Fundatia George Manu

Editorial
* Naşterea Domnului
Opinii
* Alegeri prezidenţiale: parada liderilor de carton
Evenimente
* Drumurile memoriei: Dobrogea
Articole generale
* Colinda legionarilor căzuţi, la poarta Raiului: Moţa şi Marin
* Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (III)
* Colind
* Decemvirii
* Colindă nouă... cântămu-ţi Ţie, Iisuse, dulce
* Nicadorii, Decemvirii
* Colinda Căpitanului
Istorie
* Asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (VI)
* Ultimele clipe ale celor ucişi împreună cu Căpitanul- NICADORII ŞI DECEMVIRII -
* Evoluţia politică şi morală a lui Nicolae Iorga, în memoriile lui Vladimir Dumitrescu
* România şi sfârşitul Europei (31)
* La División Azul (19) „Punga de pe Voljov” III „Batalionul Román” (2)
* Flori de aur din Maramureş (66)
* Liceenii pe Canal Brigada K4 Convoi
* La mormântul unui erou
Spiritualitate
* Viaţa de taină a Căpitanului
* Crăciunul de azi
* Omorârea pruncilor
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea de la Râşnov
* Comemorare Tâncăbeşti 2019 Nu-i vom uita niciodată!
In memoriam
* Ion Halmaghi – la zece ani de la moarte
* † Sora Pelagia Iusco
Carti primite la redactie
* Lista de carti
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 11-12 noiembrie-decembrie 2019


Naşterea Domnului

De-o parte, omul... de altă parte, lumea. Ce este omul?... Ce este lumea? De unde venim, unde mergem?

Fiinţa noastră gânditoare cere răspuns.

Tăcere.

Deznădăjduit aleargă pe drumul vieţii. Între bucurie şi durere. Râdem printre lacrimi.

În spate, muntele Naşterii, în faţă, muntele Morţii.

Poposim în valea Vieţii. Căutăm lumină, odihnă.

Zadarnic.

Gândirea omenească, neputincioasă, obosită, renunţă la dezlegarea tainei vieţii. Aceasta pentru acei care nu au înţeles minunea din ieslele Betleemului.

Fiul Omului aduce lumină, bucurie, odihnă sufletească.

Niciodată nu a vorbit un om ca Omul acesta.

Ascultaţi:Bucuraţi-vă, că a venit Împărăţia Cerurilor. Toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt. Viaţa, Lumea sunt darul Lui. Dar făcut din dragoste. Este Dăruitorul a toate, este Domnul, este Tatăl.

Cere un singur lucru, pe care orice părinte îl cere de la copil: recunoştinţă.

Mulţumind, ziceţi: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri... Astfel veţi dobândi odihna vieţii.„Veţi ajunge să cunoaşteţi că învăţătura aceasta nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis”.

Calea: Pilda mea, în iubire. Crucea Mea, în suferinţă. Scopul vieţii: Învierea.

De două mii de ani sună chemarea Fiului Omului, prin glasul sfintei Biserici. Întreabă pe fiecare: Unde îţi este inima? La cer? La pământ?

Alege:Iubeşti cerul, vei trăi în eternitate. Iubeşti pământul, în el te vei întoarce.

Aceasta fiindcă te-am făcut după chipul Meu, adică: „liber, raţional şi gânditor”.

În eternitate, va pune întrebarea fiecăruia, fiindcă El este: Domnul vieţii, calea, adevărul şi viaţa, Lumina lumii. Piatra din capul unghiului. Neînfrânat de nicio putere lumească, va domni în veşnicie.

Fiindcă: Domnul a zis: „Tu eşti Fiul Meu”. „Astăzi Te-am născut”.

Şi acum: Neamul Meu, mergi şi te închină la picioarele Domnului, în sfântul Lui locaş, al Bisericii. Căci: Eternă este Împărăţia Domnului, tot astfel şi neamul închinător Domnului Iisus Christos.

Tineri, urmaţi pilda şi jertfa Căpitanului şi eroilor legionari căzuţi în luptă pentru biruinţa Crucii.

Pătrundeţi-vă de cuvintele lui Ionel Moţa: „Aşa am înţeles datoria vieţii mele, am iubit pe Christos şi am mers fericit la moarte pentru El”.

Aceasta, pentru fericirea voastră şi a Neamului nostru.

Traian Trifan 

divider



Alegeri prezidenţiale: parada liderilor de carton

Neavând nicio ofertă alternativă serioasă, la recentele alegeri românii au mers tot pe mâna preşedintelui în funcţie. Un fapt previzibil cu mult timp înainte, inclusiv de către echipa de campanie a lui Klaus Iohannis. Acesta a obţinut în turul al doilea de două ori mai multe voturi decât contracandidata sa din partea PSD, fostul premier Viorica Dăncilă, fără să facă mare lucru. A evitat dezbaterile directe sau interviurile incomode, afişându-se doar la o singură întalnire cu presa, în care a răspuns întrebărilor unor jurnalişti aleşi pe sprânceană. Victoria sa a venit logic şi facil, mai ales că a beneficiat şi de notorietatea preşedintelui în funcţie. Dintotdeauna mediocru şi lipsit de carismă, bonusul acordat de funcţia pe care o reprezenta i-a fost suficient lui Klaus Iohannis pentru a lua faţa unor adversari care nici ei nu au excelat la capitolul anvergură politică.

Adversara sa din turul al doilea, Viorica Dăncilă, a fost chiar preferată de unii formatori de opinie antiglobalişti pe singurul criteriu al etniei. Căci e de sperat că nu s-au lăsat impresionaţi cu adevărat de gargara patriotardă din mesajul ei de campanie electorală, adresat românilor naivi care ar putea crede că PSD-ul e adevărata soluţie la ieşirea României din statutul de „vasalitate” faţă de cercurile globalismului internaţional, fapt care s-ar manifesta inclusiv prin plasarea în funcţii-cheie în stat a unor alogeni, adică persoane fără aderenţă la valorile româneşti (aluzie la actualul preşedinte, premier, şef al SRI, etc, etc).

Trebuie însă să fii disperat rău de tot pentru a-ţi  agăţa speranţele de un astfel de personaj submediocru şi sfertodoct, propulsat în arena politică doar printr-un joc al întâmplării. A devenit premier în urma unor manevre de culise, pe seama singurei calităţi care este obedienţa totală faţă de Liviu Dragnea (a avut noroc să fie ea cea aleasă, căci lista persoanelor loiale la modul absolut lui Dragnea, căruia îi datorau practic totul, e cu siguranţă mai mare). Odată cu intrarea la puşcărie a baronului de Teleorman cu ambiţii la nivel naţional, indiferent sub ce motiv, căci pentru necinstea lui stă mărturie imensa sa avere care nu poate fi justificată în mod credibil, Dăncilă a preluat şi şefia PSD, folosindu-se de bonusul funcţiei de prim-ministru. Iar odată ajunsă pe această treaptă, poate chiar va fi  crezut că se poate şi mai sus, să ajungă chiar preşedinte al României. Ei bine, nu a fost să fie. A clacat cu brio, iar partidul ei o va lepăda probabil ca pe o cârpă, mergând pe mâna altor lideri. Aici se va putea vedea cu prisosinţă care sunt consecinţele lipsei de anvergură politică: unei ascensiuni fulgerătoare, favorizată de o conjunctură propice, îi poate urma o cădere într-un anonimat total, pe măsura „calităţilor” reale de care dă dovadă.

Nu se poate spune că ar fi un „merit” personal al lui Dăncilă, dar candidatura ei a avut totuşi şi consecinţe pozitive. Un lider fals ca Dan Barna, umflat cu pompa de către curentul progresist, a obţinut în primul tur un eşec răsunător. Românii care s-au dus la urne i-au retezat avântul şi l-au plasat mult în urma lui Dăncilă, deşi speranţele acestuia la o înfruntare decisivă cu Iohannis în turul al doilea eau mari. Evident, mult mai educat decât fostul premier pesedist, Dan Barna nu excelează nici el la capitolul onestitate. Meseria sa de bază a fost aceea de „consultant” pentru accesarea fondurilor europene. Adică un soi de parazit oengist care ştie să confecţioneze dosare, învârtindu-se în hăţişul birocraţiei europene, atrăgând bani pentru proiecte minunate pe hârtie, dar dintre care în realitate multe din ele s-au dovedit a fi „de carton”, adică eşecuri depline. E îmbucurător faptul că românii nu s-au lăsat „aburiţi” de mesajul încărcat la extrem cu ideologie progresistă pe care îl transmite USR-ul din spatele lui Barna.

Dintre ceilalţi candidaţi în primul tur ar merita menţionaţi doar următorii clasaţi, în spatele celor trei amintiţi mai devreme: actorul Mircea Diaconu şi intelectualul Theodor Paleologu. Judecând obiectiv, oricare din ei ar fi fost preferabil trio-ului care s-a plasat pe podiumul primului tur. Numai că le-a lipsit vocaţia de lider politic şi mai ales sprijinul consistent al unei forţe politice importante. Românii care nu i-au votat, au făcut-o poate şi cu gândul că îşi vor risipi votul, căci în condiţiile amintite mai sus, era limpede că sunt practic lipsiţi de şanse. Dacă printr-o minune unul din aceştia ar fi ajuns în turul al doilea, atunci ar fi obţinut în mod sigur un scor mai bun decât al Vioricăi Dăncilă şi, de ce nu, ar fi putut chiar să-i pună probleme serioase lui Iohannis.

Lipsa unor lideri politici autentici şi totodată cu un caracter ireproşabil se resimte însă puternic în viaţa politică românească. (Căci animale politice versate precum Adrian Năstase sau Liviu Dragnea au sfârşit, pe bună dreptate, la puşcărie.)  Recentele alegeri prezidenţiale nu au însemnat din păcate decât o paradă a unor pseudo-lideri de carton, majoritatea simple marionete, dând câştig de cauză marionetei care e susţinută din umbră de cercurile cele mai influente: cele ale globalismului.

Opţiunea de acum pentru Iohannis a fost aşadar una pragmatică. Pentru a învinge un preşedinte în funcţie care speră la un nou mandat, şi care nu a fost afectat de vreun scandal menit să-i taie definitiv craca de sub picioare, e nevoie de o personalitate puternică, cu priză la mase şi cu o idee clară, capabilă să le redea românilor speranţa şi demnitatea. Neexistând un asemenea personaj providenţial, electoratul a evitat riscul de a merge pe mâna unor candidaţi consideraţi fie şi mai puţin potriviţi, fie cu o notorietate insuficientă pentru a merita funcţia supremă în stat.

Aşa cum s-au prezentat candidaţii la funcţia supremă în stat, tot aşa s-au desfăşurat şi festivităţile de ziua naţională a românilor: într-un mod tern şi anost, căutând în mod obsesiv ca nu cumva să trezească vreun sentiment de mândrie naţională în sufletul acestui neam. Căruia i se cere doar să fie o turmă nevertebrată, care să iasă de fiecare dată cuminte la vot şi să pună ştampila pe cine trebuie.

Cât mai e oare până la ziua în care versurile imnului nostru naţional, „Deşteaptă-te, române”, vor deveni din nou realitate?

Bogdan Munteanu 

divider



Drumurile memoriei: Dobrogea

Noi, puţinii şi mulţii de la Fundaţia „Prof. George Manu” am pornit pe 12 Octombrie spre Dobrogea, cu scopul esenţial să facem dreapta înmormântare creştinească Anonimului descoperit, după aproape 70 de ani, în urma săpăturilor arheologice făcute, la Poartă Albă Canal, de Fundaţia Profesor George Manu cu arheolog expert Emilia Corbu.

Dar până să ajungem la Poartă Albă, ne-am oprit pe drum să ne închinăm la câteva morminte de tineri luptători. Lupta acestor tineri se descrie prin cuvintele „anticomunism” şi „demnitatea Neamului Românesc”. Am aprins pentru ei o lumânare şi am legat la crucile lor panglicuţa tricolorului românesc, ca semn al aportului nostru, ca aceste două cuvinte: „anticomunism” şi „demnitatea Neamului Românesc” să rămână vii, să nu cadă în platitudine, tendinţa culturii noastre actuale.

Ne-am oprit mai întâi în Ţăndărei pentru a onora memoria lui Ion Ţîrcolea, apoi în Hârşova, pentru Virgil Teodorescu, primul legionar asasinat, în 1933. La mormântul lui am păstrat un moment de reculerere şi pentru Francisco Franco, fraţii noştri naţionalişti spanioli, Padre Santiago de la Valle de los Caidos, creştini, anticomunişti, apărători al demnităţii Neamului Spaniol. Sperăm ca îndemnuri de genul „Viva la Unidad de Espana”, „Padre Santiago, Dios le bendiga” să rămână şi ele cuvinte vii, trăitoare.

Am ajuns apoi la casa parohială a bisericii ordodoxe de la Poartă Albă, unde s-a depus micuţa lădiţă cu osemintele Necunoscutului deţinut de la Canal. A fost un moment care ne-a impus o anume dimensiune de pioşenie şi respect tuturor celor din grup, dar mai ales copiilor dintre noi. Pe timp ce se cântau „Stâlpii” de înmormântare, un băieţel de 7 ani din grup îşi ţinea privirea lipită pe linie dreaptă cu craniul din micul sicriu. I se părea cred, copilului, un om aievea, slăbit de foame şi povară, un om cu o „privire” mândră, dar şi blândă, împăcat cu Crucea ce i s-a dat. O fetiţă cam de 9 ani cânta din cartea de rugăciuni, împreună cu tatăl ei, preotul care oficia slujba. Rugăciunile cântate de fetiţă aveau precizia şi claritatea unei ofrande curate, primită la Cer.

În micuţa lădiţă, craniul, văzut puţin din profil cu cele două mari oase ale femurului, aşezate chiar sub cap, avea ceva din statueta „Gânditorului”, descoperită în 1956 la Hamangia, pe pământ dobrogean, veche de 7000 de ani. Deţinutul nostru intra în pământ la începutul anilor 1950. Poveşti diferite, un mesaj spiriual de perenitate asemănător. Oasele din sicriu, curate, aşezate într-un ştergar cu cusături româneşti, între patru lumânări şi flori de câmp parcă ne vorbea şăgalnic despre o izbândă.

După slujba religioasă, dna. arheolog Emilia Corbu, şefa de lucrări, ne-a vorbit despre această fostă fiinţă pământeană, o umbră de bărbat în jur de 50 de ani, cu multe semne de tortură pe oase, care a fost ars de viu în cazanul cu var şi aruncat apoi pe un pat de scânduri cu o pătură deasupra. Corpul fiind foarte fierbinte, pătură de lână s-a impregnat în oase şi s-au făcut tot una. După slujba de înmormântare, sicriul a fost îngropat în curtea bisericii, iar privirea băieţelului din grupul nostru l-a urmărit insistent până ce s-a aruncat ultima lopată de pământ. M-am apropiat de băiatul care mai stătea ţintuit lângă mormânt. Mi-a spus: „O să-mi fie dor de el!” Această propoziţie spontană a avut încărcătură unui întreg text! Am gândit că acesta este cel mai important moment al zilei. Da, se poate face primăvară cu o singură floare!

Ca ultim omagiu adus Anonimului nostru, ales pentru înmormântare în numele a sute şi sute de oseminte din gropile comune de la Poarta Albă, am făcut un mic popas la Troiţa ridicată pe locul gropilor comune, o cruce într-o perfectă întindere pustie. Nici urmă de Canal acolo, căci ideea nu a fost să se construiască cu adevărat un Canal între Dunăre şi Marea Neagră, cu toate planurile şi tehnologia adecvată. Canalul adevărat s-a construit după 1964, pe un alt loc, puţin mai departe de locul Troiţei. Ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50 a fost o hotărâre criminală politică de a iniţia nişte săpături arbitrare, cu unicul scop de a extermina tineretul patriotic Român. Ne-am încheiat drumul nostru dobrogean pe urma unor eroi, cu o oprire în satul Murfatlar, la cimitirul musulman, în căutarea legionarului Seladin Seitislam. O mică izbândă, mormântul a fost descoperit şi mai apoi validat, pentru pima oară. I-am depus rugăciunea şi salutul nostru, o lumânare şi panglicuţa tricolorului Românesc.

Doina Grecu , SUA

divider



Colinda legionarilor căzuţi, la poarta Raiului: Moţa şi Marin

Iată-ne fără trup

Dezlegaţi de păcate şi lut

Peste vămi fără număr trecând

Stihii şi satane doborând.

 

Venit-am să cântăm

Pre tine să te bucurăm

Sfinte Pătrule

Paznice Sfânt.

 

Naşterea Pruncului să lăudăm

Pruncul pentru care am dat

Trupul nostru sărac

Trupul nostru mai uşor ca pământul

Dar mai greu şi tare ca vântul

Ce din poruncile tale

Ni l-a risipit vântul

Naşterea Pruncului să lăudăm

Tatăl Sfânt să binecuvântăm

Să ne fie aminte

Şi el să ne binecuvinte.

 

Biruinţa Ta să mărturisim

Pruncule din Ierusalim

Biruinţa ta ce-a luat

Din pământescul aluat,

Biruinţa ta ce ne-a rupt

Din grija măicuţelor noastre

Din braţele pruncilor noştri

Din dragostea fraţilor noştri.

 

Poarta Raiului

Am venit să cântăm

Poarta cea de peceţi coperită

Poarta fără zăvoare zăvorită

Poarta Craiului Soare Răsare

Poarta grădinii de dulce răcoare.

 

Şi dacă noi jinduim

După noul Ierusalim

După odihna cea lină

 

Uşurelul vântului

Noi viii am fost

Tot greul pământului.

 

Moartea ne-a dezbrăcat

Sufletul curat

De ură neîntinat

De patimi netulburat

 

Pe tine mult te-am iubit

Prunc Mări slăvit

La poarta Raiului am râvnit

 

Spre poarta Raiului am pornit

Poarta Raiului s-o vedem luminând

Ca o stea de pară arzând

Cu peceţi de foc cetluită

Cu rouă veşnică împodobită

De Sâmpetru păzită.

 

La naşterea Pruncului să colindăm

După apa Raiului

Să nu mai însetăm

Bucuria fără soroc să cântăm:

 

Când în acea dimineaţă

Cerul s-a spălat pe faţă

O dalbă stea în cozi împăturată

Pe obrazul tău Doamne

Pe ceruri s-arată.

 

Au venit să se-nchine la tine

Călători şi Jivine

Smirnă, aur şi tămâie

Ţi-am pus la cap, la piept, la călcâie,

Si convoiul magilor

Celor trei mari seminţii

În ieslea naşterii poposii.

 

Tăietu-s-au capete de prunci fără păcat

De teama împărăţiei

Ce steaua magilor au arătat

Aşa căzut-au Pruncule

Timpurile noastre fără vină

Când izvorul stelei tale de lumină

Şi nouă ni s-au arătat.

 

Iartă Pruncule nebunia lor

Că drumul spre Tine ne-a uşurat

Văzut-am cum se clatină

Împărăţia lui Irod Împărat

Ajută Pruncule fraţilor noştri

Să spele întregul lumii de păcat

Luminează-le visulŞi năpraznica faptă

Fereşte-i de mânia lui Irod Împărat.

 

Pruncul iertător

Prunc luminat şi botezat

În apele veşniciei scăldat

Primeşte colinda

Alungă osânda.

 

Sfinţeşte-ne osânda

Maică Preacurată

La cer înălţată

Fiului colinda

Fă-ne primită

Colinda plecaţilor

Din păcat şi ispită.

 

Cel ce vămile trecând

Haină de înger îmbrăcând

Cu zale de Arhanghel s-a înzănat

Cu sabie de foc s-a armat

Cel cu privire de heruvim,

Tânjind după noul Ierusalim

Glasul din ceruri şi-a adunat

Şi singur aşa a cântat:

 

Munţi grei de pământ

Apele-ntinselor mări

Norii vânturatelor zări,

Peste mine cădeau

În ele mă închideau

Sub fruntea mea se zbăteau.

 

Lumea părea în amurg

Pruncul neauzit tânguia

Florile se ofileau

De trecerea omului

Păsările fugeau din calea omului

Făcut-am spadă din trupul meu

Zmeul înserării să-l răpun.

 

Făcut-am vifor din trupul meu

Cerul să-l curăţ de sânge

Făcut-am zid de piatră

Din trupul meu

Morţii zăgazuri să-i pun.

 

Dar vai, trupul mi s-a frânt

Zmeul înserării mănâncă jarŞi bântuie firavele făpturi

Cerul sângerează în nesfârşită

Amurgire

O pâclă de nebunie cade peste fire

Apele morţii mai crunte năvălit-au.

 

Nu mai am trup

Spadă să-l fac

Nici vifor, nici zăgazuri

Prunc dătător de viaţă

 

Tu fiul cel mai scump

Al Tatălui Stăpânitorul, Dă-mi trupul pierdut viaţă

Spadă mai aprigă să te fac.

 

Vifor mai crunt să coboare

Zăgaz peste moarte să fie mai mare

Să lupt să nu cad niciodată

Până când cerul o fi fără pată

Zmeul s-adoarmă fără suflare

Moartea s-o culc la picioare.

 

Atunci singur voi lepăda

Haina ce nu-mi mai încăpea

De dorul Tău Prunc luminat

De dorul cerului Tău înstelat

Peste recile vămi

Ca un gând aşi trece

Florile Raiului să mă înnece

Prin pădurea stihiilor nopţii

Zâmbetul tău

Prunc minunat

Mai uşor ca un abur

Pe nesimţit m-ar petrece.

 

Un glas de urs

Atunci a răspuns:Fătul meu

Toate le face Dumnezeu

Trupul tău

Curând are să învie

Azimă şi sare de temelie

Într-o mândră împărăţie

Trupul tău fermecat

Va omorî pe Irod Împărat

Oasele tale golaşe

Vor fi neamului scut şi platoşe!

Colindă Raiul lui Soare Răsare

Fără durere nici suspinare!

 

Răspunde sufletul:

Ridicatu-ne-ai Doamne

La loc de verdeaţă

Fără durere şi fără suspine

Când mâinile haine

Mâinile străine

Din carnea noastră au smuls

Pentru foamea de veacuri

A huliţilor Tăi.

 

Şi acum am venit

Cu mare alai

La poartă de Rai

La naşterea Domnului să cântăm

Întruparea Dumnezeului să lăudăm

Smerită rugă să înălţăm!

Pentru noi nu mai avem

Ce-Ţi cere, Fără decât veşnica Ta

Priveghere

Într-a Raiului tainică mângâiere.

 

Şi iacă-tă om slab am fost

Şi mă tem să nu fi rămas

Ale mamei îngrijate cuvinte

Tot mai mi-aduc aminte

Şi multe stele sunt aici în Rai

Dar niciuna ca ochii lui Mihai

Multe flori în această poiană

Dar niciuna albă şi codană

Din mine ruptă Din mine făcută

Cum era Gabriela

Pierduta mea ciută

Şi când doar în somn

Mă arăt uneori

Cum cobor şi mă încheg din nori

Mica lor viaţă tresare în mine

Şi ei se deşteaptă

Scuturaţi de suspine.

 

Un glas de trăsnet

Bolta străbate:

 

Din ce-ai fost odată

Nimic nu mai eşti

Chipurile amintite

Sunt umbre pământeşti

 

Ridică-te stană

Din norii amintirii

Ţi-am dat înţeleaptă pază

Deasupra firii

Mihai, Gabriela

Toate s-au dus

Copilul meu e al tău

Pruncul Iisus!

 

Toţi cântau:

Noi nu mai avem nimic

Totul e de acum al Tău

Oasele noastre aşteaptă în pământ

Marele deznodământ

Şi noi mereu rătăcim

Pregătindu-ne de noul Ierusalim.

Dar te rugăm Doamne

Pentru cei ce au rămas

Şi-n chinuri mari se prăpădesc

Sub biciul tâlhăresc

Sub satanică învrăjbire:T

rimite Doamne pentru câinii turbaţi

Pentru nesătui fără fund

Şi veşnic însetaţi

O ploaie de trăsnete

În creştet să-i spargă

De tot să-i ardă

Numele să li se piardă

 

Oasele să li se piardă

Aurul lor pământ să se facă

Vorbele lor urlet de lupi să fie

Carnea lor îndestulatăŞi otrăvită

Să crape ca azima prea dospită.

 

Doamne, Dragostea Ta

Niciodată nu seacă

Dar ei au uitat să se teamă

Răii şi furii şi slugoii Satanei

Se scaldă rânjind

În sângele Pruncului!

 

Doamne, Avut-am o ţară

Din care ne-ai luat

De ea vom da socoteală

Când la sfârşituri de veac

Neamurile vei judeca

 

Duhuri rele

Duhuri de moarte

Adulmecă ţara de miere şi lapte

Şi de multă vreme îi dau târcoale

Norodul începe să se răscoale

Somnul odihnei luat-a sfârşit

Când ochii deschis-am

Atunci ne-ai răpit.

 

Ajută Doamne

Neamului Tău

Trece-l peste marele hău

Şi fă-l să păşească lin ca în vis

Cu dreptatea spre Raiul făgăduit.

 

Cetele îngereşti

Poarta Raiului înconjurau

Şi de ce cântau

Morţii nu se mai auzeau

Atunci cel cu chip de heruvim

Cel ce n-a fost niciodată încăput

De omenească trădare

Şi de părelnicul lut

Pe deasupra glasul şi-adunăŞi tună:

Popasul nostru acum s-a sfârşit

Pruncul am preamărit

Jalea ne-am jelit

Neobosiţi în veşnicul zbor pornim

Să ne pregătim

Gata să fim

Pentru nunta cu noul Ierusalim.

 

Leru-i Doamne, Leru-i Ler

Au zburat vitejii

Peste vămi înalte de cer

Stele-i luminează

Când se înoptează

Raiu-i odihneşte

Când de zbor

Plăpândul duh le oboseşte.

Horia Stamatu Buna Vestire, 25 decembrie 1937

divider



Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (III)

Falsificări metodologice şi manipulări de date în numele unui interes superior?

E cazul să venim şi cu exemple la afirmaţiile de mai sus. În anul 2009, comunitatea climatologilor a fost zguduită de un scandal imens care a fost denumit Climategate. Despre ce a fost vorba? Calculatoarele institutului britanic CRU (Climate Research Unit), afiliat IPCC, au fost sparte de hackeri, care au făcut publice o mare cantitate de fişiere, inclusiv schimburi de e-mailuri între cercetătorii în domeniul climei. Ceea ce s-a dezvăluit astfel din „bucătăria internă” a acestei comunităţi a produs un adevărat cutremur: manipulări de date, secretomanie, ură împotriva celor cu puncte de vedere diferite şi intrigi pentru eliminarea lor din poziţiile de directori de publicaţii, etc. Pentru a înţelege pe scurt ce s-a descoperit atunci când vălul care acoperea asemenea secrete murdare a fost ridicat, se poate viziona pe internet un excelent documentar realizat la vremea respectivă de televiziunea finlandeză[1]. Un rezumat al problematicii poate fi citit aici[2], iar cei care doresc amănunte mai detaliate cu un caracter tehnic, le pot găsi de exemplu aici[3].

Piesa de rezistenţă a acestor scurgeri de informaţii a constituit-o descoperirea unor e-mailuri din care reiese că datele pentru realizarea celebrei curbe a temperaturii globale numită „hockeystick-diagram” au fost manipulate[4]. Este vorba de o diagramă sub forma unei „crose de hochei”, publicată iniţial în anul 1999 în revista „Nature” de Michael Mann, care ar reproduce temperatura medie globală pe o perioadă se câteva secole, până în anul 2000. Cea mai mare parte a curbei are o desfăşurare orizontală sau chiar uşor descrescătoare, asemenea cozii lungi a crosei, pentru ca în ultimele decenii să o ia într-un mod abrupt în sus, asemănător cu paleta scurtă din capătul crosei.

Disputele au continuat şi în anii următori. Astfel, Michael Mann, profesor la Pennsylvania State University, a fost acuzat de impostură de către Tim Ball, un cercetător cu opinii contrare. Acesta a făcut chiar următorul joc de cuvinte: „locul lui Mann nu este la Penn State, ci într-un State Pen”, adică într-un … penitenciar de stat! Lezat, Mann l-a dat în judecată pe Ball pentru calomnie în anul 2011. Procesul s-a tărăgănat vreme de mai mulţi ani, timp în care reclamantul a fost solicitat în repetate rânduri să risipească insinuările la adresa sa prin publicarea datelor originale, neprelucrate, şi a algoritmului prin care pe baza lor a realizat controversata diagramă. Acesta însă nu a putut sau nu a dorit să o facă, amânând la nesfârşit termenele de judecată. Până când, pe 23 august 2019, tribunalul a respins în cele din urmă plângerea lui Mann ca nefondată, deoarece acesta nu a reuşit să producă dovezi în susţinerea punctului său de vedere. Acest verdict e interpretat de oricine are capul pe umeri drept o înfrângere a lui Mann, o puternică lovitură de imagine la adresa sa, bănuiala firească fiind aceea că dacă ar fi dat curs solicitărilor de a-şi face publice „secretele”, imaginea sa ar fi ieşit şi mai şifonată. O prezentare în detaliu a cazului, inclusiv a controversei pe seama celebrei „hockeystick-diagram” poate fi citită aici[5].

Avem însă şi alte exemple în care se vorbeşte despre manipularea datelor. De data aceasta e vorba de datele statistice privind temperatura medie globală publicate de NASA-GISS (Goddard Institute for Space Sciences) care sunt „ajustate” în permanenţă, după cum dictează interesul[6]. Cei care au curiozitatea să se convingă singuri, pot merge la site-ul cu datele respective[7], care sunt actualizate lunar. Ei bine, se poate constata că de la o lună la alta, datele din trecut, fie şi cu decenii în urmă, nu rămân aceleaşi, cum ar fi poate de aşteptat, ci suferă mici variaţii, suficiente pentru a produce modificări substanţiale în trendul temperaturii globale pentru următoarele decenii. Cine nu are răbdare să facă acest experiment pe cont propriu, poate extrage cu wayback machine toate versiunile fişierului stocate de-a lungul timpului în arhiva internetului[8]. Dacă luăm de pildă anul 2000 şi comparăm temperaturile medii globale lună de lună ale acelui an din versiunea cea mai veche a fişierului (4 ianuarie 2012): 18   53   50   53   31   37   36   39   35   19   28   24 (sutimi de grad peste temperatura de referinţă, care este media anilor 1950-1980) cu datele din cea mai recentă versiune (3 septembrie 2019): 23   56   57   57   36   41   38   42   40   28   32   29, putem remarca diferenţe esenţiale, fără excepţie „în sus”. Desigur, temperaturile anului 2000 nu au cunoscut în realitate nicio creştere „retroactivă”, dar e evident că algoritmii de calcul ai acestor temperaturi medii pe baza datelor măsurate efectiv, deci neprelucrate, au cunoscut de-a lungul timpului ajustări substanţiale, cu un sens unic: temperaturile din trecutul apropiat au luat-o mereu „în sus”, cel puţin pe hârtie …

Nici modelele pe baza cărora specialiştii de la IPCC calculează trendurile alarmiste ale temperaturii globale pentru următoarele decenii nu au scăpat de critici, cum ar fi cele din partea japonezului Mototaka Nakamura, autor a numeroase articole de specialitate, dar şi al unei broşuri cu titlul „Confessions of a climate scientist: the global warming hypothesis is an unproven hypothesis” [9] (Confesiunile unui climatolog: ipoteza încălzirii globale este una nedemonstrată), sau venite din partea cercetătorului american de la Stanford, Patrick Frank. Într-un articol publicat în revista „Frontiers in Earth Science” [10] acesta arată că modelele computaţionale folosite de IPCC pentru calcularea evoluţiei temperaturii globale implică de fapt doar o relaţie simplă, de dependenţă liniară, între cantitatea de gaze cu efect de seră şi creşterea temperaturii, deşi ecuaţiile folosite pentru modelare sunt de o complexitate extremă. Autorul a reuşit să reproducă cu exactitate toate rezultatele calculelor IPCC pornind de la aceleaşi date de input, folosind o relaţie de dependenţă foarte simplă. Pe scurt, cu o mică „jucărie” extrem de simplificată, el a reuşit să emuleze toate rezultatele obţinute de programele sofisticate ale climatologilor „oficiali”. Ceea ce iarăşi e un indiciu asupra faptului că parametrii din programele de calcul sunt în permanenţă „ajustaţi” pentru a obţine rezultatele dorite dintru început. O descriere ceva mai puţin tehnică a rezultatelor sale poate fi citită aici[11], iar întreaga poveste a publicării articolului său, după o odisee de câţiva ani, aici[12]. Autorul documentează „argumentele” ridicole prin care o serie de revieweri i-au respins în mod repetat articolul (până când în final a fost acceptat în revista amintită), dorind să arate prin aceasta incompetenţa crasă în domeniul modelării şi calculelor numerice a multor „climatologi”. Concluzia sa este că aceştia „nu sunt oameni de ştiinţă. Modelarea climatică nu este parte a ştiinţei fizicii. Modelatorii climei nu au pregătirea necesară pentru a evalua fiabilitatea fizică a propriilor modele.”

Iraţionalitatea unei pseudo-religii seculare

Argumente care pur şi simplu afirmă această teză a încălzirii globale antropogene pot fi citite în toate mediile „oficiale”. De aceea am încercat să prezint în acest lung eseu şi care sunt criticile care se aduc acestei teorii.  Suntem într-o situaţie asemănătoare cu un proces de indicii. Ce decizie ar putea lua un judecător obiectiv şi imparţial, după ce a ascultat punctele de vedere ale ambelor părţi?

Acuzarea, adică cei care acuză omenirea că a provocat aşa-zisa încălzire globală, pleacă de la premisa vinovăţiei. Evident, acesta e poziţia oricărui procuror care aduce dovezi împotriva celui aflat pe banca acuzării.

Teoria pe care o susţine acuzarea ar putea fi, totuşi, adevărată. Numai că menirea judecătorului este aceea de a asculta şi argumentele celeilalte părţi, într-un mod imparţial, păstrând prezumţia de nevinovăţie.

Ce se poate spune în apărarea celui acuzat? Dacă se ştie nevinovat, el nu poate face altceva decât să demonteze argumentele acuzării, căreia îi revine de fapt sarcina probatorie. Doar comuniştii îţi cereau să îţi demonstrezi efectiv nevinovăţia, ei plecând din start de la premisa opusă.

Argumentele contrare s-au adus. Cu toate acestea, teoria expusă de acuzare ar putea rămâne în principiu adevărată. Faptul că institutele de cercetare urmăresc în mod evident o agendă politică nu implică faptul că teoria încălzirii globale e falsă. Nici faptul că pentru a susţine această teorie s-au folosit metodologii greşite, s-au manipulat date şi s-au folosit modele computaţionale inacurate sau „ajustate” nu o invalidează în mod automat. Pentru adepţi, adevărul lor poate rămâne în continuare în principiu valabil, dar neatins, ca un nimb luminos în sferele sale înalte, lunecându-le mereu printre degete în încercările lor de a-l „prinde”, care până acum s-au dovedit a fi şubrede şi falimentare. Dar cei care cred în el, nu vor renunţa să caute să se apropie de esenţa sa magică, în impulsul lor care îi împinge la o vânătoare mistică de himere. Aceasta pentru că ştiinţa progresează continuu. Poate că datele de mâine ar putea fi mai precise, iar simulările în computer mai performante, reuşind să demonstreze în cele din urmă fără dubiu ceea ce acum este doar intuit, crezut, sau presupus drept adevărat într-un mod aprioric.

E ca şi cum s-ar încerca o demonstraţie „ştiinţifică” a existenţei lui Dumnezeu. Aşa ceva nu se va putea realiza niciodată, indiferent cât de plauzibile ar fi indiciile care s-ar aduce.

Termenul de „apocalipsă” înseamnă la originile sale „revelaţie” (gr. apokalipsis), motivat de revelaţia pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o pe insula Patmos despre sfârşitul vremurilor şi care a fost inclusă, după cum ştim, în „Cartea Apocalipsei” din Sfânta Scriptură. Ţinând cont de anumite elemente simbolice descrise în ea cărora unii tind să le confere o interpretare literală, s-a impus pe scară largă o nouă semnificaţie a termenului. Anume, prin „apocalipsă” se mai înţelege o serie de dezastre şi de cataclisme care ar vesti „sfârşitul lumii”. Ei bine, atunci când vorbim despre „apocalipsa climatică”, referirile sunt în primul rând la această teorie, că încălzirea globală pretins antropogenă ar putea duce la o catastrofă planetară. Dar nu e doar atât. Căci ea reprezintă în primul rând o credinţă, chiar o „revelaţie” pe care pretind că o au adepţii ei.

Iar această credinţă nu poate fi zdruncinată practic prin nimic. Astfel, dacă în următoarele decenii încălzirea climei va încetini sau se va opri, ei se vor vedea confirmaţi în opinia lor. Vor spune că faptul se datorează măsurilor luate, care au fost corecte, prin urmare va trebui să „o ţinem tot aşa”. Dimpotrivă, dacă încălzirea va continua, ei vor avea aceeaşi atitudine alarmistă de până acum, spunând că „nu se iau suficiente măsuri”.

E practic un cerc vicios, din care singura ieşire ar putea fi ... venirea unei noi epoci glaciare, unicul leac care ar putea să-i convingă definitiv că „credinţa” lor e de fapt o himeră, că omul nu are puterea de a influenţa decisiv un sistem de dimensiunile şi complexitatea Terrei. Deşi probabil nici asta nu ar rezolva problema în mod definitiv, ci ar deschide o alta: e de aşteptat ca atunci că apară o nouă sectă, contrară, care să propovăduiască „iarna apocaliptică” şi „răcirea globală”, precum şi ce măsuri ar trebui luate atunci pentru a o obţine o „încălzire” a climei.

După cum vedem, ne aflăm de fapt în faţa unei veritabile religii seculare, cu un caracter panteist. Care are o credinţă imuabilă, cu dogmele sale indiscutabile, cu o ierarhie instituţionalizată, cu anateme împotriva ereticilor, cu un stil de viaţă ascetic (pentru adepţii mai fervenţi, cu mod de viaţă eco-vegan), cu ameninţarea unei apocalipse dacă omenirea nu se converteşte în masă la acest crez...

Cu alte cuvinte, avem toate ingredientele unei religii, cu excepţia transcendenţei şi a caracterului personal al divinităţii înaintea căreia se închină membrii acestui cult sui-generis. Au credinţă (că lucrurile stau aşa cum susţin), au speranţă (că într-o zi vor reuşi să demonstreze aceasta în mod inechivoc) dar le lipseşte tocmai esenţialul …

Dacă aşa stau lucrurile, atunci o religie nu va putea fi combătută niciodată prin argumente pur ştiinţifice. Ci numai prin mărturisirea Celui Care a spus atât de simplu şi de frumos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14:6) sau „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan, 4:8).

Sunt cuvinte pe care nicio altă religie nu ni le poate oferi. Încât dacă vrem să căutăm izbăvirea, nu o vom putea găsi nici în decarbonizare, nici în paradisul terestru promis de utopia transformistă, ci doar acolo unde se află ea: la Dumnezeul Cel viu! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei, 6:33)

 



[1] https://www.youtube.com/watch?v=unKZhr3JMhA&t=71s (partea 1), https://www.youtube.com/watch?v=Clpmt5_8MBg (partea 2), https://www.youtube.com/watch?v=YVDHbOu7Sq8 (partea 3)

[2] https://www.conservapedia.com/index.php?title=Climategate

[3] https://wattsupwiththat.com/climategate/

[4] https://wattsupwiththat.com/2009/11/20/mikes-nature-trick/

[5] https://principia-scientific.org/breaking-news-dr-tim-ball-defeats-michael-manns-climate-lawsuit/

[6] https://www.telegraph.co.uk/comment/11367272/Climategate-the-sequel-How-we-are-STILL-being-tricked-with-flawed-data-on-global-warming.html

[7] https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v4/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea mai nouă, la care s-a trecut de curând (oare de ce?),  a cărei arhivă nu se întinde foarte mult în trecut (nu cumva pentru a nu mai putea fi observate discrepanţe substanţiale faţă de anii trecuţi, de vreme ce „ajustarea în sus” e deja fapt împlinit?)

[8]https://web.archive.org/web/*/https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v3/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea anterioară, încă valabilă şi ea, ale cărei conţinuturi succesive au fost arhivate în ultimii 7 ani (dacă nu funcţionează prin click direct, atunci copy&paste în browser linkul indicat mai sus)

[9] https://quadrant.org.au/opinion/doomed-planet/2019/09/a-climate-modeller-spills-the-beans/

[10] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/feart.2019.00223/full

[11] https://wattsupwiththat.com/2019/09/19/emulation-4-w-m-long-wave-cloud-forcing-error-and-meaning/

[12] https://wattsupwiththat.com/2015/02/24/are-climate-modelers-scientists/

 

Bogdan Munteanu 

divider



Colind

Nicadorilor

 

S-a desprins o stea din cer,

Numai lamură de ger,

Să vă-ngâne sub zăvor

Pârguit colind de dor,

Lerui Doamne, Ler.

 

Lespezile reci topesc

Trei rubine ce-amintesc

Colţ de rai cu şes şi munţi,

Ţară-ncinsă sub trei frunţi,

Verde măr domnesc.

 

Pe potică de cătun,

Sprijinit în băţ de-alun,

Prin zăhaturi de troian,

Ca în fiecare an,

Umblă Moş Crăciun.

 

Licurici - opaiţul chior

Pe pricichi, lângă cuptor.

Plânge mama şi o soră

Un crâmpei de auroră,

 

Dorul mamei, dor.

Tu, mândreţe de fecior

Ca stejarul codrilor!

Beau străinii după plac

Sânge cald de neam sărac,

Dorul mamei, dor.

 

Flori plăpânde de prier,

Îngeri de copii ne pier,

Ni-i necazul fără glas

Şi ni-i traiul de pripas,

Lerui Doamne, Ler.

 

Trei haiduci cu braţ de fier,

Toţi în ţundre de oier,

Ard în gândul lor de foc

Un luceafăr de noroc,

Lerui Doamne, Ler.

 

Gând viteaz se zbate-n ei.

Pieptu-i colţuros de ştei;

Sub prăsea pumnalul strânge,

Sete aprigă de sânge

Şi pornesc toţi trei.

 

Cale verde sub destin

Spre luceafăr cristalin.

Ţară nouă, ţară mare,

Numai cer şi sărbătoare

Dalbe flori de crin.

 

Crud şi pizmătar Irod,

Suflet numai smârc şi glod,

Le retează drumul drept.

Gâlgâit de sânge-n piept,

Urlet de zăvod!

 

Printre gratii de rugină,

O cărare de lumină

Peste beci cu mucegai

Înspre-o ţară verde-n strai,

Floare de sulcină.

 

În priviri, un curcubeu

De pământ şi jertfe greu,

Căpitan trimis spre glorii

Din străfunduri de istorii

Şi de Dumnezeu.

 

Duc arhangheli către cer

Imnul oştilor de fier,

Marş de sânge şi victorii

Înspre culmi de ‘nalte glorii,

Lerui Doamne, Ler.

Vasile I. Posteucă 

divider



Decemvirii

Vis înaripat, frumos ca zborul,

Vulturilor profilaţi în zare.

Tinereţe oglindită-n ape clare,

A căzut - în vijelie - vânzătorul.

Nimeni nu-l petrece.

 

Aur mult îi arde amintirea

Şi aducerile-aminte tac.

Gândul vostru, fulger peste veac,

Vă ridică, peste vremi, vestirea.

Semn de slavă: zece.

 

A cântat o doină cu minuni;

E săpată clar pe lespezi de morminte.

Glas curat, sub patrafire sfinte,

Gândul lor, prin veacuri, să ni-l spuni.

Vremea ni-l citeşte.

 

Să-l înveţe strănepoţii mâine,

Să nu rabde-n calea lor mişei.

Lege, blestemată azi de farisei,

s-a zidit acolo, în destin de câine.

Nimeni n-o clinteşte.

 

Mihai Vodă, Cel Viteaz,

Slăvitul, Doarme astăzi somn de uşurare.

Sângele lui Horia, plătit, tresare...

Şi-al lui Vodă Ion, Cumplitul.

Freamăt secular.

 

După semnul lui Manole sfântul,

Jertfă pentru trainice zidiri,

În legendă mare, decemviri,

Dăltuirăţi, aprig, legământul

Dur şi granitar.

Valeriu Cârdu 

divider



Colindă nouă... cântămu-ţi Ţie, Iisuse, dulce

Celor 8 legionari plecaţi pe frontul spaniol: Gen. Gheorghe Cantacuzino, Ion Moţa, Vasile Marin, Gheorghe Clime, Neculai Totu, Bănică Dobre, Alecu Cantacuzino, Pr. Ion Dumitrescu Borşa

Opt crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit

Spre-nroşitul Asfinţit...

Înşirând sufletele noastre, scântei ninse din cer, pe lungul şirag de suflete ale părinţilor şi moşilor noştri buni, care, an de an, prin sute de ani, pândit-au cu mare dor, pe-această vreme, ivirea Stelei celei care, cu cerească strălucire, Naşterea Ta le-o vestea, şi ei se închimnau ivirii ei pe cerul nădejdilor lor.

Facem şi noi asemenea, Iisuse, Doamne, izvorule al nădejdilor noastre, mai arzătoare astăzi decât oricând altădată!

De pe pământ la Cer ridicând ochii noştri, slăvim mărirea Ta, care de douăzeci de veacuri binecuvântează pământul în această luminată zi... ne închinăm Ţie, care cobori azi iarăşi la noi pe raza stelei celei sfinte, strălucind lumii bună vestire...Iar gurile noastre Colindă nouă îţi cântă Ţie - Fiule al Cerului, prin rostul cetei de Crai din Răsărit, din răsăritul Europei creştine, care - şapte, şi cu purtătorul toiagului, opt - de aici au pornit, cu săbii nu numai de Melhior-i şi Baltazar-i, ci cu săbii de Arhangheli - date lor şi binecuvântate în mâinile lor, de Arhanghelul Mihail, cel înaintea Tatălui stătător şi de răzvrătiţii împotriva Lui pedepsitor - ca cu acele săbii în mâini, să ducă pedeapsă şi nimicire celor ce azi pe pământ pe roşul Lucifer îl închipuiesc şi după poruncile lui lucrând, vor să înece în sânge sfântă Legea Ta şi pe închinătorii ei...Cu inimi mai fierbinţi ca oricând, rugămu-ne Ţie, Iisuse bune, ajută acestor Colindători ai Tăi, plecaţi din pământul credincios al acestei ţări să colinde încurajare şi ducere la biruinţă celor ce pentru Crucea Ta sângerează şi îndură, în Sfântul pământ al Spaniei.

Opt Crai de la Răsărit cu steaua spre încercatul Apus au călătorit... Pogoară, Iisuse, Doamne, Îngerii Tăi păzitori peste ei şi pe Arhanghelul Tău Mihail întrarmează-l şi-l trimite, pentru ca biruinţa lor s-o ajute!

Fă-ne, Doamne, azi mai plină de bucurii ca totdeauna, Naşterea Ta, în ajunul căreia

Opt crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit

Slujbă sfântă de-mplinit...

 

 Libertatea, 25 decembrie 1936

divider



Nicadorii, Decemvirii

Legenda lor o cântă toate închisorile! Coborâţi în bezna adâncă, umedă şi rece şi ascultaţi: ecoul zăngănitului de lanţuri împleteşte cântec de luptă dornic de dor... Doftana, Aiud, Jilava, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, tămâiază zi de zi legenda lor!

Oastea de sub pământ. Oastea care lumina bezna, încălzea celulele, topea ghiaţa cu focul dragostei pentru Căpitan şi Legiune şi rupea multe stavile întunecoase între cer şi pământ.

Oastea pe care un singur om a putut-o opri să nu dărâme zidurile şi să pornească la luptă! Aceasta este oastea Nicadorilor şi Decemvirilor încleştată zi şi noapte de gratii în aşteptarea ordinului... Vuietul cel mare se apropia:„Văd peste ziduri cum cresc apele şi vin puhoaiele şi dărâmă tot ce întâlnesc în cale. Începem Sfintele Patimi pentru Învierea Neamului păşind spre moarte cu zâmbetul pe buze, transfiguraţi. Târziu, când va străluci peste veacuri ţara cea nouă, se va auzi din adâncuri refrenul cântecelor noastre de luptă, de moarte, de biruinţă şi cadenţa marşului generaţiilor de mâine, la adăpost de frământările noastre de azi, va fi pentru noi suprema mângâiere. Trăiască moartea, Trăiască biruinţa legionară! Niki”Nicadorii şi Decemvirii vor lumina peste veacuri Împărăţia Legionară clădită prin jertfele lor.

Cornelia Novac Buna Vestire, 27 noiembrie 1940

divider



Colinda Căpitanului

Din cea zare, ce răsare?

Florile dalbe

Un luceafăr ca un soare

Florile, florile dalbe

 

Nu-i luceafăr, ci răsare

Florile dalbe

Căpitan cu ochi de zare

Florile, florile dalbe

 

Cum răsare, pace n-are

Florile dalbe

Jalea neamului îl doare

Florile, florile dalbe

 

Şi vrând neamul să-l ridice

Florile dalbe

Strânge oşti verzi şi voinice

Florile, florile dalbe

 

Însă duşmanii din ţară

Florile dalbe

Îl închid şi îl omoară

Florile, florile dalbe

 

Dar când moare, el nu moare,

Florile dalbe

Ci mai mândru creşte-n zare

Florile, florile dalbe

 

Iar pe neam în pază-l are

Florile dalbe

Domnul Sfânt ce azi răsare

Florile, florile dalbe

 

Versuri scrise de Preotul Gheorghe Şoima după asasinarea Căpitanului, în timpul Prigoanei celei Mari. Se cântă pe melodia colindului „Florile dalbe”

 

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (VI)

PERSONALITĂŢI SPIRITUALE ÎNTÂLNITE ÎN DETENŢIE

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos, atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg.(Preot prof. Marius Vişovan)

Costache Oprişan (Piteşti, 1950): „Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan - şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi - desigur - teamă de necunoscut. De cum a intrat în cameră, l-au înconjurat o serie de reeducaţi - probabil din cunoscuţii dinainte - şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel… prefăcându-se că e în admiraţia lor.

Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi… Nu a durat mult această stare de expectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.” (pag. 43)

Gioga Parizianu (Piteşti, 1950): „Într-o zi, Ţurcanu ne anunţă din nou: -Măi bandiţilor, vedeţi că vă aduc aici pe unul din vitejii voştri legionari. Un macedonean verde. Să nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce se întâmplă aici ! Peste puţin timp se deschide uşa şi apare gardianul însoţind un deţinut mai scund, dar bine legat, cu nişte ochi vii şi întrebători. Auzisem o şoaptă în jur: E Gioga Parizianu. Gioga era cu adevărat un tânăr despre care se vorbea cu multă simpatie, fiind de felul lui o fiinţă veselă şi de mare rezistenţă.

Scenariul s-a repetat la fel. Gioga a fost înconjurat imediat de foştii săi prieteni, acum reeducaţi, şi care îi puneau fel de fel de întrebări, făcându-l să creadă că în cameră este o atmosferă frumoasă, legionară. Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei asupra lui să fie cât mai zguduitor. La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la îndemână. -Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine? Noi ne-am trezit la realitate. Şi dăi, şi dăi… îl băteau cu schimbul. Cum oboseau unii, începeau alţii.” (pag. 45)

Victor Dinescu (Piteşti, 1950): „Făcusem în aşa fel ca să nimeresc în patul de la etaj la nivelul la care era şi Dinescu, ferindu-mă - pe cât posibil - de prezenţa lui Apăvăloaie care - după cum am mai spus - mă anunţase că îşi schimbă atitudinea. Chiar în seara aceea Apăvăloaie îmi spusese că-l va anunţa pe Ţurcanu de acest Dinescu care ducea o viaţă mistică pe faţă. M-a cutremurat puţin acest plan al lui Apăvăloaie, întrucât eu însumi aveam trăirea mea în rugăciune pe care reuşisem să mi-o maschez. Fiind însă pe patul superior la nivel cu Dinescu am profitat şi pentru o comunicare sufletească. Seara, când cei de la parter aveau discuţii aprinse, am învăţat pe de rost - de la Dinescu - psalmul 50.” (pag. 54)

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa (Piteşti, 1950): „În aceeaşi celulă mai erau o serie de băieţi, toţi unul şi unul. Mi-l amintesc pe Chirică Balanişcu fost şi el şef de regională FDC, Gheorghe Calciu Dumitreasa - student la facultatea de medicină, Vamanu - teolog, un caracter deosebit, Andreescu, Spătaru etc.

Intrat în celulă mi-am dat seama că cei de acolo nu ştiau nimic despre cele întâmplate la camera 4 Spital. Auziseră doar urlete şi gemete pe care nu le puteau interpreta, dar eram în închisoare, unde gemetele şi urletele nu sunt de mirare. Sub un impuls deosebit, uitând - parcă - prin tot ce trecusem, am început să le povestesc pe scurt cele întâmplate pe la celelalte camere. Le-am atras atentia că se rezistă extrem de greu şi că mulţi, foarte mulţi, căzuseră.” (pag. 56)

Aristide Nedelcu (Baia Sprie, 1952): „Mi-am regăsit prietenii, dintre care unii trecuseră prin Piteşti şi reuşiseră şi ei să-şi revină. Mi-l amintesc pe Ristel Nedelcu, trecut recent la cele veşnice. Îmi amintesc de alţii, care nu trecuseră prin Piteşti, dar erau de o ţinută exemplară : Vasile Alupei, Ionică Ungureanu. Împreună cu aceştia doi am fost izolaţi într-o baracă, considerându-se că avem o mare influenţă asupra celorlalţi, întărâtându-i împotriva regimului. Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele atâtor bravi camarazi cu care am trăit clipe frumoase, nemaipăsându-ne de greul puşcăriei.” (pag. 84)

Preot Ioan Dunca Joldea (Baia Sprie, 1952): „Între timp sosise în colonie, venind de la altă închisoare, părintele Ioan Dunca Joldea, din Ieud, preot greco-catolic, tatăl camaradului meu Nelu Dunca. Ne-am bucurat foarte mult. Ne-am povestit multe şi şi-a exprimat mândria că Nelu - băiatul meu - este un luptător pentru Credinţă şi Neam. Părintele Joldea era un exemplu de credinţă şi demnitate, dar totodată şi de modestie printre cei din lagăr. În curând a fost îndrăgit de toţi, printre care şi de evreul Gruber - unul dintre cei doi evrei ce erau închişi la Baia Sprie.” (pag. 85)

Preot Gheorghe Dipşe (Baia Sprie, 1952): „Într-o seară bate la uşă discret un bun prieten al meu. Era Ghiţă Dipşe - om cu totul şi cu totul deosebit. Făcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabă dacă mai rezistăm la foame, deoarece raţia noastră ce o primeam era cam de patru ori mai mică decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentă. Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastră. Le era teamă să nu ne îmbolnăvim. Ne-a comunicat că va încerca o anumită soluţie ca să putem fi ajutaţi.” (pag. 95)

Mihai Timaru (Aiud, 1955): „În salonul vecin cu care aveam uşă comună, dar şi interdicţie de a trece dintr-o cameră în alta, aveam mai mulţi prieteni buni: Gili Ioanid, Mihai Timaru, Grosolina, (mă mir mereu cum pot să-mi amintesc aceste nume şi cum nu-mi amintesc pe cei de la Piteşti şi Gherla cu care am suportat supliciile satanicei reeducări).” (pag.105)

Gheorghe Jijie (Aiud, 1955): „M-au mutat din această cameră, nimerind în una cu nişte oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, dintre care îmi amintesc următoarele nume: Ghiţă Jijie, Alupei Vasile, Tase Berzescu… La iniţiativa lui Ghiţă Jijie se începe un curs de limba engleză pe care şi el şi-o însuşise de la profesorul George Manu cu care fusese în celulă. M-am antrenat mult în această limbă şi cu plăcere…” (pag.107)

Alexandru Constant (Bucureşti, 1957): „Peste câteva zile sunt dus la o maşină mică stil dubă. Îmi dau seama că străbat Bucureştiul, iar când cobor mi se spune că sunt la Tribunalul Militar. Oare vor să mă condamne din nou? Întrebarea mă tot fura mereu…Sunt introdus într-o sală de aşteptare în care era şi Alexandru Constant - fost ministru legionar. Schimb câteva cuvinte cu el. Nu-şi putea nici el da seama despre ce ar fi vorba. La rândul lui îmi spune motivul pentru care era acolo şi pe care nu-l mai reţin.” (pag. 123)

Atanasie Berzescu (Lăteşti, 1957): „O bancă din apropiere îmi ţinea loc de masă, când deodată apare unul din cei mai buni prieteni ai mei, Tase Berzescu, cu care petrecusem împreună atâtea clipe grele la Aiud, fiind amândoi extrem de bolnavi. Uimire, bucurie de nedescris! Un rătăcit în dogoarea deşertului nu se bucură mai puţin când zăreşte oaza. Tase venea direct de la Aiud, după expirarea pedepsei. Nu-i venea să creadă că eu am fost şi pe acasă. Ba mai mult, amândoi mergeam la Lăteşti.” (pag. 147)

Preot Gheorghe Pătraşcu (Lăteşti, 1958): „Datorită faptului că părintele romano-catolic Pătraşcu şi-a amenajat o capelă într-o casă mai bună, am putut participa şi la slujbele religioase de sărbători. Credincioşii din parohia lui din Moldova îl vizitau, aducându-i cele necesare cultului; i-au adus chiar şi un armoniu şi o statuie a sfântului Anton… Mai erau în comună două călugăriţe şi un călugăr, toţi greco-catolici de prin regiunea Clujului. Ei îngrijeau capela unde puteam asculta liturghia în fiecare zi. Mica noastră biserică era plină.” (pag. 154)

Preot Romulus Pop (Lăteşti, 1958): „Într-o zi, mă plimbam cu bunul meu prieten Pop Romulus, fost student la medicină... Sărmanul Romi! Mi-l aminteam de la închisoarea din Piteşti unde era atât de slab...” (pag. 159)

I.V. Georgescu (Lagărul 9 Culme, 1958 ): „Conflictul dintre mine şi gardian a fost observat de profesorul universitar I. V. Georgescu, cel care a fost răpit de ruşi şi aruncat în lagăr dincolo de Cercul Polar. De la Lăteşti a fost adus şi el la „9 Culme”. Dându-şi seama în ce pericol mă aflam, certându-mă cu un gardian imbecil, s-a dezbrăcat de mantaua lui de zeghe şi mi-a dat-o mie. Ştia cât sunt de bolnav...” (pag. 171)

Dumitru Oniga (Lagărul 9 Culme, 1958): „În infirmeria „9 Culme” mi-am întâlnit vechi camarazi de suferinţă: Vasile Alupei din Bacău, Oniga Dumitru, poet bucovinean din Stupca lui Ciprian Porumbescu, Tase Berzescu din Lugoj şi mulţi altii…” (pag.172)

Preot Vasile Hotico (Satu Mare, 1961): „În celulă domnea o atmosferă de familie reîntregită. Aveam un program variat destul de organizat. În urma unor schimbări între noi şi celula vecină (făcute de administraţie), a venit la noi şi părintele Vasile Hotico. Dimineaţa recita tot ce se putea din Sfânta Liturghie, apoi ne mai învăţa şi alte rugăciuni.” (pag. 188)

Preot Lică Pătraşcu (Zarca Aiudului, 1963): „La noul „domiciliu” am găsit pe Lică Pătraşcu, student la Academia Comercială din Bucureşti, şeful grupului din care făcuse parte şi Lică Popşa, prietenul meu căzut eroic în luptele din munţii Maramureşului.” (pag. 199)

Gheorghe Dragon (Zarca Aiudului, 1963): „Când l-au adus în celulă pe camaradul Gigi Dragon, bucuria mea a fost fără margini. Îl cunoşteam dinainte. Am stat cu dânsul în spitalul închisorii, unde, deşi era printre cei mai bolnavi - făcea pneumotorax la ambii plămâni - era prezent oriunde era nevoie de ajutor. Avea o formaţie robustă. Fusese sportiv de performanţă la aruncarea cu suliţa şi făcuse alpinism. Era de profesiune inginer.” (pag. 204)

Marcel Petrişor (Aiud, 1963): „Printre noi se afla un tânăr student la filozofie, Marcel Petrişor. Avea o vastă cultură filozofică. A fost adus de la Jilava, unde a avut parte de un tratament foarte dur. Marcel ne ţinea prelegeri de filosofie. Avea darul de a se face înţeles chiar şi în probleme dificile. ” (pag. 207)

Preot Ioan Bărdaş (Aiud, 1964): „…Mă văd cuprins de două braţe puternice şi un efluviu de dragoste. Era părintele Bărdaş, cumnatul meu, preot ortodox în judeţul Bihor. Fusese arestat cu 14 ani înainte, după cei doi ani de pribegie prin munţi, acasă rămânându-i - fără nici un mijloc de trai - soţia (sora mea) şi cei trei copii. Cu el în cameră zilele s-au scurs mai uşor. În toţi anii de închisoare nu l-am întâlnit niciodată, dar am auzit pe alţii vorbind foarte frumos despre el.” (pag. 214)

Preot Ioan Iovan de la Vladimireşti (Aiud, 1964): „Din această perioadă de confuzie îmi amintesc cu plăcere că mai existau mulţi oameni deosebiţi cu care puteai face schimb de idei care să te înalţe, nu să te coboare. Inginerul Dragon, inginerul Manole Vlad, profesorul Zima - macedonean -, inginerul Gheorghe Jijie, părintele Ioan de la Vladimireşti şi mulţi alţii de mare valoare, şi mulţi alţii ale căror nume le-am uitat, fapt pentru care îmi pare foarte rău. Erau caractere puternice care în această ultimă bătălie psihologică îşi ţineau fruntea sus.” (pag. 217)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Ultimele clipe ale celor ucişi împreună cu Căpitanul- NICADORII ŞI DECEMVIRII -

Paginile următoare alcătuiesc un fragment din volumul intitulat provizoriu „ÎN PĂDUREA CU FIARE SĂLBATICE”. Autorul acestei cărţi, av. LAURIAN ŢÂLNARU, comandant ajutor, distins de Căpitan încă din 1933 la „Casa-Verde”, este unul dintre cei doi supravieţuitori de la Râmnicu Sărat ai masacrelor organizate de oameni a căror democraţie era cam tot atât de „progresistă” ca şi a acelora care ţin astăzi în robie Naţia românească şi care folosesc aceleaşi metode, cu acelaşi scop: exterminarea florii românismului.

Scrise după notele luate atunci, când autorul trăia cutremurat momentele despărţirii de cei mai viteji comandanţi ai CĂPITANULUI, ele constituie un document autentic al tragediei legionare.
.... Stam cu toată fiinţa din mine concentrată spre acel punct. De supărare uitasem, ca şi când n-ar fi fost. Ploaia, în loc să înceteze, cădea din ce în ce mai deasă. Vântul uşor dinspre Nord îmi izbea faţa cu stropii reci. Mâinile, strânse de gratiile ude, se roşiseră bine. Tremuram de frig; dar nu puteam părăsi postul de observaţie, singurul din toată închisoarea.

Într-adevăr, apare şeful închisorii, însoţit de un alt ofiţer de jandarmi, îmbrăcat cu impermeabilul. Aveau în urma lor trei sau patru soldaţi. Cum vin de la cancelarie, trec pe coridorul din dreapta, spre celula Căpitanului. Nu mai simţeam de-acum nici frig, nici nervi, şi gălăgia sălii mari nu m-a sustras cu nimic. Am putut aştepta în pace, cuprins de curiozitate, până la reîntoarcerea lor. Cam la zece minute apare Căpitanul, încadrat de cei doi ofiţeri.

Cu pasul mare, legionar, trece parcă grăbit pe coridor, privind drept înainte Căpitanul. Pe mâna dreaptă avea o pătură roşiatică. Peste hainele vărgate îmbrăcase cojocul alb, adus de soţia lui în Jilava; iar pe cap, căciula neagră ţuguiată. Soldaţii duceau două geamantane. Au mers spre cancelarie.

Tabloul s-a scurs repede. Nu mi-a fost greu să prind amănuntele descrise, fiindcă în lungul său, acest coridor era prevăzut cu multe geamuri în partea de sus.

Inima îmi bătea mai intens. Îl duce şi pe Căpitanul!...Un grup de jandarmi reangajaţi, fiecare cu noul sistem de pistol automat la umăr, trece repede spre fundul coridorului, de unde venise Căpitanul. Erau mulţi, peste 20 de inşi...Sar în mijlocul celulei şi de aici mă trântesc puternic în uşă, strigând:

– Domnule Inginer! Domnule Inginer!

Nimeni nu mă auzea. Din celula vecină se alarmează Livezeanu. Prin gaura din colţul peretelui, îi spun de plecarea Căpitanului. Începem apoi să strigăm amândoi pe Dl. Ing. Gheorghe Clime, lovind cu pumnii în uşă. Era multă gălăgie pe săli. Aude, însă, Gheorghe Apostolescu, care avea celula din colţ şi comunică Dlui. Clime, cum noi îl chemăm cu vocea tare.

Din fundul sălii de jos, aud energica întrebare a Dlui Inginer:

– Ce s-a întâmplat, măi băieţi?!

– L-au dus pe Căpitanul! îi răspund eu.

Se face linişte. Câteva clipe nu mişcă nimeni. Apoi clănţănitul zăvoarelor începe să sune. Din câteva sărituri pe scări în sus, Nichi ajunge la celula mea. O secundă mai târziu, vine şi Dl. Inginer Clime. Amândoi, pe nerăsuflate, mă întreabă energic:

– De unde ştii?

– Am văzut eu!

– Pe unde?

– Pe fereastra celulei, l-au dus câteva minute înainte, pe coridor, la cancelarie.

– Sigur, măi? întrebă Nichi răstit.

– Da! Era c-o pătură roşie pe mână...

– A! Este al patrusprezecelea care pleacă, rosteşte Dl. Inginer.

Doru venise ceva mai târziu. A înţeles repede de ce este vorba. Cad toţi trei pe gânduri, fără să se mişte din faţa celulei mele. Îi deranjez eu cu întrebarea:

– Credeţi că va fi mai rău, dacă pleacă şi Căpitanul?

– Vor redeschide procesele Duca... Stelescu, implicând şi pe Căpitanul, explică Doru.

– Nu, va fi mai rău, mult mai rău! Ăştia vor să termine peste noapte cu noi, răspunde Nichi mai nervos...Au plecat... Se aud paşi coborând pe scări. În sala mare, cei liberi se strâng în jurul lor. Doreau să afle cât mai multe amănunte... Ideea morţii se cobora în mintea fiecăruia şi, mai ales, în ochii tuturor plutea îngrijorarea: ÎL OMOARĂ PE CĂPITANUL!

Presimţirea s-a transmis fulgerător de la om la om. Dumnezeu a voit ca să fiu printre puţinii legionari în viaţă, cu sfântul noroc de a fi trăit cu ei, înainte de plecarea pe drumul etern şi luminat, de dincolo de pământ.

O! Cât de mari au fost în faţa morţii şi câtă dragoste şi încredere au trimis prin mine camarazilor rămaşi în viaţă, în momentul suprem, când Neamul a cerut totala lor jertfă!...Ascultam atent cu urechea la uşă gălăgia de pe sală. Nu desprindeam nimic clar. Aud nişte paşi pe săliţa de sus. Mă uit. Doru se apropie de vizetă. Fixându-şi ochii în ai mei, rosteşte cu vocea lui de bariton:

– Ce rău îmi pare că n-am stat cu Dta. mai mult de vorbă!

– Ce facem noi acum? întreb eu.

– Voi să mergeţi înainte, pe drumul legionar! Să nu-ţi pară atât de greu momentul acesta... Fii tare!... Numai aşa va învinge Legiunea. A cunoscut neamul nostru clipe mai grele în istorie... Să ai credinţă în Dumnezeu.

Face un pas înapoi, ia poziţia de drepţi, duce mâna dreaptă pe inimă, o ridică sus şi salută corect:

– Te las cu bine! Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Ceea ce-mi spusese el era atât de natural şi simplu, încât am crezut în venirea nenorocirii. De aceea strângerile de mâini, îmbrăţişările camaradereşti şi ultimele dorinţe ale celor ce pleacă dau timpului scurt un preţ nemaipomenit. Se petrec trăiri ce nu credeam, trăiri ce nu le aşteptam, sau nici măcar nu le visasem; se nasc trăirile de ultimul adio...Fani Georgescu. Când a văzut că este vorba de plecarea la moarte, primul dintre Decemviri, care urcă scările la mine, a fost Fani Georgescu. Suferise mult, încât nici nu-1 mai recunoşteai de slab. Din Jilava, trupul său a strâns frigul în oase, reumatismul. Aiudul, cu mâncarea insuficientă şi de tot prea proastă i-a dat un început de cancer la stomac. Râmnicu Sărat îi căptuşise muşchii cu o furunculoză dureroasa şi nici cu plămânii nu stătea prea bine. Totuşi, printr-o voinţă de oţel, se trudea să-şi alunge durerile fizice, cântând cu vocea lui frumoasă de tenor, din fundul celulei, de câte ori enervarea crea unora viaţa insuportabilă. În chestiunile mari ce se iviră îşi dovedise modestia, înclinând să accepte părerile lui Caratănase. Era autorul salutului „Trăiască Viaţa!”, opus celuilalt: „Trăiască Moartea”!

Acum, rezemat de uşă, îmi spune:

– Plec la moarte, să mă vezi şi tu! Comunică „Federaţiei” când poţi, ca să nu dea înapoi. Prin lupte să ducă steagul Legiunii până la victorie! Am pe mama şi pe sora mea. Ajutaţi-le voi, cum ştiţi, camaradereşte.

Neputând saluta din cauza mâinii umflate de reumatism, mi-a atins palma spunând: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”! A dorit să-mi îmbrăţişeze trupul, dar încheieturile anchilozate nu l-au ajutat. După ce i-am atins obrajii de ai mei, s-a dus încet spre Livezeanu, la celula vecină. Am rămas cu ochii după dânsul prin vizetă, muncindu-mi mintea: când şi cum voi avea posibilitatea să transmit studenţilor legionari constănţeni - Federaţiei - testamentul camaradului lor, Georgescu, lăsat în clipa plecării la moarte. Avea toată încrederea în solidaritatea lor. Caranica. Când mă frământăm cu gândurile trezite de Fani, zâmbetul senin al Nicadorului Caranica radiază în faţa uşii. Se uită pe vizetă, îmi prinde amândouă mâinile în ale lui şi zice:

– Nu-ţi pot lăsa, dragul meu, decât îndemn la luptă! Dar fii atent, să nu te rătăceşti. Viaţa este plină de ispite. Îţi spun din experienţa mea. Ani după ani am rătăcit prin sferele multor teorii false. Nu mai credeam în Dumnezeu. Am pierdut timpul, ca să ajung tot la Evanghelie... De plecarea noastră nu te întrista. De cinci ani o aştept. Sunt sigur că nu este zadarnică; va da roade bogate neamului românesc... Sunt mulţumit că au rămas afară mulţi legionari, cum mi-aţi spus voi. Biruinţa se apropie!... Veţi fi puşi la mari încercări până atunci. Ca să le treci cu uşurinţă, roagă-te lui Dumnezeu. Este singurul izvor dătător de putere... Să trăieşti, camarade, Domnul să-ţi ajute în ceasurile grele!

Când vorbea, privirea mi-o plimbam când pe faţa lui luminată, când pe rana dosului palmei stângi, născută c-o zi înainte în argumentarea convingerilor sale faţă de Totu. Din cuvintele rostite reieşea marea grijă ce-mi poartă, nepăsându-i de ceea ce-1 aştepta. Aşa-i era alcătuită structura sufletului: spre un altruism, în toate manifestările vieţii. Chiar cu jandarmii, care mereu aveau ieşiri brutale, el se purta fin, încât până la urmă i-a topit cu puterea mare de dragoste şi de generozitate. În anii lungi de închisoare îşi câştigase o vastă cultură. Nimeni din grup nu-l eclipsa. Scrisese volume întregi, tratând probleme din domeniul moralei, referindu-se la cauzele intrării sale în puşcărie.

Atanasiu. Peste îmbărbătările lăsate de Caranica, Atanasiu îmi aduce starea de veselie în care se afla. Ca întotdeauna, zeflemisind orice, intră grăbit în celulă, având la vestonul vărgat, deasupra inimii, o batistă, prinsă în buzunăraşul improvizat nu de mult. Râzând, îşi trece mâna dreaptă peste batista mult ieşită afară şi-mi spune:

– A venit şi timpul ca să facem nunta! Tu mai rămâi... Amână-ţi nunta! Ce crezi, îmi stă bine? Vesteşte părinţilor mei cât de frumos am plecat!

Mi-a strâns frăţeşte mâna, m-a salutat legionăreşte şi s-a dus cu graba cu care venise, acest suflet vesel şi deschis, născut pe malul Oltului.

Începe apoi să cânte - trecând spre celula lui Livezeanu - din Sfântă Tinereţe Legionara, strofa:„Moartea, numai moartea legionară

Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi!

Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară, Înfrângem codri şi supunem munţi...”Sub influenţa cântecului auzit, mi-au zburat şi mie gândurile spre casa bătrânului învăţător Atanasiu din Judeţul Olt, unde văzusem zbuciumul mamei sale, care-şi frângea inima de dorul singurului copil dăruit de Dumnezeu.

Lui Ştefan Curcă îi dădusem bocancii mei, când am aflat de lista celor care pleacă. Avea doar nişte sandale uşoare. Auzind despre moarte, a venit să-mi înapoieze bocancii. Nu i-am primit.

– Bine! Trebuie să meargă „frontul” uniform echipat şi la moarte, spune el. Un camarad din cuibul „Trăiască Moartea!” te salută cu:„Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”Iosif Bozântan îmi acorda multă atenţie camaraderească, de când ne-am cunoscut, în 1934. Spunea adeseori: Suntem legionari ardeleni şi avem aceeaşi religiune greco-catolică! De câte ori avea prilejul, mă ispitea până peste răbdări despre luptele legionare avute după arestarea sa. Nu era exclusivist în păreri. Cu sufletul său mare, însă, acorda uşor oamenilor bună credinţă. Interpreta fenomenul legionar, ţinând seama şi de evenimentele politice ale zilei.

– Înaintea tuturor este Ţara! repeta el mereu în discuţiile avute. Când a intrat în celulă, părea bine dispus. În fond, o preocupare internă i se exterioriza prin trăsăturile feţei. După ce lasă tuturor camarazilor liberi salutul său, mult transfigurat, încheie:

– Fiţi tari şi credincioşi Legiunii! Ţara se află în mare pericol. Nu lăsaţi Ardealul în robia Ungurilor!... Simt cum această problemă va avea o dezlegare tragică. Depuneţi toate sforţările, de va fi aşa, ca să-l aduceţi, voi, legionarii, Ardealul înapoi!... Parcă văd umbra mamei alungată de la mormântul meu. Nu lăsaţi în sufletul ei această durere... Ea este bătrână, dă-i mângâierea necesară. Explică-i rostul jertfei mele, pentru binele Patriei!... Îţi las chipul Sfântului Anton, făcătorul de minuni! Roagă-te lui!

Mă salută şi pleacă. După ce iese din celulă, revine la vizetă şi-şi mai exprimă o dată arzătoarea dorinţă:

– Luptaţi din toate puterile, să nu cadă Ardealul în mâinile Ungurilor. Cu această preocupare a plecat un suflet bihorean la moarte.

Păstrez şi astăzi iconiţa Sfântului Anton. De câte ori mă uit la ea, am înfăţişarea lui Bozântan prezentă; dorinţa lui îmi bate la inimă: „Nu lăsaţi Ardealul”!...Ion Caratănase. Am primit apoi vizita lui Ion Caratănase, omul pe care l-am cunoscut mai bine în Mişcare. De la cărămidăria din Giuleşti, i-am luat purtarea ca exemplu. De aici şi până la intrarea lui în puşcărie, n-am lipsit de la bătăliile pe care le-a condus. Prin toate trăsăturile fiinţei sale era un model de comandant legionar. Modest, harnic, corect, calm, viteaz şi înţelept, era dotat cu cel mai pronunţat simţ al măsurii. Vorbea puţin şi întotdeauna arăta problemele în esenţa lor. Nepripit în momentele critice, după o matură chibzuinţă, găsea soluţiile de minune. Bun camarad; nu l-am auzit în viaţa mea bârfind. În măsura posibilităţilor mele de apreciere, pot spune: „Nea Gogu” era un tot armonic, păstrând nota cumpătată în orice societate se afla. Când a intrat în celulă, parcă mi-au zburat toate grijile. Cu calmul său recunoscut, îmi spune:

– Să-mi iau şi de la tine adio! Cum te simţi? Şi-şi duce mâna dreaptă după gâtul meu, ca un părinte.

Într-adevăr, Caratănase a fost educatorul meu legionar. Gândind adânc, la cele ce urmează, continuă:

– Greu este că merge şi Căpitanul cu noi! Păcat! El trebuia să trăiască! Vor fi frământări mari pe afară!... În Mişcare, tot aşa, în care te sfătuiesc să nu te prea amesteci. Să-ţi vezi de drumul tău, drept, cum ai învăţat şi lasă, se vor limpezi apele!... Mama este destul de tare! Totuşi, încurajaţi-o ca pe orice mamă! Transmite constănţenilor că vreau să fie tari. Ştiu că sunt aproape toţi pe afară. Să nu se lase prinşi, ca să-şi poată face datoria. Am încredere în ei. Sunt „leii” necesari momentului! Vor face ispravă bună! Ai nevoie de ceva lucruri?, îmi pune întrebarea.

Îi răspund că nu.

– Fratele meu, Vasilică, să poarte şi pe viitor grija familiei. Sora mea, Lenuţa, să-şi termine cu bine şcoala!... Să nu uiţi nimic din ce ţi-am spus, au fost ultimele lui cuvinte, după care mă îmbrăţişează şi pleacă.

Şi-a luat drumul în jos, tăcut, spre celelalte celule.

Radu VIad. După aerul de îngrijorare lăsat de Caratănase, trece pe la mine Radu Vlad, un fiu al Buzăului, dotat c-o sănătate excepţională. El se numără printre puţinii care nu vedea schimbarea climatului „josnic” şi „imoral” din jurul regelui Carol II prin tărăgăneli sau târguieli slugarnice. În locul tatonărilor prudente pentru combaterea microbului periculos din Palat, susţinea nota tare. De aceea era cel mai entuziasmat de cele ce comiteau camarazii pe afară.

În celulă a stat puţin şi mi-a vorbit scurt şi hotărât:

– Noi murim! Vă rămâne marea datorie: să ne răzbunaţi! Fiţi necruţători cu „bestiile” şi „camarila”, care terfelesc onoarea Ţării. Terminaţi cu ei! Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Mi-a dat mâna şi s-a dus rece. Între Decemviri, dacă nu mă înşel, era cel mai tânăr. Intrase în Mişcare prin anul 1935.Ion State Grigore. Era muncitor, născut în Vălenii de Munte, jud. Prahova. Ne-am cunoscut la Giuleşti în 1934, apoi, vara întreagă din acel an frământam amândoi pământul pentru cărămidărie... Mai târziu, în vara lui 1935, arestaţi împreună de la cărămidarie - în comuna Regele Ferdinand, jud. Râmnicu Sărat, faceam cărămidărie pentru o biserică - suntem purtaţi trei săptămâni din post în post, pe jos, legaţi în lanţuri de mâini şi de picioare... Din aceste toate încercări comune, pătrunde profund sfânta camaraderie în sufletele noastre... Acum, în seara asta, intră luminat de mulţumire în celulă, că poate să-şi destăinuiască sufletul...

– În fine, pentru ultima oară ne vedem pe pământ, măi Ţelinarule!

Îmi spunea aşa, imitând pe Dinu, copilul său.

– Te-ai ţinut mereu pe urma mea, din Giuleşti, pe la Jilava, de aici, la Râmnicu Sărat, Buzău, Ploieşti, Carmen Sylva, ca să ne vedem, după atâţia ani, tot la Râmnicu Sărat. Acum ne despărţim. Dacă în iulie 1938 nu erai în manevra de la Lipova, mergeam astă seară amândoi. Caratănase s-a trudit să te aducă, dar n-a reuşit la timp. De altfel este şi mai bine ca tu să trăieşti. Cine ştie, însă, până la urmă, cum sfârşeşti şi tu... Totuşi, te rog un lucru: să-i spui lui Anton că numele cuibului „Iancu Jianu” să rămână aşa cum l-am numit eu! Ce rătăcire l-a făcut să-i schimbe numele... în Ion State Grigore! Ce sunt eu? Ce am jertfit pentru ţară, ca să-mi poarte un cuib numele?... Mai bine şi-ar vedea de datorie, ca să ajungă cuibul „Iancu Jianu” exemplu de credinţă şi disciplină în Corpul Muncitoresc Legionar... Mai emoţionat, îmi dă din suflet ultima lui taină:

– Pentru soţia mea, repet ce ţi-am spus şi altădată: i-am fost toată viaţa credincios! Să ştie şi ea asta, am conştiinţa împăcată. Avem un copil, pe Dinu; tu-1 ştii! Creşte-1 aşa cum am vrut eu... Să-i dai viaţa legionară!... Ştii tu, în casa mea, deasupra la icoană, am aşezat baioneta fratelui meu mai mare, căzut pe front ca voluntar. Ia-o şi-l învaţă cum s-o mânuiască! Strânge-i bine mâna pe ea, ca să crească numai în iubire de NEAM. Copilul meu să fie legionar! Atât te rog!

Îmi sărută obrajii şi fruntea, mă scutură bine de umeri şi dispăru îmbrăcat în hainele vărgate, având pe cap basca mică de ocnaş. Nu l-am mai văzut pe acest camarad şofer, ridicat ca o furtună din lumea prea dispreţuită a muncitorilor. Pornise de unul singur în 1934, iar după doi ani de muncă, aduse în Legiune sute de şoferi, transformându-i complectamente.

Pe cât de mişcaţi sau obsedaţi de o idee sau alta erau unii, pe atât de indiferent şi sustras de la toate mi s-a părut.

Ion Trandafir. Nu-1 interesa ce se petrece în jurul său.

A venit la vizetă, m-a salutat în mod obişnuit, legionăreşte, şi a plecat calm, parcă pentru o despărţire temporară. De altfel, prezenţa lui în închisoare nici nu se simţea. La discuţii nu-1 puteai antrena uşor, decât în chestiuni alese din domeniul ştiinţei pozitive sau tehnică. Când întâmplător îi revenea curtea vestică pentru plimbare, se urca pe „etuvă”, doar, doar vine un accelerat cu noul model de locomotivă „Malaxa”. Numai spre acest câmp dovedea interes şi pasiune.

Clipa părăsirii acestei vieţi a primit-o ca pe un fapt divers. Niciun semn de regret, nicio adiere de dor, de ură sau de răzbunare! Absolut indiferent.

Îndată după despărţirea lui Trandafir, aud glasul plutonierului Eftimiu care i-a chemat pe toţi la celule. Folosind puţinele clipe rămase libere, trec ultimii pe la mine: Pele şi Bogdan. Înainte de ora unsprezece, promiseseră că-mi vor face vizita mai târziu.

Între timp se naşte presimţirea morţii. Din acest moment au stat de vorbă numai cu Dl. Banea si cu Dl. Căpitan Şiancu; în special cu primul. Aşa se explică de ce, după anunţul plutonierului, abia reuşesc să-mi strângă mâna. În afară de salut, n-au lăsat niciun cuvânt prin mine.

N-a mai rămas nimeni liber. Toţi aşteptam intrarea şefului închisorii. Plutonierul a trecut pe sus şi mi-a închis celula cu lacătul.

Cam în jurul orei două, şeful închisorii, însoţit de căpitanul Roşianu şi un ofiţer necunoscut, au venit în sala mare. Căpitanul Iliescu comunică ordinul:

– Cei ce pleacă îşi vor lăsa bagajele în celulele respective. Nu se poate lua din îmbrăcămintea particulară nimic, afară de palton şi căciulă. Peste cinci minute, plecarea! Aşezaţi-vă lucrurile conform ordinului!

De jos, vocea lui Nichi se aude punând tăios întrebarea:

– Era vorba să ne luăm bagajele cu noi?

– Mâine seară veţi avea bagajele în Jilava!

– Precis? întrebă Nichi neîncrezător.

– Ce Dumnezeu, aveţi toată încrederea, confirmă ofiţerul de jandarmi.

Cele cinci minute s-au scurs repede ca şi când n-ar fi fost... Acelaşi ofiţer anunţă ca cei strigaţi să vină la uşa de la intrarea principală, în ordinea chemării:

– Nicolae Constantinescu!

– Prezent!

– Iancu Caranica!

– Prezent!

– Dumitru Belimace!

– Prezent!

– Caratănase Ion!

– Prezent!

– Bozântan Iosif!

– Prezent!

– Ştefan Curcă!

– Prezent!

– Ion Atanasiu!

– Prezent!

– Pele Ion!

– Prezent!

– Bogdan!

– Prezent!

– Ion State Grigore!

– Prezent!

– Trandafir Ion!

– Prezent!

S-a făcut linişte! Emoţiile îmi clătinau corpul, de nu-mi aflam locul... Auzisem totul, fără să văd nimic...După ce s-a făcut apelul, o voce nemaiauzită până acum le-a ordonat:

– Ieşiţi afară!

Trec, apoi, repede, la fereastra mea, ca să-i mai văd o dată în curtea mică din faţă...Când au ajuns toţi în coridorul mic, din faţa cancelariei, plutonierii ascunşi în fundul gangului dinspre celula CĂPITANULUI i-au încadrat cu mai multe cordoane. Vedeam bine mutrele acestor monştri cum stăteau fără nicio vorbă cu pistoalele automate aşezate cu cureaua pe mână!... Unul dintre ei, cu braţul încărcat de frânghii albe, trece în primul rând al coridonului, în partea stângă. Frânghiile erau lungi cam de doi metri şi de grosimea celor obişnuite pentru uscatul rufelor.

Între camarazi observ o mică nelinişte. Dintr-o dată se despart cordoanele în două. Bozântan trece repede printre ei, fuge până înlăuntrul închisorii şi strigă cât poate:

– Domnule Inginer, aşa este, pleacă şi Căpitanul! L-am văzut, stă singur!

N-a putut termina toată fraza, căci doi plutonieri, îmbrâncindu-1 pe uşă afară, au umplut sala cu înjurături de toate cele sfinte....Înainte de plecarea lor, Clime vrea să ia contact cu Căpitanul. N-a reuşit! Atunci s-a înţeles cu Bozântan, ca să-şi facă uitat paltonul. Nici această încercare n-a izbutit.

Intrat Bozântan iarăşi în grup, cordoanele din spate şi-au luat forma iniţială.

Mai departe, observasem toate mişcările prin fereastră; vorbe, însă, n-am putut prinde cu urechea niciuna. Cu uşurinţă putui să urmăresc cum din grupul camarazilor, unul câte unul era dus.

Primul a fost luat Nichi. În urma lui plecară doi gradaţi din cordon, după ce primeau câte două frânghii din legătura aflată în braţele subofiţerului. Nu s-au mai întors...

La un mic interval de timp îl iau pe Caranica, apoi pe Doru... şi aşa, fiecare camarad părăseşte grupul, urmărit fiind de subofiţerii respectivi, care se aprovizionau mai întâi cu frânghiile prevăzute.

Mă uitam la ceas şi număram minutele. Până la trei fără un sfert a durat rărirea şirurilor din cordon. Atunci a fost legat cu frânghii Trandafir, ultimul din FRONTUL DE ONOARE AL CĂPITANULUI...De vorbit nu vorbea nimeni în sală. Din când în când, numai Dl. Clime repeta întrebarea:

– N-au plecat încă, măi băieţi?

– Nu, Domnule Inginer! răspundeam sau eu, sau Livezeanu.

De la postul meu de observaţie nu mă mişcam însă. Fereastra mea avea cel mai deschis orizont. De aceea nu trebuia să-mi scape nimic.

Deodată bâzâitul motoarelor străpunge liniştea până la mine. Apoi, din ce în ce mai mare, acceleraţia creşte, se aude mai bine spre colţul corpului de gardă. Mi-am îndreptat privirea spre porţiunea străzii, în direcţia oraşului, ca să cuprind sub ochi şi faza finală. Apare prima dubă. Arată greu împovărată, de se legăna în hopurile mari, pline cu apă de ploaie. La cel mult 30 de metri apare a doua. Se clătina şi ea pe strada hopuroasă, împroşcând apa murdară peste sârma ghimpată... Mai la urmă o maşină mică de lungime se ţinea de ele, dar nu le-am mai văzut... dispărură prin neîntrerupta ploaie... Strada a rămas din nou pustie. Populaţia oraşului dormea nestingherită, în toiul nopţii, iar înrăiţii câini ai curţilor vecine şi-au amuţit lătratul enervant de altădată... Radierea reflectoarelor aprinse în curte şi pe ziduri se osteneau cu alungarea întunericului greu, îmbibat cu duhul necurat al urzitoarelor, protejate de orele mici în care se mişcau strigoii.

Noapte, frig, ploaie şi un vânt subţire de la Nord au împrietenit plecarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor spre drumul fără de întoarcere... Dar din vârfurile celor cinci turle zbierau feciorii de români din adâncul piepturilor, mai aprins ca orişicând:

– Postul... numărul unu... Biiineee!

– Postul numărul doi... Biiineeee!...........................................................................

– Postul... numărul cinci... şi mai... Biiineeee!!!

Mă dau jos de la fereastră şi trecând la uşă, anunţ tuturor:

– Au plecat cu două dube pe drumul către oraş!

– Bine, DUMNEZEU să le ajute! răspunde Domnul Comandant al Bunei Vestiri, Gheorghe Clime!

LAURIAN ŢÂLNARU 

divider



Evoluţia politică şi morală a lui Nicolae Iorga, în memoriile lui Vladimir Dumitrescu

Viaţa lui Nicolae Iorga, ilustru savant, dar detestabil om politic, rămâne în mare parte ascunsă pentru imensa majoritate a opiniei publice româneşti, ceea ce ni se livrează de peste 7 decenii fiind o imagine propagandistică, lansată şi alimentată de toate regimurile care s-au succedat - carlişti, antonescieni, comunişti, neo- comunişti şi gardieni ai corectitudinii politice, toţi întrecându -se în tămâierea „idolului” Iorga pentru simplul motiv că moartea acestuia le-a aranjat foarte bine calculele politice sau jocul de imagine, eticheta „pro -Iorga” fiind un certificat infailibil de „bună purtare”. Documentele epocii şi memoriile contemporanilor arată însă, pe lângă lumini, şi multe umbre în controversata viaţă publică a savantului.

Unul dintre marii oameni de ştiinţă români ai secolului XX, arheologul Vladimir Dumitrescu, valoros ucenic şi continuator al lui Vasile Pârvan, surprinde în lucrarea sa „Mărturisirile unui criminal politic” mai multe aspecte relevante ale personalităţii lui Nicolae Iorga, cu admiraţia şi decepţiile pe care le-a provocat.

„Cristalizarea gândurilor mele politice şi a credinţei mele naţionaliste s-a făcut în jurul personalităţii lui Nicolae Iorga. Atunci când acest mare om cu defecte de copil răsfăţat, a fost hulit de aproape toată lumea, ironizat zilnic de „Adivorul”, atacat şi chiar ameninţat cu moartea, ca naţionalist român, am fost alături de el şi de lupta lui. Când însă s-a abătut din calea pe care el însuşi s-a străduit decenii întregi să o arate celorlalţi, de ce suntem învinovăţiţi noi, aceia care am crezut mai departe în esenţa învăţăturii lui, părăsită de el, spre bucuria aceluiaşi „Adivor”? Înţelepciunea poporului spune că nu trebuie să faci ceea ce face preotul, ci ceea ce spune el. Iar Nicolae Iorga a fost preotul unei credinţe pe care a trădat-o, atunci când, ademenit de pofta măririlor sau îmboldit de invidia urâcioasă, a blestemat ceea ce a predicat înainte.” (pag.30 )

„În aceste împrejurări (1922) cade ca un trăsnet articolul lui Iorga contra mişcărilor studenţeşti şi pentru evrei, care deveniseră ca prin minune „evrei” în loc de „jidovi”... Schimbarea aceasta de atitudine, negarea unei doctrine susţinute cu atâtea argumente ani de zile, a fost atât de uluitoare... încât nu e de mirare că un număr destul de mare de studenţi (mai puţin respectuoşi faţă de trecutul lui Nicolae Iorga) l-au huiduit la ieşirea de la o conferinţă ţinută la Ateneu.” (pag.53)„Renegarea neaşteptată a credinţelor naţionaliste de către Iorga m-a zguduit sufleteşte... Cine ar fi putut crede că tocmai acela care ani de-a rândul arătase primejdia evreiască s-a „convins” cu adevărat că ea n-ar exista tocmai atunci când luase proporţii ameninţătoare? Iorga se plictisise însă cu opoziţia şi credea în chip naiv că asigurându-şi simpatia presei evreieşti şi a cercurilor internaţionale, va ajunge la guvern... Va avea de aşteptat însă 10 ani...” (pag.54)

„În decembrie 1928 mi-am trecut examenul de doctorat... preşedintele comisiei era chiar Iorga, fiind decanul facultăţii..., dar a venit mai mult în silă, deoarece de câţiva ani cei mai mulţi dintre arheologii români erau pentru el cam „ciumaţi”, în calitatea lor de foşti elevi ai lui Pârvan cu care Iorga se certase mai demult, neputându-i ierta nici după moarte prestigiul şi autoritatea câştigate la Academie şi la Universitate...” (pag. 72)

„În primăvara anului 1931, când Iorga a fost numit prim-ministru, indignat de criticile pătimaşe ale presei evreieşti la adresa lui, m-am gândit o clipă să mă înscriu în partidul lui Iorga. Am renunţat însă şi m-am mulţumit să-i trimit, împreună cu Vasile Christescu, o scrisoare de felicitare. E adevărat însă că guvernarea a fost sub orice critică.” (pag. 75)

„În martie sau aprilie 1936, prietenii lui Giurescu au organizat un banchet la Athenee Palace... la care am participat şi eu cu Vasile Christescu, împreună cu aproape 100 de intelectuali în frunte cu socrul lui Giurescu, Simion Mehedinţi şi cu George Brătianu. Îndată după aceea Iorga a dezlănţuit un atac furios în „Neamul românesc” împotriva tuturor, socotindu-i duşmani personali pe toţi cei ce participaseră la sărbătorirea lui Giurescu, cu care era de mulţi ani într-o neînduplecată polemică.” (pag.112)

„Nicolae Iorga a jucat şi de data aceasta (1938) un rol sinistru, nu numai prin tot ceea ce a scris şi spus în această perioadă, dar şi prin darea în judecată a Căpitanului pentru o scrisoare deschisă, prilejuind astfel întemniţarea lui la Jilava, în aşteptarea celuilalt proces...” (pag. 148)

„Cioclul cu barbă căruntă şi cu rânjet de şacal, fostul naţionalist N. Iorga putea respira uşurat şi mulţumit. Carol şi cu Armand Calinescu îi ascultaseră povaţa şi ţintiseră în conducătorul Legiunii cu singura deosebire că în loc să-l împuşte în frunte, au ţintit laş cum le era firea în ceafa unor oameni legaţi cu mâinile la spate ...” (pag. 155)

„Între timp, chiar la câteva zile după asasinarea Căpitanului, socotindu-se terenul pregătit, fusese decretată înfiinţarea caraghiosului „Front al Renaşterii”, ridicolă parodie de uniforme şi grade, fără niciun conţinut sufletesc. Iar Nicolae Iorga, cel care protestase de atâtea ori împotriva uniformelor şi a „militarizării”, a îmbrăcat uniforma lui Armand Călinescu, punându-şi pe cap şapca aceea caraghioasă...” (pag.158)

Analiza de faţă nu pretinde sa ofere concluzii categorice. Credem însă că în numele adevărului şi al unei juste ierarhii de valori, noile generaţii de români au dreptul la mai mult decât mituri cosmetizate. Vom continua să aruncăm lumină în cazul figurii lui Nicolae Iorga, pe baza informaţiilor riguroase disponibile şi a mărturiilor din epocă.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (31)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Am expus deci Generalului, între Viena şi Berlin, îngrijorările mele şi i-am propus să sugerăm cu o măsurată fermitate, adăugirea, înainte de adeziunea noastră, a unui protocol adiţional, secret sau deschis, care ar fi remediat lipsa pe care o semnalasem, implicând în mod simetric obligaţiile Japoniei în cazul unui război germano-sovietic. Generalul nu m-a ascultat… (pag. 195)Momentul politic descris de Sturdza, vizita delegaţiei române la Berlin, în noiembrie 1940, pentru semnarea Pactului Tripartit, are o importanţă majoră pe două planuri. Primul, cel vizibil, marchează politica mondială - Germania, la apogeul puterii sale, semnează un acord cu principalii aliaţi, un acord care ar fi trebui să clarifice raporturile de forţe şi să sporească eficienţa Axei în cazul continuării conflictului. Dar acordul este defectuos conceput… Germania îşi asumă angajamente clare faţă de Japonia, dar Japonia nu are obligaţii similare faţă de Germania… Sturdza nu înţelege cum guvernul german poate face o asemenea greşeală… aroganţa de a se simţi atotputernici îi face pe germani să fie de fapt foarte naivi şi vor plăti scump aceste greşeli… Sturdza îi cere lui Antonescu să intervină, dar acesta nu o face… ministrul de externe român nu semnează actul… încearcă să-i alerteze pe înalţii oficiali germani dar aceştia îl evită… S- a ratat o mare şansă de a doborî Uniunea Sovietică şi comunismul… Germania şi aliaţii săi europeni vor ataca U.R.S.S. în iunie 1941, dar Japonia nu li se va alătura, numeroasele trupe sovietice din Siberia vor putea fi aduse să apere Moscova…Al doilea plan, mai puţin vizibil, este cel al luptei interne din România. Antonescu este mai puţin interesat de Pactul pe care îl semnează şi profită de vizita la Berlin pentru a-i convinge pe germani că legionarii trebuie înlăturaţi de la guvernare şi că el, singurul care serveşte loial interesele Reichului, trebuie să aibă întreaga putere. Hitler şi Ribbentropp par a fi de acord, viziunea lor geopolitică mioapă nu doreşte aliaţi demni, ci slugi obediente, dar evoluţia evenimentelor îl va obliga pe Antonescu să mai aştepte două luni…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La División Azul (19) „Punga de pe Voljov” III „Batalionul Román” (2)

La 13 ianuarie 1942, mareşalul Meretskov atacă cu Armata 52 (Yakovlev), Armata 59 (Galanin) şi A Doua Armată de Şoc (Klykov), trecând Voljovul îngheţat şi pătrunzând spre Finev Lug, Miasnoi Bor şi Ljubino Pole. Valul vestic al contraofensivei ruseşti spulbera cel de-al III lea B-on al Reg. German 424, sub comanda colonelului Hoppe*, care acoperea linia din zona Gorka şi Udarnik. În aceeaşi zi de 13, Teremets cădea şi erau chemaţi spaniolii. Colonelul Rodrigo, noul comandant al 269, ordonă lui Román să li se alăture de îndată germanilor în Podberesja, deoarece Hoppe plănuia să atace în cursul dimineţii pentru a recupera Teremetsul aflat la 5 km distanţă. La orele 6 dimineaţa II/269 a înaintat spre Teremets şi companiile 5ª şi 6ª s-au aruncat în luptă. Abia ajunşi la primele case spaniolii sunt prinşi descoperiţi de focul inamic, rusii contraatacând cu forţe covârşitoare. După o oră de luptă sângeroasă, Hoppe ordonă încetarea atacului, urmând a-l relua în ziua următoare cu întăriri.

În zorii zilei de 15, o forţă mixtă compusă din germani şi spanioli, precedată de cinci care Pz.

Kfw III, iniţiau atacul printr-un strat de zapadă ce ajungea pâna la centură. Teremets se transformă într-o tocătoare de carne, în care ruşii nu conteneau a arunca oameni pe durata intregii zile. Din nou, Hoppe s-a văzut nevoit să suspende atacul. Din cei două sute de oameni care porniseră la eliberarea Teremetsului, mai rămăseseră cincizeci.

Eşecul recuceririi Teremetsului dovedea că ruşii se menţineau foarte puternici în capul lor de pod. Făcuseră o breşă de şase kilometri între Diviziile 215 şi 126 care cedase şi activa în mici insuliţe defensive. Una dintre aceste insuliţe încercuite era cătunul Mal Samosche ocupat de o sută patruzeci de soldaţi germani. Când aceştia nu s-au mai putut menţine pe poziţie, s-a recurs din nou la II/269.La orele 6 ale dimineţii de 12 ianuarie, rămăşiţele batalionului II/269 (compania 9ª a căpitanului Izquierdo şi a 7ª, a locotenentului Ocaña Müller) şi Compania a 9ª, a Reg. 263 (căpitan Campano) pornesc din Ossija. La nouă şi jumătate, la -35 de grade, coloana spaniolă avansa anevoios prin bancurile de zăpadă. La unsprezece, spaniolii în uniforme albe de camuflaj dădeau peste o patrulă inamică care reuşea să scape, lăsând în urmă câţiva morţi. Marşul continuă printr-o pădure în care stratul de zăpadă era şi mai gros şi după respingerea a altor două patrule ruseşti, la trei după amiaza, se găseau la un kilometru de Mal Samoschje. Le-au luat alte trei ore să-şi croiască drum prin zăpadă şi în contra unei puternice rezistenţe ruseşti. Era deja prea întuneric şi artileria sovietică bombarda zona. Epuizata infanterie spaniolă avea să pătrundă în Mal Samosche abia după miezul nopţii.

Evacuarea a început imediat. Două companii deschideau pasul, în timp ce restul îi cărau pe supravieţuitorii germani. Drumul de întoarcere s-a făcut extrem de anevoios, la dificultătile de până atunci sumându-se transportul răniţilor şi atacurile pe flancuri ale patrulelor ruseşti: «La orele cinci (ziua de 13) are loc un uşor schimb de focuri cu inamicul, care profitând de întuneric fuge. Continuăm cu greu şi la

6. 30 o patrulă compusă de vreo o sută de oameni încearcă să ne taie pasul, iniţiindu-se un schimb de focuri care va dura o oră şi treizeci de minute până când inamicul este obligat să se retragă, lăsând în mâinile noastre doi prizonieri şi mai mulţi morţi. Se reiniţiază marşul şi la orele nouă suntem atacaţi de o nouă patrulă care cu arme automate ne obligă la o altă luptă de o oră şi jumătate, după care se retrage».* În sfârşit, după un marş de treizeci şi şase de ore, coloana a ajuns la Bol Samoschje. Pierderile au fost foarte reduse: doi morţi şi patru răniţi. Ziua următoare, Muñoz Grandes a acordat Batalionului II/269 Medalia Militar Colectivă şi l-a propus pe Román la avansare în grad pentru merite de război.

Însă momentul de respiro dură puţin. Pe data de 14, la orele 3 după-masa, regimentele ruseşti 1000 şi 1002, sprijiniţi puternic de artilerie, atacau Bol Samoschje. Spanioli şi germani reuşeau să respingă valurile sovietice. Pe durata întregii după-amiezi a zilei de 14 şi până la orele cinci ale dimineţii de 15, au fost respinse succesive atacuri în masă ale inamicului, care nu s-a arătat preocupat de pierderi. La ivirea zorilor, o patrulă realiza o recunoştere a sectorului spaniol: era plin de cadavre ruseşti peste tot. S-au numărat peste trei sute de inamici morţi.*În Ordinul general de zi al Diviziei, din 18 februarie, se publica scrisoarea Generalului comandant al Diviziei 126 adresată generalului Muñoz Grandes, în care se spunea: „Stimatul meu General, în data de 10 a acestei luni aţi avut amabilitatea de a-mi pune la dispoziţie un batalion al Diviziei voastre. Consider ca o datorie de onoare să vă exprim mulţumirile mele pentru un astfel de sprijin plin de camaraderie. Batalionul «Román» a eliberat garnizoana asediată în Mal Samoschje după un marş şi lupte purtate pe durata a treizeci şi şase de ore şi, în ciuda faptului că a întâlnit obstacole aproape de netrecut, din pricina stratului imens de zăpadă, a reuşit să evacueze răniţii din acea localitate. Ca şi cum cele descrise n-ar fi fost de-ajuns, Batalionul a rămas pe poziţii (în ciuda eforturilor anterioare), respingând total inamicul care atacase puternic.

Toate aceste misiuni au fost îndeplinite cu un generos sacrificiu şi o tradiţională bravură spaniolă.

Sper din toată inima ca Batalionul să fie satisfăcut de încadrarea în Divizia mea şi ca această luptă în comun să consolideze camaraderia care există deja între ambele Divizii.

Cu toată mulţumirea şi cu toate urările de bine pentru dumneavoastră personal şi pentru întreaga voastră Divizie, la dispoziţia Domniei voastre, cu respect. LAUX”*.

Cu data de 16 martie 1942, generalul Muñoz Grandes adresa maiorului Román o scrisoare manuscris în care spunea următoarele: «Comandantului eroicului Batalion II/269. Dragă Román: mi-au acordat Crucea de Cavaler al Crucii de Fier şi mi-a fost decernată în mod precis pentru bravura de care voi aţi dat dovadă în luptă.

Toată Divizia se poate mândri de această recompensă pe care o port în numele ei, a bravilor noştri soldaţi, dar mai ales ales ai tăi, ai acestui viteaz Batalion datorită căruia numele Spaniei străluceşte la mare înălţime. Ca dovadă clară şi categorică că astfel o recunosc, că tu şi ai tăi sunteţi cei ce obţineţi atât de glorioşii lauri pentru Patria noastră, îţi trimit această scrisoare, pe care doresc ca toţi soldaţii tăi s-o cunoască şi în care doresc să se reflecte gratitudinea pe care Patria v-o datorează.

Suferiţi mult, o ştiu, însă mult mai mult suferă Spania; nu deznădăjduiţi, victoria este aproape şi tu cu ai tăi sunteţi principalii săi artizani. O îmbrăţişare. Muñoz Grandes.

Astăzi, în prezenţa coloneilor Diviziei, care te îndrăgesc şi te admiră la fel de mult ca mine, ordon să-ţi fie deschis dosar pentru avansarea pe care cu justeţe ai dobândit-o»*.

Note: Harry Hoppe, cunoscut ca Eroul Schlüsselburgului, comandantul Regimentului 424 al Diviziei 126, decorat cu Crucea de Cavaler al Crucii de Fier pentru cucerirea fortăreţei Schlüsselburg, cu care se încheia cercul în jurul Leningradului la 8 septembrie 1941.Jurnal de Operaţiuni B-on. II/269 13 februarie 1942Jurnal de Operaţiuni B-on. II/269 14-15 februarie 1942; Kleinfeld and Tambs : Op. Cit., p. 257Jurnal de Operaţiuni B-on. II/269 18 februarie 1942Jurnal de Operaţiuni B-on. II/269 1 april 1942

Călin Gabor 

divider



Flori de aur din Maramureş (66)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)

„Din cauza atâtor lipsuri şi restricţii, un val de nemulţumire, de revoltă tăcută cuprindea ţara, dar nimeni nu îndrăznea să comenteze cu voce tare, din cauza fricii. Era o groază endemică. Spectrul Securităţii - deşi nu mai era atât de vizibilă (oare de ce?) - îi închista pe oameni. Munca de partid mergea însă înainte. Cele două ore de program la televizor pe zi erau înţesate de „marile realizări” şi de „genialii noştri conducători”. Pe lângă toate acestea, mai exista şi un festival numit „Cântarea României”, de care li se făcuse lehamite până şi celor de la partid. Era un paradox cu totul şi cu totul patologic, cu care oamenii, cu toată revolta lor, se obişnuiseră. Se obişnuiseră să tacă, ba mai mult, să ovaţioneze.

Unii însă, nemaiputând răbda, îşi riscau viaţa fugind în Occident. Dar mulţi dintre ei nu reuşeau - frontierele erau foarte bine păzite. Dacă nu erau ucişi direct, umpleau închisorile - erau aşa-zişii „frontierişti”. Evreii şi de data aceasta aveau un statut aparte. Nemaifiind majoritari în conducerea Partidului Comunist, începuseră să plece spre ţări mai calde. Plecarea lor era o afacere şi pentru stat. Pentru plecarea fiecărui evreu, Israelul plătea o sumă considerabilă în dolari. Cu germanii se petrecea ceva asemănător. Numai pentru noi nu plătea nimeni nimic. Dimpotrivă.

De ce mai răbdăm? De ce nu ne revoltăm? - se întreba Occidentul. De ce suportam atât de docili? Poate ne convine! Pe cât era de admirat şi invidiat acest Occident, pe atât era de perfid. La unguri a fost o revoluţie. La cehi o „Primăvară de la Praga”, la polonezi un Lech Walesa ştia să se afirme pe toate meridianele. Numai românii tac, deci le convine! Aceştia erau marii politicieni din Occident, care mai întâi ne-au vândut ruşilor, şi acum nici nu se sinchiseau de noi, ba, mai mult, ne şi criticau. Uitaseră că la noi a fost opusă cea mai îndârjită rezistenţă împotriva comunismului, soldată cu atâtea jertfe, că munţii noştri au fost focare de luptă şi rezistenţă. La noi, prigoana a fost cea mai turbată, din toată această parte a lumii.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Liceenii pe Canal Brigada K4 Convoi

Ploaia se cernea agasantă în toamna aceea a anului 1952, peste convoiul ce însuma câteva mii de oameni, încărcat fiecare cu ce avea, sărăcie lucie strânsă în bagaje. Legate de fiecare cum s-a priceput şi purtate pe umeri sau cărate în sarsanale mizere. Nimeni nu renunţă la nimic, fiecare petic este păstrat cu avariţie, în ideea că, cine ştie, poate cândva…Încolonaţi pe cinci, după o porţiune de drum, convoiul se deşiră, ordinea iniţială se destramă, ochii privesc înceţoşaţi spre Coasta Galeş, care se vede undeva sus şi departe, foarte departe acum, când trebuie să parcurgi distanţa încărcat cu tot calabalâcul, care devine din ce în ce mai greu, crescând în kilograme, de parcă sugea toată ploaia ce se cernea încăpăţânată peste convoiul trist.

S-a atras atenţia, înainte de a se fi dat semnalul plecării, că ceea ce se aruncă e bun aruncat. Astfel, grija fiecăruia pentru avutul personal se amplifică, fiecare chinuindu-se să nu piardă nimic. Ştim din experienţă că e foarte greu să refaci pierderile.

Convoiul înaintează poticnit, gâfâit, omidă imensă de zdrenţăroşi, murdari de noroiul ce se înstăpânise peste tot. Încă înainte de a coti de pe drumul principal, cât de cât pietruit, pe direcţia piezişă şi în pantă aparent domoală spre Coasta Galeş, au început să fie lepădate din bagaje. Unii nu mai rezistau şi aruncau părţi din ceea ce aveau, la marginea drumului. Soldaţii din gardă strigau mereu să ţinem aproape, deziderat aproape imposibil de realizat. Omida se tot întindea, obligând la popasuri, nu pentru a ne oferi un strop de odihnă, ci pentru a se strânge omida uriaşă a coloanei destrămate.

Noi, cei de la K-4, ne ţineam instinctiv cât mai grupaţi, căci nu mai aveam şefi. Pe Ciobanu l-am pierdut fără regrete şi l-am uitat instantaneu. Mi l-am reamintit acum, scormonind prin aducerile aminte ale întâmplărilor de atunci. Şi vă rog să mă credeţi că mi-a fost o silă imensă să-l pomenesc pe el şi alţii asemenea lui, dar este inevitabil. Trebuie să se ştie că în mod direct şi nemijlocit, deţinuţii ticăloşi sau ticăloşiţi, au făcut cel mai mult din răul generalizat,f ăcându-se uneltele acestuia. La fel şi Oprea, a dispărut şi nici măcar nu au fost pomeniţi între noi, nici măcar pentru a-i stigmatiza pentru răutatea din ei şi teroarea la care ne-au supus, fără a fi obligaţi, ei, deţinuţi politici ca şi noi. Nu administraţia a făcut din Brigada K-4 brigadă disciplinară, ci el, Ciobanu Paul, escrocul de la Târgşor.

Din ce în ce mai multe sarsanale cu boarfe rămâneau pe marginea traseului, marcând drumul robilor. Din când în când se mai auzea strigătul câte unui gradat zelos: Ţine aproape! Inutil. Din ce în ce mai inutil. Cum spuneam noi, cei din K-4, acum fosta K-4, ne ţineam cât puteam mai grupaţi. Perioada disciplinară ne făcuse şi mai solidari decât, oricum, eram şi înainte. Era victoria noastră pe care nimeni nu o clama. Dar era victorie şi eram conştienţi de asta. Nu e banalitate zicala care spune că unirea face puterea. Am învăţat asta pe pielea noastră. Care, în treacăt fie spus, nu mai era decât sacul care ţinea la un loc oasele descărnate, ca să nu se risipească. Vorbesc de piele.

Cam pe la jumătatea pantei am început să presupun că nu voi rezista efortului şi va trebui să sacrific din bagaj. Nu mă puteam decide la ce să renunţ. Privirea se înceţoşa din ce în ce, cufărul pe care-l căram pe cap şi raniţa, într-un echilibru problematic, tot mutându-l când pe stânga, când pe dreapta, mă apăsa, făcându-mi picioarele să se împleticească prin noroiul vâscos şi alunecos, deviind de la linia dreaptă pe care mi-o impusesem. Totuşi mă încăpăţânam să merg, până-n pânzele albe. (Doar în principiu, deoarece unicele pânze albe vizibile în zonă, erau cămăşile şi batistele lui Sile Trandafir). În cufăr aveam pantalonii din pănură de cioarec şi cojocelul. Cum trec iarna fără aceste extrem de valoroase articole de îmbrăcăminte? Aşa că, dă-i înainte băiete,.

cât te ţine cheresteaua!

Am parcurs un segment de drum cu ochii orbi, bâjbâind ca printr-o ceaţă deasă, cu certitudine pilotat cumva de cei de alături. Când am început să mă desmeticesc, venind exasperant de încet de undeva - nu ştiu de unde, parcă din neant -, zăceam pe bagajul căzut în noroi. Eram literalmente prăbuşit, năuc şi înţelegând cu încetinitorul pe ce lume mă aflu. Apoi, respiraţia s-a redresat, pulsul care o luase razna s-a temperat şi el, începând să mă împac cu corpul meu. Deci, cu mine însumi. Privind în jur spre a mă orienta în mediul inedit, ca orice puşcăriaş care se respectă.

Nu era cine ştie ce noutate, ambianţă de lagăr zis „colonie”, cu mici diferenţe nesemnificative la prima vedere. Ceea ce era afurisit de semnificativ consta în faptul că aici, spre deosebire de Poarta Albă, domina noroiul, atât pe nelipsitul platou, cât şi pe zisele „alei” dintre barăci. Mâzga lipicioasă era stăpână absolută. Deloc încurajator, dacă mai aveai puterea de a gândi la ce va urma. Gândeam. Deloc optimist. Viitorul a confirmat.

Pe poartă, se mai scurgeau gâfâind şi blestemând, resturi din coloană. Aceasta însemnând că nu am fost „plecat” prea mult. Cum am ajuns la destinaţie fără să abandonez, - cum eram tentat la modul presant -, înainte de a intra în ceaţă? Nu voi şti niciodată şi nu-i nicio pagubă. Important este că am rezistat şi mi-am salvat avutul.

După ce a intrat pe poartă şi ultimul sclav, au intrat pe aceeaşi cale, duduind vesele, şase sau şapte camioane basculante Skoda, cele mai mari în acea vreme pe măreţul şantier, din care s-au descărcat bagajele abandonate, adunate de pe marginea drumului. Păgubaşii fiind invitaţi cu rânjindă amabilitate să şi le recupereze. Ceea ce au făcut imediat şi nu am auzit să fi existat, fie şi o singură încurcătură. Doar noi, cei care am rezistat cu încăpăţânare sub povară, nu am rezistat să ne punem întrebări de genul: - Cine m-a pus? Nu puteam şi eu să?... Ei bine, nu puteam! Până la ultima picătură de energie, nu puteam! Dacă ştiam, am fi aruncat măcar parte din bagaje. Bănuitori fiind, cine ştie!?!… Oricum, nu mai contează.

Au purces noii stăpâni la organizarea pe brigăzi. Nu nutriserăm nici cea mai vagă iluzie că nu vom rămâne tot sub statutul de brigadă disciplinară. S-a întâmplat totuşi. Comandantul, Petrică sau Petric, era o figură singulară în lumea lui: cu grad de sublocotenent - foarte mic - şi o figură de bunicuţ cumsecade, cu vorba lină, aproape şoptită, mustăcioară căruntă, te puteai păcăli uşor cu privire la persoana lui. Unii, care-l ştiau de prin alte „colonii” ne-au atras atenţia asupra unui fapt aproape incredibil: bunicuţul acesta era o bestie sadică şi periculoasă. Părea incredibil, dar mai ştiam şi că orice e posibil. Chiar cu aceeaşi persoană. Mulţi şi-l aminteau pe comandantul Lazăr de la Gherla, dur şi nemilos, care, ajungând la Peninsula, era de nerecunoscut, inversul celui de la Gherla şi i se atribuia şi meritul mătrăşirii conducătorilot reeducării studenţeşti de la 13-14 şi expedierea lor în lanţuri, nu se ştia unde. Ca şi schimbarea radicală a tratamentului, îmbunătăţirea hranei şi o grămadă de alte mari merite. La fel Pavel de la Poarta Albă, despre care am aflat cu mirare că a devenit unul dintre cei mai duri temniceri-călăi. Exemplele ar putea continua. Aceştia se comportau după cum li se ordona. Aparenţele nu contau decât în sensul inducerii în eroare a turmei de deţinuţi. Chiar am crezut uneori în cumsecădenia unora şi poate chiar erau astfel în fondul lor, dar asta implica mari riscuri pentru cariera lor.

Cine risca, înafară de noi? Care nu aveam nimic de pierdut şi astfel eram, în fond, mai liberi decât ei.

Cine nu ştie şi nu înţelege că libertatea interioară este unica libertate, va bălmăji toată viaţa într-o presupusă libertate iluzorie. Nu mă hazardez să dezvolt demonstraţii teoretice pe tema aceasta. Dar pot recomanda spre lectură şi edificare pe cineva mult mai competent decât mine: Nicolae Steinhardt - „JURNALUL FERICIRII”.(va urma)

Ion Dunca 

divider



La mormântul unui erou

Încheiem anul aniversar dedicat memoriei marelui erou maramureşean Vasile Popşa cu o evocare a unuia dintre tinerii şi fascinanţii săi camarazi. Găvrilă Iusco - Sfâcă (născut la Ieud, în 1932) a fost unul dintre participanţii direcţi în lupta armată anticomunistă din Maramureş. Elev al liceului „Dragoş Vodă” din Sighet, conştiinţa sa creştină şi românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat pe linie legionară al lui Vasile Popşa, alături de care a luptat contra Securităţii până în mai 1949 când, în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popşa este ucis, iar Găvrilă Iusco şi ceilalţi partizani sunt arestaţi (cu excepţia lui Ion Popşa care reuşeşte să fugă, dar este arestat mai târziu). Eliberat după câţiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vişeu unde se va încadra în muncă, îşi va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veşnice, în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vişeu de Mijloc (parte componentă a oraşului Vişeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare şi am înălţat o rugăciune către Domnul pentru veşnică odihnă a sufletului său şi pentru luminarea conştiinţei poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureş, în relatarea lui Găvrilă Iusco - Sfâcă (care reflectă atât curajul, cât şi nobleţea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate şi consemnate de camaradul său Ioan Dunca din Vişeu de Sus.„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12-13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază, trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră, ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine Găvriluţ! Acum fugi repede, că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare, apoi m-am oprit şi am reluat focul, acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulţumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…”(Ioan Dunca, Amintiri din rezistenţa anticomunistă)

Gavrilă Iusco - Sfâcă - Prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor

Asasini, complici, vinovaţi

Aşa cum scriam şi în numărul trecut, în textul dedicat masacrului din 21/22 septembrie 1939, asasinarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu a fost dorită şi pregătită mulţi ani de criminalul Rege Carol al II-lea şi camarila sa, dar deşi poartă cea mai mare parte din vină, nu sunt singurii pătaţi de sângele Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. Acesta cade peste întreagă clasa politică, peste ierarhia bisericească, peste intelectuali etc. Mulţi din categoriile enumerate au participat activ la planul de asasinare, alţii pasiv, iar alţii laudativ...La cei cu rol pasiv, desigur, mari pretenţii nu avem. Ei sunt marea masă a celor care prin tăcere, indiferenţă, prudenţă excesivă îşi securizează propriile poziţii mai mult sau mai puţin modeste, propriile avantaje etc. Cât priveşte pe cei cu rol laudativ... aceştia sunt cei mai mizerabili dintre toţi, pentru că deşi nimeni nu le-a cerut-o, nimeni nu i-a constrâns, nu se aflau în pericol de a pierde ceva, au ridicat un cor de osanale Regelui, atacând pe cei omorâţi şi ridicând în slăvi asasinul lor. Să facem o scurtă şi sumară recapitulare a categoriilor de vinovaţi ce stau pe aceeaşi treaptă de ticăloşie cu Regele Carol al II-lea:„Camarila” nu este un cuvânt inventat de legionari, el desemnează grupul de curteni sau de favoriţi ai unui mornarh sau şef de stat care influenţează politica statului în interesul lor pesonal. În cazul nostru, această camarila era condusă de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu (amanta regelui şi mareşalul Palatului) având în componenţă mari industriaşi şi oameni de afaceri din ţară: Blank, Auschnitt, Malaxa etc, Mihail Morozov - şeful serviciilor secrete etc. Împreună cu Regele, ei au decis omorârea lui Corneliu Zelea Codreanu şi au sperat ca ea să ducă şi la dispariţia Mişcării Legionare.

Cel care a dat girul moral a fost Patriarhul Miron Cristea. Mare sprijinitor al Regelui Carol al II-lea, al dictaturii regale, al noii Constituţii carliste... nu are nicio reacţie de împotrivire şi nicio urmă de regret în urma asasinatului săvârşit de autorităţile statului pe care îl conducea din funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Voi reveni la această problemă şi în alt capitol al textului.

Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu sunt cei doi mari executanţi ai asasinatului, bucuroşi de a fi şi ei parte din rândurile camarilei. Alături de cei doi, întreaga jandarmerie şi poliţie se fac vinovate, nu pentru că au executat ordinul primit, ci pentru că unii dintre ei au făcut-o cu plăcere şi pentru că toţi au acceptat şi primit cu bună voie plata pentru crimă - plată în bani.

Partidele politice desigur nu mai existau în noiembrie 1938 (desfiinţate odată cu instaurarea dictaturii regale), dar liderii lor nu era străini de planul asasinatului care se tot discutase şi plămădise în Consiliul de Miniştri şi în Parlament ani de zile. Cu toţi sunt vinovaţi, cu toţii au complotat măcar într-un anumit moment pentru eliminarea lui Codreanu, cu toţii au acceptat marea crimă la momentul înfăptuirii (excepţie, din cate ştiu, face doar Iuliu Maniu): liberalii, marii asasini ai legionarilor - au dorit crima încă din prigoana Duca; ţărăniştii, primii care au dizolvat abuziv Garda de Fier şi din rândurile cărora a apărut Armand Călinescu; iorghistii, cuzistii, membrii partidului naţional-creştin... Toţi au bătut şi omorât legionari pe când se aflau la guvernare, toţi ştiau de planul asasinării Căpitanului, nimeni nu s-a opus.

Intelectualitatea română are o vină la fel de mare. În primul rând pentru că în perioada interbelică intelectualitatea (evident, cea nelegionară) se confundă în mare măsură cu clasa politică. Marele istoric Iorga se dovedeşte o calamitate politică şi o coadă de topor în mâna regelui; marele poet al „pătimirii noastre” Octavian Goga a vrut să-şi dovedească renumele la propriu: sub conducerea sa guvernul a asasinat, bătut şi umplut închisorile de legionari, marele avocat român Istrate Micescu, liberal de profesie şi cuzist de ocazie în aceeaşi guvernare, discuta fără jenă de asasinarea Căpitanului, căutând executant.

Chiar şi intelectualii care au avut o atitudine pro legionară, dacă nu chiar apartenenţă, acceptă jocul murdar al suveranului, lovind în Mişcare după asasinarea Căpitanului şi proslăvind pe Rege. Voi reveni mai jos în cadrul textului.

Contextul asasinatului

Nu ştim când a fost stabilită data exactă a asasinatului, dar pregătirea lui concretă a început cu mult înainte de 29 noiembrie 1938. În 14 august 1938 sunt aduşi la Râmnicu Sărat Decemvirii şi doi Nicadori - Belimace şi Constantinescu. La finele lunii august li se alătură şi Caranica ,adus la Râmnic din santoriul spital Târgu Ocna. În 15 septembrie Căpitanul este transferat de la Doftana la Râmnicu Sărat. În lagăre regimul începe să se înăsprească. În a doua jumătate a lui septembrie sunt transferaţi la Vaslui majoritatea legionarilor din lagărul Miercurea Ciuc. Prof. Codreanu, tatăl Căpitanului este izolat de restul legionarilor şi va ajunge în temniţă la Odorhei.

La începutul lunii noiembrie în jurul lagărului Vaslui autorităţile începuseră să ridice încă două rânduri de stâlpi cu sârmă ghimpată pe lângă cele două rânduri deja existente. Apoi au apărut şi reflectoare postate la distanţă de cinci metri unul de altul. Reflectoarele ce băteau în clădirea lagărului încep să fie aprinse în fiecare noapte, chinuindu-le somnul celor internaţi. Legionarii urmăreau mişcările de afară, înţelegând că se va petrece ceva şi încercând să ghicească ce va urma. În 24 noiembrie 1938 ultimii legionari aflaţi în lagărul Miercurea Ciuc sunt transferaţi la Vaslui, lagărul Ciuc desfiinţându-se (numai pentru a fi reînfiinţat 6 zile mai târziu, la 30 noiembrie 1938!). Într-o zi, la sfârşitul lunii noiembrie, legionarii din lagărul Vaslui s-au trezit dimineaţa cu un tun montat în faţa lagărului cu ţeava spre ei, la o distanţă de nici 100 metri de lagăr. Autorităţile erau pregătite să riposteze. La ce?...De la jumătatea lunii noiembrie Regele porneşte într-un turneu de prestigiu în Europa, alături de Marele Voievod Mihai I - Anglia, Belgia, Franţa, Germania. Vestea ajunge şi în temniţe şi lagăre, fiind comentată în fel şi chip. Deşi erau intrigaţi de vizita în Germania - unde a şi avut loc o întâlnire între Carol şi Hitler, legionarii nu se aşteptau la evenimente favorabile lor. Pe timpul călătoriei prerogativele regale sunt exercitate de Consiliul de Miniştri, potrivit decretului regal semnat de Carol înainte de plecare. De menţionat faptul că Regele Carol se afla în ţară la data asasinării Căpitanului şi îşi recăpătase prerogativele regale. Regele intră în ţară în data de 28 noiembrie 1938.Odată cu plecarea lui Carol în străinătate în temniţa Râmnicu Sărat se impun noi restricţii: medicamentele sunt interzise, fumatul este interzis, raţia de hrană pentru deţinuţi scade la 4 lei/zi/persoană, cărţile de rugăciuni sunt interzise - li se permite însă să îşi păstreze candelele şi icoanele. Desigur, legionarii protestează, dar li se spune că astea sunt ordinele venite de la dl. Călinescu...Comunicatul oficial dat de autorităţi

În jurul orei 13, în data de 30 noiembrie 1938, după o emisiune muzicală, radioul a transmis un comunicat din partea autorităţilor care anunţau împuşcarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. Iată textul comunicatului:„Parchetul Militar al Corpului 2 Armata ne informează:În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti - Jilava. În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte, cu o ceaţă deasă, au sărit din maşini îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împuşcaţi:Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.

Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I. Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ion, State Gr. Ioan, Atanasiu Ion, Bogdan Gavrilă, autorii asasinatului comis asupra lui Mihai Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Vlad Radu, Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică pentru asasinat asupra lui Stelescu.

Atât Parchetul Militar al Corpului 2 Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât şi Parchetul Civil, fiind înştiinţate, au venit la faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin încheiere de proces-verbal. A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului. Comandamentul Militar, după propunerea Parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat înmormântarea să se facă la Subcentrul Militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineaţa zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea Închisorii Militare Jilava.”Evident că singurul adevăr conţinut de acest comunicat e faptul că cei 14 erau morţi. Şi ora morţii este cel mai probabil cea reală. Restul era o minciună prost întocmită. Nimeni nu a crezut în varianta fugii de sub escortă. Argetoianu (de altfel deloc favorabil legionarilor) nota în jurnalul său „Comunicatul e monstruos şi tâmpit - ca mai tot ce face acest Guvern. (...) Cine poate să creadă că cei 14 gardişti au fost transportaţi în autocar deschis? Şi cum au încercat toţi 14 să fugă deodată, şi cum i-au ucis jandarmii pe toţi 14 prin ceaţa deasă despre care - te întrebi de ce - vorbeşte comunicatul? Cum de n-a scăpat unul de tot, sau măcar rănit? Şi dacă au fost împuşcaţi la Snagov, pe marginea pădurii, de ce au fost înmormântaţi la Jilava? Jilava e un fort şi o închisoare, nu un cimitir. Ar fi fost mai cinstit şi mai în interesul regimului să se redacteze un comunicat sobru în care să se mărturisească pur şi simplu că cei 14 prizonieri, încercând să fugă, au fost împuşcaţi în virtutea articolului cutare al legii şi al regulamentului cutare. Un regim de autoritate nu trebuie să se scuze pentru actele a căror răspundere şi-o ia...”Abia în timpul guvernării legionare s-au aflat detaliile asasinării. Ele au fost dezvăluite de cei care luaseră parte la crimă, maiorii, plutonierii şi jandarmii care au făcut declaraţii în cadrul investigaţiei făcute de Comisia de Anchetă Criminală.

Asasinarea Căpitanului

Să revenim la ziua de 29 noiembrie 1938 şi să îl însoţim pe Căpitan pe ultimul drum. În cursul zilei de 29 noiembrie, căpitanul Iliescu (comandantul închisorii Râmnicu Sărat) anunţă că în cursul serii vor fi transferaţi 10-12 legionari închişi la Râmnic şi, neştiindu-se cine anume sunt aceia, se dă ordin ca toţii să se pregătească în eventualitatea transferului şi să fie cu bagajul pregătit. În cursul după amiezii pe la orele 14-15 se anunţă că cei 3 Nicadori vor pleca şi o parte dintre Decemviri - dar nu se ştie câţi şi care dintre ei. Se deschid celulele şi sunt lăsăţi cu toţii liberi să îşi poată lua rămas bun. Între timp se află printr-unul dintre plutonierii închisorii - Eftimiu - că s-au cumpărat nişte frânghii. Pentru ce? Vor fi legaţi în timpul transferului?

Nicadorii - singurii care aveau la acel moment certitudinea că vor pleca - întreabă dacă se pregătesc şi lanţurile. Ca vieţaşi, ei trebuiau transportaţi cu lanţuri la picioare. Răspunsul e negativ, nu există lanţuri. În mod normal, îngrijorarea creşte. În acea seară masa se serveşte la 18:30, dar nimeni nu mănâncă. Pe la orele 21-22 Căpitanul Iliescu anunţă că vor pleca Nicadorii şi toţi Decemvirii. Având celulele cu vedere spre administraţie şi spre curtea de la intrarea în penitenciar, Laurian Ţălnariu şi Bartolomeu Livezeanu monitorizează mişcările de afară. Pe la ora 1 noaptea este scos din celulă Căpitanul şi condus la Cancelarie. Căpitanul a fost ţinut izolat de restul camarazilor, celula lui se afla în partea din faţă a închisorii, în clădirea administraţiei.

Apar şi jandarmii alături de gradaţii lor: maiorul Dinulescu, maiorul Macoveanu, şeful legiunii de jandarmi Râmnicu Sărat, Scarlat Roşianu. Căpitanul Iliescu citeşte lista celor 13, celulele lor se deschid şi li se ordonă să iasă fără bagaje. Li se spune că bagajele vor fi trimise ulterior. Pot lua doar paltonul şi o batistă. Ies rând pe rând. Fiecare legionar e luat în primire de câte doi jandarmi - fiecare dintre aceştia având câte o frânghie pentru legarea deţinutului -, duşi şi legaţi în cele 2 camioane de jandarmerie care aşteptau. Odată ieşiţi din incinta închisorii, Ţălnariu şi Livezeanu nu mai au nicio informaţie. Toţi cei rămaşi aşteaptă cu sufletul la gură. Târziu, după ora 2:45, se aud motoarele celor două maşini care pornesc.

Detaliile crimei s-au aflat abia în 1940, în timpul guvernării legionare, chiar din gura celor care au executat asasinatul. Declaraţia plutonierului Sârbu:În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţii asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, aratând cât de uşor se poate executa astfel.

Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca nici într-o parte, nici în alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile.

Am pornit. În maşina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit: - „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înăuntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinţi: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava…Declaraţia maiorului Dinulescu diferă în anumite părţi de cea a plutonierului Sârbu. Dinulescu declara că asasinatul s-a produs exact aşa cum a descris şi plutonierul, doar că maşinile nu s-au oprit în timpul asasinatului: Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat cu lanterna jandarmii au scos din buzunare o sfoară pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta Codreanu şi 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi în timp ce maşină îşi continua drumul în plină viteză.

Îngroparea şi dezgroparea trupurilor

Cât priveşte îngroparea trupurilor ea s-a făcut la Jilava, imediat după sosirea maşinii. Declaraţiile aceloraşi doi relatează similiar derularea evenimentelor, Dinulescu aduce însă elemente în plus pe care desigur Sârbu nu avea de unde să le cunoască.

Sârbu: Când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncaţi în groapa comună…Dinulescu: Puţin timp după aceea am ajuns la Bucureşti de unde ne-am îndreptat spre fortul de la Jilava în interiorul căruia era săpată deja de trei zile o groapă mare. După ce camionul a fost tras în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s-a tras, în urma ordinului primit de la prim procurorul Col. Zeciu, câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă.

Aşa cum se ştie, trupurile celor 14 au fost deshumate din groapa comună de la Jilava şi reînhumate tot la Jilava, într-o altă groapă comună. Pestre trupuri s-au turnat 15 damigene de vitriol, iar după umplerea gropii cu pământ, s-a turnat deasupra ei o uriaşă placă de beton (la deshumarea din 1940 s-a stabilit că placa era lungă de 15 metri, lată de 5 metri, adâncă de 38 cm şi cântărea 30 tone). De ce au făcut asta? Se temeau că să vor ridica morţii din morminte? Poate că da (până la urmă asta s-a întâmplat oricum în 1940). Dinulescu şi Sârbu declară date diferite pentru această monstruoasă deshumare şi reînhumare. În timp ce Sârbu declară că aceiaşi jandarmi care înfăptuiseră crima au fost chemaţi la câteva săptămâni să îi dezgroape şi reîngroape, Dinulescu spune că au fost chemaţi a doua zi după asasinat. Amândoi recunosc însă valoarea stipendiului acordat pentru asasinat: 20.000 de lei pentru fiecare jandarm. Dinulescu a declarat că el a primit 200.000 lei.

Presa românească: asasinarea Căpitanului şi proslăvirea lui Carol

Printre articole uriaşe dedicate grozavei vizite a regelui în Europa şi triumfalei sale întoarceri în ţară, toate ziarele publică textul comunicatului dat de Parchetul Militar al Corpului 2 Armată. Cele mai multe nu fac alte comentarii pe acest subiect, dar titlurile ţin să menţioneze că cei împuşcaţi erau nişte asasini: „Corneliu Codreanu şi asasinii lui Duca şi Stelescu au fost împuşcaţi” - „Ecoul” 2 decembrie 1938, „Încercare de evadare în masă a capilor mişcării legionare. Au fost împuşcaţi Corneliu Codreanu, asasinii lui Duca şi alţi foşti legionari” - „Gazeta de Transilvania”, 4 decembrie 1938.Alături de comunicatul parchetului apar articole ample şi evident incriminatoare despre atentatul de la Cluj asupra profesorului Ştefănescu Goangă. Acesta fusese împuşcat de legionari în 28 noiembrie 1938 - exact subiectul de care presa carlistă avea nevoie pentru a sublinia necesitatea eliminării lui Codreanu. Cei care au tras asupra lui Goangă - Pop şi Lăscăianu - au vrut să oprească abuzurile comise de nefericitul rector al Universităţii din Cluj, inclusiv abuzurile sexuale asupra studentelor, dar asta e o altă poveste depre care ne vom ocupa în alt moment. Goangă nu a fost ucis în timpul atacului, însă Gruia Enache, agentul de poliţie care îi asigura paza a murit. De ce avea nevoie un rector de un bodyguard plătit de statul român că să îi asigure paza? Şi asta e o altă poveste.

Un alt subiect al acelor zile a fost aniversarea celor 20 de ani scurşi de la Marea Unire înfăptuită la 1 decembrie 1918. Multe discursuri şi articole de presă sunt centrate nu atât pe însemnătatea unirii şi pe realizatorii ei, cât pe preamărirea Regelui Carol al II-lea. De exemplu rugăciunea întocmită de patriarhul Miron Cristea cu această ocazie ovaţionează pe măritul Rege şi chiar pe sfetnicii lui - între care ştim bine că locul central îl ocupa amanta sa, Elena Lupescu, fapt cunoscut prea bine de Patriarh.

Unul dintre cele mai penibile momente din istoria BOR. Să accepţi asasinarea celor care luptă pentru Biserică şi pentru neam că să rămâi în graţiile imoralului, adulterului, trădătorului şi criminalului Carol! Să loveşti în tineret, în studenţime şi să-i tratezi ca pe duşmanii ţării, omorându-i doar pentru a păstra un tron scăldat în sânge. Să fii Patriarhul ţării şi în acelaşi timp să fii preşedintele Consiliului de Miniştri care autorizează crima asupra pruncilor ţării tale, că să-l susţii pe Irod cel interbelic... Voi cita un singur fragment: „Păzeşte, Preamilostive Doamne, sub acoperământul aripilor Tale şi pe Preaînaltul lor urmaş - Carol II - chemat a întări moştenirea părinţilor săi; înmulţeşte zilele vieţii lui întru sănătate nevătămată (...) Sporeşte înţelepciunea sfetnicilor Săi; (...) Împrăştie duşmanii ce s-ar ridica împotriva stăpânirii Lui şi adună tot poporul într-o unire nedespărţită şi dreaptă supunere...” „Frontul de Vest”, 4 decembrie 1938.Patriarhul nu este singurul ierarh care aduce în acele zile osanale regelui criminal. PS Andrei Magieru al Aradului ţine un discurs la începutului lunii decembrie 1938, lăudând Străjerimea - organizaţia creată de Carol al II-lea în contraponderea Mişcării Legionare: „N-am venit să fac un act de curtoazie, n-aveţi nevoie de el. Biserica nu face curte niciodată. Eu cred că străjeria nu este o inspiraţie momentană, ci este un vis strămoşesc. Regele a fost inspirat de Dumnezeu. După anarhia politicianistă avem nevoie de disciplină. Regele ne-a arătat să facem aceea ce şi strămoşii noştri au făcut: să străjuim!, „Şcoala Vremii”, decembrie 1938. Ce anarhie politicianistă? Biserica nu face curte? Nu mai comentez.

Aceeaşi atitudine duplicitară şi nedemnă o găsim şi în presa greco-catolică. La Blaj, ziarul Mitropoliei Unite Române, „Unirea”, publică în numărul din 11 decembrie 1938 pe prima pagină un text amplu de sancţionare a tentativei de asasinat făcută de legionari asupra rectorului Ştefănescu-Goangă, iar în pagină 4, printre alte ştiri pe scurt, redă comunicatul Parchetului Militar cu titlul „Corneliu Codreanu a fost împuşcat”. Iată un fragment din editorialul, bineînţeles nesemnat, intitulat „Drumuri greşite”: „În săptămâna trecută, pe una din cele mai umblate străzi ale Clujului, trei tineri studenţi au încercat să răpună pe rectorul universităţii din Cluj şi au răpus pe agentul de poliţie Gruia, iar pe rector l-au rănit numai cu două gloanţe, însă destul de grav. Ceeace s-a petrecut n-a fost nici creştinesc şi nici după lege. Biserica nu opreşte lupta pe faţă pentru înfăptuirea unui ideal, dar să fie o luptă cinstită şi dreaptă. Ea opreşte numai ca în luptă să te foloseşti de mijloace nelegale şi nepermise. (…) Noi, ca gazetă creştinească, nu putem decât să veştezim, cu toată hotărârea, orice încercare de omor şi de ucidere în această ţară şi să îndemnăm pe tinerii noştri studenţi să-şi vadă de carte şi de cultură, şi să se lepede de politică. Nu este chemarea lor politica, ci a oamenilor formaţi gata. Iar cu cuţitul şi cu revolverul în mână, nu vrem să-i ştim niciodată.”Pentru asasinarea Căpitanului nicio revoltă, nicio sancţiune la adresa autorităţilor care au omorât 14 oameni care se aflau în perioada executării unor condamnări impuse de stat, deci pentru care statul avea responsabilitatea de a le garanta siguranţa. Nici nu mai discut felul în care au fost condamnaţi. Măcar să se fi abţinut de la adoptarea unei poziţii atât de ferme în cazul Goangă în acelaşi număr de ziar în care acceptă tacit asasinatul făcut de autorităţi. Campanie mediatică pentru distrugerea Mişcării

După cum menţionam în textele publicate în ultimele două numere ale revistei noatre, Regele, în nebunia lui, a crezut în perioada de care ne ocupăm acum că asasinarea Căpitanului va duce în scurtă vreme la distrugerea Mişcării Legionare. Având toate mijloacele media la dispoziţie, a lansat o întreagă campanie de discreditare a legionarilor dublată de noi măsuri punitive la adresa lor, măsuri care au fost pe larg răspândite în presă.

Imediat după asasinarea Căpitanului, Inspectoratul General al Jandarmeriei dă următorul comunicat: „Se va proceda cu ultima energie şi sumar împotriva tuturor indivizilor care se dedau la acte de violenţă - iar împotriva teroriştilor chiar somaţiunea trebuie socotită de prisos. Deci se va trage fără milă pentru a se menţine cu orice preţ ideea de ordine şi autoritate, neadmiţându-se nicio ezitare sau slăbiciune din partea vreunui jandarm...” „Gazeta de Transilvania”, 4 decembrie 1938.În plus, toţi comandanţii corpurilor de armată emit ordonanţe valabile în jurisdicţia lor, de pildă General de Divizie Christea Vasilescu, Comandantul Corpului 6 Armată emite următoarea ordonanţă: „Este interzisă tipărirea sau păstrarea în depozit, sau sub orice formă, a broşurilor şi manifestelor cu caracter legionar şi acelora cari prin conţinutul lor ameninţă siguranţa şi ordinea publică. Deasemenea, este interzisă afişarea şi răspândirea în public a unor asemenea manifeste şi broşuri. Toţi locuitorii cari deţin asemenea broşuri şi manifeste sunt obligaţi, ca în termen de 10 zile de la publicarea acestei ordonanţe să le depună la autorităţile militare, la organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei. Călcarea dispoziţiunilor din prezenta Ordonanţă se va pedepsi conform art. V. din Legea stării de asediu din 11 Februarie 1938, cu închisoare de la 1 (una) lună la 2 (doi) ani. Odată cu pedeapsa închisorii, judecata va putea pronunţa şi pedepsele complimentare prevăzute de art. 25 din Codul Penal Regele Carol II.”, „Unirea Poporului”, 11 decembrie 1938.Cu toate măsurile antilegionare stabilite prin decrete regale sprijinite în propria Constituţie, cu toate restricţiile şi sancţiunile aplicate celor din lagăre, Carol spera ca legionarii să cedeze după moartea şefului. Evident nu a fost aşa. Începând cu decembrie 1938 se intensifică şi acţiunea de dezbinare a legionarilor din lagăr, prin promisiuni şi oferte avantajoase. Unii - puţini - au cedat (chiar cu prea mare uşurinţă), cum e de pildă cazul celebrului preot Grigore Cristescu. Pentru a preîntâmpina acţiuni de genul ăsta şi mai ales pentru a preîntâmpina exploatarea lor de către regimul carlist, comandanţii Bunei Vestiri decid ca legionarii din lagăre să semneze în masă declaraţiile de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Pe moment acţiunea a părut o mină de aur pentru carlism. Ziarele de la mijlocul lui decembrie 1938 titrau cu litere mari: „318 deţinuţi legionari fac act de supunere noilor orânduiri ale ţării”, „Drapelul”, 12 decembrie 1938. Bucuria autorităţilor a fost de scurtă durată, Mişcarea Legionară a continuat neclintită pe linia sa şi, spre groaza lui Armand şi a lui Carol, noi şiruri de căpetenii legionare au continuat să răsară necontenit, continuând lupta în ciuda ameninţărilor, asasinatelor, prigoanei şi valurilor succesive de arestări.

În presă campania antilegionară se susţinea cu diverse articole pline de minciuni sinistre despre Codreanu şi Mişcare. Unul dintre ele este intitulat „Mărturisesc”; a apărut în „Gazeta de Transilvania” din 8 decembrie 1938. Articolul, anonim, justifica asasinatul şi punea pe seama Căpitanului cuvinte şi atitudini care nu i-au aparţinut niciodată: „Nu ne opunem intenţiilor care au forţat guvernarea de azi să ia măsuri cu care nu era obişnuită ţara (...) Firul de păr al Căpitanului pe care nu l-am cunoscut şi nu mai este nu putea fi emblema şi simbolul unei ţări (...) Loviţi cu pumnul de fier peste buze pe toţi care ţin să se închine în faţa crezului sfânt ce ne-a creat Marăşeştii, Mărăştii şi toate dovezile de jertfă în numele cărora s-a înfăptuit visul mare şi sfânt pentru care ne-au murit şi moşii şi părinţii! Aşa propovăduia cel ce nu mai este...”Dar există şi articole şi discursuri semnate şi asumate care discreditează în mod la fel de mizerabil, atât legionarismul, cât şi studenţimea în ansamblul ei. Se încearcă acreditarea ideii că toţi legionarii sunt nişte nebuni, lipsiţi de moralitate, de formaţie asasini etc. Mă voi limita la două dintre ele, rostite cu ocazia numirii în funcţie a noului ministru al Educaţiei, Petre Andrei (cel care s-a sinucis de frică în timpul guvernării legionare, deşi nimeni nu voia să îl omoare, dar a cărui moarte este pusă de unii aşa zis cercetători tot în sarcina Mişcării). Petre Andrei, la primirea mandatului: „Eu socot că tinerii noştri şcolari sau studenţi trebuie să înveţe a răsfoi cu îndemânare filele unei cărţi mai bine decât a mânui cu dibăcie un revolver ucigător de viaţă omenească”, „Drapelul”, 12 decembrie 1938.Cel de la care preia funcţia este chiar Armand Călinescu care a asigurat până la data de 5 decembrie 1938 interimatul la Ministerul Educaţiei. La terminarea interimatului şi numirea lui Andrei, Călinescu avea să explice de ce a trebuit să preia în primă fază conducerea ministerului şi rezultatele pe care le-a obţinut: „... am venit aici pentru a întreprinde o anumită acţiune. În adevăr, în sectorul educaţiei naţionale exista o carenţă a autorităţii şi exista o greşită îndrumare a învăţământului. În bună parte această stare de lucruri cauzase turbarea din viaţa politică şi socială a României. Dar mai mult, această stare de lucruri constituia o primejdie pentru dezvoltarea de mâine, căci scosese generaţia tânără din făgaşul normal. Trebuia neapărat să oprim răul. Trebuia o întorsătură de volan pentru a îndruma educaţia tineretului pe calea utilă ţării. (...) Am făcut un examen sanitar al celor închişi pentru agitaţiuni subversive. Rezultatul a fost dezastruos. Toţi, dar absolut toţi sunt atinşi de maladii organice. Sifilisul, bolile mintale, tuberculoze fac ravagii în această lume. Este trist, desigur, sub raport umanitar, dar sub raportul social, aceasta explică manifestaţiile nesănătoase şi indică nivelul moral al celor ce ar fi vrut să conducă o ţară. Din fericire, aşa cum spuneam, aceste elemente se situează singure pe la periferia societăţii (...)”. „Drapelul”, 12 decembrie 1938. Ticăloşia din paginile „Sfarmă-Piatră”Nici prietenii de până atunci ai Mişcării nu refuză mărul otrăvit oferit de Palat. Din contră, am impresia că din lăcomie şi îngâmfare au luat tot coşul cu mere. Mă refer aici la Nichifor Crainic şi la mai mulţi semnatari ai articolelor din „Sfarmă-Piatră”. Dezamăgirea mea este foarte mare. Am ştiut întotdeauna că autorul superbului „Cântec al potirului” nu a excelat la capitolul demnitate, dar toată pătimirea ulterioară din temniţe, cu toate scăderile ei nu-i putea fi imputată şi chiar îi ştergea şi păcatele mai vechi. Acum însă nu-i mai pot găsi scuze şi nici justificări (nici în faţa istoriei şi nici faţă de mine însămi). Mai ales că atitudinea asta mizeră nu se opreşte după momentul asasinării Căpitanului, ci va continua până la căderea Regelui Carol al II-lea. Şi va reveni în formă actualizată politic după ieşirea din temniţă. Memoriile sale post carcerale, „Zile albe, zile negre” sunt pline de minciuni, dar toate păreau scuzabile din cauza presiunii, constrângerilor venite de la comunişti. Acum m-am convins că ele au fost scrise cu aceeaşi micime sufletească ce-l măcina încă de pe vremea lui Carol.

Cu mare dezamăgire şi durere voi reda numai câteva fragmente din revista „Sfarmă Piatră”. În numărul din 1 ianuarie 1939, Crainic publică textul „La un hotar de viaţă românească”, text ce este un adevărat rechizitoriu împotriva Căpitanului, Nicadorilor, Decemvirilor şi a întregii Mişcări. Un text care conţine, pe lângă multă laudă de sine, afirmaţii cutremurător de ticăloase pe care ţine să le pună în contrapondere cu atitudinea „corectă” avută de el:Cazul Nicadorilor: „În toamna lui 1933 I.G. Duca primeşte guvernul, iar din mijlocul mişcării apare întâiul foc ucigaş de revolver. Frumuseţea morală a noului naţionalism se stropise cu sânge omenesc”. „Profitând de tragica ocazie, adversarii mei m-au încarcerat, deşi Calendarul nu avusese decât cuvinte bune pentru I. G. Duca cu care eram în raporturi personale (...) Cu degetele îngheţate am scris din hruba închisorii memoriul către Suveran, expunând problema generaţiei tinere şi soluţia ei care era organizarea în jurul Tronului şi în afară de influenţă partidelor”.

Trece la cazul Decemvirilor: «Încă un omor fără niciun sens: Stelescu. Zece nenorociţi care îl masacrează devin Decemvirii, alţi semizei adoraţi obligatoriu. Spiritul diabolic se generalizează şi fiecare tânăr se visează un erou cu revolver. De pe catedra mea de la Facultatea de Teologie am spus atunci „Cine omoară un om, trage de fapt cu glonţul în inima lui Hristos”. Această a fost deajuns ca proprii mei studenţi să mă urască cu sălbăticie». Dar cum rămâne cu glonţul tras de regimul Duca în Virgil Teodorescu, Constantin Niţă, Nicolae Bălăianu, Toader Toma... Cum rămâne cu inima lui Hristos? Hristos sângerează când trag legionarii şi se bucură când autorităţile omoară copiii ţării, fără nicio vină? Căci cu adevărat fără vină sub toate aspectele posibile au căzut cei enumeraţi mai sus. Cum rămâne cu gloanţele trase de autorităţi în Căpitan, Decemviri şi Nicadori?

Între loviturile şi atacurile murdare pe care le dă celor asasinaţi de Rege nu uită să menţioneze propria lui pătimire (închis la Jilava în procesul Duca) şi lupta lui constantă de a îndrepta acest tineret care, ce să vezi, refuză să îl asculte pe el, cel care a creat toată această mişcare naţionalistă! Apoi urmează laude multe şi cronologic aduse Regelui.

Păstrează gloanţele morale împotriva Căpitanului mai spre sfârşit (după ce îl umple cu toate invectivele pe Gen. Cantacuzino): „Era tânăr, chipeş şi se remarcase din anonimat printr-un glonţ de revolver tras în timpul studenţiei, la Iaşi. În lipsa adevăratului conducător, tinerii au văzut în acel gest semnul marelui om de acţiune. Şi nu era. (...) Mitul cel nou, ca orice mit, nu creştea din calităţile reale ale persoanei adorate, ci din necesităţile psihologiei colective (...) El ştia tot, deşi nu spunea nimic. El avea să rezolve toate problemele, deşi nu prezenta soluţia niciuneia (...). Iar el tăcea, căci această calitate o avea. Când o pierdea, rostea cuvinte ce i-au fost apoi fatale”.

Una din concluziile sale: „Totul a fost zadarnic Mişcarea, orbită de fumul iluzoriu al succesului, mergea spre catastrofă. Ea purta în bietul creier care o conducea germenii propriei morţi. Ce-a urmat, se ştie, fiindcă sunt lucruri prea recente”.

Pentru cei ce încă se mai întreabă: „Cum a fost posibil tot ce s-a întâmplat cu neamul nostru în timpul comunismului”. Răspunsul nu îl găsim la 23 august 1944, ci, aşa cum a explicat atât de clar şi Comandantul Horia Sima, în perioada interbelică. Clica monstruoasă de asasini şi mai ales de complici şi linguşitori ai lor, de oportunişti şi de oameni fără demnitate şi onoare au instaurat dezastrul încă din perioada carlistă. Pe un teren moral, social şi politic atât de şubred, în situaţia în care singurii luptători autentici pentru neam şi Biserică zăceau în pământ, în temniţe sau în închisori, cine era să se opună? Clasa politică care a sărit imediat în barca sovietică pentru a-şi salva aceleaşi privilegii pentru care s-a umplut de sânge în epoca carlistă? Biserica, ce a încuviinţat omorârea propriilor copii, fără să aibă nicio constrângere din partea Regelui? Crainic şi intelectualii de teapa lui?

Tare mă tem că toată pătimirea şi tot sângele curs în temniţele comuniste nu sunt suficiente pentru a curăţa păcatele neamului din anii 1938-1939. Pentru că sub comunişti sângele curs a fost tot al legionarilor noştri. Cu mici excepţii, majoritatea vinovaţilor din carlism nu au plătit pentru faptele lor, nici nu s-au pocăit şi nici nu şi-au schimbat atitudinea asupra faptelor făcute. Ăsta este „zidul de ură şi de mişelie” despre care Căpitanul spunea că înconjoară Mişcarea Legionară. Dar din păcate nu o înconjurau numai pe ea. Înconjoară toată România! Şi nu va cădea până când dreptatea nu va fi restabilită. Desigur că actorii din interbelic au părăsit de mult scena, dar structurile de pe care aceştia au acţionat sunt şi acum active şi au obligaţia de a restabili adevărul: Monarhia, Statul, Biserica, Partidele, Intelectualii. Până nu o vor face, România va continua să se scufunde în dezastru. Iar de vor continua să refuze a o face, ţara va pieri.

Dacă în numărul de faţă am încercat să prezentăm cronologic contextul, momentul şi relatarea asasinatului în presa carlistă, în numărul viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua tema, urmărind modul în care vestea a ajuns în mijlocul legionarilor. Cum a aflat şi reacţionat familia Căpitanului? Cum şi când au aflat vestea cei din lagăre şi închisori, cei din libertate etc.

Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii, Decemvirii - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Viaţa de taină a Căpitanului

Am scris aceste vorbe. Ca să nu alunec. Să nu mă fure gândul. Dar nici să mă ispitească cineva, prin cuvânt. Sau să cad sub aspră şi neluminată bănuială.

Teama alunecării, a gândului furat şi a ispitei vine din greutatea cuvântului de faţă. Cuvânt greu din adâncuri. Cuvânt bogat de mărturisiri. Cuvântul unui ostaş al Gărzii de Fier, dar şi al oşteanului creştin. Pentru aceasta cer cititorilor urechile inimii, mai mult decât urechile cugetului. Viaţa de taină înseamnă viaţa lăuntrică. În înţelesul obişnuit, viaţa lăuntrică se poate opri numai la cunoaştere. Dar poate merge şi la trăire. În Hristos, această desperechere nu-i cu putinţă. E viu numai creştinul care crede şi face faptele credinţei. Ale dreptei credinţi. În acest fel, el are o viaţă de taină.

A avut Căpitanul o viaţă de taină? A avut. Noi o mărturisim cu putere de neprihănită încredinţare. Despre ea cutezăm să scriem. Nu pentru Căpitan, ci pentru noi, şi nu în întregimea ei. Ci numai cât am putut cunoaşte prin ochiul nostru plin de solzi. Şi numai atât cât s-a vărsat ea în potirul sufletesc al obştei româneşti!

Dreptarele cunoaşterii sunt ale lui Dumnezeu; scrise în Scriptură, în Predanie, în hotărârile Soboarelor, în Rânduiala închinării noastre cea de peste ani. Cu aceste dreptare în mână, noi mărturisim că slăvitul nostru Căpitan a crezut puternic, a nădăjduit puternic, a iubit puternic. Şi a trăit puternic. A cunoscut şi plinit aceste adevăruri, după legea ortodoxiei. După această lege orice om în trup se poate ridica la Dumnezeu alegând pentru sine uneltele cele mai prielnice ale credinţei. Uneltele alese de Căpitan pentru urcuşul său la Dumnezeu au fost: umilinţa, postul, rugăciunea, curăţia trupului, desprinderea de stăpânirea lucrurilor, împăcarea lui cu Mielul. Fost-a Căpitanul umilit? Da. Am fost martor al umilinţei sale. Şi sunt silit să o spun acum, după moarte. Era în ajunul procesului Duca. A venit în casa unui preot şi a rămas acolo toată noaptea. În zorii zilei s-a sculat şi s-a mărturisit preotului. La mărturisire a cerut amânarea canonului sub care se găsea, dat lui de un aspru duhovnic pentru păcatul creştin al uciderii lui Manciu. Canonul era: oprirea de la împărtăşanie vreme de mulţi ani. Îl păstrase neştiribit. În faţa procesului se gândea la moarte. Şi-a dorit să guste din trupul lui Hristos. Iar de va trăi, să îndure tot canonul. Aşa era el viteazul, îndrăzneţul, mândrul: Căpitan între noi, slugă umilă în faţa lui Hristos. Umilinţa i-a dat lui aripile înţelegerii, puteri înnoite ca ale vulturului, zările cunoaşterii obşteşti, priviri în adâncul sufletesc al insului.

Postul pentru Căpitan nu era o problemă de igienă cum zic şi cred oamenii trupului. Nu. Era o mistuire lăuntrică, o frână în afară. Din post îşi sorbea el subţirimea cugetării. Prin post, topea pornirile. Prin ajunare, stingea cărbunii omului dintrânsul. Iar postul negru, cerut legionarilor săi, însemna în mintea lui rugăciune mută către Dumnezeu. Prin post a biruit şi s-a biruit. La acestea adăuga câştigul unei mari linişti sufleteşti, care se prefăcea pe dată în energie şi neînfrântă hotărâre. Îl unea adesea cu rugăciunea. Numai adesea. Altfel, rugăciunea nu lipsea de pe buzele sale. Cine l-a văzut, spunea că era cutremurătoare rugăciunea lui în taină. Ochii de oţel se înseninau. Trăsăturile chipului se îndulceau şi era ca un pierit din lume, cum l-am văzut şi eu într-o bisericuţă din Capitală. Căci rugăciunea lui era adâncă şi înaltă, ca o punte între pământ şi cer. De acolo îşi trăgea el acea căldură cu care îndulcea pe ucenicii săi apropiaţi.

Luând aminte şi la legionarii săi cei tineri, Căpitanul şi-a dat seama că într-un vas prihănit nu poate vieţui un suflet nerobit. Robia simţurilor este covârşitoare pentru duh. A găsit pentru scăparea din cursa lor: munca. Iar când munca n-a ostoit chemarea cărnii, a pus lege: legionarul care va strica casa altuia, va fi dat afară din Legiune, comandantul legionar la fel. Dar Căpitanul, a întrebat cineva? Chiar şi el, de se va întâmpla, a fost răspunsul.

Cine nu ştie apoi, cât era el de sărac? „Sunt multe haine rupte care ascund sub ele comori de aur în inimă”, sună scrisul său. Şi adevărată este mărturisirea lui: desprinderea de lucruri este cea mai mare comoară, pentru că dă aripi inimii şi o neasemuită libertate sufletului. Piatra de temelie a credinţei sale era: împăcarea lui cu Mielul lui Dumnezeu. Căpitanul se împărtăşea ori de câte ori putea şi îl ierta duhovnicul său. Nu sunt „ucenic al harului divin”, cum spun unii despre ei, ca să tâlcuiesc acest act de nespusă trăire în Hristos. Dar am citit că Sângele şi Trupul Mielului arde spinii păcatului nostru şi deschide Raiul desfătării. Şi cred că această unire a ajutat Căpitanului nostru să îndure înfricoşatul său calvar şi să sărute pragul tronului dumnezeiesc. Dacă tiranii nu i-au îngăduit să soarbă şi în ceasul din urmă sângele cel preacurat, să-i judece Dumnezeu după faptele lor. Sunt sigur că ultima lui picătură de gând aceasta a fost: împărtăşirea.

Cât a nădăjduit de puternic, se ştie. Nădejdea Căpitanului în omul nou a fost pricina tuturor zbaterilor, tututor strigărilor, tuturor luptelor. El însuşi înnoit, nu s-a gândit numai la omul din veac, ci şi la omul de dincolo de veac. Învierea neamului nu are pentru dânsul numai cuprins istoric, ci şi cuprins veşnic. De aceea a legat această înviere de mântuire. Iar mântuirea nu-i cu putinţă decât prin ortodoxie. Deci trăirea ortodoxiei mântuie neamul românesc. Şi mântuirea îi aduce învierea.

Ca să ajungă la această înviere, a iubit neasemănat. Pentru iubirea sa, Căpitanul a suferit ca nimeni altul: judecăţi, închisori, prigoană, jertfa cea de pe urmă, moarte de mucenic.

Măsura iubirii sale am auzit-o dintr-o gură de teolog. Căpitanul îşi scria cartea „Pentru legionari”. Era îndemnat de unii să justifice violenţa prin creştinism. După lămuririle date de teologii cunoscători, a tăiat din carte capitolul greşit. Dar se spune că ar fi zis: „Renunţ la justificarea creştină. Dar nu renunţ la violenţă. Dau trupul meu morţii şi sufletul meu osândei veşnice ca să mântuiesc acest neam de cătuşele ticăloşiei”. Spusa nu ştim dacă este adevărată, pentru că mântuirea unui neam, e dreptul lui Dumnezeu, şi noi nu putem să ne însuşim acest drept. Chiar cu preţul sufletului nostru. Însă spusa ar putea dovedi măsura iubirii Căpitanului. Măsură mai presus de puterile şi dreptul omului.

Aici atât pot spune. Mai mult decât mine, ştiu alţii. Şi mai mult decât ei, ştie unul Dumnezeu. Şi tot Dumnezeu are drept de judecată şi plată încheiată. Căci singur are cântarul şi visteria.

Mărturisesc însă că viaţa de taină a Căpitanului a fost trăire adânc creştină sub legea lui Dumnezeu şi a harului Său. Lege aspră şi har dăruit. Sub ascultarea şi pedeapsa lui Hristos: a Evangheliei, a Predaniei, a canoanelor şi orânduirilor. Deci a Bisericii Sale. Încât putem zice fără de greşeală: cu el a fost Dumnezeu!

De vom trăi şi noi, legionarii lui, ca el: cu noi este Dumnezeu.

Firmilian Protosinghelul Cuvântul, 25 decembrie 1940

divider



Crăciunul de azi

Hristos se naşte, măriţi-L!

Aşa ne îndeamnă cerul, de veacuri.

Fără să vrei, gândul te duce la Crăciunul ultimilor ani. Copiii cu Moş Ajunul colindau posomorâţi. Cântecele lor răsunau frânte şi îngheţate. Veselia multor case îţi pălmuia obrajii. Vinul din pahare ţi-aducea în faţa ochilor sângele curat al celor ucişi ca pruncii nevinovaţi.

Magii, scăpaţi de furia păgână şi veniţi la noi, în ţară creştină, să-şi găsească odihnă, fură arestaţi, torturaţi, trimişi în lagăre şi-n închisori şi-apoi pe cealată lume. Cu aşa stăpânire semeaţă îţi vine să crezi că nici pruncul Iisus n-ar fi scăpat cu viaţă.

Prăsnuit-am Crăciunul cu morţii în casă, întinşi pe năsălii. De-o parte, bucuria mare a Naşterii sfinte, de alta, durerea izvorâtă din sfinte morminte.

Aşa a fost Crăciunul ultimilor ani. Trist. Foarte trist!

Dar iată, acum se revarsă în ţară Nilul binefăcător al Biruinţei Legionare! Munţii de necazuri, ruşine şi dureri încep să se dărâme.

Crăciunul lui 1940 încă nu-i cum ni-l dorim. Mai avem dureri de alinat. Auzim, într-adevăîr, corul îngerilor vestitori ai bucuriei celei mari, dar auzim şi geamătul adânc al unui trup de ţară, sfârtecat la cele trei hotare.

Vedem strălucirea orbitoare a stelei ce ne călăuzeşte neamul înspre Mântuire, dar vedem şi bezna de iad în care se încăpăţânează a mai trăi încă mulţi fraţi de-ai noştri, ce stau cu sufletele înfinpte în ură, ambiţie, mândrie şi alte păcate grele.

Pipăim darurile în aur ale Naşterii, dar pipăim şi sărăcia, durerea şi jalea convoaielor de refugiaţi, sinistraţi şi năpăstuiţi ai soartei, mai numeroşi azi ca oricând.

Simţim cu toţii dogoarea sfinţeniei întrupate, ce s-a sălăşluit în staul, dar simţim şi căldura ţărânei de pe mormintele celor ucişi pentru credinţa lor cea tare întru Hristos şi neamul românesc.

Dar toate necazurile, toate, vor fi înlăturate.

Căpitanul a profetizat că Legionarii vor face din această Românie o ţară frumoasă şi bogată. Ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, după veacuri de întunecare şi asuprire, să sune trâmbiţa renaşterii neamului românesc.

Pentru ca ţara asta să fie mare, frumoasă şi bogată cât mai degrabă, e nevoie ca toţi oamenii să ne facem mici. Mici de tot. Şi mic de tot eşti numai atunci când cazi în genunchi pentru rugă fierbinte în faţa dumnezeiescului prunc Iisus.

Îngenunchiat-au magii! Camarazi, să-ngenunchiem şi noi!

Hristos se Naşte, Măriţi-L!

Preot Mihai Enescu Ziarul Garda, 25 decembrie 1940 - ianuarie 1941

divider



Omorârea pruncilor

Şi dacă a văzut Irod că n-a putut amăgi pe Magi, s-a mâniat cu mânie tare. Şi trimiţându-şi ostaşii, au secerat aceştia „holda cea verde a pruncilor, necoaptă”, precum spune cântarea Praznicului. Şi a fost plângere şi tânguire multă. Şi maicile nu se puteau mângâia. Fiindcă pruncii lor nu mai erau...Irod a ucis ca la patrusprezece mii de prunci.

Toţi, fără de vină. Pentru ce i-a ucis? I-a ucis pentru a scăpa el de o spaimă mare. Nu i-a ucis pentru cuvânt de trădare. Nu i-a ucis pentru a stârpi, astfel, sămânţa trădătorilor de ţară. I-a ucis, nebunul, pentru a scăpa de un presupus pretendent la tronul lui pământesc. Pentru liniştea lui, omorârea a patrusprezece mii de prunci era floare la ureche. Putea omorî şi mai mulţi. N-a vrut, fiindcă n-avea nevoie.

Irod - pe care Biserica lui Hristos îl înfierează fără cruţare - a fost un ucigaş de rând. A fost un monstru. Mintea l-a purtat pe drumuri prea bătute. De aceea n-a înţeles nimic din vestirea proorocilor. N-a înţeles că domnia Lui Iisus nu era din lumea aceasta. N-a înţeles că rodirea Binevestirii Lui avea să răstoarne legile judecăţii.

Îngerii au slavoslovit cu păstorii, Magii daruri au adus, călătorind cu steaua. Ei au înţeles că pentru noi se născuse prunc tânăr. Dumnezeu cel mai înainte de veci. Numai Irod n-a înţeles. N-a vrut să înţeleagă. Ca şi Iuda, fratele lui de osândă.

N-a înţeles. Dar crezând că a înţeles, a ucis ca o fiară. A ucis zadarnic. Că pedeapsa lui Dumnezeu nu l-a ocolit.

Astăzi, când „peretele cel din mijloc al vrajbei se surpă”; când legătura cea de multă vreme a lui Adam celui căzut se dezleagă; astăzi, când răsare soarele dreptăţii se cuvine să ne unim glasul cu fericiţii slăvitori din vremile adânci şi cu dânşii să cântăm:Veseliţi-vă, popoare, ceruri, bucuraţi-vă, săltaţi, munţi! Că Tatăl, binevoind, cuvântul trup se face şi Fecioara naşte pe Dumnezeu cel Veşnic! Cerul să se veselească şi pământul să se bucure! Că iată: sabia cea de foc dă dosul şi hieruvimul se depărtează de la pomul vieţii. Că Cela ce mai înainte de luceafăr din Tatăl născut astăzi pe pământ, fără de tată, din Fecioară se naşte.

Ieslea Îl primeşte, păstorii şi Magii se închină şi daruri aduc. Propovăduirea proorocilor se plineşte. Îngerii cântă întru înălţime: Slavă smereniei Tale, Doamne, iubitorule de oameni!

Şi dacă aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor, nu-i putem aduce; nici tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unui mort de trei zile; nici smirnă, ca unuia fără de moarte, să-L întâmpinăm cu lacrimi pe Pricinuitorul mântuirii noastre. Că a făcut cu noi milă, Împăratul Slavei.

Crăciun al anului 1940! Crăciun care vine sub alt semn decât cel al lui Irod.

Pruncii nu vor mai fi, de-acum, ucişi de nebuna poruncă. În oceanul de nădejde care scaldă sufletul unui neam să se topească lacrimile celor ce plâng, „holda cea verde a pruncilor”. Că Irod nu mai poate secera.

Tot ce s-a întâmplat în vremea lui Irod, trebuia să se întâmple. Nebuna poruncă trebuia luată în seamă. Mântuirea lumii trebuia să vină după jertfă. Uneltele blestemuuli vor fi, an după an, amintite, spre ruşinea neamului omenesc, cel făcut după chip, dar lăsat să ajungă prin vrere şi lucrare la asemănare cu Dumnezeu. Cântarea de biruinţă nu trebuie să fie, pentru aceasta, împuţinată.

Acum, când se întâmpină pământul cu cerul, să strigăm, împreună cu îngerii şi cu păstorii:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!

G. Racoveanu Cuvântul, 25 decembrie 1940

divider



Comemorarea de la Râşnov

În acest an, de ziua „Prea nobilului Prinţ al cetelor îngereşti, războinic de seamă al Celui Prea Înalt, iubitor înfocat al slavei Lui Dumnezeu, spaima îngerilor decăzuţi…”, (cf. Carte de rugăciuni, Ed. Magic Print, Oneşti) am participat la comemorarea martirilor neamului românesc, de la Râşnov. M-a invitat Anca Neculce, fiica ing. dr. Eugen Ionică şi nepoata sociologului dr. Ion Ionică, amândoi nepoţi ai viteazului general Traian Moşoiu.

O ştiam pe Anca, actriţă foarte talentată a teatrului bucureştean Odeon. Am cunoscut-o, după anul 1989, ocupându-se de posteritatea celor doi martiri. Am mai participat şi în alţi ani la comemorarea de la Râşnov, unde într-o groapă comună au fost aruncaţi şapte intelectuali ucişi mişeleşte, pentru vina de a-şi fi iubit prea mult ţara, neamul şi credinţa. Ordinul acestui măcel a fost dat, în 21 septembrie 1939, de către un cap încoronat sau încornorat? Anul acesta, au venit mai mulţi tineri. Cei vârstnici, măcinaţi de temniţe, Canal şi domicilii forţate, au trecut pe rând vămile văzduhului. Şi în acest an, ca de fiecare dată, Fundaţia „Prof. George Manu”, prin Cezarina Condurache şi alţi oameni deosebiţi, reprezentanţi ai săi, a făcut posibil să bată la unison inimile celor ce simt autentic româneşte, acum şi întotdeauna. La întâlnirea de la Râşnov, după anii 1995, am cunoscut somităţi ale culturii noastre şi chiar preoţi vestiţi. După ce părintele a săvârşit „sfânta slujbă”, au fost pomeniţi martirii, care îşi dorm aici somnul de veci. Toată suflarea a răspuns: PREZENT! - după fiecare nume şi s-a intonat „Imnul legionarului căzut”. Ca de fiecare dată, atmosfera a fost înălţătoare. Pe cei plecaţi i-am simţit alături, cântând cu noi…Anul acesta, s-a făcut o comemorare la fel de înălţătoare şi la Cheile Râşnoavei, pe drumul spre Predeal, unde au fost asasinaţi. Prin strădania Ancăi şi a distinsului ei soţ, şi în acel loc s-a ridicat recent o cruce. Simbolizează o troiţă şi este făcută dintr-o tulpină de copac, cu braţele deschise (ramuri). Acest monument este alcătuit atât de artistic, producând acelaşi fior, ca şi o operă de artă. Un localnic ne spunea ca trecătorii, care străbat acel drum de ţară cu pasul, în maşini sau căruţe, uneori se opresc şi se închină.

Cavoul iniţial, din spatele cimitirului ortodox din Râşnov, a fost făcut de tatăl celor doi martiri, ing. Ion Ionică, o mare personalitate a Braşovului interbelic. Comuniştii au căutat să distrugă cavoul, sfărâmându-i crucile. Anca s-a străduit, luptând 12 ani pentru a-l păstra. În 2018 l-a întărit pentru a străbate veacurile, cu stâncă de carieră, zdrobită în bucăţi mari. În felul acesta, a devenit unic în România şi, poate, nu numai…Mai vreau să adaug că, înainte de a o cunoaşte pe Anca, am aflat despre ea, părinţii şi bunicii ei iluştri, de la oameni care au vieţuit în acele vremuri ca: Petre Baicu, Nicu Purcărea, Petre Bucinschi, Mioara Muscalu, scriitorul Ion Victor Pica, Teofil Mija, Ion Gavrilă Ogoranu şi alţii. Am citit aproape toate cărţile de memorialistică, tipărite după anul 1989.O mulţime de alte informaţii am aflat şi de la o sursă mai apropiată, soţul meu, Eugen Lascu, botezat de către ing. dr. Eugen Ionică, în anul 1925.Mă simt onorată, că după 1989, am avut ocazia să cunosc, la această anuală comemorare „români absoluţi”. Închei scurta expunere a comemorării, de la Râşnovul Braşovului, din anul 2019, cu versurile marelui nostru poet Radu Demetrescu Gyr: „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni

Noi am făcut din voi icoane

Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

(...)

Nu plângem lacrimă de sânge

Şi ne mândrim cu-atâţi eroi

Nu, neamul nostru nu vă plânge

Ci se cuminecă prin voi.”

Olga Lascu 

divider



Comemorare Tâncăbeşti 2019 Nu-i vom uita niciodată!

Biserica Sfântul Ilie Gorgani este martora unor momente importante din istoria Mişcării Legionare. A fost centrul spiritual, biserica de suflet a legionarilor. Aici şi la Casa Verde, unde era mormântul, au făcut ei de gardă, zi şi noapte, la reînhumarea Căpitanului, în 1940. Acum acest sfânt lăcaş e strâmtorat parcă de clădirile din jur; nu i se vede frumuseţea şi măreţia, fiind învelit pe dinafară într-o folie, în intenţia restaurării. Înăuntru o schelărie de lemn, complicată şi densă, astupă bolta şi obturează pictura interioară. După ce intri, păşind cu emoţie pe aceleaşi trepte pe care păşeau odinioară Căpitanul şi ai săi, nu-ţi poţi stăpâni gândul trist, dar nu lipsit de nădejde, că tot aşa stă ascunsă frumuseţea şi măreţia adevărului legionar, ce va ieşi odată la lumină.

Era firesc ca pomenirea Căpitanului şi a eroilor martiri ai Legiunii, asasinaţi în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, să înceapă în biserică şi să se încheie la monumentul de la marginea pădurii Tâncăbeşti, fiindcă ei au pornit de la icoană şi altar. Coincidenţa comemorării noastre cu praznicul Sfântului Apostol Andrei are semnificaţii tulburătoare. Sfântul Andrei, creştinătorul românilor, a schimbat radical viaţa neamului, trecându-l, cu ajutorul Domnului, de la păgânism la credinţa adevărată şi salvându-l astfel de la pierzanie. O profundă schimbare lăuntrică, o deplină înnoire sufletească a neamului românesc întru Hristos dorea să realizeze şi Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu prin Mişcarea sa, într-o vreme în care corupţia, hoţia şi trădarea ţineau de normalitatea vieţii socio-politice din România. Până la urmă slugile satanei, prin terorism de stat, prin crimă şi viclenie au oprit ascensiunea Mişcării, însă victoria lor aparentă, într-un anumit context istoric, nu poate împiedica triumful legionarismului în spirit; mai degrabă contribuie la acest triumf.

În tradiţia populară, noaptea Sfântului Andrei e bântuită de strigoi. Ţăranii ung cu usturoi tocurile uşilor şi ale ferestrelor ca să nu intre în casă duhurile rele. În acea sinistră noapte, strigoii regimului carlist, bandele lui Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu l-au ucis mişeleşte, prin strangulare, pe Căpitan, dimpreună cu Nicadorii - Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace şi Decemvirii - Ion Trandafir, Iosif Bozântan, Ion Atanasiu, Ştefan Georgescu, Radu Vlad, Ion State, Gavrilă Bogdan, Ion Caratănase, Ion Pele şi Ştefan Curcă.

Sfânta Liturghie de la Gorgani şi parastasul au fost oficiate de trei preoţi slujitori ai bisericii, la care s-a adăugat părintele Ioan Şişmanian de la Mănăstirea Petru Vodă. Cuvintele părintelui ne-au mers tuturor la inimă, fiindcă au vorbit mai mult lacrimile lui despre iubirea jertfelnică, despre neuitare, despre nobleţea morală a celor pomeniţi, model adevărat pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Umbrele eroilor martiri ai Legiunii erau în preajmă; respiram acelaşi aer; chipurile lor ne priveau din fotografiile-icoane de pe masa ofrandelor. La slujba parastasului a fost prezent şi marele duhovnic al românilor, sfântul părinte arhimandrit Justin Pârvu, ale cărui vorbe, purtătoare ale unui adevăr mai presus de timp, ni le-a reamintit ucenicul lui: „Mişcarea Legionară este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului român”.

După-amiază am plecat cu maşinile spre Tâncăbeşti. Afară ploua mărunt şi era frig. Vreme posomorâtă, întunecată ca şi sufletele asasinilor, însă ploaia e condiţia şi vestirea rodului de mai târziu. Am depăşit locul asasinatului, mergând mai întâi la cimitirul din Ţigăneşti. Acolo, într-un colţ uitat, se află mormântul unuia dintre fruntaşii întemeietori ai Legiunii, Radu Mironovici. Ulterior, lângă el au fost reînhumate osemintele lui Corneliu Georgescu, camaradul de la Văcăreşti. Neavând preot cu noi, ne-am dus să le cântăm Cântecul legionarului căzut şi să spunem pentru ei PREZENT!

Dacă la biserică nu ne deosebeam unul de altul, la monumentul de la Tâncăbeşti - o cruce masivă de lemn, superb sculptată, având gravate pe ea numele martirilor - lucrurile au arătat altfel. Înaintea noastră au făcut comemorări în acel loc şi alte grupări naţionaliste ce se revendică de la Legiune. Când am ajuns noi, unii tocmai se pregăteau de plecare. Pe micul platou pavat din faţa monumentului ardeau o mulţime de lumânări, frumos ordonate în formă de cruce, alcătuind un chenar de lumină. De-o parte şi de alta erau purtători de drapel, iar la baza monumentalei cruci de lemn - coroane şi simboluri legionare. Copacii desfrunziţi din apropiere susţineau o pânză mare albă, pe care câteva slove negre evocau memoria Căpitanului.

Pomenirea noastră, a celor din Fundaţia Profesor George Manu, a fost ultima şi a avut loc cumva în două reprize: întâi au slujit preoţii Constantin Dochiţă şi Mihai Niţă, întrucât părintele Ioan întârzia, apoi Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii au fost pomeniţi şi de părintele Şişmanian. A vorbit domnul Tutuianu, fost deţinut politic, nelegionar; de aceea a spus prea puţine despre Căpitan şi despre eroii martiri ai Legiunii. Am putut asculta însă glasul mut al împrejurimilor şi, mai ales, glasul pios al inimilor noastre. La sfârşit, cântecul şi apelul.

Bine este că am înfruntat cu toţii ploaia şi frigul pentru că avem ceva în suflet; rău este că nu ne unim în cuget şi-n simţiri, lăsând deoparte ambiţiile şi orgoliile personale. Unirea şi lupta cu sine sunt două dintre imperativele Căpitanului ce definesc spiritul legionar. Fără acestea nu suntem în duhul lui Corneliu Codreanu şi al adevăraţilor legionari. Un eveniment major precum cel la care am participat ar fi trebuit să adune laolaltă suflarea naţionalistă care cinsteşte memoria Legiunii şi, în ultimă instanţă, întregul neam.

Fiindcă aşteptăm cu răbdare ca poporul român să dezgroape adevărul de atâta timp îngropat de reprezentanţii săi oficiali (instituţii politice, şcoală, presă etc.) şi acoperit de mizerie. Nu putem fi la nesfârşit un neam de oameni care blamează, prigoneşte, ascunde şi uită ceea ce are mai nobil.

Prof. Gruie Piticar 

divider



Ion Halmaghi – la zece ani de la moarte

Născut în anul Marii Uniri a Românilor, la 20 decembrie 1918 şi botezat John, în localitatea Alliance, statul Ohio, Statele Unite ale Americii, unde emigraseră părinţii săi ardeleni din Ţara Făgăraşului, din satul Scorei, Ion Halmaghi a decedat în Sibiu, la 16 februarie 2009. La senectute, apropiaţii mai tineri îi spuneau „Nenea Geani”. Se împlinesc, în acest decembrie, 101 ani de la naşterea lui Ion Halmaghi românul, cetăţean al lumii şi rob al lui Hristos, pentru care a luptat cu hidra anticreştină şi antiomenească a comunismului roşu, a suferit în închisorile exterminatoare ale regimului comunist şi a scris despre toate, mărturisindu-şi în toate modurile acestea credinţa în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, în veşnicie. Sunt aproape trei ani de la moartea sa.

La şase ani şi jumătate, a revenit în satul străbunilor săi, Scoreiul oferindu-i autenticitatea valorilor culturii tradiţionale săteşti, învăţate atunci şi pe care nu le-a uitat niciodată, ajungând chiar să le facă cunoscute studenţilor americani de peste Ocean. Urmează şcoala primară şi Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi Facultatea de Filosofie la Bucureşti. Spunea Părintele Gheorghe Bogdan în cuvântul de pomenire: „anul 1937 îl găsea pe Ion Halmaghi student la Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu, pe Mircea Eliade şi întreaga pleiadă a dascălilor de elită ai neamului românesc din acea vreme, dar pe Nichifor Crainic l-a întâlnit la penitenciarul Aiud, unde i-a cunoscut şi pe Nestor Chioreanu, pe Nicolae Petraşcu şi pe alţi martiri ai rezistenţei româneşti pentru Hristos şi pentru Ţară, contra puhoiului comunist şi ateu al sovieticilor. Halmaghi nu a avut parte nici măcar de luna de miere, ca orice tânăr căsătorit, fiind luat imediat şi dus la închisoare. Dar jurământul pentru soţia sa, Areta, făcut la 1948 în faţa preotului Onofreiu Pompeiu, şi l-a ţinut, ducând-o în America şi pe ea, după eliberare, iar apoi aducând-o înapoi în România unde au închis ochii pe rând, amândoi soţii. Pentru oameni ca Ion Halmaghi, nicio jertfă pentru apărarea credinţei creştine şi naţionale nu a fost prea mare”. După ce a stat închis politic cincisprezece ani la Jilava şi Aiud (1949-1964), revine în Sibiu, apoi emigrează pentru alţi treizeci de ani în Statele Unite, îşi continuă studiile, ajunge profesor de civilizaţie românească şi bibliograf al Universităţii din Pittsburgh. Fondator şi director al „Institutului de Cercetări Româno-American”, iar din 1975 a fost director-fondator al prestigioasei publicaţii ROMANIAN SOURCES (Izvoare româneşti), a institutului de sub egida aceleiaşi universităţi americane. Redactor al ziarului UNIREA - oficios al Episcopiei Greco-Catolice; cronicar politic la ziarul CUVÂNTUL ROMÂNESC din Canada, a colaborat la revista AMERICA - organ oficial al „Uniunii şi Ligii” şi la alte publicaţii ale exilului românesc; a condus revista DRUM, cu Nicolae Petra, după decesul lui Vasile Posteucă, din 1972. A participat la „Săptămânile Câmpului Românesc” de la Hamilton, Ontario, Canada, a fost unul din iniţiatorii ROMFEST - manifestare românească organizată anual în diferite oraşe din lume, unde vocea lui Ion Halmaghi românul a răsunat întotdeauna ferm împotriva comuniştilor, aliaţilor şi acoliţilor acelora. A făcut parte din grupul intelectualilor exilului românesc, împreună cu Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia şi alţii, cu care s-a întâlnit în repetate rânduri, în America şi Europa.

A revenit în 1997 în ţară, tot la Sibiu. A publicat volumele: Ion Boieru [pseudonim din perioada canadiană], Criza politică contemporană şi exilul românesc. Articole publicate sub titlul CRONICA VREMII în ziarul „Cuvântul Românesc”, Hamilton, Canada, 1976-1982. Volumul I, Criterion Publishing, f. a. (ed. a II-a, Ion Boieru, Cronica vremii 1976-1982. Volumul I, Bucureşti: Editura Scara, Colecţia “Memoria prezentului”, prefaţă de Mircea Nicolau, 2005) şi Ion Halmaghi, Memoriile viitorului. Adunate din perspectiva celor 15 ani de închisoare şi de luptă politică anticomunistă în perioada de libertate, Făgăraş: Editura Mesagerul de Făgăraş, 2007. A trăit ultimii ani la Sibiu, în casa părintească, alături de nepoţii Paula şi Ioan Sănmărghiţan, Mihai şi Sabina Dragotă, care l-au iubit şi ocrotit creştineşte.

Împreună cu semnatarul acestor rânduri, care l-a avut timp de câţiva ani ca partener de convorbiri, a participat la realizarea volumului Cu Ion Halmághi, prin istoria asumată, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 315 pagini format A4, cu o seamă de reproduceri şi mai multe fotografii color. O carte-dialog, cu note fireşte biobibliografice şi mărturii din lupta creştină românească şi mondială împotriva comunismului criminal, antiromânesc, antiuman şi ateu.

Brumar 2019, Sibiu-pe-Cibin.

Mihai Posada 

divider



† Sora Pelagia Iusco

(1926-2019)

Vineri, 27 septembrie, a trecut la cele veşnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriţă greco-catolică supravieţuitoare a temniţelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamţ) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparţinea, având peste 75 de ani de viaţă consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureş) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la Bucureşti ca şi călugăriţă (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion (înfiinţat de călugărul francez Marie-Alphonse de Ratisbonne cu scopul convertirii evreilor la creştinism). După închiderea forţată a Institutului de către autorităţile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugăriţe din Ieud se întorc acasă şi participă activ la rezistenţa maramureşeană împotriva suprimării Bisericii Greco - Catolice şi la sprijinirea partizanilor anticomunişti din grupul fraţilor Popşa, o parte dintre ei legionari.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (şi presată să divulge ascunzătorile preoţilor greco-catolici) eliberată şi apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popşa) sora Pelagia Iusco va suferi detenţia comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) şi Mislea, jud. Prahova - închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc, multe dintre deţinute membre ale Mişcării Legionare (o prietenie constantă a legat-o până la sfârşitul vieţii de minunata mărturisitoare Aspazia Oţel Petrescu). Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluţie va locui o perioadă de timp la Baia Mare şi Satu Mare, contribuind activ, prin munca şi mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco - Catolice. Ilustrativă pentru viaţa sorei Pelagia Iusco şi pentru atmosfera istorică a epocii este acuzaţia care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor şi asistenţei Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”Veşnică odihnă şi memoria binecuvântată!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Noutăţi editoriale

Ion Banea, „Căpitanul”, 15 Lei„Figura lui în cuprinsul mişcării naţionale, de la război încoace, apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. Totdeauna pe poziţia cea mai înaintată a frontului de luptă, plin de credinţă şi hotărâre, niciodată şovăielnic sau fugind de răspundere. Predestinat la jertfe, a trăit intens şi zbuciumat. Existenţa i-a fost plină de fapte şi pândită de primejdii. A atins culmi, cum rar i-a fost dat cuiva să dorească, şi a coborât adâncuri, din care, numai puterea lui Dumnezeu, în care credea aşa de tare, l-a scăpat. A cunoscut perspectiva muncii silnice pe viaţă şi măreţia solidarităţii neamului românesc cu faptele lui. I-au ros sănătatea asprele zile de închisoare şi i-au dat fiori de viaţă clipele mari, când îl înconjurau zeci de mii de oameni. A mers de mână cu vremea, primind cu zâmbetul pe buze şi batjocurile şi laudele. Iubitor al luptei, vitejiei şi-a închinat tot rostul. S-a dat tot mişcării, dar el n-a cerut nimic. Îl doreau duşmanii răpus şi el tot mai tare s-a înălţat. Căpitanul! Gând, hotărâre, acţiune, vitejie, viaţă.”
Ion Banea

Vasile Marin, „Crez de generaţie”, 25 Lei„Români, Urmaţi cu sfinţenie gândurile pe care ni le-a lăsat viteazul comandant legionar, mucenicul Vasile Marin. Toţi tinerii din ţara aceasta să ştie că urmând calea credinţei martirilor, vor birui şi vor învia cu neamul lor în contra tuturor asupritorilor, uneltirilor şi loviturilor. Împărtăşiţi cu sfânta jertfă de sânge a lui Vasile Marin, să stăm drepţi şi gata de a ne da sângele nostru în faţa asupritorilor care ni-l cer. Credinţa legionară va înflori mai mândră şi mai biruitoare cu fiecare strop de sânge mai mult pe care-l vom da senin şi cu sufletul plin de bucurie. Până când neamul biruitor prin Legiune va învia şi va condamna pentru veşnicie pe toţi călăii noştri. Aşadar sângele martirilor împarte o lume în două: cei ce vor primi osânda şi blestemul veşniciei, şi cei ce mâine vor birui în slava şi binecuvântarea neamului lor.”
Corneliu Zelea Codreanu

Horia Sima, „Istoria Mişcării Legionare”, 40 Lei„Realizând această lucrare ce urmează să apară în mai multe volume, am voit să restabilesc, în faţa elitelor intelectuale şi politice ale Occidentului, adevăratul curs al evenimentelor istoriei atât de frământate a Legiunii. Dincolo de faptele care, în mare parte, sunt deja cunoscute, există o cheie particulară care le explică, un substrat inteligibil, format din înlănţuirea de la cauză la efect. Singură cunoaşterea motivelor ce-au determinat manifestările Legiunii permite adoptarea unei hotărâri finale asupra ei. În anii care vin se va decide dacă omenirea vrea să rămână fidelă lui Hristos sau dacă ea dezertează în masă, pentru a se aşeza sub domnia lui Antihrist. Mişcarea Legionară după 40 de ani de sacrificii şi de devotament în principiile moralei creştine îşi continuă lupta pentru apărarea creştinătăţii alături de toate forţele sănătoase din lume, sub aripa protectoare a Arhanghelului Mihail, patronul şi protectorul ei ceresc.”
Horia Sima


Horia Sima, „Sfârşitul unei domnii sângeroase”, 50 Lei„Volumul de faţă aparţine memoriilor mele şi cuprinde perioada de la 10 decembrie 1939 până la 6 septembrie 1940, acea fază din istoria Legiunii când s-a dat ultima bătălie contra Regelui Carol şi care s-a încheiat cu renunţarea acestuia la Tron. Fără sângele vărsat de legionari, fără ridicarea poporului, fără uriaşele manifestaţii din Capitală şi apoi din toată ţara, nimic din ce s-a întâmplat nu s-ar fi întâmplat. Biruinţa legionară de la 6 septembrie nu o datorăm nimănui. Este a noastră şi numai a noastră, a poporului românesc care ne-a urmat şi ne-a sprijinit cu hotărârea lui şi cu elanul lui.”
Horia Sima


Nicolae Roşca, „Ce este Frăţia de Cruce?”, 18 Lei„Frăţia de Cruce este organizaţia legionară a tinerilor români care frecventau şcolile secundare. În aceasta activau până la terminarea liceului, pentru a trece, în Corpul Studenţesc, sau direct în organizaţiile legionare locale.(...)Codreanu aducea cu el o viziune istorică clară şi un concept românesc de proporţii universale. Tineretul român aducea o voinţă de fier, nişte convingeri inflexibile şi un spirit de sacrificiu ce rar se întâlneşte în istoria lumii. Împreună au luat de coarne plugul românesc şi au încercat să-l pună pe răzor bun. Ei au reînviat speranţele şi au încordat muşchii poporului lor. Rezultatul a fost un măreţ imn naţional, căruia evenimentele politice ulterioare şi neînţelegerea unor compatrioţi înşelaţi, i-au stins armonia.”
Nicolae Roşca

Corneliu Zelea Codreanu, „Circulări şi Manifeste”, 35 Lei„Priviţi-i drept în ochi pe toţi tiranii voştri. Înduraţi cu resemnare orice lovitură, suportaţi orice chin, căci jertfa noastră a tuturora, va fi temelia de fier, de trupuri frânte şi de suflete chinuite, a biruinţei. Acei ce vor cădea dintre noi, vor avea nume şi morminte de eroi. Iar cei ce ne vor ucide, vor purta nume de trădători, şi vor fi blestemaţi din neam în neam. Din adâncuri se înalţă biruitor legionarul! Cu sufletul său de stâncă. Cei ce cred că-l pot învinge, ca şi cei ce cred că-l pot cumpăra, se vor convinge în curând, dar prea târziu, că s-au înşelat.”Corneliu Zelea Codreanu

Nicolae Călinescu, „Preambul pentru camera de tortură”, 25 Lei
„Autorului, cineva i-a zis: „Ce vrei mă, să scrii o carte despre ce a fost??! Eşti nebun, n-o să te creadă nimeni! Nu cumva vrei să ieşi din anonimat? Crezi că ai voie să scrii în momentul actual? Ai grijă să nu-ţi rămână copii pe drumuri, fără tată!!!” Nicolae Călinescu nu a mai aşteptat niciun răspuns. A pus pe hârtie drumul lui şi al unei întregi generaţii, cu suferinţele, cu iubirile şi clipele de durere întru luminarea sufletului românesc. Aşa apare cartea reală, trăită în incandescenţa unor evenimente dramatice, gândite în timp, evenimente impuse de teroarea universului concentraţionar comunist de exterminare din România anilor 1948-1964. Om deosebit, cu suflet mare, a făcut parte din frontul cruciaţilor secolului XX, acea legendă a cavalerilor verzi, care au pavat cu jertfe pentru veacuri destinul neamului românesc. Deşi viaţa lui nu a fost decât persecuţie şi prigoană, Nicolae Călinescu a trudit mult, a suferit mult, dar iubirea şi bunătatea lui a rămas aceeaşi pentru pământul românesc. Cu astfel de oameni, putem spune că poporul şi ţara frumoasă ca soarele sfânt de pe cer, nu pot rămâne numai un vis, ci pot deveni realitate.”
Liviu Culman

 

divider