Fundatia George Manu

Editorial
* 90 de ani de istorie în conştiinţa românească
Opinii
* Radu Gyr a fost, este şi va rămâne în memoria neamului românesc!
* Nu schimbaţi numele străzii „Radu Gyr”!
* Dragostea nu cade! Legiunea nu cade!
Evenimente
* Iaşi, 24 iunie 2017: PĂTIMIRE, JERTFĂ, SFINŢENIE…
* Părintele Justin Pârvu, omagiat la parohia Sfântul Dimitrie din Cluj
* Biserica sfinţilor martiri şi mărturisitori din închisorile comuniste
* Comemorarea victimelor închisorii „Salcia”
* Pomenirea pătimitorilor caracaleni
*  „Radu Gyr – poetul din temniţă”, Târgovişte, iunie 2017
Articole generale
* Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei
* Tatiana Niculescu – Patografia lui Corneliu Codreanu
Istorie
* Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord
* 24 IUNIE
* Un nou studiu istoric despre Corneliu Codreanu - „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei”
* România şi sfârşitul Europei (3)
* Flori de aur din Maramureş (37)
* Fortul (Liceeni în închisori)
* La División Azul (3) Spre front
Literatura
* Un basm fantastic despre spiritul veşnic românesc: „Drumul spre Vozia”
In memoriam
* † Părintele Chesarie Gheorghescu (1929-2017)
* † Monahul Ipatie
* Galaţi, 20 mai - Parastas de 4 ani pentru Victor Dinescu
* Parastas de 5 ani pentru Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 6 iunie 2017


90 de ani de istorie în conştiinţa românească

Acum 90 de ani, pe 24 iunie 1927, lua fiinţă „Legiunea Arhanghelul Mihail”  sau „Mişcarea Legionară”. Născută din aspiraţiile şi idealurile luptei naţionale dusă începând cu 1922 de o întreagă generaţie a studenţimii române, noua organizaţie se voia un nou început. Aceasta a fost intuiţia întemeietorului şi liderului ei, Corneliu Codreanu, supranumit şi „Căpitanul”, după câţiva ani tumultoşi care s-au soldat cu eşecul metodelor de acţiune şi a formelor de organizare încercate până atunci. Astfel a luat expresie văzută o stare de spirit, o atitudine interioară care îşi fixase ţeluri ce depăşeau sfera revendicărilor cu caracter social sau politic. Primordială devenea acum nu impunerea imediată a unei agende politice, ci făurirea unei noi mentalităţi, transformarea în profunzime a caracterului românilor. Piatra unghiulară a noului curent care a cuprins majoritatea tinerei generaţii de atunci era educaţia, formarea unui om nou prin cultivarea virtuţilor creştine şi a celor eroice. Un radicalism moral îndreptat în primul rând împotriva defectelor naţionale ale românilor, a tarelor care le ştirbeau caracterul: incorectitudinea, laşitatea, spinarea încovoiată, minciuna, politicianismul, duplicitatea, compromisul abject, prioritatea interesului personal, trădarea.

Izvorâtă din impulsul de a răspunde unor provocări şi probleme localizate specific în spaţiu şi timp, noua concepţie era deopotrivă în pas cu vremurile, dar şi deasupra lor. Tributară în mod inevitabil şi unui anumit context istoric, mai ales prin manifestările care nu pot fi înţelese în abstract, decuplate de matricea orizontală în care s-au desfăşurat, mişcarea întemeiată de praznicul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi-a fixat reperele fundamentale ca aparţinând altor niveluri ale existenţei. În contrast cu ideologiile vremurilor moderne, legionarismul a adoptat o atitudine afirmativă faţă de elementele esenţiale care definesc umanitatea din perspectiva eternităţii. Pe de-o parte condiţia de fiinţă creată, de acceptare a revelaţiei divine, în contrast cu ateismul care făcea ravagii, iar pe de alta condiţia profundă a identităţii naţionale, căci nu există om „incolor” din acest punct de vedere. Neamurile, adică acele colectivităţi ţinute laolaltă de sentimentul solidar al unei identităţi comune, într-o legătură care transcende generaţiile, sunt privite ca realităţi organice, apărute cu voia lui Dumnezeu şi conforme cu rânduiala firii. Destinul lor colectiv este situat pe planul spiritual. Adică nici universalism abstract şi dizolvant, răzvrătit împotriva naturii create, dar nici orizontala pur biologică, rasistă, a unui darwinism etnic, ridicat cu aroganţă deasupra normelor morale universale.

Aceasta a fost aşadar temelia pe care a luat fiinţă o mişcare concretă, în cadrele şi formele stabilite de întemeietorul ei. Năzuinţa acesteia era transformarea întregii societăţi printr-o revoluţie interioară, pe planul mentalităţii, dar totodată prin implicare şi atitudine în faţa problemelor stringente ale societăţii acelei epoci. Zece ani mai târziu, o grupare plecată la drum cu o mână de oameni prindea rădăcini puternice într-un popor care începuse să rezoneze la mesajul ei, căpătând proporţiile unui întreg curent de mase. Pe măsura creşterii sale, acest val animat îndeosebi de generaţia tânără a acelei vremi a ajuns să polarizeze tot mai accentuat societatea românească.

Fenomenul legionar a fost controversat şi incriminat îndeosebi de către adversarii săi politici, mai ales datorită acelei spirale a violenţei în care a fost implicat, şi care a însângerat România acelor ani. Justificate de ambele părţi implicate prin principiul acţiunii şi reacţiunii, violenţele de acum opt decenii sunt în primul rând o materie primă pentru munca istoricilor. E sarcina lor să ofere o interpretare corectă şi nepărtinitoare, prin punerea în contextul întregii epoci şi prin raportare la mentalitatea de atunci. Rolul istoricului veritabil nu trebuie să fie acela de procuror, ci acela de a prezenta un tablou veridic şi coerent al unei epoci, nedeformat de prejudecăţi sau de aplicarea improprie a criteriilor valabile mentalităţii de azi în aprecierea unor fapte din trecut, tributare altor concepţii de viaţă.  Din moment ce decenii de-a rândul interpretările dominante au aparţinut istoricilor-procurori, reprezentanţi ai unor interese politice adverse, care au spus practic tot ce se putea spune din perspectiva lor, e de aşteptat ca viitorul să aparţină unor exegeze cât mai echilibrate şi capabile de a pune o epocă bine determinată din trecut în adevărata ei lumină.

Valul asasinatelor l-a înghiţit la un moment dat şi pe întemeietorul Mişcării, care de la sfârşitul lui 1938 a rămas fără personalitatea care a înfiinţat-o şi condus-o până atunci. La conducere a urmat Horia Sima, care i-a asigurat continuitatea istorică până în epoca post-comunistă. Între 1940, anul alungării regelui-dictator, şi 1993, anul morţii sale, acesta a îmbinat omul de acţiune cu scriitorul prolific, care a lăsat posterităţii numeroase texte istorice, doctrinare şi de atitudine, în mare parte încă necunoscute opiniei publice largi.

Legionarismul a supravieţuit atât morţii Căpitanului cât şi a Comandantului, deşi condiţia cvasi-permanentă a purtătorilor acestui crez de-a lungul celor nouă decenii de la apariţia sa a fost - şi continuă să fie - cea a prigoanelor, interdicţiilor şi cenzurii. Este evident pentru oricine că un fenomen caracterizat de o asemenea revărsare de energii naţionale cum a fost cel legionar nu poate reprezenta doar un obiect de studiu amorf pentru publicaţii de nişă academică. Important este şi modul în care el se reflectă şi se încadrează în mod viu în conştiinţa colectivă a generaţiilor ulterioare. De această importanţă au fost conştienţi şi cei care au impus în România, prin lege, condamnarea morală a legionarismului, decretând-o în chip totalitar drept singura raportare permisă la această moştenire istorică a românilor. S-a dorit şi impunerea unui simbolism revelator: Legea 217/2015 a fost votată în Parlament chiar pe 24 iunie 2015, adică de aniversarea întemeierii Legiunii.

Motivul principal al acestui demers? Chiar dacă nu au avut realizări durabile pe plan politic, legionarii s-au impus conştiinţei româneşti prin atitudinea fără compromis pe care au adoptat-o în faţa tăvălugului comunist. Fie că vorbim de rezistenţa armată, fie de rezistenţa spirituală din închisori, care a culminat cu înfruntarea din malaxorul teribil al „reeducării” de la Piteşti, legionarii au dat numeroase figuri de eroi, martiri sau de candidaţi la sfinţenie. Legionarismul a fost privit de către comunişti drept principalul adversar, atât fizic, dar mai ales ideologic. Chiar dacă în noul context activitatea oficială în forme organizate era imposibilă, principiile fundamentale ale concepţiei legionare, credinţa în Dumnezeu şi iubirea de neam, erau situate la antipodul ideologiei comuniste. Printre figurile acestei rezistenţe naţionale şi creştine s-au distins George Manu, „rectorul de la Aiud”, care a murit demn şi fără cel mai mic compromis, Radu Gyr, „poetul închisorilor”, Valeriu Gafencu ca reprezentant al unui întreg curent de „mistici”, supranumiţi „sfinţi ai închisorilor”, Ion Gavrilă Ogoranu, un adevărat simbol al întregii rezistenţe anticomuniste, caracterizată printr-o fermitate plină de cavalerism şi nobleţe morală, chiar şi atunci când perspectivele unui succes concret erau nule. Aceşti oameni şi mulţi alţii, care nu pot fi numiţi cu toţii aici, dar care sunt familiari publicului cunoscător al literaturii memorialistice publicate după 1990, nu s-au raportat doar la un posibil succes imediat, care nu avea cum să vină. Dimpotrivă, luând ca model linia de jertfă instituită de însuşi întemeietorul Mişcării, aceşti oameni au refuzat, asemenea lui, ispita pragmatismului, a salvării cu orice preţ a propriei vieţi, în ideea aşteptării unor vremuri mai favorabile de acţiune. Toţi aceştia s-au raportat în primul rând la valorile eterne, refuzând orice mentalitate de tip tranzacţionist sau oportunist. Au ştiut să se jertfească şi au reuşit să se impună, poate fără voia lor, drept modele în conştiinţa contemporanilor şi a generaţiilor următoare. Românii mai tineri au descoperit aceste repere în urma contactului cu supravieţuitorii gulagului comunist şi a scrierilor lor.

Toate aceste lucruri încă deranjează anumite cercuri. Iată de ce urmaşii celor care au instituit procesele staliniste ale anilor 1945-48 prin care s-a condamnat întreaga elită creştină a unei naţiuni au insistat cu orice preţ ca raportarea românilor la acest trecut să se facă în conformitate cu vederile şi cu interesele lor particulare. Prin celebra lege din anul 2015 s-au interzis toate formele de manifestare şi simbolurile legionare şi s-au reconfirmat sentinţele acelor tribunale staliniste la adresa celor consideraţi „criminali de război”, o noţiune al cărei înţeles a fost mult lărgit în 1945, în urma presiunilor comuniste. Astfel, prin termenul în cauză nu se înţeleg doar acei militari care încalcă legile de conduită şi de onoare în cadrul unui conflict armat, ci şi toţi consideraţi a fi vinovaţi de „dezastrul ţării”, adică scriitori, jurnalişti, intelectuali, oameni politici, care au adoptat o atitudine ferm anticomunistă.

Ce putem constata acum, când aniversăm doi ani de la votarea acestei discutabile „legi a memoriei istorice”? Rezultatul concret ne încredinţează că ideea după care istoria poate fi controlată şi interpretată prin ukazuri e o pură utopie. Deşi parlamentarii au dat dovadă de laşitate şi lipsă de atitudine, votând legea practic în unanimitate, iar preşedintele Iohannis a promulgat-o cu obedienţă, opinia publică românească a opus o rezistenţă viguroasă la adresa modului totalitar în care s-a încercat să le fie impusă o anumită interpretare a istoriei naţionale. Scriitori, jurnalişti şi numeroase personalităţi publice au luat atitudine împotriva unui demers care trece peste conştiinţele şi capacitatea de discernământ a românilor, şi care pleacă de la premisa că nu libertatea ar fi climatul cel mai propice pentru cristalizarea unei raportări juste la propria identitate şi istorie, ci atmosfera constrângătoare prin impunerea unui punct de vedere particular. S-a înregistrat doar o victorie simbolică, de imagine, deoarece legea a rămas în vigoare. Până una-alta, rămâne adevărat că la nivelul instituţiilor statului nu poate exista în aceste condiţii un cult oficial al unor personalităţi considerate controversate. La fel de adevărat e faptul că reînvierea unei Mişcări Legionare în formele ei iniţiale, care cadrau mai degrabă cu altă epocă, e barată de noua lege. Deşi, chiar în lipsa acesteia, orice tentativă în acest sens nu ar fi reprezentat oricum decât un epigonism steril, lipsit de rezonanţă pe scară largă în vremurile de azi.

Dincolo de acestea, legea nu poate interzice cinstirea eroilor, martirilor şi sfinţilor care nu au fost decretaţi de către comunişti drept „criminali de război”. Mai mult, chiar în cazul unora ca aceştia, cum ar fi Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, românii se raportează în continuare apreciativ la adresa personalităţii, a operei şi a destinului lor martiric. Cel dintâi şi-a jertfit viaţa în temniţă, cel din urmă a îndurat ani şi ani de încarcerare în condiţii infernale, dar în mod paradoxal rodnice pentru o inspiraţie poetică deosebită. La fel ca în aceste două cazuri exemplare, destinele ieşite din comun, caracterizate prin spirit de jertfă şi atitudine mărturisitoare în ciuda suferinţelor şi a presiunilor, se impun de la sine. Mesajul lor intrinsec nu poate fi cenzurat cu nimic, căci valoarea sa transcende comandamentele ideologice trecătoare şi se fixează în conştiinţa eternă a neamului.

Iată de ce Biserica, instituţia al cărei caracter e situat prin excelenţă deasupra oricăror contingenţe, a înţeles foarte bine semnificaţia acestor destine martirice.  Anul curent, 2017, este închinat tuturor „apărătorilor ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste”, iar „sfinţii închisorilor” sunt făcuţi cunoscuţi românilor inclusiv prin publicaţiile şi emisiunile mass-media oficiale ale Patriarhiei Române. Deşi atitudinea ei vreme de mulţi ani a fost una de prudenţă şi de aşteptare, poate dictată şi de anumite calcule de oportunitate, iată că acum Biserica ştie să îi cinstească pe toţi mărturisitorii autentici ai credinţei, indiferent dacă au fost sau nu legionari. Căci criteriile după care Biserica judecă şi măsoară nu ţin cont nici de opţiuni politice, nici de o anumită apartenenţă sau alta, ci doar de raportarea acelor oameni la Hristos şi la poruncile Sale.

Pe acest plan etern, şi figuri care sunt asociate legionarismului, despre care trebuie spus că punea mai presus de orice credinţa în Hristos, urmată de interesul naţional şi apoi de cel de grup, nu au cum să mai fie eliminate din conştiinţa creştinătăţii româneşti. „Sfinţii închisorilor” şi destinul lor reprezintă o întruchipare cât se poate de concretă a ideii fundamentale, cu un caracter moral universal valabil, al transformării interioare a omului şi a închinării cu generozitate a vieţii sale unui ideal superior. Din această perspectivă a eternităţii în care sunt situate astfel de repere ale conştiinţei româneşti, se poate spune cu certitudine că fenomenul atât de controversat al legionarismului nu îşi va pierde cu nimic din actualitate nici peste zece ani, când se va împlini veacul de la naşterea sa.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Radu Gyr a fost, este şi va rămâne în memoria neamului românesc!

In 24 iunie 2017 s-au împlinit 2 ani de la votarea legii 217/2015, lege antiromânească şi antilegionară, prin care se încearcă ştergerea memoriei neamului românesc. Ca orice aniversare, trebuia marcată corespunzator… iar INSHR Elie Wiesel a considerat că acesta este momentul în care se poate da o lovitură memoriei lui Radu Gyr. Dar bine spune proverbul că “socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă”… Vom relua pe scurt filmul evenimentelor:In data de 10 mai 2017, Ministerul Afacerilor Interne transmite în atenţia câtorva instituţii din ţară o solicitare primită de la INSH Elie Wiesel prin care erau “demascate” mai multe străzi, busturi, şcoli, licee care poartă numele unor “criminali de război”. Adresa ajunge şi la Prefectura Cluj, în legătură cu existenţa în acest oraş a străzii „Radu Gyr”. Prefectura o trasmite Primăriei în data de 17 mai. Direcţia Generală de Urbanism Cluj preia sesizarea şi, fără să facă niciun minim efort în analizarea situaţiei, întocmeşte în baza ei referatul pentru schimbarea denumirii străzii “Radu Gyr” în strada „Szervátiusz Jenő”. In data de 12 iunie, referatul - având şi avizul Direcţiei Juridice (care de asemenea nu a făcut niciun efort pentru a citi cu atenţie adresa MAI şi a verifica legalitatea solicitării) - este primit şi aprobat de Primarul Emil Boc. Schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” urma să aibă loc în cadrul şedinţei Consiliului Local din data de 22 iunie 2017.Apoi a început războiul căruia i s-au alăturat mii de români, organizaţii, instituţii, presa şi... sfinţii închisorilor. In mod cu totul minunat, fix în aceeaşi zi avea loc în Cluj, la 5 minute distanţă de Primărie, vernisajul expoziţiei doamnei Silvia Radu - Grădina cu Ingeri - expoziţie alcătuită din portretele sfinţilor din închisori, între ei numărându-se şi portretul lui Radu Gyr.

Fundaţia noastră a transmis o adresă de protest consilierilor locali, primarului, prefectului, senatorilor şi deputaţilor de Cluj. Adresa arată în mod clar şi cu argumente morale şi juridice faptul că solicitarea INSHR Elie Wiesel este abuzivă şi că încalcă Constituţia României. Adresa a ajuns şi la alte instituţii şi personalităţi importante care, luând act de existenţa acestei situaţii, au transmis la rândul lor scrisori oficiale catre Primărie. Aceeaşi adresă a fost transmisă la presa clujeană, cât şi la cea naţională care au preluat şi difuzat informaţia. Mai mulţi consilieri locali au răspuns adresei noastre, asigurându-ne că au luat act şi se vor opune. Separat de acţiunile legale şi mediatice întreprinse, am organizat cu ajutorul prietenilor din Grupul Camarazii o echipă care să participe la şedinta Consiliului Local. In data de 22 iunie 2017 echipa s-a prezentat la Primărie. Colegul nostru Pr. Marius Vişovan a cerut şi obţinut înscrierea la cuvânt. Zeci de prieteni se aflau în sala Primăriei în aşteptarea începerii şedinţei. După intonarea imnului national, şedinţa a început cu un anunţ surpriză făcut de primarul Emil Boc care a retras de pe ordinea de zi punctul 31 - redenumirea străzii „Radu Gyr”: “Am retras de pe ordinea de zi punctul 31 care îl vizează pe Radu Gyr şi denumirea străzii aferente. De ce? Acest punct este pe ordinea de zi astăzi ca urmare a solicitării MAI şi Prefecturii Cluj, în conformitate cu solicitările pe care ei le-au avut în vedere. Până în acest moment, pe masa mea au fost adunate peste

6. 000 de solicitări de analiză şi respingere a acestui punct. Nu pot fi nepăsător şi să mă prefac că nu există o preocupare reală a societăţii civile cu privire la acest punct. Conform prevederilor legale, voi proceda la retragerea de pe ordinea de zi, voi adresa solicitări oficiale şi altor instituţii ale statului pentru a cunoaşte un punct de vedere. În urma acestor puncte de vedere pe care le voi primi, voi decide dacă voi mai reveni în Consiliu Local sau voi renunţa la a propune Consiliului Local pe viitor schimbarea denumirii străzii. Pe baza precizărilor societăţii civile trebuie o atenţie suplimentară pe acest punct, cu echilibru, cu dezbatere, cu analiză, calm, fără patimă”, a spus Boc în debutul şedinţei. Decizia a fost aplaudă de cei prezenţi în sală. Cel puţin două fundaţii au cerut joi dimineaţă Primăriei Cluj-Napoca să renunţe la intenţia de a schimba denumirea străzii Radu Gyr. Strada Radu Gyr ar fi urmat să poarte numele artistului maghiar “Szervatiusz Jeno”.

Decizia a fost primită cu aplauze. Echipa noastră s-a retras din sală.

In aceeaşi zi MAI a ţinut să facă public următoarea precizare: “MAI nu a impus modificarea denumirilor vreunor străzi. MAI a primit de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel o adresă prin care se aducea la cunoştinţă faptul că există locuri publice, organizaţii cu personalitate juridică, străzi ce poartă numele unor persoane condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi crime de război sau busturi dedicate unor astfel de personalităţi, lucru interzis de lege prin OUG 31/2002. În urma acestei notificări, Ministerul Afacerilor Interne a transmis o adresă către Instituţiile Prefectului pentru a analiza situaţiile şi a dispune măsurile legale, fără să impună acestora o anumită soluţie.”In 22 iunie 2017 Cluj Napoca a fost capitala demnităţii româneşti. Mulţumim tuturor pentru mobilizare, sprijin, implicare şi atitudine - in special prietenilor din Grupul Camarazii. Impreună am biruit la Cluj! Lupta continuă pentru impiedicarea abuzului în celelalte cazuri aflate pe lista Elie Wiesel alături de strada „Radu Gyr”: Bucureşti - strada, liceul, grupul şcolar şi bustul lui Mircea Vulcănescu; Dolj/Rast - strada şi şcoala Gheorghe Jienescu; Constanta/Mangalia - strada Horia Vintilă; Maramureş/Bârsana - şcoala Mircea Vulcănescu; Dolj/Segarcea - grupul şcolar Vintilă Horia; Argeş/Stâlpeni - liceul I.C. Petrescu; Suceava/Putna - bustul Mitropolitului Visarion Puiu.

Pentru fiecare caz în parte vom trimite informăari prin care vom sesiza abuzul moral şi juridic autorităţilor, presei locale şi naţionale, instituţiilor culturale, mitropoliilor şi arhiepiscopiilor, politicienilor...

Cezarina Condurache 

divider



Nu schimbaţi numele străzii „Radu Gyr”!

Adresă transmisă Primăriei şi Consiliului Local Cluj Napoca, în atenţia domnului primar, a membrilor consiliului local, senatorilor şi deputaţilor circumscripţiei electorale nr. 13 Cluj, presei locale şi naţionale...

În data de 22 iunie 2017 veţi hotărî, în cadrul şedinţei Consiliului Local, soarta străzii „Radu Gyr”, aflată pe ordinea de zi la numărul 31. Nu veţi decide o simplă schimbare de nume, veţi decide dacă prin votul dumneavoastră veţi alege să legitimaţi hotărârile abuzive luate în 1945 de către Tribunalul Poporului, dirijat de ocupanţii bolşevici, sau veţi alege demnitatea naţională, dreptul neamului nostru de a-şi cinsti eroii, martirii şi mucenicii.

Schimbarea aceasta de nume, deşi solicitată oficial prin adresa Ministerului de Interne (la sugestia INSHR Elie Wiesel) este atât imorală, cât şi ilegală! Radu Gyr, poetul care l-a coborât pe Iisus în temniţele comuniste, a îndurat 16 ani de detenţie pentru crezul său, fiind încarcerat la Aiud, Jilava, Văcăreşti, Râmnicu Sărat şi Braşov. Umilit, batjocorit, scos din istorie şi din memoria neamului său de către bolşevicii care s-au făcut stăpâni pe ţara noastră, marele poet a fost condamnat la pachet cu alţi eroi şi intelectuali de marcă în „lotul ziariştilor naţionalişti”, acuzaţi de „crime de război”. Acuzaţie aberantă din toate punctele de vedere! Aceste procese sinistre au fost pur politice, înscenate de nou instauratul regim prin Tribunalele Poporului! A legitima astăzi o condamnare utopică (atunci şi mai ales acum) comandată de către regimul comunist - decretat de statul român postdecembrist drept „regim criminal” - este de neînţeles şi de neacceptat!

Schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este imorală pentru că:Ne aflăm în 2017, an închinat de Patriarhia Română „apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste”. Aşa cum ştiţi, în acest context, Patriarhia Română a dedicat poetului Radu Gyr ample materiale audio, video şi scrise, difuzate pe toate canalele media ale Patriarhiei (Trinitas TV, Radio Trinitas, Ziarul Lumina, Agenţia de ştiri Basilica). Vă aflaţi în Cluj-Napoca, oraşul vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania - coleg de suferinţă şi pătimire cu Radu Gyr. În oraşul dumneavoastră, Mitropolia Clujului cârmuită de ÎPS Andrei a organizat numeroase manifestări în care au răsunat versurile lui Radu Gyr, i s-au recunoscut şi omagiat jertfele şi pătimirile suferite în şi pentru Hristos.

După 44 de ani de comunism şi încă 27 de ani de libertate, autorităţile democratice ale Statului Român îl stigmatizează şi reincriminează pe Radu Gyr! Acesta, adormit întru Domnul acum 42 de ani, plătise deja cu 16 ani din viaţă vina de a fi naţionalist şi anticomunist. Acum reluăm sentinţa politică impusă prin forţă de regimul comunist la pachet cu argumentaţia „acuzatorilor publici” de sinistră amintire? De curând statul român a adoptat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temniţele comuniste - fără specificaţii privind orientarea lor politică, acuzaţiile aduse la proces sau tipul condamnării. Această lege activă a Statului Român, iniţiată de către 34 de deputaţi aparţinând PSD, PNL, UNPR, minorităţi sau neafiliaţi, foloseşte în expunerea de motive, numele lui Radu Gyr:„Suntem conştienţi de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurnbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, a poetului Radu Gyr şi a soţiei sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu, între mulţi alţii care au pătimit în aceste temniţe?

Se impune aşadar, ca această zi să fie cinstită şi declarată zi naţională a acelor martiri, care şi-au adus darul înaintea istoriei şi a Cerului pentru neamul nostru, care s-au jertfit pe ei că să ne fie nouă bine. Din respect pentru cei ce au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temniţelor comuniste.”Pe de o parte, Radu Gyr este invocat de către parlamentarii noştri ca model şi motiv pentru instituirea unei „Zile naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, iar pe de alta, i se înlocuieşte numele în nomenclatorul străzilor din Cluj? Vă reamintim că legea 127/2017 - inclusiv expunerea de motive - a primit aviz favorabil de la Consiliul Legislativ.

Veţi lovi încă o dată în familia mult pătimitorului Radu Gyr. Aşa cum probabil ştiţi, fiica acestuia, doamna Simona Popa, este în viaţă. Nu o supuneţi încă o dată la umilinţa de fi considerată „fiică de bandit”. Nu o faceţi să retrăiască nedreptatea şi suferinţa care i-au marcat copilăria şi adolescenţa!

Schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este ilegală pentru că:Invocarea OUG 31/2002 completată prin neinspirata lege 217/2015 în schimbarea numelui străzii „Radu Gyr” este lipsită de temei legal!

Legea 217/2015 prevede în mod clar la Articolul 13, punctul 1 că: „Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.”Această prevedere NU este retroactivă! Neretroactivitatea legii a devenit principiu constituţional odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991. De atunci, acest principiu constituţional trebuie respectat obligatoriu, în toate actele normative emise şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit Constituţiei României, titlul II, articol (2): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”Aşadar articolul 13, punctul 1 din legea 217/2015 nu se aplică în cazul străzii „Radu Gyr”, care există în Municipiul Cluj cu mult înaintea intrării în vigoare a legii 217/2015.Memoria lui Radu Gyr face parte din memoria neamului

Stimaţi membri ai Consiliului Local Cluj-Napoca, în primii 20 de ani ai comunismului în ţara noastră, temniţele au înghiţit flămânde sute de mii de jertfe, suferinţe, pătimiri şi vieţi. Dar comunismul a creat şi un alt tip de detenţie, mult mai cumplită şi mai periculoasă: temniţele memoriei. În ele au ferecat credinţele şi valorile neamului românesc. Astazi, la 73 de ani de la instaurarea iadului bolşevic în ţara noastră, avem dreptul la adevăr, la memorie, la istorie. Cei închişi în temniţele memoriei - eroi, martiri, mărturisitori - au dreptul să fie lăsaţi să iasă în lumină - pentru că sunt Fii ai Luminii.

Anul 2017 este închinat pătimirii lor de către Biserica Ortodoxă Română. Biserica Greco-Catolică pregăteşte pentru anul 2018 trecerea în randul sfinţilor a episcopilor martiri care au trecut prin temniţele comuniste. Statul Român le-a închinat două zile naţionale de cinstire prin: legea 247/2011 privind stabilirea zilei de 9 martie „Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944-1989” şi legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”.

E timpul ca Radu Gyr, împreună cu întreaga generaţie martirizată în temniţe de către regimurile de dictatură care ne-au bicuit ţara şi ne-au omorât elitele, să se întoarcă biruitori în istoria neamului lor. Le datorăm asta lor, copiilor şi soţiilor lor. Ne-o datorăm şi nouă: ca neam, ca stat, ca români.

Nu schimbaţi numele străzii „Radu Gyr”! Aveţi toate argumentele morale şi legale de care este nevoie pentru a da joi un vot al demnităţii.

Cezarina Condurache Fundaţia Profesor George Manu, 21.06.2017

divider



Dragostea nu cade! Legiunea nu cade!

De 90 de ani, sufletul românesc - moştenit din generaţie în generaţie - s-a înscris pe aceeaşi linie a destinului românesc, ducându-l mereu spre culmi mai înalte, mai aproape de Cer. Sărbătorim 9 decenii de la binecuvântata seară în care Corneliu Zelea Codreanu a ridicat spada dreptăţii neamului şi sub greutatea responsabilităţii ei, a înfiinţat Legiunea Arhanghelul Mihail. Legiunea a fost şcoală de caractere, organizaţie politică, armată anticomunistă, a avut componente sociale, economice, culturale... Toate acestea au fost mijloacele prin care Legiunea a răspuns unor realităţi şi necesităţi istorice, unui context politic. Au educat tineretul în spirit creştin, eroic şi naţionalist pentru că societatea încetase să o mai facă; au semnalat pericolul bolşevic atunci când România - orbită de strălucirea camarilei - nu reuşea să îl vadă; au arătat românului că poate munci gratuit şi cu drag pentru ţara lui, pentru satul lui, pentru semenii lui; au arătat că se poate face comerţ cinstit într-o ţară care vânduse privilegiile comerciale altor neamuri. Au făcut toate astea şi mult mai multe. Dar esenţa Mişcării Legionare nu stă în toate acestea. Ea se află în altă parte, în acea parte care nu moare pentru că nu cunoaşte moartea!

Citeam de curând Epistola Întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, capitolul 13, în care vorbeşte despre dragoste. Deşi am citit-o de atâtea ori, până acum nu am reuşit să o citesc decât în cheie personală, gândindu-mă la dragostea de cuplu, de familie (pentru care epistola este atât de citată în predici şi articole). Ei bine, acum am văzut în ea doctrina legionară în stare pură, limpede şi clară. Am să încep cu sfârşitul capitolului: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” În jurnalul ţinut la Jilava, Căpitanul povesteşte că citea Epistolele Sfântului Apostol Pavel, şi ajungând la acelaşi capitol pe care îl citez eu, notează „Credinţa şi Dragostea nu mi le-am pierdut, dar am simţit că la un moment dat mi s-a rupt firul nădejdiei.” Aşadar, care este esenţa Mişcării Legionare dacă nu dragostea?

Iată ce mai spune Apostolul Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”Răbdare mai îndelungă decât cea a legionarilor... greu de găsit. Născută sub semnul prigoanei, Mişcarea este persecutată, ameninţată, asasinată (moral şi fizic) de 90 de ani aproape în continuu. Bunăvoinţă mai mare ca a lor pentru acest neam, nu ştiu cine a avut. Nu şi-au pizmuit duşmanii, nu le-au întors răul cu rău nici când au ajuns la guvernare, nici când i-au avut colegi de celulă în temniţele comuniste. Legionarii nu se laudă, ei făptuiesc. Legionarii nu se trufesc, ci luptă să creeze omul nou. Nu se poartă cu necuviinţă, ea nefiind tolerată nici de Căpitan, nici de Comandant, nici de urmaşii acestuia. Legionarul nu caută ale sale, ci binele neamului, care să fie şi plăcut lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi aprins de mânie, ar fi întemniţat o întreagă clasă politică în 1940 şi nu i-ar fi permis regelui asasin Carol al II-lea să plece din ţară. Nu au gândit răul, ci învierea neamului în numele Mântuitorului. Nu s-au bucurat de nedreptatea duşmanului - evrei, comunişti, cuzişti etc... cu toţi au fost trataţi de legionari ca fraţi de suferinţă, colegi de cătuşă şi nedreptate bolşevică. Legionarii se bucură de adevăr, chiar dacă bucuria adevărului lor a fost interzis în mod repetat de către regimurile de dictatură ce au bicuit ţara şi apoi de cele democratice. Legionarii toate le suferă - de la prigoana carlistă, la cea antonesciană, culminând cu urgia comunistă şi continuând cu neocomunismul de astăzi. Legionarul, în dragostea sa, toate le crede, le nădăjduieşte şi le rabdă pentru că stă neclintit de la certitudinea biruinţei. Dragostea nu cade niciodată pentru că constituie esenţa credinţei, esenţa creaţiei. Şi pentru noi, constituie şi esenţa Legiunii Arhanghelul Mihail, care de 90 de ani este vie şi „nu cade”! Lovită cu moarte, suferinţă, umilită de trei regimuri de sângeroasă dictatură, supravieţuind unei exil amar, trăieşte şi astăzi sub aceleaşi loviri, denigrări şi incriminări. Şi asta ne arată că e vie, aşa cum a fost şi acum 90 ani! E vie şi „nu cade” pentru că e zidită din şi în dragostea lui Hristos.

Părintele Constantin Voicescu spunea că Mişcarea Legionară este „povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc”. Nimic mai adevărat! În cei 90 de ani România s-a schimbat - a căzut monarhia, au dispărut partide politice, valorile sunt altele, oamenii sunt alţii. Aproape totul s-a schimbat: politic, instituţional, social, economic, industrial, cultural. Şi lumea s-a schimbat: au apărut şi dispărut state, dinastii, monopoluri, alianţele sunt altele... Şi totuşi, Legiunea Arhanghelul Mihail, o mică organizaţie naţionalistă creştin-românească este aceeaşi. Privim în urmă la cei 90 de ani... câte morminte, câte jertfe, câte suferinţe... şi totusi sufletul Legiunii este viu, emană şi atrage în continuare dragostea celor de azi pentru cei de ieri şi pentru cei de mâine.

De doi ani avem o nouă lege antilegionară, celebra 217/2015. O lege strâmbă gândită de oameni nedrepţi cu istoria, cu memoria, cu ei înşişi şi cu Hristos. Oricâte legi s-ar plămădi, dragostea de Hristos, de neam, de înaintaşi nu poate fi incriminată. Ea nu este prevăzută drept contravenţie sau infracţiune nici de codul civil, nici de codul penal. Mai mult, Constituţia României ne garantează că „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie, ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată. Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă.”De aceea putem spune azi şi în veşnicie: suntem îndrăgostiţi întru Hristos de Legiunea Arhanghelul Mihail, de întemeietorii, continuatorii, martirii şi eroii ei. Pentru că „dragostea nu cade”, nici Legiunea „nu cade”! Mergem înainte!

Cezarina Condurache 

divider



Iaşi, 24 iunie 2017: PĂTIMIRE, JERTFĂ, SFINŢENIE…

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în 24 iunie ne-am aflat în Iaşi unde am desfăşurat mai multe manifestări comemorative închinate pătimitorilor temniţelor politice din secolul XX.

Slujba de pomenire

În dimineaţa zilei de 24 iunie ne-am adunat cu toţii la Catedrala Mitropolitană. După Sfânta Liturghie a urmat parastasul închinat pătimitorilor temniţelor şi întemeietorilor Mişcării Legionare - de la a cărei înfiinţare se împlineau 90 de ani. Parastasul a fost săvârşit de Arhimandritul Nicodim Petre, Consilierul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Traseul Memoriei Legionare

Membri şi prieteni (mai vechi şi mai noi) al Fundaţiei sosiţi la Iaşi din Cluj, Oradea, Craiova, Constanţa, Vaslui, Negreşti, Suceava, Botoşani, Adjud, Bucureşti... am pornit pe străzile Iaşiului pe urmele istoriei şi memoriei legionare:Biserica Sfântul Spiridon, locul în care la 8 noiembrie 1927 au depus legământul primii legionari. Căpitanul a depus legământul său în faţa lui Moţa, apoi a primit legămintele celorlalţi. Râpa Galbenă, locul fostului Cămin Studenţesc Legionar, a cărui piatră de temelie a pus-o Moţa în iunie 1925 şi a cărui piatră de fundament a pus-o Căpitanul în septembrie 1925. Clădirea a fost demolată de comunişti în anii ’70. (foto 1)Strada Florilor nr. 20, casa familiei Ilinoiu (părinţii Elenei Ilinoiu Codreanu) în care locuia Căpitanul. În această casă, în 24 iunie 1927, ora 10 seara, Corneliu Zelea Codreanu dă circulara nr. 1 prin care înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail.

Poarta Verde, fostul penitenciar de pe Str. Păcurari nr 9. În această închisoare a fost adus Căpitanul la prima sa arestare. Era martie 1923 şi Corneliu Zelea Codreanu răspândise un manifest împotriva modificării operate în Constituţie, modificare ce prevedea acordarea cetăţeniei şi drepturi politice tuturor evreilor din România.

Casele Doamnei Ghica, strada Carol nr 23. Aceste case au fost martorele multor evenimente importante: 1923 - găzduiesc primul congres al conducătorilor mişcării studenţeşti care fusese interzis de guvern; 1928 - începuturile comerului legionar: în curţile Doamnei Constanţa Ghica legionarii organizează o grădină de zarzavat ale cărei produse vor fi vandute Mânăstirilor Agapia, Văratec, Neamţ.

Casele Ion Butnaru - str. Săvescu nr. 12, aici se plănuieşte complotul studenţesc din 1923, tot aici se înfiinţează prima Frăţie de Cruce din Iaşi, în mai 1924.Mormintele înaintaşilor

În pământul Iaşului odihnesc nenumăraţi martiri şi noştri şi ai neamului. Am ales să mergem în Cimitirul Eternitatea, la mormintele Prof. Corneliu Şumuleanu (senator legionar) (foto 3), dr. Alexandru Ventonic (prefectul judeţului Iaşi în timpul guvernării legionare), dr. Elvira Gârneaţă (legionară, soţia lui Ilie Gârneaţă), Pr. Mihai Lungeanu (deţinut politic timp de 16 ani...). Cei prezenţi am cântat „Sfântă Tinereţe Legionară”, „Ştefan Vodă al Moldovei” şi „Imnul Legionarului Căzut”. Am încheiat cu apelul morţilor şi cu sufletul împăcat şi conectat la sufletul nemuritor al Neamului şi al Legiunii.

Conferinţa „Pătimire, Jertfă, Sfinţenie”

În cadrul Ansamblul Mitropolitan Iaşi, Sala Iustin Moisescu, am organizat seara conferinţa „Pătimire, Jertfă, Sfinţenie”. Părintele Arhimandrit Nicodim a deschis evenimentul prin rostirea unei rugăciuni şi a subliniat importanţa momentului care ne-a adus pe toţi în Iaşi. Din partea Fundaţiei a luat cuvântul scriitorul Ciprian Voicilă. Apoi seniorii, foşti deţinuţi politici, au luat cuvântul: Marin Răducă (95 ani, deţinut politic timp de aproape 20 de ani, în timpul prigoanei antonesciene şi comuniste), Gheorghe Şufaru (95 ani, deţinut politic timp de 16 de ani, în timpul prigoanei comuniste), Constantin Străchinaru (91 ani, deţinut politic timp de 14 de ani, în timpul prigoanei comuniste), Cornel Boiangiu (76 ani, deţinut politic timp de 4 de ani, în timpul prigoanei comuniste). Cărţile Memoriei Anticomuniste ne-au însoţit şi la Iaşi, în cadrul conferinţei a existat şi un stand de carte al editurii noastre, Evdokimos, cu zeci de titluri din categoriile memorialistica detenţiei, sfinţii închisorilor, rezistenţa anticomunistă etc.

Mulţumim lui Dumnezeu că toate acestea au fost cu putinţă! Mulţumim Părintelui Arhimandrit Nicodim Petre pentru sprijin şi prietenie. Mulţumim tuturor membrilor şi prietenilor cu care am participat la manifestările din această zi binecuvântată!

Fundaţia “Profesor George Manu” 

divider



Părintele Justin Pârvu, omagiat la parohia Sfântul Dimitrie din Cluj

Peste 200 de credincioşi clujeni au fost prezenţi în seara de joi, 15 iunie 2017, la Parohia Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir pentru a-l omagia pe Părintele Justin Pârvu, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit 4 ani.

Evenimentul, intitulat “Părintele Justin Pârvu - Apărător al Ortodoxiei în timpul comunismului”, a fost cel de-al treilea dintr-o serie închinată martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste, apărători ai credinţei pe care Sinodul Bisericii noastre a hotărât să îi omagieze anul acesta.

Această frumoasă seară duhovnicească l-a avut ca invitat special pe Părintele Serafim Bădilă de la Mănăstirea Căşiel, apropiat al marelui duhovnic de la Petru Vodă. Acesta le-a vorbit celor prezenţi despre viaţa, jertfa şi învăţăturile Părintelui Justin, dându-le, în acelaşi timp şi sfaturi duhovniceşti folositoare şi ziditoare. Deşi plănuită a se desfăşura în întregime la paraclisul bisericii, această seară duhovnicească a început în biserica mare (o nouă şi frumoasă construcţie în stil bizantin, sfinţită în toamna anului trecut), datorită numărului mare de credincioşi veniţi special pentru a asculta cuvântul de învăţătură al părintelui Serafim care a slujit, alături de părintele paroh Ioan Goje şi slujba Vecerniei.

După cuvântul de învăţătură al părintelui Serafim, cei prezenţi au fost invitaţi să coboare la paraclisul bisericii pentru a urmări un film documentar despre viaţa şi jertfa pe care Părintele Justin Pârvu a făcut-o în cei 17 ani petrecuţi în temniţele comuniste. Aici au găsit o atmosferă încărcată de duhul Părintelui Justin. Chipul său blând, din portretul luminat de flacăra unei candele ornată cu bentiţă tricoloră, i-a întâmpinat zâmbind cu dragoste părintească.

Organizatoarea evenimentului, Alina Deac, a ţinut să precizeze înainte de toate că în această seară se împlinesc şi 128 de ani de la mutarea la Domnul a unui alt mare român - pe care Părintele Justin însuşi îl considera martir şi mărturisitor al Neamului: poetul Mihai Eminescu. Aceasta a evocat chipul de moşneag înţelept cu “barba de zăpadă” al Părintelui, prin câteva versuri din poezia eminesciană “Înviere”.

A urmat apoi filmul documentar, urmărit cu atenţie şi emoţie de către toţi ce prezenţi, în ciuda înghesuielii din paraclisul devenit neîncăpător.

La final, părintele paroh a luat cuvântul, mulţumind invitatului serii, organizatoarei, precum şi celor care s-au adunat în biserica păstorită de sfinţia sa, în număr atât de mare, pentru a cinsti memoria părintelui Justin. La ieşire, o bună parte dintre cei prezenţi s-au închinat cu evlavie în faţa portretului marelui duhovnic de la Petru Vodă, semn că poporul drepcredincios îl consideră pe acesta unul dintre sfinţii neamului nostru.

O seară cu adevărat specială, încărcată de emoţie şi bucurie, evenimentul de la parohia clujeană Sfântul Dimitire a fost o adevărată sărbătoare închinată martirilor din temniţele comuniste, sfinţi mucenici ai neamului nostru pentru ale căror rugăciuni nădăjduim ca Bunul Dumnezeu să ocrotească ţara şi Biserica noastră. Amin!

Corespondenţă de la Cluj 

divider



Biserica sfinţilor martiri şi mărturisitori din închisorile comuniste

În 7 iunie 2017 a avut loc slujba de sfinţire a locului şi aşezarea pietrei de temelie pentru „Biserica sfinţilor martiri şi mărturisitori din închisorile comuniste”, ce se va ridica la Târgu Ocna, în curtea Şcolii Naţionale de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare. Ideea ridicării acestei Biserici aparţine părintelui capelan Florin Smarandi - neobosit apărător al sfinţilor din închisori.

La sfinţire au participat Pr. Pimen Costea, Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Pr. Ioan Bârgăoanu, Protoiereu al Protoieriei Oneşti, Ieromonahul Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti, alături de un sobor impresionant de preoţi.

Mulţumim Părintelui Florin Smarandi pentru toată truda şi pentru dragostea cu care a luptat pentru ca această Biserică să se poată înălţa spre slava lui Dumnezeu şi cinstea Sfinţilor din Închisori.

Cezarina Condurache 

divider



Comemorarea victimelor închisorii „Salcia”

Arhiepiscopia Dunării de Jos a organizat joi, 22 iunie, un pelerinaj la locurile de suferinţă şi de sacrificiu ale celor care au fost închişi şi oprimaţi în lagărele de muncă forţată din Insula Mare a Brăilei (Salcia, Ostrov, Grădina, Lunca, Stoieneşti, Strâmba Veche, Saivane), în anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut.

În pregătirea acestui moment comemorativ, la iniţiativa şi prin implicarea personală a Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, eparhia a rânduit aşezarea la Piatra Frecăţei a unei frumoase troiţe care să amintească trecătorilor despre deţinuţii care au fost aruncaţi în groapa comună, fără rugăciune şi fără cruce. Aceasta va aminti celor de azi şi de mâine despre sacrificiul preoţilor, intelectualilor şi ţăranilor, tineri şi mai puţin tineri, care nu au avut altă vină decât faptul că au apărat cu demnitate şi au mărturisit fără rezerve, uneori chiar cu preţul vieţii, credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de neamul lor.

Cele două sfinte locaşuri de la Titcov şi Frecăţei au devenit cu această ocazie şi „biserici-memorial”, în care numele celor care au fost chinuiţi şi oprimaţi în coloniile de muncă vor fi permanent pomenite, spre evlavioasă amintire şi spre aşezarea lor împreună cu cei care au bineplăcut din veac lui Dumnezeu!

Pe urme sfinţite de mărturisitori autentici

Participanţii la acest pelerinaj al recunoştinţei, preoţii slujitori din Protopopiatul Însurăţei şi de la Centrul eparhial, dar şi credincioşii din zonă au fost profund impresionaţi de mărturiile aduse de către unul dintre supravieţuitorii „iadului” de la Salcia, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Domnia sa a vorbit şi în cele două biserici, dar şi la groapa comună de la Piatra Frecăţei despre calvarul îndurat de „beneficiarii” regimului absolut inuman din coloniile de muncă din Insula Mare a Brăilei. Adresându-se copiilor, tinerilor şi bătrânilor, a subliniat că această experienţă nefericită i-a înnobilat sufleteşte pe cei care au trăit-o: „Pe aceste pământuri, în urmă cu aproape 60 de ani, s-au produs nişte orori inimaginabile. Aproape tot ceea ce a avut acest popor mai sfânt, mai demn, mai bine pregătit profesional a trebuit să dispară, fiind judecaţi de aşa-zisele «tribunale ale poporului», constituite din pleava societăţii... Mulţi dintre noi au fost condamnaţi la moarte, dar cea mai mare parte am fost trimişi în temniţe şi lagăre de muncă, care erau locuri de exterminare prin înfometare, prin munci silnice, prin bătăi, prin torturi şi prin lipsirea de minimele condiţii de igienă şi asistenţă medicală. Noi am făcut digurile pe care le vedeţi astăzi în Insula Mare a Brăilei, atât la exterior, cât şi la interior - aproape 300 km! La fel şi canalele, tot de noi au fost săpate... Am lăsat aici pentru totdeauna tinereţea, sănătatea, libertatea şi, cei mai mulţi, agoniseala care ne-a fost confiscată. Au trecut 57 de ani de când am părăsit aceste locuri...! Desigur că venirea mea aici, la invitaţia IPS Părinte Casian, se datorează iubirii, respectului şi plăcutei amintiri pe care le-o port acelora care şi-au jertfit viaţa pentru un ideal care, se vede treaba, pe atunci nu-şi găsea locul pe aceste meleaguri. Nu am reuşit să împiedicăm venirea comunismului, dar cu certitudine am reuşit să demonstrăm lumii întregi că în această ţară au fost oameni care au ştiut să lupte pentru salvarea demnităţii poporului, pentru credinţă şi neam, cărora nici măcar jertfa supremă nu li s-a părut prea mult!”Pomenirea celor peste

6. 000 de mărturisitori

Un moment aparte în cadrul acestui eveniment l-a constituit oficierea slujbelor de pomenire, săvârşite imediat după Sfânta Liturghie în bisericile de la Titcov şi Frecăţei, apoi la locul de pe malul Dunării, în dreptul localităţii Salcia şi în cimitirul de la Agaua, pe locurile unde odinioară două imense gropi comune se „hrăneau” cu trupurile celor „îngropaţi fără cruce, fără nume, fără preot şi fără lumânare - martirii anticomunişti”, exterminaţi în lagărele de acolo.

La aceste emoţionante pomeniri au participat preoţimea din protopopiat, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, reprezentanţi ai oficialităţilor locale, precum şi numeroşi credincioşi şi copii îmbrăcaţi în costume naţionale. Cu lumânări aprinse în mâini şi cu ochii în lacrimi, toţi cei prezenţi s-au rugat pentru cei ale căror suferinţe s-au înscris în lungul şir al mărturisitorilor de credinţă şi de neam, arătându-ne că, numai prin slujirea adevărului şi dreptăţii, chiar până la jertfa supremă, împlinim cum se cuvine lucrarea încredinţată în această lume de către Dumnezeu.

După citirea rugăciunilor de dezlegare, IPS Părinte Arhiepiscop Casian a adresat un cuvânt de învăţătură în cadrul căruia a arătat înalta motivaţie pentru care a pornit în acest periplu duhovnicesc, într-una dintre cele mai izolate zone ale eparhiei: „Destule au fost chinurile de care am auzit, nu din cărţi. V-aş ruga pe cei mai în vârstă, scrieţi pe o foaie de hârtie ce aţi văzut atunci: cum erau deţinuţii, cum se comportau gardienii faţă de ei, pentru că venind de la bac şi până aici am aflat numai mărturii cutremurătoare. Aici e Golgota şi Unul singur cunoaşte această durere, Domnul nostru Iisus Hristos. El pe Cruce a zis: «Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!»”.

Cel de-al doilea moment de rugăciune l-a constituit sfinţirea crucii-memorial de la groapa comună din apropierea localităţii Piatra Frecăţei, ridicată la iniţiativa şi cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop. Mulţimea de preoţi şi credincioşi a îngenuncheat cu recunoştinţă, purtând în mâini lumânări, iar copiii icoane ale Învierii Domnului, momentul de maximă trăire fiind acela în care au fost pomeniţi nominal toţi cei care au pătimit şi şi-au dat viaţa în cadrul coloniei de muncă, ca adevăraţi mucenici şi mărturisitori ai neamului. Acolo s-a organizat şi o expoziţie de lucrări în peniţă sau grafit cu chipurile unora dintre cei mai cunoscuţi mărturisitori ai neamului, „icoane” ale biruinţei şi demnităţii poporului român.

La final, prin grija Centrului eparhial, potrivit rânduielilor noastre strămoşeşti, a fost oferită o agapă în memoria şi spre pomenirea celor care au suferit în aceste locuri şi au trecut la Domnul, numărul celor care au participat fiind de aproximativ 230 de persoane.

Cinstirea acestor mărturisitori nu s-a încheiat. Prin implicarea eparhiei şi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, ei vor fi pomeniţi la bisericile din Insulă şi din întreaga zonă, la toate soroacele. De asemenea, preoţii misionari din Insulă şi din toată Protoieria Însurăţei, în cadrul unor parteneriate liturgice, misionare şi educaţionale, vor organiza continuu momente de cinstire a celor care odihnesc în pământul Insulei Mari.

Pr. Lucian Petroaia, Pr. Gelu Aron, Pr. Ionel Rotaru Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Pomenirea pătimitorilor caracaleni

În ziua Sfintei Treimi a avut loc la Caracal pomenirea pătimitorilor temniţelor, prigoanelor, lagărelor, exilului, a luptătorilor anticomunişti şi a tuturor foştilor deţinuţi politici. Slujba a avut loc la Biserica Sfânta Treime, în curtea căreia am ridicat acum 2 ani Troiţa Mărturisitorilor, sfinţită de P.S. Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor. După Sfânta Liturghie a avut loc parastasul în faţa Troiţei, apoi agapa oferită de părintele paroh Ionuţ Coconu. Slujbele au fost încununate de cântări îngereşti datorită Grupului Psaltic Evloghia, care a onorat cu prezenţa manifestarile de la Caracal.

Între pătimitorii caracaleni pomeniţi menţionăm pe: doctorul Dumitru Uţă (23 ani temniţă antonesciană şi comunistă), Sofia Cristescu Dinescu (20 ani temniţă carlistă, antonesciană şi comunistă), colonelul Ion Uţă (şeful rezistenţei anticomuniste din Banat), poetul Virgil Carianopol, colonelul Ion Almăjean, ziaristul Bunei Vestiri, Ion Diaconescu. Alături de aceştia s-au pomenit şi toţi cei care au pătimit în lagărul Caracal, folosit de regimul comunist în 1945 pentru internarea oponenţilor politici.

În veci pomenirea lor!

 

divider



„Radu Gyr – poetul din temniţă”, Târgovişte, iunie 2017

Asociaţia Literata, în colaborare cu Asociaţia pentru Cultură „Alfa” şi Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” a organizat în data 8 iunie 2017, la sediul bibliotecii judeţene din Târgovişte, conferinţa cu titlul „Radu Gyr - poetul din temniţă”.

În cadrul conferinţei a fost rememorată personalitatea lui Radu Gyr, cel ce a fost întemniţat timp de 20 de ani pentru “vina” de a-şi fi iubit credinţa ortodoxă şi neamul românesc, chiar cu riscul pierderii propriei vieţi. Evenimentul a beneficiat de prezenţa doamnei Simona Popa-Gyr, fiica poetului, dar şi a domnului Radu Popa (nepotul lui Radu Gyr), persoane care au depănat amintiri legate de personalitatea poetului.

În cadrul conferinţei au avut loc mai multe momente cultural-artistice, pe versurile lui Radu Gyr, susţinute de:

– Formaţia instrumental-vocală „Basarabii”, coord. dl. Alexandru Udrea;- Corul de copii “Anastasis” de la Catedrala Eroilor, coord. Pr. Lucian Mileşan;- Grupul coral, coord. prof. Sorina Gavrilă. Au fost dăruite diplome şi cărţi la toţi cei care au urcat pe scenă.

Cătălin-Constantin Dumitru Asociaţia LITERATA

divider



Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

Interviu cu domnul Ioan Ilban, preşedinte AFDP Maramureşul istoric

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei”, Muzeul amenajat şi patronat de Fundaţia Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramţiei este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu ştiinţific şi moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din ţară şi străinătate, de la oameni politici, savanţi, diplomaţi şi jurnalişti până la elevi de şcoală conduşi de învăţători şi profesori, fără a omite pelerinajele cu motivaţie religioasă. Scopul acestui demers de proporţii este unul esenţialmente creştin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coşmarul comunist fără o masivă şi constantă infuzie de adevăr - Memorialul de la Sighet reuşeşte să fie un început serios al acestei treziri a conştiinţei naţionale. Iar pentru opinia publică internaţională - o carte de vizită a demnităţii româneşti. Cei care mai afirmă cu dispreţ că “mămăliga nu explodează”, să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditaţie a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M. V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteţi preşedintele filialei Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Maramureşul istoric. Ce amintiri aveţi din perioada de început a Asociaţiei?

Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată ţara, ca reprezentant legitim al rezistenţei anticomuniste ce putea în sfârşit să se manifeste şi să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în graniţele istorice ale judeţului Maramureş, unul dintre principalele focare ale rezistenţei din România. Erau încă în viaţă mulţi camarazi de luptă şi suferinţă. Ca preşedinte a fost ales Ştefan Minică, iar ca preşedinte de onoare Aurel Vişovan - şeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci, m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ştefan Minică, am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial?

Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată şi aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foştii deţinuţi politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredinţat mie cheia (locuiesc foarte aproape) şi am început să venim mai des, cu Aurel Vişovan şi cu ceilalţi camarazi, având ocazional şi vizitatori din alte părţi. Am organizat, tot în 1991 cred, şi un parastas pentru camarazii noştri maramureşeni căzuţi în prigoană, în închisori şi munţi, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, şi el trecut prin temniţele comuniste. Am început să ne interesăm cum s-ar putea obţine fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurenţiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinţii originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la Bucureşti. În această perioadă de început am beneficiat şi de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNŢCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, preşedinta Fundaţiei Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 şi cu fondurile obţinute a demarat lucrările de reabilitare şi de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu şi financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deţinut şi funcţia de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vişovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureşul istoric şi Academia Civică a fost şi este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puţini.

Red : Rezistenţa anticomunistă din Maramureş este bine reflectată în cadrul Muzeului?

Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistenţa în Maramureş”. Se alocă un spaţiu important “lotului Vişovan” şi pe bună dreptate, căci noi am fost închişi în acea celulă în iarna ’48-’49 şi acolo s-a compus şi Rapsodia Maramureşului, dar se vorbeşte, cu date şi fotografii şi despre celelalte loturi de deţinuţi politici maramureşeni, luptătorii din munţi - organizaţi în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popşa - adevărat simbol al credinţei şi dârzeniei maramureşene. Sunt prezentate şi figuri ale eroismului feminin - călugăriţe dar şi soţii, mame, fiice ale luptătorilor anticomunişti prigonite şi ele de către Securitate, dar şi preoţi greco-catolici persecutaţi, etc.

Red: Câţi membri ai “lotului Vişovan” mai sunt în viaţă?

Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 5: Nistor Man, Grigore Hotico, Petru Codrea, Ioan Dunca şi cu mine, cu toţii trecuţi de 80 de ani. Mulţumim lui Dumnezeu că dragostea şi fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrăţit în lupta pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteţi născut în Dragomireşti, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….

Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulţi… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniţi au fost şi mulţi alţii. Alături de Ieud, Dragomireştiul este fără îndoială unul din centrele rezistenţei anticomuniste maramureşene. Red: Vă mulţumim cu respect şi vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfăşuraţi.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Tatiana Niculescu – Patografia lui Corneliu Codreanu

Scriitoarea Tatiana Niculescu, fost student în Litere al Universităţii Bucureşti, ulterior licenţiat al Institutului european de jurnalism de la Bruxelles, fost redactor la Londra, apoi conducător al biroului BBC World Service din Bucureşti, fost consilier al Preşedintelui României Klaus Werner Iohannis, a semnat cu numele Tatiana Niculescu Bran, între altele câteva, şi volumele: „Spovedanie la Tanacu“ (Humanitas, 2006); „Regina Maria. Ultima dorinţă (Humanitas, 2015); „Mihai I, ultimul rege al românilor” (Humanitas, 2016). Dacă adaptarea dramatică a celui dintâi i-a adus regizorului Cristian Mungiu premiul pentru cel mai bun scenariu, cu filmul „După dealuri“, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes din 2012, celelalte două i-au prilejuit autoarei o documentare amănunţită asupra perioadei interbelice, pe care o va utiliza şi în cartea apărută, tot la Humanitas, în 2017: Mistica rugăciunii şi a revolverului: viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, lansată şi la Sibiu, în seara zilei de vineri, 12 mai 2017, în beciul reamenajat al Librăriei „Constantin Noica”, proprietatea Societăţii Librăriile Humanitas din Grupul cu acelaşi nume.

Dacă biografia din 2015 apare în colecţia „Istorie” a editurii, despre volumul din 2017 autoarea mărturiseşte că nu este o carte de istorie, ci o biografie, şi nu una romanţată, ci documentată, cu verificarea informaţiei din minimum trei surse - un truism al deontologiei jurnalistice, la urma urmei, neverificabil de cititor, în lipsa trimiterilor clare la care obliga o lucrare credibilă, de nivel academic în domeniul istoriei, subramura biografii. Nouă ni se pare mai degrabă o biografie nuanţată. Motivaţia scrierii unei biografii presupune de obicei - atunci când nu trebuie să scufunde în abominaţie o figură indezirabilă -un imbold de admiraţie pentru cel prezentat în biografie, poate chiar de veneraţie. Nu este cazul. În „Nota autoarei”, Tatiana Niculescu mărturiseşte cu sinceritate tribulaţiile dilemei în care se află: „este o experienţă aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit“, încât te întrebi ce a mai mânat-o în luptă să îşi scrie cartea, dacă nu nevoia să-l defăimeze niţel pe Codreanu şi-ai lui. Desigur, e greu să fii imparţial, când cel despre care scrii este duşmanul de moarte al celor pe care îi iubeşti. Autoarea ar vrea să credem că dacă nu îl iubeşte pe eroul ales, nici nu îl urăşte, că ar fi imparţială, când dispreţul, desconsiderarea, zeflemeaua, acuza fondată pe opţiuni personale în contradicţie cu dovezi oficiale, portretul incomplet, denigrarea apăsat-redundantă, contrazicerea propriilor afirmaţii şi chiar eroarea documentară/mistificarea convulsionează până la deformare biografia, din nevoia de a continua şi sedimenta în conştiinţele contemporanilor neinformaţi vechea marotă comunistă: „legionarii erau criminali şi bandiţi“ şi atât. Miza acestei cărţi pare a fi plasarea în istoria românilor a peceţii, una cu trei buzdugane: criminali, fascişti, antisemiţi. Spaima de legionari rămăsese atât de pregnantă în conştiinţele proto- şi neo-comuniştilor noştri, încât mineriadele anilor ’90 ai veacului trecut au fost justificate, de cei care le-au provocat, tocmai prin spaima ce i-a cuprins în faţa Fenomenului Piaţa Universităţii din Bucureşti pe motiv că „legionarii” ar fi revenit în forţă şi ameninţă existenţa nou-născutului stat de drept: dovadă de prostie vicleană, amestecată cu ticăloşia. Urmare a inculturii politice şi a dezinformării, păstrate şi practicate abil în (ne)cunoaşterea propriului trecut istoric, sunt posibile suficiente manipulări. Nu mai puţin clară este astăzi, bunăoară, perspectiva asupra refuzului democraţiei din partea lui Codreanu, pe care unii cititori ai cărţilor Tatianei Niculescu nu o înţeleg în termenii „contextului istoric” ci în aceia ai prezentului.

Dintr-o generaţie care „nu a învăţat la şcoală nimic“ din cele cuprinse în biografia sa, la fel cu marea masă a cititorilor actuali, Tatiana Niculescu precizează în nota de început şi pe coperta a patra că: „Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înţeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a şcolilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format şi a unei Europe răvăşite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire”.

Cât priveşte recuzarea democraţiei între opţiunile lui Codreanu, este nevoie să precizăm că nu „drepturile omului” erau respinse de el, ci politicile democraţiilor occidentale, între care cele anglo-americane în înţelegere cu sovietele ameninţau cu desfiinţarea fizică statul şi neamul românilor, prin livrarea lui către nou-înfiinţatul stat-moloh de la Răsărit. Lucru care s-a întâmplat, după trasarea Cortinei de Fier-vânzarea Estului trădat de democraţiile occidentale aliate cu cele comuniste (sic!), pentru liniştea Vestului Europei. Şi, vorba Monicăi Lovinescu, nu era să declanşeze democraţia occidentală un alt război mondial pentru a ne dezrobi pe noi de ruşii sovietici... Între ameninţarea bolşevizării, egală în opinia românilor de atunci cu aneantizarea şi perspectiva păstrării identităţii în alianţă cu duşmanul de moarte al comunismului sovietic, românii nu aveau de ales decât lupta alături de Hitler. Democraţia aceea anglo-americano-sovietică - din păcate - i-a scos pe români şi nu doar pe ei din Europa în care existau cu drepturi depline până atunci, pentru a îi reprimi, cu viteză redusă, după un colaps de jumătate de veac. Despre soarta pe care ne-au trasat-o acele forme de democraţie, augmentate de corupţia politică românească până la cele mai înalte niveluri în epocă, este vorba în refuzul antipoliticianist şi antisovietic al lui Corneliu Zelea Codreanu. Despre „beneficiile” acelei democraţii, din interiorul contextului citat, vorbeşte un ilustru contemporan al lui Codreanu: ...„ceea ce nu pot accepta, ceea ce nu pot asimila este tragedia neamului meu. Gândul că statul şi neamul românesc ar putea pieri din cauza ruşilor şi datorită imbecilităţii furioase a unui Churchill sau Roosevelt - mă exasperează” (Mircea Eliade, la 21 decembrie 1942, în „Jurnalul portughez”).

Revenind la cele enumerate mai sus, le luăm pe rând, cu sublinierile necesare.

Dispreţul, desconsiderarea, zeflemeaua şi denigrarea apăsat-redundantă. Cad asupra unei anumite părţi a contextului istoric, ori a unora din actele sau trăsăturile personajului central: în vremea primilor ani de şcoală ai lui Corneliu Zelea Codreanu, instructorii militari „îi orientau pe tinerii de la sate spre valori conservatoare şi militariste, dominate de triada Şcoală-Biserică-Armată” (p. 26) - termenul „triadă“, astfel folosit, poate sugera aici un trinom mafiot, după model japonez. Nici marele istoric Iorga nu scapă tandrei urecheli, cum nici luminătorul rege Carol II de mai târziu: „Într-un articol din 7 noiembrie 1914 [al bisăptămânalului antisemit, desigur, „Neamul Românesc”], Nicolae Iorga lăuda iniţiativa tânărului principe Carol de a-şi fi asumat patronajul cercetaşilor şi interesul pe care-l arăta faţă de noile metode de educaţie, bazate mai curând pe activităţi practice, în mijlocul naturii, decât pe acumularea de cunoştinţe teoretice” (p. 38). Dacă suntem de acord că, la Iaşi, prin anul 1919 „febra socialismului sovietic“ ducea la organizarea de întruniri în care „erau criticate armata, Biserica şi monarhia“ iar „pe străzi se cânta Internaţionala, se striga «Jos armata!», «Jos regele!», «Trăiască Rusia sovietică!»”, estimarea „mii de oameni participau la manifestaţii de protest” pare o exagerare asemenea ştirilor contemporane ce numără sute de mii de participanţi în locuri ce nu ar putea să-i încapă (p. 55). Iar defăimarea religiei şi a istoriei românilor continuă nestingherit, ca în prezentarea biografic-nuanţată a liceului de la Mănăstirea Dealu: „loc al noii academii militare: între zidurile ei se păstra, într-un chivot de bronz, craniul lui Mihai Viteazul, evocat de istoriografia romantică a secolului al XIX-lea ca voievod-martir al Unirii [...] Prin decret regal, la 10 noiembrie 1912, s-a luat hotărârea ca patronul liceului să fie serbat în fiecare an pe 8 noiembrie, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril” (p. 27). Mihai Viteazul chiar este martir, iar arhanghelul se numeşte corect Gavriil, nu Gavril. Plimbarea craniului voievodal în procesiune, în vara primului an de studenţie la Iaşi, lipseşte din „amintirile” lui Codreanu, gest taxat pe nedrept de biografă, tot printr-o prezumţie, anume una de... vinovăţie şi fără a da vreun exemplu concret pentru acuzaţia generală: „Dacă s-ar fi aflat printre ei, Zelea Codreanu ar fi amintit acest episod în autobiografia scrisă în 1936, deşi nu ar fi singurul eveniment trecut sub tăcere” (p. 60).

Tatiana Niculescu depune toate eforturile pentru a îl prezenta pe Codreanu ca sportiv lipsit de calităţi intelectuale, imitator în tot ce face şi suferind de grandomanie: „Elevului Corneliu Zelea Codreanu îi plăceau mai mult orele de instrucţie militară şi sportul decât celelalte materii” (p. 28) - probabil pentru că tatăl său nu îi obţinea scutire medicală, iar de navigat în realitatea virtuală nici nu putea fi vorba. „Studentul Codreanu nu părea să facă distincţie între lupta argumentelor şi lupta corp la corp, poate şi fiindcă se simţea nesigur pe el în câmpul argumentelor” (pp. 61-62).

Starea materială precară îi pare jenantă ca şi munca îndeplinită onest pentru a o contracara, dintr-o perspectivă superioară, voit aristocratică, asupra vieţii unui personaj cunoscut pentru cultul faptei şi conduita sa ascetică: „Nevorbind încă franceza, Codreanu înţelegea greu cursurile de la Universitate pentru doctoratul său în economie. Treptat, a deprins limba şi a fost capabil să poarte scurte conversaţii cu ceilalţi studenţi. Când banii s-au terminat, împreună cu Moţa, a luat lecţii de cusături folclorice de la soţia lui, asigurându-şi un trai modest din vânzarea de şerveţele artizanale” (p. 105) şi, redundant: „În toamna anului 1926, rămas fără bani, tânărul doctorand Corneliu Zelea Codreanu a făcut tot felul de munci în gospodăriile ţăranilor francezi, deprinzându-se astfel să le vorbească limba. Tăia lemne, scotea cartofi din pământ, cosea, încărca fânul, primind în schimbul muncii lui alimente. Seara învăţa pentru examene. În octombrie însă, nu a reuşit să ia note de trecere şi a fost nevoit să reia materia. În februarie 1928, s-a prezentat din nou la examene pe care, de data aceasta, le-a trecut cu bine” (p.112) - despre întreruperea primului an de studiu (întrerupere ce a cauzat pierderea anului), pe motivul întoarcerii în Țară pentru angajarea tinerimii în alegerile generale din mai 1926, biografa preferă să nu îşi aducă aminte edificatoarele detalii precizate de Codreanu în aceleaşi „amintiri”: „Liga intra pentru prima dată într’o mare luptă. Mi-am zis: -Trebue să plec în ţară, să iau parte la luptă şi apoi să mă reîntorc la studii („Pentru legionari”, ediţie anastatică, Timişoara: Gordian, 1993, p. 269).

Toate acţiunile şi iniţiativele lui Codreanu şi chiar ale unor membri ai Casei Regale a României ar fi imitaţii, inspirate din regulamentele unor organizaţii de tineret deja existente în Europa veacului al XIX-lea: informaţii abundente culese de biograf pentru cărţile elaborate anterior şi stufos-redundant disipate în recenta, inundă biografia unui personaj despre care autoarea duce lipsă de documente/informaţii, încât se vede nevoită să croşeteze toată gama de bănuieli, deducţii şi supoziţii posibilă într-o biografie mai mult decât romanţată: Turnverein la Berlin, Sokol la Lvov, Landerziehungsheim în Saxonia, Abbotsholme School în Anglia, École des Roches în Normandia. Apoi Scout Movement/Cercetăşia, organizată (în multe ţări europene) pe cohorte şi legiuni, după ideile lordului Robert Baden-Powell, general britanic autor al cărţii „Scouting for Boys“, publicată la 1908 şi ajunsă în România prin 1913, după care „colonelul Gheorghe Berindei înfiinţase Asociaţia Cercetaşii României“, Prinţul Carol devenea „comandant al «Legiunei Cercetaşilor»” iar „în 1915 apărea traducerea în româneşte a cărţii generalului Powell, cu titlul Cercetaşii. Un program de educaţiune civică” (pp. 30-31). „Noile metode de educaţie - constată Tatiana Niculescu dezaprobator, erau - bazate mai curând pe activităţi practice, în mijlocul naturii, decât pe acumularea de cunoştinţe teoretice” (p. 38). Apoi, Young Men Christian Association - YMCA, „înfiinţată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de un englez, George Williams şi , fu degrabă imitată „în România încă din timpul războiului, la invitaţia reginei Maria”, prin apariţia „Asociaţiei Creştine a Tinerilor” şi dublată de gestul prin care: „La rândul ei, principesa Ileana avea să patroneze, ani la rând, ramura feminină a organizaţiei, YWCA”, biografa considerând, cu aceeaşi vădită insatisfacţie: „YMCA avea drept scop să educe trupul, mintea şi sufletul tineretului, cultivând activităţile sportive, operele de caritate şi instrucţia religioasă” (p. 65 şi 67); cu bomba altei afirmaţii mascate în presupunere fără acoperire: „Peste câţiva ani, Codreanu avea să îndeplinească o bună parte dintre aceste criterii, deşi nu există dovezi că ar fi fost cooptat de YMCA“ (p. 68). Oricum, „Asociaţia de tineret condusă de Corneliu Zelea Codreanu [...] nu a reţinut mai nimic din spiritul YMCA, nereuşind să depăşească huliganismul de grup” (p. 73). „Cea mai răspândită carte din lume după Biblie este, se pare, o alegorie din secolul al XVII-lea, scrisă de un puritan englez, pe nume John Bunyan” - Pilgrim’s Progress, reeditată în româneşte în 1923, cu titlul Călătoria creştinului sau calea spre fericirea de veci, din care, în „Cărticica şefului de cuib” Codreanu „avea să preia literal «muntele greutăţilor», «pădurea cu fiare» şi «mlaştina deznădejdii»“ (p. 65 şi 72). Nimic despre Straja Ţării - Străjeria înfiinţată de Carol al II-lea în 1935, ca organizaţie a tineretului, pentru a combate influenţa în creştere a Gărzii de Fier asupra tineretului din Refatul României.

Totul ar fi imitaţie: „Întâmplător sau nu, în aceeaşi perioadă [în care Carol al II-lea „transforma Regimentul de infanterie nr. 6 «Mihai Viteazul» în Regimentul de Gardă «Mihai Viteazul»], Zelea Codreanu înfiinţa şi el o «gardă»: Garda de Fier” (p. 136); ...„Codreanu a alcătuit o broşură intitulată Cărticica şefului de cuib, cu reguli stricte de comportament şi acţiune pentru comandanţii de cuiburi şi membrii Gărzii. Acest îndrumar al legionarului era inspirat din normele cercetăşiei, din Călătoria creştinului a lui John Bunyan, din modul de organizare a sokoliştilor, cât şi din regula de viaţă terţiarilor franciscani” (pp. 159-160). Principiul construirii unei personalităţi sub influenţa a trei factori: ereditatea, educaţia şi mediul - nu ar avea de ce să producă tonul persiflant al autoarei.

Dacă doctrina legionară a lui Codreanu amesteca atât de nepermis „religia cu politica” şi „programul de acţiune al lui Codreanu“ „contamina politic” „«agenda» de viaţă a lui Ghika”, cum de nu vede (în context) şi nu critică autoarea acelaşi amestec evident al politicii cu religia, în „idealul” generaţionist definit de Vladimir Ghika şi publicat în nr. 109, din 21-28 mai 1921 al revistei grupului de presă Bayard, Documentation Catholique, din care citează: ...„să caute exclusiv cel mai mare bine al naţiunilor prin Biserică şi cel mai mare bine al Bisericii prin naţiuni”? (pp. 110-111). Poate că în viitoarea ediţie, vor fi date şi măsurile prin care Biserica poate influenţa naţiunea şi mai ales cum poate naţiunea influenţa Biserica fără recurs la puterea în act care este politica. Sau, poate că autoarea îl ceartă, indirect, pe Horia Sima, cel care scria în „Doctrina Legionară” (Madrid, 1980): „Politica nu poate fi despărţită de religie. Politica reprezintă prelungirea firească a religiei în domeniul realităţilor sociale. Creştinismul trebuie încorporat total societăţii şi mai ales în aceste momente de dezorientare şi anarhie mondială, el trebuie să devină motorul revoluţiei moderne”.

Contrazicerea propriilor afirmaţii. Produce, ca să o cităm pe autoare, „un caricatural involuntar”, lecturabil în cinci rânduri ale aceleiaşi pagini: ...„conducerea Facultăţii de Drept i-a permis să-şi continue studiile nestingherit [...] Eliminat din universitate” (p. 62, subl, ns.). După ce afirmă că: „numărul legionarilor din toată ţara fusese stabilit [nu se ştie de cine] la maximum 3. 000” şi urmează „depunerea jurământului legionar” la 8 noiembrie 1927 (p. 118), aflăm cu uimire că: „totuşi, la sfârşitul anului 1928, organizaţia nu va depăşi câteva sute de oameni” (p. 119) - creadă fiecare ce vrea! Tot involuntar, umorul învăluie presupusa „maşinaţiune evreiască” în realitatea fugii cu „evreica botezată”: (p. 106). După pletora afirmaţiilor şi insinuărilor defăimătoare la adresa capacităţilor intelectuale pe care le avea eroul biografiat, autoarea simte nevoia să îi enumere şi unele calităţi, pe acelaşi ton de superioară înţelegere adresat unui handicapat cu pretenţii: „Corneliu Zelea Codreanu nu era un student oarecare. Venise la Iaşi după ce urmase cursurile unei şcoli unice în România interbelică şi care azi s-ar numi o şcoală de leadership. Organizase un grup de apărare civilă antibolşevică la Huşi, absolvise şcoala de ofiţeri de la Botoşani, dăduse o mână de ajutor autorităţilor spărgând greva de la Nicolina, avea drept mentori trei deputaţi naţionalişti cunoscuţi: A. C. Cuza, Nicolae Iorga şi Ioan Zelea Codreanu. Socotea de datoria lui să ia atitudine, să se implice, să facă dreptate, să apere drapelul, monarhia şi istoria ţării” (p. 59). După ce Codreanu le schimbase de două ori drapelul roşu cu cel tricolor bolşevicilor grevişti, autoarea îi contrazice orientarea antibolşevică, de parcă sărăcia şi nedreptatea socială nu ar fi afectat viaţa muncitorimii: „Căpitanul considera că principalele cauze ale grevelor erau nedreptatea şi sărăcia, şi nu instigările bolşevicilor” (p. 157). După o afirmaţie fără fundament documentar: „Sau poate că l-a văzut [Codreanu, pe Hitler], dar, în amintirile scrise în 1936, vanitatea de deschizător de drumuri l-a împiedicat să-l evoce pe adevăratul mentor al studenţimii germane din 1922”, autoarea citează părerea lui Nichifor Crainic despre deputatul Codreanu, care îi contrazice acuzaţia: „îl stima fiindcă «vorbea sobru şi cu miez» şi «părea sigur de puterea lui fără să fie orgolios»” (p. 151).

Acuzaţia fondată pe opţiuni personale contrazice dovezi oficiale. Este suficient să menţionăm că restituirea istoriei se află la discreţia autoarei, atunci când îşi permite să „opteze” pentru aşteptarea premeditată în vederea asasinării prefectului Manciu, în ciuda documentelor vremii şi a presei în care este precizat gestul lui Codreanu ca fiind autoapărare, fapt ce a condus la achitare (pp. 96-103). Dacă numărul luptătorilor pentru cauza comuniştilor în România a fost exagerat de istoriografia comunistă, originea etnică a majorităţii lor, recunoscută astăzi de istorici, stă dincolo de orice bănuială, însă din fidelitate de cauză, autoarea prezintă termenul „iudeo-bolşevism” ca pe expresia unui neadevăr: „o alăturare de cuvinte cu o lungă şi nefericită istorie”, generată de presupusa eroare de a considera „că evreii ar fi fost agenţii unei revoluţii antiromâneşti”, într-o vreme în care, tot fără niciun temei real, istoricul Nicolae Iorga „îi socotea avari periculoşi ce împiedică dezvoltarea societăţii româneşti” (p. 51). Lungă şi nefericită poate fi socototă istoria comunismului şi resuscitarea acestui monstru antinaţional, anticreştin, antiuman.
(va urma)

Un român 

divider



Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord

Ultimatumul rusesc şi Consiliul de Coroană

Ultimatumul sovietic a fost predat guvernului român în 26 Iunie 1940. In ultimatum era cuprinsă şi Bucovina de Nord, care niciodată nu aparţinuse Rusiei. In nota trimisă guvernului român, Molotov justifica revendicarea Bucovinei de Nord ca o “compensaţie pentru faptul că România a ţinut Basarabia douăzeci de ani sub ocupaţie”. Se acorda României un termen de patru zile pentru a evacua cele două provincii de trupe. In 27 Iunie s-a ţinut un Consiliu de Coroană, care a acceptat ultimatumul rusesc. Trecuse abia o lună de când, la Chişinău, Regele Carol ţinuse un discurs bătăios, în care spunea că “nu va ceda nicio brazdă de pământ din trupul ţării”. In cursul acestui Consiliu, principalul responsabil de dezastru, Regele Carol, s-a pretat la un simulacru de rezistenţă, pronunţându-se contra ultimatumului, când ştia prea bine că orice încercare de a se opune Sovietelor era inutilă şi că însuşi guvernul german recomanda Suveranului să cedeze, când l-a consultat pe Fabricius, Ministrul Reichului la Bucureşti. Iorga l-a secundat pe Rege, ridicând un energic protest, tot atât de zadarnic, contra pretenţiilor sovietice, iar la sfârşitul Consiliului a strigat cât îl lua gura: “Trăiască Regele care n-a vrut să cedeze”.

Atitudinea Regelui era grotescă, contrastând cu tragedia prin care trecea ţara. Ruşii intraseră deja în Basarabia şi începuseră masacrele şi violurile când în Consiliul de Coroană se juca comedia asta cu un Rege adoptând o poză marţială, după ce instruise în prealabil pe Tătărăscu, şeful guvernului, să accepte ultimatumul rusesc, când fusese el însuşi cel care, prin actele lui de politică internă şi externă, pregătise dezastrul. Ultimatumul rusesc nu era decât consecinţa modului deliberat cum a atentat la securitatea externă a ţării, de când se urcase pe Tron. Iar în interiorul ţării cine putea să-şi asume răspunderea unei rezistenţe contra năvălitorului, urmând exemplul eroic al Finlandei? Un guvern servil? Nu se găsea nici o forţă politică capabilă să organizeze o rezistenţă “a outrance”, în afară de Legiune, care însă era ţinută departe de putere.

Horia Sima Sfârşitul unei domnii sângeroase

divider



24 IUNIE

Nu departe, spre soare răsare,

E' o ţară în care teiul e'n floare

Şi cucul cântă'n pădure alene..

La Sânzâiene.

 

De-a buşilea se urcă pe porţi trandafirii...

E sărbătoarea de vară a firii!

Lanul de grâu, greu de rod, geme...

La Sânzâiene.

 

Dar oamenii merg cu capul în jos,

Nu înteleg şi nu văd ce e viu şi frumos...

Totul în suflet e ascuns şi se teme...

La Sânzâiene.

 

Au uitat ce e scris în carte: de cel ce merge'nainte

Că soarta i-a fost să moară de moarte fierbinte...

Au uitat că se naşte azi... e o vreme...

La Sânzâiene.

 

Bat clopote la mănăstiri, ctitorii din străbuni!

Suflete vin să se roage... sunt poate lăstuni;

Sunt cei ce cred în minuni:cu crucea sfarmă Gheene...

La Sânzâiene.

Ana Maria Marin 

divider



Un nou studiu istoric despre Corneliu Codreanu - „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei”

Şi acum, la 90 de ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, continuă să apară noi cărţi având ca subiect personalitatea întemeietorului acesteia, Corneliu Codreanu. În România s-a lansat de curând volumul jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran, editat la „Humanitas” sub un titlu incitant şi totodată provocator: „Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu”, care l-a făcut să aibă o remarcabilă priză la public. Revista 22 ne semnalează la rândul ei apariţia în afara ţării a unei alte cărţi: „Căpitan Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers” („Căpitanul Codreanu. Ascensiunea şi căderea liderului fascist român”). Lucrarea a fost publicată la sfârşitul anului 2016 de editura „Zsolnay” şi aparţine istoricului Oliver Jens Schmitt, profesor de studii est-europene la Universitatea din Viena. Cartea fiind publicată în limba germană, Revista 22 ne oferă o prezentare însoţită de informaţia că traducerea ei în română se află în pregătire la Editura Humanitas. Pentru că procesul acesta ar putea să dureze, am considerat oportună o privire asupra versiunii originale a lucrării. În epoca digitală, a cărţilor în format e-book, procurarea acesteia a necesitat doar de câteva clicuri pe tastatura calculatorului (în prezentul text referinţele şi citatele cu menţionarea numărului paginii au aşadar drept reper această versiune).

Paradigma

Aşa cum era de aşteptat din partea unei lucrări academice actuale, ea este tributară paradigmei istoriografiei postbelice, care desemnează prin termenul generic de „fascism” toate curentele naţionaliste ale Europei interbelice care au apărut ca reacţie la revoluţionarismul şi extremismul de stânga. Acestea au avut în comun un caracter antidemocratic (democraţia fiind considerată slabă şi incapabilă de a opri expansiunea bolşevismului în inima Europei) şi au fost conduse de un lider mesianic, bazat pe o largă susţinere în rândul maselor. Toate aceste curente naţionaliste au aparţinut taberei învinşilor în cel de-al Doilea Război Mondial iar istoria, după cum e bine ştiut, e scrisă întotdeauna de către învingători. E semnificativ aşadar că istoriografia postbelică a adoptat ca termen definitoriu pentru o familie, pentru un anumit gen, numele uneia din speciile sale (în speţă fasicsmul italian). Cu atât mai mult cu cât sintagma aleasă a avut în permanenţă şi un caracter peiorativ, fiind un termen injurios folosit de propaganda stângistă în toate epocile. Aşa a fost începând din interbelic (fapt ce a determinat reacţia lui Mircea Eliade prin articolul „Intelectualii e fascişti”), trecând prin tribunalele bolşevice, care sub această acuzaţie condamnau la ani grei de temniţă până şi elevi din Frăţiile de Cruce, şi terminând în ziua de azi, când această etichetă calomnioasă este aruncată asupra Coaliţiei pentru Familie, o grupare de asociaţii creştine care nu face decât să susţină valorile familiei tradiţionale (care, trebuie spus, este considerată de psihologul şi sociologul (neo)marxist Wilhelm Reich, adept al şcolii de la Frankfurt, drept celula fundamentală care generează mentalitatea „fascistă”).

În rest, dincolo de aceste elemente de ordin formal care le sunt comune şi care s-au datorat reacţiei la o ameninţare ubicuă, bineînţeles că fiecare din aceste mişcări interbelice şi-a avut propria identitate, propria doctrină şi poate fi făcută resposabilă doar pentru propriile fapte. Între ele există aşadar, în ciuda etichetării unitare printr-o sintagmă purtătoare şi de conotaţii mai puţin ştiinţifice şi mai mult propagandistice, şi o serie de diferenţe fundamentale. Autorul cărţii de faţă reuşeşte să le decanteze cu exactitate, deşi pe de altă parte apare evidentă şi străduinţa sa de a găsi cât mai multe asemănări posibile, menite să justifice paradigma aleasă.

Metodologia

Cartea lui Oliver Jens Schmitt reprezintă de fapt o istorie a Mişcării Legionare până la sfârşitul anului 1938, centrată pe etapele biografice esenţiale ale fondatorului ei, Corneliu Codreanu. Naraţiunea redă un portret realist şi bogat în detalii al contextului istoric, cu toate că unele momente esenţiale pentru înţelegerea evoluţiilor ulterioare (perioada întemniţării la Văcăreşti şi cazul Manciu) sunt tratate mai schematic, cu ignorarea multor amănunte revelatoare. Succesul de imagine repurtat în acele momente precum şi în anii următori de Căpitan şi adepţii săi e pus mai degrabă pe seama charismei sale personale şi a unei atitudini cavalereşti-romantice. Reformulările în jargon academic nu reuşesc să redea în totalitate autenticitatea şi sinceritatea unei stări de spirit şi să explice astfel rezonanţa ei în rândurile românilor. Aspecte ca dimensiunea interioară, strădaniile de perfecţionare morală şi legăturile sufleteşti care erau puse la temelia viitoarei grupări sunt prezentate destul de nebulos, deşi câteva citate bine alese le-ar fi putut ilustra cu prisosinţă. Scopurile noii organizaţii legionare par a se reduce la un activism neobosit pe fondul unui naţionalism romantic, dublat de o combinaţie între misticism şi spirit cazon.

Firul naraţiunii istorice este întrerupt pentru moment la nivelul anului 1937, când Corneliu Codreanu ajunsese la apogeul popularităţii sale, pentru a face loc câtorva capitole de sinteză. Abordate din unghiuri diferite, portretele personalităţii acestuia schiţate aici sunt izbutite şi reprezintă un pas înainte pe care îl face istoriografia, deşi limitele intrinseci ale domeniului nu îi vor permite niciodată să se suprapună cu hagiografia. Îndeosebi din capitolele intitulate „Iconizare”, „Misticul” şi „Scriitorul politico-religios” transpare o fascinaţie indubitabilă a autorului faţă de personaj, fie şi numai ca obiect de studiu.

Naraţiunea istorică este apoi reluată prin redarea evenimentelor din anii 1937-38, care au avut ca deznodământ final instaurarea dictaturii regale, arestarea şi condamnarea Căpitanului, însemnările sale din închisoare şi, în final, asasinarea sa. Cartea se încheie prin câteva pagini concluzive care încearcă să redea esenţa personalităţii şi a concepţiei lui Corneliu Codreanu, care este considerat a fi „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei şi singurul lider studenţesc a cărui mişcare a mobilizat o ţară întreagă.” (p.354).

Toposuri recurente

Aşa cum am amintit mai devreme, starea de spirit a nucleului de tineri naţionalişti români este prezentată pe alocuri într-un limbaj rezumativ, care estompează nuanţe adesea importante. Totuşi, capitolele de început reuşesc să pună în evidenţă în mod remarcabil continuitatea între concepţia lui Corneliu Codreanu şi cea a naţionalismului românesc de la cumpăna veacurilor 19 şi 20. Ne sunt prezentate detalii bogate despre tatăl Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, şi activitatea sa constantă pe această linie. Astfel sunt revelate influenţe vizibile, concepţii care s-au transmis de la o generaţie la alta, contextul epocii respective fiind reprodus cu fineţea detaliului şi cu o excelentă intuiţie a amănuntului semnificativ.

Deloc suprinzătoare sunt anumite toposuri recurente, care domină caracterizările pe care Oliver Jens Schmitt le face de-a lungul întregii lucrări lui Corneliu Codreanu şi implicit Mişcării Legionare în ansamblu: caracterul violent, antisemitismul, caracterul fascist (cu asemănări şi cu deosebiri) dar totodată şi spiritualitatea autentic creştină. O îmbinare paradoxală şi fascinantă de însuşiri, pe care autorul încearcă totuşi să o explice. Aici formaţia sa de bizantinolog îl ajută în mod evident pentru o hermeneutică adecvată a dimensiunii creştine, a „misticismului” legionar, un aspect îndeobşte deficitar la majoritatea celorlalţi istorici, impermeabili la această dimensiune spirituală.

Trebuie totuşi precizat că aceste patru caracteristici nu sunt analizate în mod sistematic şi autonom. Autorul îşi presară observaţiile şi comentariile de-a lungul întregii naraţiuni. Adesea doar afirmă şi etichetează frapant, în tuşe categorice. Pentru ca mai apoi, în alt loc, poate peste câteva zeci de pagini, să vină cu nuanţări, precizări şi contextualizări preţioase, care oferă o cheie de înţelegere adecvată a unor fapte şi atitudini. Deşi disparate, aceste fragmente constituie unul din meritele principale ale cărţii şi reprezintă un pas înainte în cercetarea istorică a fenomenului legionar. Rândurile care urmează îşi propun aşadar realizarea unei sinteze bazată pe tezele majore ale lucrării lui Oliver Jens Schmitt, însoţită uneori de anumite completări atunci când acestea se impun.

Violenţa

Pentru acest element pot fi considerate diferite paliere. Mai întâi poate fi amintită o atmosferă comună în epocă, care nu s-a datorat doar legionarilor: dezordini, tulburări, bătăi colective în campania electorală sau la diferite manifestaţii. Toate acestea erau la ordinea zilei, implicate fiind toate grupările politice şi autorităţile statului. Legionarii le înfruntau –conform propriei caracterizări - cu „spirit de muşchetar”. În cazul lor s-a vorbit mult mai ales de cazurile Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu, în care s-a recurs la pistol. Toate aceste incidente au fost însă provocate de o escaladare venită dinspre partea cealaltă, mult dincolo de pragul amintit mai sus al violenţelor cotidiene. Acesta a fost mecanismul care a generat o continuă spirală a violenţei, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine. În cazul Manciu „se deschidea pentru prima oară o dimensiune care avea să-l însoţească pe Codreanu şi mişcarea sa până la sfârşit: violenţa autorităţilor. Codreanu însuşi a practicat violenţa, ca lider şi organizator de incidente, dezordini, precum şi al unui complot, fiind un perturbator notoriu al liniştii publice. Statul care i se opunea a acţionat într-un mod autoritar şi adesea brutal. Nu a restabilit doar ordinea ci, prin violenţe dincolo de marginile legii, a contribuit la escaladarea unei spirale a violenţei, care nu a mai putut fi întreruptă până în anul 1941. Violenţa autorităţilor nu făcea decât să confirme sentimentul radicalilor [legionarii, n.n] de a se afla în legitimă apărare, de a nu fi agresori ci victime, „martiri” pentru o cauză sfântă.” (p.100)

Aducem în continuare o selecţie de citate care nuanţează foarte bine această tematică cât se poate de controversată.

 „Opoziţia liberală combătea guvernul [ţărănist, n.n.] într-un limbaj violent, stigmatizându-i pe membrii săi drept „hoţi” şi „borfaşi”, solicitând „mântuirea” ţării şi băgarea lor la puşcărie. Retorica politică a marilor partide nu se deosebea în excesele ei aproape deloc de cea a lui Codreanu sau Cuza.” (p.145)

„Pentru cercetarea serioasă camarila regală nu trebuie să constituie un subiect de bârfă. Ca fenomen politic ea trebuie privită prin prisma acţiunii ei destabilizatoare asupra statului şi a societăţii. Un politician perfect informat, cum era Constantin Argetoianu, autor al unui jurnal politic, un cinic şi un bun cunoscător al oamenilor, el însuşi parte a sistemului, nota: „în România doar jaful şi şantajul sunt bine organizate”. A uitat însă de serviciile secrete, care au penetrat elitele până în capilarele acestora şi cărora istoricii le datorează cele mai multe informaţii –fie ele reale, fie deformate în mod conştient [s.n.]- despre viaţa politică a României interbelice.” (p.147)

„În 1931/32 raporturile Legiunii cu autorităţile au înregistrat un moment de cotitură. Într-o campanie electorală oricum violentă, legionarii apăreau de multe ori înarmaţi, dar nu se deosebeau prin aceasta de ceilalţi agenţi electorali. Autorităţile, în special Jandarmeria, au reacţionat la rândul lor din ce în ce mai violent, iar în 1932/33 Legiunea a consemnat primii morţi din rândurile sale.” (p.161)

„LANC a înfiinţat [în anul 1933, n.n.] „batalioane de asalt” după modelul nazist al SA, numite „cămăşile albastre”, care s-au făcut responsabile de numeroase dezordini. Autorităţile i-au luat adesea pe membrii acestora drept legionari, motiv pentru care violenţele cuziste şi cele legionare au fost adesea confundate.” (p.163)

„La sfârşitul lui 1933 Codreanu a intrat în primul său conflict major cu statul, reprezentat prin Partidul Liberal, care devenise în ochii legionarilor principalul adversar. O privire unilaterală doar asupra Gărzii de Fier ar oculta însă principalele evoluţii din ţară. Mobilizarea politică, violenţa retorică şi practică, au caracterizat acel an în ansamblul său, nefiind un apanaj specific legionarilor. Jandarmeria şi poliţia au intervenit asupra Legiunii cu o duritate sporită, iar mecanismele spiralei violenţei au fost accelerate de ambele părţi.” (p.177)

 „Începând cu 1934, luările de poziţie publice ale lui Codreanu în privinţa violenţei s-au modificat, ele trecând de la aprobarea ei iniţială în mod neîngrădit, la autoapărare şi în final exclusiv la o suportare pasivă.  Această evoluţie nu s-a petrecut în mod liniar, deoarece Codreanu nu a exclus niciodată în mod categoric recursul la violenţă în vederea dobândirii puterii politice [afirmaţie contradictorie: la p.317 autorul se referă la circulara nr. 58 din 1937, în care care Căpitanul exclude preluarea puterii pe cale violentă, n.n.]. Situaţia surselor este desigur problematică, deoarece multe afirmaţii care propovăduiesc violenţa sunt extrase exclusiv din rapoarte ale poliţiei [a se compara cu observaţia anterioară referitoare la posibilele deformări din documentele oficiale, n.n.].” (p.281)

„Odată cu vârsta, activistul violenţei fanatice s-a transformat într-un om care oscila între acţiunea politică şi contemplaţia mistică şi care în momentele de criză se retrăgea într-un univers mistic. El îşi definea rolul din ce în ce mai mult ca acela al unui educator al naţiunii. (…) Codreanu năzuia către o înnoire morală şi ulterior către o mântuire transcendentă a neamului. Puterea pământească reprezenta pentru el –dar nu şi pentru toţi adepţii săi- doar o treaptă intermediară. (…) Codreanu nutrea îndoieli în privinţa succesului unui puci. Această opinie este reţinută deja în jurnalul său din 1934, conştient fiind că puterea statului e superioară celei a puciştilor. După ce la începutul lui 1937, ulterior înmormântării luptătorilor căzuţi în Spania, s-au pus pe seama lui zvonuri privind o posibilă lovitură de stat, el a precizat în circulara nr. 58 că Legiunea nu va recurge niciodată la un complot sau la o lovitură de stat. Rapoartele informatorilor relatează totuşi lucruri contradictorii, ceea ce datorită dispoziţiei schimbătoare a lui Codreanu –sau a lipsei de veridicitate a surselor-  [a se vedea observaţiile anterioare, n.n.] nu trebuie să ne mire.” (p.316f)

În orice caz, în atmosfera tensionată care se crease, deşi Corneliu Codreanu înclina din ce în ce mai evident către renunţarea la violenţe, fie ele şi numai sub formă de ripostă, spirala morţii şi-a continuat vârtejul, atingând deznodământul cunoscut. Căpitanul legionarilor a fost arestat şi condamnat printr-o înscenare judiciară, fiind ulterior asasinat în închisoare. Replicile şi contraloviturile sângeroase au continuat până în toamna lui 1940, tensiunile acumulate în toţi anii anteriori neputându-se descărca decât în acest chip tragic.

Antisemitismul

Problema evreiască din România începutului de secol 20 este descrisă cu obiectivitate. Se scoate în evidenţă imigraţia masivă din secolul 19, localizată în special în zona Moldovei, care a făcut ca Iaşul să devină un oraş pe jumătate evreiesc, alte târguri de provincie devenind chiar locuite majoritar de evrei. „Această imigraţie masivă fost tolerată multă vreme în spiritul unei politici de laissez-faire. Imigranţii au dobândit o poziţie dominantă în meşteşugărie, în reţeaua localurilor de consumaţie, în cămătărie şi au alcătuit majoritatea arendaşilor angajaţi de către marii latifundiari. S-a format astfel  o pătură intermediară evreiască într-o societate românească puternic polarizată. În faţa unei asemenea imigraţii masive, nici măcar o societate mult mai stabilă nu ar fi putut rămâne neinfluenţată.” (p.32)  Reacţia românească la acest fenomen a fost catalizată îndeosebi de elitele intelectuale, autorul amintind aici linia lui Eminescu, urmată de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza la începutul secolului 20, direcţie pe care s-a înscris şi profesorul Ion Zelea Codreanu. Deşi Ţările Române erau familiarizate cu imigraţia şi cu alteritatea culturală încă din Evul Mediu, noul fenomen manifesta o cu totul altă dimensiune. În faţa proporţiei covârşitoare a populaţiei evreieşti îndeosebi în Moldova, elitele româneşti „au combătut ceea ce considerau a fi un cosmopolitism primejdios, temându-se că imigranţii necreştini nu se vor adapta ci, dimpotrivă, că vor cuceri poziţiile dominante în societate, cele de care depindea modernizarea ţării.” (p.33) Dincolo de reacţiile elitelor româneşti, autorul nu uită să amintească răscoalele ţarăneşti din 1907, îndreptate în principal împotriva arendaşilor evrei, şi care au fost reprimate cu brutalitate de către autorităţi. Prilej cu care scoate în evidenţă şi violenţa care caracteriza la modul general societatea şi scena politică românească a epocii, o caracteristică ce avea să se perpetueze şi în deceniile următoare.

După realizarea României Mari în 1918, în special datorită reunificării cu Basarabia, problema evreiască a căpătat noi dimensiuni, fiind suprapusă peste agitaţia cu caracter comunist. Aceasta avea să fie atmosfera în care avea să înceapă lupta naţionalistă a lui Corneliu Codreanu în anii 1919-20. Revolta studenţească de la 1922, datorată procentelor majoritare ale studenţilor evrei şi a tentativelor de a submina tradiţiile (eliminarea slujbei religioase de început de an) este considerată de autor drept un corespondent românesc, dar cu semn schimbat, al revoltei studenţilor din occidentul anului 1968, consecinţele ei asupra mersului ulterior al societăţii fiind de natură profundă. Activismul studenţesc nu a fost lipsit de folosirea forţei fizice în impunerea propriului punct de vedere. Profesorii naţionalişti în frunte cu A.C. Cuza au sprijinit mişcarea studenţească, activiştii acesteia având să se regăsească în formaţiunea cuzistă LANC. Deşi la un moment dat drumurile lui Corneliu Codreanu şi LANC s-au despărţit, antisemitismul a rămas o temă comună, deşi perspectivele de abordare au devenit diferite.

„La fel ca A.C. Cuza, şi Codreanu a rămas inflexibil în gândirea sa antisemită. Pentru el „eliminarea” evreilor însemna o emigrare forţată. Antisemitismul său nu era fundamentat biologic-rasial, ci social, economic, cultural şi religios. Era antisemitismul românesc de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, moştenirea lui Eminescu şi a Partidului Naţional-Democrat al lui Iorga şi Cuza. Codreanu a rămas până la sfârşitul vieţii un antisemit convins. Totuşi, spre deosebire de cuzişti, Legiunea nu a reprezentat o mişcare monotematic antisemită. S-a putut remarca pe drept faptul că ea a avut succes mai ales atunci când antisemitismul radical al începuturilor a fost înlocuit de dublul mesaj al deşteptării naţionale şi al revoluţiei sociale. Codreanu a practicat sau încurajat vreme de mulţi ani violenţa împotriva evreilor [cu referire probabil la primul palier evocat mai devreme, n.n.], contribuind astfel la crearea unei atmosfere antisemite în România. Dar el nu poate fi considerat singurul responsabil pentru aceasta. Faptul că autorităţile şi armata au ucis evrei începând cu 1941 nu poate fi pus exclusiv pe seama propagandei şi a practicii violenţei legionare. S-a trecut cu vederea faptul că LANC şi PNC, adică partidele tolerate de către Rege şi de către establishment, PNC fiind chiar finanţat de Germania nazistă, au dat dovadă de o responsabilitate insuficient analizată în special în ceea ce priveşte violenţele fizice exercitate împotriva evreilor, aceasta pe lângă tonul antisemit existent în discursul multor partide, cu excepţia aripii de stânga a PNŢ şi a altor grupări situate şi mai la stânga.”(p.215)

O privire asupra ziarelor ţarăniste din epocă i-ar fi arătat însă autorului că până şi Ion Mihalache, exponentul aripii de stânga a ţarăniştilor, a avut discursuri îndreptate împotriva dominaţiei economice evreieşti: "Într-adevăr este o necesitate ca pe toţi evreii intraţi în ţară de la război, trebuie neapărat să-i revizuim, iar pe cei vechi să-i înlocuim prin români, bine pregătiţi prin cooperaţie şi etatism. (Ion Mihalache - discurs la Câmpulung) (…) Partidul naţional-ţărănesc, prin glasul autorizat al dlui Ion Mihalache, s-a pronunţat pe (sic!) nenumărate rânduri în acest sens. Ultimul dsale discurs, rostit la Câmpulung-Muscel, din care reproducem o frază în manşeta acestui articol, e o nouă dovadă a înţelegerii şi pătrunderii problemei în sensul cel mai apropiat de adevăratele interese ale ţării şi naţiunii.” („Problema evreiască”, Ziarul „Românul”, Nr.5/1938) Pe de altă parte, doar atmosfera generalizat antisemită din perioada interbelică nu explică decât foarte parţial acţiunile armatei române îndreptate împotriva evreilor, în timpul unui război purtat de fapt împotriva comunismului. Detalierea acestui subiect depăseşte însă cadrul de faţă şi nu are legătură nici cu tematica abordată de Schmitt în cartea sa.

În mod surprinzător pentru un autor cu pretenţii, Schmitt nu insistă asupra „comerţului legionar”, asupra modului de a consolida poziţiile româneşti în societate tocmai printr-o concurenţă economică, adică pe o cale absolut legală. Acesta e un element esenţial, care pe lângă latura moral-educativă marchează încă o deosebire între antisemitismul legionar şi cel cuzist. Existenţa sa este amintită în treacăt (p. 278), dar fără a se face vreo analiză asupra motivaţiilor sale.

Caracterul fascist

Aici nu este vorba doar de încadrarea în paradigma generală amintită la început, ci şi de o serie de aspecte specifice. Schmitt face o distincţie foarte precisă între spiritul tradiţionalist, de inspiraţie mai degrabă naţionalist-romantică, pe fondul unui misticism creştin, care a caracterizat primii ani ai Legiunii, şi stilizarea ei ulterioară ca exponent al unei direcţii totodată moderniste, urbane, pe care au formulat-o intelectualii legionari bucureşteni ai începutului anilor 30, îndeosebi cei grupaţi în cuibul „Axa”. Evident, aceştia s-au dovedit permeabili curentelor intelectuale ale epocii şi au încercat astfel imprimarea unui nou stil, acoperirea cu un nou veşmânt, sincron cu tendinţele (sau cu modele) similare din apus. Fireşte, nu a fost vorba pur şi simplu de o copiere sau de un împrumut mecanic, ci de circulaţia fluidă a unor locuri comune, în spiritul unui sincronism cultural care avea totodată şi puternice corespondenţe autohtone. Un exemplu ar fi exaltarea patosului eroic. În fond o constantă a condiţiei umane, definitoriu şi în formarea tânărului Codreanu, acest element avea să fie prezent în anii următori şi în retorica generalilor care urmăreau însufleţirea trupelor luptătoare contra bolşevismului. La intelectuali el se manifesta după caz şi prin punerea unor accente specifice, pe un fond spenglerian sau nietzschean, cel mult acestea putându-i conferi nuanţe „fasciste”. Dar, dincolo de acest stil abordat de cei în cauză, fondul primar al Legiunii, cel care era caracteristic nucleului ei fondator şi care a rămas în permanenţă constant, era de fapt cu totul altul.

„Aceştia [elitele intelectuale, n.n.] nu au preluat-o doar, ci au contribuit activ la crearea unei noi imagini a lui Codreanu. Următoarea sa metamorfoză a fost modelată de către intelectuali. Prinţul din basm, apostolul ţăranilor şi cavalerul urma să se transforme în icoana unei noi epoci, care nu mai amintea de spaţiile răsăritene ale României sau de profunzimile medievale ale istoriei româneşti, ci de promisiunea unei modernităţi naţional-româneşti.” (p.157). Totuşi, dincolo de noile forme, fondul a rămas stabil. „Sloganele electorale din anii 1931/32 erau mai degrabă în spiritul anilor 20 decât în cel al reinterpretării legionarismului în cheie modernistă, social revoluţionară, fascisto-naţional-socialistă aparţinând intelectualilor bucureşteni.” (p.160) Totuşi, referindu-se la anii următori, când forma discursului avea să se schimbe treptat, Schmitt încadrează o scriere a lui Ion Banea din „Glasul Bucovinei” (noiembrie 1933) la o stilistică de tip fascist: „Căpitanul! Gând. Hotărâre. Vitejie. Acţiune. Viaţă. Îl iubim. Îl ascultăm. Îl urmăm. El e speranţa noastră de azi şi cea de mâine a României. Prin el suntem puternici. Prin el suntem temuţi. Prin el vom birui.” (p.166) Senzaţia cititorului cunoscător este că aici asistăm la o interpretare forţată. O parte din acest text este inclus şi în prefaţa broşurii „Căpitanul” de Ion Banea, publicată în 1936. Întreaga scriere e redactată într-un stil „căpitănesc”, „legionar”, cu o substanţă specifică, departe de orice slogane de împrumut. Frazele encomiastice, asemeni celei citate mai devreme, sunt apariţii mai degrabă izolate. Dacă Banea şi-a luat anumite modele, atunci cu siguranţă a făcut-o în persoana Căpitanului, care scria dintotdeauna în acest ton atât de caracteristic, prin exprimări scurte şi penetrante. 

Schmitt aduce şi alte argumente: „Codreanu a alcătuit cu Nuţu Eşanu şi cu Mihail Stelescu în octombrie 1933 un nou program şi o nouă organigramă. Modelul nu provenea de această dată de la intelectualii bucureşteni, ci era naţional-socialismul şi fascismul. Codreanu voia absolvenţi ai unei „şcoli a fanatismului”, o „gardă a morţii.”” (p.167) Nefiind vorba de elemente arhicunoscute, acest aspect (dacă interpretarea autorului e corectă) trebuie mai degrabă încadrat la o tentativă episodică, depăşită ulterior de evenimente.

Un exemplu mai relevant de adoptare a unei retorici intelectuale sincronizată cu cea a curentelor europene de dreapta, aşa cum am descris-o mai devreme, îl constituie Alexandru Cantacuzino. Despre conferinţa „Românul de mâine”, susţinută de acesta în 1935, Schmitt spune că avea un caracter „vitalist, futurist, intelectual, inspirată puternic din retorica fascistă a transformării societăţii în spirit eroic” (p.200) Câteva rânduri mai departe, scrierea lui Cantacuzino „Între lumea legionară şi lumea comunistă” este rezumată lapidar, concluzionându-se că teoria expusă poate fi încadrată fără dubii la fascism: cultul eroic al morţii şi omul nou, în vreme ce creştinismul, transcendenţa, erau mult mai puţin accentuate decât în mistica „Văcăreştenilor”. Totuşi, situaţia este mai complexă decât pare, iar scrierile lui Alexandru Cantacuzino trebuie privite în ansamblul lor. Căci într-o altă conferinţă, „Românismul nostru”, acesta lansează un avertisment explicit, de care Schmitt pare să nu fi ţinut seama: „Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialistă germană. Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine. Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre, e faptul că ea se înrădacinează adânc în învăţămintele şi în misticismul creştin.” Alexandru Cantacuzino dezvoltă în continuare această idee, scoţând în evidenţă caracterul creştin al concepţiei legionare şi subliniind totodată diferenţele de esenţă între aceasta şi fascism/naţional-socialism.

Apare evident că Oliver Jens Schmitt caută cu orice preţ să găsească şi cât mai multe asemănări, menite să justifice titul ales. Deşi nu pot fi trecute cu vederea, ele pot fi considerate mai degrabă drept pur formale, ţinând cel mult de unele inspiraţii stilistice tributare duhului acelei epoci. Ele au constituit mai mult o haină exterioară, fără a se renunţa însă la ceea ce era de fapt specific şi autohton, la miezul spiritual creştin. Bineînţeles, Schmitt rămâne în permanenţă conştient de diferenţele existente, pe care le subliniază la rândul său în diverse locuri ale lucrării sale. La o lectură atentă a cărţii de faţă, diferenţele semnalate apar totuşi mult mai semnificative decât unele asemănări conjuncturale.

Astfel, despre singurul discurs al Căpitanului de la care a rămas o înregistrare audio, Schmitt scrie (în mod evident sub imperiul unei puternice impresii): “Codreanu vorbeşte rar şi pătrunzător. Între dicţia sa şi cea a liderilor fascişti contemporani lui se cască prăpăstii. Aici predicatorul unui crez se adresează credincioşilor săi. Le vorbeşte despre jertfă şi martiriu, ispită şi dârzenie, blestem şi alegere, valea plângerii terestră şi nădejdea învierii. Nicio lozincă politică, antisemitism sau chemare la revoluţie pământească.” (p.249)

Alte pasaje esenţiale pe această temă din cartea lui Schmitt:

“Codreanu interpreta fascismul italian şi naţional-socialismul german drept mişcări de factură creştină. Se simţea apropiat de ele, într-o alianţă idealizată. Această neînţelegere fundamentală precum şi exaltarea mistică a lui Codreanu explică printre altele, de ce Puterile Axei nu au sprijinit Mişcarea Legionară. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că spre sfârşitul anilor 1930 teoreticienii legionari au scos în evidenţă diferenţele faţă de fascismul italian sau german: principalele deosebiri ar consta în păgânismul, materialismul şi separarea dintre Biserică şi stat în cazul naţionalismelor apusene, în vreme ce naţionalismul răsăritean de tip legionar năzuia către o mântuire de factură religioasă. Interpretarea pasajelor celor mai intime ale scrierilor lui Codreanu, cu pronunţata lor tendinţă a unei mistici transcendente, ortodoxe, evidenţiază diferenţele între concepţiile sale asupra politicii şi istoriei şi cele ale lui Hitler. Interpretarea unui ev apocaliptic apare la cel din urmă printr-o prismă rasială, în vreme ce la Codreanu perpectiva este autentic religioasă, aşadar nu în sensul unei “religii politice”.” (p.256)

“În România exista în mod evident o “coloană a 5-a” a celui de-al Treilea Reich, numai că nu legionarii erau cozile de topor ale hitlerismului, cum a afirmat propaganda comunistă după 1945, ci mai degrabă politicieni ai establishmentului, apropiaţi camarilei regale. La 8 noiembrie 1936 au mărşăluit prin Bucureşti – susţinuţi pe ascuns de partidul nazist german – 100.000 de adepţi ai PNC, cu salutul hitlerist şi drapele cu zvastică. Totul se întâmpla cu permisiunea unui guvern care prin Goga întreţinea legături secrete cu mărimi ale regimului nazist. Legionarilor nu le-au fost permise niciodată asemenea marşuri.” (p.213)

“În “Pentru legionari” lipseşte orice fel de dezbatere ideologică cu liderii fascişti internaţionali. Aici devine foarte evident cum Codreanu –la fel ca ceilalţi doctrinari legionari- considera legionarismul drept o dezvoltare paralelă, indepedentă de fascismul italian şi naţional-socialismul german. Crezul său era derivat dintr-un mediu pur românesc iar Codreanu îşi sublinia prin aceasta propriile realizări în postura de conducător.” (p.262f)

„Ideea legionară a învierii neamului este considerată de teoreticienii fascismului cu predilecţie drept teoria unui „naţionalism palingenetic”, care constituie miezul oricărei ideologii fasciste. Expunerea lui Codreanu pare să se încadreze la perfecţie în această definiţie. Numai că doctrina Căpitanului se deosebeşte de celelalte fascisme în mod esenţial printr-o înţelegere a învierii nu în sens metaforic, ci într-adevăr într-un sens profund religios. Nu este vorba de o „renaştere” pe pământ (palingenesia), ci de un drum ascensional, promisiunea unei mântuiri transcendente, aşa cum o propovăduieşte creştinismul.” (p.266)

„O altă abordare hermeneutică contestă tocmai acest miez religios al mişcării lui Codreanu. În spiritul teoriei despre religia politică, discutată pe larg în cadrul cercetărilor asupra fascismului, se vorbeşte despre „lozinci cvasi-religioase”, care ar fi servit unei „religii politice seculare caracterizată printr-o clară voinţă de putere”. În acest sens legionarismul este pus pe aceeaşi treaptă cu fascismul italian şi naţional-socialismul german. Într-adevăr, s-au găsit şi voci care au avut în vedere în primul rând o revoluţie politică şi socială. Oameni care se considerau teoreticieni ai fascismului sau care, precum Mihail Manoilescu, reprezentau variaţiuni ale doctrinei sale, precum corporatismul mussolinian. Aceste dezbateri ştiinţifice au trecut însă cu vederea faptul că legionarismul avea o structură doctrinară polifonică, care era comunicată pe diverse canale. O învăţătură legionară monolitică e mai degrabă o construcţie a cercetării asupra fascismului axată pe istoria ideilor, decât o realitate efectivă. Codreanu nu i-a împiedicat pe intelectualii din jurul său să alcătuiască construcţii ideatice proprii, care luau în considerare şi elemente fasciste într-un mod mult mai accentuat decât liderul lor, şi care aderau doar parţial la transcendenţa mistică, autentic religioasă, a lui Codreanu. Acest raport de tensiune a fost exprimat de Mihail Polihroniade care, în urma prăbuşirii din 1938 a mişcării, se plângea că ar fi fost poate mai bine să se roage şi să postească mai puţin, pentru ca în schimb să acţioneze.” (p.269)

Despre cultul morţilor, prezent şi în celelalte mişcările fasciste, Schmitt afirmă că în cazul legionarilor acesta avea rădăcini religioase şi că nu poate fi derivat dintr-o interpretare generică a fascismului. (p.270) Din fragmente precum cele amintite mai devreme se poate deduce că Schmitt consideră legionarismul ca fiind bazat pe un miez autentic creştin, idee pe care o dezvoltă pe numeroase pagini ale lucrării sale.

Creştinism

Filonul creştin al concepţiei legionare reprezintă aşadar o temă pe care cartea lui Schmitt o accentuează în mod deosebit. Autorul încearcă chiar o abordare dintr-o perspectivă mai amplă, menită să ilustreze religiozitatea poporului român ca o trăsătură caracteristică a psihologiei sale colective.  În mod exemplar se face referire detaliată la fenomentul Maglavit, deşi acesta nu a avut o legătură directă cu Mişcarea Legionară. „Mistica lui Codreanu explică în mod fundamental impactul său asupra unor largi pături ale populaţiei care, agitate fiind de fenomenul Maglavit şi alte apariţii, nu tânjeau doar în chip difuz la o mântuire supranaturală, ci nădăjduiau la o mistică orientată politic, cu o perspectivă soteriologică limpede, şi mai ales către un propovăduitor şi salvator palpabil,  în carne şi oase. Acesta era Căpitanul.” (p.258)

La p.226 Schmitt face o menţiune despre afirmaţia lui Virgil Ionescu, om al elitei bucureştene, simpatizant al legionarilor. Astfel, după uciderea lui Manciu, Codreanu ar fi renunţat vreme de zece ani la Sfânta Împărtăşanie şi dormea mereu pe jos, în semn de pocăinţă.

Semnificativ şi deloc suprinzător este de asemenea faptul că dintre toate scrierile lui Corneliu Codreanu, Schmitt se ocupă cu lux de amănunte mai ales de jurnalul din detenţie cunoscut sub titlul „Însemnări de la Jilava”, al cărui mesaj de factură creştină este reprodus cu fidelitate. O face chiar în mai multe locuri: atât în capitolul intitulat „Misticul”, cât şi ulterior, în corpul naraţiunii istorice a faptelor anului 1938. Autorul aderă la concepţia după care latura mistic-contemplativă, alături de cea activistă, făptuitoare, reprezintă doi poli complementari, în egală măsură definitorii pentru caracterul şi personalitatea Căpitanului. Din amplele referinţe la această dimensiune creştină a legionarismului care pot fi găsite în cartea lui Schmitt (o parte din ele fiind deja menţionate mai sus), mai aducem doar un citat în care autorul comentează relaţiile Bisericii cu Mişcarea Legionară.

„Biserica s-a exprimat numai punctual şi doar sub presiunea împrejurărilor [mai precis a guvernanţilor, n.n.] în cazul Duca sau a taberelor legionare de muncă, pe care autorităţile voiau să le limiteze. Ea s-a dovedit însă reticentă în a lua poziţie împotriva doctrinei legionare –precum şi a luptei împotriva democraţiei, francmasoneriei, evreilor- după cum nu avea cum să respingă practicile religioase sau misticismul legionarilor. Cum să o fi făcut, de vreme ce Mitropoliţii Basarabiei şi Ardealului, mii de preoţi, cantori, teologi şi studenţi în teologie, monahi şi monahii sprijineau de fapt Legiunea? Cercetări recente arată mai degrabă faptul că doctrina şi practica legionară erau carne din carnea Ortodoxiei, fie că ne referim la concepţia unui comunitarism organic sau la pomenirea morţilor, de exemplu sub forma parastaselor.” (p.268)

Concluzii

În fond, ce s-ar mai putea spune nou despre un fenomen atât de cunoscut şi de răs-analizat precum cel legionar? La modul absolut, aproape nimic, doar dacă ar mai apărea unele documente cu un caracter senzaţional, necunoscute până acum. Întrebarea este însă improprie dacă ne referim la domeniul cercetării istorice. Rolul istoricului este acela de a se apropia cât mai fidel de realitatea pe care o studiază, dincolo de orice partizanat politic sau de altă natură. Ca atare, în istoriografie se poate veni întotdeauna cu ceva nou: cu o perspectivă inedită, care depăşeşte sau completează abordările anterioare, punându-le în evidenţă limitele şi insuficienţele. Lucrarea lui Oliver Jens Schmitt se încadrează în mod indiscutabil în această categorie. Ea reprezintă un cert pas înainte în înţelegerea ştiinţifică, academică, a legionarismului (căci nu ne referim aici la o înţelegere de altă natură). Deşi contrazice şi corectează multe interpretări eronate, care ignorau dimensiunea creştină sau o minimalizau, considerând-o un soi de „religie politică”, cartea de faţă rămâne tributară paradigmei oficiale a „fascismului”, pe care nu îndrăzneşte s-o conteste în mod frontal. Faptul este evident încă din titlul ales, deşi un titlu ca „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei” s-ar potrivi mult mai bine cu conţinutul ei.

Fireşte, în istoriografie e întotdeauna loc de îmbunătăţiri, de revizuiri. Cartea lui Schmitt conţine şi destule detalii amendabile, care ţin mai ales de descrierea sau interpretarea unor fapte istorice. Totuşi, ele joacă mai degrabă un rol secundar în economia unei lucrări în care ideile centrale sunt cele evidenţiate mai sus. Nu e cazul să le detaliem aici pe toate, ci ne vom opri doar asupra unor interpretări aflate în relaţie cu mesajul central al cărţii.

Astfel, la p.352  Schmitt distinge între „cercul interior” al Legiunii, camarazii intimi ai Căpitanului, care ar constitui un soi de „ordin cavaleresc” ortodox caracterizat printr-o mistică accentuată, şi marea masă a ei, alcătuită din adepţi ai unei linii mai degrabă militant-naţionaliste, „laice”, care nu ar fi împărtăşit acea transcendenţă de natură cvasi-ezoterică, apanaj exclusiv al unui cerc restrâns. El afirmă însă îndată că Biserica –prin numeroşi preoţi şi monahi- a susţinut ambele curente. Realitatea e că dimensiunea creştină era de fapt răspândită pe o scară mult mai largă. Chiar dacă corpul muncitoresc al Legiunii (sau o parte a sa) era încadrat mai ales pe o direcţie social-revoluţionară, latura spirituală depăşea cu mult cercul apropiaţilor Căpitanului. Ea ţinea în fond de un anumit specific românesc, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine în altă parte. Pentru această realitate stau mărturie numeroasele cărţi memorialistice, îndeosebi ale supravieţuitorilor temniţelor comuniste, legionari sau fraţi de cruce, care nu l-au cunoscut niciodată personal pe Căpitan, sau l-au văzut în carne şi oase cel mult fugitiv. La toţi aceştia – ca şi la cei evocaţi în scrierile lor- dimensiunea spirituală este un element de necontestat.

Deşi în cazul Căpitanului Schmitt înţelege această latură până la un punct, la un moment dat el pare a rata esenţialul. Astfel, el afirmă că „tocmai această propensiune înspre transcendenţă, înspre mistică, avea să slăbească puterea de decizie a politicianului Codreanu. Până la sfârşit el nu a reuşit să armonizeze cele două roluri ale sale: acela de mântuitor al unei noi Românii cu cel de politician fascist antisistem. Din acest motiv avea să eşueze.” (p.272)

După cum se vede, Schmitt interpretează aici „succesul” în termeni exclusiv politici. În realitate, o „armonizare” deplină, aşa cum ne este sugerată mai sus, era şi este imposibilă. Aceasta pare a fi lecţia care se desprinde din destinul Căpitanului. Iar legile condiţiei umane, contextul istoric, manevrele adversarilor, soarta, sau toate la un loc, l-au adus la un moment dat chiar în faţa unei opţiuni categorice: sau-sau. Nu mai avea altă alternativă. Presupunând că ar fi dat dovadă de mai mult pragmatism şi oportunism politic, trădându-şi vocaţia mistică, atunci da, probabil ar fi reuşit să ajungă şi la putere, indiferent pe ce cale. Dar oare, dacă intreprindem acest exerciţiu de istorie contrafactuală, personalitatea sa ar mai fi avut atunci aceeaşi aură? Ce valoare ar fi avut acel „succes” cu certitudine episodic, dobândit în urma unei abdicări de la perspectiva eternităţii neamului, pe care Căpitanul o considera fundamentală? Deşi Schmitt pare să ignore spiritul de jertfă ca o componentă esenţială a concepţiei legionare, este evident că impactul major al lui Corneliu Codreanu se datorează în special acestei dimensiuni transcendente, pe care nu a trădat-o şi pe coordonatele căreia şi-a dat viaţa. Dacă liderul legionarilor ar fi fost doar un simplu conducător fascist într-o ţară înapoiată, aflată la periferia Europei, fie şi ajuns temporar la putere, cu siguranţă că un istoric precum Oliver Jens Schmitt nu ar fi găsit de cuviinţă să-i dedice o asemenea carte. Corneliu Codreanu ar fi rămas un personaj tern, un prizonier al cadrelor epocii sale, despre care s-ar fi vorbit ulterior doar în termeni de fapt divers -  aşa cum tratează Schmitt de pildă gruparea cuzistă. Aşa însă, pus în faţa tragismului unei alegeri exclusive, Căpitanul a optat pentru ceea el considera mai intim, mai autentic şi mai conform concepţiei sale. Adică pentru modelul christic. Aici echilibrul dintre omul de acţiune şi misticul contemplativ se rupe în favoarea celui din urmă. Eşecul politic al Căpitanului este însă compensat din plin de un „ceva” inefabil, de o charismă pe care o iradiază şi postum. Fapt care, iată, este confirmat şi de această carte a unui cercetător străin, care e în mod evident fascinat de un subiect de istorie românească capabil să răsfrângă profunzimi nebănuite, poate de negăsit în alte părţi.

În încheiere aducem un citat din romanul lui Vintilă Horia, „Cavalerul resemnării”, care pare (sau nu?) a se potrivi cu subiectul consideraţiilor din textul de faţă. Unul din personajele cărţii, un pictor veneţian, îi spune principelui valah Radu-Negru: „Va trebui într-o bună zi să-l distrugem pe Leviatan. Să ne gândim la viitorul oamenilor. Să păstrăm spiritul codrilor şi să facem din el idealul copiilor noştri, filosofia oamenilor liberi. Un nou profet se va ridica într-o zi pentru a predica cruciada împotriva lui Leviatan. Acel profet sau acel Mesia va ieşi poate din adâncurile codrului vostru. De „acolo” ar trebui să vină.”

Ne-am permis doar o mică modificare faţă de textul publicat la editura „Vremea”, tradus după originalul francez: termenul de „păduri” l-am înlocuit cu cel specific românesc de „codri”. Nu cumva prin această rocadă de termeni, pasajul poate fi privit într-o altă lumină? Bineînţeles, o operă literară de valoare –iar Vintilă Horia este un creator de mare calibru artistic- este una care lasă toate posibilităţile deschise, lăsându-l pe fiecare cititor să tragă concluzia pentru sine ...

Bogdan Munteanu 

divider



România şi sfârşitul Europei (3)

Cunoscuta lucrare memorialistică a prinţului Mihail Sturdza (1886-1980), diplomat de prestigiu şi ministru de externe al României, atât în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) cât şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945) constituie un izvor documentar de excepţie, autorul fiind, prin succesivele poziţii ocupate, un martor privilegiat al evenimentelor fierbinţi care au dus la cataclismul celui de-al doilea război mondial şi la înrobirea bolşevică a jumătăţii estice a continentului nostru, inclusiv a României. Contrar opiniei curente - conform căreia România n-a fost decât un pion în jocul marilor puteri - autorul demonstrează cu argumente puternice că deciziile greşite de la Bucureşti au avut o influenţă majoră asupra cursului negativ al evenimentelor la scară europeană.

Trebuie să mărturisesc că mă simţeam foarte satisfăcut de modul cum condusesem negocierile. Dovedisem aliaţilor noştri francezi şi polonezi, după cum o dorea şi guvernul meu, că eram dispuşi a face tot ce era compatibil cu interesele noastre vitale pentru a rămâne în linie cu politica lor faţă de Soviete şi că numai reaua credinţă a acestora făcuse ca o înţelegere să fie imposibilă. Lăsasem deci guvernul nostru în poziţia cea mai puternic posibilă, date fiind împrejurările şi Guvernul sovietic în obligaţia de a acepta neclintitele noastre condiţiuni fie de a renunţa, pentru un moment cel puţin, la frauduloasa sa nouă politică în care vedeam o primejdie de moarte pentru ţara mea. Mă socotisem însă fără Nicolae Titulescu şi fără iminenta conjuncţie a intereselor sale politice (care nu erau nici pe departe aceleaşi cu ale noastre), cu cele matrimoniale ale Elenei Lupescu, supraalimentata Pompadour a decandenţei româneşti. (pag. 70)Autorul relatează un moment foarte important al diplomaţiei române interbelice, negocierile (eşuate) de la Riga, din martie - aprilie 1932, în vederea semnării unui pact de negresiune româno - sovietic, pact dorit în mod special de Franţa. Mihail Sturdza a fost reprezentantul României la aceste negocieri şi a reuşit cu succes să evite cu orice preţ menţionarea problemei Basarabiei pe care reprezentantul sovietic a făcut tot posibilul să o includă în acord (ceea ce însemna automat nerecunoaşterea frontierelor României). Eşuarea negocierilor a fost de fapt o victorie morală pentru România, risipită însă mai târziu de puterea de la Bucureşti care avea interese străine de neamul românesc. Promovarea constantă a intereselor sovietice de către guvernele carliste, dirijată evident de către Titulescu, a constituit o imensă trădare.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (37)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Sighet, acasă după 16 ani de temniţă…- Vă e foame, dragul mamii?… Uşor revenit după primele momente de pierdere în bucurie, constat că mama mi se adresa cu „dumneavoastră”, neştiind nici ea cum să vorbească cu mine. Întors acasă, după atâţia ani de închisoare, pentru mama păream venit dintr-o altă lume.

– Dar, mamă, de ce vorbeşti cu mine aşa? De ce „vă e foame”? Sunt eu, Aurel, fiul tău, acelaşi fiu de demult!…Ochii mamei erau plini de lacrimi…M-am întors într-o lume care nu mai era a mea, pe care n-o recunoşteam... O lume a suspiciunilor, a neîncrederii, a falsului arborat. Eram obligat să mă declar învins, deoarece învins era şi idealul pentru care am pornit lupta şi care preconiza doborârea răului, abia bănuit pe atunci.

Eram un străin coborât dintr-o altă planetă, planeta închisorilor, unde - cu toată tevatura exercitată de autorităţi - pulsa nedisimulată dragostea faţă de marile valori creştine şi naţionale. Ne manifestam deschis - chiar dacă nu toţi - credinţa noastră. Depăşisem frica. Ce puteau să ne mai facă? Doar ne-au făcut tot ce era posibil, uman şi inuman, fără ca la sfârşitul închisorii să ne considerăm învinşi.

Or, iată, impactul cu realitatea din afara închisorilor a fost teribil! Mă găseam în faţa oamenilor de dragul cărora pornisem lupta, oameni care nu ne mai recunoşteau. Nu voiau să ne mai cunoască! Cum s-a ajuns aici? Prin teroare, prin frică, prin intimidare, prin arestări masive. Aproape fiecare familie avea pe cineva sau cel puţin un prieten, un cunoscut aruncat după gratii.

Securitatea era omniprezentă cu toată duritatea ei, în toate mediile de existenţă, ridicarea delaţiunii la rang de virtute. Erau glorificaţi trădătorii, cei care-şi denunţau părinţii, fraţii, copiii. Ana Pauker era o eroină, pentru faptul că îşi denunţase soţul, care a fost condamnat la moarte şi executat, în timpul cât erau în Uniunea Sovietică. Exemplele erau foarte numeroase şi erau trecute în literatura de propagandă comunistă.

Mai era apoi şi şantajul exercitat în mase, de a nu primi loc de muncă, dacă nu-ţi dovedeai ataşamentul faţă de partid; nu puteai avansa, dacă nu erai membru de partid. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni, cu foarte rare excepţii.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Fortul (Liceeni în închisori)

Se apropia seara. Am fost îmbarcaţi în aceeaşi dubă primitivă, urât mirositoare şi scârţâind din toate articulaţiile-i ruginite, plecând… unde?

Întunericul s-a accentuat, în interiorul dubei s-a aşternut tăcerea. Oare ce o mai fi?

Am aflat destul de repede: oprire în plin câmp, deschis cât se vedea. Paza noastră ne-a predat altor gardieni, comenzi răstit-şuierate, încolonare „pe cinci”, că altfel nu ştiau să numere. Garda cea nouă, formată din nişte indivizi smoliţi - evident ţigani, cum ni se părea -, înarmaţi cu pistoale Mauser, din acelea în toc de lemn, cu ţeavă lungă. Relicve eficiente rămase de la ticăloasa armată nazistă şi perfect utilizabile de către noua orânduire. Cea mai umană din lume! Întunericul îi făcea aproape invizibili, doar ţevile pistoalelor luceau stins şi ameninţător în acel început de noapte. - Vorba! Gura! Ţine aproape! Nu te răsfira! Gura! Cam la atâta se rezuma vocabularul cerberilor. După numai câţiva paşi, am cotit-o la dreapta, scufundându-ne pe o pantă descendentă , scăldată în lumină - surprinzătoare - spre o poartă cu fronton crenelat, atât de familiară acum telespectatorilor interesaţi, cu inscripţie clară, precisă şi… înfiorătoare: FORTUL NR. 13 JILAVAPână în momentul intrării pe prima poartă - că erau mai multe - totul s-a desfăşurat într-un fel de linişte oarecum sinistră, ameninţătoare, o simţeam cu toate fibrele fiinţei noastre, comenzile şuierate, se simţea tensiunea locului. Din momentul intrării, s-a dezlănţuit ca la o comandă nevăzută, iadul! Urlete, zbierete, sudalme fără noimă, ploaie de lovituri cu bâte, cozi de mături, pumni, picioare şi orice putea aduce vătămare corporală prin lovire, treceam precum învinşii romani printre nişte furci caudine cumplite, cu viteza spaimei: instinctul animalic ne spunea că unica posibilitate de salvare era fuga. Deci fuga, pe sub răcnetul: - Aici eşti la Jilava, măăă!... Mi-e greu acum şi nici nu am ştiut vreodată, cum a fost în realitate cursa aceea dementă, prin care cred că au fost depăşite toate recordurile de viteză omologate până la acea dată. Ceea ce-mi amintesc este că am înregistrat buimac cum, tocmai peste Iuliu (Micu) Vlad, cel mai pipernicit atunci din lotul nostru, - stors şi de boala care dăduse peste noi la Cluj - s-a abătut o ploaie de bâte. Norocul lui - ca şi al nostru dealtfel-- a fost că era protejat oarecum de raniţa cu boarfe, pe care le păstram ca pe nişte comori de mare preţ. Astfel, cu oasele de bine de rău oarecum întregi, am năvălit - acesta-i termenul exact - într-o încăpere boltită, ocupată parţial de nişte precursori încă necunoscuţi, cu un spaţiu foarte îngust între cele două priciuri, fiecare ocupând câte o latură a încăperii, gen de „mobilier” cu care făceam prima cunoştinţă. Nu voi şti niciodată cum am ajuns pe „etajul” superior al priciului din stânga, cu tot calabalâcul în cârcă, făcând loc altora care năvăleau din urmă - mai ghinionişti sau mai lenţi - cu ploaia de bâte peste ei. Nimeni nu crâcnea, nu s-a auzit niciun protest! Şocul fusese absolut: ne aflam pentru prima oară faţă-n faţă cu oroarea! Brutalitatea abjectă, animalică, fără nicio motivaţie reală, în afară de ura nelimitată inoculată cine ştie cum în şcolile lor cele noi de gardieni, înpotriva duşmanului de clasă, reprezentat aici, pe loc şi clar, de deţinuţii politici. Luaţi fără alegere deocamdată, fără discernământ, cum se nimerea: criminali de război, politicieni interbelici - care se sfâşiaseră cu mare entuziasm între ei - iar acum se aflau împreună sub aceeaşi cupolă a terorii egalizatoare prin cruzime şi cinism, frontieriştii „semipolitici” care revendicau să fie trecuţi în categoria „drept comun”, mai potrivită aspiraţiilor proprii. Ţăranii chiaburi - de fapt cei mai buni gospodari ai satelor - despre care s-ar putea scrie volume, categorie crunt nedreptăţită şi împilată de putorile satelor. Cu intenţia certă de a nimici categoria cea mai statornică şi sursă permanentă de valori: majoritatea intelectualilor adevăraţi îşi au originea în ţărănime. Acolo unde şi familia este instituţia cea mai statornică, unde se formează caracterele. Deranjant pentru noua mentalitate care voia să implementeze altă morală, cea proletară. (Nu se ştie foarte exact ce reprezintă asta!) Aproape toţi cei din grupul nostru erau fii de ţărani, iar cei câţiva fii de preoţi sau învăţători, aveam bunicii tot ţărani şi nu ne-am ruşinat niciodată de această obârşie. Dimpotrivă! Mai erau funcţionari publici, notari, secretari, avocaţi, dascăli din toate treptele învăţământului, învăţători, profesori de liceu şi universitari, jurişti, toate categoriile sociale şi intelectuale erau reprezentate în aglomeratele noastre închisori. Supraaglomerate! Evident, nu am realizat aceasta imediat - la modul palpabil, ca să zic aşa -, dar nu a trecut prea mult până ne-am lămurit cum stau lucrurile. Ne-am înghesuit pe spaţiul măsurat în centimetri pe cap de deţinut, grupându-ne instinctiv, pentru satisfacţia tuturor. Intuiam deja că explozia de tinereţe imposibil de stăvilit, este momentan stingheritoare pentru cei mai vârstnici. Era târziu, era noapte, era vremea culcării. Deci, ne-am conformat. Am mai spus că aveam deja în trecutul imediat, primul şi - ni se părea - cel mai greu an de puşcărie, în care timp învăţaserăm cum şi cât să ne economisim energiile. Oboseala, oboseala cumplită, dublată de slăbiciunea fizică şi-a spus cuvântul. Am adormit aproape instantaneu, în poziţiile pe care era obligatoriu să ne situăm, din cauza supraaglomeraţiei. Dormind ca butucii, epuizaţi fizic peste orice măsură ştiută la vârsta noastră de atunci. Dimineaţa, spre surprinderea noastră - fiind noi mereu surprinşi exact din motivele de mai sus -, s-a prezentat în faţa nostră şi a întregii camere nr. 13-bis, un tânăr cu faţă de adolescent - ce părea a nu fi fost atinsă niciodată de brici -, care se oferea fără ostentaţie sau urmă de orgoliu, să preia şefia camerei. Situaţia - din punctul nostru de vedere - părea absurdă, dar ne-am lămurit, în sensul că băiatul era de multă vreme în Jilava şi deci cunoştea toate dedesubturile şi metodele prin care puteau fi evitate - sau măcar reduse -, mizeriile supraabundente ale sinistrei temniţe. Aşadar, virtualul şef de cameră şi victimă instantanee a oricărei nereguli reală sau imaginară, s-a prezentat cu o decenţă demnă de respectul generaţiilor care vor veni, sper:

– Mă numesc Paul Iordăchescu, am 26 de ani, am fost asistent universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi sunt în acest moment - fără voia mea - şeful acestei camere. Mă puteţi accepta în continuare, sau nu. Cunosc destul de bine personalul acestei închisori. Ştiu care sunt gardienii cât de cât abordabili şi cum se poate evita ceea ce pare inevitabil. Ştiu cum timpul - duşmanul nostru - care trece împotriva acceptului sau opoziţiei noastre, ne poate favoriza. De acea vă propun ca acest timp, pe care cu sau fără voia noastră, îl vom petrece împreună, nu se ştie cât, să-l facem util, să-l folosim în favoarea noastră, pentru completarea cunoştinţelor adunate sau învăţate în şcoală şi pentru a descoperi - în termeni superiori - Istoria Românilor. Acordul a fost general şi spontan, s-au auzit şi câteva aplauze. În surdină!?! Nu aveam habar despre regulile Jilavei. Nu-l ştiam pe acest mentor întru ale istoriei neamului nostru. Dubii: e un instrument al stăpânirii, sau un om de bună credinţă?

Rezum: Domnul Paul Iordăchescu, dând dovadă de o maturitate excepţională, în cele circa două săptămâni - poate mai mult? - cât am fost „găzduiţi” în sinistrul Fort nr, 13 Jilava, ne-a oferit un curs de Istoria Românilor uluitor prin simplitatea prezentării şi dezolant pentru subsemnatul, prin ceea ce credeam eu că ştiu - eram pasionat de istorie - când mi-am dat seama că suma cunoştinţelor mele se apropia de cota zero. Insist oarecum asupra acestei perioade - fără a abuza de amănunte - datorită rolului nemaipomenit al acestui om dăruit cu o deosebită disponibilitate, nu numai intelectuală, ci şi profesională, oferită cu un talent ieşit din comun şi cu abnegaţia omului ce se oferă sacrificiului. Să fiu iertat dacă nu suport fără durere cinismul cu care unii contemporani post-revoluţie anulează ca nefiind „moderne” pornirile sacrificale, că cele două sau mai multe săptămâni - câte vor fi fost - petrecute în Fortul Jilava, ar fi fost doar o etapă nesemnificativă în raport cu anii care au urmat. Este dureros când descoperi că un tineret indiferent la noţiunile de naţiune, libertate, demnitate naţională, ne face pe noi, cei trecuţi de o anumită vârstă, să lăcrimăm - ridicol, după unele păreri impertinent afişate - când ne referim la demnitate naţională. Păcat de voi! Nu pot să trec cu uşurinţă peste impresiile de neşters asupra acestei închisori sinistre, care nu seamănă cu niciuna din cele cunoscute de mine şi de toţi cei care au trecut prin ea. Mai potrivită cu ceea ce-şi imaginează unii că ar fi fost o temniţă în Evul Mediu. Subterană - se spunea că se situa la opt metri sub nivelul solului -, zidurile neobişnuit de groase, umezeala permanentă, atmosfera sinistră accentuată şi de multiplele crime şi execuţii sumare, petrecute acolo sau în împrejurimi. Care au născut legende despre fenomene din cele numite astăzi paranormale. Totul făcea ca noi, copii naivi încă, expuşi tuturor poveştilor vehiculate ca un fel de folclor local, să ni se pară - cel puţin mie - ceva de domeniul fantasticului. Într-un anumit fel, chiar trăiam în fantastic! La care se adăugau nopţile când auzeam strigătele timorate ale sentinelelor: - postul nr… biineee!... Şi tot aşa, completate de vaietele macabre ale cucuvelelor - al căror efect era de nemăsurat -, totul, absolut totul părea desprins dintr-un film de groază. La care se adăuga teroarea intreţinută de gardienii smoliţi şi răi, altfel decât cei cu care am avut treabă până atunci. Răi! Pur şi simplu răi! După prima noapte petrecută acolo, am fost scoşi pe o sală mai largă, pentru celebra percheziţie de Jilava. Despuiaţi la piele, controlaţi în toate zonele trupului, inclusiv gură şi rect - dar în ordine inversă -, cu o nesăţioasă poftă de a umili şi batjocori, apoi înapoi în Celula 13-bis. Tot datorită D-lui Iordăchescu ne-am liniştit revoltele şi am intrat imediat în cursul salvator de istorie. Unicul fapt pozitiv a fost mâncarea, care în acea perioadă era mai consistentă decât pe unde trecuserăm mai înainte. Am „prins” probabil o perioadă mai bună, deoarece - după cum am aflat mai târziu - fortul nu-şi prea răsfăţa musafirii. Deci, ziua, în principal cursuri de istorie, noaptea, strigătele sentinelelor şi vaietele cucuvelelor, totul agrementat de permanenta scurgere a picăturilor de apă de pe tavanul boltit şi în lungul pereţilor. Cam aceasta a fost - pe scurt - Jilava începutului de toamnă 1949. A venit, în sfârşit, ziua plecării. A marii plecări! Speram să ajungem în paradisul visat cu imagini alimentate de entuziastele descrieri ale „veveriţei” Ion Ladea. Am fost anunţaţi cei ce plecam, după o listă citită de gardianul de serviciu, să fim pregătiţi de transfer. Care pregătire era doar un fel de a spune şi era şi inutilă, deoarece bagajele urmau să fie din nou răscolite şi purecate de către zeloşii gardieni, care păreau a nu se plictisi niciodată de scârboasa lor îndeletnicire. Suplimentar, înainte de scârboşenia aceasta de percheziţie, urma să ne despărţim de studenţi - în principal de D-l Profesor Aurel Vişovan, cu care atunci nu ştiam dacă ne vom mai întâlni. Ne-m luat pe rând rămas bun. Bucuria plecării din mizeria Fortului era umbrită de tristeţea despărţirii. Cei care nu au trăit asemenea experienţe - nenorocul lor - nu-şi pot imagina sudura sufletească, generată şi formată în suferinţa împărtăşită, în renunţarea la sine pentru celălalt, în acel spaţiu în care totul era urât, în afară de suflet. Ne-am luat rămas bun şi de la admirabilul Domn Paul Iordăchescu, pe care nu aveam să-l revedem niciodată: aveam să aflăm mai târziu că şi-a lăsat viaţa acolo, în spaţiul concentraţionar. Încă o valoare strivită în moara crudă şi lipsită de discernământ a zisului „socialism”. Ştiinţific! Apoi repetarea percheziţiei amănunţite - după „tipicul” Jilavei - şi alungarea afară în urletele gardienilor, tot după „tipicul” locului: - Aici eşti la Jilava, măăă!... Aceeaşi dubă hârbuită şi scârţâitoare - ăştia chiar nu aveau alta? - ne-a dus la o gară, nu mai ştiu care, aceeaşi îmbarcare cu care oarecum ne familiarizaserăm şi parcă aceeaşi dubă-vagon. Câte vor fi fost, erau probabil construite după acelaşi… „tipic”. Bineînţeles că plecarea întârzia. Oricum ni se părea că toate întârzie, numai că după experienţa Jilavei, toate nerăbdările noastre erau amortizate. În sfârşit, am plecat; până la Ploieşti nu era chiar o distanţă astronomică, dar şi acolo am fost „traşi” pe o linie moartă, unde am aşteptat. Cât? Nu mai ştiu. Eram totuşi mai relaxaţi şi nici înghesuiala nu era excesivă. Într-un târziu - cât de târziu? - am plecat haida-haida spre undeva, dar acum aveam aproape certitudinea acelui undeva. Târziu, în noapte, am fost debarcaţi în staţia Târgşorul Nou. Judeţul

Prahova. Plini de speranţa unui paradis terestru, oază în lumea penitenciară. ***P. S. Amintindu-mi cele de mai sus, nu m-am putut abţine să fac comparaţii. Mă refer la văicăreala diurnă a delicvenţilor scrobiţi, privitor la tratamentul insuportabil şi condiţiile de detenţie din prăpăditele noastre penitenciare contemporane, la munţii de colete pe care le primesc încă din a doua zi de detenţie - cu toate că sunt în carantină - şi la vorbitoarele de care beneficiază, cum noi nici nu am visat. În primii cinci ani de detenţie nu am avut niciodată un vorbitor! Iar în altă detenţie de şase ani, am vorbit circa trei-patru minute cu mama, în sala de judecată, printr-un favor sau noroc deosebit, acordat de preşedintele completului întregului lot. Sigur că e greu, după ce te-ai lăfăit în milioane sustrase din bunul public. Dar să cerşeşti mila aceluiaşi public, mi se pare cel puţin deplasat. Nu că le-aş dori ceea ce am îndurat noi sub comunism - şi atunci hoţii o duceau incomparabil mai puţin rău - căci nu pot dori nimănui aşa ceva, nici celor ce ne-au aplicat acel regim cel puţin barbar, dar autocompătimirea gălăgioasă şi aura de victime - dacă nu de martiri - a unor hoţi la urma urmei, chiar dacă scrobiţi şi cu ifose aristocratice, mi se pare cel puţin penibilă.

Ioan Dunca 

divider



La División Azul (3) Spre front

20 August 1941. După numai o lună de la sosirea în Grafenwöhr, Divizia Albastră pornea cu trenul spre Polonia. Sosesc la destinaţie în 27 august şi încep un marş de aproape 1000 km prin Polonia, Lituania, Bielorusia şi Rusia, care va dura 31 de zile. Odată încheiat marşul, se reia călătoria pe calea ferată pentru a ocupa poziţii pe malul râului Voljov, Divizia Albastră integrându-se Grupului de Armate Nord.

Directivele „Operaţiunii Barbarossa” se schimbaseră. În 21 august, Hitler a decis să dea prioritate avansului Grupului de Armate Nord (conduse de Generalul von Leeb) pentru a ocupa Leningradul şi Grupului de Armate Sud (conduse de Generalul von Rundstedt ), în vederea ocupării Ucrainei şi a puţurilor de petrol din Caucaz, lăsând într-un plan secund înaintarea Grupului de Armate Centru (conduse de Generalul von Bock), spre Moscova - cucerirea acesteia nemaiconsiderându-se un obiectiv primordial.

În 1941 Leningradul era un mare centru industrial, esenţial pentru economia sovietică. Din fabricile sale ieşeau zece la sută din totalul producţiei industriale sovietice, dintre toate detaşâdu-se Uzinele Kirov, cea mai importantă instalaţie din întreaga URSS, care producea noul tanc de 60 de tone KV. Alte fabrici produceau tablă de oţel pentru blindate, artilerie grea, echipamente de transmisiuni radio, avioane... În 320 de fabrici munceau 780000 de oameni. Când von Leeb a început să înainteze cu blindatele sale spre Nord, pe Stalin îl preocupa soarta acestor instalaţii mai mult decât oraşul Leningrad în sine. Sovieticii reuşiseră să frâneze înaintarea germană în linia defensivă de la Luga, în iulie 1941. Marea misiune a celor 29 de divizii de sub conducerea lui von Leeb era ruperea defensivei sovietice, încercuirea Leningradului şi stabilirea contactului cu forţele finlandeze din Peninsula Carelia, pentru a asedia şi cuceri Leningradul. Apoi se urmărea distrugerea Flotei roşii din Marea Baltică şi apoi unirea cu forţele finlandeze pentru atacul asupra Moscovei.

În 24 septembrie, Hitler zboară la Smolensk pentru a reorganiza „Operaţiunea Typhoon”. Generalul Warlimont i-a propus să ocupe Leningradul prin asediu, cu sprijinul artileriei şi aviaţiei. Von Leeb a protestat, deoarece considera o eroare a nu-l cuceri prin asalt.

La jumătatea lui august 1941 Generalul Grigori Zhukov prelua comanda apărării oraşului. Iarna extremă din nordul Rusiei era pe punctul de a sosi. Hitler decisese ca din întăririle trimise lui von Leeb să facă parte un regiment de paraşutişti, Divizia 227 şi Divizia 250 spaniolă. Divizia Albastră, care într-un început aparţinu-se armatei a IX-a, aflată sub comanda lui Adolf Strauss, pentru Frontul Moscovei, va trece la armata a XVI-a condusă de Ernst Busch, care opera pe Frontul Leningradului, sub comanda lui von Leeb. Spaniolii erau astfel scoşi din bătălia pentru Moscova.

Vineri, 26 septembrie, Muñoz Grandes primea ordinul de a-şi schimba destinaţia pentru a se îndrepta spre Nord. Acest ordin ajungea la două zile după ce Strauss îl informase pe generalul spaniol că oamenii săi vor ocupa un post de onoare în atacul asupra Moscovei. În 29 septembrie 1941, Divizia Albastră se integra Corpului de armată XVI, unul din cele cinci care formau Grupul de Armate Nord, al Mareşalului Von Leeb. „Los Guripas” ocupau poziţii în frontul Novgorod-Chudovo, în partea de sud a marelui dispozitiv militar german împotriva Leningradului.

În 2 octombrie, nemţii reuşesc să formeze un front de 1800 de km, din Leningrad până în Crimeea, moment în care se relua înaintarea spre Moscova. Rupseseră din nou liniile sovietice, însă nu la fel de uşor ca în urmă cu o sută de zile. Wermachtul era destul de slăbit în urma luptelor susţinute şi nu mai avea, de-acum, avantajul surprizei. În 12 octombrie, spaniolii se desfăşoară, făcând parte din Gruparea Von Roques, a Armatei a XVI-a, pentru a substitui diviziile 126 şi 18 Motorizată. Divizionarii ocupau un front de 35 de km, între Novgorod şi Smeisko, stabilind o mică linie de vigilenţă în zona lacului Ilmen.

De ziua Hispanităţii, voluntarii spanioli primesc botezul focului. După mai multe bombardamente de artilerie, vine şi atacul rusesc, respins cu preţul a trei morţi şi 23 de răniţi. Şapte zile mai târziu, divizionarii participau în prima lor operaţiune importantă, traversarea râului Voljov şi stabilirea unui cap de pod în zona Bystricăi, ocupând apoi localităţile: Smeisko, Russa, Sitno, Dubrovka şi Niltkino.

Bibliografie - Gustavo Morales, Luis. E. Togores-„ Voluntarios españoles en la II Guerra Mundial)

Călin Gabor 

divider



Un basm fantastic despre spiritul veşnic românesc: „Drumul spre Vozia”

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce şi în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei iniţiaţi în tainele acestui (nou) gen literar.

Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm - arhaic şi modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic - reliefate, printre alţii, de un Vladimir I. Propp. Parcurgându-l febril (fiindcă acţiunea celor 3 eroi - Dan, Mitu şi Surdu - te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant - arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Aşa se face că eroii sunt însoţiţi şi ajutaţi pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acţiune - fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieşi, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni...Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morţii, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu iniţiatic la care participă eroii, dar şi cititorul. De pildă, drumul - în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute şi ordonate, de obicei a satului (care avea şi un centru şi care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos - în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră şi cea infernală) şi pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât. Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul (ea te poate face şi să îţi pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar şi locul în care se desfăşurau, în mod tradiţional, iniţierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de iniţiere, foştii băieţi deveneau, dintr-odată, bărbaţi în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei.

Plecaţi în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali - cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduieşte pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăşte de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme şi câte şi mai câte nu mai pătimeşte pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câştigat: în ciuda primejdiilor şi a suferinţei care îi aşteaptă, eroii se vor realiza pe ei înşişi ca eroi de la o pagină la alta. Ce va câştiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuţios de autor. Se va încânta, din preaplin, şi de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însuşim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreşit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea şi taina creaţiei lui Dumnezeu decât „natură”, „esenţă” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă.

Din această perspectivă, a raportului dintre fond şi formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meşteşugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deşi aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărţii, un pariu câştigat de autor. Câte volume de aşa-zise poveşti nu au inundat în ultimii ani piaţa de carte şi care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea - nici prin logica intrinsecă naraţiunii, nici prin compoziţia personajelor şi cu atât mai puţin prin cuvintele puse în mişcare?!

Basmele au şi o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăţa, pe parcursul acţiunii romanului, o mulţime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească [de pildă, sub ameninţarea Nălucilor, Dan, Mitu şi Surdul, devin una printr-o şoaptă: Vom Birui!] cinstea, nădejdea în schimbarea sorţilor, lăsarea în voia lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ţi-o conferă credinţa în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învăţături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieţii lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul - ca dimensiune umană şi ca ideal existenţial - este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă şi consumeristă este, evident, aceea a utilităţii. A deprinderii de a vâna în orice situaţie un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinaţie plăcerea şi de a evita, cu orice preţ, orice formă de suferinţă. Înclin să cred că un alt merit al cărţii este acela că trezeşte în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păşi pe urmele eroilor zugrăviţi între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităţilor îndurate, în dezacord cu interesul şi logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de faţă (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvaţă valoarea suferinţei asumate, măreţia jertfei pentru un ideal.

O credinţă străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obişnuieşte să se depene poveşti. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziţi de duhul înstrăinării de neam şi de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini.

Cine păşeşte pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliştile care i se deschid privirii, nădăjduieşte să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârşitul!

Ciprian Voicilă 

divider



† Părintele Chesarie Gheorghescu (1929-2017)

În seara zilei de 14 iunie 2017 a trecut la Domnul Părintele Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, o figură emblematică a Bisericii Ortodoxe Române Luptătoare. Un teolog rafinat, cu studii strălucite atât în ţară, cât şi în străinătate, autor al unei remarcabile teze de doctorat despre Iconomia divină şi iconomia bisericească, sub îndrumarea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Părintele Chesarie Gheorghescu nu s-a putut bucura de o recunoaştere academică binemeritată, prin ocuparea unei catedre universitare, întrucât a ales drumul generaţiei sale mărturisitoare, trecând prin universul concentraţionar comunist între 1960-1964, ca urmare a atitudinii sale de opunere făţişă la decretul 410/1959 de desfiinţare a monahismului românesc. Atitudinea sa anticomunistă avea să-i marcheze întregul său destin, primind oprobiul din partea autorităţilor bolşevice şi neobolşevice. I se fixează domiciliul obligatoriu la Mânăstirea Dintr-un Lemn, considerat persona non grata, dar având condescendenţa de la Episcopul Iosif al Râmnicului, de a oficia ca preot şi duhovnic, deşi pe linie politică se afla sub interdicţie civică timp de 10 ani. Persecuţiile din partea Securităţii îl vor urmări mereu, la care se adaugă şicanele din partea Patriarhiei şi a Episcopiei Râmnicului. Din păcate, alături de Părintele Veniamin Micle de la Mânăstirea Bistriţa, o altă figură luminoasă a Bisericii Ortodoxe Române Luptătoare, un cărturar remarcabil care a plătit preţul solidarizării cu atitudinea anticomunistă a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa de opunere împotriva dărâmării bisericilor din Bucureşti şi din ţară - în acea vreme, Părintele Veniamin Micle, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti a fost dat afară din Universitate şi trimis în surghiun la Mânăstire, ca urmare a susţinerii vrednicului de pomenire, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre martirii şi mărturisitorii închisorilor comuniste, cel care a spălat obrazul Bisericii Ortodoxe Române - Părintele Chesarie Gheorghescu a suportat cu demnitate denigrările la care a fost supus de Episcopia Râmnicului şi după evenimentele din decembrie 1989 până la venirea noului Arhiepiscop, I.P.S. Părinte Varsanufie. Este un adevăr pe care ierarhia Bisericii trebuie să şi-l asume măcar acum, în acest an comemorativ al martirilor şi mărturisitorilor din închisorile comuniste, când Dumnezeu cheamă la El un alt reprezentant al său, Pr. Chesarie Gheorghescu.

Părintele Chesarie Gheorghescu se înscrie pe linia tradiţiei monahale româneşti a secolului XX, întrupată de Părintele Ilie Cleopa, Părintele Paisie Olaru, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Adrian Făgeţeanu, Părintele Justin Pârvu et alii, o linie de forţă a duhovniciei, dar şi a jertfelniciei cuminecătoare. Asemenea Părinţilor Constantin Voicescu, Liviu Brânzaş, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Justin Pârvu, Părintele Chesarie Gheorghescu are o atitudine netă împotriva comunismului şi a slujitorilor săi, denunţând, din postura staturii sale morale, tot răul care s-a propagat în interiorul Bisericii prin aceste mamone: “Pentru orice creştin de bună-credinţă este evident că cea mai mare lacună, cel mai mare neajuns al vieţii noastre bisericeşti a fost absenţa iubirii de Adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă pentru apărarea tezaurului sfânt al poporului şi al Bisericii noastre străbune, ca să nu mai vorbim de indiferenţa aproape totală şi de laşitatea multora faţă de cei care au fost rânduiţi să se jertfească şi să suporte teroarea greu de imaginat a duşmanilor acestui popor, fie în timpul războiului, fie în cei peste 45 de ani de persecuţie de la încătuşarea noastră sub jugul comunist până în prezent. Sutele de mii de eroi, sutele de mii de condamnaţi şi zecile de mii de morţi în închisorile dictaturii antiromâneşti şi antireligioase ne stau mărturie până astăzi. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi criminalii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei”.

Apelul constant al Părintelui Chesarie vizează responsabilizarea slujitorilor Bisericii referitoare la recunoaşterea şi preţuirea martirilor români, în măsura în care „românii cei prigoniţi să devină pelerini la locurile sfinte ale românismului”: Aiud, Piteşti, Gherla, Târgşor, Jilava, Periprava, Cavnic, Miercurea Ciuc, Mislea, Sighet, Uranus, Canal Dunărea-Marea Neagră, Alba-Iulia, Vaslui, geografia rezistenţei româneşti anticomuniste: „Străduiţi-vă să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor eroi-luptători, care au salvat onoarea neamului nostru, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu mai fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat de tiranii comunişti şi exterminaţi fără nici o rezistenţă. Căutaţi să descoperiţi taina puterii lor morale care i-a făcut să suporte suferinţele iadului necruţător creat pentru exterminarea marilor luptători ai neamului românesc şi ai Bisericii noastre. Numai eroii neamului nostru din toate timpurile, căzuţi la datorie pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale ale poporului nostru atât de încercat acum. Numai ei pot să facă mărturisire, fără să roşească, despre adevărata libertate şi sacrificiu după care se zbate atât de mult poporul nostru. Numai martirii neamului românesc pot să rostească, fără să comită un sacrilegiu, numele zecilor de mii de eroi ai neamului din trecut sau numele marilor patrioţi: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Eminescu, precum şi numele sutelor de mii de apărători ai patriei căzuţi la datorie, prin temniţe, lagăre şi prin munţi, în timpul uraganului devastator şi criminal al dictaturii ateiste, comuniste. Să ţinem în permanenţă vie amintirea sfântă a martirilor neamului nostru, să ne plecăm cu smerenie în faţa jertfei lor şi să-i determinăm pe cei care nu i-au cunoscut să-i preţuiască şi să-i păstreze cu sfinţenie în marea galerie a eroilor patriei şi a martirilor Bisericii Ortodoxe”.

Părintele Chesarie Gheorghescu, unul dintre mucenicii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, şi-a desăvârşit opera sa atât la nivelul formării de caractere puternice, de ucenici pentru slujirea Bisericii, cât şi la nivelul teologiei academice, prin lucrări semnificative. Un exemplu pentru ceea ce înseamnă trăirea duhovnicească şi apărarea credinţei cu preţul vieţii, părintele Chesarie rămâne un reper al Ortodoxiei pe care se cuvine să-l preţuim şi să-l cinstim.

Constantin Mihai 

divider



† Monahul Ipatie

Ca o lacrimă de sânge... s-a mutat la Domnul monahul Ipatie - Bădica Corneliu Marcu Corneliu s-a născut la 8 octombrie 1945, la Nistoreşti, în Vrancea, fiind al treilea copil al preotului Ştefan Marcu (legionar, şeful judeţului Putna, 16 ani detenţie politică în temniţele carliste, antonesciene şi comuniste) şi al prezbiterei Elena (şefa Cetăţuilor Legionare Vrancea, arestată şi anchetată în repetate rânduri de comunişti). La naşterea băiatului, familia avea două fetiţe, Mihaela şi Gabriela, iar mezinul a primit numele „Corneliu”, în amintirea lui Corneliu Zelea Codreanu, naşul de cununie al familiei Marcu.

Avea 4 ani când tatăl a început să urce Golgota neamului în temniţă. La eliberare, Corneliu avea deja 19 ani... fusese exmatriculat din două licee din cauza „originii nesănătoase”, dar izbutise să termine studiile, luând bacalaureatul într-un liceu din Reghin.

Scăpase de arestări, singurul din familie - surorile mai mari gustaseră şi ele din amarul închisorilor, iar mama fusese reţinută pentru perioade scurte şi anchetată frecvent. Mereu alături de părinţii săi, Corneliu - inginer silvic, căsătorit cu „mama Mona” şi fiind binecuvântat de Dumnezeu cu fiica Cosmina - va activa neobosit în lupta anticomunistă. După 1990 îşi încheie activitatea profesională, alegând să se ocupe de via şi pământul familiei, pe care reuşise să le recupereze. Deşi Pr. Ştefan se înălţase la Domnul, participă la eforturile de coagulare a AFDPR, intră pentru scurtă vreme în politică, paticipă la taberele de muncă ce începuseră să apară în diverse locuri din ţară, este prezent la sfinţirea monumentelor ridicate în memoria foştilor deţinuţi politici, ridică cruci, troiţe, sprijină ridicarea unor mănăstiri: Petru Vodă, Aiud, Diaconeşti, Râmnicu Sărat, Năruja, Focşani etc...Prieten apropiat al lui Virgil Mateiaş, Gheorghe Calciu, Tache Funda, Dina Voinea, Jacques Iamandi, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu şi a multor altor pătimitori şi mărturisitori, Corneliu Marcu - deşi mult mai tânăr - a făcut parte din generaţia lor, a celor care luptă fără oprire, cu credinţă şi sinceritate pentru neamul românesc.

În 2010 inima nu a mai putut ţine pasul cu energia lui Bădica. A suferit o operaţie pe cord. Apoi, câţiva ani mai târziu, un nemilos cancer s-a instalat în trupul său de neîndoit.

În 2015 şi-a împlinit o mare dorinţă: a ajuns la Majadahonda, locul în care Ionel Moţa şi Vasile Marin au căzut pentru Dumnezeu şi pentru Spania. După o călătorie de câteva zile făcută cu maşina, Bădica se afla în faţa monumentului. Avea ochii în lacrimi... A fost atât de fericit, atât de emoţionat...După o lungă şi grea (dar mântuitoare) suferinţă, apropiindu-se de veşnicie, Bădica a fost tuns în monahism, primind numele de Ipatie monahul. A trecut la Domnul în 29 mai 2017, la câteva zile după ce ajunsese la Petru Vodă de la Târgu Mureş, unde fusese internat în ultima perioadă.

Înmormântarea a avut loc la Mănăstirea Petru Vodă, slujba făcându-se în aceeaşi zi, atât pentru Bădica, cât şi pentru Mugur Vasiliu... Anul acesta comemorarea de la Râmnicu Sărat se va face pentru prima dată fără prezenţa fizică a lui Bădica... numele lui se va aşeza pe lista de pomenire, alături de cei 13 martiri legionari atât de iubiţi de el.

Bădică... drum de foc şi biruinţă...!

Cezarina Condurache 

divider



Galaţi, 20 mai - Parastas de 4 ani pentru Victor Dinescu

Familia, camarazii şi prietenii au organizat la Galaţi pomenire de 4 ani pentru Victor Dinescu - n. 1914, legionar, deţinut politic timp de 20 de ani sub regimurile antonescian şi comunist, † 10 mai 2013. Pomenirea a avut loc sâmbătă 20 mai, la mormântul său aflat în cimitirul Sfântul Lazăr din Galaţi. Alături de el a fost evocată şi minunata sa soţie, Sofia Cristescu Dinescu - şi ea pătimitoare timp de 20 de ani în temniţele carliste, antonesciene şi comuniste. În veci pomenirea lor!

 

divider



Parastas de 5 ani pentru Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian

Doi eroi ai neamului, doi mărturisitori ai calvarului temniţelor comuniste, doi îndrumători ai tinerilor, doi români exemplari...Pomenirea de 5 ani pentru Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian a avut loc în data de 3 iunie 2017. Parastasul a avut loc la Biserica Sfântul llie Gorgani, apoi toţi cei prezenţi, însoţiţi de Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, ne-am deplasat la mormintele celor doi din Cimitirul Străuleşti II. La ambele morminte s-au săvârşit slujbe de pomenire. Lumânări şi flori s-au aşezat şi pe celelalte morminte din acest cimitir: Ionel Jaluba, Tavi Rădulescu, Florin Stuparu... În veci pomenirea lor!„Din oseminte şi din morminte va creşte un neam biruitor...”

 

divider