l lăsăm să steie, ca să aibă şi el de unde pleca…Şi a rămas bătrânul, strâns lipit cu inima de avva Dionisie şi de ceilalţi foarte vrednici osârduitori de la Colciu. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (textul iniţial, fără update-ul de final, a fost scris şi publicat în rev. Lumea credinţei, în 2010 n. edit.), dar râvna şi dragostea pentru cele sfinte a părintelui n’a slăbit deloc în timp. De voiai să’l întâlneşti, nu trebuia să’l cauţi la chilie: era deajuns să vii cu jumătate de oră înainte de orice slujire în micuţul paraclis şi’l găseai aşezat cuminte în strană! Şi pe cât de devreme venea la biserică, pe atât de degrabă pleca după slujbă, la chilie!

Pe mine mă fericea cu pronunţia lui clară şi intonaţia cu care citea la Psaltire la fiecare slujire athonită nocturnă!

În tinereţe, părintele Ghedeon, a fost supus „reeducării” la Piteşti chiar de celebrul Ţurcanu, pentru presupusa sa apartenenţă la mişcarea legionară. Hotărât lucru: Dumnezeu odihneşte în inimile celor blânzi! Nici bătăile pe care le’a îndurat n’au reuşit să’l înrăiască. Ba dimpotrivă. Spune că nu l’au durut atâta loviturile primite, cât blasfemiile puse în practică de satanicul torţionar…A reuşit, după închisoare, să facă doi ani de Teologie la Bucureşti, până s’a aflat că este „duşman al statului”. Peste ani de zile, soţia lui va reuşi să ajungă în Israel şi mai apoi în Grecia, unde, după grele peripeţii, a izbutit să ceară azil politic la Ambasada americană. Doi ani mai târziu, mulţumită lui Ronald Reagan - care l’a inclus pe o listă cu şaptesprezece nume (altfel România nu primea clauza naţiunii celei mai favorizate!) - reuşea să ajungă, împreună cu fiul său, în America. Se întâmpla asta în 1982. După alţi opt ani petrecuţi dincolo de ocean, va pleca, cu gând să vadă Ierusalimul, Sinaiul, Egiptul, Londra, Parisul şi… Grădina Maicii Domnului. Însă venind prima dată în Sfântul Munte şi simţind ocrotirea Fecioarei… cine ar mai voi să plece în lume? Şi ce creştin ar fi plecat de lângă aşa părinţi, ca cei de la Colciu?…A fost bătrânul Ghedeon un om curat la inimă şi fără de vicleşug, încât, atunci când îl întâlneai, negreşit îţi veneau în minte cuvintele Mântuitorului: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!”. Şi cât de bine este pentru suflet, a grăi cu oameni cu cuget curat!…În cea dintâi zi a lunii mai, anul Domnului 2019, puţin peste ceasurile şapte ale serii, după 94 de ani petrecuţi în această lume trecătoare, a plecat bătrânul Ghedeon să se întâlnească cu Domnul. Să’l numere Dumnezeu cu drepţii Săi…

George Crăsnean  https://sfantulmunteathos.wordpress.com

divider



Un deţinut imposibil de reeducat: Nicolae Manciu, monahul Ghedeon de la Colciu

La aproape 94 de ani, după o viaţă de pătimire, suferinţă, pribegie şi rugăciune, călugărul Ghedeon de la Colciu, seniorul monahilor atoniţi români, s-a mutat la Domnul pe 1 mai 2019. Nu voi insista asupra parcursului său duhovnicesc, el fiind prezentat de agenţia de ştiri „Basilica” şi de numeroase site-uri creştine. Dar despre fostul deţinut politic Nicolae (Ghedeon) Manciu se cuvine să adaug câteva repere şi o amintire.

Nicolae s-a născut la 21 august 1925, în Secăşeni, Caraş-Severin, în familia Alexe şi Maria Manciu. A urmat liceul la Reşiţa unde a locuit împreună cu părinţii săi - muncitori la Uzinele Reşiţa, apoi Facultatea de Medicină Veterinară la Bucureşti. Implicat politic în Partidul Liberal, avea să fie reţinut de autorităţi la 29 septembrie 1949. Judecat de Tribunalul Militar Timişoara pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”, prin activitate în cadrul unei organizaţii subversive, va primi o condamnare de 5 ani închisoare corecţională. Astfel Manciu, la data arestării, student în anul V, va ajunge la 20 octombrie 1950 în temniţa Piteştiului, în mijlocul acţiunii de reeducare. Aici a fost torturat de Eugen Ţurcanu, fără a putea fi constrâns să facă cel mai mic compromis. De la Piteşti va ajunge în coloniile de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, încheindu-şi detenţia la Valea Neagră. A fost eliberat la expirarea pedepsei, în 20 septembrie 1954.Soţul meu, Costel Condurache, l-a cunoscut pe Monahul Ghedeon la primul drum făcut în Sfântul Munte, în 1996, tot atunci aflând câte ceva despre trecutul său. În ţară numele lui Nicolae Manciu nu era cunoscut de supravieţuitorii temniţelor. După ce a tot întrebat diverşi seniori fără a afla ceva, Costel a povestit într-o zi dlui. Gelu Gheorghiu despre un fost deţinut politic, supravieţuitor al Piteştiului, pe nume Manciu, care e călugăr în Athos… „Manciu??? Ăsta e Manciu al meu!” astea au fost cuvintele dlui. Gelu, care şi-a acoperit faţa cu palmele şi a început să plângă. Dupa ce s-a liniştit, ne-a povestit.

Gelu Gheorghiu şi Nicolae Manciu au fost la un moment dat colegi de celulă în Piteşti, intrând în reeducare împreună (evident, alături de ei în cameră se aflau şi alţi deţinuţi). Torturat în mod constant de Ţurcanu, Nicolae Manciu nu a acceptat nici să-şi facă demascarea, nici să-şi denigreze camarazii, nici să-i lovească. Atitudinea lui a fost o sfidare permanentă la adresa lui Ţurcanu şi a oamenilor lui. Dl. Gelu este convins că a reuşit să supravieţuiască şi să nu-şi piardă minţile în acel infern datorită lui Manciu care, prin intransigenţa sa, i-a dat un punct de sprijin moral, o dovadă că se poate rezista, că deşi iadul ăla părea că nu mai are sfârşit, cineva, măcar cineva reuşea să ţină piept Satanei. Evident că la Piteşti au fost mai mulţi cei care au ţinut piept forţelor răului, dar în celulă, la momentul respectiv, pentru Gelu Gheorghiu scutul divin al demnităţii româneşti a fost ţinut atunci de Nicolae Manciu.

Dl. Gelu nu l-a mai întâlnit în timpul detenţiei şi nici nu a mai aflat nimic despre acest deţinut. După 1990 s-a interesat pe la colegii de pătimire, nimeni nu şi-l amintea, nimeni nu-l întâlnise în închisoare şi nici după eliberare. După multe căutări eşuate, dl. Gelu a ajuns la concluzia că… Manciu nu a existat cu adevărat şi că el şi l-a imaginat acolo în Piteşti, că mintea lui l-a creat pentru a-i da putere să reziste. Lacrimile dlui. Gelu erau pline de uşurare, eliberatoare: Manciu există, a existat şi acolo în Piteşti şi rezistenţa lui a fost reală.

De-atunci Costel îi aducea mereu veşti despre Manciu. Într-o zi i-a adus o fotografie a monahului, dl. Gelu o privea cu mare bucurie, arătând-o tuturor musafirilor de la Fundaţie „Ăsta e Manciu al meu!”.

Manciu al nostru a trecut în împărăţia lui Dumnezeu, fiind înmormântat la Colciu, după rânduiala atonită, în data de 2 mai 2019. În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider