Fundatia George Manu

Editorial
* ARIPI – Monumentul Rezistenţei Naţionale – între corectitudine politică şi demnitate naţională
Opinii
* Marele câştigător: USB. Marele învins: PNL
Evenimente
* Triplă lansare de carte, file din istoria neamului
* „Cei plecaţi la Domnul nu aşteaptă de la noi decât două lucruri: milostenie pentru odihna sufletelor lor şi rugăciune unită cu neuitarea”
* Cedry2k – concert în memoria martirilor din temniţele comuniste
* Ştiri anticomuniste
* Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de Biruinţă
Articole generale
* Familie şi normalitate
* Educaţia de ieri şi de azi
* Tirania virtualului şi a noilor tehnologii
* Comunicat de presă - Guvernul a instituit bursa ”Ierunca-Lovinescu, destinată studenţilor români în Franţa
* Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi –
Istorie
* De vorbă cu Petru Codrea (9)
* Războiul civil din Spania (1936-1939) (V)
* Flori de aur din Maramureş (25)
Cultura
* Nostalgia paradisului (V) -recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940
Spiritualitate
* Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (V)
* Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o adâncă puritate morală şi spirituală
Literatura
* Ecoul morţii lui Eminescu
* Lecturi sub abajur
Manifestari - Comemorari
* Ziua eroilor – Balaciu
In memoriam
* In memoriam Aurel Vişovan
* In memoriam Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian
* Nilă Roman- luptător neobosit pe meterezele neamului –
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 6 iunie 2016


ARIPI – Monumentul Rezistenţei Naţionale – între corectitudine politică şi demnitate naţională

După mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului, statul român a reuşit să finalizeze Monumentul Rezistenţei Naţionale. Monumentul ARIPI ridicat „În Memoria Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă 1944-1989” a fost inaugurat în 30 mai 2016, în cadrul unui eveniment corect politic, cu regim privat. Caracterul rigid, limbajul de lemn şi lipsa de transparenţă a inaugurării, a contrastat profund cu prezenţa foştilor deţinuţi politici, simboluri ale demnităţii noastre naţionale.

Povestea Monumentului

Destinul monumentului realizat de sculptorul Mihai Buculei, al cărui tată a executat ani de detenţie politică în temniţa Aiudului, a fost unul extrem de sinuos. Timp de 19 ani monumentul a încercat să se nască, fiind aprobat, reaprobat, băgat şi scos din bugetele instituţiilor, amânat şi iarăşi amânat. Ideea unui Monument al Rezistenţei Naţionale la Bucureşti a apărut în 1994, la AFDPR. Începând cu 1997 au început demersurile oficiale. Lucrarea a fost atribuită prin concurs artistului Mihai Buculei în 1999. În 2003 proiectul obţine aprobarea finanţării de la Guvern, prin Ministerul Culturii, şi se începe execuţia efectivă a monumentului. În 2007 finanţarea este mutată de la Cultură la Primăria Bucureşti. Între 2008 şi 2011 proiectul este sistat din lipsă de fonduri, se reia în 2011. Lucrările intră apoi pe un curs firesc, se eliberează aprobările necesare, se confecţionează piesele, se începe şantierul la locul destinat amplasării monumentului şi la finalul lunii decembrie 2015 sunt aduse aripile şi începe montarea lor.

Finalizarea lui se datorează în măsură covârşitoare domnului Octav Bjoza care a urmărit cu o implicare constantă finalizarea lui. Monumentul este realizat din oţel inoxidabil şi este compus din trei aripi care se înalţă către cer, dând senzaţia că s-au desprins de pământ - asemeni sufletelor celor jertfiţi pe altarul luptei anticomuniste. Înalt de 24 metri, cu un soclu de 6 metri şi cântărind pese 100 de tone, monumentul se află instalat pe esplanada din faţa Casei Scânteii - loc unde străjuia Statuia lui Lenin în anii comunismului.

Ridicarea monumentului - deşi atât de târzie şi realizată cu atâta dificultate - este incontestabil o victorie morală a foştilor deţinuţi politici. Astăzi mai avem 3000 de foşti deţinuţi politici în viaţă (dintre care o parte însemnată sunt deportaţii), iar rata de mortalitate în râdul lor este de câteva sute lunar. Marea lor majoritate nu au mai apucat să vadă monumentul ridicat în memoria lor. După aproape 26 de ani de la evenimentele din 1989 avem în sfârşit în Bucureşti un monument simbol închinat eroilor anticomunişti, un loc în care tinerele generaţii se pot închina pentru lupta, suferinţa şi mai ales biruinţa înaintaşilor prigoniţi politic.

Inaugurarea

Aşa cum spuneam, inaugurarea a avut loc în data de 30 mai 2016. La eveniment au participat numeroase oficialităţi, în frunte cu şeful statului, Klaus Iohannis. Au fost prezenţi peste 300 de foşti deţinuţi politici, împreună cu Octav Bjoza, reprezentaţii cultelor, primarul interimar al Capitalei, Răzvan Sava, fostul preşedinte Emil Constantinescu, consilierul Andrei Muraru, reprezentanţi ai guvernului şi ai diplomaţiei, reprezentanţi ai INTER ASSO. Garda şi onorul au fost date de Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazu” din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Evenimentul s-a desfăşurat după repere atent stabilite anterior.

S-a intonat Imnul României, apoi s-a dezvelit inscripţia monumentului „În Memoria Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă 1944-1989”, a urmat un moment de reculegere. Momentul religios a constat în rugăciuni rostite de către reprezentanţii cultelor: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, evanghelic, baptist, mozaic şi musulman.

Discursurile au început cu Klaus Iohnannis şi au continuat cu Răzvan Sava, Emil Constantinescu şi Octav Bjoza. Evenimentul s-a finalizat cu o depunere de coroane din partea instituţiilor prezente. În timpul discursului său, Preşedintele României a conferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler foştilor deţinuţi politici Pr. Nicolae Tomaziu, Elena Ion-Arnăuţoiu, Nicolae Ciurică şi Dumitru Moldovan.

Corectitudine politică vs. demnitatea naţională

Bucuria faptului că după aproape 26 de ani avem în sfârşit un monument al foştilor deţinuţi politici în Bucureşti, este umbrită de momentul inaugurării. Dincolo de filmul evenimentelor, pe care am încercat să îl redau cât mai fidel şi imparţial mai sus, trebuie rostite câteva adevăruri, cu riscul de a fi considerate incomode: inaugurarea a fost un moment politic, gândit şi controlat ca atare până în cele mai mici detalii.

Monumentului îi lipseşte inscripţia aleasă de foştii deţinuţi politici şi reconfirmată de aceştia cu ocazia ultimului congres naţional (februarie 2016). Versurile lui Radu Gyr: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunţările la vis.”, nu apar nicăieri în jurul monumentului. Când şi cine a hotărât că versurile nu trebuie să apară pe monument şi, mai ales, de ce nu s-a comunicat această schimbare de plan?

Data inaugurării a fost extrem de prost aleasă. Luni la ora 17... Stabilită iniţial pentru data de 7 mai, iaugurarea a fost amânată fără a se face un anunţ public în acest sens. Când în sfârşit se stabilieşte o dată la care chiar are loc inaugurarea, se alege o zi lucrătoare şi o oră la care oamenii sunt la serviciu.

Mediatizarea datei inaugurării a fost aproape inexistentă. Au existat câteva ştiri cu 3 zile înainte, pe canale mai puţin importante, în rest, canalele cu audienţă mare au decis să anunţe numai în ziua de 30 mai. Ne-am tot întrebat de ce se întâmplă aşa; fiind un monument naţional, şi mediatizarea trebuia să fie naţională, cu atât mai mult cu cât din beneficiile de imagine ar fi câştigat şi Primăria, Ministerul Culturii, Guvernul etc, toţi cei care au contribuit cu fonduri şi aprobări la finalizarea proiectului. Faptul că în plină campanie electorală partidele nu s-au folosit de acest subiect este un lucru de neconceput în România post decembristă.

O parte din întrebări s-au spulberat la ora inaugurării. La eveniment s-a putut asista doar pe bază de invitaţie scrisă, primită anterior! Nu s-a dorit o participare a românilor care ar fi putut veni, interesaţi de valoarea morală a monumentului, ci doar a celor aflaţi pe liste aprobate anterior. Mai mult, jandarmii şi poliţia îndepărtau cu destulă vehemenţă pe toţi cei ce aflaseră (în ciuda planului autorităţilor) de faimoasa inaugurare şi încercau să vadă sau să audă ceva din spatele gardurilor de protecţie.

Participarea preşedintelui a fost un act neanunţat publicului. La ora 16 pe site-ul preşedinţiei nu se pomenea nimic legat de participare. Două ore mai târziu discursul şi fotografiile de rigoare erau prezente pe site. De ce nu a dorit preşedintele să se ştie că va fi prezent?

Despre discursuri nu mai comentăm, în afara celui rostit de dl. Octav Bjoza, restul au fost redactate de secretari însărcinaţi pe subiect, limbaj de lemn şi încercări firave de nuanţare prin dicţie.

Decorarea celor 4 foşti deţinuţi politici este un gest simbolic pozitiv. Toţi 4 sunt personalităţi de mare forţă ale luptei anticomuniste, flăcări vii ale demnităţii româneşti. Totuşi, în spatele lui stă o altă corectitudine politică: s-au ales specific doar foşti deţinuţi politici fără legături cu Mişcarea Legionară.

Aţi văzut că pe tot cuprinsul articolului am folosit cuvântul „inaugurare” şi niciodată „sfinţirea” monumentului. Am făcut asta pentru că în fapt nu a existat o slujbă de sfinţire! Monumentul rezistenţei naţionale nu a fost sfinţit. Faptul că au participat reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe alături de cei ai Bisericilor Catolice, Greco-Catolice, alături de baptişti, musulmani şi evrei nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Dacă monumentul este al rezistenţei naţionale, era firesc ca fiecare să aducă un omagiu credincioşilor săi. Momentul religios ecumenic - cum a fost numit oficial momentul dedicat cultelor - a durat, în total, mai puţin de 10 minute. Probabil fiecare a avut la dispoziţie în jur de 1 minut pentru a se ruga pentru jertfa dată de proprii credincioşi! Fiecare a spus o mică rugăciune lăsând apoi loc politicului să se desfăşoare.

ARIPI - încotro?

Avem un monument al rezistenţei anticomuniste la Bucureşti! Nu poartă gravate pe lespezi versurile lui Radu Gyr şi nici nu este sfinţit (încă), dar există! După momentul inaugurării, Monumentul a fost descătuşat de interdicţii şi preselecţii corecte politic. Chiar dacă Radu Gyr nu a fost primit la ceremonia de inaugurare, cu siguranţă a aşteptat cuminte şi răbdător dincolo de cordoanele de jandarmi, ca să se poată închina în faţa jertfei dată de generaţia sa. Nu era gonit pentru prima dată pentru crezul său, a răbdat şi acum aşa cum a răbdat şi atunci. Momentul festiv s-a încheiat, Monumentul aparţine acum românilor şi depinde de noi dacă va rămâne numai un Monument utilizat de factorul politic cu ocazia ceremoniilor obligatorii, sau dacă îl transformăm într-un monument viu, lucrător întru adevăr!

Construit ca omagiu şi recunoaştere morală a suferinţei foştilor deţinuţi politici, Monumentul se adresează în fapt tinerilor. Ei sunt cei care trebuie să cunoască istoria recentă a ţării noastre, atât de frământată şi modelată de şenilele tancurilor sovietice. Tinerii sunt cu adevărat cei care au nevoie de ARIPI, pentru a îndrăzni mai mult, pentru a înţelege că înaintaşii lor au fost eroi şi că noi, cei de astăzi, trebuie să ne mândrim cu suferinţele, rănile şi biruinţele lor. Comunismul a făcut milioane de victime, însă cele mai multe victime au ales să nu se împace cu acest statut impus de comunişti şi s-au transformat în eroi ai luptei anticomuniste. De noi depinde să le vorbim tinerilor despre ARIPI frânte sub greutatea corectitudinii politice, sau despre ARIPI care se înalţă spre cer peste timpuri, peste veacuri. Alegem: “Rondelul aripilor frânte” sau “Îndemn la luptă”? Să nu renunţăm la vis şi să alegem lupta cea bună, întru dreptatea neamului nostru.

 

Radu Gyr - Rondelul aripilor frânte


Mereu aripile se frâng,mereu ţărâna asta speră.

Mereu pe trista noastră sferăobrajii râd şi ochii plâng.

Heruvi de-o zi, crescuţi în seră,ne prăbuşim în câte-un crâng.

Mereu aripile se frâng,mereu ţărâna asta speră.

 

Aşa venim din eră-n eră,

ba spânzuraţi de-un zbor nătâng,

ba sfâşiaţi de vreo himeră…

Mereu ţărâna asta speră,

mereu aripile se frâng.


Radu Gyr - Îndemn la luptă


Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus?

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri,

sunt renunţările la vis.

 

Cezarina Condurache 

divider



Marele câştigător: USB. Marele învins: PNL

Cîştigătorul acestor alegeri este USB, care şi-a creat astfel premisele pentru a ajunge al doilea partid al ţării după parlamentare. De altfel, chiar în această seară, Nicuşor Dan, fondator, lider şi candidat la Primăria Generală al Uniunii Salvaţi Bucureştiul a anunţat că USB se transformă în Uniunea Salavaţi România şi va participa la alegerile generale. Este foarte interesant de urmărit parcursul acestui partid. Va atrage probabil foarte multe voturi din zona anti-PSD, dar nu cred că va păcăli electoratul autentic de dreapta.

Aşa cum şi alţi comentatori au observat, USB este, de fapt, Noua Stîngă, în politica românească. Iar ascensiunea lui îi va bucura pe stîngişti, pe hipsteri şi pe cei incapabili de discernămînt politic. Mulţi îşi vor da seama de ideologia şi ţintele USB cînd va fi prea tîrziu. Dar şi lecţia asta e de învăţat, dacă nu sîntem în stare de altceva.

PNL este marele învins al acestor alegeri şi se îndreaptă vertiginos spre ieşirea din scenă, prin locul marcat de PNŢCD cu vreo 16 ani în urmă. Nu văd cum ar putea fi oprit din acest drum de actuala conducere a lui. PNL a avut un uriaş capital electoral din 2014 încoace, pînă aproape de campania pentru alegerile locale. I s-au dat cîteva şanse mari de a se conforma năzuinţelor electoratului de dreapta, dar le-a irosit inconştient. PNL nu a dat socoteală pentru opţiunile eronate sau în contra electoratului său, din anii trecuţi, nici pentru comportamentul mafiot sau iresponsabil al primarilor săi. În plus, şi-a permis să ia în uşor desemnarea candidatului la Primăria Generală, ştiut fiind că bătălia pentru această funcţie este pe locul doi ca importanţă după alegerea preşedintelui statului şi că rezultatul ei influenţează decisiv traseul ulterior al partidului.

PSD îşi conservă, de fapt, o poziţie pe care o deţine de mai mulţi ani şi care doar formal, în anumite zone, nu-i purta însemnele oficiale.

Să fim serioşi, un pesedist în fotoliul de primar general nu e o premieră, că doar Sorin Oprescu provenea tot din PSD. De asemenea, în Consiliul General şi la primăriile de sector PSD a avut puterea obţinută sub sigla USL şi păstrată prin cîrdăşii transpartinice pînă astăzi.

Performanţa sa este, deci, mai mult una de imagine: capătă Primăria Generală şi cîteva primării de sectoare sub sigla sa.

Dacă nu ar fi primit loviturile de la prezidenţiale, ca şi de după tragedia de la Colectiv, iar problemele din Justiţie ale liderilor săi nu s-ar fi înmulţit, PSD avea şansa acum să facă un scor de maidan cu PNL (auzi, marele partid liberal: PNL + PDL!).

Prin urmare, PSD este într-o situaţie avantajoasă, dar nu pentru că ar fi în creştere, ci pentru că, pe fondul unui absenteism lesne explicabil, a reuşit să-şi conserve poziţia de numărul unu. Poate spera că la generale va repeta isprava. Şansele sunt mari. Totuşi, jocurile nu sînt încă făcute. Dacă USB a rupt acum cu precădere din electoratul PNL, în toamnă ar putea rupe masiv şi din cel al PSD. În plus, nu este exclusă apariţia unei noi forţe politice, populare, care să ia şi ea din voturile PNL şi PSD. Este evident că se poate: USB a dovedit-o. Desigur, absenteismul (care nu e atît de mare precum era de aşteptat) a cîntărit mult pentru ridicarea USB şi pentru doborîrea PNL. Electoratul PSD este mai conformist şi mai lipsit de exerciţiul sancţionării politicienilor care îl dezamăgeşte.

Nu în ultimul rînd, să observăm că PMP şi ALDE şi-au dovedit impotenţa. Primul are încă nădejdi pentru a intra în Parlament, chiar dacă ultimul deasupra liniei. Făcătura lui Tăriceanu şi Voiculescu, nu. Semn de sănătate a electoratului, totuşi.

În acelaşi context, M10, Noua Republică şi alte partide mici, vag din zona dreptei, vor dispărea, fie prin absorbiţia într-o formaţiune mai mare, fie de la sine.

Dincolo de orice estimare, important va fi dacă în locul celor două mari partide vor urca altele care să însemne înnoirea clasei politice şi, deci, a speranţei. Altfel, democraţia va continua să fie un pretext pentru lupta pe ciolan între diferite găşti de mafioţi.

5 iunie

Claudiu Târziu sursa: rostonline.ro

divider



Triplă lansare de carte, file din istoria neamului

Omagiu documentar martirilor comunismului

In perioada 18-22 mai 2016 s-a desfăşurat târgul de carte Gaudeamus Oradea. Timp de 5 zile, peste 17.000 de orădeni au vizitat târgul, oprindu-se la standurile celor 66 de edituri, agenţii de difuzare de carte şi produse multimedia, instituţii de învăţământ prezente.

Fundaţia Profesor George Manu s-a aflat la Oradea, alături de Editura Evdokimos, oferind publicului aproape 100 de titluri de carte legate de memorialistica detenţiei, rezistenţa anticomunistă şi sfinţii închisorilor.

In data de 21 mai am organizat în cadrul Târgului o lansare de carte ce s-a bucurat de o audienţa largă şi de o foarte bună reflectare în presa locală.

Invitaţii nostri în timpul lansării au fost Cristina Liana Puşcaş, doctor în istorie, ziarist şi preşedinte al Asociaţiei 40 mucenici, fostul deţinut politic orădean Cornel Onaca şi scriitorul Ciprian Voicilă. La eveniment a participat şi Preasfinţia Sa Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, care a luat cuvântul şi ne-a povestit câte ceva despre suferinţele unchiului său, Cardinalul Todea.

Mulţumim Preasfinţiei Sale, dlui. Onaca şi Cristinei Puşcaş pentru sprijin şi participare.

*

De curând înfiinţată, Editura Evdokimos şi-a făcut un renume publicând volume de memorii ale foştilor deţinuţi politici, cărţi de versuri ale poeţilor închisorilor, respectiv publicaţii cu tematica detenţiei comuniste.

Vineri seara, în Parcul 1 Decembrie din Oradea, a avut loc lansarea a trei dintre cărţile Editurii Evdokimos: „Cealaltă faţă a exilului”, autor Erast Calinescu; „Sfinţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare”, coord. Cezarina Condurache; „Chipuri ale demnităţii româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor”, autor Cezarina Condurache.

La eveniment a fost prezent Ciprian Voicilă, scriitor şi sociolog. De asemenea, a luat cuvântul şi fostul deţinut politic bihorean, Cornel Onaca, condamnat la 12 ani de închisoare, apoi la recurs a primit 15 ani pentru apartenenţa la organiţaţia „Vlad Ţepeş II”, executând 4 ani şi 3 luni. A trecut prin închisorile de la Oradea, Cluj-Napoca, Jilava, Poarta Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic, Satu Mare, Ocnele Mari, Văcăreşti, Timişoara. A publicat volumul „Martori şi martiri”. „Un beci neaerisit… un miros pestilenţial, un beci neluminat, un aer viciat, stătut de pivniţă”, este primul contact al lui Cornel Onaca cu Securitatea Oradea. Cornel Onaca aminteşte că împotriva deţinuţilor închişi la Penitenciarul Oradea se utilizau „metode inventate de minţi bolnave”. „Gardienii erau de o mediocritate revoltătoare, de un cinism ce sfida regulile morale ale societăţii”, a povestit Cornel Onaca.

Despre cele două apariţii editoriale „Sfinţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare”, coord. Cezarina Condurache; „Chipuri ale demnităţii româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor”, autor Cezarina Condurache a vorbit celor prezenţi la Târgul Gaudeamus Oradea, Cristina Liana Puşcaş, doctor în istorie şi vicepreşedintele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”.

Aceasta a ales să poarte un tricou care o înfăţişează pe eroina de la Nucşoara, Elisabeta Rizea. „Nu întâmplător am ales să pot acest tricou cu chipul demnităţii umane: Elisabeta Rizea, un simpol al naţiunii române, un simbol al deminităţii, curajului şi verticalităţii. Elisabeta Rizea este una dintre miile de femei condamnate la ani grei de închisoare pentru simplu fapt că a dus de mâncare, în munţi, soţilor, fiilor, vecinilor, care au fugit din satele de la vale din faţa Ciumei Roşii. Soţul Elisabetei Rize a fost şi el condamnat la 15 ani muncă silnică. Printre închisorile prin care s-a peregrinat, în anul 1955, s-a aflat la Penitenciarul din Oradea. De asemenea, tot la închisoarea de pe Criş, în anul 1962, au ajuns din cele 35 de martire de la Nucşoara, şase dintre ele”, a declarat Cristina Liana Puşcaş.

Printre mucenicii neamului românesc în cele două volume mai sunt amintiţi: părintele Ioan Negruţiu din Bihor, episcopul greco-catolic de Oradea Ioan Suciu, decedat la Sighet, Cardinalul Todea, Mircea Vulcănescu, „poetul închisorilor” - Radu Gyr, „poetul Canalului” - Andrei Ciurunga şi mulţi alţii. Prezent la eveniment, PS Virgil Bercea, episcopul greco - catolic de Oradea, a povestit despre momentul arestării Cardinalului Alexandru Todea, unchiul său.

Sursa: http://www.crisana.ro


CUVÂNTUL P.S. VIRGIL BERCEA, EPISCOPUL GRECO CATOLIC AL ORADEI în cadrul lansării cărţilor noastre la Târgul Gaudeamus

Hristos a inviat!

Ma bucur mult că în această după-maăa Cristina (Puşcaş) şi cu Fundaţia George Manu fac această prezentare de carte şi că putem găsi cărţile lor aici, la Târgul Gaudeamus.

Vedeţi, aceşti sfinţi ai închisorilor au pentru noi o valoare extraordinară. Şi mă bucur la fel de mult să văd tineri precum Cristina (Puşcaş) şi Ciprian (Voicilă) preocupaţi să nu se uite aceste lucruri. Este fundamnental, dragii mei, dacă uitam, riscăm să repetăm istoria. Mă bucur foarte mult că este şi dl. Onaca aici cu noi; când i-am citit prima dată cartea şi nu îl cunoşteam, am plâns. A făcut 10 ani de puşcărie pentru nimic, doar pentru că a avut un caracter şi o coloană vertebrală. E un lucru fantastic că este printre noi astăzi, aici. Apoi, aceşti sfinţi ai închisorilor sunt sfinţi, iar sfinţii nu au nume. Aici, pe pământ, suntem ortodocşi, greco-catolici, ş.a.m.d, acolo sus, în cer, sunt toţi sfinţi. Sper că, odată, să ne regăsim acolo cu toţii, indiferent de ce confesiune suntem. Este mare lucru dacă reuşim ca, în numele lor, să fim aproape unii de alţii.

Imi aduc aminte cum în familia mea se vorbea de unchiul (Cardinalul Todea), eu nu îl ştiam, nu îl văzusem niciodată, însă de fiecare dată când se vorbea, se vorbea cu lacrimi în ochi... Când l-am văzut prima dată, întors din puşcărie, era mai înalt ca mine, un om slab, numai piele şi oase, cu nişte ochi mari foarte expresivi, cu părul tuns scurt. Eu îl ştiam din poze, când era tânăr, când era la studii.

Vreau să vă povestesc un moment anume, când dânsul era deja ascuns, reuşise să fugă de la Securitate. Securitatea ştia că este în Reghin, încercuiseră casa şi au reuşit să prindă doi preoţi. Unuia dintre ei i-au smuls unghiile de la mâini şi de la picioare şi de fiecare dată cand trăgeau câte o unghie, întrebau: “Unde e Todea?”. Şi părintele Roşca a spus: “Nu ştiu”. Pe celălalt, pe părintele Gutu, l-au dezbrăcat în pielea goală, l-au îmbrăcat în cearceafuri umede, l-au aşezat pe-o masă şi l-au bătut de la cap la picioare, pe-o parte şi pe alta. Ultima dată l-au bătut la tălpi şi atât de tare l-a durut, încât a spus unde este Todea. Şi noroc că a spus, altfel dânsul ar fi murit sufocat acolo unde era ascuns, pentru că acolo în ascunzătoare nu mai avea aer. Când Securitatea a tras biblioteca la o parte şi l-au tras afară pe părintele Todea, erau toţi înarmaţi, fiind convinşi că părintele era şi el înarmat. El era înarmat... dar cu un rozariu în mână. I-au spus: “Te-am prins şi nu te mai întorci niciodată aici”. Părintele a răspuns: “Dacă este voia lui Dumnezeu, peste 14.000 de ani mă voi întoarce!”. A fost eliberat 14 ani mai târziu, în 1964.Dragilor, Dumnezeu să vă ajute în tot ceea ce faceţi, mă bucur că voi încercaţi să ştiţi şi să vă aduceţi aminte de aceste lucruri, să le povestiţi şi să le repovestiţi. Faceţi bine pentru că merită, iar ei, de acolo, din cer, cu singuranţă că se roagă pentru voi.

 

divider



„Cei plecaţi la Domnul nu aşteaptă de la noi decât două lucruri: milostenie pentru odihna sufletelor lor şi rugăciune unită cu neuitarea”

Pe 21 mai 2016, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a avut loc la Nemţişor, comuna Vânători - Neamţ, inaugurarea unui monument închinat martirilor căzuţi pentru apărarea ţării în cel de-al Doilea Război Mondial, a cărui schiţă a fost gândită şi desenată de părintele arhimandrit Justin Pârvu în 2013. Slujba de sfinţire a monumentului ridicat de Asociaţia „În Munţii Neamţului” împreună cu enoriaşii Parohiei Nemţişor a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

La final, IPS Părinte Mitropolit Teofan a mulţumit tuturor celor implicaţi în ridicarea monumentului dedicat strămoşilor, pe care avem datoria de a-i pomeni ori de câte ori avem ocazia: „Mulţumesc din toată inima celor care s-au implicat în această lucrare, pentru că cei plecaţi la Domnul nu aşteaptă de la noi decât două lucruri: milostenie pentru odihna sufletelor lor şi rugăciune unită cu neuitarea. Dumnezeu să-i răsplătească pe toţi cei care au luat iniţiativa şi au ostenit la acest monument. Cu certitudine, Părintele Justin se bucură în slava Împărăţiei Cerurilor, iar dumneavoastră, toţi cei de faţă, să aveţi parte de neuitare, căci cine uită, piere mult mai devreme şi piere definitiv. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe eroii neamului!”.

Monumentul de la Nemţişor se află pe dealul Cojocaru, punctul „Bobeuca“. La baza monumentului se află un osuar de 5×5 metri, unde vor fi depuse rămăşiţele pământeşti ale eroilor căzuţi în această zonă, iar slujbele de pomenire se vor face în exteriorul monumentului. Cu o înălţime de 10 metri, monumentul are la bază formă de cruce, iar în partea de sus formă de piramidă, pereţii osuarului fiind pictaţi cu sfinţii protectori ai eroilor şi ai închisorilor.

După estimările istoricilor şi specialiştilor, în zona Nemţişorului a fost cea mai sângeroasă şi cea mai mare pierdere de război de pe teritoriul României, urmată de cea de la Oarba de Mureş.

În zona Nemţişorului şi-au dat viaţa eroii de la Regimentul 15 Războieni din Piatra Neamţ, Batalionul 3 - Vânători de Munte Târgu Neamţ, Regimentul 8 şi 12 - Călăraşi din Roman, Regimentul 25 - 26 Vaslui, Regimentul 17 Timişoara, Regimentul 82 Infanterie Târgu Mureş şi mulţi locuitori din zona frontului, alături de foarte mulţi soldaţi ruşi şi nemţi. Majoritatea au murit arşi de vii sau în condiţii foarte grele, mii de soldaţi nevinovaţi şi pe care nu are cine să-i pomenească, fiind îngropaţi în gropi comune.

 Sursa: www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor

divider



Cedry2k – concert în memoria martirilor din temniţele comuniste

Duminică, 12 iunie 2016, a avut loc concertul rapperului Cedry2k, închinat memoriei deţinuţilor politici din temniţele comuniste. Alături de tineri liceeni sau studenţi, la concert au participat profesori veniţi alături de elevii lor, urmaşi ai foştilor deţinuţi politici, dar şi seniorul Erast Călinescu.

Am fost prezenţi alături de Cedry2k aducând în atenţia pulicului său cărţi anticomuniste şi incorecte politic. Mulţumim Cedry2k şi Trollo Pub pentru invitaţie!

Îndemnul lui Cedry2k adresat tinerilor în timpul concertului:“Fundaţii şi organisme antiromâneşti doresc distrugerea specificului naţional. Dar noi, ca români, nu putem tolera asta şi suntem datori faţă de oamenii ăştia despre care vorbim în seara asta, să formăm o mişcare de rezistenţă, nu de revoltă, ci de rezistenţă pentru că trebuie să ne apărăm specificul naţional. Valorile româneşti, tradiţionale, creştine, sunt cele în jurul cărora trebuie să ne strâgem pentru a păstra vie memoria şi pentru a arăta că am înţeles ceva din exemplul sacrificiului acestor oameni, pentru că despre asta este vorba. Cei care nu ştiţi despre ce e vorba, aflaţi, încercaţi să vă aplecaţi mai mult asupra subiectului, să faceţi cercetări, să citiţi mărturii din închisorile comuniste ca să înţelegeţi fenomenul şi să înţelegeţi cât de important este pentru poporul român sacrificiul acestor oameni - dintre care cei mai mulţi s-au săvârşit martiric, iar cei ce nu au sfârşit martiric, au dat mai departe nişte pilde cu adevărat revoluţionare. Să nu încetaţi să vorbiţi despre oamenii ăştia. Ăsta este cel mai mare “rău” pe care îl puteţi face duşmanilor României. Duşmanii vor să ne facă să credem că oamenii ăştia nu au existat de fapt, sau că sacrificiul lor a fost prostesc. Dar în condiţiile în care specificul naţional este atacat de toate şi de toţi şi România se doreşte a fi o periferie a Europei, noi trebuie să luăm atitudine şi să ne strângem în jurul lor şi să luăm exemplu de la exemplul lor viu.”

– Sfinţii Inchisorilor - (fragment )

Moment de reculegere

Pentru toţi cei ce au trecut la Domnul via PCRCinsteşte memoria Sfinţilor Inchisorilor

Suferinţa şi curajul Mărturisitorilor

Exact ca Brâncoveanu şi-au apărat neamu’Căpitanu’ Codreanu, Bordeianu, George Manu

Traian Trifan, Oprişan, Ogoranu

Părinţii Sofian şi Adrian Făgeţeanu

Luptând pentru oameni, nu idei

Iertandu-şi şi calaii, şi asta ne spune multe despre ei

Iar cei ce-au supravieţuit se simt vinovaţi c-au trăit

Deşi îi simt înca vii pe fraţi

Oameni minunaţi, români mari, adevaraţi

Pentru care credinţa-i definitorie

N-a fost o victorie iluzorie, da’ tu n-ai memorieŞi crezi o istorie falsă, contradictorie

Gafencu, Naidim, Ianolide, Maxim

Părinţii Calciu, Papacioc şi Iscu Gherasim

Părinţii Lăcătuşu şi Daniil de la RarăuŞi ataţia alţi oameni puternici pentru care

Nu necuviinţele şi palmele, Ci neputinţele şi patimile-s dramele

Iar lacrimile-s armele şi cand

Unii se vedeau sfetnici şi sfeşnice

Sfiinţii plecau smeriţi spre cele veşnice

Astea caractere… da’-ntr-o lume a falselor modele

N-a auzit mai nimeni de ele

Deşi ne-au zis de sechele de la tendinţe rebele

Divorţuri, avorturi şi consecinţele-s grele

Mulţi sunt laşi, cei slabi cedează la şantaj şi bătăi

Da’ caţiva dau dovada de curaj

Sperând că se schimba ceva…Ei, aş!

Regimul e altul, tiranii sunt aceiaşi

Aceeaşi treabă, da’ ei n-au murit degeaba

Exemple de demnitate, cerând cu fermitate

Dreptate şi dreptul nostru la identitate

Credinţă şi neam, inestimabile nestemate!

Pescari de oameni ce-au ţinut pânzele-n apeŞi-au ţinut pânzele sus până-n pânzele albe

Cu sănătatea la limită, fizicul distrus

Da cu inima spunând Rugăciunea lui IisusŞi atunci simţeau căldură şi mângâiereŞi imi trebuie şi mie Tată sau măcar

Dă-mi putere să sufăr în tăcere, ca să nu transmit durere

Atât de mare, că mi-aş face moldaminuri cuplăcere

Da, am văzut izvorând mir din Sfintele Moaşte de la AiudŞi am simţit izvorând în suflet bucuria postitorului luând Sfintele PaşteŞi acum puţinul bine din mine renaşte

L-am văzut pe diavol, o scârboşenie, urla înfrânt

Ingenunchiat de sfinţenie

Crezi că-s metafore, până când o să vezi chestii

Ce fac dubiile tale să se evapore, rappere

L-am văzut pe diavol şi-i hidos

Nu la Rihanna şi Rick Ross, ci-ntr-un stil de viaţă vicios

Incercând meticulos, totuşi, fără folos

Să-ntoarcă pe dos toată lucrarea lui Hristos

Ii iubesc pe Vulcănescu, Nicoleta Nicolescu, Atanasie Ştefănescu, Jimboiu, Volănescu, Elisabeta Rizea, Rizea Dobre, Radu Gyr

Părintele Iustin şi alti cuvioşi şi martiri

Ce zici? Te laşi călcat în picioare de inamici?

Sau te ridici până-n sinaxare după Mucenici

Citeşte printre rime, orice zice fitecine(fieştecine)

Ţine minte bine: Mâine, nu ţi-l promite nimeni!

 

divider



Ştiri anticomuniste

Evocări/ comemorări

Pentru a marca data de 15 iunie - ziua trecerii în veşnicie a lui Mihai Eminescu, prietenii de la LegendeVii au creat un nou tricou. Avem eroi, avem atâtea legende vii, avem atâtea valori autentice care zac în temniţele memoriei astupate de poleiala lumii de astăzi. Să dăm la o parte strălucirea amăgitoare care ne orbeşte din toate direcţiile, să reînvăţăm să fim români şi să iubim ce-i românesc!


Evocare la 70 de ani de la revolta anticomunistă de la Cluj-Napoca


Aula Magna a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca a găzduit pe 3 iunie, un eveniment comemorativ, prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la revolta anticomunistă, condusă de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci student la Medicină.

Evenimentele din 1946 au fost rememorate de câţiva supravieţuitori ai revoltei, studenţi pe atunci, maestrul Vasile Bărbieru şi prof. Ştefan Creţeanu, în faţa studenţilor, a cadrelor didactice ale facultăţii, a reprezentanţilor Universităţii „Babeş-Bolyai” şi a Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi i-au îndemnat pe cei prezenţi să ducă pe mai departe idealul studenţilor anilor ‘46 şi să promoveze spiritul românismului aici, în Transilvania, şi al credinţei ortodoxe. Un eveniment similar a avut loc duminică, 29 mai, la Facultatea de Drept, cu participarea părintelui Ioan Chirilă, preşedintele Senatului Universităţii „Babeş-Bolyai” şi a prof. univ. dr. Aurel Sasu.

ziarullumina.ro


75 de ani de la deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei


În noaptea de 12 spre 13 iunie, cu 75 de ani în urmă, au fost deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord, în Siberia peste 35.000 de români

Aceste deportări au fost o formă de represiune politică, aplicată de autorităţile sovietice.

Nu se cunoaşte cu exactitate o cifră a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ajungând la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953.Au existat trei valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acţiuni de strămutare a basarabenilor şi bucovinenilor au avut loc şi între cele trei valuri.

Conform Timpul.md, operaţiunea „IUG”/Sud a început la data de 6 iulie, ora 02.00, încheindu-se la 7 iulie, ora 20.00. Au fost ridicate 11.293 de familii sau 35.796 de persoane - 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Peste jumătate dintre ele au fost considerate drept „chiaburi”, celelalte fiind acuzate de „colaborare cu fasciştii”, „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.

Ca şi la 13 iunie 1941, deportaţilor li s-au confiscat averile şi le-a fost interzis să-şi ia cu ei orice fel de bunuri materiale. Ulterior, înghesuiţi în 1573 de vagoane pentru vite, au fost transportaţi în Siberia, de unde o bună parte nu s-au mai întors înapoi acasă niciodată.

www.activenews.ro/

Pentru a marca cei 75 de ani de la declanşarea campaniei de deportări, arestări şi strămutări din Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Basarabia, Institutul Cultural Român prin Direcţia Românii din Afara Graniţelor a organizat un dublu eveniment cultural în Nordul Bucovinei. Astfel, au avut loc două reprezentaţii în premieră absolută ale piesei de teatru „20 de ani în Siberia” în regiunea Cernăuţi, una la Casa de cultură locală din satul Mahala, locul în care s-a născut Aniţa Nandriş-Cudla, iar cealaltă reprezentaţie, la Cernăuţi.

Proiectul a fost realizat în parteneriat cu Consulatul General al României la Cernăuţi, Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi şi Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti.

Delegaţia ICR a oferit cu titlul gratuit 1. 000 de cărţi în limba română, destinate comunităţii româneşti din Bucovina de Nord, jumătate dintre care vor fi predate Catedrei de Filologie Română şi Clasică din cadrul Universităţii de Stat „Iurii Fedcovici”.

Piesa de teatru aflată în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti este un monolog dramatic scris de Sorin Misirianţu după cartea „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” de Aniţa Nandriş-Cudla (n. 1904, Mahala, Austro-Ungaria - d. 30 august 1986), ţărancă româncă din Bucovina de Nord, care a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic. Aniţa Nandriş-Culda a fost deportată împreună cu cei trei fii ai săi în Siberia, la Cercul Polar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce Bucovina de Nord a fost ocupată de Uniunea sovietică.„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.” (Monica LOVINESCU)

www.facebook.com/events


Conferinţe

Învierea şi Iubirea în temniţele comuniste

În Postul Sfintelor Paşti, la Făgăraş a fost organizată conferinţa Învierea Domnului în închisorile comuniste. Mărturii de Protopopiatele Ortodoxe Făgăraş I şi II, Centrul Cultural “Zestrea Buciumului”, Centrul „Ioan Puşcariu” şi Centrul Rezistenţei Anticomuniste. Între obiectele expuse s-a aflat şi o candelă sculptată de Părintele Arsenie Papacioc pentru prietenul său, Traian Trifan.

La conferinţa emoţionantă şi-au mărturisit experienţele din închisorile comuniste Ioan Roşca, sprijinitor al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului şi fost deţinut politic timp de 12 ani, Mara Banciu (închisă timp de un an, care a găsit o formă inedită de a-şi trimite mesajul de dragoste soţului ei, aflat încă în închisoare: printr-o cusătură ascunsă în tivul unei batiste), prin colecţia sa istorică, şi Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, învăţător al celor care aveau să devină sfinţii închisorilor şi un veteran al temniţelor comuniste, unde a pătimit 21 de ani, timp în care soţia sa l-a aşteptat, de asemenea, cu neţărmurită dragoste. Au fost urmărite mărturii video ale mărturisitorilor Nicolae Purcărea (întemniţat timp de 20 de ani), Dumitru Moldovan (fost deţinut politic, 13 ani de temniţă) şi Aspazia Oţel Petrescu (memorialistă a închisorilor de femei, fostă deţinută politic, 14 ani de temniţă) .

Grupuri de copii din sate ale Ţării Făgăraşului (o citadelă a rezistenţei anticomuniste) au cântat şi au recitat poezii ale detenţiei. Manifestarea a fost organizată cu ajutorul profesorilor Florin şi Crina Palas, Natalia Corlean şi Petruţa Socaciu, a Părintelui Protopop Marius Corlean şi Părintelui Alexandru Socaciu, şi a minunaţilor copii din Părău, Veneţia de Jos, Veneţia de Sus, Bucium, Crihalma şi Cuciulata, îmbrăcaţi în superbe costume populare româneşti, care au adus omagiul lor legendarilor luptători anticomunişti din Ţara Făgăraşului.


www.marturisitorii.ro

 

Lansări de carte


O carte - o piedică în calea uitării!

Începând cu luna mai a anului 2016, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România Filiala Bihor şi Asociaţia „Cei 40 de Mucenici” din Oradea şi-au început, oficial, activitatea în noul sediu din Piaţa Emanuil Gojdu, nr. 41, Cetatea Oradea.

Noul sediu din cetatea medievală va găzdui întreaga arhivă a AFDPR Filiala Bihor, cu sutele de dosare ale foştilor deţinuţi politici bihoreni care au cunoscut ororile Gulagului românesc.

De asemenea, spaţiul nou atribuit va fi amenajat ca un Centru de cercetare a represiunii comuniste bihorene, urmând să găzduiască dosarele de urmărire penală ale foştilor deţinuţi politici bihoreni. Toate aceste documente vor putea fi cercetate de către cei care doresc să cunoască istoria îndurerată a bihorenilor care au cunoscut calvarul represiunii comuniste.

Totodată, Centrul va înfiinţa şi o bibliotecă cu volume despre istoria regimului comunist sau cărţi de memorialistică ale foştilor deţinuţi politici.

În acest sens, facem un apel public pentru cei care doresc să doneze o carte, o fotografie, o mărturie despre această perioadă însângerată a României, toate acestea urmând să fie o piedică în calea uitării!

Vă mulţumim!

Cristina Liana Puşcaş, vicepreşedintele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”
www.memoriarezistentei.ro


Cenzura presei şi a publicaţiilor în România comunistă


La sfârşitul lunii mai, Muzeul Cetăţii şi Oraşului Oradea a organizat un eveniment prilejuit de lansarea cărţii „Cenzura presei şi a publicaţiilor în România comunistă: activitatea Direcţiei Tipărirea Presei Centrale din cadrul DGPT (1965-1977), de Carmen Ungur-Brehoi, doctor în istorie la Universitatea din Oradea.

Autoarea, vorbind despre munca pe care a desfăşurat-o în redactarea tezei de doctorat, a subliniat dificultăţile cu care s-a confruntat în toţi aceşti ani petrecuţi prin arhivele Direcţiei de Tipărituri, fondul cenzurii de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti. „Nu am avut acces din prima la toate documentele, fiind secretizate pentru 30 de ani, nu am găsit dosarele de cadre”.
http://oradeaindirect.ro

 

Lansare de carte şi întâlnire cu doi foşti deţinuţi politici: Traian Neamţu şi Gheorghe Laghiu


Muzeul de Istorie al municipiului Gherla a găzduit, pe data de 10 iunie, lansarea de carte a doi foşti deţinuţi politici, luptători anticomunişti: dr. Traian Neamţu, autorul volumului „De ce, Doamne…?” şi Gheorghe Laghiu, autorul volumului „Aiud, Aiud - Temniţă cruntă”. Domnul Traian Neamţu, un reputat medic clujean, a vorbit despre atrocităţile comunismului şi despre anii grei de detenţie petrecuţi în Penitenciarul Gherla şi în Balta Brăilei, trăgând totodată un semnal de alarmă tineretului de astăzi, care nu trebuie să rămână indiferentă faţă de eroismul foştilor deţinuţi politici.“Scopul acelor acţiuni ale comuniştilor era să distrugă elita ţării, intelectualitatea. Să nu uităm acele vremuri grele, iar deţinuţii politici să fie amintiţi şi în cărţile de istorie ca eroi ai neamului nostru”.

Al doilea invitat al lansării de carte, Gheorghe Laghiu, autorul volumului „Aiud, Aiud - Temniţă cruntă” a fost educator, dar şi deţinut politic la Penitenciarul Gherla, o perioada fiind transferat la Aiud, o închisoare unde au stat mulţi ani grei personalităţi de seamă ale intelectualităţi româneşti. Despre toţi aceşti foşti deţinuţi scrie în cartea sa Gheorghe Laghiu.

La final, ambii autori au acordat autografe şi au stat de vorbă cu publicul prezent în sală.


http://www.gherlainfo.ro

 

Carte lansată de Costel Drejoi, adevărat document istoric


La Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu” din Slatina a avut loc lansarea volumului „«Nu prin viaţă, ci prin moarte am trecut!» - 5 mărturii din temniţele comuniste“, sub pseudonimul Georghe Nina Elian, al poetului şi ziaristului Costel Drejoi. Acesta reuneşte interviuri realizate cu cinci foşti deţinuţi politici, mărturii cutremurătoare despre tratamentele la care au fost supuşi în închisorile comuniste. La eveniment au participat mai mulţi foşti deţinuţi potici, printre care şi Ştefan Nicolescu, unul dintre cei cinci a căror trăire a devenit mărturie istorică odată cu publicarea.

Cel mai aşteptat moment a fost acela în care Ştefan Nicolescu, unul dintre interlocutorii autorului, devenit personaj de carte, a luat cuvântul. „Costel Drejoi este un apropiat al nostru, dovadă fiind punerea în lumina tiparului a mărturiilor a cinci deţinuţi politici- Stelian Bădescu, Ion Voiculescu, Gheorghe Simescu, Dan Bîrsan şi Nicolescu Ştefan, ce constituie parte a celor peste 1. 350.000 de întemniţaţi, din care peste 400.000 şi-au găsit moartea în lagărele şi închisorile regimului comunist.”.„Oamenii ăştia au trecut prin mai toate puşcăriile şi ororile comuniste. Pe la Aiud, la Gherla, Periprava, Piteşti… E vorba de trecutul recent al istorie naţionale, oricum nu facem mare lucru pentru ei, câţi mai sunt. Deţinuţii din Olt au executat în total 1250 de ani în închisorile comuniste, o eră.“, spune autorul.

Sub acelaşi pseudonim, Costel Drejoi a mai publicat în 2005 volumul colectiv de poezii „Ofrandă tăcerilor” şi în 2014 „Lumina, ca singurătate”, o activitate bogată având în traducerea creaţiilor mai multor autori europeni pe care i-a făcut cunoscuţi astfel şi publicului român.
http://realitateaoltului.ro

 

“Cavalerul resemnării” la Bookfest

Pe 4 iunie, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, a avut loc lansarea celui mai nou volum din seria de autor Vintilă Horia, de această dată un roman, „Cavalerul resemnării”, al doilea din trilogia exilului începută cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, operă ce i-a adus Premiul Goncourt autorului. Volumul a apărut la Editura Vremea, în traducerea Ileanei Cantuniari, cu o postfaţă de Monica Nedelcu.

Invitaţii evenimentului au fost Sorin Lavric, Cristian Bădiliţă, Ileana Cantuniari, Silvia Colfescu. Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu “Memoriile unui fost săgetător“, jurnal inedit, publicat în 2015. Memoriile au fost urmate de antologia de eseuri “În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia”. A treia carte din serie este “Cavalerul resemnării”, cel de al doilea roman din „Ciclul exilului”, după Dumnezeu s-a născut în exil.
http://adevarul.ro/cultura/carti/

 

divider



Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de Biruinţă

Athos- Luna iunie Duminică, 19 iunie, s-au întors din Tabăra de muncă de 7 zile din Sfântul Munte,13 din cei 14 bărbaţi vajnici, care, voluntar, au muncit din greu pentru două chilii româneşti din Schitul Lacu. Fraţii mei cei frumoşi au avut două misiuni extrem de grele:

1. Să sape o groapă imensă lângă o biserică, pentru a putea fi izolat beciul acesteia împotriva apei.

2. Au avut de transportat pe braţe materialele dintr-un autotren, pe un traseu greu accesibil, până la o chilie izolată, ce se află în construcţie. Acest traseu este extrem de obositor chiar şi fără să cari nicio greutate. Când ajungi la chilie, îţi trebuiesc câteva minute să-ti revii. Inchipuiţi-vă cum a fost să cari bârne de brad verde 15x15, pe această potecă de munte unde la fiecare pas trebuie să urci. A fost o probă de rezistenţă şi de răbdare pe care fraţii mei dragi au trecut-o în mod excepţional. Dar asta nu este totul! Din dragoste de Dumnezeu, au participat zilnic la slujbele ce începeau dimineaţa la ora 4:00, iar apoi începeau munca, până seara. Cu ajutorul Maicii Domnului, toţi s-au spovedit şi împărtăşit. Unul dintre fraţi a rămas la chilie, simţind o puternică chemare către viaţa de mânăstire. Dumnezeu să le răsplătească această minunată jertfă, iar pe voi, fraţi români ce încă staţi deoparte, să vă mişte spre fapta cea bună, pentru Dumnezeu, neam şi ţară, împreună cu Frăţia!

 

divider



Familie şi normalitate

În urma unui demers de o amploare fără precedent, asociaţiile grupate în “Coaliţia pentru familie” au reuşit să adune peste 3 milioane de semnături din partea românilor care ţin la păstrarea sensurilor fireşti ale noţiunii de “familie”. În faţa asalturilor ideologiilor destructurante,  care prin extensii arbitrare vizează relativizarea şi golirea de sens a unor valori definitorii pentru speţa umană, demersul românesc reprezintă mărturisirea unui ataşament ferm pentru acestea, o pledoarie pentru firesc şi normalitate. Esenţa familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie ar urma să fie fixată cu fermitate în rândul valorilor care ne definesc aşezarea şi în Constituţia României, prin specificarea expresă a acestui fapt (iar nu doar între “soţi”, cum e formulat actualmente, în mod echivoc) în Articolul 48. În varianta actuală, paragraful 1 al acestui articol sună astfel: “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” E adevărat, în Codul Civil se precizează explicit că familia reprezintă uniunea dintre un bărbat şi o femeie, aşa cum a fost de când lumea în sfera de cuprindere a societăţilor impregnate de tradiţia creştină. Până şi din formularea Constituţiei actuale se deduce implicit (dincolo de caracterul de taină pe care îl conferă Biserica) că şi în statul laic, protejarea familiei are drept substrat crearea unui mediu favorabil naşterii şi creşterii copiilor, adică a celor care vor asigura viitorul societăţii, cei care vor duce mai departe valorile ei. Nimic mai firesc deci ca acestea să fie protejate prin lege. Codul Civil poate fi modificat însă mult mai uşor decât Constituţia, ca atare miza modificării articolului 48 în sensul amintit mai devreme devine cât se poate de importantă.

Pe de altă parte, propaganda intensă a corectitudinii politice, mai cu seamă a activismului LGBT, ţinteşte prin urmare tocmai la relativizarea noţiunii de “familie”, care nu numai că este desacralizată, ci şi dizolvată prin asocierea unei puzderii de sensuri noi, parazitare. Se invocă realitatea “familiilor” din ziua de azi, care ar fi mult mai complexă, (existând famililii monoparentale, bunici care îşi cresc nepoţii ce le-au fost lăsaţi în grijă de părinţi, etc.), drept subterfugii pentru acceptarea familiilor homosexuale, care este de fapt scopul principal al acestor demersuri manifestate printr-o propagandă sistematică şi bine finanţată.

Argumentele acestora sunt însă arbitrare şi lipsite de conţinut. Vom face o scurtă trecere în revistă a lor.

Invocarea “diversităţii” familiilor monoparentale, a celor alcătuite din bunici şi nepoţi, etc., e falacioasă, căci în cadrul lor nu e vorba de “căsătorie” între două persoane. Asemenea moduri de convieţuire nu sunt recunoscute de stat în mod oficial, căci nu au cum: un părinte singur (divorţat, văduv sau pur şi simplu având un copil în afara unei căsătorii) nu intră în discuţie pentru “căsătorie”,   iar bunicii care îşi cresc nepoţii alcătuiesc de regulă o familie “tradiţională”, dar statul nu îi poate recunoaşte (decât cel mult în cazul orfanilor) drept tutori legali ai copiilor. Prin urmare, toate aceste exemple invocate sunt situaţii de viaţă care nu impun niciun fel de modificări legislative.

Se spune că România e o ţară înapoiată, de vreme ce ţările vest-europene, progresiste, avansate, admit şi căsătoriile homosexuale. Că ar fi prin urmare imperios să intrăm şi noi în rândul lumii “civilizate”, ieşind din bezna Evului Mediu în care chipurile orbecăim prin alipirea încăpăţânată de valorile religioase.  Să vedem cum stau de fapt lucrurile şi în acest caz.

Pe de-o parte se sugerează că în vest ar exista o largă majoritate care este favorabilă căsătoriilor homosexuale. Se aduce deci argumentul majorităţii, amplificat cu insinuarea că va trebui să ne aliniem şi noi acestui trend majoritar. Dacă admitem acest criteriu de judecată, argumentul majorităţii la nivel românesc spune cu totul altceva. Numărul impresionant al semnăturilor de pe listă indică faptul că majoritatea zdrobitoare a românilor e de fapt în favoarea familiei tradiţionale. Argumentul majorităţii pare a nu se susţine însă nici în ţările occidentale, dacă ne amintim de milioanele de oameni care au ieşit să demonstreze în Franţa şi în Italia împotriva acestor căsătorii contra naturii. Chiar dacă acolo proporţia susţinătorilor e mai mare decât la noi, nu se poate vorbi defel de o majoritate covârşitoare. Dimpotrivă.

Cum activiştii corectitudinii politice nu se împiedică de principii şi argumente, jonglând cu acestea numai în interes propriu, se invocă mai apoi “drepturile omului”, faptul că majoritatea nu are dreptul să discrimineze minorităţile. Numai că, dacă privim familia fie şi numai prin prisma statului laic, am văzut că aceasta este considerată drept celula fundamentală a societăţii, mediul unde se nasc şi cresc copiii, ca atare ea nu poate fi alcătuită decât din parteneri de sexe diferite. Acesta este motivul fundamental pentru care statul protejează familia să-i spunem “tradiţională”, deşi acest atribut ar trebui să fie superfluu. Doi parteneri de acelasi sex nu pot zămisli copii, prin urmare nu poate fi vorba de “discriminare”, căci premisele nu sunt identice.

Privind la harta Europei, se poate observa într-adevăr cum ţărilor vest-europene le-a fost băgată pe gât familia homosexuală, în ciuda unei puternice opoziţii în rândurile populaţiei, în vreme ce ţările est-europene s-au dovedit a fi mult mai conservatoare. Aici trebuie văzut mai degrabă un semn de normalitate şi bun-simţ decât un stadiu de “înapoiere”. Statele estice au trecut prin experienţa tragică a comunismului, însă au dobândit prin aceasta un grad de imunitate mult mai ridicat la orice fel de propagandă în scopul înlocuirii firescului cu nefirescul, a naturalului cu artificialul. Pe scurt, popoarele est-europene sunt mult mai reticente faţă de experimentele şi ingineriile sociale care se practică în vest. Explicaţia pentru care acolo s-au impus aceste idei ale corectitudinii politice (chiar nefiind împărtăşite unanim, şi chiar dacă acum se coagulează o rezistenţă împotriva lor sub forma partidelor populiste) ţine de o anumită evoluţie istorică. Pentru ţările vest-europene, în opinia marxismului cultural, “răul” principal l-au constituit structurile tradiţionale aşa-zis “autoritare”, care ar fi dat naştere în chip “firesc” totalitarismelor de tip fascist. Nu contează că logica e falsă, mesajul este că aceste alcătuiri tradiţionale, inclusiv familia, trebuiesc destructurate, relativizate. Supusă în paralel unei reeducări “antifasciste”, populaţia din vest s-a acomodat treptat şi cu mesajele transmise de “corectitudinea politică” şi pe cu totul alte planuri.

În est lucrurile stau cu totul altfel, fapt remarcat şi de doi autori, buni cunoscători ai mentalităţii acestor popoare: filosoful bulgar Ivan Krastev şi istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, specialist în istorie est-europeană. Ei îşi prezintă punctul de vedere în cotidianul german “Frankfurter Allgemeine Zeitung” http://www.faz.net/aktuell/feuilleton/debatten/iwan-krastew-und-oliver-jens-schmitt-zu-osteuropa-14250809.html?printPagedArticle=true într-un material intitulat “Die Eingeklemmten”, adică “Cei prinşi în cleşte” sau în “menghină”, cu referire la ţările est-europene, ale căror încercări de a-şi afirma valorile şi identitatea sunt pur şi simplu strangulate de către cleştele format pe de-o parte de “imperialismul moral”, bazat pe o pretinsă “superioritate” a ţărilor din vest, şi imperialismul ursului rusesc pe de altă parte. Aceste ţări ar fi, conform autorilor, prinse la mijloc între două alternative pe care ele de fapt le resping în mod funciar: ele sunt puse să aleagă “între Putin şi Conchita Wurst”, după cum în mod sugestiv ne spune subtitlul articolului citat. Mesajul său e o pledoarie pentru înţelegerea şi acceptarea punctelor de vedere diferite de cel „mainstream” şi a le integra într-un discurs democratic, spre a le conferi legitimitate şi a nu le diaboliza apriori. Esticii consideră că vesticii au renunţat tocmai la valorile care îi definesc, sau care i-au definit până nu demult, şi nu sunt dispuşi să accepte noua grilă europeană care li se impune acum într-un mod apodictic, printr-o atitudine de “trufie etică”. Vina principală pentru faptul că acum tocmai Rusia putinistă se erijează în campion al valorilor tradiţionale aparţine în primul rând celor care le-au abandonat, iar nu celor care ţin în continuare la ele.

Departe de a fi simptomul unei mentalităţi retrograde, atitudinea poporului român în aceste vremuri în care valorile sunt puse sub semnul întrebării denotă un bun-simţ şi un conservatorism sănătos. Instinctul firescului şi rădăcina sa religioasă au rămas, din fericire, încă intacte, la fel ca şi capacitatea de mobilizare atunci când aceste valori trebuiesc apărate. E un semn bun, căci pe termen lung numai asemenea însuşiri pot avea un caracter salutar pentru viitorul unei naţiuni.

Permanenţe 

divider



Educaţia de ieri şi de azi

Rolul educaţiei - formarea omului

Încă din Antichitatea greacă, educaţia individului sau a persoanei umane avea drept scop, ţintă ultimă formarea personalităţii. Omul devenea om printr-o educaţie în sânul comunităţii.

Cristalizarea eului se petrecea în acord cu valorile comunitare, care erau împărtăşite de toţi: adevărul, binele, frumosul care - toate împreună - formau kalokagathia, idealul de armonie spre care tindea orice demers educativ. Omul virtuos (atât la Socrate, cât şi la Aristotel, trecând prin Platon) îşi dovedea virtuţile (generozitatea, mărinimia, grandoarea sufletească, sociabilitatea, blândeţea, modestia, pudoarea) în relaţia directă cu semenii săi. Fiinţa umană care întrupa virtuţile era util, în primul rând, celorlalţi, cetăţii, polisului, şi abia în al doilea rând sieşi.

Această formare a personalităţii umane, prin educaţie (paideia) mai avea o coordonată importantă: principiul cunoaşterii de sine, acel gnothi seauton al lui Socrate, transmis pe mai departe romanilor sub forma homo mensura, omul ca măsură a tuturor lucrurilor. Prin educaţie, îţi descoperi eul real, care este comun cu al celorlalţi oameni, te defineşti în calitatea ta umană, uzând de instrumentele pe care ţi le pune la dispoziţie cultura propriei tale comunităţi.

Importanţa moaşei şi a mamei în procesul educaţiei tradiţionale

Nu altfel stăteau lucrurile în comunitatea arhaică românească. Ivit în lumea pământenilor, nou-născutul era integrat în universul spiritual casnic, domestic, în care o serie de credinţe şi practici comunitare, moştenite de la străbuni, îl ajutau să supravieţuiască într-o lume în care binele şi întruchipările sale se luptau pe viaţă şi pe moarte cu răul şi aliaţii săi. La finalul existenţei sale terestre, acelaşi univers spiritual îl ajuta pe „dalbul de pribeag” să ajungă cu bine dincolo - unde îl aşteptau Dumnezeu, îngerii, sfinţii şi strămoşii. În acest drum iniţiatic un rol important îl aveau anumite figuri feminine: moaşa, mama bunica. Moaşa îl ajuta pe copil să se nască; îl moşea, se ruga pentru el, îl păzea de duhurile necurate care îi periclitau viaţa (Avestiţ, Pocita, Sburătorul), îi dădea leacurile necesare când cădea bolnav, îl conducea la biserică spre a fi botezat. Dacă până în 1918-1919 moaşa recunoscută de comunitatea sătească era o femeie în vârstă, lipsită de o pregătire medicală, care era remunerată pentru serviciile aduse, după anul 1920, când se dezvoltă administraţia românească, la sat apar moaşele cu diplomă, dar continuă să fie căutate tot bătrânele care, deşi erau lipsite de cunoştinţe de specialitate, îşi dovediseră din plin iscusinţa în aducerea cu bine pe lume a pruncilor.

Instituţiile de învăţământ preşcolar au apărut relativ târziu în România. Grădiniţa pentru copii - „grădina de copii”, cum era ea numită în acele vremi - a apărut la sfârşitul secolului XIX. Despre rolul benefic al grădiniţelor, doctorul Felix scria, la anul 1903, în studiul Igiena şcolară. Istoria ei, starea ei actuală. Întâiul memoriu, că grădiniţa este utilă, ea având scopul de a dezvolta facultăţile naturale ale copilului, de a deştepta simţurile acestuia, de a deprinde copilul cu ordine, cu atenţie, de a-i forma abilitatea şi de a-i provoca spontaneitatea şi activitatea liberă. În ciuda acestor multiple beneficii, în Bucureşti, spre exemplu, în anul şcolar 1896-1897 funcţionau doar şapte grădiniţe. Aceste date dovedesc faptul că educaţia avea loc, cu precădere, în familie. În procesul educativ, un rol marcant îl avea mama. Copiii erau aproape nedezlipiţi de mamă, care adesea îi lua sau îi căra cu ea la munca pământului. Mama îl învăţa nu doar ceea ce este bine şi ce este rău, ci îi transmitea o bună parte din universul spiritual al satului de odinioară sub forma legendelor ţărăneşti despre facerea lumii, a fiinţelor fantastice, bune sau rele (Fata Pădurii, Rohmanii, Joimăriţa, Zmeul), a locurilor bune sau rele (în cele rele se petrecuseră, de regulă, acte imorale, reprobabile). În final, o mamă adevărată îl pregătea pe copil nu doar pentru maturitate, pentru acea perioadă a vieţii în care orice om trebuie să devină autonom, independent, ci îl învăţa cum să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu în aşa fel încât să îşi câştige mântuirea sufletului. De aceea, unul din proverbele noastre ţărăneşti spune aşa: Sânul mamei la copil, liman de mântuire. Acest proces de transmitere de la mamă la copil era posibil şi pentru că timpul societăţii tradiţionale româneşti era foarte diferit de timpul societăţii româneşti de consum, de astăzi.

Dacă ar fi să recurgem la imagini sugestive, am putea spune că timpul de odinioară se desfăşura cu încetinitorul. Nu degeaba Lucian Blaga a scris că veşnicia s-a născut la sat. Acel timp se învecina cu veşnicia. Spre deosebire de timpul societăţii actuale, de consum, care ne consumă şi care ne reaminteşte de celebrul „capriciu” al lui Goya: Saturn, devorându-şi fiii. Dar ce rol îi revenea tatălui în societatea românească tradiţională? aţi putea să mă întrebaţi. Rolul tatălui consta, pe de o parte, în transmiterea - explicită sau nu - a ideii de ierarhie şi de autoritate, iar pe de alta în iniţierea copilului (mai ales dacă acel copil era băiat) într-o meserie care, odată deprinsă, îi asigura viitorului matur existenţa economică. În satul tradiţional-românesc, multe din meşteşuguri erau învăţate direct de la tata sau de la bunicul.

Importanţa Sfintei Liturghii şi a mediului creştin-ortodox în formarea personalităţii

Consider că în vechime un rol major în educarea copiilor, a tinerilor de mai târziu, l-a avut Biserica, în primul rând prin Sfintele sale Taine. În articolul Biserica şi unitatea poporului, Părintele Dumitru Stăniloae pune în lumină factorul decisiv de coeziune pe care l-a avut în satul de altădată simpla săvârşire a Sfintei Liturghii: „Prin Liturghia de duminică biserica reface unitatea satului zdruncinată peste săptămînă de agenţii electorali, de certurile pentru pământ, de rivalităţile între grupele familiare şi de toate celelalte cauze mari şi mici”. Dar rolul pedagogic al Bisericii nu se încheia aici: este vorba despre un întreg mediu spiritual creştin, de o „matrice stilistică” în care copilul se năştea şi care îşi punea amprenta de neşters asupra personalităţii sale. La sat, crucile vegheau fântânile şi izvoarele. Satele erau înconjurate şi păzite de cruci, care erau, de regulă, făcute din lemn. Un călător englez, Raoul Walsh, care a vizitat România, scria în 1828: „Am fost înştiinţaţi că ne găsim încă în Valahia de crucile de lemn pe care le-am întâlnit pe drum. Aceste monumente încep la Dunăre şi se întind până la poalele munţilor Krapach (Carpaţi). Crucile au între 10 şi 12 picioare înălţime şi sunt acoperite cu inscripţii în relief în greacă, slavonă (chirilică), cu monograma lui Hristos şi a Fecioarei şi cu figuri de sfinţi”. Casele ţărăneşti erau protejate de cruci, iar intrările (pragul, uşa, ferestrele) erau stropite des cu apă sfinţită pentru a îndepărta influenţele malefice. Calendarul creştin-ortodox norma viaţa cotidiană a românilor, îi învăţa care este diferenţa calitativă între timpul sacru şi timpul profan. Exista şi o pedagogie a sărbătorii, cum o numeşte Vasile Băncilă.

Ce se întâmplă astăzi şi ce soluţii avem la îndemână?

Astăzi, importanţa Bisericii în viaţa românilor este aceeaşi. O dovedeşte statistica (numărul de români care se declară creştin-ortodocşi) şi numărul semnificativ de pelerini care participă anual la principalele pelerinaje care au loc în ţară. Doar că astăzi, mai mult decât ieri, procesul de secularizare s-a accentuat, iar atacurile la adresa Bisericii sunt amplificate datorită participării mass-mediei (presă, televiziuni).

Am vorbit de importanţa majoră a timpului în procesul formării personalităţii. Din experienţa mea profesională acumulată în ultimii 15 ani- în care am interacţionat cu foarte mulţi copii de vârstă preşcolară şi şcolară - vă pot spune că… „timpul nu mai are răbdare”. Sociologii care au studiat societăţile de consum au stabilit că una dintre caracteristicile acestora este accelerarea fără precedent a timpului social. Părinţii din ziua de astăzi sunt prinşi într-un sistem care îi acaparează, de multe ori, jumătate din zi, ceea ce îi aduce în imposibilitatea de a-şi petrece, fie şi puţin timp, cu copiii lor. Majoritatea copiilor se plâng de faptul că tata sau mama nu au timp pentru ei, nu le acordă atenţie. În schimb, părinţii încearcă să suplinească această carenţă relaţională cumpărându-le jucării peste jucării. Doar că, pe termen lung, acceptând această situaţie, se cască un hău imens între părinte i copil, apar probleme majore de comunicare între ei, iar copiii cresc dezvoltând, în timp, diverse tulburări de personalitate şi complexe - datorate, în mare parte, stimei de sine scăzute şi a lipsei de încredere în sine.

Soluţiile sunt simple: creştinii să sprijine, în primul rând prin exemplul personal, Biserica. Părinţii să le acorde copiilor fie şi o fărâmă de timp din timpul lor. Din netimpul lor. Aceste soluţii ne stau la îndemână. Rămân alte probleme, care îngreunează procesul pedagogic, dar care nu pot fi soluţionate de la un nivel individual: politizarea excesivă a învăţământului; haosul programelor şcolare; desconsiderarea socială a statutului de învăţător, profesor, pedagog; criza autorităţii.

Ciprian Voicilă -psiholog

divider



Tirania virtualului şi a noilor tehnologii

Zilnic văd oameni confiscaţi din realitatea noastră comună de propriul telefon mobil. Merg des cu metroul şi privesc, animat de curiozitate, în jur: şi astăzi, ca şi ieri, oamenii sunt agitaţi şi angoasaţi dimineaţa, trişti şi apatici seara. Au colţurile gurii căzute în jos şi pare că nimic de pe lume nu le mai încălzeşte inima, nu le mai suscită interesul intelectual, curiozitatea. Privesc la cel de dinaintea lor, prin el, cufundaţi în sine ca nişte monade închise faţă de orice stimul extern, repliate în sine, dar goale pe dinăuntru. Un apel sonor anunţă că s-a primit un mesaj pe telefonul mobil. Un alt telefon sună, în timp ce mai mulţi călători îşi duc instinctiv mâna la buzunar. Altcineva, un om matur după toate aparenţele, îşi scoate mobilul şi iniţiază un joc alert destinat mai degrabă copiilor. Câţiva tineri îşi accesează de pe mobil pagina de Facebook şi răspund cu febrilitate la ultimele comentarii. O adolescentă priveşte cu mândrie la ultimul „selfie” postat pe „wall”-ul său de pe FB: a primit un număr apreciabil de „like”-uri şi de „share”-uri, deci se poate simţi mulţumită pentru ziua de astăzi.

Să socializăm... pe internet. Ierarhii răsturnate

Prin locurile de socializare şi de servicii „fast-food”, liceenii stau în jurul meselor şi, aparent, comunică. Doar aparent: în fapt, deşi stau faţă către faţă, fiecare este absorbit de ecranul telefonului mobil: îşi descarcă fotografii cu ultima modă în materie de frizuri, fac schimb de impresii privind noii „prieteni” de pe Facebook. Când ies, pentru câteva clipe, de sub vraja mediului virtual simt nevoia să imortalizeze momentul întâlnirii lor de la Mc sau KFC tot printr-o fotografie pe care şi-o postează grabnic pe contul lor, nu înainte de a completa rubrica „Stare”: „la ce te gândeşti?”, „cum te simţi?”S-ar zice că singurul raport care îi mai însufleţeşte pe oameni se desfăşoară în mediile virtuale. Realitatea naturală a devenit secundară, a pierdut din importanţă, în comparaţie cu spaţiile virtuale. Pentru omul nou, al societăţilor hipertehnologizate, lumea sa artificială a devenit mult mai importantă decât lumea naturală, firească, întemeiată de Dumnezeu. De aceea, simte nevoia să o legitimeze pe aceasta din urmă, raportând-o continuu la „realitatea” virtuală, pe care o consideră - mai mult sau mai puţin conştient - drept referinţă ultimă.

Nu poţi să nu te întrebi, aşteptând metroul în staţie, ce rol au acele panouri electronice pe care se succed continuu imagini şi anunţuri despre cutele vieţii private a VIP-urilor sau despre cancanurile sferei politice, care par importante doar pentru că tu le priveşti hipnotic, deşi nu au nicio legătură cu tine sau cu viaţa ta: efemeride, micuţisme deşarte care vor cu obstinaţie să îţi ocupe timpul tău, timpul vieţii tale dăruit ţie de Creatorul a toate. Este ca şi cum cineva ar vrea ca fiecăruia dintre noi să îi fie răpite acele clipe în care - între două drumuri, printre atâtea solicitări şi angajamente luate sub imperiul datoriei - s-ar fi putut gândi, în sfârşit, la ale sale, la ceea ce îl preocupă şi reprezintă cu adevărat.

Efectele dependenţei de mediile virtuale

Domnia axiologică a lumilor virtuale asupra lumii reale face ca foarte mulţi adolescenţi să prefere în locul prietenilor reali, prietenii virtuali, în locul comunităţii sociale reale, comunităţile virtuale, în locul societăţii de oameni vii - din carne şi oase - jocurile virtuale în care poţi avea ce identitate vrei şi îţi poţi „trăi” viaţa pe care ţi-o doreşti. În lumile virtuale niciun om nu se confruntă cu inegalităţile de la natură. Cum poţi explica succesul enorm al unor jocuri virtuale ca Second Life (în care îţi poţi crea propriul avatar, propria identitate, dar poţi construi şi teritorii întregi, te poţi împrieteni cu ceilalţi „rezidenţi” Second Life, poţi folosi moneda virtuală a comunităţii, Linder Dollar-ul), World of Warcraft şi Wow, ultimul fiind recunoscut pentrul gradul său foarte ridicat de dependenţă pe care îl dă utilizatorilor, decât prin specularea economică a procesului natural denumit de psihologi proiecţie? Individul încorsetat de lipsuri şi reguli opresive evadează într-un spaţiu virtual al defulărilor în care îşi poate satisface, fie şi artificial, atât nevoile superioare (de stimă şi statut, nevoia de autorealizare), cât şi pe acelea inferioare (agresivitatea, dorinţa de dominaţie, narcisismul). În lumea noastră dominată de principiul cantitativ cifrele sunt relevante: din prezentarea oficială a lumii virtuale 3 D Second Life rezultă că 16 milioane de oameni trăiesc o viaţă dublă prin calitatea lor de „rezidenţi” ai ei.

Efectele dependenţei de mediile vituale, la nivel psihologic, sunt variate: încetinirea activităţii cerebrale, izolarea de realitate şi retragerea într-o lume proprie, subiectivă, populată de eroii preferaţi (situaţie întâlnită cu precădere în cazul copiilor şi adolescenţilor), incapacitatea de a distinge între lumea reală şi cea virtuală, depresia (definită de psihoterapeutul Victor Frankl ca „boală a sensului”, ca dispariţie a rostului propriei existenţe), creşterea gradului de permisivitate la manipulare, incapacitatea de a lua decizii personale.

Psihologii care au studiat fenomenul dependenţei de internet au descoperit o serie de subspecii ale acestuia, care afectează, deopotrivă, psihicul persoanei respective şi relaţionarea sa cu mediul social: dependenţa de relaţionare virtuală (pentru persoana în cauză, prietenii din mediul virtual devin mai importanţi decât prietenii săi reali, mai importanţi chiar decât familia şi grupul său de apartenenţă), suprasaturarea informaţională (manifestată ca nevoie de a căuta compulsiv diverse date şi informaţii, de a naviga pe internet, ceea ce duce la scăderea randamentului profesional şi la diminuarea numărului de interacţiuni sociale), dependenţa de calculator (manifestată ca folosire în exces a jocurilor pe calculator sau a calculatorului în sine), dependenţa de pornografia afişată în mediile virtuale.

Soluţiile la această problemă psiho-socio-culturală presupun, în subsidiar, un efort continuu din partea părinţilor, educatorilor, profesorilor, psihologilor şi, mai ales, din partea persoanelor afectate direct de dependenţa de internet. Părăsirea vechilor tipare comportamentale - care i-au anulat subiectului respectiv liberul arbitru şi i-au restrâns drastic orizontul de acţiune - şi reînvăţarea comportamentului normal, în acord cu principiul realităţii, necesită timp şi multă răbdare.

Copilul, adolescentul sau adultul în cauză trebuie luat de mână, sprijinit şi încurajat continuu să iasă din acea cameră fictivă în care s-a claustrat şi să păşească afară, în lumea vie şi obiectivă, în care îşi va găsi locul şi rolul propriu.

Ciprian Voicilă 

divider



Comunicat de presă - Guvernul a instituit bursa ”Ierunca-Lovinescu, destinată studenţilor români în Franţa

Studenţii români în Franţa vor putea beneficia, începând cu anul universitar 2016-2017, de bursa anuală ”Ierunca-Lovinescu”, instituită printr-o hotărâre adoptată de guvern.

Bursa va fi acordată de Ministerul Afacerilor Externe, pe o durată de 10 luni, iar cuantumul acesteia, care nu poate depăşi 500 euro/lună, va fi stabilit anual, prin ordin al ministrului afacerilor externe.

La data 19 mai 2015, statul român a intrat în posesia imobilului situat în Paris, strada François Pinton nr. 8, fosta locuinţă a familiei Ierunca-Lovinescu, care urmează să devină casă memorială, precum şi spaţiu de studiu şi locuinţă pentru studenţii beneficiari, pe durata derulării bursei.

Înfiinţarea bursei îndeplineşte una dintre principalele dorinţe testamentare ale Monicăi Lovinescu, un reprezentant de marcă al intelectualilor români aflaţi în exil pe vremea comunismului, care a donat statului român locuinţa sa din Paris, pentru a fi pusă în serviciul comunităţii româneşti din Franţa.

Anual se acordă o singură bursă, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerul Afacerilor Externe.

Domeniile de cercetare pentru care se acordă sunt următoarele: constituirea, evaluarea şi conservarea patrimoniului emigraţiei româneşti; studierea documentelor privitoare la exilul românesc; cercetarea exilului românesc, ca parte a rezistenţei intelectuale din anii dictaturii şi opresiunii comuniste, în contextul european de dinaintea şi de după căderea comunismului; studierea moştenirii culturale Ierunca-Lovinescu şi a importanţei acesteia pentru spaţiul cultural francez şi european.

 http://gov.ro/ro/media/comunicate

divider



Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi –

V.

Nu există schimbări în ordinea socială fără schimbări ale proprietăţii.

Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon

Poate că în derivă ca şi acum, poate că tot la fel de coruptă era societatea şi în perioada interbelică românească, perioadă în care până şi dragostea jertfelnică pentru idealul independenţei economice, politice şi spirituale a unui popor cum era cel al românilor avea un sens adevărat în conştiinţele membrilor colectivităţii de limbă şi conştiinţă istorică din care era formată naţiunea românească de atunci. Cu o diferenţă: pe vremea aceea, comunismul nu deformase tot ce avea să deformeze până în prezent, el era doar spectrul unei orori mondiale ameninţătoare şi de neacceptat. Din acest motiv, poate, naţionaliştii de atunci îşi permiteau să recunoască şi să descrie monstruozitatea ce se profila pe orizontul popoarelor vânate de comunism, poate că din acelaşi motiv reuşeau ei să se organizeze cultural, doctrinar, politic şi militar împotriva molimei roşii a bolşevismului de la Răsărit, atotnivelator şi uniformizator între naţiunile lumii... Fireşte că reacţiile din sânul acelei societăţi naţionaliste, în comparaţie cu ale românilor proaspăt ieşiţi din tăvălugul comunist, au fost altele. Până şi împotriva massificării de care vorbea Ortega y Gasset. După 50 de ani de imbecilizare forţată prin comunism, până şi a sta liber, colocvial, civilizat şi paşnic, la masă, de vorbă, ca cetăţeni cu păreri cultural-politice diametral opuse dar şi cu drepturi egale - astăzi pare neverosimil. Atunci, se mai putea, cel puţin până în 1933, aşa cum dialogau tinerii comunişti cu liberalii, cu legionarii sau ţărăniştii, creaţioniştii cu evoluţioniştii, ateii cu creştinii, naţionaliştii cu internaţionaliştii, în vremea Asociaţiei şi revistei CRITERION... O vreme în care a muri pentru Hristos, pentru demnitate şi libertate naţională, ori a te salva ca naţiune prin cultură nu erau nici naivităţi, nici prostii, nici copilării, ci atitudini perfect asimilabile Tradiţiei spiritual-culturale dintotdeauna şi pentru totdeauna a neamurilor, în evoluţia lor istorică, de dincolo şi de peste samavolniciile la care forţe dezintegratoare le-au supus vreme de ani sau decenii, ori la care singure se supun în continuare, după cum le e felul sau (ne)norocul.

VI.

Trebuie să ştim ce vrea Ţara asta, de la locuitorii ei de mâine1 Dana Papadima

Schimbarea mentalităţilor presupune eforturi reale şi de durată, aşadar sistematic organizate şi urmate de fapte la nivelul cel mai înalt, mai ales când este de îndreptat un handicap de gândire, desigur împlicând unul foarte grav de cunoaştere, până la a constata lacune jenante în cunoştinţele şi lecturile acelora care se pretind intelectuali ai naţiei, dar scuipă din răsputeri pe neamul care i-a iscat.

Avem, pe de o parte, astăzi, universitari care perpetuează ideologia internaţionalist-socialistă, neapărat autodeclarat anti-naţionalsocialistă (o aberaţie, când naţional-socialismul a apus de mult) şi, pentru că domniile lor totuşi încă funcţionează ca cetăţeni români, antinaţională. Cu vehemenţă, sau cu obstinaţie, după cum le e felul şi „situaţia“, mai exact locul: pe care deja îl ocupă, ori în care vor să ajungă. Ei nu cunosc nici măcar literatura carcerală şi cu atât mai puţin memorialistica adunată vreme de douăzeci şi cinci de ani în România, sub denumirea generică de istorie orală. O istorie pe care o avem azi datorită mărturiilor victimelor regimului comunist. Regim de care chipurile se dezic universitarii noştri, dar de cele mai multe ori perpetuează - fie cu condamnabilă bună ştiinţă, doar pentru a nu pierde privilegiile statutului şi prestigiului deja dobândit, fie din pură ignoranţă şi lipsă de preocupare, la fel de condamnabile. Iar dacă nu mai au cum se preface că nu au auzit de aşa ceva, se încăpăţânează să nege adevărurile esenţial naţionale, româneşti şi deci reprezentative pentru cultura românilor, pe care aceste documente istorice, uneori şi literar redactate, le conţin în fond la modul absolut. Folosită ca argument taxonomic îndreptat contra adevărului istoric, oricât de sălbatic ar fi el şi de nedomesticit, estetica de cultură (sic!) devine armă letală pentru conştinţa valorii de sine a unui neam. Desigur, valoarea literaturilor nu rezidă în valoarea morală a autorilor. Dar nici literatura criminalilor demenţi nu ar trebui luată de model pe considerente strict estetice.

Avem, pe de altă parte, situaţia popoarelor satelite sovietizării - „naţiunile captive“, cum li s-a spus -, în speţă neamul românilor contaminaţi pe mai multe generaţii, când nemernicia unor decizionali impune ca literatura de genul celei recuperatoare de adevăr şi adevăruri, după 50 de ani de prostire, să fie în continuare ocultată, ignorată, desconsiderată şi exclusă din aria culturală pe criterii estetice ori de moft tradus prin gest democratic răsturnat într-o calpă-democraţie. Cel neştiutor, elevul, e stimulat să nu aibe chef să înveţe nimic din ce nu cunoaşte, nimic din ce nu i-ar aduce un presupus beneficiu garantat, iar programa de învăţământ se mulează pe prostia lui, în loc să îşi facă datoria de a-l informa și instrui. Act antipedagogic, deci antisocial, echivalând cu a distruge înseşi raţiunea de existenţă a educaţiei şi/sau învăţământului. Şi atunci, gestul învăţătorilor care practică în rândul neamurilor neacceptarea acelor adevăruri este echivalentă cu crima antinaţională, cu cea mai jalnică formă „culturnică“ de trădare/manipulare a interesului naţional, dintr-un interes meschin, de cetăţean în solda interesului internaţionalist, individ ce se pune pe sine evident deasupra interesului românesc. Intelectualii subţiri citesc orice referire la patriotismul economic şi desigur că geopolitic legionar, fie în studiile de specialitate, fie în producţiunile artistice de orice fel, în cheia demult lustruită a naţionalismului incriminabil, condamnabil în absolut, diabolizat şi... punctum. Cert este că marea majoritate a învăţătorilor naţiei de azi strâmbă din nas la auzul unor keywords ca: naţiune, neam, naţionalism, patriotism, asimilându-le automat gândirii imputabile2. Ne vine în minte aserţiunea Monicăi Spiridon, superbă butadă pentru învăţământul românesc de la 1989 până astăzi: „Personalul de toate calibrele trebuie concediat en gros şi reangajat en detail pe bază de concursuri intransigente [...] Dar cine să o facă?“3. Am dat exemple din cei mai apropiaţi şi dragi nouă autori, întrucât cunoscându-i, avem convingerea că ne vor înţelege intenţiile şi scopurile nobile pe care le urmărim: de restaurare, în plan cultural-mentalitar, a necesarelor adevăruri obturate de ideologii defuncte nu mai înainte de a ne fi deformat tuturor (a)percepţiile culturale prin acţiune continuă asupra conştiinţelor individuale sau de şcoală, de grup, de metodă, de modă etc. Lăsăm experţilor în ştiinţe psiho-sociale (iar dacă nu există, vorba Isabelei de Castilia adresată la plecare lui Cristóbal Colón, ei ar trebui inventaţi) întreagă plăcerea de a explica dilematica poziţie în care ne aflăm: a exemplifica amputări în evoluţia receptării, la români, prin citarea celor mai buni pieteni: profesorul meu de jurnalistică şi o distinsă cercetătoare-filolog şi traducătoare, universitari la Sibiu.

Prin toate manifestările de genul acestora mai sus-amintite, în mod conştient sau involuntar, intelectualii îşi dovedesc/anexează implicit loialitatea, chiar dacă uneori nu le-o cere nimeni, faţă de una şi aceeaşi ideologie internaţionalistă, antinaţională, antiumană. Paradoxal sau nu, pentru a refuza corect-politic orice idee de posibilă aliniere faţă de valorile naţionale şi de românism, umaniştii antinaţionalişti fac apel la un pseudoumanism găunos, la idealul unei aşa-zise democraţii în realitate antisocială prin efectele ei şi perdantă prin autodevorarea fiinţială pe care o propagă la nivelul mentalului colectiv (implementând deasemenea o aliniere, însă cu semn schimbat). Ei nu se mai închină naţiei şi lui Dumnezeu, ca predecesorii lor anticomunişti, pretextând că venerează drepturile omului fără identitate de neam, drepturi ale unui universal minoritar-victimizat homuncul abstract, fără religie, fără naţie, dar cu interese majoritar antinaţionale ce trebuie neapărat satisfăcute de toţi conaţionalii. De la naţionalismul expirat şi incriminat fără rost („Ca să nu repetăm greşelile trecutului!“, dar cunoscătorii îşi amintesc aserţiunea neoconservatorului apostat Francis Fukuyama: „Nu învăţăm nimic din greşelile trecutului“), la mondialismul fără identitate naţională al viitorului, pare să fie sensul de marş al antinaţionaliştilor cu pretenţii umaniste pe direcţia de orientare a unor intelectuali de limbă română ai momentului, ce nu ezită să se declare, în cor, oripilaţi de existenţa unor reviste, a unor opinii, a unor orientări politice sau de gândire, azi, când dictatorul Ceauşescu a fost omorât de Crăciun în revoluţia ce pretinde că le-ar fi deschis şi românilor, deja în urmă cu peste 20 de ani, accesul către valorile democratice între care tocmai libertatea presei, inclusiv a circulaţiei acestei prese, libertatea ideilor, a cuvântului şi opiniilor, asocierilor etc. ar fi bunuri câştigate4. Aceasta este situaţia în România cultural-postdecembristă (post’89), România postcomunistă. Că libertatea presei a degenerat alarmant în proliferarea prostiei angajate şi nesimţirii violente, a prostului gust şi imoralităţii mascate în pseudomoralitate găunoasă, la toate nivelurile vieţii sociale, ne-o confirmă şi aprecierea lui Liviu Antonesei, potrivit căruia am fi „un popor de şeherazade“5, de la atotştiutorii de pe stradă, până la gânditorii şi scriitorii de profesie. Subscriem acestei observaţii, nu o dată atrăgând atenţia că ceea ce noi am numit mai demult „lamentaţiile savante“ ale intelectualilor subţiri nu vor salva nimic altceva, atunci când mass-media plăteşte prestaţia câte unui povestitor de tipul „Şeherazada“, decât contul respectivului analist, comentator, ori filosof partizan invitat în emisiunile seriale fără de sfârşit şi, desigur, fără rost. Poate doar acela de a mai vântura dinspre dedesubturile sumbrei politici de ţepe naţionale sau internaţionale, minţile şi aşa fragede ale massei de... ascultători.


Note:

1. Dana Papadima, la o emisiune despre Şcoala particulară „Little London“, pe care o conduce în Bucureşti, sâmbătă, 21 ianuarie 2012, ora 12, la RADIO ROMÂNIA CULTURAL.

2. Două exemple ale aparent-aceleiaşi modalităţi antinaţionalist-promondialiste de gândire: profesorul universitar doctor Ion Dur, distins eseist, membru al USR, absolvent de Filosofie şi decan al Facultăţii de Jurnalistică de la Sibiu, îşi impune tranşant concluzia: „Azi, cuvântul naţionalism e, pentru orice intelectual onest, echivalent cu antidemocratic, xenofob, antisemit etc. Un lanţ sinonimic ce exprimă finalul unei aventuri a sensului: de la apoteoză la quasidecrepitudine“ (Naţionalismul ca violenţă simbolică, în volumul Ion Dur, Maculatorul cu spirală, Sibiu: Ed. Universităţii „Lucian Blaga“, 2010, p. 158-163; text publicat în 2007, cf. nota de subsol de la p. 158), pentru ca în aceaşi culegere de eseuri şi dialoguri, la capitolul „Face to Face“, dar într-un alt text, cu subitlul „note pentru un studiu“, Ion Dur să menţioneze nu fără oarecare maliţioasă întristare evidentă în contextul întregului volum: „Cineva se întreba, poate doar retoric, dacă nu cumva identitatea contemporană este o «nouă formă de dominaţie identitară sau, dimpotrivă, puterea unui anonimat consimţit»“ (op. cit., Despre identitate şi alteritate, p. 129).

Al doilea exemplu ni-l oferă conferenţiarul universitar doctor Rodica Grigore, de la Catedra de literatură universală şi comparată a Universităţii sibiene, distins truditor în aria culturii literare a românilor - harnic traducător al literaturilor preponderent romanice şi exeget al multora din cărţile importante ale literaturile lumii contemporane. Într-un studiu asupra dictaturii spaniole a lui Franco, aplicat pe cartea de mare succes literar şi cinematografic în urma ecranizării romanului „tradus rapid în peste douăzeci de limbi“, al galicianului Manuel Rivas, Creionul tâmplarului, Rodica Grigore preia şi retransmite ca un releu critic, ca portavoce, intenţiile ideologice corect-politic evidente ale autorului cărţii prezentate (acelea de condamnare absolută, imprescriptibilă prin diabolizare, a politicii naţionaliste a lui Franco, dar omiţând tocmai condiţiile războiului său civil contra forţelor din Brigăzile Roşii ale unei Internaţionale Comuniste totuşi, ce urmărea plasarea unui cap de pod comunist peste Europa, spre a o prinde în laţul revoluţiei bolşevice) şi asociază cu dezinvoltură partinică „dictatura“ de latura exclusiv incriminată a momentului istoric spaniol, latura naţionalistă, monarhistă, catolică incriminată prin opera literară respectivă: „Cartea abordează tocmai tema despre care autorul a vorbit în repetate rânduri, dictatura, analizând nu doar cauzele istorice ale acesteia sau circumstanţele în care Franco a ajuns să domine Spania, ci mai cu seamă efectele terorii şi ale violenţei asupra oamenilor“ (Rodica Grigore, Galicia, Războiul Civil şi creionul tâmplarului, în revista CULTURA, Nr. 349, la 10 noiembrie 2011; articol accesibil şi la adresa:http://revistacultura.ro/nou/2011/11/galicia-razboiul-civil-si-creionul-tamplarului/). Să nu fi auzit comentatoarea în româneşte a scriitorului spaniol chiar nimic despre teroarea anticreştină a sinistrei bestii feminine caracterizate prin teroare şi violenţă, activista marxist-leninistă ce purta în vremea războiului civil spaniol numele La Pasionaria (militanta comunistă cu dinţii în beregata prelaţilor catolici spanioli, în cel mai propriu sens al sintagmei şi la cel mai concret mod fizic cu putinţă), aleasă în Cortes - Parlamentul spaniol în 1936, şefă a propagandei republicane în vremea războiului şi refugiată la sfârşitul acestuia în Uniunea Sovietică, dar reîntoarsă pe teritoriul iberic după moartea lui Francisco Franco, pentru a fi aleasă secretar general al Partidului comunist spaniol în mai 1944, mama al cărei unic fiu moare pentru Armata Roşie într-Al Doilea Război Mondial la Stalingrad în 3 decembrie 1942, femeia aleasă deputat al Parlamentului spaniol din 1977, pe numele civil Dolores Ibárruri, decedată la 93 de ani, după o viaţă de slujire a „cauzei“ cominternismului?

Nu mai pomenim de concluziile strict politically-correct ale unui studiu publicat în colaborare de alt cercetător sibian, cu totul dedicat cauzei mondialiste, internaţionaliste, explicit contranaţional(ist)e: Horia Bozdoghină (istoric specializat la Cluj-Napoca în istoria Holocaustului, la Institutul de Iudaistică şi Istoria Evreilor din acelaşi oraş, publicist, autor al monografiei Nicolae Iorga şi Partidul Naţionalist-Democrat în viaţa politică a României, apărut la Sibiu în 2007) şi Peter Manu (medic internist cu studii la Bucureşti şi Paris, specializat în Statele Unite ale Americii, cercetător şi profesor universitar doctor în medicină clinică la Universitatea new-yorkeză „Albert Einstein“), Polemica Paulescu: ştiinţă, politică, memorie, Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2010. Lucrarea celor doi, scrisă împotriva uneia „dintre cele mai reprezentative figuri ale antisemitismului românesc interbelic“ s-a bucurat de un amplu comentariu dezaprobator publicat în revista CULTURA, la 10 februarie 2011, de profesorul universitar Constantin Ionescu-Târgovişte (medic internist diabetolog bucureştean, expert al Comunităţii Europene în domeniul cercetării, din 1990, membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii etc., directorul Institutului de Diabet „N. C. Paulescu“ din Bucureşti), implicând şi opiniile Academiei Române sub cele două mandate ale preşedintelui Eugen Simion (Constantin Ionescu-Târgovişte, Despre ştiinţa lui Paulescu şi neştiinţa altora (accesibil şi în varianta electronică la adresa:http://revistacultura.ro/nou/2011/02/despre-stiinta-lui-paulescu-si-nestiinta-altora/.

Revista bucureşteană 22 a publicat la 9 noiembrie 2010 articolul Nicolae Paulescu: pseudoştiinţă sub semnul zvasticii, semnat Peter Manu & Horia Bozdoghină (accesibil la adresa:http://www.revista22.ro/nicolae-paulescu-pseudostiinta-sub-semnul-zvasticii-9331.html), după ce, la 19 octombrie acelaşi an, ZIARUL DE IAŞI tipărea articolul cu acelaşi titlu al celor doi publicişti (accesibil la adresa:http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nicolae-paulescu-pseudostiinta-sub-semnul-zvasticii~ni6p20). Iar la 20 ianuarie 2011, revista bucureşteană CULTURA publica articolul academicianului român Eugen Simion, Cazul Paulescu, pentru care, la adresa:http://revistacultura.ro/nou/2011/01/cazul-paulescu/ sunt accesibile şi comentariile directe ale lui Peter Manu de la New York. Oprim aici interminabilul şir al exemplelor de moduri în care pot fi apropriate, internalizate sau interpretate şi redate circuitului pedagogic universitar, ori numai celui public în sens larg, poziţiile intelectualilor contemporani faţă de problemele politice ale gândirii în domeniul ştiinţific al istoriei, respectiv nişa istoriei româneşti.

3. Monica Spiridon, Excelenţa e descurajată prin toate mijloacele, interviu realizat de M. Milescu, în revista LUCEAFĂRUL, Nr. 45 (342), 17 decembrie 1997, pp. 12-13.

4. În paragraful intitulat America e departe, din „Revista presei culturale“ tipărite în REVISTA [de analiză politică] 22 editată de Grupul de Dialog Social (GDS) cu sediul în Bucureşti, la 8 aprilie 2002, filologul, jurnalistul, scriitorul şi traducătorul Gabriela Adameşteanu îşi exprimă public nemulţumirea „democratică“ faţă de libertatea de circulaţie a presei culturale (sic!): „revista a fost expusă în voie“, pe motiv că o găseşte „practicând un ciudat amestec de texte bune şi texte scandaloase“; distinsa doamnă ex-redactor la editura Enciclopedică, apoi redactor al editurii Cartea românească, apoi redactor-şef la revista BUCUREŞTIUL CULTURAL jignindu-şi pe deasupra profund antideontologic colegii de breaslă, când spune şi despre aceştia că formează la grămadă un la fel de scandalos „amestec care se verifică şi la nume, inclusiv al celor de la bordul editorial [barbarismul autoarei, sic!] (George Astaloş, Ştefan Augustin Doinaş, Constantin Eretescu, Sanda Golopenţia, Constantin Virgil Negoiţă, Mac Linscott Ricketts, Adam J. Sorkin, Ştefan Stoenescu)“, precum articolele din revista ce o indignează atât, din America. Revolta doamnei Adameşteanu atinge paroxismul când colegul dumneaei la GDS, Cătălin Ţârlea, îl invită, probabil la fel de antidemocratic în viziunea petentei, pe Gabriel Stănescu, redactorul-şef al revistei incriminate, la emisiunea sa de la televiziunea publică. Este vorba despre ORIGINI - ROMANIAN ROOTS, o revistă la care analista afirmă că „e greu de explicat cum se poate colabora“, întrucât sesizează cu iritaţie prezenţa „unor motive, obsesii şi autori cu vederi legionare“ (articolul poate fi accesat pe internet: revista22.ro/revista-presei-culturale-62.html).

5. http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/

(va urma)

Mihai Posada 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (9)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)

Rep: La Târgşor s-a îmbolnăvit grav camaradul Găvrilă Coman, care ulterior a şi murit în detenţie. Ce amintiri aveţi despre el?

PC: A fost un suflet nobil, un foarte bun camarad, originar din Săliştea de Sus, pe Valea Izei. A fost între primii şase care au depus legământul de “frate de cruce” la 8 februarie 1948, în laboratorul de chimie al liceului “Dragoş Vodă”, alături de Nistor Man, Constantin Rad, Deac Ştefan, Vasile Dunca şi Ioan Dunca.

Îmbolnăvirea lui la Târgşor n-ar fi fost fatală dacă ar fi existat la timp asistenţa medicală necesară. Dar n-a fost. Alături de Virag, el este tributul de jertfă în temniţă al “lotului Vişovan”. Ceilalţi 16 din lotul nostru, în ciuda anilor lungi de suferinţe, am supravieţuit, din mila lui Dumnezeu.

Au fost însă şi alţi maramureşeni care au murit în rezistenţa din munţi sau în închisori şi care alcătuiesc cununa martirilor acestui colţ de ţară: fraţii Popşa - Vasile şi Ion, profesorul Ion Bilţiu Dăncuş, Gheorghe Rednic, preoteasa Laura Riţiu, Vasile Hotea şi mulţi alţii.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Războiul civil din Spania (1936-1939) (V)

Textul de faţă este o sinteză a lucrării istoricului spaniol contemporan Luis E. Togores - “Historia de la Guerra Civil Espanola” (deocamdată ne-tradusă în limba română), completată cu unele consideraţii legate de implicarea românească, precum şi de contextul general european al epocii. Îl oferim cititorilor la împlinirea a 80 de ani de la producerea acestui eveniment major nu doar pe plan politic şi militar, ci şi cu importante implicaţii spirituale. (M.V.)

Situaţia conflictului în anul 1939Anul 1939 marchează sfârşitul războiului, fiind numit din perspectivă franquistă Anul Victoriei. Învinşi pe toate fronturile şi extrem de dezbinaţi, republicanii abandonează treptat lupta şi părăsesc în masă Spania. Singurii care forţează prelungirea cu câteva luni a conflictului (cu preţul altor zeci de mii de morţi) sunt comuniştii stalinişti susţinuţi de Moscova, în timp ce ţările occidentale recunosc una după alta guvernul Franco. La 1 aprilie războiul este oficial încheiat după ce trupele naţionaliste preiau controlul întregului teritoriu, inclusiv al capitalei Madrid.

Politicienii republicani plecaţi în exil, în special în Franţa, vor menţine multă vreme o atmosferă ostilă Spaniei naţionale, reuşind să folosească o parte a banilor scoşi din ţară, o altă parte fiind trimisă la Moscova; bunurile patrimoniale vor fi însă restituite de Franţa autorităţilor spaniole. Numărul de intelectuali consacraţi care au părăsit Spania a fost însă mic, deşi propaganda de stânga a încercat mereu să acrediteze ideea unui exil în masă (care, implicit, să submineze legitimitatea victoriei naţionaliste). Bilanţul defintiv al războiului a fost de peste 300.000 de morţi în luptă sau represalii (aici fiind incluşi şi combatanţii străini) plus circa o jumătate de milion de victime ale lipsurilor provocate de război şi peste 400.000 de exilaţi, la care se adaugă pagube materiale imense Reconstrucţia ţării a fost extrem de dificilă, asistenţa externă necesară fiind practic inexistentă din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Autentic lider al Spaniei pentru aproape 4 decenii (1939-1975), generalisimul Francisco Franco a reorganizat admistraţia de stat, economia şi, într-o anumită măsură, structura societăţii spaniole pe o bază tradiţională, catolică şi conservatoare, dar implementând şi importante măsuri de justiţie socială impuse de gândirea falangistă, dominantă în rândurile majorităţii învingătorilor.

Forma de guvernământ aleasă de regimul naţionalist a fost monarhia constituţională, urmând ca regele să-şi intre în atribuţii doar după moartea lui Franco, ceea s-a întâmplat efectiv prin urcarea pe tron a lui Juan Carlos în 1975. Acesta era nepotul regelui Alfonso al XIII-lea (cel obligat să abdice la proclamarea republicii, în 1931) şi a fost numit oficial moştenitor al tronului de către Franco în 1969. Soţia lui, regina Sofia, de origine greacă, este verişoara regelui Mihai al României.

Pe plan extern, Spania lui Franco a ales neutralitatea, neparticipând la cel de-al doilea război mondial, în ciuda afinităţii ideologice cu Germania şi Italia; voluntari spanioli vor participa însă eroic la lupta antisovietică în legendara Divizie Albastră (Division Azul), dând multe jertfe pe câmpiile Rusiei.

Această neutralitate, care l-a deranjat mult pe Hitler (celebra întâlnire dintre cei doi lideri a avut loc la 23 octombrie 1940 la Hendaye, mică localitate pe graniţa franco-spaniolă) a avut şi o explicaţie politico-militară (Franco nu era sigur de victoria Germaniei, iar contactele pe care le avea cu americanii l-au făcut sa fie prudent), dar şi una morală - Franco nu putea să vadă cu ochi buni persecuţia contra Bisericii Catolice din Germania (s-a ajuns la peste 2. 000 de preoţi catolici în lagărele naziste), măsurile extreme contra evreilor luate în Germania şi mai târziu în Italia (mulţi evrei din Roma, de exemplu, s-au salvat la Ambasada Spaniei), precum şi alte derapaje. Franco nu a fost niciodată un dictator în sensul în care au fost Hitler şi Mussolini, ale căror regimuri nu se bazau pe creştinism, ci pe un amestec ideologic ateo-păgân care a viciat profund elanul naţionalist şi unele merite economice iniţiale. Consecvenţa şi onestitatea naţionaliştilor spanioli s-a văzut şi în cazul Mişcării Legionare; atât în perioada persecuţiei din partea lui Hitler şi Antonescu, cât şi în exilul postbelic, legionarii au fost permanent ocrotiţi şi ajutaţi în Spania lui Franco.

După înfrângerea ţărilor Axei, stânga mondială a făcut presiuni imense asupra puterilor învingătoare pentru a obţine izolarea politică şi economică a Spaniei; după câţiva ani însă SUA şi celelalte state occidentale au reluat colaborarea cu guvernul Franco, recunoscând în acesta un partener credibil; Spania franquistă a fost primită în ONU în 1955.Momente importante în anul 19396 ianuarie - trupele republicane din Catalonia încep retragerea spre Franţa14 ianuarie - guvernul Negrin ordonă militarizarea tuturor bărbaţilor cu vârste între 16 şi 55 de ani; deşi mare parte a a politicienilor şi generalilor republicani consideră deja războiul pierdut şi ar dori negocierea păcii pentru a opri vărsarea de sânge, primul ministru Juan Negrin, susţinut puternic de comunişti, forţează continuarea războiului în speranţa că declanşarea conflictului în Europa (care putea fi prevăzută şi va avea efectiv loc la 1 sept. 1939) va obliga Anglia şi Franţa să intervină în Spania15 ianuarie - naţionaliştii intră în Reus şi Tarragona26 ianuarie - naţionaliştii conduşi de Yague şi Solchaga ocupă Barcelona fără lupte1 februarie - ultima sesiune a Parlamentului republican; participă doar 62 din cei 475 de deputaţi aleşi în 19364-12 februarie - liderii politici ai Republicii părăsesc Spania; Negrin se va întoarce pe 27 februarie îndemnând la continuarea războiului4-5 martie - revoltă la Cartagena a militarilor republicani care se opun continuării războiului5 martie - insurecţia colonelului Casado împotriva guvernului Negrin; republicanii pro şi anti - Negrin vor lupta între ei mai multe zile pe străzile Madridului6 martie - Juan Negrin părăseşte Spania definitiv, exilându-se în Mexic şi apoi în Franţa. Va fi exclus din Partidul Socialist (PSOE) în 194628 martie - armata naţională intră în Madrid fără lupte29-31 martie - sunt eliberate fără nicio rezistenţă Valencia, Alicante, Murcia, Almeria, Jaen, Albacete, Cuenca şi Ciudad Real1 aprilie - sfârşitul războiului civil. Regimul anarho-comunist din Spania iese din istorie 19 mai - are loc defilarea solemnă a Victoriei pe străzile Madridului. În discursul său, Franco declară Madridul “oraş martir”, victimă a “metodelor perverse ale comunismului rusesc”.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (25)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Eram la Lăteşti, pe Bărăgan, în domiciliu forţat, spre sfârşitul anului 1958… Fiind foarte bolnav, rămâneam singur în căsuţa improvizată, în timp ce ceilalţi plecau la lucru. În camera era rece. Foc nu îndrăzneam să fac, din cauza fumului. Gândurile mă năpădeau… şi nu erau deloc vesele. În afara rugăciunii ce avea caracter permanent, doar faptul că nu eram la Piteşti mă mai însenina şi, prin comparaţie, toată mizeria din jur părea reconfortantă.

Se apropia Crăciunul! Spre bucuria tuturor, Victor Terniceru făcuse rost de un brăduleţ, nu ştiu de unde. L-am împodobit cu ce am apucat, iar în seara de Crăciun am început să colindăm, când colinde de închisoare, când colinde de acasă. După atâtea Crăciunuri cu foamete şi teroare, iată-ne la o masă îmbelşugată, cu mâncare din pachetele de acasă… totuşi lipsa familiei, a celor dragi, o simţeam cu toţii…Datorită faptului că părintele Pătraşcu şi-a amenajat o capelă într-o casă mai bună, am putut participa şi la slujbele religioase de sărbători. Credincioşii lui din Moldova îl vizitau, aducându-i cele necesare cultului; i-au adus chiar şi un armoniu şi o statuie a sfântului Anton… Mai erau în comună două călugăriţe şi un călugăr, greco-catolici din regiunea Clujului. Ei îngrijeau capela unde puteam asculta liturghia în fiecare zi. Mica noastră biserica era plină.” (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Nostalgia paradisului (V) -recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940

Gradul de înrudire şi de distanţă dintre ele [artă şi religie, n.n] este analizat într-o magnifică viziune în capitolul despre sublim. Se rostesc aici lucruri care n-au fost rostite şi se precizează nuanţe de sentimente care, după câte ştim, n-au fost precizate până acum. Paginile acestea ocupându-se de sublim, devin parcă printr-o misterioasă contaminare cu obiectul studiat, ele însele, sublime. Originalitatea cugetării lui Nichifor Crainic se modelează în contact cu una din cele mai pasionante probleme ale esteticii şi în urma unei mobilizări totale a forţelor sale analitice şi sintetice.

Categoria estetică a sublimului are rostul să învedereze mai mult decât orice în ce măsură se deosebeşte şi se apropie contemplaţia artistică de contemplaţia mistică. Ar fi, oarecum, o piatră de rezistenţă nevăzută a întregii cărţi. Şi este...

Toţi filosofii care i-au cercetat structura, sunt de acord că sublimul se caracterizează printr-o putere gigantică, incomensurabilă, ce copleşeşte individualitatea mărginită a omului. Tratatul despre sublim al unui anonim din secolul I spune că sublimul sparge hotarele înţelegerii logice şi te ridică în extaz. Lui nu i se împotriveşte nimeni, fiindcă e o irupţie a naturii, covârşitoare, imensă.

Peste veacuri, Schopenahuer va susţine în esenţă aceeaşi teorie a sublimului: forţă atoatebiruitoare care reduce chiar şi oarba voinţă de a trăi, la neant. Eliberată de povara negrului substrat metafizic al existenţei, fiinţa umană se depăşeşte într-o zonă care o transformă în „subiect pur al cunoaşterii”. După Schopenhauer, sublimul naşte conştiinţa nimicniciei individuale dar şi conştiinţa că omul este „purtătorul tuturor lumilor şi al tuturor timpurilor”.

Faţă de aceia care au continuat să vadă în sublim, fie întruparea nemărginitului în mărginit, fie ceea ce face din eu o măreţie infinită, -fără nicio clasificare interioară subiectului, Johannes Volkelt aduce un element nou. El crede că sunt două sublimuri: unul distructiv şi altul binefăcător. Condus de acest criteriu, esteticianul german stabileşte o serie de interesante diviziuni şi subdiviziuni. Odată terminată prezentarea concepţiei lui Volkelt, Nichifor Crainic a avut cu prisosinţă dreptul să se întrebe: „absolutul pe care îl trăim în contemplaţia estetică, în experienţa sublimului, este tot una cu absolutul trăit de personalităţile religioase în contemplaţia mistică?” Niciun gânditor n-a răspuns clar, întrebării puse.

Crainic apelează la teologia creştină, de unde împrumută cele două noţiuni: contemplaţia naturală şi contemplaţia supranaturală. Deosebirea dintre ele e uriaşă, ca de la darul omenesc la harul divin. Extazul artistic ţine de contemplaţia naturală pe câtă vreme extazul mistic ţine de contemplaţia supranaturală. Culminaţie unică şi absolută a contemplaţiei supranaturale, sublimul mistic este „expresia cea mai pură şi mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu pentru om şi a iubirii omului pentru Dumnezeu” (p.300). Sentimentul nimicniciei pe care îl trăieşte sfântul în baia de lumină  a sublimului mistic, nu este nici groază nici durere orgolioasă. Ci un sentiment de creatură a lui Dumnezeu alături de care contamplativul se simte fericit. Sublimul mistic constă numai în acest sentiment şi e posibil numai faţă de acest tărâm transcendent, care este Dumnezeu. Pur, real şi supranatural, el se deosebeşte mult de sublimul artistic, variat şi eterogen. Sublimul artistic fiind o culminaţie a contemplaţiei naturale, nu se poate ridica peste limitele spirituale ale omului, rămânând, oarecum, în imanenţă, sau, în orice caz, dincoace de pragul sferelor divine. Nichifor Crainic îşi ilustrează teoria cu exemple de o pregnantă plasticitate, convingându-te fiecare de veracitatea ei.

Diferenţa dintre sublimul mistic şi sublimul estetic, astfel stabilită, profilează pe un fundal de amploare ontologică însăşi depărtarea dintre religie şi artă, dar în acelaşi timp şi apropierea. Încă odată: „arta nu este religie dar pregăteşte sufletul pentru religie” (p.303).

Ideea aceasta constituie – acum avem motive s-o spunem fără teama de a fi contrazişi – axa teoretică a Nostalgiei Paradisului.

Ca o admirabilă completare a discuţiei despre sublim, Crainic revelează într-un capitol următor, poziţia spirituală a genialităţii faţă de sfinţenie. Afirmaţiile acestea sunt cu atât mai noi şi mai suprinzătoare, cu cât prin ele se înlătură una din tezele lui Berdiaev, formulată în numele Bisericii Ortodoxe.

Berdiaev propovăduieşte izbăvirea omului modern prin creaţia genială care trebuie să înlocuiască asceza. Creaţia genială are pentru el aceeaşi valoare ca şi asceza. Şi geniul şi ascetul renunţă la lumea imperfecţiunii şi a păcatului, izolându-se. Nichifor Crainic îl combate pe Berdiaev printr-o demonstraţie creştină de cuceritoare robusteţe. Este adevărat, zice el, că atât unul cât şi celălalt fug de amarnica realitate pământească. Este adevărat că atât unul cât şi celălalt îşi caută salvarea în imperiul aspru al singurătăţii, unde îşi zidesc o lume care este numai a lor, înstrăinată de zbuciumul mulţimii. Dar aceasta nu înseamnă că geniul se confundă cu ascetul sau cu sfântul, deoarece cauza izolării lor se deosebeşte profund, radical. Sfântul se dezlipeşte de ispitele nenumărate ale vieţii terestre printr-un act de încordată şi mereu mai oţelită voinţă; geniul se îndepărtează de aceeaşi viaţă prin însăşi structura lui vizionară. Dacă la primul, izolarea este rodul moral al unei voinţe neadormite, la cel de-al doilea singularizarea este rezultatul unui instinct estetic ce-l distanţează firesc, de mediul înconjurător. Cu alte cuvinte: sfinţenia e o încununare supranaturală; genialitatea un dar natural. Şi în acest domeniu, Nichifor Crainic a aplicat cele două concepte din psihologia mistică într-un chip care i-a îngăduit să-şi afirme punctul său de vedere de o puternică originalitate. În luptă ideologic-religioasă cu unul din cei mai patetici şi extraordinari cugetători ai ortodoxiei actuale, gânditorul român a reuşit să dea problemei „genialitate şi sfinţenie” un sens creştin şi estetic neîmpărtăşit până astăzi.

Dacă am adăuga aici şi contribuţiile pe care autorul le aduce cu privire la problema stilului, - din care reţinem deocamdată acea cuprinzătoare caracterizare a artei bizantine ca expresie triumfală a făpturii transfigurată de Iisus Hristos – am avea imaginea rezumativă a celei de-a doua părţi din cartea lui Nichifor Crainic, adică a opiniilor sale estetice. Judecată în comparaţie cu ceea ce s-a făcut la noi în acest domeniu, apariţia unor asemenea teorii se impune oricărei cercetări obiective prin înalta lor vigoare spirituală. Am remarcat în cursul expunerii noastre, luminile noi cu care Crainic îmbogăţeşte conţinutul problemelor. Dar trebuie să precizăm că luminile acestea îşi sporesc mult intensitatea în momentul în care le raportăm exclusiv la aspectele culturii omeneşti.

Discuţiile de estetică au căpătat răsunet la noi prin lucrările d-lor Mihail Dragomirescu şi Tudor Vianu.

Fără a diminua câtuşi de puţin meritele profesorului Mihail Dragomirescu, a căror unanimă recunoaştere suntem siguri că nu va întârzia, e bine şi corect să spunem că principiile Integralismului şi ale Ştiinţei Literaturii sunt pe cât de interesante pe atât de inegale şi de aproximative uneori în consistenţa lor teoretică. Apologetul „capodoperei” şi al „psihifizicismului” creaţiei literare, a trebuit să lupte cu toate riscurile nobile ale începutului şi cu toate ispitele tripartiţiei multiplicate până la nesfârşit, pe care nu le-a putut învinge decât rareori. Ca încercare şi semnificaţie, concepţia lui însă va rămânea, fără îndoială, cu un prestigiu din ce în ce mai crescut şi mai justificat.

D. Tudor Vianu a scris întâiul tratat românesc de Estetică, fireşte, în sens modern. Dar dacă la d. Mihail Dragomirescu intuiţiile treceau cel mai adesea dincolo de rigorile documentării, la d. Tudor Vianu gustul artistic are de suferit, nu odată, de pe urma materialului ştiinţific utilizat. Un sistem de estetică lipsit de temelia acestui gust, pare a fi ca un copac fără rădăcini. Nimeni nu-i va tăgădui d-lui Tudor Vianu excepţionala informaţie în tărâmul specialităţii sale. Şi nimeni nu-i va umbri nivelul actual la care a ştiut să-şi ridice studiile numeroase ce alcătuiesc o admirabilă zestre bibliografică a esteticii româneşti. Severa disciplină intelectuală şi ţinuta într-adevăr academică a volumelor sale, sunt două calităţi rarisime, pe care d. Tudor Vianu le ilustrează cu prisosinţă. Dar poate tocmai de aceea, partea de contribuţie personală a fost necontenit stânjenită în lucrările de până acum. Nu exagerăm afirmând că pasiunea ştiinţifistă a d-lui Vianu duce câteodată la un soi de depersonalizare, la un spaţiu neutru, unde autorul mânuieşte ideile ca pe nişte piese neînsufleţite, aproape mecanic. Enciclopedic şi doctoral, autorul celor două tomuri de Estetică se defineşte singur, atunci când scrie: „Sistemul de estetică dezvoltat în paginile ce urmează va folosi astfel un material extins până la cele mai îndepărtate limite ale observaţiei şi va întrebuinţa toate metodele care în cursul cercetării moderne s-au dovedit capabile să dea rezultate”. (Vol. I, p.37). Este altceva aceasta decât cel mai sincer eclectism? Hotărât, nu.

Faţă de d-nii Mihail Dragomirescu şi Tudor Vianu, Nichifor Crainic marchează în dezvoltarea esteticii noastre, ceea ce aş numi, un salt calitativ. Ideile sistematizate de dânsul despre opera de artă sunt fundamentate pe adevărurile revelate ale învăţăturii creştine şi consolidate într-o puternică viziune personală. Poziţia spirituală a lui Nichifor Crainic de care aminteam la începutul acestei prezentări, are darul să facă din concepţia sa un tot unitar, ferit de oscilările eclectismului.

Desigur că un estetician pozitivist, fenomenolog sau autonomist, ar putea să atace fiecare din principiile lui Crainic, şi să le condamne, pe toate laolaltă, ad majorem gloriam ... scientiae, ceea ce însă nu ar scădea deloc meritul sărbătoresc al cărţii sale. Nostalgia paradisiacă este o credinţă izvorâtă din adâncimile doctrinei creştine şi ca atare trebuie judecată. Inspirată de spiritul creştin, ea este o culme a gândirii teologice ortodoxe. Suntem convinşi că privită din punctul de vedere propriu ei, adică prin unghiul criticii imanentiste, teoria estetică a lui Nichifor Crainic se înfăţişează împlinită cu desăvârşire oricărei analize. Zadarnic vrei să descoperi esenţa unei cărţi dacă nu-i suprinzi năzuinţele şi scopul căruia îi răspunde şi în a cărui slujbă stă. Negaţiile pozitiviste pe care le va stârni, nu vor atinge fatal substanţa Nostalgiei Paradisului, care va stărui să rămână o singulară expresie a cugetării ortodoxe româneşti, într-un timp când cultura şi arta sunt prea dureros smulse de sub ocrotirea cerului.

(va urma)

 

 

divider



Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (V)

În anul 1959, în urma declaraţiilor unui turnător (un deţinut politic „reeducat”, pe nume Nuti Pătrăşcanu), Securitatea deschidea o anchetă împotriva unor deţinuţi politici de orientare legionară. Demersul îi privea atât pe unii care fuseseră eliberaţi în 1958, cât şi pe alţii aflaţi încă în închisori, cum ar fi Ioan Ianolide. Capul de acuzare era denumit „activitate mistico-legionară” şi incrimina modul de practicare al relaţiilor interumane de către aceşti deţinuţi, considerat a fi unul ideologizat şi profund subversiv, deşi în fond nu era vorba decât de comportamentul creştinesc al iubirii aproapelui. E adevărat, aflăm nuanţe care se regăsesc inevitabil şi în doctrina legionară, căci aceasta se considera ca fiind inspirată din valorile creştine.

Episodul e relatat pe larg într-o suită de trei articole publicate în octombrie 2015 în ziarul „Lumina” de către Adrian Nicolae Petcu, dar e menţionat şi în cartea „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor”.  Cităm din aceasta din urmă:

„Chiar şi cele mai fireşti atitudini, cele mai banale întâmplări, atunci când e vorba de legionari, primesc în mintea securiştilor o tentă subversivă, periculoasă. Astfel, dintr-un proces verbal de interogatoriu aflăm cum botezul fiului unui fost deţinut de la Târgu-Ocna este o ocazie de a se manifesta legionarismul. Cu toate torturile prin care a fost obţinută, declaraţia de mai jos este puerilă, dovedind paranoia Securităţi, capabilă să transforme cele mai normale manifestări în activitate legionară: „Aspectul legionar pe care l-am dat acestui botez a constat că, de asemenea ca şi la nunţi, am stat toţi legionarii într-un singur loc, la una dintre mese, de unde am cântat „Mulţi ani trăiască.” Felicitările ce le-am făcut lui Cazacu Ion au avut tot un caracter legionar, deoarece fiecare dintre noi i-am spus «Să-ţi trăiască şi să faci din el un bun român», adică un bun legionar” [Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 1, fila 213].”

Principalul cap de acuzare la adresa lui Ianolide l-a constituit un text intitulat „Principii de vieţuire creştină”, pe care acesta l-a alcătuit împreună cu Valeriu Gafencu în închisoarea de la Târgu-Ocna.

"

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt biruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun."

Despre acestea turnătorul Nuti Pătrăşcanu susţinea acuzator că reprezintă semnul desfăşurării unei activităţi legionare camuflate sub o „mască religioasă”. O declaraţie care nu putea decât să convină anchetatorilor, în ciuda dezminţirilor repetate ale lui Ianolide. Acesta a precizat că nu e vorba decât de principii cu un caracter universal creştin, orice asemănare cu ideologia legionară fiind pur întâmplătoare, mai precis, că aceasta din urmă ar fi „împrumutat” elemente din mănunchiul general şi primordial de valori al creştinismului. Citindu-le cu atenţie, cineva familiarizat cu subiectul va constata că ... ambii au într-un fel dreptate! Din punct de vedere strict formal, aceste principii nu au nimic explicit „legionar” în ele. Numai că o anumită „pecete”, care ţine de expunerea lor şi de anumite formulări, nu poate fi trecută totuşi cu vederea. Ele reprezintă mai curând o „îmbisericire”, o spiritualizare a unor principii prezente şi în legionarism (renunţându-se totodată la altele cum ar fi ideea „violenţei legitime”). Retrospectiv, se poate deci spune că aceste principii (alături de altele similare, cum ar fi „Năzuim spre înviere”) reprezintă o năzuinţă sinceră a lui Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide de a merge mai departe pe drumul pe care au început, dar lepădând orice veleitate politică şi orice idee a unei lupte fizice cu forţele adverse, ei rămânând fixaţi exclusiv pe planul luptei spirituale.

Sub presiunea anchetei, Ianolide este însă nevoit să se apere. El neagă pretinsa influenţă legionară şi declară următoarele: „Principiile lui Gafencu Valeriu au numai unele asemănări cu principiile din doctrina lui C.Z. Codreanu, cât și cu scrierile celorlalți conducători legionari. Legionarul Gafencu Valeriu a ajuns la concluzia că, în doctrina sa, Codreanu s-a abătut de la adevăratul creștinism, subordonându-l ideii naționaliste și politice. Legionarul Gafencu Valeriu, în principiile sale, se fixează pe un plan spiritual universal, cuprinzând în el toate neamurile. Aceste principii sunt valabile și pentru legionari, cu condiția de a și le însuși și accepta în forma în care le-a conceput el.”

E o declaraţie dată în anchetă, conţinutul ei de veridicitate -în formularea respectivă şi cu accentele puse în acel mod- fiind extrem de redus. Ianolide nu va repeta această afirmaţie în nici una din scrierile sale şi nu o va aminti nici măcar acolo unde evocă episodul anchetei. Se poate spune că aici are dreptate mai degrabă martorul acuzării, Pătrăşcanu, care susţine: legionarii s-au gândit la aplicarea altor metode în activitatea lor legionară, găsind ca fiind cea mai indicată formă pe aceea scrisă de Corneliu Zelea Codreanu în jurnalul sau mai bine zis testamentul său, aceea de a se renunţa la violenţă şi a se adopta o linie mistică în activitatea legionară.”

Dacă până aici trebuie să dăm crezare mai degrabă celor spuse de acest denunţător, ceea ce adaugă el ulterior frizează absurdul. Iată continuarea: „bineînţeles numai ca o mască, în scopul obţinerii sprijinului total al forţelor divinităţii pentru a se ajunge la putere.” Cităm în continuare după Adrian Nicolae Petcu, care redă scenariul conspirativ ţesut de Pătrăşcanu:  „Apoi, educaţia mistică de la Târgu Ocna presupunea două ipoteze: prima – “aceea a ieşirii lor în libertate, fiind la putere regimul comunist, când spuneau că legionarii trebuie să se menţină pe linia mistică, să nu susţină cu nimic regimul comunist, să caute să muncească numai atât cât este necesar, pentru a-şi câştiga existenţa, pentru că altfel ar însemna să se pună în slujba satanei”; a doua ipoteză – “aceea ca legionarii să fie eliberaţi odată cu răsturnarea regimului comunist. În acest caz, ei spuneau că la început legionarii să nu ia conducerea şi să lase să facă acest lucru partidele istorice, care să ducă greul perioadei de trecere”, pentru ca, ulterior, “legionarii să scoată capul şi să pună mâna pe puterea din stat”.” (Adrian Nicolae Petcu – „Mărturii de spiritualitate creştină în temniţele comuniste – confesiunea lui Ioan Ianolide (I)”, Ziarul „Lumina” 7 octombrie 2015)

Ianolide se apără spunând : Știu că Gafencu Valeriu a părăsit linia politică și s-a dedicat celei religioase. A făcut aceste principii și poezii. Neg că ar exista asemănare între principiile lui Gafencu și principiile legionare. Principiile lui Gafencu întruchipează Biserica creștină. Eu am discutat problema creștină cu toți deținuții.(...) Principiile lui Valeriu au caracter strict spiritual, bisericesc-ortodox și nepolitic. Ele se confundă cu înseși principiile structurale ale creștinismului. Cine poate condamna îndemnul spre realizarea unei armonii universale prin dragoste și prin desăvârșirea spirituală a omului? Aceasta reprezintă aceste principii! Am îndemnat și am fost exemplu de legalitate tot timpul. Cer să nu loviți Adevărul și Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu. Pentru mine viața nu mai are nici o chemare, căci s-a rupt și ultima legătură ce o păstrăm cu viața, dar vă cer să faceți dreptate. S-au eliberat din temnițe marii criminali, criminalii de război, comandanții legionari și eu continui să fiu deținut și să asist zi de zi cum mor. Sunt înfiorat de trist nu că sufăr și mor, ci pentru ceea ce mi-au oferit mie oamenii pe care i-am iubit, i-am iubit mai mult decât pe mine însumi.”

Toate aceste precizări nu au reuşit să-i impresioneze pe anchetatori, care l-au condamnat pe Ianolide la alţi 25 de ani de muncă silnică (avea să se elibereze totuşi peste 5 ani, în vara lui 1964). Motivul acestei atitudini ireductibile ne este explicat astfel: „Chiar admiţând că - prin absurd - la început securiştii ar fi avut dubii, suspectându-i de activitate legionară pe cei anchetaţi, este imposibil ca până la urmă să nu se fi convins de nevinovăţia lor. Faptul că totuşi i-au condamnat aşa de aspru arată clar ce îi deranja: credinţa în Dumnezeu. Legionarismul era doar un pretext, adversitatea comuniştilor faţă de legionari nefiind în fond decât ura diavolului faţă de slujitorii lui Hristos.” („Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor”)

Se cuvine aşadar precizat că, în optica regimului comunist, „misticismul religios” era considerat prin definiţie ca un element constitutiv al „legionarismului”, ca o subspecie a acestei adevărate marote pentru zbirii atei. Sub acuzaţia de „legionarism” au fost arestaţi şi oameni care nu aveau preocupări de natură politică, ci exclusiv spirituală, cum ar fi membrii grupării „Rugul Aprins” sau părintele Arsenie Boca. Singurul element „incriminator” la adresa lor ar fi putut fi acela că în unele cazuri au existat relaţii personale, dar limitate strict la planul duhovnicesc, cu persoane de orientare legionară.

În scrierea lui Ianolide „Întoarcerea la Hristos” găsim şi alte pasaje care ne arată modul în care se raporta Valeriu Gafencu la legionarism. Unul din ele îl reprezintă discuţia sa cu pastorul luteran de origine evreiască Richard Wurmbrand:

"- Înţeleg deci că domnul pastor este un naţionalist, un naţionalist evreu. Românii sunt şi ei naţionalişti. Noi ne-am născut prin fire români dar prin Har şi prin Adevăr suntem creştini. Evreii nu sunt creştini nici după 2000 de ani! Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi drept-credincioşii pe calea lui Hristos către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel şi cu această conştiinţă tratăm noi problema naţională, inclusiv problema evreiască.

– Atunci de ce sunteţi antisemiţi?

– Nu suntem antisemiţi. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu înţelegeţi oare că ei ispăşesc Sîngele nevinovat pe care l-au vărsat şi pe care continuă să-l urască? Noi iubim poporul evreu şi-l dorim mântuit, dar trebuie să-i spunem Adevărul răspicat azi, aşa cum şi Domnul i l-a spus atunci. Numai aşa îi aşteptăm pe evrei în Noul Israel şi avem mare râvnă pentru pocăinţa lor.

– Dar evreii au fost ucişi de legionari la abator, spânzuraţi ca animalele!

– Este o înscenare josnică! N-avem cunoştinţă ca cineva să fi spânzurat evrei la abator. Şi sunt evrei care ştiu asta foarte bine!

– Dar evreii ucişi în pădurea de la Jilava?

– A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici într-o împrejurare socială tulbure. Dar dacă puneţi aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele săvârşite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker şi toţi evreii stăpâni pe Securitate?

– Văd că îţi iubeşti neamul, a zis R.W..

– Ne iubim neamul dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea întregului popor evreu, dar asta depinde de el, nu de noi. Ştim că există o „rămăşiţă” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveţi toată dragostea noastră în Hristos dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă, la Adevăr şi la Har, o coteşte puţin, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin în afară de Dumnezeu.

W. i-a răspuns:

– Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi la Hristos, ştiţi unde să intraţi, dar noi... Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost duşmanii lui Hristos, deci când L-am aflat am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce uşă să intru!

– Înţelegem drama de care ne vorbeşte domnul pastor, dar dacă sunteţi cu adevărat însufleţit de credinţa cea dreaptă, o veţi găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici...

– Vrei să mă faci ortodox?

– E o poruncă sfântă!

– Poate vrei să mă faci şi legionar? a întrebat maliţios W..

– Aş dori să nu fi auzit această remarcă. Înţeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar ţin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziţie politică sau naţionalistă, ci pe poziţia celei mai autentice învăţături creştin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.

La aceasta W. a şoptit:

– Evreii nu mai sunt israeliţi!

– Pentru acest cuvânt aş dori să vă sărut! a răspuns Valeriu.

W. a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat:

– Ştii că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Un antisemit învaţă pe un evreu despre creştinism! Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!

– Şi o dorim rodnică! a încheiat discuţia Valeriu."

Un alt element edificator îl constituie o poezie compusă de Gafencu scurt timp înainte de moartea sa, intitulată „Rămas bun”. O redăm urmată de comentariul lui Ianolide:

"Rămas bun

Sângerând de răni adânci,

De zile fără soare,

De răni ascunse şi puroi,

Cu oasele slabe şi moi,

Stau ghemuit în pat şi mă gândesc

Că în curând am să vă părăsesc,

Prieteni dragi!

 

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,

Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,

Cu hoţii în acelaşi cimitir;

Căci crezul pentru care m-am jertfit

Cerea viaţă grea şi-o moarte de martir.

 

Luându-L pe Iisus de Împărat,

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,

Luându-mă cu diavolul la trântă.

Şi ani de-a rându-ntruna m-am luptat

Să devin altul,

Un erou,

Om nou.

 

Şi-am vrut

Neamul să-l mut

De-aici de jos,

La Domnul Iisus Hristos.

 

Acum, când văd cât sunt de păcătos,

De mic şi de neputincios,

Că am nevoie multă de-ndurare,

De dragoste, de milă, de iertare,

Că numai Dumnezeu le poate toate

Şi lumea din robie El o scoate,

Devin copil supus,

Sunt umilit

Şi-s fericit.

 

Din cerul Tău înalt şi prea ales,

Părinte, când mă vei lua la Tine,

Prietenilor mei de pe pământ

Redă-le Tu, în alb veşmânt,

Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles.

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său, autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, “să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El. Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci." (Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”)

Tot spre lămurirea acestei raportări e de folos şi evocarea următoarei mărturii consemnată în cartea „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor” : „Nici pe Valeriu, conştiinţa duhovnicească la care ajunge, nu-l duce la negarea a ceea ce a primit bun prin această educaţie, ci la o înţelegere mai adâncă, profund spirituală a legionarismului. Ca atare, nu se va dezice de trecutul său. Mai târziu, la Târgu-Ocna, într-o discuţie cu Ion Popescu, va spune: «Am intrat în închisoare ca legionar. Faţă de administraţie nu pot să mă dezic, să spun că nu mai sunt, pentru că eu ca legionar am fost condamnat. Dar spiritual vorbind, am trecut de pragul la care văd de obicei legionarii lucrurile. Nu înseamnă că mă desolidarizez, chiar dacă nu mai sunt interesat de politică, ci mai mult de viaţa spirituală. Dar fiecare cu măsura lui. Cred că Mişcarea Legionară trebuie să aibă, în primul rând, în mijlocul ei un nucleu, o comunitate spirituală de mare trăire care să iradieze trăirea creştină în ceilalţi.» [Mărturie dată de Ion Popescu, monahului Moise în aprilie 2005].”

Edificatoare e şi o frază a lui Ianolide din prezentarea scrierii sale de ficţiune (construită însă prin îmbinarea unor frânturi de realitate) „Testamentul unui nebun”. Prin vocea acestui personaj literar, „nebunul” care a străbătut închisorile veacului, Ianolide ni se confesează: „Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viaţa ?” Aluzia la versul lui Radu Gyr, „adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis” e mai mult decât evidentă.

Pentru a concluziona:  e limpede că între legionarism şi creştinism nu a existat la modul general niciodată o suprapunere perfectă, fapt subliniat de însuşi fondatorul acestui curent în cunoscuta sa circulară în care compara „linia legionară” şi „linia Bisericii”. Cea din urmă era considerată ca fiind mult deasupra, doar un reper spre care se cuvine a năzui, rămânând de văzut în ce măsură propriile păcate ar permite atingerea lui. Ceea ce se poate spune însă în cazul celor cunoscuţi sub numele de „sfinţii închisorilor”, este că ei au înţeles faptul că această elevare a trăirii pe autenticul nivel care se cere unui creştin înduhovnicit este posibilă numai în urma lepădării de păcate, a unei adevărate pocăinţe şi a practicării smereniei, singura cale care deschide sufletul pentru primirea harului lui Dumnezeu. Ei reprezintă nişte exemple care au dovedit prin viaţa şi prin moartea lor că această „linie a Bisericii” este una care poate fi atinsă cu adevărat. Că acest fapt reprezintă o posibilitate concretă, hic et nunc, iar nu un deziderat proiectat în domeniul abstractului, ca scuză pentru propriile scăderi şi neîmpliniri. Se cuvine însă şi un adaos esenţial. Aşa cum am arătat în părţile anterioare, această trăire în planul vieţii duhovniceşti pe care au atins-o aceşti oameni nu a însemnat o evadare din lumea profană şi o raportare la ea exclusiv la nivel contemplativ. Dimpotrivă, de pe această poziţie câştigată pe plan spiritual, ei s-au întors din nou cu faţa către lume, îndemnând creştinii la o atitudine nu doar serafic-rugătoare ci şi la una curajos-făptuitoare, care ştie să facă faţă imenselor provocări ale unui ev apocaliptic. Dar totul numai cu ajutor de sus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5).

Bogdan Munteanu 

divider



Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o adâncă puritate morală şi spirituală

(21 octombrie 1904 - 12 iunie 1990)


La ora terciului de dimineaţă, Arhimandritul Benedict, cu o gamelă de terci umplută ochi, din daniile camarazilor, m-a salutat frăţeşte, preoţeşte: „Cristos în mijlocul nostru!”- Este şi va fi”, i-am dat răspunsul, precum se cuvenea.

Acela pe care îl caracterizasem a fi un taciturn, se dovedi un interlocutor afabil şi plin de spirit elevat. Nu m-a lăsat să obosesc vorbind, ci a ţinut să umple timpul pe care îl aveam la dispoziţie cu amintiri din devenirea lui, cu gândurile ce îl frământau. Ce luminat vorbea! Şi cât de simplu şi modest!

Am înţeles că-şi terminase studiile teologice în Bucureşti, apoi a stat un timp în mănăstire de unde a fost trimis la studii în străinătate. Fusese la Strasbourg şi la Paris. A vrut neapărat să facă un pelerinaj la Lourdes. A stat acolo două săptămâni, adăpostit la „Maison de Saint Thomas”, cămin pentru călugări şi pentru sacerdoţi. A petrecut ore întregi de adoraţie în faţa Sfintei Taine, a Sfintei Euharistii, la mare cinste în pelerinajele la Grotă. S-a îmbăiat în micile bazine cu apă rece care răzbea din stâncă, cerând acelor ape sfinţite de Fecioară să-i lumineze mintea şi să-l ajute să înţeleagă lucrarea pe care i-o va cere Dumnezeu. E lung acel itinerar spiritual marcat de multe inhibări, dar nu de şovăieli. Am să redau câteva gânduri-sfaturi pe care mi le-a împărtăşit.„Frate iubit, te-am urmărit de când, aproape străveziu, intrai în colonia cu nume plin de înţelesuri pentru mine, «Grădina». Speram să fie şi pentru tine, ca şi pentru mine o mistică grădină de gânduri şi de creşteri sfinte, văzându-te de atâtea ori cum te rugai în taină. Dar nu te-am tulburat. Aveam tot timpul înainte.

Spunea odinioară Sfântul Apostol Filip: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl» şi a primit acest răspuns reconfortant: «Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut și pe Tatăl, căci Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine». Ideea e continuată de Sfântul Apostol Paul: «Cristos este izvorul vieţii, căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii». Prin viaţa omenească a lui Isus din Nazaret transcendentul a intrat în istorie, eternitatea în timp şi Absolutul în precaritatea condiţiei umane. De aceea suntem datori să amintim tuturor celor care trăiesc în mijlocul relativismului şi al materialismului să îl primească pe Isus în existenţa lor. Cel care îl întâlneşte şi îi recunoaşte prezenţa într-omenită, cunoaşte Adevărul, descoperă Viaţa şi îşi găseşte calea care să-l ducă la îndumnezeire. Or, noi, scumpul meu Frate, noi îl vedem în fiecare zi sub chipul suferinţei ce îi ascunde Faţa şi greu îl recunoaştem, deşi în suferinţa noastră este El, luându-ne înfăţişarea, purtând cu noi crucea pe care El ne-a dat-o, ca să îi fim asemănare.

Domnul Isus ne-a şi promis-o: «Cel care crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, dar şi mai mari decât acestea, pentru că Eu merg la Tatăl», iar noi avem menirea să îi continuăm lucrarea, lucrarea Lui, a Celui care a plecat la Tatăl. Sfinţii ne sunt dovada vie că făgăduinţa Lui se împlineşte, ne sunt încurajare că ne stă-n putinţă, chiar şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, dar mai ales atunci, să-I fim asemănare. De aceea, tuturor creştinilor li se pretinde acest discernământ indispensabil pentru ca tot mai sfinţi şi mai uniţi, uniţi cu noi şi cu Dumnezeirea, mai împăcaţi în noi, să propulsăm procesul de accelerare a venirii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a iertării, a împăcării şi a unităţii.

Noi, cei de aici, din Orient, avem o tradiţie iconografică ce vine în ajutorul rugăciunii noastre, tradiţie în care icoana Fecioarei «Hodighitria», cea care ne arată calea încă de la Botez, se află în sufletele noastre, iar Mama ne arată calea prin Fiul său, reamintindu-ne întruna că Fiul ei este în toate locurile (deci şi aici) şi totdeauna (deci şi acum), e întruparea căii, singura, ce duce către Cer. Mereu să-ţi aminteşti, iubite frate, ştiinţa aceasta sfântă, căci fără memorie nu e nici o speranţă, uităm mereu de Domnul. Or, a spera înseamnă a crede, credinţa şi speranţa fiind suma iubirii.

Această ştiinţă a iubirii de semeni şi de Dumnezeu pe toţi ne angajează în evanghelizarea lumii, în primul rând a celui care se află lângă noi; am învăţat de la un mare dascăl al iubirii aproapelui, Monseniorul Ghika, că toţi putem să practicăm o liturghie proprie în care materia sfinţită e însuşi semenul din preajmă. El o numea «Liturghia aproapelui». Şi tu şi eu, aici şi orişiunde, putem s-o săvârşim, convinşi că slujindu-l şi iubindu-l pe aproapele, în fapt, noi îl slujim şi îl iubim pe Dumnezeu, pe Dumnezeu prezent în ei, unificat cu ei.

Străina separare dintre noi este o rană care doare, e o sminteală pentru lume. E sfântă datoria noastră să ne hrănim trăirea cu speranţa de a ne depăşi această înstrăinare şi de a denunţa exagerarea divergenţelor; s-o facem prin neostenită rugăciune şi prin fraternă conlucrare în beneficiul celor săraci şi marginalizaţi şi, mai cu seamă, în beneficiul acelora pe care atâta neiubire dintre noi i-a cufundat în ură şi exclusivism, în îndârjită contestare a dreptului la existenţă şi la alteritate.

Dacă ne-am face o examinare a conştiinţei, am înţelege, poate, că prea mult insistăm asupra unui ritualism frumos pe din afară însă adeseori lipsit de conţinut. Dovada o avem în faptul că prea uşor oamenii păstoriţi de noi au fost prădaţi de conţinutul mult sărac şi au rămas în forme fără conţinut, fiindcă de veacuri nu a fost elucidat pentru aceia care îl practicau: nu numai credincioşii, dar deseori şi preoţii. Însă trăirea creştinească nu este numai rit ori numai un mimetism formal pe care l-am deprins şi l-am transmis fără armura necesară. Armura lui este interioară, e armătură, este doctrina şi convingerile morale adânc înrădăcinate şi elucidate. Poate că totuşi, unii şi-au dezvoltat cultura religioasă şi spirituală, dar mai puţin trăirea adevărului şi a iubirii întru profunzime, înlocuind trăirea întru profunzime cu arta copierii modelelor spirituale sau chiar mimând sfinţenia. Totul se poate copia, nu însă şi sfinţenia: «Sancti sunt semper admirandi sed non semper imitandi», spunea un sfânt Părinte al Occidentului creştin.

Dorim cu toţii o înnoire a vieţii din Biserică, dar ea nu a venit şi nici nu va veni în condiţiile în care ne aflăm, căci nu e propovăduită de apostoli, de trăitori a ceea ce vestesc. Mulţi dintre aceşti aşa-zişi propovăduitori sunt ca agitatorii de partid: ştiu bine lecţia - dacă o ştiu - dar nu o şi trăiesc. De aceea bine spunea odată cineva: «Oratoria ta să fie oratoria faptei; tu făptuieşte, lasă-i pe alţii să vorbească». Va trebui deci să acordăm atenţie sporită, atenţie majoră, formării conştiinţei noilor apostoli; apostolatul lor să fie cu adevărat o revărsare din preaplinul minţii şi sufletului lor - cum o dorea Camile Chautard în „Sufletul apostolatului” -, nu revărsarea unui gol cu chip de adevăr. Vestirea înnoită a Evangheliei se cere să prezinte adevărul şi credinţa-n el, în integralitatea şi toată frumuseţea lui.

Nu e uşor, căci nu numai în lume sau în ţară, dar chiar şi în familie aflăm atâtea forme ale diversităţii omeneşti pe care nimeni nu are dreptul să le ignore, să le dispreţuiască sau să le omogenizeze, strivind splendoarea pluriformă a creaţiei lui Dumnezeu. În spirit, patul lui Procust este ucigător de suflet, e genocid spiritual, este expresia trufiei de a ne vrea superiori lui Dumnezeu, veleitari stupizi ce corectăm desăvârşirea în diversitate a operei lui Dumnezeu; ne vrem pe noi măsură pentru alţii. Purtăm în noi nu bunătatea lui Cristos, ci samavolnicia lui Stalin. Oare aşa ne-a vrut Cristos? De ce nu înţelegem că diversitatea şi diferenţa nu ameninţă unitatea că, dimpotrivă, ele sunt un semn al prodigalităţii Părintelui ceresc al tuturora?

Acum, când întunericul pare că invadează tot pământul şi dă viaţă unei culturi a morţii, a contestării oricărei alterităţi, este momentul să ne întrebăm dacă umanitatea nu cumva trăieşte întunericul ce a cuprins pământul în noaptea când Cuvântul era pe cruce răstignit. E întunericul în care lucrează cel mai bine Necuratul, când oamenii, purtând noaptea în suflet, orbecăie şi rătăcesc, când diavolul îi face să creadă că minciuna este adevăr, că răul este bine, că viciul desfrânat este suprema manifestare a libertăţii la care omul are dreptul, când setea de putere înlocuieşte chemarea la iubire, când învrăjbirea destramă solidaritatea şi comuniunea pe care le înlocuim prin ură şi prin contestarea dreptului la libertate şi la alteritate pe care, prin însăşi natura creaţiei, îl avem cu toţii. Dintru adâncul acestei nopţi a minţii putea Nietzsche să strige «Nu mai există Dumnezeu, căci L-am ucis!», aşa cum fiecare om care păcătuieşte îşi manifestă voinţa de a-L elimina pe Dumnezeu şi de a-L contesta, de a I se substitui, căci îşi arogă dreptul de a-şi fi singurul stăpân, dreptul de a pune în locul iubirii ura, ura care înlocuieşte comuniunea cu omul şi cu Dumnezeu, creând climatul învrăjbirii şi al contestării reciproce generale.

Adânca raţiune a motivării, a acceptării răstignirii Sale, Isus o are în lipsa noastră de iubire, în ura dintre noi şi în voinţa Sa de a ne împăca cu noi şi cu Preasfânta Treime - esenţa unităţii şi a iubirii dintre noi. Doar reconcilierea dintre noi ni-L va restitui pe Domnul răstignit, izvorâtor de pace. Doar prin prezenţa Lui în noi, drept sfânt criteriu al libertăţii şi al unităţii, vom regăsi cale şi un mijloc de comuniune căci El este Iubire. Numai întru iubire se poate naşte dia-logos-ul dorit. În dia-logos, deosebirile nu se transformă în conflict; raportul dintre ele devine spaţiul în care intervine «Logos»-ul, iar Logos»-ul e însuşi Fiul lui Dumnezeu făcut dintru Iubire trup.

Îţi spun acestea, frate drag, fiindcă doresc fierbinte ca între noi să nu mai fie «noi» şi «voi», să ne topim cu toţii în iubire, aprofundând realitatea că diferenţele, în cadrul concordanţei, sporesc frumosul unităţii. Necontenita sublimare a diferenţelor legitime ne va conduce la îmbogăţirea capacităţii de a-L cunoaşte pe Cristos şi de a-I fi imagine în lume. Atunci vom fi îndreptăţiţi să credem că urarea pe care astăzi, inconştienţi, ne-o facem de fiecare Paşti va deveni realitate vie, va fi adică prezenţa Celui înviat în noi.

Pentru a face transparentă această prezenţă şi pentru a-I restitui suprema credibilitate în lume lui Isus Cristos, suntem chemaţi să nu ne mai contestăm, ci să ne confirmăm în reciprocitatea, în îndreptăţirea naturală şi supranaturală, frumuseţea legitimităţii fiecărei particularităţi, expresie în parte a infinitei bogăţii de frumuseţi sălăşluind întru Dumnezeire.”- Părinte drag, vorbiţi ca un catolic...

– Nu dragul meu, sunt ortodox şi nu vorbesc decât dintru Ortodoxie, dar a fi ortodox înseamnă a fi catolic, iar tu nu ai să devii adevărat catolic decât ca ortodox.

– Aşa-mi spunea, cu ani în urmă, şi Monseniorul Ghika, Părintele meu sufletesc: „Un bun ortodox este foarte aproape de noi; un adevărat ortodox este cu adevărat catolic. Eu m-am făcut catolic pentru a deveni un ortodox mai bun”. Când toţi vom conştientiza şi vom trăi acestea, atunci se va realiza dorinţa lui Cristos „Ca toţi să fie una”.

– Adevărat grăia Monseniorul Vladimir; aceasta era credinţa şi speranţa lui. Ştia dintru credinţă că speranţa îl are ca obiect pe Dumnezeu Cel grabnic în a ajuta şi-n a Se dărui; şi dacă voinţa lui Isus a fost ca noi să fim uniţi, în numele acelei libertăţi pe care El ne-a câştigat-o în lupta cu Satana, ne mai rămâne doar să înţelegem pe cine îl slujeşte dezbinarea, pe Cine îl slujeşte unitatea. Dar noi, mânaţi de biciul celui generator de vrajbă, cu râvnă căutăm şi punem la vedere numai ceea ce poate să satisfacă desfătul dezbinării. Vom depăşi această stare tristă care îl doare pe Cristos doar când vom fi în sinergie cu forţele iubirii. Pentru aceasta va trebui să intervină o renunţare, o despuiere de ceea ce constituie ţeposul înveliş ce-mpiedică îmbrăţişarea. Numai prin cultivarea capacităţii de a ne transforma şi înnoi prin har, întemeiaţi pe pocăinţă, vom dobândi cunoaşterea nimicniciei în care ne-a adus trufia. Abia atunci vom dobândi darul cunoaşterii de noi şi vom putea să trecem din tărâmul „deosebirii” în cel al „asemănării”, cum învăţa odinioară Bernard de Clairvaux de care şi voi catolicii precum şi noi ortodocşii se pare că am cam uitat, ca unii care nu am fi putut afla de cele trei trepte ale „urcuşului spre Dumnezeu”, cum le-a numit Evagrie, calea curăţitoare, calea luminătoare şi calea unificatoare, pe care le va relua în Occident Sfântul Ioan al Crucii sub forma „via purgativa”, „via illuminativa” şi „via unitiva”. Râvnim descoperirea a ceea ce ne diferenţiază, iar nu a ceea ce ne-apropie, ne-aseamănă şi chiar ne identifică. Să recunoaştem evidenţa mândriei în această atitudine, voinţa de a ne recunoaşte pe noi în cel de lângă mine, iar nu pe Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu ar fi avut chipul şi asemănarea mea.

(Tertulian Langa - Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2010, pp. 406-417)

 sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net

divider



Ecoul morţii lui Eminescu

“Mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi mărginită, precum a fost sufletul acestui nemuritor” - Constituţionalul, 20 iunie 1889

Percepţia morţii poetului a fost diferită de-a lungul generaţiilor care s-au succedat după moartea sa. S-a vorbit şi s-a scris mult, îndeosebi în epoca comunistă, despre faptul că poetul a murit în mizerie şi sărăcie, uitat de contemporani şi părăsit de prieteni, ca un geniu singuratec, neînţeles de societatea în care a trăit. Însuşi G. Călinescu vorbea despre poeţii pe care “flămînda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia ” dar şi despre cei care “niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească…Aşa poet a fost Eminescu” (G. Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum I.O. 1995, pg. 249). Cu toate acestea, marea durere pe care moartea nefericitului poet a produs-o la scară naţională, pentru Călinescu (considerat încă biograful ofcial al poetului) nu a însemnat decât “cortegiul însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni… pe drum în dreptul Universităţii, şi la mormânt, se ţinură cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei şi un brad” (idem).

Nimic despre imensa durere unanim exprimată în presa centrală şi locală de pe întreg teritoriul ţării şi a provinciilor româneşti; nimic despre reacţia lumii intelectuale, îndeosebi culturale şi academice; nimic despre reacţia dăscălimii, elevilor şi studenţimii; în sfârşit, nimic despre tristeţea şi durerea unui popor care trăia sentimentul că îşi îngroapă “gloria naţională”, aşa trăire dureroasă încerca România profundă.

Târziu după moartea sa, a început să se vorbească mult despre faptul că boala poetului, câştigată sau moştenită, l-a condus către alienaţie sfârşindu-şi zilele în lumea vieţuitorilor ospiciului doctorului Şuţu, părăsit de prieteni şi de lumea culturală. S-a vorbit de asemenea despre înscenarea politică a “arestării ilegale” şi internării forţate în ospiciu, înscenându-i-se o boală psihică, compromiţându-i astfel credibilitatea în ideea de a-l scoate din viaţa publică, pentru că prin vocea sa ameninţa protipendada politică şi economică a ţării şi chiar relaţiile statului român cu puterile centrale.

Notorietatea poetului la nivel naţional Într-adevăr, prin creaţia şi atitudinea sa intransigentă, Mihai Eminescu devenise o personalitate marcantă a timpului său. Vocea sa de la tribuna ziarului “Timpul”, se transformase într-o adevărată instanţă acuzatoare pentru relele, nedreptăţile, corupţia şi jaful naţional, aspecte pe care le sancţiona fără cruţare. Aşa încât lumea intelectuală, breasla scriitoricească, lumea politică, “pătura superpusă”, tinerimea studioasă îl cunoşteau foarte bine din publicaţiile vremii ca poet, dar şi în ipostaza de jurnalist şi analist politic. Poezia sa pătrunsese deja adânc în inima tineretului. Versurile sale erau pe buzele tuturor, aşa încât vestea derapajului psihotic, şi mai ales suferinţa ultimilor şase ani din viaţa sa, a ajuns repede de notorietate publică. Nu puţini au fost aceia, mai ales din lumea intelectuală care au perceput şocul ca pe o dramă la nivel naţional. Trebuie subliniat faptul că preocuparea pentru sănătatea poetului a fost una reală şi constantă în toată această perioadă, ajungând să intereseze cercuri din ce în ce mai largi: de la prietenii de la “Junimea” şi “Convorbiri literare”, la autorităţile locale: botoşănene, ieşene şi bucureştene: de la societăţi şi asociaţii culturale, la oameni de teatru, oameni de litere, oameni de bine şi chiar elevi, prin constituirea acelor comitete pentru realizarea subscripţiilor publice în sprijinul poetului (vezi cuvântul înainte al ediţiei Şaraga, semnat de Cornelia Emilian). A nega, sau a bagateliza aceste realităţi, ar fi o impietate şi un afront nemeritat adus generaţiei poetului. În acest context este evident că soarta poetului devenise una de interes public, dovadă şi curatela judiciară instituită în urma expertizei medicale din 23 martie 1889, din care au făcut parte Titu Maiorescu, Mihai Brăneanu, D Augustin Laurian, I.L.Caragiale şi Ştefan C. Michăilescu − din nefericire hotărâtă prea târziu − dar şi numeroasele referiri în presă cu privire la starea şi comportamentul poetului, dintre care cele mai valoroase − prin durere şi compasiune − sunt cele ale lui Alexandru Vlahuţă: “Şi când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustii, îşi lăsă tăcut privirea-n pământ, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţe vagă - umbra acelui apus dureros al conştiinţei care-i dedea în momentul acele înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit”(Al. Vlahuţă − Versuri şi proză, Ed. Eminescu, 1986, pg. 292).

Vestea morţii lui Eminescu a căzut ca un trăsnet asupra întregii naţiuni. Nu a existat organ de presă, central sau local, care să nu relateze pierderea dureroasă resimţită de întreaga suflare românească prin moartea poetului, care devenise încă din timpul vieţii un mit recunoscut deja ca geniu. Deşi nici un act oficial nu a consacrat zilele de 15, 16, 17 iunie 1889, ca zile de doliu naţional, naţiunea română, prin durere şi participare, a ridicat evenimentul la rang de funerarii naţionale. Pe tot cuprinsul regatului şi provinciilor româneşti, sufletele cernite ale celor care l-au preţuit şi admirat ca poet, au trăit momente de durere şi neputinţă în faţa unui adevăr care a lovit năprasnic un popor. Câteva exemple pot ilustra − cât se poate de convingător − starea de spirit care domina o naţiune ce percepea moartea poetului ca o adevărată tragedie. “durerea celor care i-au fost prieteni, l-au cunoscut în tainele vieţii intime trebuie să fie adâncă, mută şi sfâşietoare… Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un Luceafăr… Moartea lui e o durere pentru întreaga cugetare românească după cum durere fost-au pentru toţi şi suferinţele lui” titra ”Constituţionalul” în editorialul său din 17 iunie 1889. În provincie, la Botoşani, ”Curierul Român” informează că “marele cugetător al ţării, cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toţi poeţii noştri contemporani, care a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gânduri şi simţiri, nu mai este printre vii! Dup-o crudă şi-ndelungată boală, nobilul şi melancolicul său suflet şi-a rupt barierele ce-l ţineau încă legat de această vale a plângerii şi şi-a luat zborul spre lumea cea de veci, spre lumea nemuririi pentru care a fost creat” (20 iunie 1889), iar ”Libertatea” din acelaşi oraş scria: “poetul dragostei şi al melancoliei, cel mai ilustru bard al României şi unul din însemnaţii poeţi ai Europei actuale, gloria ţării şi a neamului românesc s-a stins…El nu mai simte azi greutatea lumii reale, aşa de zdrobitoare pentru avânturile închipuirii lui generoase” (22 iunie 1889). Iaşul (oraşul marii iubiri) consemna prin ziarul ”Fulgerul” din 18 iunie 1889: “marele poet s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr în înălţimea bolţii albastre”. Acelaşi ziar reuşeşte poate cel mai veridic portret psihologic al poetului, atunci cînd pune în evidenţă contrastul din gândirea eminesciană între mizeria vieţii reale, pentru care manifesta “o repulsie şi un mare dezgust judecând-o prin prisma pesimismului” şi imaginaţia din lumea ideală pentru care a avut “o atracţie deosebită şi de aceea o zugrăveşte cu cele mai admirabile culori”. Iacob Negruzzi scria în ”Convorbiri Literare”, “cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile; noi pierdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-acei al căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre” (citat I Saizu, Eminescu - cât veşnicia, Ed. Noel, 1996). În Transilvania ”Telegraful Român” afirma că: “Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet român ci şi cel mai strălucit reprezentant al conştiinţei naţionale”. Deşi unele date biografice vehiculate de presa timpului erau contradictorii, totuşi, asupra suferinţei poetului exista o unanimitate în a considera “lunga şi cruda maladie a facultăţilor mintale, o boală ce nu iartă niciodată şi târâie victima sa spre mormânt” (”Telegraful Român”, 18 iunie, 1889). Titu Maiorescu va avea inspiraţia să solicite necropsia (cerută în mod expres) aveau să confirme mărimea neobişnuită a creierului (1490 gr, egal cu cel al lui Schiller) atins de o periencefalită cronică difuză (fără examen microscopic), o degenerare grăsoasă a muşchiului cardiac − care a stat la baza sincopei cardiace ce avea să constituie cauza imediată a decesului − degenerescenţe asemănătoare fiind descrise şi la nivelul ficatului şi rinichiului, aspecte deosebit de relevante pentru evaluările anatomo patologice de mai tîrziu, evocatoare mai ales pentru excluderea etiologiei luetice a bolii poetului.

Doliu şi funerarii naţionale − fără gir oficial Tragedia zilei de 15 iunie 1889 a fost dureros resimţită de întreaga naţiune. Zăbranicul de doliu va acoperi întreg spaţiul românesc prin durerea pe care a resimţit-o. “Aceasta explică de ce funerariile au avut caracter naţional, deşi nici un act oficial nu fusese semnat în acest sens (I. Saizu, Eminescu - cât veşnicia, Ed. Noel, Iaşi, 1997).

Înhumarea a fost un moment care prin amploarea desfăşurării lui s-a ridicat la nivelul geniului eminescian, deşi poetul nu şi-a dorit niciodată o asemenea grandoare. “Niciodată - titra ziarul ”Lupta” (19 iunie 1889) - nu s-a văzut la o înmormântare o asistenţă aşa de numeroasă şi cultă”. Şocul provocat de moartea poetului va îndurera un întreg popor şi avea să adune laolaltă deopotrivă: guvernanţi, politicieni, academicieni, oameni de artă şi litere, ziarişti, dascăli, studenţi, elevi, prieteni, admiratori ca şi contestatari. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargi îşi asumă cheltuielile de înmormântare, iar la iniţiativa lui Maiorescu s-a deschis o listă de subscripţie pentru amenajarea mormântului. Cu toate că dorinţa poetului a fost alta, ceremonia înhumării avea să fie de o grandoare tăcută şi resemnată, plină de sobrietate şi tristeţe, marcată de jale şi respect. Sicriul − singurul de simplitatea dorită de Eminescu − a fost depus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou − ctitoria lui Constantin Brâncoveanu − lângă catafalc fiind aşezate Poesiile (ediţia princeps), colecţia revistelor ”Convorbiri Literare” şi ”Fântâna Blanduziei”. Nenumărate cununi de laur şi coroane de flori din partea Academiei Române, Presei Române, redacţii de ziare, societăţi şi asociaţii culturale, Societatea Tinerimea Română, Societatea Studenţească “Unirea”, admiratori, elevi şi studenţi, aveau să acopere catafalcul. O persoană îndoliată va depune un buchet de “nu mă uita” pe pieptul poetului. Era Veronica Micle. Pelerinajul avea să dureze până în ziua înhumării. Prin acest “perigrinaj complect” (”Războiul”, 18 iunie, 1889), o lume îndurerată îşi lua rămas bun de la “poetul lor de suflet”, dovadă evidentă a preţuirii de care s-a bucurat din partea poporului său. Oficialităţile au fost reprezentate de trei prim miniştri (doi foşti şi cel în funcţie), preşedintele Academiei Române în persoana lui Mihail Kogălniceanu, miniştri, conducători de societăţi şi asociaţii, floarea literaturii şi ziaristicii române. Serviciul religios a început la orele 17,30, după care a urmat primul discurs ţinut de Grigore Ventura, în care s-a subliniat cu patos faptul că “Eminescu nu a fost a nimănui ci a tuturor românilor” că, “lacrimile românilor se vor preface în roua roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului”, un discurs avântat şi patetic care nu-l recomandă câtuşi de puţin ca executant al cabalei antieminesciene invocată de adepţii acestei teorii. După discurs, corul bisericii “Domniţa Bălaşa” dirijat de Costache Bărcănescu va interpreta romanţa Mai am un singur dor pe versurile poetului, care avea să răsune cu jale, melancolic şi dureros peste întreaga mulţime.

Într-o tăcere tristă şi dureroasă, sicriul este aşezat pe un dric tras de doi cai, cortegiul fiind condus de trei jandarmi călare. Un lung şir de oameni se vor încolona pe lungul drum spre cimitirul Belu (Şerban Vodă). La Universitate, D. Aug. Laurian, directorul ziarului ”Constituţionalul” va sublinia în discursul său că “astăzi se înmormântează o glorie naţională… ca poet un titan, ca ziarist un atlet… spinteca norii cu gândul şi găsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea românească… un ouvrier al cugetării… El s-a stins prea devreme, nu înainte de a revărsa valuri de lumină în cugetarea românească”. Tot la Universitate, studentul la litere, botoşăneanul Constantin Calmuschi, va vorbi în numele tinerimii române, tinerime care a învăţat de la poet “cum să se adâncească în meditaţie şi cum să se înalţe în gândire… pentru că umbra acestui vis a fost atât de mare, încât veacuri multe falnic se vor simţi plutind şi însufleţind asupra celor ce te vor studia şi admira” (”Adevărul”, 20 iunie 1889). Tot aici se va realiza şi o imortalizare în tuş a evenimentului, prin care C Jiquidi − tatăl − va încerca să surprindă grandoarea evenimentului. Înainte de a fi coborât în mormânt, doctorul Ion Neagoe va ţine ultimul discurs, un discurs emoţionant, încărcat de durere, care a făcut ca toată asistenţa să lăcrimeze “mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită cum a fost sufletul acestui nemuritor”. Sicriul va fi coborât apoi pe unduirile melodice şi triste ale aceleeaşi Mai am un singur dor, interpretat de acelaşi cor, lăsând în sufletul celor prezenţi “o puternică şi tristă amintire” pentru că se trăia senzaţia că “se îngropa nu numai un om, ci tezaurul poporului român”. Cu sufletul greu şi inima cernită, Titu Maiorescu şi amicii de la “Junimea” vor rămâne până la acoperirea cu pământ a mormântului. În semn de respect din partea tinerimii române, care efectiv îşi diviniza idolul, Ştefan Coşereanu − elev la liceul Matei Basarab − şi studentul Simion Mehedinţi − viitorul academician şi istoric creştin − vor veghea la mormânt până la ivirea luceafărului şi lunii care, în acel amurg târziu, aveau să strălucească mai frumos ca niciodată. “Să ne închinăm cu tristeţe şi admiraţie în faţa acestui mormânt deschis prematur; trupul lui Eminescu s-a dus însă inteligenţa lui a rămas printre cei vii (”L’Independence Roumain”, 18 iunie, 1889), iar ”Libertatea” din 22 iunie 1889 titra: “cuvine-se dar, astăzi, când mormântul a închis pentru totdeauna pe cel mai ilustru dintre fiii Daciei române, să vărsăm pentru el o lacrimă de mustrare, pentru el, pe care l-am avut şi n-am ştiut a-l preţui.”Reflecţii postume

Desfăşurarea tristului eveniment va fi diferit apreciată de presa timpului. Cel mai aproape de adevăr pare să fi fost ”Universul Literar” săptămânal care apreciază evenimentul ca fiind de o “duioşie impunătoare”, aşa cum a fost şi sufletul poetului. Un doliu naţional coborât în sufletul unui popor pe care, din nefericire, posteritatea avea să-l perceapă altfel. Este necesară precizarea că nimeni şi nimic din ceea ce a însemnat ultimele zile ale poetului, nu a sugerat existenţa vreunei tentative de victimizare a sa din partea vreunei conspiraţii sau organizaţii oculte. Naţiunea l-a cinstit, presa l-a onorat, mulţimea l-a venerat, prietenii l-au înconjurat cu aceeaşi preţuire din totdeauna, iar contestatarii şi duşmanii au tăcut resemnaţi. Până şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, care-i minimalizase opera, i-a dedicat o pagină în revista sa “o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţării sale” prin “o scurtă, dar plină de adevăr izbitor şi crud, amintire despre Mihail Eminescu” (”Telegraful Român”, 20 iunie, 1889), ca să nu mai vorbim de Alexandru Macedonski care-şi încasase consecinţele oprobriului public.

Perceput la moartea sa doar ca poet de excepţie şi jurnalist militant, opera lui abia de acum va începe să fie pusă în valoare. Mai bine de un secol de cercetare va continua să uimească generaţie după generaţie de critici, prin evaluarea şi punerea în valoarea a vastităţii şi diversităţii creaţiei sale, demonstrând că intuiţia contemporanilor asupra genialităţii sale a fost una corectă, de aici şi emoţionanta despărţire de cel ce avea să devină arheul culturii române. De aici şi contrastul izbitor între realitatea momentului şi minimalizarea voită din partea celui care i-a scris biografia (G. Călinescu, n.n.). Eminescu nu a fost un singuratic, deşi a iubit singurătatea şi a căutat-o mereu. Nu a trăit izolat, nu s-a situat în afara realităţilor vremii sale, ba din contra, el a fost o prezenţă vie, receptivă la tot ce a însemnat cultură, viaţă socială, mediu politic, istorie, eveniment cotidian, trecut, prezent şi viitor pentru neamul său. El s-a izolat doar atunci când se retrăgea în meditaţie, gândire şi creaţie. Nu a fugit de oameni, ci dimpotrivă, i-a căutat, înţelegându-i ca nimeni altul din vremurile sale, mai ales din perspectiva istorică a neamului său. Nu a ştiut să mintă şi a taxat necruţător nedreptatea, ipocrizia şi demagogia doar cu armele scrisului său, fără ca să poarte acea “cocoaşă intelectuală”, atât de comună printre oamenii politici şi de cultură. A ars la flacăra geniului său care până la urmă i-au topit aripile gândirii şi imaginaţiei. Este ceea ce contemporanii vedeau şi urmăreau cu încântare şi uimire, dar şi cu durere. Notorietatea sa era una de nivel naţional şi suferinţa sa era bine cunoscută publicului larg. În acest context, se ridică o întrebare de bun simţ. Cine, în asemenera condiţii, şi-ar fi permis să pună la cale o conspiraţie sau un complot antieminescian, fără ca acest lucru să nu fi devenit imediat public? În aceiaşi notă se poate ridica şi a doua întrebare. Cum ar fi putut Maiorescu şi junimiştii − Ventura, Simţion şi alţii − să participe la “arestarea ilegală” şi izolarea sa ca alienat mintal, în ideea cinică şi bestială de a-l scoate din viaţa publică într-o asemenea manieră grotescă? când toţi aceştia − şi mulţi, mulţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi − au asistat cu durere şi au participat cu ce au putut la alinarea groaznicelor suferinţi pe care poetul le-a suportat în ultimii şase ani din viaţa sa chinuită.

Desfid pe oricine consideră că a trimite în străinătate pentru consult, asistenţă medicală şi sanatorizare este o chestiune simplă chiar şi astăzi, cu atât mai mult la acea vreme şi încă cu însoţitor, aşa cum amicii săi de la “Junimea” în frunte cu Titu Maiorescu − un adevărat mecena pentru Eminescu − au făcut-o în mod repetat. Din calvarul vieţii sale posteritatea avea să dezvolte de o manieră fantezistă − dacă nu de-a dreptul cinică − nefericita teorie a conspiraţiei, devenită subiect de roman, numai după ce această ipoteză a fost lansată de cinicii de la ”Adevărul” în anul 1911, în ideea de a macula memoria unui popor care şi-ar fi sacrificat idolul. Aceeaşi intenţie se poate intui şi din preluarea nefericită a probabilităţii diagnostice de nebunie luetică, dezvoltată apoi de câţiva medici neinspiraţi şi de o critică literară la fel de neinspirată, culminând cu cinismul călinescian, care va dori să aşeze pe fruntea olimpiană a poetului stigmatul ruşinii alături de cea a geniului. Aşa cum posteritatea − prin eforturile admirabile ale criticii literare − a reuşit să pună în valoare arheitatea creaţiei eminesciene, aceeaşi critică literară are obligaţia să izbăvească imaginea poetului de stigmatul luetic şi de elucubraţiile biografice − îndeosebi călinesciene − luetice sau sacrificiale, ridicându-l astfel pe omul Eminescu la nivelul operei sale. Chestiune de bun simţ şi moralitate elementară pentru critica literară, care are astăzi la îndemână instrumentele necesare pentru promovarea adevărului privind viaţa martirică a celui care “a răsturnat muntele gândirii în marea închipuirii” (A.D.Xenopol). Un pas important în această direcţie l-a făcut − de o manieră onestă şi meritorie − criticul Nicolae Manolescu, care a avut francheţea să valorizeze realitatea medicală din odiseea eminesciană (”Adevărul” - 28 iunie, 2013). Pe aceeaşi traiectorie, a adevărului ştiinţific, se înscrie şi criticul Theodor Codreanu, pentru care argumentul medical are valoare ontologică (vezi − Eminescu în captivitatea ” nebuniei”).

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



Lecturi sub abajur

Interferenţa realului cu mitul în BALTAGUL

Romanul Baltagul a fost considerat de către criticii şi istoricii literari ca fiind Mioriţa lui Sadoveanu, plecând de la moto-ul ce deschide această creaţie (“Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă şi-un câne”), dar şi de la faptul că elementele realiste, specifice transhumanţei, se împletesc cu cele mitice, aidoma baladei pastorale.

Elementele realiste sunt evidente în paginile în care autorul expune viaţa păstorilor din zona Tarcăului, al căror reprezentant este Nechifor Lipan. Această existenţă anecestrală are două evenimente importante: urcarea şi coborârea oilor la şi de la munte. Ca atare, transhumanţa este calendrul anual al oierilor. Legile sunt imuabile: bărbatul - cap al familiei - pleacă la munte, iar femeia rămâne acasă, având grijă de gospodărie şi de copii. Aceste aspecte sunt specifice şi femeii oierului Nechifor Lipan, om înstărit, de prin părţile Tarcăului. Ca orice soţie, catre-şi aşteaptă răbdătore bărbatul, la început Vitoria nu dă importanţă faptului că Nechifor întârzie în călătoria sa de afaceri, pentru că acesta mai lipsise de acasă şi cu alte ocazii. Dar când acesta întârzie nepermis de mult, la venirea primăverii, femeia se hotărăşte să plece în căutarea soţului.

Înainte de a purcede la drum, Vitoria săvârşeşte un adevărat ritual: roagă pe părintele Dănilă să citească la biserică; merge la baba Maranda, să-i ghicească în cărţi şi deşi aceasta îi spune că bărbatul ei a fost îmbrobodit de o femeie cu ochii verzi, ea nu crede o iotă, pentru că ştia că Nechifor nu este fustangiu; consultă la mănăstirea Bistriţa pe cuvioasa Ana şi pe arhimandritul Visarion; ţine post negru douăsprezece vineri la rând; pe Minodora o duce la mănăstire şi plăteşte să i se confecţioneze un baltag asemănător cu cel pe care îl avea Nechifor, când a plecat la drum şi pe care îl va sfinţi la biserică.

Nevasta lui Nechifor Lipan ia urma soţului dispărut, refăcând pas cu pas periplu acestuia. Aşa se explică de ce nu dă curs sugestiei negustorului David de a lua trenul până la Piatra (Neamţ) şi să întrebe la prefectură de soarta celui dispărut. Ea reuşeşte să descopere rămăşiţele pământeşti ale acestuia, datorită faptului că ştia în amănunt obieciurile oierilor, inclusiv comportamentul lui Nechifor în călătoriile de afaceri. Sadoveanu va realiza o amplă monografie a stelor de pe valea Tarcăului, oferind şi date grăitoare despre tradiţiile şi obiceiurile din viaţa oamenilor locurilor. În drumul său, protagonista dă peste un botez. Va dărui bani pruncului şi “un capăt de zahăr mamei”. La Cruci, întâlneşte o nuntă, cinsteşte cu nuntaşii şi face “frumoasă urare împărătesei mirese”. Găsind cu ajutorul câinelui ce-i rămăsese fidel lui Nechifor rămăşiţele soţului, înţelegând şi semnele naturii, care-i arătau că în râpa din dreptul Crucei Talienilor le va găsi, Vitoria va face o înmormântare creştinească, respectând ritualul strămoşesc, în memoria celui dispărut. Osemintele sunt purtate spre cimitir într-un sicriu împodobit cu cetină şi covoare. Se împlineşte “datina podurilor”, prin desfăşurarea unor suluri de pânză, atunci când carul mortuar trece peste poduri. Peste groapă se trece o găină neagră, pentru ca defunctul (care a avut parte de o moarte violentă) să nu devină strigoi. Se aprind făclii de ceară şi se tocmesc bocitoare. La cimitir, se dă de pomană rachiu şi pâine, iar la praznic Vitoria va proba calităţi de procuror, reuşind să-l demaşte pe criminal.

Elementele mitice sunt detectabile chiar din moto-ul romanului, care trimite la mitul existenţei pastorale, din balada Mioriţa. Apropierea de creaţia populară s-a realizat şi datorită aspectelor legate de viaţa păstorilor: transhumanţă, tradiţii, credinţe populare, viziune asupra vieţii şi a morţii.

În romanul Baltagul, mitul este privit din altă perspectivă; nu ca în Mioriţa, din unghiul celui care e de presupus că va muri, ci al celei ce va suporta absenţa. Contactul cu legea nescrisă a morţii, în balada pastorală vizează pe cel ce suportă rigorile complotului pus la cale de cei doi oieri pizmaşi pe averea ciobănaşului moldovean - mult “mai ortoman” decât aceştia. Depăşirea tragicului, prin înţelegerea morţii ca necesitate, a fost interpretată de către unii critici şi istorici literari drept resemnare, aceasta datorându-se faptului că atenţia lor s-a concentrat asupra plănuitului asasinat, ignorându-se planul mitic ce cuprinde condiţia de damnat la moarte a ciobănaşului.

Romanul valorifică artistic şi mitul egiptean al lui Iisis şi Osiris. Potrivit acestui mit, Iisis pleacă în căutarea soţului răpus de un zeu rău. Ea îi găseşte rămăşiţele în apele Nilului, primăvara. Este ajutată de un zeu cu cap de câine, fiind însoţită în periplul său de către fiu. Similitudinile cu romanul sadovenian sunt evidente.

Să mai spunem că în roman, Gheorghiţă este tipul iniţiatului: pe tot parcursul periplului, ele este supus în vorbe şi fapte mamei. Aceasta îl ia cu sine, spre a se maturiza, în primul rând sufleteşte, prin confruntarea directă cu greutăţile vieţii, ca viitor cap de familie.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



Ziua eroilor – Balaciu

Privegherea la “Mormântul celor fără de mormânt”Pe drumul de la Bucureşti la Constanţa, între Urziceni şi Slobozia, malul drept al râului Ialomiţa păstrează urmele cetăţii antice Hellis, unde regele geţilor Dromichetes l-a făcut prizonier pe marele rege Lisimah. Nu departe, pe malul stâng, găzduia vechea mănăstire de călugări “Balaciu”, distrusă de comunişti după 1950.Ieromonahul Adrian Făgeţeanu, fost deţinut politic, a avut iniţiativa refacerii aşezământului creştin, iar între acesta şi vechea cetate a început, în 1992, cu voluntari, construirea unui mormânt simbolic “Mormântul celor fără de mormânt”. Au lucrat voluntari bătrâni, foşti deţinuţi politici, precum şi tineri studenţi. Au fost executate săpăturile şi s-au turnat fundaţiile. Monumentul ce se ridică va fi compus dintr-un disc de beton, cu diametrul de 20 metri, acoperit cu dale de marmură. Spre interiorul discului 30 de cuburi de piatră aşezate vor întruchipa scaunele de priveghere.

In faţa lor se află spatiul pentru ruga preoţilor, iar în centru, înconjurată de cercul de foc al lumânărilor, se află lespedea funerară. Ea este aşezată pe un spaţiu acoperit cu iarba adusă cu traista din toate locurile unde au fost exterminaţi români în închisori sau de pe câmpuri de luptă pentru dreptate. Acest disc, biserică sub cerul liber, va deveni un loc de slujbe religioase zilnice sau priveghere, suprafaţa de marmură fiind încăpătoare pentru 500 de oameni. Pe câampia din jur mai încap încă zeci de mii de pelerini.

Mormântul, creştin-ortodox, ne duce cu gândul la primii noştri creştini fără nume, la regele fără mormânt Decebal, la voievozi ca Gelu sau Glad, la trupurile martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, tăaiate bucăţi şi răspândite în toată Transilvania, la Mihai Viteazul, cel cu trupul căzut nu departe de Cluj, la trupul lui Ion Vodă sfârtecat la Cahul, în Basarabia, la fiii Brâncoveanului şi la marele Domn, martirizaţi şi aruncaţi în apele Bosforului şi la soarta lui Tudor Vladimirescu. După ei vin, tot fără de morminte, conducătorii spirituali şi mari oameni politici români, omorâţi în România în plin secol XX de guvernanţi conduşi de minţi viclene, străine naţiunii.

Nu avem dreptul să-i uităm nici pe cei pe care Puterea temătoare de moaştele morţilor nevinovaţi le-a mutilat trupurile după ce i-a ucis, nici pe cei îngropaţi în locuri ascunse pentru a nu fi aflaţi niciodată, nici pe cei ucişi, apoi arşi şi cărora le-a fost risipită cenuşa în 1989.Trebuie să ne gândim şi la mulţimea românilor fără de morminte din toate timpurile şi de oriunde, din Spania până la Vladivostok, de la Cercul Polar până în apele Crimeei şi ale Constantinopolului. La cei căzuţi pe câmpul de luptă, la deportaţii pieriţi departe de ţară, la morţii din închisori, îngopaţi fără cruce şi neidentificaţi, la eroii din râpile şi pădurile rezistenţei anticomuniste, la eroii ale căror morminte de răazboi au fost arate de duşmani, la toţi morţii noştri fără de mormânt.

Visăm o sărbătoare când, după obiceiul pământului, vor veni pelerini aducând în traistă, din ţară şi din toate zările lumii, ţărână de la locul de pieire şi din care va creşte iarba din jurul lespedei de mormânt.

Visăm o sărbătoare a sufletelor, când cercul de foc al lumânărilor din jurul “Mormântului celor fără de mormânt” va lumina noile generaţii.

Anghel Marcu - 1992De Inălţarea Domnului se fac în toată ţara pomeniri pentru toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră. Intre eroii neamului se află şi foştii deţinuţi politici din temniţele carliste, antonesciene şi comuniste.

In 1996 se sfinţea la Balaciu un monument ridicat în memoria eroilor ale căror morminte sunt necunoscute - de la Burebista până la marii domnitori, de la eroii din Războiul de Independenţă, la cei din Războaiele Mondiale, de la morţii prigoanei carliste, până la eroii anticomunişti din munţi, din temniţe şi deportări. Monumentul a fost proiectat de arhitectul Anghel Marcu (autor printre altele al Monumentului Calvarul Aiudului), partea tehnică a fost supervizată de inginerul Constantin Iulian, iar construcţia s-a realizat prin muncă voluntară. Intre 1992 şi 1996 au avut loc tabere de muncă în care foştii deţinuţi politici au lucrat cot la cot cu tinerii care descoperau o parte neştiută din istoria recentă a ţării noastre. Comandantul taberei a fost Bunicul - Emanoil Paraschivaş.

La Mormântul Celor Fără de Mormânt de la Balaciu se face anual pomenire în ziua Inălţării. Ne-am adunat în jurul Mormântului alături de Frăţia Ortodoxă Sfântul Gheorghe şi de Fundaţia Ogoranu. După Sfânta Liturghie oficiată la Mănăstirea Balaciu, a urmat slujba de pomenire, cântecul şi agapa pentru cei fără de mormânt. Apelul eroilor a fost citit de dl. Mihnea Gheorghiu.

Veşnică fie pomenirea tuturor eroilor neamului românesc!

Cezarina Condurache 

divider



In memoriam Aurel Vişovan

Aurel Vişovan s-a născut la 4 iunie 1926 în localitatea Sărmăşag (jud. Sălaj) din părinţi maramureşeni, Alexandru şi Paraschiva, originari din satul Breb. Botezul său a fost oficiat de 6 preoţi greco-catolici (e verosimilă ipoteza că printre ei s-a aflat şi protopopul zonei, Valentin Coposu - tatăl viitorului lider naţional - ţărănist Corneliu Coposu). Tatăl său, Alexandru Vişovan, membru al Gărzilor Naţionale româneşti din Maramureş şi participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, va ocupa o perioadă scurtă funcţia de primar în Breb şi apoi va funcţiona ca şef de post de jandarmi în mai multe localităţi din nord-vestul ţării, activitate pentru care va fi de mai multe ori decorat. După pensionarea sa, în 1932, familia se va întoarce în Maramureş şi se va stabili la Sighet, unde Aurel Vişovan va face primii ani de şcoală.

Cedarea Ardealului de nord Ungariei, în august 1940, va determina familia să plece în refugiu (sora sa Viorica este arestată pentru câteva ore de către paramilitari unguri) şi să se stabilească la Timişoara pe toată durata războiului. Din perioada statului naţional - legionar el îşi va aminti mai târziu buna organizare în primirea şi ajutorarea refugiaţilor, dar şi prezenţa armatei germane pe străzile Timişoarei, în ianuarie ’41, pentru a înclina balanţa în favoarea lui Antonescu. Va absolvi în 1945 liceul “Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara; tot în această perioada va obţine şi brevetul de planorist în urma unui curs absolvit la Arad. Anii petrecuţi în refugiu vor contura în sufletul tânărului Aurel conştiinţa de luptător pentru dreptatea neamului românesc. Tot în perioada refugiului sora sa Viorica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaş, ajuns preot în judeţul Arad, cu care va avea 3 copii. Vechi membru al Mişcării Legionare, părintele Bărdaş va fi implicat în puternica rezistenţă anticomunistă din zona muntoasă a judeţelor Arad şi Bihor, pentru care va suferi 15 de ani de detenţie, despre care va relata în lucrarea sa “Calvarul Aiudului”.

Întors alături de părinţi la Sighet, în 1945, Aurel Vişovan se va înscrie la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Drept din Cluj, fiind simultan şi profesor suplinitor la Liceul “Dragoş Vodă” din Sighet, unde a predat fizica, chimia şi limba italiană. Atmosfera în Maramureş era foarte tensionată - de abia iesiţi de sub ocupaţia maghiară şi scăpaţi cu greu de anexarea la URSS, românii maramureşeni vedeau că autorităţile erau tot în mâna străinilor, sub forma regimului comunist ce se instaura agresiv. Atât prin contactele ce le avea la Cluj, cât şi prin prietenul său sighetean Vasile Popşa - student la Bucureşti, Aurel Vişovan va adera la Mişcarea Legionară, de a cărei organizare în Maramureş se va ocupa până în 1948. La una din sedinţele cu tinerii elevi de a căror pregătire creştină şi naţională se ocupa, a fost prezent în 1947 şi Ion Gavrilă Ogoranu, pe atunci şef al “Frăţiilor de Cruce” din Ardeal. Momentul arestării îl va găsi pe Aurel Vişovan în funcţia de şef al Grupului Legionar Maramureş, format în principal din elevi şi studenţi. Din mărturiile ulterioare ale camarazilor săi reiese admiraţia de care se bucura, atât datorită ţinutei sale morale, cât şi seriozităţii în munca de profesor.

În august 1948, Aurel Vişovan este arestat alături de alţi 17 membri ai grupului şi după ancheta de la Securitate (în care el a fost crunt torturat) sunt depuşi la închisoarea din Sighet până la procesul din mai 1949. Ceilalţi membri ai organizaţiei reuşesc să scape de arestare şi să se retragă în munţi, sub conducerea lui Vasile Popşa şi a fratelui său Ion şi să formeze în zona Ieud- Dragomireşti cea mai puternică structură de rezistenţă armată anticomunistă din Maramureş, sprijiniţi masiv de ţăranii din satele învecinate. Grupul se va destrăma în mai 1949, în urma unei ciocniri cu Securitatea în care Vasile Popşa a fost ucis şi majoritatea celorlalţi, arestaţi. Grupuri de partizani în munţii Maramureşului se vor mai semnala însă până în 1953.La procesul de la Cluj, cei 18 membri ai “lotului Vişovan“ vor primi condamnări între 2 şi 10 ani închisoare, cea mai mare fiind a lui Aurel Vişovan care a încercat, fără succes, să ia toată răspunderea asupra sa. Dupa trierea de la Jilava, elevii au plecat la Târgşor, iar el, fiind student, a ajuns la Piteşti, unde a fost supus timp de doi ani îngrozitoarei terori a “reeducării prin tortură” din care va ieşi distrus fizic şi traumatizat psihic, dar fără compromisuri. Vor urma alţi ani lungi de suferinţă la Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan-colonia Lăteşti, lagărul Noua Culme apoi - după o nouă condamnare de 25 de ani redusă la 18 ani - ultima lungă perioadă la Satu Mare şi Aiud, de unde este eliberat în 1964. La acest al doilea proces din 1959 s-a cerut condamnarea sa la moarte, unul din capetele de acuzare fiind poemul incendiar “Rapsodia Maramureşului” (compus în închisoare, alături de alte poezii exprimând drama detenţiei, dar şi salvarea prin credinţă).

Cu sănătatea mult şubrezită se întoarce la Sighet în 1964, reuşeşte cu greu să se realizeze profesional (nu i s-a permis continuarea studiilor de drept, iar ştiinţele economice, doar după 10 ani în condiţii foarte restrictive) urmărit şi şicanat constant de Securitate. Căsătorit în 1966 cu profesoara Aurelia Chindriş (şi ea fiică şi nepoată a unor deţinuţi politici) vor avea doi copii -Marius (actualmente preot greco-catolic) şi Flaviu (mort la vârsta de patru ani) şi apoi şase nepoti - la creşterea şi educarea primilor cinci va contribui direct, cu multă bucurie.

Din 1990 şi până la moartea sa în 2002 va fi nelipsit de la comemorările şi simpozioanele găzduite la Sighet în închisoarea devenită Muzeu Memorial (celula 74 îi poartă numele), va da mai multe interviuri presei române şi străine. Cea mai completă mărturie a crezului generaţiei sale o va da însă prin cartea “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”- o frescă a celor 16 ani de detenţie şi, în special, a infernului de la Piteşti la care se adaugă “Dincoace de gratii” (viaţa de după închisoare) şi “Scrisoare în gând” (mic volum de poezii).

Aurel Vişovan trece la cele veşnice la 7 august 2002, înconjurat de dragostea familiei şi a camarazilor, dar roadele jerfei sale pentru credinţă şi pentru afirmarea destinului creştin al neamului românesc continuă să apară - comemorări, articole de presă, comunicări şi lucrări ştiinţifice, reeditarea şi traducerea cărţii, mobilizarea unor energii noi inspirate din exemplul său… tot atâtea ocazii ca mesajul său să fie transmis, receptat şi dus mai departe. În ciuda respectului practic unanim de care s-a bucurat în oraş, recunoaşterea oficială din partea autorităţilor întârzie deocamdată, dar nu-i nimic, poate acesta e spinul care lipsea din cunună…

Cezarina Condurache

 

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie. (M. V.)

Scrisoare către mama (II)

Pentru tot ce-a fost odată

Cântec, basm şi leagăn dus pe aripe de fluturi,

mamă, azi poem de flori să scuturi

ţi-am adus din zarea-nsângerată.

Vin de departe, mamă, din… tare de departe,

Din greu de ani, de viscole şi moarte.

Nu plânge…Florile nu-s flori de sânge

ci flori de măr, îngemănate-n rouă;

sunt pentru mâinile tale-amândouă,

ce-au ridicat odată un prunc spre aurori.

Sunt pentru ochii tăi, ce luminau culori

când îmi vorbeai de Maica Preacurată.

Vin de departe, mamă, din zarea-nsângerată

să-ţi străjuiesc cărările cu flori.

(Aiud, 1964)

 

divider



In memoriam Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian

La începutul lunii iunie s-au împlinit 4 ani de când Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian au plecat la Domnul. Doi eroi ai neamului, doi mărturisitori ai calvarului temniţelor comuniste, doi îndrumători ai tinerilor, doi români exemplari...Slujba de pomenire a avut loc în data de 11 iunie 2016 la Biserica Sfântul Ilie Gorgani, atât de iubită de cei doi. In data de 12 iune s-a mai săvârşit o slujbă de pomenire la cimitirul în care odihnesc Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian - Străuleşti II.

Dumnezeu să-ierte şi să îi odihnească cu drepţii!

 

divider



Nilă Roman- luptător neobosit pe meterezele neamului –

Dănilă (Nilă) s-a născut la 21 mai 1928, în Mizieş/Bihor, fiind primul copil al familiei Partenie şi Ana Roman. Danilă a mai avut încă 6 fraţi, din care doar 3 vor ajunge la maturitate. Din familie a învăţat să iubească ţara, biserica şi neamul. Primii ani ai copilăriei i-au fost luminaţi de exemplele înaintaşilor: din partea tatălui se trăgea din familia Mitropolitului Ardealului, Miron Romanul, iar bunicul său patren, Costan, condusese în 1906 o răscoală împotriva maghiarilor care încercau impunerea prin forţă a catolicismului în Mizieş. In 1938, când Nilă avea numai 10 ani, familia este zguduită de o durere fără margini: în noaptea de 29/30 noiembrie, fratele Anei, decemvirul Gavrilă Bogdan, fusese asasinat de regimul carlist, alături de Căpitan. Pentru tânărul Nilă durerea a devenit hotărâre de a se angaja pe drumul jertfei şi suferinţei neamului său.

După ce urmează şcoala generală în Mizieş, va continua studiile la Beiuş. Aici urmează cursurile Liceului Samuil Vulcan, pe care îl va termina în 1947, ca şef de promoţie. In timpul liceului se încadrează în Frăţia de Cruce şi se implică în lupta anticomunistă, organizând un grup de tineri fraţi de cruce în ideea participării la rezistenţa din munţii Bihorului. Gruparea se numea „Vulturii Carpaţilor”, iar membrii se întâlneau în pădurea Delanilor. In timpul procesului ce va urma, autorităţile decid ca gruparea „Vulturii Carpaţilor”, condusă de Danilă Roman, Ioan Măduţa şi Gheorghe Ardeleanu a fost „o organizaţiune politică şi paramilitară, interzisă de legile statului român” iar conducatorii ei „au dus la bun sfârşit activitatea lor subversivă ilicită, complăcându-se în a lucra în contra regimului de democraţie populară, favorizând pe foştii stăpânitori al clasei muncitoare de la noi din ţară, precum şi puterile imperiale din Apus.”Nilă încearcă să se înscrie la Şcoala de Ofiţeri, este respins din cauza apartenenţei sale la Mişcarea Legionară. Inţelegând că nu va putea urma o carieră militară, se reorientează către Facultatea de Drept de la Cluj, unde intenţiona să dea examen de admitere. Intre timp, regimul comunist decide arestarea masivă a legionarilor - principala forţă de rezistenţă anticomunistă. In noaptea de 14/15 mai 1948 Nilă Roman este arestat, împreună cu mare parte din legionarii aflaţi în libertate. Arestat de Securitatea Oradea, va fi anchetat la închisoarea din cetatea Oradei timp de 1 lună, împreună cu mai multi fraţi de cruce. Ancheta, extrem de dură, a fost condusă de comisarii Litvin şi Retezaru, intenţia autorităţilor fiind obţinerea de informaţii pentru asigurarea unor condamnări mari, care vizau chiar condamnarea la moarte. Condiţiile de detenţie pe timpul anchetei au fost inumane, 10 persoane într-o celulă care ar fi trebuit să găzduiască 4 deţinuţi, se dormea direct pe ciment, nu existau paturi sau rogojini, iar mâncarea era mizerabilă. In urma unei defecţiuni în tabăra anchetatorilor - în urma căreia au dispărut documentele acuzării - fraţii de cruce vor primi condamnări mai mici. Procesul se judecă imediat după luna de anchetă şi completul de judecată decide, la 15 iunie 1948, că Nilă Roman va executa 4 ani temniţă grea pentru delictul de uneltire impotriva orânduirii sociale. Pe fişele matricole penale s-a notat la descrierea pe scurt a faptei: „a activat în organizaţia legionară Frăţia de Cruce; a avut cărţi legionare”. Lotul în care a fost judecat Nilă Roman era numit “Lotul FDC Liceul Samuil Vulcan, Beiuş”. Deşi Roman terminase liceul şi nu mai activase în respectiva organizaţie, a fost asimilat lotului format din: Ioan Măduţă - şef de lot, Ardeleanu Gheorghe, Pantea Alexandru, Briscan Maximilian, Cirtea Gheorghe, Banciu Gheorghe, Crişan Ioan, Fofiu Ioan, Ardeleanu Petre, Rala Corneliu, Popa Emil, Borz Frente, Mărăscu Adrian.

Dănilă Roman rămâne în temniţa Oradea până în 1949, apoi va începe periplul carceral. Va fi transferat la Târgşor, împreună cu o parte a lotului său de la proces. Specializat în găzduirea copiilor deţinuţi politic, Târgşorul era populat de numeroase grupuri de elevi aparţinând diverselor Frăţii de Cruce din ţară. La Târgşor, Nilă Roman refuză încercarea de reeducare şi va petrece mult timp la izolare. Pentru a nu „contamina” pe ceilalţi deţinuţi cu atitudinea sa, va fi internat în secţia în care se aflau poliţiştii. Aici erau internaţi 26 de legionari şi fraţi de cruce care se manifestaseră împotriva reeducării şi urmau a fi scoşi din penitenciar şi expediaţi în altă parte.

Inainte de plecarea din Târgşor, Dănilă Roman a fost martor al tragediei fratelui de cruce orădean, Victor Encea. Acesta a răcit în timpul iernii 1949/1950, pe când se afla la izolare alături de ceilalţi 25 de tineri. Forţat să iasă de la duşuri dezbrăcat, în plină iarnă, Encea s-a îmbolnăvit de plămâni. Asistenţa medicală i-a fost refuzată în mod repetat pe parcursul izolării, starea lui de sănătate înrăutăţindu-se continuu. In 1950 a fost transferat, împreună cu Nilă Roman, de la Târgşor la Jilava, unde a fost lipsit în continuare de asistenţă medicală şi a decedat în august 1950. Aşa cum am menţionat, de la Târgşor, Nilă Roman ajunge la Jilava şi de acolo va fi trmis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La Canal va lucra în coloniile: Poarta Albă, Valea Neagră, Peninsula, Galeşu, Castelu. A executat în total 3 ani şi jumătate la Canal. Rămas pe aceeaşi linie de verticalitate morală, refuză şi se împotriveşte reeducării de la Canal. In 1952 iniţiază o grevă, cerând condiţii mai bune pentru condamnaţii Canalului. Condiţiile se îmbunătăţesc într-o oarecare măsură, însă Nilă, principalul „vinovat”, este trimis disciplinar la Poarta Albă, cu lanţuri la mâini şi la picioare. La Poarta Albă va fi băgat în brigada ”O” a nereeducaţilor. Deşi pedeapsa îi expira în iunie 1952, statul român a considerat că Roman nu poate fi eliberat la termen şi i-a prelungit detenţia, ca „internat”, cu încă 14 luni. Odată cu închiderea lagărelor Canalului, este eliberat şi Nilă. Era luna august 1953. Se întoarce acasă, în Mizieş, însă este hotărât să continuie lupta şi să îi sprijine pe partizanii din munţi. Ocazia apare destul de repede. In timpul detenţiei lui Nilă, preotul din Mizieş, Vasile Giurgiu intrase în grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Diamandi Ionescu. Guprarea ocupase în 1949 localitatea Muntele Băişorii şi arestase toţi comuniştii din zonă. După câteva săptămâni de lupte, în care grupul Diamandi a stăpânit localitatea, Securitatea a reuşit să pătrundă şi să răstoarne situaţia. Diamandi Ionescu cu o parte a oamenilor săi, au fost arestaţi şi ulterior executaţi. Părintele Giurgiu a reuşit să fugă şi să stea ascuns ani întregi. Nilă Roman îl va sprijini după eliberarea sa şi va contribui la susţinerea altor fugari din grup.

Părintele Giurgiu va fi arestat în 16 mai 1955 împreună cu mare parte din sprijinitorii săi, între ei şi Nilă Roman. Procesul se va judeca la Tribunalul Militar Oradea care îl va condamna pe Dănilă Roman la 7 ani detenţie corecţională pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Descriere pe scurt a faptei: „a favorizat pe fugarul legionar Giurgiu Vasile”. De data aceasta va petrece detenţia în temniţele Oradea şi Aiud şi va fi eliberat la termen, în 13 iulie 1962. După eliberare va lucra drept muncitor necalificat la drumuri şi poduri. In 1964 se căsătoreşte cu domnişoara Silvia Guleş care îi va fi alături, iubitoare şi devotată parteneră de viaţă, timp de 52 de ani. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu un fiu, Codrin, care le-a bucurat bătrâneţea prin realizările sale profesionale şi prin nepoţii care le-au înseninat casa. Deşi nu a putut urma o cariera universitară, Dănilă Roman va reuşi să se impună profesional în toate locurile în care a activat, fiind respectat şi iubit de colegi. A fost convocat periodic la Securitate după eliberare, dar aşa cum refuzase orice colaborare cu sistemul în timpul detenţiei, refuză orice compromis.

După 1990 s-a alăturat foştilor deţinuţi politici în eforturile de a transmite tinerilor adevărul despre istoria recentă a României. Până de curand a activat în cadrul filialei AFDPR Arad, alături de Corneliu Cornea sau de părintele Bej. A luptat alături de ei (şi de alţii) pentru ridicarea Monumentului Foştilor Deţinuţi Politici din Arad, a participat la nenumărate comemorări şi conferinte pe tot parcursul ţării. Nilă Roman era şi un mare iubitor de poezie şi, mai presus de asta, era un mare iubitor al lui Eminescu. Ani de-a rândul a venit la Bucureşti, atât în 15 ianuarie, cât şi în 15 iunie. Erau date fixe la care putea fi găsit la mormântul lui Eminescu din cimitirul Bellu. Deşi în putere şi drept ca bradul, Nilă Roman a plecat la Domnul în data de 5 mai 2016, cu puţin înainte de a împlini 88 ani. A fost condus pe ultimul drum două zile mai târziu de către familie, camarazi şi prieteni. Pentru prima dată, anul acesta îl vom pomeni şi pe Nilă in faţa Monumentului suferinţei copiilor deţinuţi politici de la Târgşor. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii săi!

Cezarina Condurache 

divider