Fundatia George Manu

Editorial
* Comandant al Legiunii şi soldat
Evenimente
* Cărţile memoriei la Gaudeamus Oradea
* Noutăţi Editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu
* Pelerinaj la Sighet – 2018
* Înălţarea Domnului - Ziua eroilor
Articole generale
* Pornesc din neam
* Stafia marxismului şi marşul ei prin istorie
* Petiţie pentru desfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
* Domnului Comandant... Scrisoare către pământ şi cer
* Sacrificaţi a doua oară!
* Se mişcă morţii
Istorie
* 20 de ani de Permanenţe - RESTITUIRI: Fragmente despre Horia Sima din raportul d-rei Polonyi către autorităţile germane
* Fetiţa şi episcopul
* România şi sfârşitul Europei (14)
* Din Temniţele Memoriei
* România şi idolii ei în Primul Război Mondial (2)
* Flori de aur din Maramureş (48)
* Flori pe mormintele gardienilor (liceeni în închisori. epilog la Târgşor)
* 80 de ani de la marea infamie: Căpitanul condamnat pentru trădare...
Manifestari - Comemorari
* ¡Hasta siempre Comandante!
* Locurile Memoriei Mormântul lui Ion Bohotici
In memoriam
* † Erast Călinescu - Sfârşit de călătorie, început de veşnicie…
* O amintire de la Erast
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 5 mai 2018


Comandant al Legiunii şi soldat

Le-a fost dat celor ce au cârmuit Mişcarea Legionară, începând cu Corneliu Zelea Codreanu şi continuând cu Horia Sima, să fie încă de la începutul activităţii lor obiectul unor înverşunate şi nedrepte atacuri. Curios este însă că de câţiva ani strategia adversarilor Mişcării abundă în elogii la adresa lui Corneliu Codreanu şi, prin contrast, încearcă să-l minimalizeze pe Horia Sima printr-o continuă comparaţie între acesta şi înaintaşul său. Cei ce procedează astfel şi îl prezintă acum pe Căpitan ca pe un personaj providenţial pentru Legiune şi cu mari merite pentru ţară, uită însă că la vremea când acesta şi-a exercitat conducerea a fost şi el denigrat cu aceeaşi furie cu care este denigrat astăzi Horia Sima. Cei care îl discută pe Horia Sima şi ajung chiar să-l stigmatizeze cu termeni ca: agent al lui Moruzov, spion pe cele două fronturi, atât german, cât şi occidental, trădător şi asasin moral al Căpitanului, uită voit că noul conducător al Mişcării Legionare are însă o activitate pozitivă pe care nimeni n-o mai poate contesta. Ea însumează multiple scrieri de o valoare istorică şi teoretică indiscutabilă şi o suită de acte, hotarâri şi iniţiative care au ferit Legiunea de orice compromis, păstrându-i nealterată structura şi angrenând-o în desfăşurarea luptei în ţară şi dincolo de hotarele ei, pentru eliberarea României de bolşevism. Drept recunoaştere a acestor merite, i s-a adus acuzaţia de impostor în Mişcarea Legionară, ca şi cum ascesiunea lui ar fi fost, după cum îl incriminează adversarii, rezultatul unei serii de intrigi, manevre şi crime care au provocat suprimarea Căpitanului şi au culminat cu uciderea celor peste 250 de legionari în ziua de 22 septembrie 1939. Trebuie să se ştie că recunoaşterea lui în fruntea Mişcării nu a avut nimic de a face cu numirea lui ca vice-preşedinte al Consiliului de miniştri în septembrie 1940. Ea se bucura de asentimentul Legiunii încă din anul 1939, iar calitatea de conducător i-a fost recunoscută de Forul legionar în august 1940, în casa colonelului Zăvoianu. De altminteri, discuţiile pe care le-a avut în vara lui 1940 cu Carol al II-lea ar fi fost calificate ca o trădare dacă nu s-ar fi bucurat de încrederea masei şi elitei legionare. Răscoala de la 3-6 septembrie 1940 a fost declanşată de elemente legionare după un plan elaborat de Horia Sima şi s-a desfăşurat cu o voinţă de neabătut tot datorită lui. Este absolut inexactă afirmaţia că răscoala a urmărit dobândirea puterii în stat. Obiectivul ei a fost înlăturarea lui Carol al II-lea care, după ce destabilizase ţara, pusese în primejdie toate bogăţiile ei naturale, farâmiţase şi partea bună a partidelor politice, încercase să decimeze şi ultima speranţă a ţării, tineretul legionar, îl omorâse pe Corneliu Zelea Codreanu, care simboliza garanţia de renaştere a neamului românesc şi – peste toate – cedase o treime din teritoriul naţional, crime pe care nimeni nu i le mai putea ierta. Deşi această operă distructivă avea consecinţe incalculabile, el voia totuşi să ramână la conducerea ţării pentru decenii la rând, agravându-i până la ultima expresie dezastrul, dacă nu ar fi fost îndepartat de legionari.

Acuzaţiile adresate lui Horia Sima vizează în primul rând activitatea lui din vara lui 1938 şi dau o interpretare tendenţioasă unor acte care, exagerate fără măsură, au determinat, după părerea detractorilor săi, asasinarea Căpitanului. E de-a dreptul ridicol să se considere că aşa zisele dezordini, care s-au redus la aruncarea unei petarde într-o sinagogă din Oradea şi a alteia într-o sală de spectacol din Timişoara, au putut să provoace regimul carlist în aşa măsură încât autorităţile, alarmate că aceste acte ar fi putut cufunda ţara în haos, să îl asasineze pe Căpitan pentru a le pune capăt. Or, se ştie bine că suprimarea Căpitanului a fost plănuită încă din 1933 şi, pentru că fusese ratată atunci, a revenit în planurile oficialităţii în 1935 (cazul Stelescu), apoi în 1937, după ce Corneliu Codreanu refuzase oferta lui Carol al II-lea de a fi făcut prim-ministru, - dar în schimb de a-i ceda regelui conducerea Legiunii, - iar ceva mai târziu în ianuarie 1938, când Istrate Micescu a cerut fruntaşului cuzist I.V. Emilian să se facă instrumentul aceluiaşi plan şi, în sfârşit, să fie asasinat după un plan urzit de Gavrilă Marinescu. Toate aceste tentative sunt consemnate în acte şi memorii ce emană, în parte, chiar de la adversarii Comandantului. De altfel, uciderea Căpitanului ridică probleme cu implicaţii mult mai mari în sfera internaţională decât în cea internă. Să nu se ignore că prima propunere de a fi asasinat a pornit din străinătate şi că tot de acolo urma să fie dat ordinul decisiv. Aşa se explică de ce asasinatul a avut loc după ce Carol al II-lea a făcut un lung turneu în străinatate, în octombrie-noiembrie 1938, iar ordinul de suprimare a Căpitanului a fost dat după ce regele plecase de la Hitler şi se apropia de ţară. Aceste împrejurari au alimentat ipoteze că regele ar fi purces la asasinat numai după ce a avut asigurarea că Hitler nu va declanşa o acţiune împotriva lui, ca represalii pentru uciderea Căpitanului. Este cu atât mai forţat şi lipsit de temei să se facă afirmaţii din care să rezulte că suveranul a procedat la seria de asasinate fără să fie impulsionat din afara ţării.

Un capăt de acuzaţie convertit în pledoarie

  Colaborarea dintre Antonescu şi Comandant s-a soldat cu un câştig de cauză pentru Antonescu, datorită intervenţiei arbitrare a armatei germane. Avocaţii cauzei lui Antonescu se prefac a nu şti că această alianţă dintre el şi o putere străină, în vreme de pace şi în urma invitaţiei făcute de Antonescu ca această armată să dea o luptă pe pământ românesc, însemna, pur şi simplu, acceptarea unei imixtiuni în treburile statului nostru şi friza ceea ce se numeşte un act de trădare sau cel puţin de aservire voluntară. Să avem în vedere că îndepărtarea noastră de la conducerea statului şi a ţării, deschide un nou capitol în istoria românească şi o nouă direcţie în destinul legionar. Conducerea naţional-socialistă, care a admis refugierea în Germania a unei părţi din legionarii urmăriţi de Antonescu pentru a fi întemniţati, a acceptat refugiul acestora pentru a avea, în primul rând, un instrument de constrângere şi şantaj împotriva lui Antonescu, în eventualitatea unor neînţelegeri de ordin economic şi militar sau chiar a unei intenţii de trădare din partea acestuia. E bine să se ştie că închisorile din România au fost umplute cu legionari în urma asentimentului conducerii naţional-socialiste. La Berkenbrück, unde era internat pentru a i se tăia contactul cu ceilalţi legionari, Comandantul a înţeles că similitudinile sub anumite aspecte dintre Legiune şi naţional-socialism nu vor da roadele aşteptate şi că nici declaraţia Căpitanului, din noiembrie 1936, de adeziune la axa Roma-Berlin, nu va crea obligaţii şi nu va lărgi orizontul strategic al celui de-al treilea Reich. În concepţia Căpitanului, partidul naţional-socialist şi conducătorul lui trebuiau să deschidă drum şi să implanteze în sfera internaţională principiul etnicităţii într-un spirit larg şi atotcuprinzător. O victorie a ideii naţionale era limpede că nu putea fi posibilă fără ca în avangarda ei să nu se afle Germania naţional-socialistă. Noi am crezut în misiunea fluturată atunci de noul Reich şi am nădăjduit că şi-o va asuma cu deplină bună credinţă. Adolf Hitler a fost însă omul căruia circumstanţele internaţionale existente după primul război mondial i-au sugerat că ar putea să joace un rol grandios în afirmarea plenară a istoriei şi civilizaţiei europene. Structura lui morală însă, alterată de o concepţie politică sub nivelul acestui rol, l-a aruncat într-o aventură dezastruoasă pentru propriul lui popor, dar şi pentru continentul ale cărui aşteptări le-a înşelat fără scrupule. În exilul Legiunii petrecut în Germania s-a hotărât soarta ei pentru o perioadă care ţine şi astăzi, soarta totuşi mai onorabilă şi cu perspective mai mari decât a oricăreia dintre organizaţiile din Europa afirmate pe linie naţională. Refuzul nostru de a ne înfeuda naţional-socialismului şi de a ne transforma într-un fel de filială a acestuia în România, a fost opera lui Horia Sima şi ea stă, alături de alte gesturi de independenţă, la originea exonerării noastre de orice implicare morală şi juridică pe plan internaţional, ceea ce a făcut ca Legiunea să nu apară în boxa acuzaţilor în procesul de la Nürnberg.

O consecvenţă exemplară

O altă atitudine istorică a Comandantului a fost aceea de a angaja Mişcarea Legionară în lupta anticomunistă chiar şi după 23 august 1944. Ea a împlinit testamentul Căpitanului printre ale cărui prescripţii se află la loc de frunte lupta împotriva comunismului, oricând şi în orice împrejurări. Pe de altă parte, continuarea războiului antisovietic spală onoarea armatei române, grav afectată de întoarcerea frontului la 23 august 1944. Horia Sima a înţeles că România nu putea să stabilească raporturi de conlucrare cu Uniunea Sovietică, o asemenea conlucrare echivalând cu o ofertă către Soviete de a ne invada şi o bolşevizare voluntară a întregii ţări. Ca atare, Mişcarea Legionară trebuia să lupte până în ultima clipă alături de acela care reprezenta factorul central al războiului anticomunist. Trimiterea în ţară a echipelor de paraşutişti confirmă măsura. S-ar fi crezut că după alăturarea Legiunii la lupta Germaniei în penultimele secvenţe ale războiului, ea va avea soarta, în cel mai fericit caz, a organizaţiilor lui Szalasi sau Leon Degrelle, care au fost condamnate la Nürnberg. Dar prigoana antilegionară susţinută de Germania naţional-socialistă a contat îndeajuns în evaluarea situaţiei Mişcării, încât să nu fie sancţionată în noul climat european şi să poată să-şi asigure perspective de afirmare în viitor.

Valorificarea exilului

Spre deosebire de oamenii politici, unii aflaţi mai de mult în Occident, dar majoritatea veniţi din ţară după 23 august 1944, care s-au înfruptat şi, în consecinţă, s-au compromis, din fonduri existente în străinatate, Legiunea s-a mişcat cu mijloace proprii pe vechea linie a anticomunismului ei. În împrejurările de atunci, Horia Sima elaborează eseul Menirea naţionalismului, care susţine cu argumente de nerespins posibilitatea activităţii Mişcării Legionare într-o orânduire democratică, fără să-şi părăsească bazele pe care a fost edificată. Departe de a susţine o comunitate de substanţă între Legiune şi democraţie şi de a acorda democraţiei titlul de sistem politic de neînlocuit, Legiunea îşi asigură prin eseul Comandantului posibilitatea de a se exprima şi într-un sistem democratic. După căderea frontului naţionalist în Europa, lupta Legiunii trebuia să se restrângă înăuntrul ţării, iar în exil şi-a propus să ducă o acţiune împreună cu celelalte organizaţii politice din sud-estul Europei, pentru eliberarea acestui spaţiu de sub stăpânirea bolşevică. Prin reorganizarea Mişcării în ţară, iniţiată în anii 1946-1947 de Nicolae Petraşcu, se continua lupta declanşata de guvernul naţional de la Viena. Decizia Comandantului atingea două obiective: făcea prezentă Legiunea în lupta de eliberare de sub jugul comunist, iar participarea ei la luptă, fiind net superioară celorlalte organizaţii şi partide existente atunci, o situa în avangarda antibolşevică. Arestările masive pe care regimul comunist le-a operat în România începând de la 15 mai 1948, au aruncat în închisori 80% elemente legionare, restul aparţinând celorlalte organizaţii. Deţinerea legionarilor în închisori constituia un memento viu pentru cetăţenii ţării asupra faptului că o parte din fiii ei luptă împotriva bolşevismului, suferă pentru ţară şi constituie un îndemn şi pentru ceilalţi români.

Demersuri pentru eliberarea ţării

Lupta din exil şi insistenţele pe lângă marile puteri, au jucat un rol, indirect desigur, în eliberarea de mai târziu de sub comunism. Pe această linie se situează contactul Comandantului cu autorităţile americane în urma căruia a fost trimisă în ţară echipa lui Alexandru Tănase. Aportul acestei echipe la alimentarea refuzului lumii româneşti de a se lăsa comunizată a fost notabil. Prezenţa şi contactele acestei echipe în ţară i-au deranjat desigur pe comunişti şi sentinţa prin care au fost condamnaţi la moarte, chiar dacă i-a timorat pentru scurtă vreme pe români, a făcut comunismul şi mai odios şi a sporit oroarea de a-l accepta. În exil, unde începuse să se practice politica convieţuirii paşnice, Horia Sima a susţinut prin diferite publicaţii şi prin unele contacte realizate de emisari ai lui, necesitatea imperioasă ca factorii decisivi ai puterilor occidentale să-şi dea seama de greşeala politicii lor, care nu făcea decât să prelungească fără termen robia popoarelor din estul Europei. Atitudinea lui Horia Sima, în contradicţie cu unele personalităţi româneşti din exil, a avut darul să trezească multe spirite şi, solidarizat cu acestea, să aplece balanţa decizională a şefilor de stat într-un sens pozitiv. Atitudinea Comandantului avea în spatele ei nu numai comunitatea legionară, dar şi o parte din lumea românească din exil conştientă că politica de convieţuire era o piatră de mormânt pregătită să se aşeze pe independenţa, aspiraţiile şi chiar pe făptura poporului român. Horia Sima a declanşat apariţia a numerose reviste şi cărţi care au fost răspândite în serviciul tezelor româneşti, de la poalele cortinei de fier până la ţărmurile Oceanului Pacific.

Opera doctrinară

Simţind nevoia definirii Mişcării Legionare ca viziune spirituală şi politică, Comandantul a elaborat doctrina Mişcării Legionare în cuprinsul căreia viziunea Căpitanului şi a lui Moţa a fost preluată, completată şi sistematizată cu elemente care au apărut în urma experienţelor noastre în cursul a mai bine de jumătate de secol. Cunoscând cu certitudine liniile de dezvoltare ale Legiunii, datorită doctrinei legionare întocmite de Comandant, adepţii Mişcării sunt astăzi feriţi de confuzii şi erezii. Urmărind să realizeze o unitate de vederi şi de fapte în sânul întregului exil românesc, amploarea vederilor lui politice l-au ajutat pe Comandant să depăşească barierele fireşti dintre organizaţii şi să pregătească o viaţă publică post-comunistă care să respecte personalitatea fiecărui partid. De asemenea, el a pledat şi pentru o colaborare efectivă între toate organismele politice în slujba marilor obiective ale ţării. Egocentrismul şi cupiditatea unora dintre conducătorii vechilor formaţii politice, au blocat însă dezideratele Comandantului.

Dar, mai mult. Lupta lui pe toate planurile, nu numai în sânul lumii româneşti, dar şi în contact cu lumea politică occidentală, viza, într-o perspectivă mai adâncă, solidarizarea tuturor naţionalismelor de pe glob, idee care i-a atras, datorită şi vârstei lui, denumirea de patriarh al naţionalismului mondial. Sub această egidă i s-au luat multiple interviuri, a publicat articole în diferite ziare şi reviste, a ţinut conferinţe în marile oraşe din Apus, - nu numai în Spania, unde Legiunea a găsit o mare înţelegere din partea oficialităţii, - dar şi în state din America de Sud. Activitatea lui de-a dreptul debordantă, a întreţinut o legătură permanentă între legionari, în aşa fel încât ea forma un organism spiritual şi politic care se întindea pe două continente şi pe al treilea într-o măsură notabilă.

Horia Sima astăzi

La scurtă vreme după ce au apărut în noua perioadă după ’89, partidele titularizate arbitrar în arena politică au perpetuat, împotriva oricăror norme constituţionale, eliminarea Legiunii din viaţa publică, reeditând astfel abuzurile regimurilor dictatoriale. Mişcarea Legionară a fost pusă astfel în faţa unui fapt împlinit, care frizează o gravă lezare a organismului naţional şi creează o breşă în frontul anticomunist, front care constituia o prioritate esenţială în noua perioadă politică. Respectând vederile lui Horia Sima după moartea lui, elementele legionare din ţară au refuzat să adopte anumite soluţii facile care i-ar fi împins alături de drumul firesc al Legiunii, refuz exprimat într-o trăire mai profundă a preceptelor legionare de totdeauna. Astfel, Legiunea se prezintă astăzi în pofida grupurilor anarhice create fie din iniţiativă proprie, fie din iniţiative antilegionare, interne sau externe, ca un trunchi solid apt să reziste în timp fără să-şi piardă vitalitatea.

Personalitatea lui Horia Sima, ca al doilea conducător al Legiunii, formează un capitol de istorie nu numai naţională, dar şi cu ecouri pe plan internaţional. Epoca Legiunii desfăşurată sub egida Comandantului se află într-o desăvârşită continuitate cu epoca prezidată de Căpitan. Figura Comandantului, realizând un cumul de calităţi şi un exemplu de identificare cu permanenţele neamului românesc, dovedindu-se actuală şi azi, are toţi sorţii să se dovedească astfel şi în viitor.

Mircea Nicolau Permanenţe, mai 2000

divider



Cărţile memoriei la Gaudeamus Oradea

Cărţi ale memoriei Bihorului Centenar

În data de 11 mai Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu au fost, în cadrul Târgului Gaudeamus Oradea, gazda evenimentul „Cărţile Memoriei”, dedicat lansării celor mai recente cărţi publicate de patru bihoreni: pr. prof. Nicolae Bordaşiu, pr. dr. Ioan-Mircea Ghitea, Traian Bodea şi Cornel Onaca.

În deschidere a luat cuvântul PSS Virgil Bercea, Episcopul Greco-Catolic de Oradea, care a vorbit despre însemnătatea publicării unor astfel de cărţi de memorialistică în anul Centenarului Marii Uniri.„Hristos a Înviat!

Mă bucur foarte mult că sunteţi un grup extraordinar care aţi venit să vorbim despre aceste cărţi, apărute toate la Editura Evdokimos. Admir această editură, dacă vedeţi din an în an au reuşit să scoată cărţi tot mai bune, inclusiv ca şi prezentare. Felicitări! Am trecut pe la ei pe la stand şi i-am felicitat pentru acest lucru. Zilele trecute s-au prezentat alte două cărţi ale domnului Mircea Bradu şi atunci am spus un dicton pe care îl auzisem cu câteva zile în urmă şi îl repet şi de data asta: „Au încercat să ne îngroape, dar au uitat că noi suntem seminţe”. Vedeţi aceşti oameni, care au suferit enorm, au fost de fapt seminţele. Este mare lucru să fie seminţe de acest gen, de această valoare.

Eu de aici plec la Sighet, pentru că mâine este pelerinajul la Cimitirul Săracilor. Acolo au fost împreună ortodocşi şi greco-catolici, toţi au suferit, toţi au murit pentru credinţa lor. Nu a fost absolut nicio diferenţă între ei. Dacă ne aducem aminte, de exemplu, de Nicolae Steinhardt. Când a fost botezat era părintele Mina Dobzeu şi părintele Nicolae Lupea, un ortodox şi un greco-catolic. Ce mare lucru!

Este foarte importantă această memorie pe care ne-o lasă cărţile, ne-o lasă aceste personalităţi. Îl avem aici pe domnul Traian Bodea şi pe domnul Cornel Onaca, persoane care au ştiut să fie seminţe şi să rămână cu coloană vertebrală. Dragilor, avem de învăţat constant şi mereu de la aceste persoane. Ei de fapt au fost latura puternică şi senină a României din acei ani, iar astăzi trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu că îi avem în mijlocul nostru încă. Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă ţină încă mulţi ani!

Vă mulţumesc pentru această după-amiază!

Hristos a Înviat!”

Gazda evenimentului a fost dr. Cristina Liana Puşcaş, muzeograf la Muzeul Oraşului Oradea şi vicepreşedintele Asociaţiei ”Cei 40 de Mucenici”. ”Suntem la Oradea, la cea de a treia ediţie a ”Cărţilor memoriei”, iar această ediţie este centrată pe memoria celor 100 de ani de la Marea Unire, dovadă cartea părintelul Nicolae Bordaşiu şi pr. Ioan Mircea Ghitea despre doi delegaţi la Alba Iulia, preoţii Gheorghe Bordaşiu şi Gavril Iovan”, a declarat dr. Cristina Liana Puşcaş.

Alături de volumul „Doi unionişti din Husasău de Criş: Preoţii Gavril Iovan şi Gheorghe Bordaşiu” ce îi are autori pe pr. prof. Nicolae Bordaşiu şi pr. dr. Ioan-Mircea Ghitea, au fost lansate, în prezenţa autorilor şi căţile: „Blestemul corbului alb, autor Traian Bodea şi volumul „Martori şi martiri din temniţele comuniste”,

autor Cornel Onaca http://oradeaindirect.ro

Cărţile Memoriei”, lansate la târgul Gaudeamus(...)Prima dintre cărţile prezentate este cea de memorialistică a lui Cornel Onaca, “Martori şi martiri în temniţele comuniste”, aflată la a treia ediţie. Abia ieşit de pe băncile şcolii şi încadrat ca tânăr ofiţer administrativ în cadrul Miliţiei Oradea, el a fost condamnat de autorităţile comuniste la 15 ani de puşcărie pentru că a refuzat să devină informator al Securităţii.

Autorul le-a povestit celor prezenţi despre studiile sale şi venirea la Oradea în anul 1950. Momentul arestării, iar apoi ispăşirea pedepsei pentru apartenenţa la o organizaţie anticomunistă au fost detaliate. „Am fost condamnat la 12 ani de temniţă grea, dar s-a considerat că pedeapsa era prea mică şi mi s-a majorat la 15 ani, muncă silnică. (…) Acolo am întâlnit profesori, medici, preoţi, greco-catolici, romano-catolici, ortodocşi, în mijlocul cărora m-am format”, a rememorat autorul.

Eliberat ca urmare a decretului de amnistie din 1964, Onaca n-a putut însă să îşi continue studiile dorite. „M-am înscris la Facultatea de Drept, dar l-am avut coleg pe fostul meu anchetator, iar, la scurt timp, am fost exmatriculat”, a explicat el. În schimb, Cornel şi-a terminat studiile în ştiinţe economice, profesând apoi în mai multe locuri de muncă şi fiind permanent urmărit.

Un alt volum prezentat orădenilor este cel al fostului deţinut politic Traian Bodea, „Blestemul corbului alb”, carte ce continuă o serie în care se regăseşte şi „Adolescenţi în zeghe”. “Nu aveam o impresie tocmai bună despre ruşi, dar nu ca popor (…) ci nu am putut aproba ce au făcut ei în România”, a arătat Bodea.

Acesta a povestit şi momentul arestării, la vârsta de 14 ani: „În 1956, când avea loc contrarevoluţia din Ungaria, am considerat că trebuia să facem şi noi ceva. Am zis că la zece ani de la război trebuia ca ruşii să plece. (…) Au fost mii de tineri care au fost arestaţi pentru că gândeau. Numai în Apuseni am avut şapte grupuri mari de partizani anticomunişti, care au demonstrat că aveau demnitate”. (...)

Cristian Culiciu https://www.ebihoreanul.ro 

 

divider



Noutăţi Editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

Cornel Onaca, „Martori şi martiri din temniţele comuniste” (25 lei)

Cel mai mare dar al omului este libertatea. Derapajele societăţii şi meandrele istoriei au condus, de nenumărate ori, spre perioade în care unii oameni au instaurat un regim dictatorial în care libertatea a fost oprimată şi au impus altor oameni un mod de viaţă lipsit de dreptul libertăţii: libertatea de a se exprima, libertatea de a avea convingeri care să motiveze acţiunea individului în lume, libertatea de a respecta şi a fi respectat într-un pluralism al opiniilor de bun simţ, libertatea de a gândi, libertatea de a visa…Mărturia de faţă este o lecţie de viaţă, este o introspecţie în psihologia adevăratului învingător, este o mărturie a biruinţei spiritului asupra lumii materiale, uneori amorfă şi grotescă datorită intervenţiei unor oameni incapabili să se ridice la demnitatea de om.

Persoane precum Domnul Cornel Onaca sunt modele pentru noi: modele de percepere şi trăire a libertăţii, modele de credinţă, modele de rezistenţă, modele de iertare. Putem spune simplu : modele de viaţă. Într-o lume care atomizează valorile şi tot ce ne înconjoară avem mare nevoie de aceste tipologii de modele. Îl felicit pe domnul Onaca pentru faptul că s-a eliberat de temeri şi ne-a povestit, pentru că de dragul libertăţii ne lasă o moştenire care depăşeşte limitele persoanei şi se adresează unui public numit societate.

Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea

Traian Bodea, „Blestemul corbului alb” (25 lei)

La ieşirea din sală a anchetatorului, mama i s-a postat în faţă şi i-a zis: „Nu mă rog lui Dumnezeu să-ţi facă cineva ce i-ai făcut tu băiatului meu, dar îi voi cere când merg duminică la biserică să-ţi dea soarta corbului alb… să-ţi vrei moartea, dar fără putinţa de a muri”. Au trecut de la proces peste cincizeci de ani… mama a murit, dar n-am uitat niciun cuvânt din ce i-a spus atunci ofiţerului de securitate.

Blestemul acesta, am spus eu, l-am dus în cârcă toţi la care ne-au scris pe spate „CR”. Chiar după ce am fost eliberaţi, eram ca nişte corbi albi, respinşi de ceilalţi şi, poate, chinuiţi în fiecare zi de singurătate. (Traian Bodea) Traian Bodea, „Adolescenţi în zeghe” (25 lei)„Adolescenţi în zeghe” este odiseea carcerală a tânărului care cu nouă zile în urmă a împlinit 15 ani şi care se trezeşte încătuşat la ora de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956, şi aruncat pentru următorii trei ani şi şase luni în tenebrele Gulagului românesc.

Adolescenţa a petrecut-o în zeghe prin penitenciarele Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari şi Mărgineni, alături de mii de alţi copii condamnaţi, unii dintre ei, pentru simplul fapt că au dus un coş cu bucate taţilor ascunşi în munţi. Cine ar fi putut refuza un astfel de gest?

Această carte este un omagiu adus tuturor adolescenţilor care şi-au pierdut tinereţea şi cărora le-a mijit barba în celulele întunecoase de la Aiud. Este o carte presărată de durere, de neputinţe şi deznădejde, dar şi o carte a solidarităţii, a omeniei şi a credinţei care i-a ţinut demni pe aceşti tineri în faţa bătăilor, a umilinţelor, a înfometării şi a batjocorii. (Cristina Liana Puşcaş)

 

divider



Pelerinaj la Sighet – 2018

Pe 12 mai a.c. a avut loc la Sighetu Marmaţiei pelerinajul naţional anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din sinistra închisoare din localitate, în primul rând ale celor 4 episcopi catolici, încă neidentificaţi în gropile comune din Cimitirul Săracilor de la Ciarda (periferie a oraşului, aflată foarte aproape de graniţa cu Ucraina) .

Coloana celor peste

2. 000 de pelerini a parcurs pe jos în procesiune traseul de 2 km de la închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial) până la Ciarda, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de Cardinalul Lucian Mureşan înconjurat de 5 episcopi greco-catolici şi peste 100 de preoţi, precum şi călugări şi călugăriţe. Printre participanţi s-au numărat şi seniorii camarazi maramureşeni Petru Codrea, Ioan Ilban, Vasile Măgurean, Melania Riţiu şi alţi veterani ai rezistenţei anticomuniste care în ciuda vârstei foarte înaintate ţin să fie prezenţi în fiecare an la acest înălţător eveniment. A fost prezent şi domnul Emanuel Cosmovici din Bucureşti (fiul mărturisitorului Horia Cosmovici), unul dintre experţii care lucrează intens pentru completarea dosarelor de beatificare ale martirilor.

Cei 4 episcopi catolici morţi la Sighet sunt: Anton Durcovici (†1951), Valeriu Traian Frenţiu (†1952), Ioan Suciu (†1953) şi Tit Liviu Chinezu (†1955) - ultimii doi împletindu-şi destinul de credinţă şi jertfă cu cel al Mişcării Legionare. Procesul de beatificare (prima fază a canonizării) a episcopilor greco-catolici martiri a intrat în ultima linie dreaptă, finalizarea fiind foarte apropiată.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Înălţarea Domnului - Ziua eroilor

În această binecuvântată zi, 17 mai 2018, Parohia Sfinţii Români din Bucureşti, alături de Şcoala Gimazială nr. 92 au organizat un eveniment închinat eroilor neamului românesc, în cadrul căruia, Fundaţia noastră a fost invitată să participe alături de d-na. doctor Galina Răduleanu. După Sfânta Liturghie şi parastasul eroilor Părintele Nectarie Florin Busuioc - protoiereul sectorului 3 capitală - a adresat participanţilor câteva cuvinte despre însemnătatea zilei. Copiii şi profesorii Şcolii 92 au pregătit un program artistic şi un eseu pe tema Centenarului. Cuvântul doamnei Răduleanu (pe care îl redăm mai jos) a emoţionat pe toţi cei prezenţi, aducând eroismul din veacurile trecute în prezentul neamului. Mulţumim pentru iniţiativă şi invitaţie, atât părintelui paroh Ion Mărăcineanu, cât şi profesorilor Şcolii 92.

Eroi au fost, eroi sunt încă...Am să încep prin a vă face o mărturisire autobiografică. Tatăl meu, preotul Boris Răduleanu, care şi-a dedicat viaţa chemării la slujirea lui Dumnezeu, refuzând orice compromis, ceea ce l-a costat libertatea, atât a lui cât şi a noastră, a mea şi a fratelui meu, ne-a crescut în acelaşi spirit. Aşa încât, de la vârsta de 15 ani m-am înrolat sufleteşte alături de cei care se opuneau regimului satanic bolşevic, de distrugere a credinţei, a neamului şi a persoanei. Singura modalitate de a mă manifesta erau caietele mele de însemnări. Aşa a început odiseea mea. La 17 ani, o colegă, secretara U.T.M., îmi fură un carneţel în care scriam împotriva lui Stalin, îl duce la directoare, iar eu sunt eliminată pentru totdeauna din orice formă de învăţământ. Un şoc imens.

Atunci, căutam cu disperare o modalitate pentru a ajunge la partizanii din munţi, unde să lupt cu arma în mână. Dumnezeu nu a îngăduit. În chip minunat, reuşesc să găsesc o cale şi să termin Facultatea de Medicină. După doi ani sunt arestată, tot datorită unor jurnale politice.

Ceea ce vreau să vă spun este că, având totuşi o mare teamă de ceea ce urma să străbat, exista şi un soi de mândrie - aceea de a mi se fi oferit posibilitatea de a fi erou. Tata îmi repeta deseori: cel care trece prin şcoala închisorii devine sau un caracter, sau nimic. Mă aflam în faţa unui câmp de luptă, al cărui rezultat nu îl ştiam.

Acolo, lucru pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, am întâlnit oameni care mi-au servit ca modele şi pe care-i consider adevăraţi eroi. Oameni care şi-au învins instinctele, egoismul, şi, în condiţii limită, au avut eroismul sacrificiului, până la jertfirea propriei vieţi.

Vreau să îl amintesc pe filozoful Mircea Vulcănescu, care s-a întins pe cimentul celulei pentru a servi de saltea unui tânăr bolnav de plămâni. Şi-a pierdut viaţa salvând-o pe a aproapelui. Sau Valeriu Gafencu, care, grav bolnav de T.B.C., şi-a donat streptomicina pastorului Wurmbrand, suferind de aceeaşi boală şi care a fost astfel salvat. Sau părintele Gheorghe Calciu, care, în condiţii de exterminare, a reuşit să-şi secţioneze un vas, pentru a-i da sânge colegului muribund, Constantin Oprişan.

Sunt acte de eroism creştin, alături de zeci şi zeci de altele. A renunţa la minuscula raţie de pâine pentru a o oferi unui bolnav, a munci până la epuizare pentru a ajuta un vârstnic sau un neputincios şi altele, sub primejdia de a fi aspru pedepsit pentru aceste gesturi.

Cred că au fost situaţii în închisoare, ca şi în viaţă, când iubirea faţă de aproapele a depăşit-o pe cea pentru propria persoană.

Anul trecut, anul comemorării foştilor deţinuţi politici şi a victimelor comunismului, autorităţile au ignorat aproape total luptătorii din munţi, oamenii care „lăsând toate ale sale”, s-au înrolat în cruciada contra comunismului ateu, cea mai satanică ideologie din istorie. O oştire care a împânzit aproape toţi munţii României şi care avea ca ideal - Dumnezeu, Neamul, Patria - şi-au lăsat familii, rude, gospodării - adică tot ce aveau şi au plecat să-şi sacrifice viaţa pentru acelaşi ideal pentru care au murit sutele de mii de ostaşi pentru întregirea ţării şi pentru apărarea ei.

Pentru eroii din munţi, puţin cunoscuţi, aproape ignoraţi, mulţi fără morminte la fel ca şi cei din închisori, torturaţi şi omorâţi, îmi vin în minte versurile lui Radu Gyr: Morminte dragi, lumină vie,/ Sporite-ntr-una an de an,/ Noi v-auzim curgând sub glie,/ Ca un şuvoi subpământean!// De vi s-au smuls şi flori şi cruce/ Şi dacă locul nu vi-l ştim,/ Tot gândul nostru-n el v-aduce,/ Îngenuncheri de heruvim.

Nu pot încheia fără a aminti ultimul act de eroism al poporului nostru, Decembrie 1989. Atunci tinerii, însufleţiţi de acelaşi spirit de jertfă pentru idealul de libertate, având ca deviză „vom muri şi vom fi liberi”, s-au axat pe acelaşi câmp de luptă - al sacrificiului eroic pentru ca noi să trăim altfel (dar oare o facem?).

Eroii de-atunci s-au aşezat în genunchi în faţa tancurilor, care au trecut nepăsătoare peste trupurile lor. Sunt convinsă că nicio jertfă nu este zadarnică şi că acum, mai mult ca oricând, „Cu noi este Dumnezeu”.

Hristos S-a Înălţat!

Galina Răduleanu 17.05.2018

divider



Pornesc din neam

Pornesc din Neam chemări poruncitoare

Şi Căpitanul dă semnal din cer.

Se scoală morţii noştri în picioare

Tu Horia, strânge-ţi Gărzile de Fier.

 

Te cheamă ţara, tulnicele sună

Şi brazdele sub arşiţi crunte gem,

Vino! Oştirea legionară-adună

Şi du-ne’n luptă: Ceasul e suprem.

 

Spre veacuri creşte ca un munte,

Destinul Gărzilor de Fier,

La luptă! Horia e în frunte

Şi-un Căpitan avem în cer.

 

Şi du-ne-apoi pe piscuri de furtună,

Prin grindină de gloanţe şi lumini;

Ni-e sufletul ca marea cea nebună

Şi pumnii de răsmeriţă ni-s plini.

 

Ne vom lupta din nou punând pe goană,

O lume de vânduţi şi trădători.

Sub steagul tău ieşi-vom din prigoane,

Prin mii de ziduri negre de’nchisori.

 

Spre veacuri creşte ca un munte,

Destinul Gărzilor de Fier,

La luptă! Horia e în frunte

Şi-un Căpitan avem în cer.

 

Şi’n ceasul biruinţei legionare,

Coloane verzi în pasul cadenţat;

Vor şterge umilinţe milenare,

şi lacrimile ultimului sat.

 

Un „3 Septembrie” legionarii-ţi cer

Şi din adânc chemarea iar porneşte,

Vino! şi strânge-ţi Gărzile de Fier.

 

Spre veacuri creşte ca un munte,

Destinul Gărzilor de Fier,

La luptă! Horia e în frunte

Şi-un Căpitan avem în cer.

Demetrius Leontieş  

divider



Stafia marxismului şi marşul ei prin istorie

O stafie care nu este lăsată să moară continuă să bântuie fără odihnă şi azi, nu doar prin Europa, ci în întreaga lume. În viaţa terestră ea s-a încarnat acum 200 de ani sub numele de Karl Marx. Dar spectrul pe care l-a lăsat în urma ei în lumea ideilor a contaminat asemeni unui nor radioactiv minţile multor oameni orbiţi de fascinaţie. Astfel a luat naştere o întreagă familie de ideologii „marxiste”, în mod esenţial înrudite între ele, dar adaptate cameleonic diferitelor epoci istorice. Şi pentru că acestea au la bază tocmai respingerea oricărui idealism de factură transcendentă, chintesenţa lor rezidă în mod inevitabil într-un praxis de natură istorico-politică.

Urmele pe care ideologiile de tip marxist le-au lăsat prin universul gândirii au avut caracterul seducător al unui ideal abstract, dar care se cerea imperios realizat aici, pe pământ. O filosofie care nu mai încerca doar să explice lumea, asemeni tuturor celor anterioare, ci mai ales să o transforme. Încercările acestei stafii de a se încarna cu orice preţ, de a căpăta un trup terestru într-o imanenţă văzută drept singura realitate existentă, au brăzdat istoria omenirii cu dâre adânci şi însângerate. Niciodată în numele unei idei nu au mai fost omorâţi atâţia oameni, de ordinul a sute de milioane de-a lungul unui secol de utopie comunistă aplicată în diferite ţări de pe toate continentele, începând cu Rusia sovietică. În numele niciunei alte idei nu s-au născocit torturi mai cumplite, nu s-au tratat semenii cu mai multă bestialitate ca la Piteşti. Acolo unde concepţia marxistă a fost dusă până la ultimele ei consecinţe, care au revelat-o în întreaga ei hidoşenie. În acel loc cumplit s-a experimentat nici mai mult nici mai puţin decât o încercare de verificare practică a teoriei: negarea transcendenţei, dublată de posibilitatea transformării firii lăuntrice a omului exclusiv prin influenţe de natură exterioară. Ideea de bază a doctrinei comuniste fiind aceea că societatea prin acţiunile ei poate schimba conştiinţa umană în profunzime, modelând-o în conformitate cu scopurile dorite.

Filosoful englez Roger Scruton scria cu referire la comunism într-una din cărţile sale că, pentru a realiza imposibilul, e nevoie să aplici o forţă infinită. Dacă ne gândim bine la ce s-a întâmplat în veacul trecut, are perfectă dreptate... Înţelegem astfel de ce experimentul comunist nu putea decât să eşueze, atât la Piteşti cât şi la nivelul societăţilor care au avut neşansa de a juca un rol de cobai.

Acum, când adepţii, simpatizanţii şi epigonii găsesc de cuviinţă să comemoreze aniversarea rotundă a „maestrului” lor, se aud tot mai multe voci care încearcă să relativizeze o realitate care a însemnat totodată o tragedie unică în istoria omenirii. Se afirmă îndeosebi că ideile fundamentale ale marxismului sunt bune, nobile şi înălţătoare. Dar că cei care au încercat să le pună în practică fie au făcut-o greşit, abdicând moralmente şi încercând să le realizeze cu mijloace nepotrivite (totalitarism, violenţă), fie nu le-au înţeles aşa cum se cuvine. În ambele cazuri responsabilitatea tuturor ororilor cade doar pe seama unor personaje istorice odioase, de care acum nu vrea să mai audă nimeni, şi a setei lor personale de putere. Dar în niciun caz pe seama „idealurilor măreţe” ale utopiei comuniste cu toate ramurile ei.

În orbirea lor, toţi aceşti adepţi continuă să se agaţe de ceea ce le este practic un surogat de religie, refuzând să vadă rădăcina tuturor nenorocirilor „colaterale” aduse de încercările de implementare a ei. Şi care rezidă în însăşi esenţa acestei ideologii: ruptă de realitate, amputând natura umană de dimensiunea ei spirituală, transcendentă. Una care ignoră legile economice, crezând că poate aboli cu forţa un sistem totuşi „natural”, dacă prin asta înţelegem natura umană căzută, care nu poate fi separată de instinctul firesc de proprietate şi de sporire a acesteia. O ideologie care refuză să admită că depăşirea acestui dat natural poate avea loc doar pe un alt plan şi doar la modul individual, în niciun caz la nivelul unei societăţi întregi, care este fundamentată pe el. Una care ignoră realităţile naţiunilor, sau mai precis tinde să abolească aceste entităţi iarăşi specifice lumii „fireşti”, care au stat la baza societăţilor de-a lungul istoriei. Religia este de asemenea repudiată, nu doar în funcţia ei soteriologică, dar şi din punctul de vedere al rolului ei social, de pilon al societăţii care fie şi implicit este fundamentată pe un set de valori derivate din cele ale religiei tradiţionale. Subliniind acest rol, Edmund Burke anticipa spunând că eliminarea religiei din societate riscă să producă un vid care va fi inevitabil umplut de o superstiţie grosieră. Omul are nevoie prin însăşi constituţia sa lăuntrică de o mitologie, iar comunismul îi oferă un Ersatz, care proclamă la rândul lui un set de adevăruri ultime. Pe scurt: ideea centrală a utopiei comuniste este aceea de a edifica un paradis terestru, la care se poate ajunge numai prin distrugerea prealabilă a tuturor elementelor care au caracterizat existenţa istorică de până acum a omenirii. Tot ce oferă oamenilor siguranţă, adăpost, alinare şi un sentiment de coeziune: stat, naţiune, monarhie, religie, proprietate privată, familie, trebuie mai întâi să piară. Paşii către acel paradis utopic vor strivi fără milă şi orice noţiune de libertate umană, care este astfel sacrificată pe altarul unui scop autodeclarat nobil şi atât de înălţător, încât e capabil să justifice orice mijloace pentru atingerea lui.

Un profet al disoluţiei totale a tot ce e firesc şi organic: acesta este de fapt Karl Marx, în ipostaza sa nefalsificată. Acestea sunt ţelurile pe care adepţii săi le urmăresc până în ziua de azi. În privinţa lor nu s-a schimbat nimic de la 1848, anul în care Marx şi Engels publicau „Manifestul Partidului Comunist”, şi până astăzi, 170 de ani mai târziu. Toate aceste scopuri sunt expuse acolo negru pe alb, iar cei doi autori (cel principal fiind desigur Marx) le-au rămas fideli până la moarte, aşa cum reiese din prefeţele pe care ei le-au scris diferitelor ediţii ulterioare ale manifestului.

Singura variantă invocată de marxiştii şi neomarxiştii de azi pentru justificarea crezului lor este aceea că atingerea ţelurilor expuse în manifestul originar al comunismului nu e obligatoriu să se fi realizat pe cale violentă, ci la ele s-ar putea ajunge şi în mod „paşnic”, „democratic”. Adică modul de acţiune care este practicat îndeobşte azi. Ce nu ne explică aceştia este faptul că premisele care permit (actualmente, sau deocamdată) urmărirea consecventă a aceloraşi ţeluri dizolvante prin metode exclusiv de tip „soft-power” se sprijină foarte solid pe temelia primei jumătăţi a secolului trecut. Când au avut loc două războaie mondiale fără precedent şi numeroase revoluţii sângeroase, începând cu cea bolşevică. Nu cumva doar datorită rezultatelor acestora, toate contribuind într-un fel sau altul la distrugerea acelor elemente pe care vrea să le elimine comunismul, s-a ajuns la situaţia actuală? Se poate spune că aceste uragane istorice şi-au făcut treaba, iar de-acum ea poate fi continuată cu metode mai blânde. Ceea ce e totodată un semn că în linii mari, principalele obstacole în calea comunismului au fost de fapt eliminate.

Revenind la Marx şi la gândirea acestuia, e suficient să citim „Manifestul Partidului Comunist” pentru a ne da seama că în radicalismul său, el însuşi instiga pe faţă la violenţă. Şi că tocmai aceasta e esenţa concepţiei lui. El expune o paradigmă simplă, considerată de Engels drept „genială”: cea a luptelor de clasă ca motor al întregii istorii a omenirii. Toate structurile sociale, toate ierarhiile, sunt privite în termeni de clase dominante şi clase dominate, şi că prin luptele dintre aceste clase pot fi explicate toate conflictele care au avut loc de-a lungul secolelor şi care au transformat treptat societatea. Preeminenţa având-o, fireşte, structurile sociale, raporturile ecomomice, forţele materiale, iar nu ideile. Temelia acestei paradigme a materialismului dialectic rezidă în concepţia apodictică după care schimbarea condiţiilor sociale implică ulterior şi o schimbare a conştiinţelor, răsturnând astfel raportul dintre idee şi efectele ei ulterioare în lume. Marxismul nu se poate impune altfel decât fie prin forţă, fie prin „inginerii sociale”, după cum putem vedea şi în ziua de azi, în variantele sale soft.

Unii susţin că Marx a formulat şi o serie de idei valabile, o critică sagace a tuturor inechităţilor sistemului de producţie capitalist. Că a fost un vizionar, un profet, el anticipând fenomenul globalizării. Că analiza sa conţine foarte multe aspecte pertinente. Chiar dacă aşa stau lucrurile, toate acestea, într-o formă sau alta, sunt prezente de fapt şi la alţi autori. Iar astfel de frânturi izolate de adevăr nu pot justifica fervoarea de tip religios a adepţilor marxismului. Acesta trebuie privit ca un tot unitar, iar esenţa sa nu rezidă în similitudinile cu alte teorii, ci tocmai în diferenţa specifică faţă de ele.  Anume, originalitatea lui Marx rezidă tocmai în paradigma conflictelor de clasă pe care o pune la baza unei filosofii a istoriei centrată pe ideea unui progres utopic, precum şi în caracterul esenţialmente radical al doctrinei sale. Chiar în manifestul amintit el respinge cu suficienţă toate abordările socialiştilor de alte nuanţe, adepţi ai unor schimbări graduale, şi marşează pe ideea unei terapii de şoc, a unei revoluţii totale, pe acutizarea până la paroxism a tuturor conflictelor posibile existente în societatea tradiţională. Căci „Manifestul Partidului Comunist” nu este altceva decât o declaraţie de război explicită la adresa întregii istorii anterioare a omenirii, cu bunele şi cu relele ei. În patosul ei revoluţionar, ideologia comunistă îşi declară negru pe alb ţelurile, care nu se pot realiza decât prin dinamitarea întregului eşafodaj social existent.

Dacă privim istoria însângerată a secolului trecut, mai poate susţine cineva că Marx a fost greşit înţeles sau prost aplicat? Esenţa ideologiei sale este distrugerea, urmată de construcţia preconizată a unei utopii descrise într-un nimb vizionar, dar cu foarte puţine repere indicate pentru ajungerea la ea. Chiar dacă s-a spus că dictaturile comuniste nu au fost fidele ideilor marxismului originar, realitatea ne arată contrariul. Cu toate că cea mai mare parte a manifestului comunist este destinată legitimării teoretice a unor practici distructive, Marx ne propune totuşi nişte jaloane pe drumul către societatea utopiei comunist-egalitariste. Toate acestea ţin de domeniul „ingineriei sociale” şi pot fi regăsite în politica tuturor regimurilor comuniste care au „fericit” omenirea: exproprieri funciare, etatism economic, centralizare excesivă. În mod provizoriu, în manifest sunt tolerate încă elemente economice de tip capitalist, dar ele vor fi treptat strangulate prin impozitarea cu un puternic caracter progresiv şi desfiinţarea dreptului la moştenire. Toate aceste puncte erau expuse mai degrabă cu titlu ilustrativ. În practică, regimurile comuniste nu au mai aşteptat moartea proprietarilor de pământ sau de afaceri mari şi mici pentru a naţionaliza averile în virtutea interzicerii dreptului la moştenire. Ci au pus mâna pe ele într-un mod direct şi brutal, dar absolut conform cu spiritul ideologiei marxiste. Care răzbate din nou în finalul manifestului, într-un mod apoteotic şi totodată cât se poate de explicit: „Comuniștilor le repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orînduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante în fața unei Revoluții Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluție decât lanțurile. Ei au o lume de câștigat. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ!”

Ce mai pot face neomarxiştii zilelor noastre, văzând că religia lor politică poartă cu sine povara unui secol de crime oribile? Nimic altceva decât să încerce să-şi camufleze ţelurile. Se invocă felurite scuze menite să legitimeze o ideologie abstractă, în esenţa ei potrivnică naturii umane: atât „normalităţii” căzute, cât şi naturii profunde, spirituale. Iar tocmai această inadecvare la realitate, dublată de obsesia ireductibilă de a se întrupa în concret, îi conferă în mod inevitabil un caracter inuman şi criminal, ucigător de trupuri dar şi otrăvitor de suflete.

Marxiştii de azi nu mai pot susţine făţiş scopurile enunţate iniţial cu atâta claritate. Dar pretutindeni putem vedea cum ei urmăresc să desfiinţeze tot ceea ce consideră că ar sta în calea unei societăţi aşa-zis ideale. Numai instrumentarul pe care îl folosesc actualmente reprezintă o inovaţie faţă de epoca lui Marx (care dealtfel ar fi subscris la orice mijloace pentru atingerea scopului său). Acum se invocă „democraţia” şi „drepturile omului”, dar într-o cheie din ce în ce mai totalitară şi mai tributară concepţiei aşa-numitului „marxism cultural”. Astfel, se identifică peste tot pretinse conflicte între grupuri oprimate şi grupuri opresoare. Orice mică falie este adâncită, orice tensiune amplificată artificial. Totul în numele „libertăţii” înţeleasă în chip nihilist drept „eliberare” de o aşa-zisă opresiune sau discriminare. În fapt, se are în vedere o „emancipare” de sub tot ce ţine de tradiţie: structuri, instituţii, norme, cutume. Şi care nu poate fi realizată decât prin inginerii sociale şi prin legi restrictive. Libertatea unor minorităţi (de orice fel, nu contează, căci acestea sunt instrumentalizate de o anumită agendă), despre care se pretinde că ar fi deficitară, nu se poate obţine decât prin restrângerea libertăţii majoritarilor. Prin călcarea în picioare a valorilor acestora şi prin siluirea conştiinţelor să adere la această evoluţie programatică. Sau cel puţin să o accepte tacit, prin punere de căluş libertăţii de exprimare şi ucigând orice dezbatere critică prin stigmatizarea adversarului de idei.

Instrumentul principal de luptă care conceptualizează această strategie îl constituie „corectitudinea politică”, iar termenul-cheie este cel al „discriminării”. Astfel, după ce au maltratat libertatea, transformând-o în anarhie dizolvantă, neomarxiştii golesc de conţinut şi ideea de egalitate. Nu mai e vorba de un înţeles firesc, ca egalitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa legilor, sau egalitate de şanse. Egalitatea normală, ca principiu sau potenţialitate, se transformă în „egalitarism”, în impunerea ei forţată. O idee-tăvălug menită să strivească orice diferenţiere, orice diversitate firească, care dă farmec lumii zidite de Creatorul ei. Iar un asemenea tăvălug poate fi îndreptat practic împotriva a orice. Inegalităţi şi deosebiri se găsesc la tot pasul. Nu mai contează natura lor, sau să se facă o distincţie între cele fireşti sau juste şi cele cu adevărat injuste. Tăvălugul egalitarist pus în mişcare e menit oricum să niveleze totul, să facă una cu pământul orice i-ar sta în cale. Scopul lui e să facă tabula rasa cu tot ce a definit omenirea până acum, pentru a edifica „omul nou”, perfect adaptat şabloanelor concepţiei marxiste.

Marşul distructiv prin istorie al stafiei marxiste continuă aşadar neabătut. Libertatea pe care ea ne-o promite nu e altceva decât o tiranie mascată, iar egalitatea urmărită nu înseamnă decât o aplatizare sufocantă. Combustibilul care o alimentează este viziunea unui ideal care, de la înălţimea sa abstractă, poate intoxica minţile unor oameni cu nişte convingeri aberante, de o intensitate care le aduce în vecinătatea fanatismului de tip religios.

Numai că nu acest element e cel caracteristic unei religiozităţi autentice, profunde. Aceasta, prin însăşi natura ei, reprezintă de fapt ultimul şi cel mai important obstacol împotriva pervertirii lumii şi a firii umane propovăduite de marxism. Dar o reacţie instinctivă de rezistenţă pe acest temei nu e suficientă. E nevoie în primul rând de o înţelegere a tiparelor de gândire şi de acţiune marxiste, precum şi de conştientizarea faptului că stafia aceasta nu bântuie în chip haotic, ci într-unul sistematic, mereu cu privirea aţintită către ţelul ei final. La care vrea să ajungă cu orice preţ, indiferent pe câte mormane de cadavre sau de ruine ar fi nevoită să calce.

Avem nevoie aşadar în primul rând de credinţă, dar şi de putere de înţelegere. Trebuie să cunoaştem bine şi tradiţia eroică a înaintaşilor noştri care s-au opus comunismului, mergând până la martiriu. Iar ulterior acestor premise avem nevoie şi de o linie de acţiune practică, în stare să denote organizare, coordonare şi mai ales curajul de a înfrunta această Fiară apocaliptică care ameninţă temeiurile întregii noastre existenţe.

Bogdan Munteanu 

divider



Petiţie pentru desfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

În loc să combată discriminarea, CNCD o instrumentalizează şi o întoarce împotriva unor segmente majoritare ale societăţii
Acuzat în ultima vreme de o serie de derapaje, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instituţie finanţată din banii contribuabililor, a devenit subiectul unei petiţii online. Astfel, pe site-ul petitieonline.

com a fost lansată petiţia prin care se cere desfiinţarea CNCD, organism aflat în subordinea Parlamentului, pe care autorii acestui demers o consideră o „unitate poliţienească prin care se urmăreşte eliminarea dezbaterilor publice pe teme care nu sunt îmbrăţişate de ideologia acestei „instanţe” plătită din banii românilor. Printre argumentele aduse de autorii petiţiei sunt invocate sancţiunile aplicate de Consiliu preşedintelui Iohannis pentru exprimarea „penali”, dar şi cazul chirurgului Leon Dănăilă, amendat de CNCD pentru că s-a pronunţat în favoarea familiei tradiţionale. Practic, CNCD a devenit o instituţie care, în loc să combată discriminarea, o instrumentalizează şi o întoarce împotriva unor segmente largi (şi majoritare) ale societăţii, se spune în textul petiţiei„O instituţie publică ce funcţionează din banii contribuabililor este ţinută să respecte Constituţia, legile ţării şi normele convenţionale de comportament public: imparţialitate, echitate, echilibru. Transformarea unei astfel de instituţii publice în aparat birocratic angajat în mod militant pentru o cauză ce aparţine unei singure categorii sociale şi unei singure părţi a societăţii civile este un fenomen mult mai periculos decât cunoscuta politicianizare. Acest fenomen se numeşte facţionalism şi introduce conflict în societate, întorcând o categorie socială împotriva alteia, instituind categorii privilegiate şi second hand. Acest fenomen este cu atât mai grav atunci când se petrece în instituţii publice a căror menire, teoretic, ar trebui să fie combaterea abuzurilor şi a discriminării.

Ultimele decizii ale CNCD arată limpede că funcţionează ca o unitate poliţienească prin care se urmăreşte eliminarea dezbaterilor publice pe teme care nu sunt îmbrăţişate de ideologia acestei „instanţe”plătită din banii românilor. Practic, CNCD a devenit o instituţie care, în loc să combată discriminarea, o instrumentalizează şi o întoarce împotriva unor segmente largi (şi majoritare) ale societăţii.

CNCD nu îşi îndeplineşte rolul de apărător al drepturilor celor discriminaţi, ci are rolul de a le băga pumnul în gură românilor care îşi cer drepturile sau care au curajul să se exprime public Redăm mai jos câteva din cele mai controversate acţiuni pe care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) le-a întreprins în ultima perioadă:

1. Preşedintele Klaus Iohannis a fost amendat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) care a stabilit astăzi că termenul „penali” folosit de şeful statului depăşeşte limita libertăţii de exprimare şi a aplicat sancţiunea amenzii contravenţionale de

2. 000 de lei. Şeful CNCD a declarat că majoritatea Consiliului consideră că termenul de „penali” este peiorativ şi aduce atingere demnităţii umane.

2. Neurochirurgul Leon Dănăilă, reclamat la CNCD de o asociaţie obscură care susţine drepturile homosexualilor, a fost amendat cu suma de

2. 000 de lei de Consiliul pentru Combaterea Discriminării în urma unor comentarii în care se pronunţa în favoarea familiei tradiţionale.

3. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a fost reclamat la CNCD, pe motiv că acesta ar fi „discriminat” etnia romă. Două ONG-uri care au prea puţin de-a face cu grija faţă de comunitatea romă şi mai mult cu ideologia l-au reclamat pe Vasile Bănescu după ce acesta a declarat că multe dintre cazurile de mame minore au în spate motive sociologice

4. CNCD a semnat un parteneriat cu organizaţie LGBT având ca obiectiv „contracararea utilizării abuzive a libertăţii religioase pentru a genera intoleranţă la adresa minorităţilor” Practic, o structură bugetară din subordinea statului român, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, semnează un protocol cu un ONG privat prin care sunt puse sub semnul întrebării dreptul la liberă exprimare şi chiar se susţine îngrădirea libertăţii religioase

5. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a fost reclamat a doua oară la CNCD, de data asta fiind acuzat că ar fi „discriminat” ateii, după ce a parafrazat o cugetare a lui Victor Hugo despre oamenii fără credinţă6. Situaţie ieşită din comun la Curtea Europeană de Justiţie, acolo unde a ajuns procesul pe care doi homosexuali l-au intentat statului român, pe motiv că nu le recunoaşte „căsătoria” încheiată în Belgia: în timp ce reprezentantul Guvernului României a susţinut poziţia statului, CNCD - finanţat tot de la buget, a avut o poziţie contrară. Practic cea mai defavorabilă pledoarie pentru statutul familiei în România a avut-o CNCD.

Comportamentul instituţional al domnului Csaba Asztalos (foto), şeful Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării, este unul angajat şi militant. În aceste condiţii, o instituţie deja controversată devine un pericol pentru pacea socială.

Domnul Csaba Asztalos este principalul responsabil pentru această situaţie. Mă voi referi, aici, doar la ultima sa ieşire publică, deşi acţiunile sale, fie la nivel declarativ, fie la nivel instituţional, sunt mult mai numeroase.

Declaraţia domnului Asztalos Csaba cum că a vorbi despre familia naturală este chiar „mult mai grav decât a vorbi despre familia tradiţională” este o limitare a dreptului la liberă exprimare ce poate avea efectul de paralizare a exercitării acestei libertăţi. Această declaraţie are un caracter „intimidant, exercitat la adresa oricărui creştin care trebuie să înţeleagă din declaraţia preşedintelui CNCD că dacă vorbeşte despre familia naturală compusă dintre un bărbat şi o femeie ori despre educaţia fondată pe valorile perene ale Europei creştine, înseamnă că discriminează şi poate fi reclamat la CNCD, fiind pasibil de sancţionare.

Adevărata explicaţie este că, pentru şeful CNCD, exprimarea viziunilor creştine este inacceptabilă în spaţiul public. Având în vedere acest partis-pris grav, şeful CNCD discriminează negativ şi împotriva spiritului legilor şi Constituţiei României segmente majoritare din societatea civilă a României şi pozitiv câteva ONG-uri restrânse ultra-minoritare animate de ideologii radicale.

Luând în considerare toate aceste declaraţii şi fapte cerem desfiinţarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)”, se arată în textul petiţiei semnată “Societatea Civilă”.

Ştefania Brânduşă  https://www.activenews.ro/stiri/

divider



Domnului Comandant... Scrisoare către pământ şi cer

Către pământ:

Au trecut 25 de ani de la adormirea întru veşnicie a Comandatului Mişcării Legionare, Horia Sima. A murit departe de ţară, pulsând neîncetat în ritmul ei şi al neamului pe care l-a slujit cu credinţă în Hristos şi îşi doarme somnul de veci, în pântecele Spaniei, la malul Mediteranei, ascuns de mânia duşmanilor, sub o identitate care nu îi aparţine... Sfertul acesta de veac s-a scurs în teoretică libertate, după căderea comunismului din România şi din Europa de Est şi totuşi Horia Sima - marele cavaler al creştinătăţii şi demnităţii secolului XX - a rămas un proscris pentru ţara sa ce se vrea democrată, integrată european şi euro-atlantic.

Deşi mort, Horia Sima are o condamnare la moarte în contumacie valabilă, dictată de un tribunal românesc! Deşi mort, este încă prezentat ca mare criminal de război - tocmai el care a spălat ruşinea României, luptând împotriva comunismului atunci când Regele şi clasa politică au predat-o fără luptă în mâinile lui! A căzut comunismul, dar fiul său - neomarxismul - i-a luat cu succes locul...Dacă în timpul fostului regim principala presiune exercitată în temniţe asupra legionarilor viza desolidarizarea de Comandant (ca punct maxim de frângere a rezistenţei morale, dincolo de care orice alt compromis ar fi venit firesc şi galopant), astăzi ni se cere aceeaşi desolidarizare - de Horia Sima. Legea 217/2015 nu ne permite să elogiem, promovăm, iubim, cinstim pe „criminalii de război” - adică pe cei condamnaţi ca atare de Tribunalele Poporului, organisme ideologice şi politice ale comunismului. Pe scurt, ni se cere să decupăm din sufletul şi memoria noastră şi a neamului pe Horia Sima şi să rămânem cu golul laşităţii comode.

Nu pot să nu remarc faptul că fix acelaşi lucru a cerut şi Antonescu, ulterior „anti-simiştii” din exil apoi şi cei sosiţi în ţară după 1990. Şi după ce au dispărut anti-simiştii pe cale naturală, a apărut pe cale artificială Institutul Elie Wiesel care, prin Legea 217, le continuă opera tuturor celor care timp de 74 ani - prin metode violente şi de exterminare, prin reeducare sau prin otrăvire intenţionată cu minciuni - ceruseră acelaşi lucru: eliminarea lui Horia Sima din memoria neamului, decapitarea Mişcării Legionare prin desolidarizarea soldaţilor de Comandantul lor. Sigur că azi sancţiunile legii pot avea doar caracter financiar sau carceral, neînsemnate faţă de cele din trecut, dar esenţa este aceeaşi: rămâneţi cu Horia Sima şi suportaţi consecinţele, desolidarizaţi-vă de Horia Sima şi trăiţi cu ruşinea de a va fi pierdut demnitatea.

Noi alegem demnitatea şi stăm alături de Horia Sima, Comandantul pe care mulţi dintre noi nu am avut binecuvântarea să îl cunoaştem, dar pe care l-am urmat pe drumul ce fusese deschis de Căpitan şi i-am urmat după 1993 şi pe continuatorii săi legitimi, Nicolae Roşca şi Mircea Nicolau.

Către cer:

Domnule Comandant, ne prezentăm astăzi în faţa dvs. mai puţini ca niciodată, săraci ca la începuturile Legiunii, lipsiţi de mijloace de propagandă şi îngrădiţi în posibilităţile de exprimare, neînţeleşi şi ignoraţi de români, monitorizaţi şi pândiţi de duşmani. Dar, peste toate acestea, ne prezentăm cu credinţa nestrămutată în biruinţă, fără să ne îngăduim deznădejdia, fără să capitulăm, ducând mai departe - după puterile noastre - lupta pentru mântuire, înălţarea neamului şi moştenirea legionară. Din mijlocul secvenţei actuale a neamului românesc, de pe frontul de luptă morală şi naţională în care ne zbatem, generaţia legionară de astăzi vă trimite, peste veşnicie, recunoştinţa, dragostea şi salutul ei: de la inimă, la cer.

Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare - PREZENT!

Trăiască Legiunea, Căpitanul şi Comandantul!

Cezarina Condurache 

divider



Sacrificaţi a doua oară!

De frică, autorităţile române nu au mai marcat Ziua Naţională a martirilor din temniţele comuniste

Luni, 14 mai, ar fi fost prima dată când ziua arestării a 10.000 de tineri, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, ar fi fost comemorată oficial în România, după eliminarea comunismului. Anul trecut, după ce Klaus Iohannis a promulgat legea, demersul a fost criticat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel. Motivul e simplu: printre cei martirizaţi în închisori au fost legionari. În loc să tacă, sperând să treacă neobservaţi, autorităţile aveau la îndemână o soluţie: ABROGAREA LEGII.

Aşadar, s-au împlinit 70 de ani de la una dintre cele mai mari atrocităţi comise de comuniştii proaspăt instalaţi la conducerea României, arestarea a 10.000 de persoane, în urma unei operaţiuni bine pusă la punct pe întreg teritoriul ţării. Drama acelor zile i-a impresionat pe câţiva parlamentari care au iniţiat o lege pentru marcarea evenimentului. Cei mai mulţi erau liberali, partid din care provine şi preşedintele ţării. Legea a trecut de ambele camere şi apoi, pe 30 mai 2017, Klaus Iohannis a emis decretul de promulgare. Aniversarea este intitulată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Totuşi, pe 14 mai 2018, evenimentul nu a fost marcat prin nimic de Administraţia prezidenţială. Pe 13 şi pe 14 mai nu apare nicio declaraţie a preşedintelui, niciun comunicat care să amintească de comemorare. Explicaţia nu este deloc simplă şi e legată atât de evenimente petrecute imediat după promulgarea legii, cât şi de situaţia delicată în care este acum preşedintele cu oficialii din Israel şi cu reprezentanţii comunităţilor evreieşti din Europa.

No news, good news

Uneori e ştire şi absenţa oricărei ştiri, iar celebrarea zilei de 14 mai se încadrează perfect pe acest şablon. Dacă la promulgare Preşedinţia a emis un comunicat prin care anunţa instituirea Zilei naţionale, anul acesta tăcerea a domnit asupra împlinirii celor 70 de ani. În primăvara-vara lui 2017, Iohannis era pe cai mari din punctul de vedere al relaţiilor externe. A fost primul şef de stat european primit pe peluza de la Casa Albă şi a adus celorlalţi lideri mesajul de dincolo de ocean al unui Donald Trump aflat la început de mandat. Pe 5 iunie, în timpul vizitei în SUA, preşedintele României a primit premiul „Lumina Naţiunilor”, cea mai înaltă distincţie acordată de Forumul American Jewish Comitee. Numai că, exact înainte de a pleca spre America, preşedintele a promulgat legea iniţiată de 32 de parlamentari, dintre care cei mai mulţi, 28, erau liberali. Pe 6 iunie, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel a dat un comunicat foarte acid la adresa preşedintelui Iohannis. Motivul este simplu, în expunerea de motive folosită de iniţiatori erau enumerate printre numele martirilor ridicaţi în acea noapte şi membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Printre ei şi Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, nume pe care Institutul le vânează cu plângeri penale pe oriunde apar, de la licee, străzi, la tricouri. Anul trecut, Iohannis nu a răspuns oficial la acest comunicat, dar tăcerea de zilele astea arată că şi-a însuşit critica. Ca o părere personală, preşedintele nici nu putea proceda altfel, pentru că abia a avut parte de critici din partea preşedintelui Comunităţii evreieşti din Europa, după nefericita declaraţie cu „înţelegerile făcute cu evreii”, şi relaţiile cu Israelul sunt delicate, după refuzul de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim. Un mesaj de comemorare a unor legionari îi trebuia? Evident că nu. Pe siteul oficial, pe pagina de Facebook, preşedintele a tăcut legat de această Zi naţională. Colegii mei au întrebat oficial la Administraţie dacă a existat vreo manifestare de comemorare, dar răspunsul pare să întârzie.

Cel mai dur comunicat al Institutului Elie Wiesel de după un act al Preşedinţiei României

Pe 6 iunie 2017, Institutul „Elie Wiesel” a dat cel mai dur comunicat care vizează o acţiune a Preşedinţiei României. După emiterea acestor critici, Klaus Iohannis nu a răspuns. Iată textul de acum un an: „Conform Agerpres, în 30 mai 2017 preşedintele României a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” constată cu îngrijorare că în expunerea de motive care a însoţit legea pe parcursul circuitului legislativ sunt invocate ca „martiri ai temniţelor comuniste” persoane condamnate pentru crime de război. Acest fapt, deşi contravine nu doar valorilor şi principiilor democratice, dar şi legislaţiei româneşti în vigoare, nu a stârnit nicio reacţie publică. De asemenea, ne exprimăm consternarea pentru faptul că iniţiatorii legii au ales ca argument pentru promovarea acestui proiect legislativ să citeze din Iustin Pârvu, care în tinereţe a activat în Mişcarea Legionară, iar mai târziu a făcut apologia legionarismului şi a avut repetate poziţii antisemite şi de negare a Holocaustului. Alegerea parlamentarilor care au iniţiat legea poate să creeze confuzie asupra menirii pe care aceasta trebuie să o aibă. Comemorarea victimelor regimului comunist din România nu trebuie să reprezinte un prilej de reabilitare a celor care în anii regimurilor totalitare precedente au contribuit, din ipostaze multiple şi cu responsabilităţi diferite, la respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului ca politică de stat.”

Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi arhimandritul Iustin Pârvu, invocaţi de iniţiatori

În expunerea de motive, iniţiatorii, dorind să sublinieze lovitura grea primită de toate elitele româneşti în 1948, se în treabă retoric: „Suntem conştienţi de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, a poetului Radu Gyr şi a soţiei sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu, între mulţi alţii care au pătimit în aceste temniţe?” De fapt, în această enumerare sunt cuprinse nume arestate în perioada 1947-1958, nu doar cele din 14-15 mai 1948. Tot iniţiatorii folosesc, fără a cita numele părintelui Iustin Pârvu, un fragment din mărturia acestuia de la arestările în masă: „Cu vreo patru, cinci zile înainte de plecarea din Roman, mi se arată o imagine: undeva în întuneric, în fundul sălii, o scânteie de lumină. Şi mă opresc, într-adevăr în realitate, după două săptămâni, în faţa puşcăriei Aiudului. Eram legaţi la ochi şi ca să merg către capătul sălii mi-au dat prosopul de la ochi şi tocmai lumina aceea mi se arată mie acolo unde caraliul deschide celula: -Intră aici, banditule! Şi asta era scânteia şi celula mea. Şi am mai avut o prevestire la ieşirea din puşcărie. Le-am zis camarazilor mei: -Măi, băieţi, nu murim. Fiţi atenţi, rezistăm şi mergem înainte. Lupta se duce mai departe. Şi într-adevăr aşa a fost.” Poate că a fost un act de curaj, amintirea tuturor celor care au pătimit în gulagul românesc, dar tăcerea de anul ăsta demonstrează că a fost doar necunoaştere a evenimentului tragic şi a tuturor implicaţiilor şi sensibilităţilor sale.

Nici măcar iniţiatorii legii nu au aprins o lumânare pentru martirii arestaţi în urmă cu 70 de ani.

Acesta a fost primul an când ar fi trebuit sărbătorită „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, instituită printr-o lege votată de Parlament şi promulgată de preşedintele României în 2017. „Evenimentul Zilei” i-a contactat pe iniţiatorii legii pentru a afla cum au marcat ziua pe care ei au instituit-o ca sărbătoare naţională Luni, 14 mai, a fost sărbătorită pentru prima oară „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, instituită printr-o lege iniţiată de deputatul PNL Daniel Gheorghe, semnată de mai mulţi parlamentari PSD, PNL şi UNPR, şi votată de Parlament în primăvara anului trecut. Legea a fost promulgată de preşedintele României în data de 30 mai 2017 şi a fost publicată în Monitorul Oficial o zi mai târziu. „Potrivit prezentei legi, sărbătorirea anuală a zilei de 14 mai poate fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară, prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri. Totodată, în această zi, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste în ziua de 14 mai 1948”, scrie în textul legii 127/2017.

Principalul promotor al sărbătorii, nu a avut timp să marcheze ziua

„Evenimentul zilei” i-a contactat pe iniţiatorii legii pentru a afla cum au cinstit ziua sărbătorită în urma propriei lor iniţiative. Daniel Gheorghe, iniţiatorul principal al legii, a spus că: „Nu am organizat niciun eveniment pentru că nu am avut timp. Nici nu am participat le vreun eveniment, deşi ştiu că au fost mai multe autorităţi locale şi ONGuri care au marcat această zi”. Gigel Ştirbu, un alt parlamentar care a semnat iniţiativa legislativă, a spus că nu a sărbătorit ziua pentru că a fost plecat din Bucureşti. Am insistat şi i-am spus că ziua putea fi marcată oriunde în România. „De pe drum nu am putut sărbători această zi”, a venit răspunsul deputatului PNL. Florica Cherecheş, deputat PNL provenit din judeţul Bihor, este un alt iniţiator al legii. „Sunt iniţiative pe care le semnez pentru că mi se par oportune, dar nu înseamnă că sunt iniţiator principal. La această lege am fost co-semnatar. Nu am marcat această zi în vreun mod special pentru că am fost de dimineaţă până seara în Parlament”, a explicat alesul liberal. Am insistat şi am întrebat dacă a aprins vreo lumânare pentru cei comemoraţi în ziua de 14 mai: „Nu, nici lumânări nu am aprins că am fost până seara în Parlament. Dar în urmă cu o săptămână, la târgul Gaudeamus de la Oradea, ştiu că s-au lansat două cărţi pe această temă” (Este vorba de cărţile lansate de editura Evdokimos şi Fundaţia Prof. George Manu: „Blestemul corbului alb” şi „Adolescenţi în zeghe”, autor Traian Bodea şi „Martori şi martiri din temniţele comuniste”, autor Cornel Onaca. N.R ). „Şi dumneavoastră aţi participat la lansarea acelor cărţi?”, am insistat. „Eram şi eu la Gaudeamus în timp ce erau lansate”, a fost răspunsul deputatului.

Iniţiator al legii: „Nu ştiu despre ce este vorba”

Un alt iniţiator al legii este deputatul Ovidiu Raeţchi. Nici el nu a marcat în vreun fel această zi. „Avem, de trei ani, o problemă de legislaţie. Pentru astfel de manifestări organizate de autorităţile locale sau alte instituţii, invitaţiile pentru a depune coroane de flori vin la preşedintele Camerei Deputaţilor şi el deleagă deputaţi pentru aceste manifestări”, a explicat deputatul PNL. „Şi dumneavoastră nu puteţi depune o coroană la un monument ca deputat dacă nu aveţi această delegare?”, am insistat. Răspunsul deputatului a fost că „nu”. L-am contactat şi pe purtătorul de cuvând al PNL, Ionel Dancă, în contextul în care legea a fost iniţiată, în 2016, de mai mulţi parlamentari liberali. „La nivel central, PNL nu a organizat niciun eveniment. După cum ştiţi preşedintele partidului, Ludovic Orban, este plecat într-o vizită în străinătate (Germania -n.r.). Dar este posibil ca la nivel local să fi fost organizate evenimente în acest sens”, a spus Dancă. L-am rugat să dea exemple de astfel de evenimente la nivel local. A promis că se interesează şi revine cu un telefon. Până la închiderea ediţiei, purtătorul de cuvânt nu a mai dat niciun semn de viaţă. Singurul iniţiator al legii din partea PSD este deputatul de Teleorman Valentin Boboc. Aceasta a părut chiar contrariat de întrebarea dacă a marcat în vreun fel ziua de 14 mai: „Nu. Nu ştiu despre ce este vorba. Dar ştiu că joi este ziua evreilor”. I-am explicat că este printre iniţiatorii legii. Nici măcar aşa nu părea a şti despre ce este vorba cu această zi. L-am întrebat dacă la „ziua evreilor” va participa. „Dar care este problema cu ce fac eu sau nu fac?”, a fost răspunsul deputatului.

Administraţia prezidenţială şi TVR nu au răspuns solicitărilor EVZ

În legea 127/2017 se specifică faptul că Societatea Română de Televiziune „va difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste în ziua de 14 mai 1948”. A solicitate informaţii de la TVR despre emisiunile difuzate luni în memoria acestei zile, dar până la închiderea ediţiei nu am primit niciun răspuns. Am solicitat şi Administraţiei Prezidenţiale să specific dacă luni a fost marcată în vreun fel această zi naţională, dar, de asemenea, nu am primit niciun răspuns până la închiderea ediţiei.

Avocatul Poporului, singura instituţie cu mesaj preluat de Agerpres

Legea indică Agerpres ca una dintre instutiţiile care în ziua de 14 mai ar trebui să difuzeze materiale speciale despre victimele închisorilor comuniste. Numai că pe Agerpres singura referinţă de luni la această zi naţională este un mesaj transmis de Avocatul Poporului, Victor Ciorbea. „Aceste persoane, catalogate ca „duşmani ai poporului” au fost, aşadar, încarcerate, multe ucise, iar familiile lor hărţuite, batjocorite şi supuse unui tratament regim special. Abuzurile Securităţii nu au cunoscut limite: intelectuali de marcă ai ţării au fost daţi afară din facultăţi pentru că erau cu origine nesănătoasă şi trimişi în posturi de muncitori necalificaţi, preoţii fie au fost lichidaţi, fie deportaţi în lagăre de concentrare, profesori, medici, politicieni sau ţărani s-au trezit peste noapte arestaţi, supuşi torturilor şi trimişi în închisoare”, a menţionat Victor Ciorbea.

Alecu Racoviceanu, Sorin Andreiana http://evz.ro/

divider



Se mişcă morţii

Se împlinesc trei decenii de când Remus Dale, un tânăr poet, şi-a găsit liniştea doar în ştreang, încă un talent îngropat de omenia socialistă.

Remus s-a urcat pe masă, şi-a pus gâtul în laţ şi a fost găsit încolăcit, cu limba scoasă şi picioarele trase în sus, ca să nu atingă masa de sub ele.

Libertăţile de tip comunist aplicate lui erau mai sufocante decât spasmele sugrumării voluntare.

Remus a rezistat torturii de la Piteşti, dar nu şi grijii partidului. După Lenin, „lucrul important nu-i să -ţi infrângi duşmanul, ci să-1 termini”. Remus a ispăşit pedeapsa de 7 ani şi a cedat pedepsei ulterioare, numită libertate.

Trambuline reale în ţara subjugată au ajuns minciuna, laşitatea, delapidarea şi trădarea, dar nu şi POEZIA, singura patimă şi iubită, ce-i drept, fatală lui Remus.

Raţia închisorii, brujul de pâine l-a menţinut în viaţă 7 ani, prelungindu-i doar agonia. În libertate i 1-au luat şi pe acela. I s-a ridicat dreptul legal la muncă şi, odată cu el, pâinea şi viaţa; din ordinul Primului Secretar de Partid al Judeţului Năsăud.

Remus locuia cu tatăl său, un bătrân bolnav, încovoiat de ani şi lipsuri, ce mai ţinea doar umbră pământului de pe o zi pe alta. Remus era prea mândru ca să cerşească mila îmbuibaţilor şi căpuşilor nesătule, iar o îmbucătură din blidul bătrânului vlăguit nu o mai putea înghiţi, o socotea hoţie, sacrilegiu. I se oprea în gât. La prieteni nu a apelat, iar sorei - cum să-i ceară? Pripăşită la partid, a declarat acolo că fratele ei este un BANDIT şi nu merită serviciul. Probabil că îi citise poeziile.

Ca ultimă şansă salvatoare, i-a scris lui Tudor Arghezi, dar epistola i-am citit-o prea târziu, după expediere, şi nu putea fi corectată o afirmaţie nepotrivită situaţiei; „...noi, cei doi titani...”. Arghezi era maestrul recunoscut, răsfăţat şi „necontestat”, iar Remus un aspirant ce bătea la o uşă închisă.

Sfârşitul lui Remus a început pe băncile Facultăţii de Drept, când s-a urcat pe o statuie ca să vorbească la marea manifestaţie studenţească clujeană, în anul 1948. Elocvenţa i-a fost apreciată la securitate şi l-au expediat la Piteşti pentru reeducare cu o pedeapsă de 7 ani temniţă grea în spate, raţia medie a unui bun student român. Puţin la trup. Remus şi-a luat crucea pe drumul Golgotei, pe care a purtat-o cu resemnare şi cinste, până la capăt.

La Piteşti, cele mai nobile suflete, suflet din sufletul neamului, elita studenţească, a fost torturată necontenit, oră de oră, zi şi noapte, săptămâni şi luni în şir, pentru a le smulge credinţa şi legătura cu glia şi sângele înaintaşilor stors de roata istoriei, adică exact ce le lipsea hoardelor invadatoare, cozilor de topor şi uneltelor oarbe cocoţate vremelnic la putere.

După ce Gheorghiu-Dej a raportat lui Stalin că a deschis mormântul burgheziei române, Remus a fost trimis la Canalul Morţii, în Peninsula, la brigada nr. 3, la care am fost ataşaţi 10 elevi, în Octombrie 1950.Fiind o brigadă de tineret îngrozit de teroarea de la Piteşti şi având în frunte stundenţi reeducaţi ca şefi de grupă, era normal ca ritmul de muncă să fie infernal. Îmi amintesc şi azi cu groază de marşul târât spre Mamaia şi înapoi, de crivăţul ce ne lingea mădularele de efortul supraomenesc pentru menţinerea ritmului de muncă. În plină iarnă ne dezbrăcam cămaşa; şi sudoarea curgea pe noi ca vara.

Cu toată bunăvoinţa, cei fără putere nu-şi îndeplineau norma, aşa că li s-au creat condiţii corespunzătoare, pentru antrenarea lor. S-a construit grupa de pedepsiţi, formată din umbre mobile cu pielea zbârcită pe ciolane. Hrana insuficientă le-a fost redusă, iar somnul scurtat şi mai mult, prin corvezi la bucătărie, curăţenie în baracă şi W.C., plus planton schimbul 2, pentru a-i menţine vioi şi în alertă.

Tratamentul aplicat ştiinţific distroficilor a dat rezultate pe măsură: unul a fost surprins pe când se căznea să despice o broască cu o tablă, altul şi-a uns pâinea cu unsoare de vagonet, iar un medicinst disperat şi-a pus capul pe linie, noaptea, să-l taie garnitura de vagoneţi. L-a salvat vederea perfectă a mecanicului, un fost pilot de vânătoare, imprimându-i doar bandajul roţii pe cap.

O coardă sensibilă a vibrat în inima brigadierului Dorneanu Ştefan, care a hotărât desfiinţarea grupei de pedepsiţi în cadru festiv. Huliţii de ieri au devenit artişti originali; ne-au pregătit o seară plăcută, iar Remus a fost la înălţime, cu un scheci, producţie proprie, pe o melodie veselă, din care, redau refrenul: „Căci ori şi cât ne-am învârti, În pas alergător,/ Rămânem în brigada tri/ Ţapul ispăşitor”.

Remus fost eliberat în anul 1955 şi angajat ulterior ca ajutor contabil la o întreprindere forestieră (I.F.E.T. Năsăud), sectorul 1 Fiad. Salariul îi ajungea să nu moară de foame. Atât. La birou lucra ziua, noaptea la poezii. Nopţile se ţineau lanţ, în febra recuperării anilor pierduţi. Când mergeam în delegaţie la Năsăud, îi citeam producţia. Sora lui avea dreptate. Tot Bandit rămăsese. Doar titlul poeziilor l-ar fi trimis pe viaţă, ca recidivist recalcitrant. El nu preamărea jugul strâmb pus drept pe gâtul ţării de către eliberatori, ci durerea neamului şi jertfa eroilor sacrificaţi.

După nopţi nedormite, epuizat, la serviciu si-a lăsat capul pe masă. Şi această crimă a plătit-o cu viaţa. Şeful Sectorului, Rusu Sturza, a cerut lichidarea imediată a făptaşului. Inginerul şef s-a grăbit s-o aprobe, iar Secretarul Judeţean de Partid a dispus să nu mai fie nicaieri reîncadrat. Urmarea se cunoaşte. Un martir în plus, un poet în minus.

Câteva cuvinte despre autorii morali ai morţii lui Remus.

Rusu Sturza, Şeful Sectorului, arogant, chefliu şi afemeiat, fura ca-n codru cu acte false zeci de mii de lei, când salariul lui Remus era de circa 500/ lună. A murit de cancer la puţini ani după Remus. Soţia lui Rusu, colega lui Remus, niciodată nu punea capul pe masă, ci pe pernă, în dormitor, care era în aceeaşi clădire. În timpul serviciului trecea în bucătărie sau dormitor, când şi după chef, nepedepsită de şef.

Inginerul şef, nu-i dau numele, era copărtaş la excrocheriile lui Sturza, pe care le camufla inteligent. Cota lui era respectabilă. Un şef de echipă mi-a destăinuit că numai el punea în plic 2000 lei bisăptâmânal pentru inginerul şef.

Aceşti doi nemernici în loc să sfârşească în ţeapă, 1-au eliminat pe Remus Dale, fire blândă, eminesciană, pentru atitudine necorespunzătoare în muncă.

Din opera lui Remus nu am salvat nimic, şi o spun cu regret şi amărăciune. Nu se putea. De aceea citez un confrate al lui Remus, în spiritul lui testamentar: „Din rănile şi-nfrângerile noastre/ Întindem punte noilor destine,/ O punte de mărgean peste dezastre,/ S-o urce paşii lumii care vine”.

Despre partid, care l-a împins în ştreang pe Remus şi este făuritorul mormintelor cu şi mai ales fără cruce, semănate în lungul şi latul ţării, ar fi de prisos să continui. A venit cu Armata Roşie pustietoare, via Yalta şi va sfârşi cu ele. Tiraniile ce calcă pe cadavre dispar şi rămân martirii; dovadă este istoria, chiar cea recentă. Unde-i tabloul lui Stalin? Dar al lui Dej? Dar al lui... să nu anticipăm. Istoria nu iartă şi e dreaptă.

După 48 de ani, ţările baltice cotropite îsi revendică morţii. Mii de demonstranţi din capitalele Estoniei, Letoniei si Lituaniei cer comemorarea şi cinstirea victimelor lui Stalin. Tătarii deportaţi din Crimeea îşi cer drepturile în plină Piaţă Roşie. Polonezii împuşcaţi în ceafă la Katyn se ridică şi ei, prin însuşi guvernul comunist, care discută cu ucigaşii. Chiar dacă nu-şi vor recunoaşte crima, este un mare pas; şi semnificativ, pentru Sovietici este însăşi acceptarea discuţiei. Katynul amplificat de mii de ori, geme. Strigă. Morţii ne cheamă.

Morţii se mişcă.

Aurel Vlad text apărut în Cuvântul Românesc, Canada, 1988

divider



20 de ani de Permanenţe - RESTITUIRI: Fragmente despre Horia Sima din raportul d-rei Polonyi către autorităţile germane

Ne-a parvenit recent un document pe care îl credeam inedit, dar după nici două zile am descoperit că el este deja cunoscut de către istoricii noştri.

Ne referim aici la articolul “Unde s-a ascuns Horia Sima de frica lui Carol al II-lea” de Ion Calafeteanu, publicat în revista “Historia” la 14 ianuarie 2011. http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/unde-s-ascuns-horia-sima-frica-lui-carol-al-ii-lea

Articolul amintit rezumă pe ansamblu suficient de bine întregul document, unele pasaje fiind prezentate chiar în traducere literală. Autoarea raportului e fiica gazdelor, o familie de saşi din Braşov, simpatizanţi fervenţi ai naţional-socialismului. Este vorba de familia Polonyi, la care a stat ascuns Horia Sima în timpul evenimentelor dintre 3-6 septembrie 1940.

Scopul principal al articolului din “Historia” pare a fi mai degrabă încadrarea evenimentelor relatate în raport în contextul social şi politic al zilelor de 3-6 septembrie 1940, când a avut loc răsturnarea regimului lui Carol al II-lea. Iar singura “dezvăluire” aparent senzaţională ar fi implicarea organizatorică a lui Horia Sima în filiera de trecere a frontierei de care s-au folosit pedepsitorii lui Armand Călinescu. De fapt, nimic spectaculos. Dacă citim volumul de memorii “Sfârşitul unei domnii sângeroase”, aflăm că Horia Sima însuşi explică faptul că echipa lui Miti Dumitrescu a acţionat în consens cu grupul legionar de la Berlin, e drept, fără să dea alte detalii. Este însă izbitor cum acest articol din “Historia” ratează întreaga miză şi însemnătate a documentului, cantonându-se în descrierea unei simple înlănţuiri de fapte sau scoţând în evidenţă detalii de importanţă minoră. Căci sunt omise în mod sistematic (cu rare excepţii) exact acele fragmente, suficient de ample, care fac o descriere a persoanei Comandantului Mişcării Legionare şi modul în care gândea acesta în cadrul unor conversaţii private.  (Ne punem însă întrebarea, oare câţi alţi istorici nu omit în mod similar asemenea părţi din documentele privindu-i pe legionari, la care doar ei au acces?)

Din antetul pe care îl avem noi, reiese clar că documentul este un raport despre conducătorul Mişcării Legionare, fiind considerat unul de maximă importanţă. Sub clasificarea “Geheime Kommandosache!” a fost înaintat personal Reichsführerului SS (Himmler) şi a şefului SD (Heydrich), adică practic vârfurilor regimului nazist, la data de 1 octombrie 1940. Dacă ne-am pune în locul acestor personaje, e limpede că nu ne-ar interesa o desfăşurare de evenimente dintr-un teatru local de operaţiuni, nici cu cine s-a mai întâlnit Horia Sima, cât mai degrabă un portret al său, o caracterizare a viziunii sale istorico-politice, a părerilor lui despre regimul naţional-socialist. Acestea sunt elementele de o importanţă centrală din raport, pe care articolul din “Historia” le ratează în întregime.

D-ra în cauză se dovedeşte o a fi o tânără femeie cultă, cu un fin spirit de observaţie, care scrie nu fără talent literar, şi care e fascinată de misteriosul oaspete încă dinainte de a şti cine este, cu atât mai mult după ce i-a aflat identitatea. Întreg textul e vizibil marcat de onoarea de a fi găzduit pentru câteva zile o persoană de importanţa şefului Mişcării Legionare, căruia i se face în aceste pagini un inedit portet uman.

Tocmai acest portret ne propunem să-l recuperăm prin traducerea unor largi pasaje ale documentului menţionat. Ceea ce s-a omis aici, poate fi citit în articolul din “Historia”. Pentru ca simetria să fie perfectă, mai amintim că ceea s-a omis în “Historia”, poate fi aşadar găsit … aici.


Autoarea şi-a trimis raportul autorităţilor germane fie de bună voie, din „datorie patriotică”, fie pentru că i-a fost solicitat, tocmai pentru a informa regimul naţional-socialist într-un mod cât mai corect şi obiectiv asupra impresiilor făcute de noua conducere a Legiunii şi a României, precum şi a viziunii politico-istorice a acesteia.  Încât nu se putea spune că germanii nu aveau informaţii de primă mână şi de mare acurateţe despre Horia Sima, ba dimpotrivă. Şi totuşi, în ianuarie 1941 au mers pe mâna lui Antonescu. Poate că acum e explicabil de ce, mai ales dacă urmărim cum îşi imagina Horia Sima (poate cam naiv şi idealist) rolul unei Germanii învingătoare şi raporturile ei cu alte ţări, inclusiv cu România. Sima era pentru colaborare între state, pentru o „Europă a naţiunilor”, şi spera că Germania nu va încerca să-şi impună supremaţia şi dominaţia într-un mod imperialist. Sima vedea prietenia româno-germană drept o alianţă sub semn anticomunist, printr-o raportare comună la „moştenirea creştină” a Europei în general, iar mai apoi într-un cadru al unei noi ordini europene, a colaborării frăţeşti între naţiuni, bazată pe respect reciproc. Horia Sima semnalează lipsa creştinismului din doctrina naţional-socialistă drept “o slăbiciune” , dar revine spunând că moştenirea creştină a Europei oricum nu poate fi tăgăduită, elemente de această extracţie stând şi la baza politicilor sociale ale statelor naţionaliste ale vremii.

După cum a dovedit istoria, nu ştim cât de bine le-au căzut aceste consideraţii mai-marilor Reichului german, care se pare că aveau cu totul alte viziuni şi planuri, dincolo de compatibilitatea aparentă în care (încă) mai credea Horia Sima la acea vreme.

E semnificativ că Horia Sima nu numeşte duşmanul comun pe numele său,”comunismul”, dar foloseşte o serie de termeni care îl identifică fără putinţă de tăgadă: “asiatismul”, “distrugerea”, “iudaismul”, “slavismul amorf”. Problema era pusă în termeni de “ciocnire a civilizaţiilor”,  adversarul ireductibil fiind în mod limpede comunismul sovietic şi internaţional, caracterizat prin elementele sale etnice asiatico-slavice-iudaice. Acesta alături de diverşii săi aliaţi, nenumiţi explicit, dar aici intrând cu siguranţă şi diversele curente “democratice”, care fie aveau legături oculte cu regimul comunist, fie erau incapabile să-i opună rezistenţă. La fel de interesant este faptul că în cadrul conversaţiilor nu se aduce vorba explicit de o “problemă evreiască” pe plan etnic, ci doar la modul amintit mai sus, adică problema este privită drept una istorico-politică.

Când se discută problema minorităţilor etnice în cadrul noului stat legionar, Horia Sima expune o serie de principii generale din care nu rezultă că s-ar face o excepţie cu minoritatea evreiască, această minoritate etnică fiind tratată la fel ca celelalte, dar diferit faţă de “oculta iudeo-comunistă”. Principiile de bază erau deplina libertate a tuturor minorităţilor şi lipsa oricăror îngrădiri sau restricţii. Sima susţine că elementul românesc e suficient de puternic şi de dinamic pentru a nu se teme de concurenţă şi pentru a nu fi nevoit să ia măsuri restrictive la adresa altor minorităţi. Mai mult, el vorbeşte de o “comuniune sufletească” care ar trebui să stea la baza convieţuirii românilor alături de celelalte minorităţi etnice trăitoare în România. Aceleaşi principii le expune şi Mihail Fotin Enescu în memoriul său către comisia de anchetă de pe lângă Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, care a scos din cauză Mişcarea Legionară. (Ar mai fi de amintit, că în memoriile sale Horia Sima susţine că ideea “comisarilor de românizare” i-ar fi aparţinut lui Antonescu.)

Spre comparaţie, prezentăm mai jos un fragment din Ion Moţa, preluat din articolul “Hitlerismul saşilor din România”, publicat în anul 1933 în revista Axa. Acesta scria următoarele: “În cazul nenorocit când ar izbucni un asemenea conflict româno-german, noi nu concepem ca saşii să şovăiască măcar o clipă de a se ataşa hotărâţi de partea românilor, contra Reichului (de exemplu dacă Reichul ar susţine revizionismul ungar, pot fi saşii din Ardeal altceva decât adversari ai lui Hitler, alături de noi românii?). Din acest motiv nu poate exista niciun adevărat hilterist sas în România, adică niciun soldat desăvârşit şi total supus Führerului german atât de simpatic nouă tuturora, atât de stimat şi apreciat de noi toţi, până la limita intereselor româneşti (s.n.). Cu atât mai puţin poate exista o filială a partidului hitlerist în România având ca şef, mai mult sau mai puţin aparent, pe Hitler. Unui hitlerism în ghilimele, condiţionat şi limitat de interesele româneşti, nu avem dreptul să ne opunem. Un alt hitlerism, nelimitat, nu este însă îngăduit saşilor noştri. (…) Orice cale vor apuca însă saşii, noi cei din Legiune, ca şi toţi românii conştienţi, vom fi totdeauna veghe neadormită a intereselor româneşti, gata totdeauna de a fi buni camarazi cu minoritarii leali al căror prim gând se va dovedi a fi, ca şi al nostru: România!. Moţa vorbeşte aşadar tot de principiul fundamental al respectului faţă de minorităţi, condiţionat însă de respectul acestora faţă de interesele româneşti.

Iată încă o atitudine care întăreşte explicaţia de ce în realitate lui Hitler nu-i convenea un regim legionar în România, ideea sa fiind cea a unui imperialism cu dominaţia elementului germanic, iar nu a unui parteneriat într-o “Europă a naţiunilor”, aşa cum şi-o imaginau Horia Sima sau legionarii în general.

Înainte de a părăsi casa care l-a găzduit, vine vorba şi de “curăţenia” care ar trebui făcută în cadrul vechiului aparat de stat, înţesat cu numeroşi prigonitori ai legionarilor. Horia Sima se declară adeptul unor pedepse puţine, dar exemplare, a marilor vinovaţi din pătura conducătoare coruptă, pentru a-i descuraja pe ceilalţi slujbaşi ai statului, care ar putea fi aduşi la “cinste şi corectitudine” prin ameninţarea cu pedepse draconice, acestea urmând a fi aplicate efectiv doar într-un număr restrâns de cazuri. Aşadar nici vorbă de intenţia unor răzbunări în masă la adresa adversarilor politici.

Valoarea acestei mărturii inedite constă tocmai în acurateţea portretului pe care îl face, scoţând în mod izbutit în relief trăsăturile umane şi caracterul celui care în curând avea să preia în mod oficial conducerea Mişcării Legionare. Credem că acest portret merită să fie restituit publicului românesc.

Bogdan Munteanu

 

Garda de Fier şi conducerea ei în timpul revoluţiei din 3-6 septembrie 1940

Raport

Garda de Fier învinge! Zilele decisive de 3-6 Septembrie în casa Polonyi.  Horia Sima, oaspetele nostru


(…)


Ziua de 5 septembrie a început cu o baie şi cu ascultarea ştirilor. După care Sima m-a întrebat cum de vorbesc atât de bine româneşte şi m-a salutat drept „colegă” - el fiind profesor de filosofie în Brad şi Lugoj. După care spuse impulsiv: „Cât de mult mi-ar mai plăcea şi acum să mai citesc, dar ... de la filosofie am ajuns la terorism” spuse el cu un zâmbet plin de umor, dar care ascundea şi multă suferinţă. (...) Discuţia se mută brusc asupra naţional-socialismului. „Noi avem multe puncte de atingere cu naţional-socialismul, mai multe decât cu fascismul. Pentru că noi suntem o mişcare care merge în profunzime, care vrea să capaciteze omul integral, în vreme ce italienii sunt aşa - şi ridică braţele ca pentru urale, exprimând în acest mod entuziasmul ”de paie„ al italienilor- ei au norocul că îl au pe unul ca Mussolini, dar încolo poporul e într-o stare destul de slabă. Cu naţional-socialismul suntem însă compatibili aproape pe deplin.” La întâmpinarea mea, că singura diferenţă ar fi cea ţinând de planul credinţei şi de modul de raportare faţă de biserici, a încuviinţat din cap spunând: «Da, iar acesta este şi punctul slab al naţional-socialismului, căci un popor are nevoie de credinţă. Până şi Hitler însuşi este un om adânc religios. Şi, ar trebui să ştiţi aceasta, catolicii din Reich nu se lasă».  Recunoaşte însă că naţional-socialismul nu putea adopta o altă poziţie, de vreme ce bisericile s-au poziţionat în tabăra adversă şi priveşte drept un avantaj pentru români faptul că Biserica Ortodoxă are un caracter naţional. „Noi suntem probabil cea mai spiritualizată mişcare” ne spune el, înţelegând prin aceasta străbaterea viziunii legionare despre lume şi politică de către mărturisirea lor de credinţă creştină.  „O religie nu se poate crea prin impuneri sau decrete, ci doar prin jertfă. Indiferent ce am gândi despre divinitatea lui Christos, El a adus în orice caz o jertfă imensă, cea mai mare care este posibilă”. Urmează unele largi consideraţii istorice. „Trebuie văzut ceea ce este măreţ în această luptă. Nu e vorba de Anglia sau de vreun alt stat. Ceea ce se petrece acum nu este altcva decât lupta unei Europe ariene împotriva iudaismului, în tabăra căruia sunt şi diverşi alţi combatanţi. Iar noi suntem de asemenea în mijlocul acestei lupte. Europa nu poate să-şi renege temelia creştină a culturii sale. Ceea ce se realizează acum în Reich, întregul socialism, acestea sunt forţe de inspiraţie creştină. La fel de puţin ne putem tăgădui moştenirea greacă sau romană. Iar toate acestea se luptă acum împotriva unui duşman milenar, asiatismul, distrugerea, iudaismul. Şi noi românii stăm în mijlocul acestei lupte şi suntem singurii aliaţi ai Reichului în Europa de sud-est împotriva unui slavism amorf, care ne izbeşte din toate părţile. Şi, să ştiţi, România este un fel de piatră de încercare pentru intenţiile ulterioare ale lui Hitler: doreşte el un imperiu mondial germanic cu o supremaţie necondiţionată a elementului german, sau doreşte o nouă Europă, bazată pe principiul naţionalităţilor? Aceasta se va vădi acum, în cazul României. Că Polonia, Cehia, Franţa au fost biruite, a fost bine şi necesar. Dar noi avem o mişcare independentă şi ar exista premisele unei înţelegeri şi a unei alianţe bazate pe concepţii asemănătoare. De aceea m-a durut faptul că Hitler a anexat Alsacia şi Lorena, asta mi-a dat de gândit. Credeam că, învingător fiind, ar face următorul gest: iau doar Alsacia, şi vă las Lorena”. Recunoaşte însă că în faţa Franţei asemenea gesturi nu ar mai avea niciun efect, căci nu ar fi înţelese, şi spune: „cred că Franţa se va prăbuşi, căci nu are nicio ”mişcare„ (naţională, n.n.)”.


(...)
Brusc, precum îi era felul, a adus vorba despre problema raselor. “Cum vine asta cu rasele, câte feluri distingeţi voi?” (naţional-socialiştii, n.n.). I-am enumerat rasele principale ale poporului german după Günther şi am fost mirată să constat că nu le cunoştea. El distingea doar două tipuri de germani, cel nordic şi cel estic-falic, pe care le privea drept unul singur. (…) Apoi m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Căpitan. Îl văzusem doar în fotografii. A început să-mi spună, plin de entuziasm, câte ceva despre el. Era un reprezentant pur al rasei nordice, cu ochii deschişi, verzui, cu păr şaten deschis. Avea un corp minunat, o întruchipare a idealului Greciei antice de frumuseţe a trupului şi a spiritului, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi. Ar fi trebuit cruţat fie şi numai pentru aceasta, pentru a-şi aduce această nobleţe a sa mereu în faţa ochilor oamenilor. Doar o bestie cu un singur ochi asemeni lui Călinescu a cutezat să se dea la el, mânat de ură şi complexe de inferioritate. Căpitanul avea şi sânge german, prin mama sa Elisa Brauner. Soţia sa era însă româncă, aflată actualmente la Berlin. Nu ar avea copii (aceasta nu corespunde realităţii, n.n.). La întrebarea mea mi-a răspuns că nici el, Sima, nu are copii, soţia sa locuind la Brad, în Hunedoara.

Apoi a început: problema raselor la noi românii stă în felul următor. În primul rând avem fondul dacic, mai ales în Transilvania. Aceştia sunt blonzi cu ochi albaştri, dar nu albastrul marin al tipului germanic, ci un albastru mai adânc. (Ca prototip al acestui fond dacic am găsit împreună moţii din Munţii Apuseni). Pe lângă aceasta avem tipul roman, în special în Banat şi Oltenia, mai întunecat, mai scunzi de statură şi cu feţe mai largi, cu maxilarul bombat, asemeni unui Mussolini. În Moldova predomină tipul slav, suflet dotat cu talent la literatură şi muzică, dar şi caracterizat de o nemărginire  informă, neputinţă şi lenevie (lăsând să înţeleagă că acest sânge slav nu ar aparţine celor mai valoroase elemente ale rasei româneşti, el trebuind a fi limitat). L-am întrebat apoi despre Muntenia şi mai ales despre Bucureşti. Aici s-ar găsi un amestec rasial compus din 10-12 tipuri, care a devenit o masă unitară. Unguri, germani, armeni, greci, turci şi încă o jumătate de duzină de alte neamuri s-au amestecat aici dând naştere acestui amestec aparte, care este reunoscut pentru inteligenţa sa remarcabilă (jurnalistică) şi prin frumuseţea femeilor, dar care este inferior din punct de vedere al caracterului. Lupta Legiunii poate fi asimilată unei reacţii a României sănătoase şi valoroase din acest punct de vedere rasial.  De aici şi larga aderenţă în Transilvania şi Bucovina, care sunt regiunile cele mai sănătoase din acest punct de vedere. Cu toate că în Moldova se găsesc foarte mulţi evrei, acolo mişcarea nu este atât de puternică. În Bucureşti are de asemenea mulţi adepţi, dar aceştia sunt în general de alte origini decât de la faţa locului. Toată lupta ei de-a lungul anilor este îndreptată împotriva acestei pături suprapuse, dar inferioare moraliceşte, din Bucureşti, dar care predomină şi în straturile intelectualilor din provincie. Toată această pseudo-cultură de bulevard, falsă şi lipsită de caracter trebuie să dispară. I-am povestit că m-am simţit prost la Bucureşti. Mi-a confirmat. A continuat însă: cine iubeşte distracţiile, mâncarea bună, femeile frumoase şi viaţa uşoară, le găseşte pe toate în Bucureşti la modul superlativ. Doar Parisul este superior din acest punct de vedere.

Eu scot acum cartea „România” de Hielscher. El se interesează dacă autorul e un neamţ de aici, a trebuit bineînţeles să infirm. Ne-am uitat împreună, el a răsfoit-o în grabă, oprindu-se doar asupra portretelor umane, spunând adesea, când vedea ţărani români, cu o voce domoală şi reţinută: „E un popor necăjit!”. La vederea unor imagini cu ţărani saşi a spus: „Transilvania e de neconceput fără germani. Ei aparţin neapărat de aceste locuri”. A început din nou să se agite încolo şi încoace asemeni unui tigru. M-am retras, căci nu puteam discuta despre frământările prin care trecea el în acest moment şi nu doream să forţez nota. Stăteam în bucătarie şi băteam la maşină. M-a întrebat însă ce scriu şi şi-a aruncat o privire fugară peste foi. Apoi a ieşit din nou afară, plimbându-se din nou în sus şi în jos pe aleea din curte. Când s-a facut întuneric şi rece, l-am văzut încă stând întins pe o bancă lângă arteziană şi privind spre vale. Se lăsase liniştea şi pacea înserării. La întrebarea mea, dacă mai are răbdare, mi-a răspuns că nu-i mai rămâne altceva decât aceasta. Nu am mai văzut niciodată un om care să-şi poarte în tăcere o atât de mare suferinţă, cu toate că aceasta ieşea cutremurător în evidenţă  prin mimica expresivă şi prin tot comportamentul său.

(...)
Pe urmă a intrat Moisescu, care fusese plecat toată după-amiaza, aducându-l pe camaradul Pătraşcu, de loc din Sibiu, care vorbea bine şi germana. Acest tânăr aparent insignifiant s-a dovedit a fi un adevărat tribun popular. Amândoi au povestit plini de entuziasm despre o mare manifestaţie legionară din centrul oraşului, cu un marş cu cântec şi uniforme şi cu un discurs ţinut în faţa Hotelului „Transilvania” ţinut de acest Pătraşcu. Acesta a recapitulat sumar conţinutul cuvântării. Ochii lui Sima au început să strălucească, nu se mai sătura ascultând şi întreba iarăşi şi iarăşi alte amănunte: „Şi-ai spus că au cântat băieţii?”, „Şi-ai spus că au fost 600?”. Aşa a mers totul încoace şi încolo, iar barometrul creştea şi creştea.

(...)
Încă de la masa de seară Sima ne anunţă radiind: „Victorie!”.  Noi încercam să ne imaginăm ce ar însemna aceasta, dar el s-a dovedit a fi reţinut. Atunci l-am întrebat despre organizaţia legionară de femei. Ne-a spus că a fost practic decimată în vremurile grele de prigoană, iar conducătoarea acesteia, studenta Nicoleta Nicolescu, fusese şi ea ucisă de către Călinescu. Aici a intervenit mama şi a opinat că şi femeile române ar trebui educate, încât să nu cunoască numai farduri şi distracţii. El a lăsat să treacă această remarcă afişând un zâmbet şăgalnic, după care a replicat: „da, dar femeia română iubeşte şi frumuseţea!” Era izbitor cum consimţea numaidecât la gândurile şi la glumele noastre şi nu arăta nici cea mai mică urmă de vanitate când noi ne amestecam în unele lucruri care în realitate nu ne priveau. Nu ne-a respins niciodată şi nu s-a închis în sine, ci chiar în ceasurile de înaltă tensiune interioară, era mereu, atent, printre noi.

A venit şi momentul să ne exprimăm grijile proprii: ce se va alege de germanii din România. Eu vorbisem cu el despre asta şi în cursul dimineţii. El a explicat că vom avea toată libertatea de mişcare, la fel ca şi toate celelalte minorităţi, căci ei (legionarii, n.n.) nu se temeau de nimeni. Ei doreau să se dezvolte doar prin propriile forţe şi nu aveau nevoie să oprime alte grupuri etnice prin interdicţii. Dacă acum chiar ar veni un guvern legionar, atunci ar începe deja declinul maghiarimii. Cu toată extinderea lor teritorială (dictatul de la Viena, n.n.), ei ar fi un popor fără o forţă şi o dinamică proprie. Dovada: imobilismul şi rata scăzută a natalităţii. De aceea el nu-şi făcea griji pentru situaţia Transilvaniei. El credea de asemenea, că se va recupera şi Basarabia (făcând probabil aluzie la un viitor conflict cu Rusia). Revenind la problemele noastre, mama l-a întrebat dacă în cazul venirii legionarilor la putere, toate minorităţile, inclusiv cea germană, vor fi alungate din ţară. El a caracterizat aceasta drept hotărât o „prostie” şi ne-a mai explicat odată, cât ar pierde Transilvania fără noi. Chiar dacă ne-ar chema Führerul, ei nu ne-ar lăsa să plecăm. Am dorit să mai aflăm şi alte amănunte, dar nu ne-a detaliat niciun fel de planuri în ceea ce ne priveşte, părând că nu are în cap un program foarte explicit privind politica faţă de minorităţi. Ne-a asigurat însă doar principial: important ar fi un singur aspect, dacă s-ar reuşi stabilirea unui contact sufletesc, dacă ar exista o apropiere pe plan interior şi dacă am putea ajunge la o înţelegere reciprocă. Toate celelalte chestiuni cum ar fi serviciul militar, şcolile, autonomia culturală, se vor rezolva atunci de la sine, odată înfiripat acest contact sufletesc.

(...)

Dintr-o dată îşi fac apariţia prinţesa Ioana (Canatacuzino) şi Genu (Necrelescu), care dispăruseră de două zile. Erau murdari, obosiţi, flămânzi şi însetaţi, încolo însă teferi şi nespus de bucuroşi de întorsătura pe care o luaseră eveimentele. În vreme ce noi făceam cerc în jurul lor, ne povesteau despre cum au fost reţinuţi. Plecaseră marţi după-amiaza cu maşina condusă de Ioana, iar în spate stăteau câţiva tineri înarmaţi. Iniţial au încercat să pătrundă în comandamentul Jandarmeriei, dar au fost respinşi. După aceea au parcurs o serie de sate în drumul lor către staţia de radio din Bod. Pe drum au trecut prin mai multe ploi de gloanţe, care l-au lovit pe unul din tinerii camarazi din mijlocul lor, student la Politehnica din Bucureşti. Credeau iniţial că adormise pe umărul celui de lângă el, abia mai târziu şi-au dat seama că glontele i-a străbătut tâmpla. În învălmăşeala de la Bod au fost copleşiţi, prinşi şi legaţi. Erau înconjuraţi de un întreg regiment de soldaţi cu armele îndreptate asupra lor, spre a-i împiedica să fugă. Au fost maltrataţi, călcaţi în picioare şi bătuţi cu patul puştilor. Maşina le-a fost confiscată, la fel şi armele, banii şi alte obiecte de valoare. În această situaţie, Genu a încheiat cu un camarad de-al său următorul pariu nostim: dacă ar fi să scape, camaradul urma să-i dea 5000 de lei, dacă în schimb ar fi fost împuşcaţi, atunci  Genu i-ar fi plătit celuilalt aceeaşi sumă. Brusc însă s-au pomenit eliberaţi ca urmare a unui ordin telegrafic dat de Antonescu şi au putut constata cum aceiaşi oameni, care înainte îi brutalizaseră, acum se topeau de drag şi amabilitate. Din păcate nu şi-au putut lua cu ei camaradul ucis, care a fost îngropat pe loc. Reîntâlnirea dintre Necrelescu şi Sima a fost nespus de cordială. Sima îl bătea mereu pe spate şi îl pipăia, să vadă că e într-adevăr viu, spunând plin de bucurie: “Vedeţi, a reuşit să răzbată!”. Genu în schimb nu putea să-şi ţină în frâu şotiile. Toată seara îi tachina pe Sima şi pe Moisescu cu faptul că şi-ar fi împărţit între ei hainele sale, înainte de a şti dacă e mort sau nu.  Iar primul cuvânt al Ioanei la vederea lui Sima îmbrăcat în nişte haine mult prea mari pentru el a fost: “Ce elegant eşti!”. Bucuria tuturor era acum deplină.

 (…)

Sima s-a schimbat din nou în uniforma sa de ofiţer pe care o purtase din prima zi. Dar cât era de diferit! Nu doar pentru că noi îl priveam acum cu alţi ochi, dar şi privirea şi ţinuta sa erau acum altele, mai deschise, libere şi semeţe.  Precauţia şi neîncrederea iniţială dispăruseră. În camera lui Genu, Boian îşi ordona arsenalul. Era o grămăjoară impunătoare de revolvere şi muniţie adunate din cele mai diverse surse, şi care îmi ornau acum comoda mea de lenjerie.  Arăta de parcă s-ar pregăti pentru un nou “puci”. Genu susţinea că cea mai frumoasă parte a luptei s-a încheiat, dar una la fel de frumoasă le stă încă înainte, făcând cu arătătorul un gest de “puf-puf”, sugerând astfel o acţiune de “curăţenie”. Sima însă era de părere că tot acest aparat de stat decăzut poate fi educat întru cinste şi corectitudine, doar pe baza câtorva exemple disuasive şi prin ameninţarea cu pedepse draconice. În ultimele clipe am scos la iveală şi cartea de oaspeţi. Din fericire, Sima scrisese cu o seară înainte câteva cuvinte de mulţumire, căci de-acum totul se petrecea foarte rapid. Momentul a fost unul potrivit pentru Boian, pentru a ne spune numele său adevărat, căci până atunci îl cunoscusem doar sub numele de Moisescu.  A urmat o scurtă şi cordială luare de rămas bun, iar micul cortegiu se îndrepta spre maşini. În vreme ce Ioana îi conducea spre Bucureşti, după o oră şi-a făcut apariţia Ing. Greceanu cu o maşină a legaţiei germane pentru a-l lua pe Sima, mai târziu au apărut alţi doi domni care îl căutau. În noaptea următoare s-a întors Necrelescu pentru a-şi lua lucrurile, el urmând să plece de asemenea la Bucureşti, pentru a ocupa o funcţie importantă în cadrul Siguranţei. De câteva ori s-a mai întors şi Boian, pentru a-şi ridica lucrurile şi arsenalul, după care totul a luat sfârşit.

[Notă: Fragmente mai ample din document pot fi citite pe internet la adresa www.fgmanu.ro ]

 

Post-scriptum

–un comentariu de Pavel Nicoară-

Din lectura paralelă a pasajelor traduse pe historia.ro şi a traducerii de mai sus, rămânem cu impresia de inedit, mai ales în ce priveşte profilul uman şi, pe alocuri, moral al Comandantului. Iată că din trecut, ne vine un document plin de multă prospeţime, care ne dă o imagine mai apropiată şi mai directă a vremii şi a mentalităţilor.

În primul rând, întâlnim chiar în cadrul unei discuţii private, simple, un amănunt extrem de important şi care se poate să îi fi adus lui Horia Sima o “bilă neagră”  din partea conducerii naziste. Aflăm că Horia Sima, şi, de ce nu, şi mulţi dintre legionari, vedeau o „slăbiciune” în ideologia naţional-socialistă, în privinţa ruperii legăturii cu Biserica. O slăbiciune căreia Sima, cu tact faţă de gazdă, îi găsea justificări politice, dar se vede din completări că în punctele esenţiale afinitatea şi compatibilitatea ideologică nu era deloc „deplină”, decât poate ca deziderat. Şi avea să fie un şoc cu mult mai cumplit pentru legionari, în scurt timp, faptul că Hitler avea să prefere oportunismul lui Antonescu intransigenţei principiale a lui Horia Sima. Citind documentul, avem chiar motive în plus de confirmare a acestei preferinţe.

În ce priveste antisemitismul, acolo unde mulţi s-ar fi aşteptat să găsească porniri demente şi fanatice de ură şi răzbunare sau măcar ceva accente de ideologie rasistă, nu găsim altceva decât nişte simple consideraţii colocviale despre unele trăsături de rasă ale germanilor sau amestecurilor etnice româneşti. Se vorbeşte chiar şi despre comunitatea saşilor şi culmea, nimic despre „jidani” ca etnie. Cel mult o viziune incertă, poate chiar secundară, despre un proiect mai degrabă teoretic decât legislativ, de soluţionare a problemei minorităţilor. Şi încă pe temeiuri mai degrabă sociale şi culturale, decât politice, în termeni de „contact sufletesc” şi  „înţelegere reciprocă”. Fireşte putem căuta nod în papură, în pasajele despre „superioritatea” rasială a Căpitanului şi în alte consideraţii despre rase. Într-un limbaj actual ele ar fi însă echivalente cu ideea de protejare a fibrei autentice româneşti în faţa “manelizării” culturale şi spirituale sau a biruinţei unei morale sănătoase asupra celei profund degradate a corupţiei şi a şpăgii.  Dar să nu uităm că în cercetarea sociologică studiul raselor era la acea vreme o noutate iar popularizarea acestor cercetări transforma toate aceste păreri şi judecăţi într-o modă a vremii. În lipsa unor dogme de o altă natură, naţional-socialiştii au transformat teoriile rasiale în dogme proprii. Pentru legionari ele nu erau decât un vehicul, un limbaj care transmitea mai degrabă elemente de natură moral-spirituală decât biologică. Acest limbaj nu este propriu doctrinei legionarismului, Sima adoptându-l mai degrabă din deferenţă şi pentru a-i explica gazdei anumite lucruri în termeni mai familiari acesteia.

Mai degrabă din schiţa făcută pericolului asiatic, iudaic, slav etc. se pot desprinde elementele unui conflict cultural sau a unei crize de identitate „ariene”, mai actual europene, în sensul de moştenire creştină comună.Tot în acest sens, în plin acord cu duhul Ligii Naţiunilor, Horia Sima favorizează o Europă a naţiunilor, se înţelege creştine şi naţionaliste, şi respinge posibilitatea unui imperialism, fie el şi modernizat.

Când vine vorba de pedepse, unele nu fără justificări (printre care şi tinereţea), articolul din “Historia” citează gestul de “puf-puf” făcut cu arătătorul de către Eugen Necrelescu. Numai că acolo nu i se face acestui personaj niciun fel de portret. Din părţile documentului care în “Historia” au fost omise, reiese însă că acesta era un personaj pus mereu pe şotii, arzându-i de glume până şi în mijlocul unor situaţii dramatice, cum era cea de captiv la Bod în mâinile militarilor. Gestul descris e unul copilăresc,  făcut în euforia victoriei şi atât. Ne-am fi aşteptat la hotărâri neclintite şi grave de pedepsire a celor vinovaţi de violenţele împotriva legionarilor şi, de ce nu, de răzbunare asupra minorităţii evreieşti, ca ţap ispăşitor al tuturor relelor, cum se caracterizează ei înşişi. Însă Horia Sima e şi aici rezervat, recursul la pedeaspsă îl vede numai în cadrul legalităţii şi îndreptat spre vechiul aparat de stat, la nevoie prin pedepse puţine şi exemplare, dar în genere, prin exemplu de cinste şi corectitudine.

Nu sunt departe aceste aşteptări şi perspective de modul cum a înţeles Căpitanul să soluţioneze problema evreiască, punând bazele comerţului legionar, deşi pentru scurt timp. Suficient însă ca să fie însemnat istoric „programul” politicii legionare.

Chiar şi din acest portret avem suficiente elemente pentru a ne confirma faptul că naivitatea, lipsa de experienţă a conducătorului politic însemna o respingere principială a compromisului, o încredere tot principială în camarazii de ideologie, în puterea exemplului bun şi nu în ultimul rând o încredere în forţele proprii. Acestea aveau să fie în curând crunte deziluzii, nu numai din partea „camarazilor” nazişti, dintre care unii totuşi i-au înlesnit fuga, nesocotind ordinele, dar şi din partea lui Antonescu şi chiar a unor legionari, printre care şi asasinii lui Iorga şi Madgearu.

Rămâne de cercetat ipoteza dacă nu cumva legionarii, în idealismul şi naivitatea lor, în principiile care îi animau, care nu conveneau nici unuia ca Antonescu, nici unuia ca Hitler, au fost de fapt sabotaţi în mod sistematic în scurta perioadă în care s-au aflat la guvernare. Atât prin înscenări cu pretenţii legionare (vezi falsa “poliţie legionară” care jefuia casele evreieşti) cât şi prin provocări, pentru a-i face să răspundă într-un mod care i-ar compromite – a se vedea cazul Jilava. Rămâne de asemenea de studiat în care din cele două variante de mai sus se încadrează cazul Iorga-Madgearu, pe care conducerea Legiunii a încercat să-l împiedice şi pe care l-a condamnat ulterior. Au lucrat aceşti asasini (sau liderul lor) în mod conştient împotriva intereselor Legiunii, sau au făcut-o inconştient, printr-o reacţie necugetată de răspuns la o provocare (deliberată?), asemeni celor implicaţi în asasinatele de la Jilava? E dovedit că asemenea provocări au existat, atât în vremea guvernării legionare, cât şi în perioada aşa-zisei “rebeliuni” din ianuarie 1941. Încât o temă foarte interesantă de cercetare ar fi aceea în ce măsură evenimentele din 27-28 Noiembrie 1940 au la bază acelaşi scenariu, adică al unei provocări deliberate a legionarilor, dublată eventual (cazul Iorga-Madgearu) chiar de o acţiune voită şi conştientă de compromitere a lor.

Textul ne oferă și o supriză plăcută, din acelea care dau farmecul biografiilor, printr-o cochetă și șăgalnică „mustrare”, adresată mamei d-rei Polonyi, când a venit vorba despre femeia contemporană. Departe de perspectiva disciplinară, uniformizantă a acesteia, de inspirație protestantă, față de poziția socială a femeii, cumva asemănătoare cu cea comunistă, Comandantul ia apărarea particularităților feminine.

Dacă nu găsim în aceasta un argument imbatabil prin care să arătăm că ideologia legionară este departe de tendințele uniformizante și egalitariste ale mișcărilor de masă, putem spune, cel puțin despre Horia Sima, că prețuia libertatea persoanei și că mentalitatea lui nu este deloc străină de înțelegerea creștină a harismelor femeii, în care demnitatea femeii este restabilită. În acest sens poate fi înțeles și ajutorul nemăsurat dat fugarilor de prinţesa Ioana Cantacuzino, o personalitate marcantă în epocă, una dintre primele femei aviator românce, aproape necunoscută acum.

Materiale apărute în Permanenţe nr. 4/2011

 

 

divider



Fetiţa şi episcopul

Luna mai este luna pelerinajului naţional al Bisericii Greco-Catolice la locul de jertfă de la Sighet al martirilor exterminaţi de regimul comunist. Apropierea acestui moment înălţător ce va avea loc pe 12 mai m-a reconectat cu un eveniment din copilăria mea când am cunoscut şi eu pe unul din martirii de mai târziu, episcopul de fericită memorie dr. Alexandru Rusu (foto), păstorul Maramureşului greco-catolic.

În 1936 aveam 3 ani… locuiam la Dragomireşti unde părinţii mei erau învăţători. Episcopul Alexandru Rusu a vizitat comuna noastră, centru protopopial şi reşedinţă de plasă a văii superioare a Izei şi, în cinstea înaltului oaspete, a avut loc o frumoasă serbare în curtea şcolii unde ierarhul a fost înconjurat cu dragoste de creştinii din comună din care nu lipseau intelectualii, printre care şi părinţii mei.

Eu, deşi aveam doar 3 ani, am fost desemnată să recit o poezie în faţa episcopului. Mama m-a pregătit, am repetat poezia de mai multe ori până când am ştiut-o foarte bine. Înainte de serbare, însă, s-a întâmplat ceva… care era să compromită totul. Mi-era tare foame, probabil că în vâltoarea pregătirilor de la şcoală, părinţii mei omiseseră “amănuntul” acesta…. am intrat singură în bucătărie, am văzut farfuria cu friptură, am tras-o spre mine şi mi-am stropit rochiţa cea nouă de borangic cu broderie roşie pe care tata mi-o adusese de la Bucureşti. Mama era supărată foc, m-a certat aspru, eram speriată, am plâns…dar nu era timp de pierdut. Aveam, din fericire, încă o rochiţă, tot de borangic dar cu broderia albastră. M-am schimbat repede şi am plecat cu mama la serbare. Dar starea mea de spirit nu era cea ideală….

A sosit momentul ca eu să recit poezia. Fiind micuţă, am fost urcată pe o masă… trebuia să mă vadă toată lumea. Aveam, evident, emoţii, ştiam că episcopul e cineva foarte important, era la doar câţiva metri în faţa mea…. şi era atâta lume care mă privea… Eram, însă, şi afectată de incidentul petrecut cu câteva minute înainte…Am început să recit, am spus bine primele strofe, poezia era destul de lungă. La un moment dat, m-am pierdut şi n-am ştiut să mai continui…. M-am întors spre mama, care era aproape de mine si i-am spus: „Mamă, ce urmează?”… Mama mi-a şoptit repede primele cuvinte din strofa următoare, mi-am revenit, am reluat recitarea şi am terminat cu bine poezia. Am răsuflat uşurată, am coborât de pe masă, nu mai ştiu dacă s-a aplaudat sau nu, eram totuşi bucuroasă că m-am achitat cu bine de misiune până la urmă. Aceasta a fost întâlnirea dintre fetiţa de 3 ani şi episcopul Maramureşului, pe care, din fragedă copilărie, am fost învăţaţi să-l venerăm şi merita acest lucru pentru caracterul şi ţinuta sa.

Episcopul dr. Alexandru Rusu a fost arestat în octombrie 1948, deodată cu toţi episcopii greco-catolici şi după mulţi ani de detenţie la Sighet şi în alte închisori, a trecut la cele veşnice în mai 1963 în închisoarea din Gherla. Este unul din cei 7 episcopi greco-catolici martiri care vor fi canonizaţi în curând. Veşnică odihnă şi memoria binecuvântată!

Prof. Aurelia Vişovan http://www.salutsighet.ro

divider



România şi sfârşitul Europei (14)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Primul ministru Octavian Goga m-a întrebat dacă nu aş putea mijloci o întrevedere între el şi Corneliu Codreanu. M-am întors la sediu unde am transmis Căpitanului propunerea lui Goga. Căpitanul s-a declarat imediat de acord şi m-a însărcinat cu organizarea întrevederii. (pag.

126)Mihail Sturdza este martor şi participant direct la unul dintre momentele fierbinţi ale anului 1938. Conştientizând, târziu şi doar parţial, că este folosit ca unealtă de către regele Carol împotriva legionarilor, primul ministru Goga încerca o înţelegere cu Corneliu Zelea Codreanu pentru ca forţele naţionaliste să nu se macine între ele. Întâlnirea a fost organizată de Sturdza şi a avut un rezultat pozitiv, dar Goga a fost demis a doua zi de către Carol care, evident, nu dorea o asemenea înţelegere şi care oricum pregătea instaurarea dictaturii. Adânc mâhnit de ticăloşia cu care a fost manevrat, dar şi de propria incapacitate de reacţie, marele poet naţional Octavian Goga a murit la scurtă vreme cu convingerea că a fost otrăvit de oamenii regelui Carol, după cum i-a mărturisit personal lui Sturdza.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei

30 mai 1936, Circulara Căpitanului
Politică externă - Apropierea de Rusia
I. Este un gest de trădare pe care poporul român îl face faţă de Dumnezeu şi faţă de ordinea morală a acestei lumi şi faţă de popoarele care stau în slujba acestei ordini, în războiul cu puterile nimicitoare ale răului. Onoare acestor popoare. Gestul nostru murdăreşte în faţa istoriei obrazul poporului român, îl dezonorează. Numai cu sânge, cu sânge mult, vom mai putea în viitor să ne răscumpărăm onoarea pierdută în faţa acelor pe cari îi trădăm şi care ne vor desconsidera.

II. De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca dela noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta. Dacă însă vor ieşi biruitoare armatele creştine, rezultatul va fi împărţirea noastră, desfiinţarea Statului român, ca plată pentru trădarea noastră. Vom merge cu capul plecat noi, Românii, şi niciodată nu vom mai îndrăzni să ridicăm ochii şi să privim în faţă neamurile cari au rămas, cu riscul vieţii lor, pe linia onoarei. Ele au dreptul să ne dispreţuiască, văzând numai oscilaţiile noastre de azi.

Cei ce poartă răspunderea viitorului României, în ceasul de faţă, să ia aminte!

Corneliu Zelea Codreanu

Bucureşti, 30 mai 1936

26 mai 1925 Căpitanul este declarat nevinovat în procesul Manciu
În a şasea zi a procesului, 26 mai 1925, Curtea cu Juraţi a Tribunalului Turnu Severin pronunţă verdictul de achitare pentru Corneliu Zelea Codreanu. Aceştia au considerat că împuşcarea lui Manciu a fost un gest de legitimă apărare în urma repetatelor agresiuni şi provocări ale prefectului de poliţie Constantin Manciu. Verdictul este primit de toată lumea cu un val de entuziasm. A doua zi, Căpitanul părăseşte oraşul Turnul Severin, luând drumul spre Iaşi. Este ovaţionat pretutindeni de mulţimea care-i ieşea în cale cu flori. Căpitanul, în drumul său de la proces, se opreşte în Bucureşti unde este primit şi aclamat de peste 50.000 de manifestanţi. În 28 mai soseşte la Iaşi. Este dus pe sus de mulţimea venită în întâmpinarea sa la gară.

25 mai 1993 - 25 mai 2018 Comandantul Horia Sima - 25 ani de la mutarea în Legiunea Cerească
„Dintre toţi legionarii Căpitanului rămaşi în viaţă în 1938-1940, Horia Sima a fost cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai bine orientat în desişul zbuciumărilor politice ale secolului nostru. De aceea a fost el cel ales ca să-l urmeze, de aceea a fost el cel recunoscut ca şef al Mişcării Legionare. Neînţelegerile şi unele dezertări care s-au produs în sânul acesteia, cauzate de frecuşurile vieţii, de detenţiile şi presiunile germane, de eroziunile provocate de crudele şi interminabilele persecuţii, au afectat, fără îndoială, edificiul legionar, dar nu într-o măsură dezastroasă cum afirmă uneori dezinformatorii. Iată că acest edificiu a rezistat tuturor intemperiilor şi a rămas în picioare în ciuda unor efective reduse (prin lege firească biologică) şi în ciuda atacurilor murdare ale nenumăraţilor lui duşmani. Şi aceasta se datoreşte legionarului Horia Sima. (…)

Poruncile Căpitanului cu măreţul lui vis românesc s-au împletit cu destinul lui Horia Sima şi au limpezit drumul zbuciumărilor lui. Mereu atent, mereu activ, mereu bătând drumurile pentru a menţine peste tot în stare de veghe legionarismul, el nu şi-a economisit nici forţele nici sănătatea pentru îndeplinirea strictă a acestor porunci. Şi astfel, într-o zi, inima lui pusă la aspre şi necontenite sforţări s-a oprit brusc, pe drumul ultimei lui alergături prin Europa, în slujba Legiunii şi a neamului românesc, cărora le-a fost credincios până la urmă. Era în ziua de 25 mai 1993.”fragment din Nicolae Roşca, Evocări Horia Sima

Mişcarea Legionară şi Marea Unire
„Noi ne socotim continuatori ai tuturor acelor eroi şi martiri ai neamului românesc care s-au identificat cu destinul lui. Ne simţim solidari cu marile fapte de arme din trecutul nostru, cu marii domnitori, cu marii revoluţionari şi oameni politici, cu vizionarii scrisului şi gândirii româneşti, cu generaţia care ne-a dat Unirea, cu generaţia care şi-a vărsat sângele în războiul de reîntregire. Toate aceste pulsaţii ale trecutului le-am absorbit în fiinţa noastră, le-am cultivat şi am voit să le perpetuăm. Noi nu ne-am rupt din făgaşul neamului. Hiatusul vieţii naţionale s-a produs de la conducătorii de după război. Cu excepţii onorabile, şi lăsând de o parte pe oamenii de treabă, membrii vechilor partide, care însă n-au jucat un rol decisiv în viaţa publică, profesioniştii politicii româneşti s-au înstrăinat de Eminescu şi de sângele curs în tranşee. Noi reluam prin propriul nostru efort vechile tradiţii, în timp ce conducerea politică împingea pe nesimţite ţara în sfera unor interese străine de neam, uitându-şi de cele mai elementare obligaţii faţă de el.”fragment din Horia Sima, Neam şi Legiune, decembrie 1957

 

divider



România şi idolii ei în Primul Război Mondial (2)

Regina Maria
„Dumnezeu să ne ajute pe toţi - sunt gata pentru tot ce mi se cere - dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele ţării, a scumpei mele ţărişoare pe care o iubesc.” „Regina Idealului Naţional”, aşa o numea viitorul nostru savant Grigore T. Popa, patronul spiritual de astăzi al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, care a făcut în întregime războiul „a scris despre război în timpul războiului” (Subt impresia focului) şi a văzut-o în acţiune pe cea care şi-a pus amprenta pe marile evenimente care au precedat, s-au derulat şi au succedat Primului Război Mondial. „Mama răniţilor” „Regina soldat” „Mama Regina”, a avut prin implicarea sa în viaţa poporului şi mai ales în suferinţele lui, o imagine cum rar se întâlneşte în lumea politică sau dinastică. Direct sau indirect, Regina Maria s-a implicat în tot ceea ce a însemnat suferinţă, dezastru, umilinţă, disperare, speranţă şi împlinire pentru acest popor până în 1930, dar mai ales, în perioada cea mai disperată pe care a trăit-o poporul român în timpul Primului Război Mondial. Poporul a simţit asta chiar din momentul căsătoriei sale cu Regele Ferdinand, în anul 1892, când viitoarea regină primeşte în dar o cupă de cristal pe care era gravată urarea „Bine ai venit mireasă, de Dumnezeu aleasă, spre a Patriei cinstire”.

Fire energică, de o frumuseţe şi gingăşie rară (cea mai frumoasă regină a Europei), avea să se implice în treburile statului, devenind repede sfătuitorul cel mai apropiat al regelui Ferdinand, spre binele poporului. „Sunt gata pentru tot ce mi se cere - dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele ţării mele” şi aşa a şi fost prin tot ceea ce a intreprins. A suferit alături de popor, s-a aplecat asupra necazurilor şi disperării lui devenind astfel o rază de speranţă în inima tuturor, bucurându-se la rândul ei de o dragoste nemărginită din partea aceluiaşi popor. „Toţi mă salută cu o bucurie aproape emoţionantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri, ţigări. Cu cei grav răniţi stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă îmi spun; da, sufăr, dar nu contează - fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”. Prima atitudine publică a fost cu ocazia celui de al II-lea război balcanic când viitoarea regină, în ciuda interdicţiei impuse de regele Carol I, trece Dunărea pentru a vedea situaţia ostaşilor români în rândul cărora izbucnise o epidemie de holeră.

La întoarcere, pe lângă iertarea monarhică, obţine amenajarea unei tabere de ajutor pentru aceşti bolnavi la Sinaia. „Ca prinţesă, fusese populară, ca regină, era şi mai iubită” tocmai datorită implicării sale alături de popor. Descendenţa sa regală anglo-rusă (verişoara ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi regelui George al V-lea al Marii Britanii, cu care coresponda oficial şi neoficial), era o speranţă pentru Antantă, dar şi o resursă diplomatică pentru România. Această descendenţă se va vădi de mare valoare în timpul războiului, dar mai ales la tratativele de pace încheiate la Paris după război. În calitate de regină, va deveni repede un sprijin şi un sfetnic al regelui Ferdinand, mai degrabă oscilant în decizii dat fiind originea lui germană, „un bun câine de pază” cum avea să se caracterizeze ea însăşi în însemnările sale. Declaraţia de război împotriva Austro-Ungariei a însemnat ieşirea României din neutralitate, fapt de mare importanţă istorică pentru ţara noastră, ce va stârni un entuziasm general de nedescris, pentru că visul împlinirii unităţii naţionale părea mai aproape ca oricând.

Însăşi „Majestatea Sa Regina Maria va îmbrăţişa cauza războiului, precum alţii o religie”. Se implică trup şi suflet în organizarea ambulanţelor, a spitalelor militare şi va coordona activitatea serviciilor de Cruce Roşie române şi străine. Înfiinţează serviciile de infirmiere atrăgând cercetaşii (vezi cazul Ecaterinei Teodoroiu) şi coordonează activităţile lor. Preia sub înaltul său patronaj asistenţa medico-sanitară de război în perioada cea mai critică a războiului pentru Regat, a retragerii în Moldova şi a epidemiei de tifos exantematic. Colaborează foarte strâns cu misiunea franceză a generalului Henri Berthelot, alături de care se implică în reorganizarea asistenţei medico-sanitare de război. Prestanţa şi optimismul ei stârnea încredere şi speranţă. „Înfăţişarea sa căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă (...), dar mai ales expresia privirii în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea, adesea bucuria, alcătuiesc un tot de o atracţie irezistibilă” titra presa internaţională a vremii. Zilnic, în perioadele grele ale războiului, avea un program extrem de încărcat în îngrijirea bolnavilor, vizitarea răniţilor în spitale, pe front, în trenuri sanitare şi chiar în tranşee.

Cu un calm desăvârşit înfrunta moartea şi pericolele de orice natură şi nu erau puţine, de la expunerea pe linia frontului, în tranşee, în bubuit de explozii, până la infecţii şi contaminare tifică, Regina Maria se implica fără nicio ezitare, pansând răniţi, încurajându-i, îmbrăţişându-i şi consolându-i în disperarea şi suferinţa lor. Alături de Regele Ferdinand care, cu aceeaşi dăruire, se expunea riscurilor din tranşee, încurajând combatanţii şi promiţându-le pământ după victorie (ceea ce va şi face după război), familia regală va realiza acea comuniune sufletească şi hotărâre de a lupta, aspecte ce vor deveni fapte de vitejie în gloriosul an 1917. „Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar şi în tranşee, i-am văzut înfometaţi, scheletici, renăscând la viaţă, redevenind fiinţe sănătoase şi puternice (...). Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”. Un moment emoţionant din această dăruire totală, de care era capabilă Regina Maria, este descris de Grigore T. Popa, savantul de mai târziu, medic de batalion şi de spital în timpul războiului, în jurnalul său, care, într-o secvenţă prezintă apariţia neaşteptată a Reginei pe front. „Nesiguranţă pretutindeni, boală şi foamete, presiune germană în faţă, anarhie rusească în spate şi deodată un zvon - a venit Regina Maria!

Într-adevăr venise, la Oneşti, într-o săptămână de repaos al batalionului. A intrat prin toate barăcile exantematicilor, s-a interesat de rufăria ostaşilor şi a schimbat câte o vorbă mai cu fiecare soldat întâlnit în cale. Într-o magazie de scânduri, pe mese improvizate rămase cu lemnul gol, ofiţerii au luat masa cu Regina. Buna dispoziţie revenise. Totul era sărăcăcios şi din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturora. Nu s-au ţinut toasturi, nu s-a făcut vorbărie, dar din când în când se auzea din munţi bombardamentul ca un tunet care vesteşte ploaia cu grindină. Mulţi din cei care au sărutat atunci mâna Reginei au fost peste trei zile îmbrăţişaţi de pământul rece”. S-a opus vehement armistiţiului de la Focşani din 26 noiembrie 1917, considerându-l o manevră periculoasă, ceea ce avea să se confirme prin „pacea punică” de la Buftea negociată de liberalii lui Ionel I. C. Brătianu şi parafată prin semnătura germanofilului Alexandru Marghiloman, considerat ca cel mai umilitor şi înjositor tratat pe care România l-a semnat vreodată. Pentru acest motiv Regina Maria va intra într-un conflict deschis cu Brătianu şi Barbu Ştirbei, aşa încât Regele Ferdinand nu va parafa acest tratat, prin urmare nu va avea valoare juridică, ceea ce avea să cântărească greu la negocierea Tratatului de Pace de la Paris.

Mai mult, la reproşul lui Alexandru Marghiloman că a vizitat câteva sate româneşti din cele ce urmau a fi cedate Austro-Ungariei (conform „păcii punice”), Regina Maria i-a spus de la obraz că „scrupulele lui diplomatice nu au nicio valoare”. „Când ţăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile şi plângându-şi soarta, eu le-am spus că nu consider asta un rămas bun definitiv, că mai sunt încă speranţe şi că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile noastre şi ale aliaţilor”. Optimismul reginei se va împlini în toamna anului 1918, când situaţia pe fronturile europene se va schimba în favoarea aliaţilor, iar Regele Ferdinand va cere ca în 24 de ore trupele germane să părăsească teritoriul României. Acest fapt va face ca sfârşitul războiului să găsească România în plin război cu Puterile Centrale, aşa încât România va participa la încheierea păcii ca putere învingătoare. Mofturile şi aroganţa lui Ionel I.C. Brătianu însă, vinovat de semnarea „păcii punice” de la Buftea (o capitulare înjositoare de fapt) vor irita pe cei patru Mari (Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia), ceea ce va duce la retragerea delegaţiei române (mai degrabă o excludere a ei) de la tratativele de pace. Şi aici o paranteză se impune. Este interesant cum liberalii, aceşti patrioţi de ocazie - cum îi numea Eminescu, îşi arogă Marea Unire (ca şi Mica Unire de altfel) când ei nu au făcut altceva decât, prin manevre de culise (la care Brătienii erau maeştri), să aservească ţara străinilor, întâi prin Monstruoasa Coaliţie prin care îl înlătură pe Alexandru Ioan Cuza (care pusese bazele solide ale statului român modern) şi apoi prin semnarea „păcii punice” care practic însemna sfârşitul României.

Şi tot în paranteză fie spus, atitudinea lor nu s-a schimbat nici astăzi, când manifestă un dispreţ profund faţă de poporul român prin manifestări de tip haştag/rezist, prin practicarea unui antiromânism evident şi manifest, a cărui corolar este însăşi atitudinea preşedintelui statului de origine germană (susţinut de liberali) pe care posteritatea, mai mult ca sigur îl va eticheta ca un accident istoric în evoluţia poporului român. Impasul pentru România era unul enorm, pentru că totul a degenerat într-un conflict deschis, îndeosebi cu Georges Clemanceau, care reproşa vehement României tratatul cu Puterile Centrale şi pur şi simplu îl recuza pe Brătianu. Singura soluţie rămânea Regina Maria care va fi trimisă la Paris la sugestia ambasadorului Franţei, contele Saint Aulaire, aşa încât, dintr-o vizită neoficială (mai degrabă incognito), a devenit una oficială, cu primire triumfală din partea populaţiei şi apreciere unanimă din partea delegaţiilor Conferinţei de Pace. Cazată la Hotelul Ritz din Place de Vendome, Regina Maria devine repede figura centrală a Parisului. Peste tot „Vive la Reine”, „Vive la Roumanie”.

Întâlniri cu premierul Franţei Georges Clemanceau, preşedintele francez Raymond Poincare, preşedintele american Woodrow Wilson, primul ministru al Marii Britanii Lloyd George, delegaţiile britanice şi americane, conferinţe de presă, toate s-au succedat într-un ritm alert. „Mi-am dat toată silinţa - se va confesa Regina jurnalului său - i-am privit pe toţi drept în ochi, m-am folosit de toate limbile pe care le ştiam şi am vorbit pentru ţara mea. Mai întâi i-am primit pe francezi, apoi italieni, apoi pe englezi şi americani. Mai târziu jos în hol pe toţi ceilalţi când am socotit că am terminat. Şi slavă Domnului sper că am făcut mult bine Ţării mele” Urmarea? Delegaţia română a fost reprimită la negocierile de pace, bineînţeles în altă formulă în care rolul principal îl vor avea mai mulţi prim miniştri, între care şi Vaida Voievod şi oameni de ştiinţă şi cultură, printre care şi Ioan Cantacuzino. Prestigiul Casei Regale era la cotele cele mai mai înalte. O dovedeşte primirea triumfală care i-a fost făcută de populaţia capitalei atunci când s-a întors din retragerea din Moldova, când în faţa trupelor se afla regale Ferdinand avându-l în dreapta pe generalul Henri Berthelot (şeful misiunii franceze căreia România îi datora reorganizarea armatei, dotarea şi instruirea ei), iar în stânga pe Regina Maria, avându-l la rândul ei în stânga sa pe prinţul moştenitor Carol al II-lea.

Toate realizările acestei binecuvântate suverane, într-adevăr „de Dumnezeu aleasă pentru a Patriei cinstire”, au însemnat infuzii de încredere şi au întruchipat speranţa că totuşi România Mare este posibilă. Îşi va da obştescul sfârşit în anul 1938, în drum spre casă cu trenul, venind de la un tratament dintr-o staţiune germană, pentru că fiul ei (devenit rege în urma Restauraţiei din iunie 1930) a refuzat să-i pună la dispoziţie un avion, ceea ce ar fi dorit să facă însuşi Hitler, dar pe care Regina l-a refuzat categoric. Ţara, în schimb, o va venera şi onora cum se cuvine. Funeraliile Reginei Maria au fost grandioase. Conform propriei dorinţe a fost îmbrăcată într-o rochie simplă, de culoare alba aşa cum se îmbrăca ca infirmieră pe front. Bucureştiul în schimb s-a îmbrăcat în culoarea ei preferată - violet, peste tot aducându-i-se în dar flori roşii. În urma catafalcului, calul Reginei, cu cizmele regale agăţate de scăriţe cu care Regina a bătut fronturile războiului, urmat de floarea regalităţii europene, apoi familiile nobiliare, diplomaţi, politicieni de rang înalt ai Europei pentru că ea însăşi a fost o personalitate de dimensiuni europene. „A fost înmormântat un soldat (...), Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru Unitatea şi Libertatea Românilor”, titrau ziarele vremii. (va urma)

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



Flori de aur din Maramureş (48)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)Plana o atmosferă de nesiguranţă asupra noastră. Ne aşteptam la fel de fel de şicane, dar eram pregătiţi să le înfruntăm. Aveam însă o situaţie legală, de aceea şi atitudinea autorităţilor era ceva mai prudentă. Într-una din clasele la care preda soţia mea se afla şi fiul comandantului Securităţii. Ne-am aşteptat să-i fie luată clasa... sau elevul să se transfere într-alta. Nu s-a întâmplat nimic.

Şi, totuşi, într-o zi, sunt chemat la Securitate - vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? ... Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi? Erau întrebări de rutină... Oare unde vroiau să ajungă? - mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Găvrilă Ion, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal? Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât. Mi-a pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. M-au întrebat: - L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea? Priviţi atent aceste fotografii... M-am uitat la toate. Am zis: Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

Au renunţat şi au trecut la alte subiecte... în cele din urmă m-au lăsat să plec şi am ieşit uşurat.(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Flori pe mormintele gardienilor (liceeni în închisori. epilog la Târgşor)

Prin anii 1949-1950, închisoarea de la Târgşorul Nou, jud. Prahova, era rezervată jumătate elevilor şi cealaltă jumătate foştilor poliţişti ai regimului burghezo-moşieresc, cei mai mulţi foşti slujbaşi ai fostei Siguranţe.

Regimul aplicat elevilor a fost relaxat, datorită atât directorului Spirea Dumitrescu, cât şi gardienilor „rămaşi” de la vechiul regim. Curte largă cu arbori şi un bazin cu un diametru de 8 metri şi apă 1,80 m. erau adevărate desfătări. Liberi de dimineaţă până seara, mişcare în voie şi aer curat la discreţie. Pachete de 5 kg. alimente lunar, care completau raţia de puşcărie sărăcăcioasă, dar bine şi cu grijă preparată de bucătarii noştri. Părea mai degrabă un internat închis şi cu pază, unde cei care aveau 20 de ani păreau bătrâni, ducând o viaţă de detenţie destul de amuzantă şi instructivă.

Şeful secţiei, Moş Dumitrache Dumitru, era personajul principal, o asemănare izbitoare între el şi „Tătucul Stalin” - care-l amuza în principal pe el - gardianul de treabă şi plin de umor. Prim gardian era cumnatul acestuia, Dumitru Viţelu (sau Veţel?), tot atât de cumsecade, ambii avându-şi obârşia şi domiciliul în satul din apropierea penitenciarului.

Vârsta era vârstă şi temniţele nu frânseseră naturaleţea, nici nu făcuseră din nişte copilandri moşnegi blazaţi şi sătui de toate. Era veselie, farse care nu-l ocoleau nici pe Moş Dumitrache - cum i ne adresam total neregulamentar - şi care se zbârlea nevoie mare odată cu măreaţa-i mustaţă, fără să intimideze pe nimeni, căci era trădat de ochii teribil de amuzaţi.

Era atunci Târgşorul cu adevărat o oază într-un deşert, cu toate tulburările iscate de grupul reeducaţilor care sperau - naivi - că dacă se prefac sau chiar sunt cu idealurile răsturnate, vor obţine milostivirea stăpânilor. De fapt mai mult o sâcâială, aici nefiind posibil nici Piteştiul, nici Gherla şi nici brigăzile studenţeşti de la Canal. Dar mai erau şi aici regimuri de izolare, aceasta însemnând spaţiu închis, înghesuială, pachetele cu alimente tăiate, deci foame şi mizerie. Dar chiar şi acolo totul era suportabil, deoarece lipsea teroarea. Asta a durat până în toamna 1950, când a venit reversul.

Directorul a fost înlocuit cu un comandant cu grad militar, Zaharia Negulescu - rebotezat în regim de urgenţă Mormânt - şi au avut dreptate. Naşii! S-au împrospătat cadrele cu gardieni proaspăt şcoliţi la Jilava, iar Moş Dumitrache a fost pus un fel de paznic inutil la poarta dintre secţii. (Devenită unică, prin mutarea poliţailor prin alte părţi.) În locul omeniei au apărut înjurătura şi bâta, intrând în plinătatea regimului penitenciar comunist. Alergaţi sub cel mai neînsemnat pretext - sau fără pretext, căci nu aveau nevoie de motive - în jurul curţii poliţailor (ziceam noi în virtutea inerţiei) sub ploaie de lovituri şi înjurături, unde şi pe cine se nimerea, până leşinau câţiva şi nu mai puteau fi sculaţi nici cu bâtele.

Din postul său, Moş Dumitrache vedea totul şi plângea. Aşa cum s-a amuzat cu noi, suferea cu noi şi pentru noi. Iar noi am simţit asta şi nu am uitat. Cum să uiţi?

Apoi au plecat la Canal primii 150 şi i-am invidiat. Apoi a evadat Lupeş şi din acel moment teroarea a atins paroxismul. A mai fost format un lot şi am ajuns - şi eu - pe Canal. Am fost bucuros că am scăpat dintr-un iad - ce devenise Târgşorul - neştiind că nimeream în altul. Acolo şi prin alte temniţe pe unde am mai umblat, Moş Dumitrache a stăruit între noi ca o amintire de neuitat, de neînlocuit. O amintire dragă. Dacă Târgşorul este un loc de neuitat pentru oricine a trecut prin el atunci, nu poate fi imaginat fără acei oameni de omenie, între care se distinge cel cu care aveam cel mai intens contact zilnic, Moş Dumitrache.

În anul 1991(?), cineva a avut iniţiativa întâlnirii celor ce au trecut prin Târgşor în perioada amintită, acolo, să ne regăsim şi să regăsim amintirile, cele bune şi cele mai puţin bune, cum au fost. Din cei 500-600 de elevi care formau efectivul mediu al secţiei elevi, am fost acolo poate ceva peste 200. Nu ne mai cunoşteam, cei mai mulţi. Ne strângeam mâinile şi ne rosteam numele, identificându-ne astfel. Fapt cât se poate de firesc, căci dacă atunci cei care aveau 20 de ani păreau bătrâni, acum cei care aveau 60 de ani păreau tineri. Nu pot fi descrise nici bucuriile revederii, nici întristările după cei prea mulţi, plecaţi în eternitate.

S-a oficiat un parastas în biserica de lângă închisoare, cu pomenirea celor mulţi plecaţi definitiv dintre noi, la care pomenire s-a adăugat în modul cel mai firesc cu putinţă cei doi: Moş Viţelu şi Moş Dumitrache.

Urmaşii acestora au fost preveniţi şi au fost surprinşi de atenţia acordată de către foştii deţinuţi, foştilor gardieni, dar au făcut cele de cuviinţă, omenindu-ne din slabele lor resurse, nu pentru că ar fi cerut cineva ceva, ci pentru respectarea tradiţiei. Parcă uluiţi de gestul foştilor întemniţaţi.

Apoi toţi, absolut toţi, am mers la cimitir, unde au fost depuse flori pe mormintele sărăcăcioase ale celor doi gardieni. S-a cântat Imnul Eroilor şi „Cu noi este Dumnezeu”, pentru cei dintre noi cari au murit şi pentru cei doi gardieni, care, într-o lume în care omenia se surpa vertiginos, şi-au păstrat OMENIA!

Ion Dunca 

divider



80 de ani de la marea infamie: Căpitanul condamnat pentru trădare...

La 27 mai 1938 se pronunţă sentinţa în procesul instrumentat Căpitanului de camarila regală. La comandă politică, Consiliul de Război al Corpului II Armată din Bucureşti, îl condamnă pe Corneliu Zelea Codreanu la 10 ani muncă silnică, 6 luni degradare civilă, 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de judecată pentru încercare de lovitură de stat şi trădare de ţară. El, Căpitanul, care şi-a pus sufletul şi viaţa pentru credinţă şi pentru neam, era condamnat pentru trădare!

În ultimul cuvânt adresat instanţei la proces, Căpitanul rostea: „Onorat Tribunal, aveţi în mâinile dvs. nu doar viaţa mea, pe care o dau bucuros, ci onoarea întregii tinerimi a României. Cred în Justiţia militară a Ţării mele”. Doar că justiţia nu mai era a ţării ci se afla în mâinile duşmanilor şi călăilor, şi din nenorocire pentru neamul asta, avea să rămână în mâinile lor încă 50 ani sub 3 regimuri de dictatură şi tot în mâinile duşmanilor se află şi azi după 30 de ani de semi-democraţie...Şi totuşi în cei 80 de ani de întuneric şi nedreptare, soarele sfânt pe cerul istoriei româneşti a reuşit să strălucească în cele câteva luni de guvernare legionară. Şi atunci a fost spălată onoarea întregii tinerimi a României despre care vorbea Căpitanul la proces. Fără venirea Mişcării Legionare la putere, fără Revoluţia din septembrie 1940, adevărul despre procesul şi moartea Căpitanului, despre monstruasele crime făcute de regimul carlist asupra sutelor de legionari căzuţi în Prigoana cea Mare ar fi rămas îngropate în uitare şi în minciună. Războiul care era în toi, comunismul care sufla cu moarte şi satanizare asupra României şi care avea să o subjuge câţiva ani mai târziu, nu ar mai fi dat niciodată răgazul aflării adevărului şi al impunerii lui în memoria neamului. Fără existenţa Statul Naţional Legionar (aşa scurtă şi pândită din umbră de ura lui Antonescu) Căpitanul ar fi rămas în istorie ca un trădător al neamului sau, împuşcat legitim în timpul încercării de evadare de sub escortă!

Dar pentru că aşa o nedreptate era strigătoare la cer, Dumnezeu a auzit lacrimile neamului (sau poate s-a înduioşat de ruga mucenicului Corneliu aflat deja de-a dreapta sa?) şi i-a trimis pe cel prin care adevărul avea să iasă la suprafaţă, pe cel prin care onoarea tinerimii avea să fie spălată, pe cel prin care demnitatea neamului avea să fie cruţată, pe cel prin care rezistenţa împotriva duşmanului avea să fie garantată, pe cel prin care Mişcarea Legionară avea să supravieţuiască şi să fulgere istoria peste veacuri, peste timpuri, până la noi cei de azi... Acest om providenţial a fost şi este Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare!

În noiembrie 1940 trupul Căpitanului este deshumat din mormântul ascuns în pântecele Jilavei şi reînhumat la Casa Verde, aşa cum se cuvenea: cu slujba creştinească, prohodit de o ţară întreagă, însoţit de iubiţii săi legionari. La doi ani de la asasinare Corneliu Zelea Codreanu se întorcea biruitor şi înviat în memoria şi istoria neamului său. În acelaşi timp şi tot sub îndrumarea Comandantului, avocatul Horia Cosmovici obţinea reabilitarea în justiţie a lui Corneliu Zelea Codreanu - act juridic cu formă definitivă şi irevocabilă. Lui Horia Sima îi datorăm aceste lucruri alături de multe, multe altele pe care enumerându-le aici nu ne-ar ajunge paginile revistei (dar pe care va recomand să le descoperiţi sau să le recitiţi în minunatele volume scrise de Horia Sima).

În scrierile sale Comandantul a definit în mai multe rânduri eroismul spunând că cel mai greu tip de eroism, cel de durată, e singurul care duce la biruinţă. Şi el a fost prototipul acestui eroism. A slujit Mişcarea timp de 66 ani şi a condus-o timp de 53 ani în ciuda tuturor viforniţelor ce s-au abătut asupra ei şi a sa. Anul acesta s-au împlinit 25 ani de la mutarea lui în veşnicie alături de Căpitan şi de uriaşa oaste legionară din ceruri. În aşteptarea învierii neamului cu toţii ne veghează...

Cezarina Condurache 

divider



¡Hasta siempre Comandante!

În ziua de 19 mai a acestui an, Fundaţia Profesor George Manu l-a omagiat în Spania pe Horia Sima, succesorul Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu în cea mai îndrăzneaţă, nobilă şi înălţătoare misiune pe care ar fi putut să şi-o asume o generaţie, cum a fost cea din rândul căreia s-a născut „Legiunea Arhanghelului Mihail”: salvarea naţională şi spirituală a Neamului Românesc.

Cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la încetarea din viaţă a celui care a rămas în conştiinţa „Mişcării” cu apelativul „Comandantul” - ca o consecinţă a tenacităţii şi curajului cu care şi-a dus lupta în cele mai dureroase şi cumplite momente ale acesteia şi pentru care camarazii săi s-au strâns în jurul său şi l-au urmat - au avut loc două acte comemorative.

Primul a constat în a ne deplasa în provincia Taragona, unde îşi află locul de veci, pentru a săvârşi un parastas de pomenire. În acest scop ne-am dat întâlnire, atăt cei care locuim în Spania, cât şi membrii fundaţiei veniţi din România, la cimitirul în care este înmormântat, la primele ore ale dimineţii. Cum, însă, informaţiile pe care le deţineam cu privire la orarul pentru vizite, s-au dovedit a fi eronate, ne-am văzut nevoiţi a petrece timpul rămas pănă la ora deschiderii (trei după-amiaza) în acel orăşel de pe coasta Mediteranei. O schimbare de plan binecuvântată, deoarece am avut parte de un timp foarte frumos pentru un picnic la malul mării. Pur şi simplu Dumnezeu ne răsfăţa, oferindu-ne aceste ore minunate în care să ne putem bucura unii de alţii -după care tânjim atât de mult de-a lungul anului - înconjuraţi de micuţii noştri, încântaţi de zbenguiala în apa mării şi în zona de agrement din imediata vecinătate a plajei, în care ne aşezasem.

În cele din urmă a sosit şi momentul principalului nostru obiectiv, după această aşteptare reconfortantă. Spre liniştea şi bucuria noastră, am găsit mormântul într-un cimitir foarte bine îngrijit şî la o oră fără vizitatori, ceea ce ne-a oferit tocmai discreţia pe care ne-o doream pentru pomenirea ce urma să săvârşim. Probabil, singura de care a avut parte în aceşti 25 de ani. Am căutat să nu lăsăm în uitare o dorinţă pe care i-o exprimase camaeadului său Nicolae Petraşcu şi cu care se legase pentru împlinirea ei, cu mulţi ani în urmă, ca în cazul în care unul dintre ei ar muri printre străini, celălat să-i ducă trupul şi să-l îngroape în ţară în pământul pe care atât de mult l-a iubit, sfinţindu-i lespedea de marmură cu ulei din candela Icoanei Maicii Domnului din Mausoleul de la Aiud. Cu aceste gânduri şi cu emoţia versurilor „Cântecului legionarului căzut” ne-am despărţit de Comandant, întărind promisiunea de a păstra mereu în suflet dorinţa de a nu ne mai îngădui răstimpuri atât de lungi pentru a-l vizita şi a-i mângâia… tristul mormânt.

A urmat deplasarea la Barcelona, unde eram aşteptaţi de către patrioţii spanioli la manifestările celei de-a VII a ediţii a „Primăverii Spaniole”, în acest an sub numele: „Cataluña Tierra Española”, la care Pr. Marius Vişovan a participat alături de invitaţi din Franţa, Grecia, Italia şi de personalităţi de marcă ale naţionalismului spaniol, cu conferinţa „Vigencia del pensamiento de Horia Sima” („Actualitatea gândirii lui Horia Sima”). În cadrul acestei conferinţe Părintele Vişovan a prezentat un material excepţional în limba spaniolă, care a sintetizat pe lângă portretul intelectual şi spiritual al Comandantului, toate momentele care au marcat drumul Legiunii, punctuând cu precizie capacitatea de a înţelege contextele istorice şi de a raporta la ele misiunea Mişcării în cei peste 50 de ani în care s-a aflat la conducerea sa.

După cum a remarcat şi „El Cadenazo”, care a consemnat pentru camarazii spanioli desfăşurarea evenimentului, deşi aflându-ne la încheierea manifestărilor care s-au desfăşurat pe durata întregii zile, alocuţiunea Părintelui Marius a ridicat asistenţa în picioare, răsplătindu-i cuvintele cu îndelungi ovaţii. Au urmat câteva întrebări din partea publicului, care au condus la o călduroasă conversaţie în care s-a amintit dragostea cu care au fost înconjurati membrii exilului românesc- fiind citate organizaţiile „La Falange” şi „Forza Nueva”- şi admiraţia faţă de generozitatea cunoscută în rândurile legionarilor care îşi cheltuiau banii în publicarea de cărţi pentru compatrioţii lor, aici fiind evocată figura lui Ion Mării- „Ion Marin” cum şi-l aminteau ei.

Ne-am despărţit cu emoţie, însoţiţi de mulţumirile camarazilor spanioli, făcându-ne reciproc promisiunea de a ne reîntâlni. Am avut posibilitatea de a-i emula pe înaintaşii noştri, dăruind câteva titluri traduse în spaniolă, între ele găsindu-se: „Cărticica şefului de cuib”; „Însemnări de la Jilava”; „Legionarii români Ion Moţa şi Vasile Marin căzuţi pentru Dumnezeu şi Spania” şi „Două mişcări naţionale”.

Notă: Cea de-a VII a ediţie a „Primăverii Spaniole” a avut loc într-unul din saloanele Hotelului Ateneea din centrul Barcelonei. Pe lângă conferinţe, publicul s-a bucurat şi de prezenţa standurilor diverselor edituri de carte de memorialistică, istorie şi literatură-în general incorect politic.

Călin Gabor , Spania

divider



Locurile Memoriei Mormântul lui Ion Bohotici

În contextul Zilei Naţionale de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste, camarazii clujeni, cu ajutorul prietenilor noştri de la Fundaţia Profesor George Manu, am localizat şi curăţat mormântul unuia dintre martirii anticomunişti arestaţi în seara de 14/15 mai 1948, când 10000 de studenţi au fost arestaţi şi închişi în beciurile Securităţii, de aici încolo începând torturile, experimentele şi schingiuirile, anii grei de temniţă pentru credinţa în Dumnezeu şi în Neam.

Ion Bohotici (n. 1920, Deseşti, Maramureş), a fost Şeful Corpului Studenţesc al singurei mişcări curate româneşti şi anticomuniste, în anul 1941. Mai jos redăm o parte din pledoaria sa de la procesul înscenat de autorităţile comuniste pentru a închide toată floarea ţării:„Să dea Dumnezeu ca jertfa noastră de azi să fie primită ca o temelie a României de mâine, aşa cum am visat-o noi în elanul nostru tineresc. Lăsăm Providenţei ca viitorul să ne judece atât pe noi, cât şi pe dumneavoastră”. (Din ultimul cuvânt rostit de Ion Bohotici înaintea pronunţării sentinţei, în Vinerea Mare a anului 1948, cf. mărturiei lui Zaharia Urdea din Puncte cardinale, anul XX, nr. 8/236).

Ion Bohotici-Prezent!

Gruparea Camarazii

 

divider



† Erast Călinescu - Sfârşit de călătorie, început de veşnicie…

Erast s-a născut la 5 decembrie 1926, la Cernăuţi. Singur la părinţi, băiatul va primi numele bunicului şi va fi botezat în grabă de teama unei morţi premature. Dumnezeu avea însă un alt plan pentru robul său... Va copilări în Cernăuţiul interbelic, a cărui amintire avea să o proiecteze în nemurire ca pe un tărâm de basm. Însă viaţa familiei nu era tocmai idilică, leafa de agronom a tatălui neacoperind necesarul, mai ales în lunile mai grele de iarnă. Vacanţele le petrecea la ţară, la Iordăneşti, unde bunica i-a fost icoană, profesor şi model. La Cernăuţi urmează şcoala primară şi începe Liceul Aron Pumnul. După primele 3 clase de liceu viaţa lui - deopotrivă cu a întregului neam-, avea să se schimbe.

Iunie 1940 - Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord... Împreună cu mama sa, Erast reuşeşte să părăsească teritoriile ocupate şi, cu un tren plin până la refuz, ajunge în ţară. Tatăl îi va urma la ceva timp, rămânând în Cernăuţi până la evacuarea arhivei Camerei de Agricultură. Familia Călinescu se stabileşte la Câmpulung Moldovenesc unde Erast va continua liceul la Dragoş Vodă. În perioada trăită aici, România va deveni Stat Naţional Legionar. Erast, dornic de a se alătura sfintei primăveri a neamului, solicită înscrierea în Frăţiile de Cruce. Dar... notele mici la matematică şi mai ales opoziţia întâmpinată din partea şefului FDC Câmpulung aveau să-i zădărnicească pentru moment speranţele. Acest şef era Eugen Ţurcanu, diabolicul torţionar de mai târziu, care la acea vreme era dornic de afirmare legionară - atitudine care a pierit odată cu intrarea în prigoană... Erast avea să devină Frate de Cruce mai târziu, la Cernăuţi, alături de scumpul sau prieten, Anatolie Oţel (fratele Aspaziei Oţel Petrescu).

Iulie 1941 - armata română cucereşte teritoriile pierdute fără luptă cu un an înainte. Plină de entuziasm, familia Călinescu revine acasă la Cernăuţi, oraş distrus de război, cenuşiu şi fără strălucirea lui din trecut. Casa o găsesc în ruină, lucruri, mobilă... dispărute sub tăvălugul sovietic. Erast se reînscrie la liceu în oraşul natal, de data asta la Mitropolit Silvestru.

Al doilea refugiu îi readuce definitiv în ţară în 1944, asemeni atâtor zeci de mii de români. De data asta, familia se stabileşte la Deva, unde Erast urmează ultima clasă la Liceul Decebal şi trece examenul de bacalaureat. Se înscrie iniţial la Facultatea de Medicină din Iaşi unde va termina anul I. Ca student la Iaşi, va participa la numeroase activităţi anticomuniste alături de camarazii săi. Ziua învăţau, noaptea, după ce se rugau fierbinte în faţa icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, porneau pe străzile Iaşului, lipind afişe anticomuniste. Educaţia şi-o făceau împreună, folosind cărţile de căpătâi ale doctrinei legionare, cărţi interzise. Siguranţa îi monitoriza. Într-o noapte agenţii bat în poartă: percheziţie domiciliară. Studenţii noştri scapă de arestare doar prin minunea Arhanghelului - agenţii deschid valiza cu cărţi legionare, dar o închid la loc, fără să le cerceteze, văzând cărţi şi nu manifeste, după cum se aşteptau. În aceeaşi noapte cărţile părăsesc cămăruţă mediciniştilor, Erast ducându-le în secret la Mănăstirea Galata.

Intrat în vizorul Securităţii, învins şi de marea foamete care mistuia ţara, Erast renunţă la Iaşi şi la Medicină, mutându-se la rude în Timişoara, unde se înscrie la Facultatea de Agronomie. Urmează şi aici primul an dar, cum la Bucureşti tocmai se înfiinţase Facultatea de Zootehnie, se va transfera aici şi, absolvind-o în 1950, va face parte din prima generaţie de ingineri zootehnişti ai României.

Va lucra în cercetare, întâi la Institutul Naţional Zootehnic din Bucureşti, apoi la Staţiunea Experimentală Zootehnică Bonţida-Cluj, Centrul Republican de Reproducţie şi Selecţie din Baloteşti-Ilfov, Centrul Republican de Creştere şi Calificare a Cailor de Rasă din Bucureşti. Domeniile de cercetare abordate de Erast au fost diverse: însămânţări artificiale la taurine şi porcine; genetica producţiei de carne a raselor mixte de taurine; aplicarea în marea creştere a metodicii de testare a taurilor sub raportul producţiei de carne etc. Marea sa dragoste au fost însă caii, mai exact calul Huţul din herghelia Lucina, precum şi crearea altor rase (Calul de Bucovina şi Poneiul Românesc), având la bază calul Huţul. Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în 70 de publicaţii apărute în broşuri, în anale şi reviste de specialitate.

În 1969 îşi susţine lucrarea de doctorat la Institutul Agronomic din Cluj. Între timp, se căsătorise cu Maria şi fuseseră binecuvântaţi prin naşterea fiului, Radu. Însă, cu timpul, „binefacerile” trăite în marea temniţă ce devenise România comunistă îl apăsau din ce în ce mai mult. La serviciu fusese abordat de mai multe ori de Securitate pentru cooptare ca informator. Reuşise să evite compromiterea, dar rămăsese în atenţia organelor. Nu era membru de partid - nu fusese niciodată, purta corespondenţă cu specialişti din ţări occidentale... devenea din ce în ce mai suspect în ochii autorităţilor. Cum asta nu era de ajuns, a fost propus pentru o specializare în Finlanda. Securitatea a intrat iar pe fir, cerându-i imperativ colaborarea, nume de cod „Mircea”. „Mircea” a dat o caracterizare neinteresantă despre colegii de muncă, fiind catalogat drept „neproductiv” şi fără şanse de a vedea Finlanda.

Dar îi încolţeşte o altă idee - o vacanţă în Canada la uncheşul lui, Arcadie, care îl tot invita pe nepot să-l viziteze. 8 ani duce o luptă demnă de romanele lui Kafka pentru obţinerea mult visatului paşaport, timp în care se hotărăşte să emigreze dacă va avea ocazia să plece cu adevărat.

În toamna lui 1984, fără palton, fără bani, în lacrimile fiului şi soţiei, pornea în al treilea refugiu al vieţii sale, de data asta voluntar, dar cauzat de aceeaşi plagă care impusese şi refugiile anterioare: oroarea comunistă. După plecare, soţia şi fiul au îndurat pe lângă durerea despărţirii şi toată ura sistemului pe care Erast reuşise să îl păcălească. Soţia - de comun acord cu cel fugit - a trebuit să divorţeze pentru „părăsire de domiciliu”, Radu era student la Medicină şi fuga tatălui se repercuta acum în mod nedrept asupra sa. Jumătate din apartamentul familiei, aflată în proprietatea lui Erast, a fost confiscată de stat şi familia plătea chirie pentru ea!

Viaţa în Canada i s-a scurs între dorul de casă şi familie, neajunsuri materiale, slujbe umile şi prost plătite. Era liber, dar desţărat... În Canada se va ataşa exilului anticomunist, alături de care participă la numeroase acţiuni împotriva regimului de la Bucureşti. Manifestaţii de stradă, pichetări ale Ambasadei, moţiuni, conferinţe... Între altele, va deveni corespondent al ziarului „Cuvântul Românesc” din Hamilton-Ontario. Pe lângă activitatea protestatară şi gazetăria, exilul îi aduce şi o altă binefacere, cu mult mai mare: îl întâlneşte pe Pr. Gheorghe Calciu care îi devine duhovnic şi care reuşeşte să statornicească sufleteşte zbuciumul veşnicului refugiat Erast. Îi va rămâne fiu duhovnicesc şi apropiat până la mutarea părintelui în veşnicie. În decembrie 1989 comunismul se clatină şi cade, cel puţin aşa se credea atunci. Bucurie fără margini în rândul desţăraţilor, ca şi în rândul celor din ţară. Erast revine în ţară, întâi pentru perioade lungi de timp, până în 2003, când revine definitiv acasă, unde familia - desăvârşită prin apariţia nepoţilor mult iubiţi - îl aştepta cu dragoste şi înţelegere. Îşi regăseşte cu greu rădăcinile retezate de fuga în exil şi continuă să se împărtăşească din duhul duhovnicilor săi Pr. Calciu, Pr. Vasile Petraşcu şi Pr. Vasile Gordon.

În ţară a început să activeze alături de foştii deţinuţi politici, fiind prezent la comemorări, conferinţe, lansări de carte, etc. Publică volumele de memorialistică „Viaţa că o vizită” şi „Cealaltă faţă a exilului” şi continuă activitatea publicistică în revistele „Puncte Cardinale” şi „Permanenţe”.

În ultimii ani Erast Călinescu - nenea Erast - s-a aflat mereu în mijlocul nostru, ca membru activ al Fundaţiei, camarad şi susţinător. Am împărţit nenumărate drumuri, vise, tristeţi, bucurii, spovedanii şi nădejdi - toate topite la candela dragostei părinteşti. Ne-a transmis poveştile şi zbuciumul său, aşa cum nu a putut să le încredinţeze cernelei şi hârtiei din cărţile sale. Ne-a lăsat amintirile lui aşa cum au fost, cu bune şi cu grele... Poate că aşa trec de fapt fântânile-n fântâni... Apa cea veche se lasă cuprinsă de cea nouă, căreia îi dă ca moştenire limpezimea, dar şi sedimentele depuse în cine ştie câte alte generaţii de fântâni. Nenea Erast, nu vom îngădui fântânii să se pustiască şi nici să sece. Şi, dacă Dumnezeu va îngădui să plouă în continuare româneşte peste neamul ăsta, mai târziu, va trece şi apa noastră în alte fântâni...În ziua Sfântului Gheorghe, Erast s-a refugiat pentru ultima oară... Ne-a părăsit subit şi discret, fugind în lumina veşnică a împărăţiei cerurilor. De data asta noi am rămas în exil, aşteptând cuminţi momentul în care vom reveni acasă alături de Tatăl Ceresc. Noi mereu te plângem, frate, iar tu dormi mereu... Erast Călinescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



O amintire de la Erast

Mă încearcă sentimente contradictorii, scriind aceste rânduri despre Nenea Erast. Pe de-o parte bucuria ce-mi va încălzi sufletul toată viaţa, pentru că în labirintul anilor trăiţi ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut; pe de- alta regretul puţinătăţii cuvintelor schimbate şi al prea multelor rămase nespuse, parcă ca o făgăduinţă a revederii în lumea cea adevărată..Înecat de emoţie, spunând că a fost „Binecuvântare de la Dumnezeu”, aşa l-am văzut şi-am aflat cine era, referindu-se la Părintele Calciu Dumitreasa, al cărui fiu duhovnicesc fusese. Un an mai târziu ne întâlneam, eu surprinzându-l fotografic de la aproximativ doi metri, apoi, între acorduri militare, discursuri (unele pertinente, altele nu prea), până chiar şi o prezentare de carte între farfurii (la propriu), i-am cerut să-mi scrie un gând pe „Cealaltă faţă a exilului”, fără a-i da vreun amănunt în privinţa persoanei mele.

Îmi plac dedicaţiile scurte, pentru a mi le aminti în orice moment în perfectă relaţie cu contextul în care mi-au fost făcute. Dar, în mod inexplicabil, a domniei sale rămăsese în acea primă pagină a cărţii, pe care o tot răsfoisem, nu şi în mintea mea, până în ziua în care am aflat că nu-l voi mai întâlni în această lume în care se caută supunerea noastră materiei şi atunci m-am îndreptat spre raftul în care o aşezasem, simţindu-mă mai slab şi mai singur, căutând parcă o izbăvire în acele cuvinte pe care le uitasem. Uimit, citeam: „O amintire de la Erast”. Cum le-am putut uita!

Mă emoţionez şi acum scriind, revăzându-l încurcat, cu un petec de hârtie pe care dorea să-şi noteze adresa mea. Ne aflam în tinda bisericii din Sălciile, unde vizitasem, un an mai târziu de la prima noastră întâlnire, mormântul lui Virgil Maxim şi după agapa ce urmase parastasului, eu interpretasem „Cântecul Potirului”, făcându-le cunoscut, lui şi celor cu care ne împărtăşisem din acele clipe minunate, că oridecâte ori îl cânt mă duce cu gândul la Nenea Erast.

I-am explicat că picurase în viaţa mea lumină cu felul său smerit de a aşeza curăţia sufletului românesc în slovele sale. Lucru pe care l-am văzut remarcându-l şi Părintele Gheorghe Calciu în scrisorile pe care i le trimitea, îndemnându-l să nu se oprească din a scrie, amintindu-i că poartă nume de apostol, citându-i cele câteva cuvinte spuse de Apostolul Neamurilor: „Erast vistiernicul cetăţii, vă trimite multă sănătate.” (Romani, cap.

16, verset 23).

Mi-au rămas neşterse cuvintele pe care mi le-a scris apoi într-un mail, justificându-se în acelaşi chip modest:„Dragă domnule Călin, vă mulţumesc pentru gestul dumneavoastră, - surprinzător şi nemeritat pentru mine, un păcătos căruia bunul Dumnezeu i-a dat, nu ştiu de ce, mai multe zile decât altora... Vă doresc, dumneavoastră şi celor dragi, sănătate şi toate împlinirile dorite. Cu tot dragul, Erast“Stiu că a mai încercat să-mi scrie pe aceeaşi cale, însă adresa mea de mail seamănă mai degrabă cu o parolă, pe care se pare că n-a putut-o descifra…Mă mângâie să ştiu că am fost prezent până în ultima clipă în sufletul unuia dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în viaţa mea.

A plecat, cum s-a mai scris, discret, lăsând în locul său, între noi, o lumină puternică care ne învăluie, curăţindu-ne parcă, oridecâte ori ne amintim de chipul său, de vocea sa estompată dar caldă, de glumele şi ironia fină, bucuriile şi tristeţile împărtăşite, întregind acolo Sus rândurile „Legiunii Biruitoare”.

Aş vrea să mă despart de el cu câteva versuri dintr-un poem pe care Virgil Maxim i l-a închinat micuţului Ion Ladea care-l întrebase la Târgşor (unde l-am întâlnit pe Nenea Erast): „Ce este omul, domnu’ Maxim?...”[…] Eu, rostul meu, de-acum, l-am împlinit în viaţă.

Am ridicat spre ceruri, din lut, a mea făptură…Şi lupta care-am dat-o e-atâta de măreaţăcă-n fibra mea subţire un-i niciun strop de zgurăşi simt în trup lumina Schimbărilor-la-Faţă

Taborică minune, spre care... fiecare

Îşi simte ca şi mine, măreaţa lui chemare!...Drum de foc, Nene Erast! Mereu vei fi PREZENT în gândurile mele…

Călin Gabor , Spania

divider