Fundatia George Manu

Editorial
* România: istorie şi a-istorie...
Opinii
* Epilog la afirmaţiile istoricului Oliver Jens Schmitt
* Distinsă Doamnă Mungiu Pippidi,
* Spania: legiferarea istoriei şi lupta cu morţii
* Pe marginea unui decret
Articole generale
* Elitele ultimului veac de istorie românească
* Ave Maria
* Permanenţe 20 de ani
* LA CENTENAR
* Mişcarea Legionară şi spiritul religios
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: Încă o cruce - Martirul Constantin Macovei
* Pentru ce am pierdut războiul din răsărit şi am căzut în robia comunistă
* Acum 70 de ani...August 1948 - arestarea primului lot de legionari maramureşeni
* Liceenii pe Canal (3)
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti - Iolanda Popescu, doctorul fără de arginţi
* La Divisón Azul (11) Căpitan Palacios, „Ultimul Cavaler fără pată şi fără teamă”
* Flori de aur din Maramureş (51)
* Din Temniţele Memoriei: din ziarul „Libertatea”, 2 august 1936
* România şi sfârşitul Europei (17)
Spiritualitate
* Puţină istorie...Muntele Rarău, o culme a spiritualităţii româneşti (2)
* Sensul suprem al vieţii - credinţa în Dumnezeu
* Schimbarea la faţă
Literatura
* Lecturi sub abajur
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea anuală a Martirelor de la Ciuc
* Comemorarea anuală Târgşor
In memoriam
* † Prof. Const. Străchinaru
* † Petru Cătălin Goleşteanu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 8 august 2018


România: istorie şi a-istorie...

Unirea cea Mare a fost un moment de atâta splendoare, încât e bine să ne întoarcem la altarele ei de lumină, oridecâteori ne cuprind tristeţile, deznădejdile, pesimismele. În orice împrejurare grea, vom găsi în ea, îmbărbătare, mângâiere, izvor de forţe noi. Din interiorul unui asemenea moment se poate vorbi cu strămoşii şi cu Dumnezeu. Vasile Posteucă, „Desgroparea Căpitanului”

Din păcate, românii de astăzi nu mai au puterea, interesul şi nici obişnuinţa de a se întoarce mental şi sufleteşte pentru a-şi lua putere din Momentul Unirii aşa cum spera Posteucă... Tot mai puţini dintre ei mai ştiu să vorbească cu Dumnezeu şi infinit mai puţini înţeleg că fără a vorbi cu strămoşii suntem pierduţi... Dar tot Posteucă, în aceeaşi lucrare monumentală „Desgroparea Căpitanului”, ne vorbeşte despre modul de manifestare al neamului românesc. Citindu-l, ne pare mai simplu să identificăm şi să înţelegem situaţia în care ne aflăm azi ca neam, ca ţară, ca indivizi. Neamul românesc, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent se manifestă într-un ritm al său, specific, adică după perioade mari de adormire şi apatie izbucneşte cu o forţă colosală uimind cu faptele sale. Posteucă numeşte aceste perioade de adormire a-istorie. Şi tot el ne spune că deşi aceste perioade sunt seci şi aparent necreatoare, ele adună totuşi eforturile indivizilor care, în timp ce generaţia lor vegetează, luptă cu eroism şi vitejie pentru reintrarea neamului în istorie. Iar la timpul potrivit, care este rânduit de Dumnezeu ca răsplată pentru efortul şi zbuciumul acestor indivizi care îşi salvează în veşnicie generaţia, toate aceste eforturi se „contabilizează” şi funcţionează pe post de combustibil pentru izbucnirea de forţă şi sănătate morală ce urmează.

Neamul are alt timp decât individul. Ceeace ne pare nouă negativ, astăzi, poate fi mâine o splendidă împlinire. Şi nimeni nu ştie câte epoci de aur ale unui destin naţional, îşi au originea, au fost plămădite şi dospite, la subnivelul perioadelor negre, de a-istorie, de retragere în apele infinite ale subconştientului.

Din păcate, Anul Centenarului se desfăşoară într-o profundă a-istorie. Anul Centenarului ar trebui să fie un an al sărbătorii, al memoriei, al pomenirii înaintaşilor noştri care, pentru existenţa României şi viitorul nostru, şi-au pus fără preget viaţa ducând lupta cea bună. Şi cu toate astea, România nu are timp şi chef de sărbătoare. Statul, cu toate instituţiile sale (care ar trebui în mod oficial să se preocupe de Centenar), are altă prioritate - evitarea intrării în puşcărie a celor care ne conduc, ticluirea de legi care să protejeze penali, împărţirea de contracte şi privilegii camarilei pesediste etc. Românii privesc cu scârbă la clasa politică care îi conduce şi nu prea găsesc motive de sărbătoare.

Iar România… biata Românie... stă înecată în incompetenţa celor care o guvernează şi zace sugrumată de neputinţa celor care privesc cu dispreţ către incompetenţi. România este paralizată şi leacul nu-i de găsit. De 28 ani se fac legi strâmbe şi aranjamente politice patronate din umbră sau de la lumină de foştii comunişti şi urmaşii lor. România democrată a adus la putere, prin ultimele alegeri, în mod legitim şi aberant, partidul care o sufocă lent, dar sigur. Trăiască democraţia! Statul este blocat în meandrele birocratice pe care clasa politică le-a desenat şi întărit din ‘90 şi până azi. Soluţie? Nu există sau nu reuşim noi să o vedem? Alegerile au fost câştigate în mod legal, ţara merge în derivă, anticipatele nu au şanse reale. Până la următorul vot mai sunt încă 2 ani şi rezultatul lui nu poate fi calculat nici bănuit acum.

S-au scris mii de articole şi postări despre evenimentele din 10 august 2018. În general s-au evidenţiat două abordări: pro şi anti-protestatari. Nu vom insista asupra lor, cu siguranţă aţi citit, văzut, auzit. Ce aş vrea eu să scot în evidenţă sunt duritatea, injuriile, axiomele folosite şi sentinţele date de ambele „tabere”. Multă dezimformare, fakenews, violenţă verbală, ură. Român contra român. Şi din cauza acestor valuri de ceaţă nu mai vedem pădurea pentru că ne uităm toţi la copacul care ni se pune în faţă.

Fraţilor, duşmanul de azi al României este acelaşi duşman vechi de zeci şi zeci de ani: comunismul. El n-a căzut în 1989, s-a adaptat, s-a rebranduit, s-a cosmetizat, şi-a lăsat mustaţă. Ăsta a fost şi este PSD-ul - moştenitorul legitim al comunismului, controlat de eşaloanele inferioare ale fostei nomenclaturi, de fiii, nepoţii şi acoliţii celor care în urmă cu peste 70 de ani urcau pe sufletul neamului în tancurile sovietice. Acesta e duşmanul şi nu românul care a ieşit la protest, nici românul care nu a ieşit la protest. Cei care nu au ieşit nu sunt în mod automat PSD-işti cum acuză în general cei ce se prezintă a fi de dreapta, iar cei care au ieşit nu sunt neapărat susţinători ai lui Iohannis, ai PNL sau USR aşa cum încearcă opoziţia să arate. Nici Soroş nu cred că a finanţat protestele şi nici jandarmeria nu e altceva decât o instituţie a statului care a executat ordinele statului. Stat condus de PSD, stat care acţionează violent împotriva cetăţenilor şi împotriva României prin toate instituţiile sale. În stradă au fost în proporţie covârşitoare români care nu mai suportă PSD. Atât. În rest au fost şi câţiva agitatori care au conlucrat cu jandarmeria (dăm cu pietre cât să aibă jandarmeria justificare să intre, la momentul prestabilit, în forţă peste toată manifestaţia), nişte protestatari de meserie şcoliţi în ONG-uri în mod oficial şi transparent pentru nesupunere civică (vezi taberele de activism CRIM) şi câţiva indivizi cu agendă proprie (cum apar la fiecare miting indiferent de obiectul lui).

În 100 de ani am ajuns de la „Trăiască România Mare!” la „M..e PSD”. Nu agreez sloganul protestelor, dar nu sloganul e important aici, şi el este doar un copac, ce-i drept putea fi un pom roditor, dar e doar un copac urât. Povestea mitingului diasporei e doar o poveste, sigur au fost câteva mii de români veniţi din străinătate dintre participanţii din prima seară. Dar cam atât. A fost o suprapunere fericită (şi evident nu întâmplătoare) a datei mitingului cu perioada în care mulţi români se întorceau în concediu în ţară. Dacă mitingul era în martie era altă poveste. Faptul în sine, că români din afară au venit la miting nu e un lucru rău, dimpotrivă. Dar formula de miting al diasporei nu e cea mai corectă.

Ce sperau să obţină cei care au ieşit în stradă? Concret: nimic. Probabil de asta au şi ieşit în stradă negăsind nicăieri nicio soluţie, nicio ieşire, nicio alternativă. Ştiau că nu va exista demisie/demisii, ştiau că nu se pune problema anticipatelor, ştiau că votul e mult prea departe că să fie influenţat acum în mod direct prin aceste proteste. Şi nu, nu au vrut nici să dea o lovitură de stat aşa cum în mod surprinzător titra un ziar românesc fost celebru cu ani în urmă. Poate sperau cu un colţ de suflet la o scuturare morală a opoziţiei, sau sperau cu naivitate să găsească undeva prin PSD o urmă de bun simţ, sau poate sperau să atragă atenţia străinătăţii. Sau poate pur şi simplu nu mai suportau să vadă zilnic gafele premierului, inepţiile debitate de miniştri şi peste toate acestea, cireaşa de pe colivă: zâmbetul sfidător al dlui Dragnea. Lucrurile sunt de obicei mult mai simple decât ne face media să credem.

Nesimţirea clasei noastre politice, în frunte cu PSD, nu poate fi zdruncinată de o manifestaţie, indiferent cât de mare ar fi ea. Într-o ţară normală şi-ar fi depus demisia chiar cu mult înainte de a se produce asemenea proteste. La noi însă… nici vorbă. Gândind pragmatic, ne dăm seama că, din păcate, suntem o democraţie şi clasa politică se schimbă numai prin vot, dar vai!, până la vot mai sunt 2 ani! Şi dacă supravieţuim cu PSD la guvernare încă 2 ani, ce facem mai apoi? Aici e marea problemă. Partidele de opoziţie se manifestă la fel de anemic ca şi până acum, nu au nici credibilitate, nici figuri alese care să capteze interesul votanţilor. Tare mă tem că peste 2 ani vom avea iar o guvernare PSD, probabil cu altă garnitură la conducere, poate mai cultă, fără coc sau mustaţă, dar la fel de nocivă.

E adevărat că după 10 august mai mulţi indivizi anunţă constituirea de noi partide care vor schimba România la faţă. Apă de ploaie, cerneală consumată degeaba, cuvinte tastate din lipsă de preocupare reală, cu speranţa obţinerii unor bani de undeva. Unele voci (culmea, din zona de dreapta sau conservatoare) propagă stupid ideea că mai bine cu PSD decât cu ce va urma după PSD! Adică cei care vor urma vor fi neomarxişti, antibiserică, antifamilie etc. Nu ştim ce va urma, dar nu putem rămâne în iad de teamă că la porţile lui ne aşteaptă o fierbinţeală mai mare. Asta e prostie, nu precauţie. Cât priveşte neomarxismul..., îl trăim din plin de 28 ani, cu accente mai acute în ultima perioadă! Nici lumea autointitulată naţionalistă nu face excepţie, din păcate. După ce a dat cu barda în cei care nu au participat la protest, după ce l-au suprapus pe Soroş peste toate figurile din piaţă, după ce a fabricat fakenews cu lovituri de stat şi jurnale ale unui război inexistent, pregăteşte mai multe proiecte politice şi se joacă de-a guvernul pe hârtie. Sigur, toate sunt salvatoare, chiar dacă cei care le anunţă sunt aceeaşi care de ani de zile tot crează proiecte salvatoare, niciodată concretizate. De ce nu ar încerca să profite şi acum de mişcarea din 10 august că să mai încerce odată? Şi aşa hârtia suportă orice gogomănie şi internetul nu se închide atunci când tastezi utopii. Şi mai atragem şi nişte bani de la creduli sau de la clasici finanţatori ai naţionalismului mioritic de carton...E neamul nostru condamnat a-istoriei? Se întreabă acelaşi Posteucă. Uitându-te la realitatea zilei, la contextul politic, social şi financiar în care ne zbatem, mai că-ţi vine a crede că suntem condamnaţi. Gândind pe orizontală cam ăsta ar fi răspunsul şi nu ar fi greşit. Pe verticală însă..., dacă ne ridicăm ochii în sus spre veşnicie găsim alt răspuns. Momentul de astăzi este unul dureros, disperat, aparent fără soluţii pământeşti sau politice. Dar Doamne câte momente din astea am avut noi ca neam? Să ne uităm numai în trecutul recent şi vom observa că din cei 100 de ani scurşi de la Marea Unire, ţara noastră a stat 8 ani la cheremul unui rege bolnav din fruntea unei camarile aservite intereselor străine (1930-1938), 51 ani sub bocancul dictaturii (1938-1989 carlistă, antonesciană, comunistă) şi încă 28 ani sub neomarxismul îmbrăcât în costumul unei democraţii atipice. Ce ne rămâne atunci din suta noastră de ani? Cei câţiva ani de după Marea Unire, ani în care sub regele Ferdinand sufletul românesc a vibrat la unison înainte de a fi infiltrat de interesele politico-financiare ale altora; perioada de trezire a tineretului român sub sceptrul biruinţei Căpitanului şi cele câteva luni de guvernare legionară sub braţul de fier al Comandantului. Atât.

Da, azi trăim din plin a-istoria, dar, slavă Domnului, ea nu este veşnică! Stăpânirile lumeşti se vor destrăma şi vom avea din nou momente de trezire, de istorie reală, deşi acum ni se pare destul de improbabil. Calcule lumeşti, strategii politice, alianţe vremelnice... Să facă alţii. Noi trebuie să rămânem pe verticala veşniciei neamului, nu să ne împrăştiem inutil pe orizontala politico-socială. E utopic? E nepractic? Ţara arde şi baba se piaptănă? Aşa ar zice unii. Noi le răspundem că ţara nu poate fi salvată politic până nu îşi va recupera, accepta şi promova istoria, eroii, jertfele. Până nu se va face dreptate, până nu se va relua rânduiala firească, educaţia „omului nou” care se simte parte activă a neamului său, parte vie a Bisericii lui Hristos, nu poate exista salvare autentică, indiferent de clasa politică aflată la guvernare.

Câţi mai credeau în 1939 că va învia Căpitanul? Câţi mai credeau în 1989 că va cădea regimul Ceauşescu? Puţini, foarte puţini. Dar acei puţini care au crezut şi au luptat au reprezentat „combustibilul” necesar pentru înfăptuirea ulterioară a miracolului. Să avem credinţă, să avem nădejde şi să luptăm fiecare din locul nostru pentru neuitarea trecutului, pentru recuperearea memoriei, pentru demnitatea celor trecuţi şi a celor ce vor veni. Să luptăm constant, zi de zi, nu doar în zilele de protest. Nu degeaba ne spune Comandantul că „eroismul de durată este singurul eroism care duce la biruinţă”. Şi toate acestea se vor „contabiliza” într-o zi când neamul va vibra din nou în voia lui Dumnezeu şi toată pătimirea şi lupta de acum - ce pare în prezent inutilă şi fără rezultat - va rodi. Să nu deznadajduim, să nu ne resemnăm. Drumul nostru este acelaşi ca totdeauna, biruinţa e tot la capătul lui:

Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.

Vom admite, din cauza uraganelor durerii care ne izbesc în noroi şi pe noi, că nu mai este nimic de făcut? Că nu ne mai stă la îndemână decât resemnarea? După ce ni s-a pus în mâini de către Moţa cea mai puternică armă de atac şi apărare, atât în noi cât şi-n afară (cenuşa propriei jertfe), ne vom mai teme de ceva? Ne vom mai lăsă abătuţi? Nu! Niciodată.

Vom certa poate pe cei adormiţi şi pe vânzătorii din jurul nostru, dar, cât ne priveşte pe noi înşine, vom şţi totdeauna şi pe ce stăm şi mai ales spre ce luceafăr mărşăluim.

Dar până atunci a-istoria cu ale sale valuri îl va înghiţi şi pe dl Dragnea şi camarila actuală. Şi el săracul nici nu îşi poate imagina în acest moment că urmează înnecul. Timpul omenesc va aduce peste noi o altă aşezare politică mai bună sau la fel de rea (mai rea ca asta mi-e totuşi greu să cred), nu ştim. Important e ca noi să rămânem statornici pe aceeaşi poziţie verticală. Iar legat de proteste... eu vă îndemn ca înainte de toate să protestaţi împotriva uitării şi a ştergerii memoriei identitare. Citiţi cărţile înaintaşilor noştri, ale foştilor deţinuţi politici, ale veteranilor de război. Învăţaţi şi creşteţi din paginile lor şi nu lăsaţi cerneala din ele să vi se usuce în conştiinţă. Căutaţi oamenii adevăraţi pe care Dumnezeu ni-i ţine în viaţă la vârste colosale în speranţa că cei de azi vor înţelege că pentru ei îi ţine în viaţă. Veniţi la comemorări, la parastase, la înmormântări, la conferinţe, lansări de carte: acestea sunt adevăratele şi constantele proteste! Nu aduc bani, avantaje, vizibilitate, nu aduc forţă politică, nu rezolvă problemele sociale şi nici financiare. Cu toate astea sunt singurele proteste care ne garantează că România cea adevărată continuă să pulseze şi în perioadele ei de a-istorie, aducându-ne neamul înapoi în matca lui prin neuitare, memorie, demnitate.

Cezarina Condurache 

divider



Epilog la afirmaţiile istoricului Oliver Jens Schmitt

Articolul său Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu în slujba puterii“  publicat în cotidianul elveţian „Neue Züricher Zeitung“ nu a rămas fără reacţii în rândurile opiniei publice româneşti. Am scris o punere la punct şi în revista de faţă, iar alte critici pertinente au fost aduse de sociologul Dan Dungaciu în „Adevărul“, de publicistul Sever Voinescu în „Dilema veche“, precum şi de teologul Radu Preda pe facebook, preluat ulterior de activenews. Aceşti autori au pornit mai degrabă de la prezumţia de bună credinţă a istoricului elveţian, care ar fi expus mai degrabă fără de voie, în necunoştinţă de cauză, o serie de concepţii şi aserţiuni eronate. Toate aceste presupuneri au fost însă spulberate de un interviu clarificator pe care Oliver Jens Schmitt l-a acordat pentru ziare.com. Acum devine evident pentru toată lumea că distinsul domn şi-a lăsat la garderobă sacoul de profesor universitar pentru a îmbrăca uniforma de propagandist. Cu cineva care, în loc să vină cu soluţii concrete, realiste şi de bună credinţă pentru o serie de neajunsuri reale din ultimele decenii ale instituţiei ecleziastice, le exploatează în chip vădit precum un activist zelos al propagandei seculariste, în mod evident nu se poate purta un dialog.

Pe scurt, dl Schmitt judecă Biserica după criterii care îi sunt complet străine şi care sunt împrumutate mai degrabă din retorica demagogică a laicismului agresiv. Astfel, la spinoasa şi complexa problemă a colaborării unei părţi a reprezentanţilor Bisericii cu regimul comunist, soluţia ar fi fost, după el, una radicală: o lustrare a clerului şi caterisirea celor care au colaborat cu Securitatea. Vorbeşte de parcă ar fi … Dumnezeu. Cine să facă aceste lucruri? Capii Bisericii, adică ierarhii din primii ani după 1990, care în majoritatea lor fuseseră investiţi sub regimul comunist, fapt al căror dedesubturi pot fi lesne bănuite? Şi apoi, nu există cazuri şi cazuri, nuanţe, situaţii particulare complexe, în care nu e posibilă o judecată maniheistă? E evident pentru oricine că la problema în cauză nu se  poate aplica o soluţie globală tranşantă, impusă pe cale instituţională conform unui „catalog“ de criterii. Totul a rămas în cele din urmă la latitudinea conştiinţei fiecărui preot sau ierarh, la nivelul posibilităţii pocăinţei individuale ca singura atitudine corectă din perspectiva Bisericii. Iar indiferent de cum s-a comportat fiecare din aceştia la nivel public, fie că şi-au recunoscut  greşelile, fie că le-au ascuns, posteritatea şi mai ales Dumnezeu îi vor judeca după cum merită.

O altă marotă a lui Oliver Jens Schmitt o constituie raportarea BOR la fenomenul legionar. Ca instituţie atitudinea oficială a fost una ambiguă: nici susţinere, dar nici condamnare explicită. Iar în privinţa apartenenţei a numeroşi clerici, autorul nostru deplânge faptul că după 1990 Biserica nu a întreprins nimic pentru „clarificarea“ raporturilor acestora cu legionarismul. În ciuda rezonanţei sale, termenul propus e cât se poate de obscur. Ce să facă aşadar Biserica cu cei care au făcut numeroşi ani de temniţă comunistă sub această învinuire? Să îi pedepsească disciplinar, marginalizându-i în continuare? Să-i caterisească? Sau doar să-i stigmatizeze, punându-i la stâlpul infamiei, inclusiv post-mortem? Să se comporte aşadar după modelul clericilor şi ierarhilor care au fost cozi de topor ale regimului comunist la vremea respectivă? Sau poate dl Schmitt vrea să sugereze că acei ierarhi ai BOR care au dat dovadă de servilism faţă de regimul ateu ar fi trebuit mai întâi să „rezolve problema legionară” din sânul Bisericii în cel mai pur stil comunist, după care să se ... autolustreze? Deşi nici nu ne indică într-un mod neechivoc în ce ar consta această problemă „legionară”, altfel decât în mod implicit prin faptul că ea incomodează agenda globalist-secularistă, alergică la tot ce ţine de naţional şi spiritual şi pe care istoricul elveţian s-a hotărât să o reprezinte cu un vădit exces de zel? Cine s-a făcut vinovat de fapte reprobabile, să plătească conform legilor sau canoanelor, deşi personal nu cunosc vreun caz al unui cleric legionar care să fi comis infracţiuni pasibile de codul penal. Probabil că nici dl Schmitt, ca atare el are în vedere aici incriminarea globală a unui delict de opinie, pe care îl măsoară cu propriile măsuri, nu cu cele specifice Bisericii.

În fine, deşi i-a fost atrasă atenţia, inclusiv de către Sever Voinescu, că foloseşte o logică „de cretini” sau de tip „bolşevic”: „Nu crezi că trebuie permisă căsătoria homosexuală, păi nici Putin nu crede, te-am prins, ești putinist!”, Oliver Jens Schmitt perseverează în această enormitate, afirmând apăsat: „Cine începe în momentul de faţă o campanie pentru valori tradiţionale contribuie, conştient sau nu, la mărirea influenţei soft power ruseşti”. E drept, a mai nuanţat întrucâtva, sugerând că poate fi vorba de un sprijin inconştient, de tipul „idioţilor utili”. Numai că ignoră cu bună ştiinţă faptul că vina pentru această situaţie nu aparţine Bisericilor (ortodoxă dar şi catolică, care conform acestei logici ar fi şi ea filo-rusă) care nu pot decât să rămână fidele propriei doctrine, cât agendei seculariste care respinge aceste valori în mod programatic, permiţând astfel Rusiei putiniste să se profileze în mod propagandistic în apărătoare a lor.

Morala e evidentă: unui istoric decăzut la treapta de activist degeaba i se aduc argumente şi nuanţe, că o va ţine tot pe a lui. Încât de acum înainte singura atitudine viabilă e cea a ignorării, mai ales după ce şi-a dat arama pe faţă într-un mod lipsit de echivoc.

Bogdan Munteanu 

divider



Distinsă Doamnă Mungiu Pippidi,

Îndrăznesc să va scriu în numele românilor, cei care în zilele şi anii ciumei roşii au luptat, au fugit sau au evadat cu riscul vieţii, acceptând această pâine şi trăi al proscrisului, al refugiatului politic, care a fugit riscându-şi libertatea sau chiar viaţă, cu trei ismene şi doi ciorapi înghesuite într-o basma, amintire a familiei lăsate acasă, în iad . Fără doctorate şi fără diplome, pentru că acestea ne erau intezise, am muncit şi am cucerit lumea. Noi, proştii, am plecat atunci când părinţii şi rudele voastre - ai celor care azi ne guvernaţi- jucau sârbă târfei roşii pe spatele României. Noi, mahalaua diasporei, aşa cum cu eleganţa care va caracterizează, aţi catadicsit să ne numiţi, suntem cei ignoraţi de toţi cei care acum ne fură şi dictează legile în ţara guvernată de borfaşi.

Noi, mahalagiii, ne luăm îndrăzneala de a fi înlocuitorii părinţilor, evident într-o piesă de teatru avangardistă, cărora le înţelegem jena, scuzele şi neglijenţa mărturisită pentru că, odată, atunci când a fost cazul, spre ghinionul omenirii, au uitat să folosească prezervativul. Sigur ne-ar fi scutit de înjurături, dar mai ales ar fi scutit omenirea de păcatul de a vă fi socotit o personalitate cu ştaif, ştaif pe care îl purtaţi, dar nu îl aveţi.

Acesta este adevărul şi ghinionul posterităţii care trage consecinţele.

În numele diasporei, cel care 28 de ani i-a fost un demn sau mai puţin demn reprezentant în Canada,

V.J.I.

sau precum ca să se ştie,

Vasile Jacques Iamandi,

în numele compatrioţilor ofensaţi, protestez.

N. R.:Politologul Alina Mungiu-Pippidi i-a numit, într-un editorial publicat pe româniacurată.ro, pe românii din străinătate care au participat la mitingul din 10 august ca fiind o masă de manevră, uşor de manipulat de „nişte operatori ordinari din politică, servicii şi mass media aferantă.” Organizarea diasporenilor în legătură cu această manifestaţie a fost definită de Mungiu Pippidi ca fiind „de mahala”, care „conduce în topul precarităţii economice şi sociale în mai multe ţări europene, ca să nu mai vorbim de topul educaţiei, şi care face coadă pe 1 august la intrarea în ţară cu remorci de junk cars ataşate- că asta e marea afacere a românului, vânzarea unei rable.”Tot la adresa diasporei, Pippidi foloseşte termenul „lumpen” (În marxism: categorie socială formată din elemente declasate (cerşetori, vagabonzi, aventurieri) proveniţi din diferite grupuri sociale. (din germ. Lumpenproletariat)., conform DEX 2009)

 

divider



Spania: legiferarea istoriei şi lupta cu morţii

Guvernul spaniol condus de socialistul Pedro Sanchez pare că vrea să dovedeasacă cu tot dinadinsul faptul că este lipsit atât de viziune politică, de strategie economico-socială şi de orice urmă de morala. Cum am putea explica altfel faptul că marele program (şi cam singurul...) al guvernului este lupta cu un om mort de 43 ani!

Ajuns la putere printr-o strategie obscură tipic politicianistă (convingerea mai multor partide mici de stânga în susţinerea moţiunii de cenzură împotriva guvernului Rajoy pentru preluarea puterii până la viitoarele alegeri) şi conştient de pierderea ce o va suferi în alegerile viitoare, Sanchez încearcă să marcheze trecerea guvernului sau prin istoria Spaniei prin săvârşirea unui act de totală mişelie şi lipsă de morală creştina şi naţionala: ruşinoasa deshumare a Generalului Francisco Franco. In data de 24 august 2018 Guvernul s-a întâlnit într-o şedinţă extraordinară pentru a da un Decret Lege Regal (echivalentul ordonanţei de urgenţă de la noi), prin care modifica Legea Memoriei Istorice a Spaniei (echivalentul ruşinoasei legi antiromâneşti 217/2015) pentru crearea cadrului legal propice exhumării lui Francisco Franco din mormântul său din Valle de los Caidos! Concret, a fost adăugat un paragraf la articolul de lege referitor la Valle de los Caidos prin care se precizează că „este interzis ca în cadrul ansamblului Valle de los Caidos să fie îngropate persoane care nu au murit în timpul Războiului Civil”. O lege dată de guvern prin care i se interzice unui mort să rămână în locul lui de veci, în biserica pe care a ctitorit-o şi ridicat-o! Dincolo de încălcarea legii bunului simţ şi a moralei, acest Decret Lege Regal (emis de guvern şi contrasemnat de Regele Felipe - cel care îi datorează coroana tocmai lui Franco...) încalcă flagrant Constituţia Spaniei. Ca şi la noi, Constituţia dă dreptul Guvernului de a emite Decrete Legi Regale (la noi, OUG) care ulterior trebuie validate de Parlament. Atât la noi, cât şi la ei, acestea se dau numai în cazul unei „necesităţi urgente şi extraordinare” (Constituţia Spaniola, art 86, pct 1). Aşa cum se întreabă şi generalul Juan Chicharro Ortega în textul alăturat, la fel ne întrebăm şi noi: care era urgenţa şi necesitatea extraordinară aici??? Avocatul Poporului a fost deja sesizat cu privire la încălcarea Constituţiei.

Momentan, lupta este în plină desfăşurare. Guvernul urmează să ducă Decretul în Parlament pentru validare. Deşi PSOE, partidul premierului şi alte partiduleţe de stânga vor vota pentru validare, Partidul Popular şi Ciudadanos şi-au anunţat absenţa de la acest vot. De partea cealaltă, familia Franco, Fundaţia Naţională Francisco Franco reprezentată de Generalul Juan Chicharro Ortega, camarazii noştri din Falangă şi ceilalţi naţionalişti spanioli luptă pe toate căile legale pentru a opri această profanare şi nedreptate. O luptă extraordinară duce şi Padre Santiago Cantera, stareţul Mănăstirii benedictine de la Valle de los Caidos care se opune categoric deshumării, deşi, din nefericire, Biserica Catolică Spaniolă nu face niciun efort pentru a-l apăra pe Franco, dimpotrivă, îl lasă fără apărare pe cel care acum mai bine de 80 ani a salvat-o şi a repus-o în locul ei de cinste. Padre Santi ştie bine că exhumarea este doar pretextul prin care antichriştii încearcă să pătrundă în Valle, de unde vor să scoată nu numai pe Franco, ci pe însuşi Hristos. De fapt, chiar premierul Sanchez - care şi-a început cruciada împotriva lui Franco, insistând pe faptul că Valle de los Caidos trebuie să fie un loc al reconcilierii tuturor spaniolilor - a declarat după adoptarea Decretului că... Valle de los Caidos nu poate fi un loc al reconcilierii, ci trebuie să devina un cimitir civil. Acest fapt a fost urmărit încă de la începutul infamei lupte cu morţii, miza fiind desfiinţarea Mănăstirii, a Bisericii de la Valle de los Caidos şi dărâmarea minunatei Cruci a Celor Căzuţi, înaltă de 150 metri, care străjuieşte deopotrivă Valea şi sufletele martirilor.

Dar… lupta nu e încă terminată… în luna august 2018 Valle de los Caidos a avut cu 80% mai mulţi vizitatori decat în luna august a anului trecut, iar mormântul Generalului Francisco Franco Bahamonde este în permanenţă acoperit de flori. Nădăjduim că Hristos nu va îngădui această victorie a Satanei şi îl rugăm fierbinte să scoată încă o dată Spania din mâinile celor ce se luptă cu Biserica şi cu morţii. In acelaşi timp, ne rugăm lui Moţa şi lui Marin, ca mucenici ai credinţei ce au stropit pământul Spaniei cu sângele jertfei lor, să mijlocească aceste puţine rugăciuni ale noastre către Mântuitorul.

Cezarina Condurache 

divider



Pe marginea unui decret

Decretul Lege Regal 10/2018 adoptat în 24 august 2018 modifică Legea Memoriei Istorice aflată în vigoare, şi o face doar pentru a adauga un punct 3 la articolul 16 al legii, în care se precizeza că în Valle de los Caidos pot rămâne îngropate doar osemintele celor care au murit ca urmare a Războiului Civil Spaniol. Nu încape dubiu că aceasta este o formulă care caută acoperire legislativă pentru deshumarea Generalisimului Franco.

Înainte de a continua să scriu pe subiect este necesar să subliniem naturaleţea şi supunerea cu care societatea de astăzi se raportează la Legea Memoriei Istorice, o lege în vigoare, dar perversă în esenţă, având că obiectiv legiferarea istoriei impunând poporului o versiune parţială şi schimonosită a adevăratei sale istorii. Această lege atacă fundamentele democraţiei şi ale monarhiei pretinzând să scoată în afară legii „franquismul” care a constituit bază legitimă atât pentru democraţia cât şi pentru monarhia spaniolă de astăzi.

Introducerea necesităţii deshumarii Generalisimului în acesta lege prin intermediul Decretului nu e decât o etapă intermediară, nicidecum finală, în dorinţa de a distruge o parte importantă a istoriei noastre. Asta e situaţia reală şi nu e cazul să ne ascundem după deget. După deshumare va urma desacralizarea Valle de los Caidos şi pe termen lung dispariţia Crucii prin acţiune sau prin inacţiune. La toate acestea se va adauga ulterior desfiinţarea monarhiei deoarece îşi trage propria legitimitate din regimul Franco. Ştiu că Majestatea Sa Felipe VI nu a avut altă opţiune decât aceea de a semna Decretul. Mă întreb însă dacă e conştient de faptul că semnarea acestui Decret anulează Decretul semnat de tatăl sau cu ani în urmă şi că prin semnarea prezentului Decret face primul pas către propria să ilegitimare dacă lucrurile continuă să meargă pe această directie şi în viitor.

Francisco Franco a fost înmormântat în spatele altarului principal din Biserica Valle de los Caidos, împlinind astfel tradiţia seculară ctitorilor, privilegiu pe care Biserica îl acordă în baza canoanelor aflate în vigoare tututor celor care ridică un locaş de cult. Francisco Franco este Cavaler al Ordinului Superm al lui Hristos, distincţie pe care Roma i-a acordat-o pentru serviciile extraordinare făcute Bisericii.

Din această cauză nu mă miră comunicatului dat de Arhiepiscopia Madridului prin care în mod teoretic se opune procesului de deshumare ale rămăşiţelor lui Franco din Valle de los Caidos dar îndeamnă ca deshumarea să se facă printr-un consens între Guvern şi familia Franco. Probabil această atitudine este în acord cu declaraţia Cardinalului Oroso care susţinea că nu va permite scoaterea osemintelor fără consimţământul familiei.

Biserica are multe de spus în legătură cu deshumarea şi tot ei îi va aparţine ultimul cuvânt pe subiect în cadrul bătăliei în justiţie care urmeaza să înceapă.

Biserica Catolică, dacă nu vrea să fie vinovată de cea mai mare ingratitudine şi trădare din istorie, nu poate sub nicio formă să coopereze în deshumarea celui ce i-a fost salvator şi protector în cadrul celei mai mari persecuţii religioase din istorie de la romani încoace. Să fie necesar să amintim instituţiilor bisericeşti, Cardinalului Oroso şi Vaticanului că îşi datoreaza existenţa pe teritoriul Spaniei numai Generalisimului Franco? Să fie necesar să le amintim că atunci când sângele martirilor uda pământul şi când fumul bisericilor incendiate acoperea cerul a apărut un militar, catolic practicant, care a făcut posibilă renaşterea Bisericii din propria cenuşă?

Deshumarea Generalisimului în forma în care încearcă să se producă contrazice chiar şi raportul Comisiei de Experţi care în anul 2011 pleda pentru faptul că o acţiune de acest tip ar trebui făcută numai într-un amplu consens social şi politic. Domnul Sánchez ignoră raportul Comisiei şi iniţiază această acţiune în stilul tipic Stalinist pe linia tuturor celor care ridicându-se la putere - comunişti, separatist şi alţii - nu au avut alt obiectiv decât distrugerea Spaniei.

Nu ştiu cum se va termina acesta situaţie, dar am certitudinea că istoria aşează pe fiecare în locul pe care îl merită şi domnului Sánchez nu îi poate fi hărăzit alt loc decât alături de cei care au luptat împotriva spaniolilor şi rolul de a fi un instigator ce varsă ura pe care o scoate la suprafaţă din propria fiinţă, toate acestea făcându-l nedemn de a conduce o ţară.

Deshumarea lui Franco reprezintă o „extremă necesitate şi urgenţă”? A cui? Nu poate fi decât a dvs. domnule Sánchez!

Juan Chicharro Ortega , Preşedintele Fundaţiei Naţionale Francisco Franco

divider



Elitele ultimului veac de istorie românească

Nu peste mult timp românii vor sărbători centenarul întregirii neamului în rotunjimea graniţelor sale fireşti. Privind retrospectiv dinspre acest moment aniversar, încercăm să desluşim ce a însemnat pentru noi acest ultim veac de istorie. Care sunt reperele de care ne putem agăţa pentru a fi în stare să-l înfruntăm pe următorul? Perioade de armonie socială şi prosperitate materială vom căuta în zadar în istoria noastră recentă. Totuşi, nu putem să nu tragem o linie de demarcaţie limpede între prima parte a ultimului veac, o perioadă de circa 20-25 de ani, şi ce a urmat după aceea.

În acele prime decenii de după Marea Unire, efervescenţa energiilor unui neam care şi-a văzut idealul teritorial împlinit s-a canalizat, e drept că nu fără oprelişti, spre croirea unui destin propriu: istoric, politic, cultural şi spiritual. Impunerea samavolnică a comunismului la sfârşitul ultimului Război Mondial a însemnat însă o ruptură abruptă cu această traiectorie care, în lipsa chingilor unor constrângeri exterioare, şi-ar fi găsit în cele din urmă o albie de curgere înspre împlinirea ei firească. În locul unui asemenea destin, ne-au fost date trei sferturi de veac care au curs parcă sub semnul unui blestem. O perioadă lungă de timp, în care românii nu au mai reuşit să se regăsească pe ei înşişi. Teritoriul românesc a ajuns din nou ciuntit. Dar nu doar fraţii din teritoriile răpite trăiesc acum în afara graniţelor ţării, ci milioane de alţi compatrioţi, împinşi să-şi caute un rost pe alte meleaguri de nevrednicia, ticăloşia, incompetenţa şi lipsa de patriotism a conducătorilor din ultimele decenii. Un exil autoimpus, cu titlu temporar pentru majoritatea, dar situaţia lor e un provizorat care se prelungeşte parcă perpetuu.

Dacă privim doar la momentul actual, putem astfel constata că el nu ne oferă defel prilejuri pentru euforii festiviste. Nici dacă privim în interior, la substanţa sufletească a românilor, lucrurile nu stau prea diferit. Vorbesc de nivelul colectiv, unde încă nu a reuşit să se coaguleze un curent substanţial, conştient de identitatea şi menirea sa. Excepţii izolate există, ici şi colo, dar pe termen scurt nu se întrevede perspectiva unei veritabile metanoia la nivel colectiv.

Din păcate, nu putem să ne punem nădejdea exclusiv în posibila repetare a unor miracole istorice. Căci România Mare de acum 100 de ani a fost, dacă ne gândim bine, rezultatul unui asemenea miracol. Dintr-o ţară în mare parte ocupată de armatele inamice, conjunctura istorică, printr-o neaşteptată răsturnare de situaţie pe alte scene, ne-a permis atingerea idealului mult visat: reîntregirea neamului. Nu poate fi însă vorba de un cadou nemeritat al providenţei. Pentru dobândirea lui s-a plătit un imens preţ de dăruire, curaj, jertfe şi sânge. Fiii neamului s-au împotrivit eroic ocupării întregului teritoriu şi desfiinţării complete a statului român, în ciuda vitregiei condiţiilor istorice care au urmat. Şi totuşi, din această situaţie-limită, prin înfruntarea piedicilor destinului cu spirit de jertfă dublat de viziune politică, voinţă neînfrântă, hotărâre şi conştiinţa limpede a unui ideal, românii au obţinut în cele din urmă împlinirea visului României Mari.

Punctul de cotitură al sfârşitului de an 1918 poate fi considerat definitoriu pentru majoritatea reperelor pozitive cu care rămânem din secolul care s-a scurs de atunci. Iar pentru că acel moment zero al istoriei noastre poate fi privit drept un nou început, un leagăn al unor condiţii sociale unice, putem afirma fără a greşi prea mult că personalităţile emblematice pentru România ultimului veac sunt cele formate în acel nou şi unic cadru, al ţării întregite. A fost prima generaţie de tineri care trăia cu conştiinţa românităţii întregi. Fie că s-au născut deja în această epocă ce poate fi totuşi numită una de libertate, cel puţin prin comparaţie cu ce a urmat după aceea, fie au fost educaţi în spiritul ei, la şcoală ori la facultate, în primii ani după realizarea unităţii.

Aceşti ani de efervescenţă, de spirit patriotic şi conştiinţă naţională vie au reprezentat prin urmare substratul pe care a germinat elita românească a secolului 20. Definitorie pentru activitatea sau formarea ei rămâne acea perioadă pe care o numim “interbelică”. Tinerii formaţi în duhul acelor ani au întruchipat cel mai puternic obstacol în calea “reeducării” unui popor întreg de către bestia bolşevică. Majoritatea dintre ei nu au ajuns să-şi valorifice talanţii cu care au fost dăruiţi prin creaţii culturale pe măsură. Cu toate acestea, ei au reprezentat o veritabilă coloană vertebrală de ordin moral prin care neamul nostru a dovedit, poate ca într-o paralelă cu momentul 1918, că poate transforma înfrângeri politice temporare în biruinţe spirituale peste veac.

Dacă nu ştim să-i recunoaştem pe aceşti oameni şi să-i cinstim cum se cuvine, încercând să ne consolidăm lăuntric cu duhul lor, ne paşte căderea în mediocritate şi spirit minor ca ultim pas înaintea dezagragării noastre complete ca neam.

Din fericire, amintirea lor rămâne încă vie în conştiinţele contemporanilor noştri. Pe de-o parte de pe urma lor a rămas o serie de scrieri memorialistice: mărturii crude, majoritatea necizelate stilistic, dar de o autenticitate cutremurătoare. Iar la un alt nivel putem vorbi de cronicarii epocii noastre, cei care dau dovadă că posedă antenele necesare, flerul cuvenit, pentru a valorifica aceste testimonii lăsate de elita morală a neamului nostru. Căci e nevoie de aşa ceva pentru a-ţi da seama că există două tipuri de literatură: cea care corespunde canoanelor estetice şi cea care transmite într-un mod mai brut, dar tocmai de aceea mai autentic, o stare de spirit genuină. Al doilea tip nu poate fi judecat după criteriile primului, valoarea lui constând în transmiterea unei emoţii, tensiuni sau frământări provocate de o realitate brută şi adesea brutală.

Sorin Lavric e unul din puţinii intelectuali ai epocii noastre care, deşi ca formaţie aparţine primului gen, a dovedit că are sufletul permeabil către mărturiile celor care au trecut prin infernul comunist. Ca atare, a absorbit o imensă cantitate de literatură memorialistică, iar faptul nu a rămas fără urmări.  I-a conferit puterea de înţelegere că între un estetic factice, adesea tributar ca stil modei trecătoare a unei epoci, şi autenticitatea unei spiritualităţi a cărei esenţă ţine de permanenţele condiţiei umane, cea de-a doua se dovedeşte întotdeauna superioară ca durabilitate. Ea stă pe un plan asemănător cu cel al rarelor creaţii din genul artei care pot fi încadrate în rândul capodoperelor veritabile. Frânturile de viaţă scoasă din firescul ei şi pusă sub teascul suferinţei, al unor condiţii-limită, rememorate şi transmise în chip pilduitor, ca mostre de izbândă a spiritului asupra unor vicisitudini ce par copleşitoare, depăşesc cu mult termenul de perisabilitate tot mai scurt al literaturii de duzină, fie ea şi cu pretenţii. Orice preţiozitate a expresiei şi orice scenarii despre care ştim că sunt imaginate, nu pot decât să pălească în faţa unor realităţi cu adevărat cutremurătoare.

Rodul acestor lecturi s-a materializat în cazul lui Sorin Lavric într-o serie de cronici literare, care în vara acestui an au apărut şi adunate într-un volum: „Glasuri din bolgie”, publicat la editura Ideea Europeană. Autorul scoate din neuitare acele glasuri pe care regimul comunist ar fi vrut să le stranguleze pentru totdeauna, prigonindu-le, întemniţându-le, torturându-le sau supunându-le celor mai cumplite metode de reeducare. Acesta este numitorul comun al figurilor pe care Sorin Lavric le evocă în cronicile sale. O enumerare incompletă ar fi: Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Valeriu Gafencu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu, Dimitrie Bejan, Gheorghe Jijie, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, luptătorii anticomunişti Vasile Motrescu, Gavril Vatamaniuc, Toma Arnăuţoiu, precum şi cei trecuţi prin cumplita reeducare de la Piteşti. Pe lângă aceste repere ale conştiinţei româneşti, cartea mai conţine textul „Portretul persecutorului modern” (deja cunoscut publicului larg, inclusiv din prefaţa unui volum dedicat recentei legi menite să ne mutileze istoria), o diatribă de o ascuţime şi precizie chirurgicală, dar totodată de o eleganţă stilistică desăvârşită. În fine, în acelaşi context al atitudinii contra tentativelor de cenzură a istoriei poate fi încadrată şi transcrierea unui dialog avut la TV Trinitas cu Vasile Bănescu pe tema personalităţii lui Mircea Vulcănescu. Mesajul transmis aici e în ton cu restul volumului, în spiritul unei receptări autentice, şi deci în răspărul vulgatei pe care încearcă să o impună în mod silnic „noii persecutori”, într-o perfectă continuitate a liniei celor „vechi”.

Avem aşadar de-a face cu o carte remarcabilă, care nu e altceva decât o veritabilă reverenţă adusă de rafinamentul estetic tăriei de spirit şi de caracter a vârfurilor unei generaţii pe care am asociat-o mai înainte cu scurta epocă de avânt deschisă de Marea Unire.

Iată o scurtă trecere în revistă a unor idei definitorii pentru întreaga carte.

„Trăim în epoca literaturii fără spirit, în care o bucată fictivă, dacă e cizelată stilistic, pare mai valoroasă decât o mărturie iscată de o experienţă ce depăşeşte în dramă orice ficţiune. Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputinţă de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-au ivit ţine de o rupere iraţională prin care un om trece doar în situaţii-limită. Şi acel ceva pe care niciun cuvânt nu-l poate prinde e chiar spiritul. (...) Dar dacă spiritul nu pote fi împărtăşit prin vorbe, atunci cum îi sesizez câmpul de iradiere? Prin emoţia inestetică, brutală până la cutremurare şi de-o acuitate bătând spre răscolirea de tip mysterium tremendum et fascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o iniţiere iraţională într-un univers pe care artiştii cu uşurinţă în facondă nu-l vor atinge nicicând.” (p.6)

E limpede pentru toată lumea că cei evocaţi nu pot decât să facă parte din ceea ce numim „elita morală” a neamului nostru. Acum trăim sub semnul mediocrităţii, în zilele noastre se afirmă indivizii reprezentativi, în ton cu masa, iar nu personalităţile exponenţiale, capabile să catalizeze energii şi să iradieze prin exemplul lor viu. Neîndoios că şi acest fapt face parte din diagnosticul falimentului nostru colectiv în care trăim actualmente.

„Reprezentativ e insul care adună, ca într-un eşantion statistic, principalele defecte ale naţiei. Figurile pe care le vedem la televizor – de la moderatori, fotbalişti, politicieni la comentatori sau vedete – sunt persoane reprezentative în accepţia strictă: ei sunt expresia mediocrităţii de masă ca efigie împărtăşită de cei mulţi, o efigie în care omul de rând se regăseşte ca într-o figură reprezentativă. În schimb, omul exponenţial e cel care, rupându-se de plebe, se ia în mâini şi-şi cizelează calităţile în numele unui ideal. Reversul e că omul de rând nu numai că nu se recunoaşte în omul exponenţial, dar chiar îl priveşte cu invidie. Inferiorul nu poate admira superiorul, fiindcă exemplul său îl pune în faţa unei incomode măreţii.” (p.148)

 „În România au existat câteva sute de partizani care au pus mâna pe arme şi au luptat efectiv împotriva trupelor de Securitate. Restul românilor s-a sedimentat în straturile docile ale unui popor care a învăţat să practice cuminţenia din raţiuni de supravieţuire istorică. Păstrând proporţiile, e ca şi cum nişte aşchii, scăpate de inerţia psihologiei colective, s-au desprins de trunchi şi s-au opus toporului care voia să-l taie, în vreme ce restul lemnului nu numai că s-a supus servil tăierii presimţite, dar chiar a pus umărul la prinderea aşchiilor rătăcite.” (p.106)

Masa ternă, mânată exclusiv de instinctul de supravieţuire, a existat dintotdeauna. Dar acea generaţie a României căreia, corect înţeles, poate să-i fie aplicat şi atributul de „mesianic”, a avut intuiţia unui ideal superior, reuşind astfel să se constituie într-o veritabilă elită capabilă să întruchipeze un model şi pentru posteritate.

„Viaţa nu e preţuită cu adevărat decât dacă e privită în lumina a ceva de ordin ideal: un zeu, un vis de libertate, un proiect sau o credinţă. În schimb, ce ni se întâmplă nouă azi nu mai poate fi descris cu ajutorul acestor cuvinte, pentru simplul fapt că viaţa nu doar că nu mai are o valoare transcendentă ei, dar chiar ni se pare inoportun să mai invocăm asemenea repere. Popândăii vor căldura bârlogului şi siguranţa lui, aşadar calităţi imanente şi suficiente, iar nu idoli, totemuri sau crezuri menite a le vântura prin faţa ochilor chenarul minicinos al himerelor morale. Popândăul nu-şi dă niciodată viaţa pentru un vis, ci fiindcă l-a muşcat vecinul sau fiindcă i-a îngheţat blana. Şi noi la fel: am atins gradul minim de demnitate în materie de raportare la trecut, la înaintaşi şi la valori comune. Am îmbrăţişat în schimb zeii zilei: miza cabotină a culturii, etosul comodităţii şi jenanta vanitate ultragiată.” (p.184-185)

Deşi nu e închinată explicit Centenarului pe care suntem pe cale să-l sărbătorim, prin evocarea unor personalităţi exponenţiale care s-au format în duhul României întregite, cartea lui Sorin Lavric poate avea în actualul moment istoric şi un efect terapeutic pentru conştiinţa noastră colectivă. Ne poate lecui de iremediabila mediocritate în care stăm să ne înecăm, reamintindu-ne că pot exista şi altfel de români. Şi că, la o sută de ani de la un eveniment major al istoriei noastre, nu am pierdut încă definitiv azimutul după care ar trebui să ne orientăm.

Bogdan Munteanu 

divider



Ave Maria

Tu, strălucire, Prea Curată, Sfântă,

Rai sufletesc şi taină negrăită,

De la-nceputul lumii sorocită

Şi Heruvimi, şi Serafimi Te cântă.

 

Tu, vas ceresc, de-a pururi fericită,

De duhurile rele neînfrântă

Şi Sfinţii Te slăvesc - binecuvântată,

Maică Fecioară, veşnic eşti cinstită.

 

În mila Ta, o lume e cuprinsă,

lumina şi iubirea, bucuria,

Spre Tine mâna noastră e întinsă

 

Ca să ne curmi păcatul şi robia,

O candelă de-a pururi e aprinsă.

În veci Te preamărim - Ave Maria.

Dumitru Oniga 

divider



Permanenţe 20 de ani

Credinţă şi mărturisire

Ţin să fac următoarea confesiune, ca profesie de credinţă: Mă consider purtător de cuvânt al unei generaţii martirizate, ale cărei exemplare de rasă au fost distruse lent în chinuri fizice şi sufleteşţi inimaginabile, a căror memorie a fost şi continuă să fie împroşcată cu bale, împotriva cărora nemernicii şi ticăloşii - de care neamul acesta n-a dus lipsă niciodată - aruncă găleţi cu lături.

Rămân alături de ei şi ţin să mărturisesc: sunt slab şi nepriceput şi cuvintele mele nu pot să se ridice la înălţimea exemplului lor. [...]Se impune o precizare...: Nu facem din suferinţă şi martirajul unei generaţii un spectacol publicitar, cel mult o încercare de a schiţa o pagină de istorie.

Din „Cuvântul autorului” la „Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă”O lume trăsnită

În celulă, la Securitate, este introdus un nou venit, speriat, uluit de tot ce se întâmplă cu el. Ia act de prezenţa unei lumi iverosimile a cărei existenţă nu o bănuia. Ar vrea să întrebe pe cei care îi are în faţă cine sunt, ce e cu ei, dar nu îndrăzneşte. Stă în mijlocul celulei aşteptând, neştiind ce să facă, uitându-se bănuitor, când la unul, când la altul. La invitaţia unuia dintre noi a îndrăznit să se aşeze pe marginea unui pat şi aşteaptă. Se uită când la uşa zăvorâtă, când la cei din jur. În cele din urmă cutează să deschidă gura.

– Nu ştiu ce au cu mine, nu ştiu de ce m-au adus aici. Eu sunt un om de treabă, sunt nevinovat.

Îi răspunde o voce, o voce care pare că nu aparţine nimănui.

– Nu vă cere nimeni, domnule dragă, să ne spuneţi de ce v-au adus. Sau mai bine zis de ce bănuiţi că v-au adus. Pe la noi e zicala celor trei poveşţi. Una o spui colegilor de celulă, alta o declari anchetatorilor. Varianta reală o păstrezi pentru ţine şi la câte presiuni vei fi supus, nu o divulga. Fiecare dintre noi suntem un amestec de bună şi rea credinţă şi ne apărăm de cei din jur, considerându-i duşmani posibili. Noi suntem de mult pe aici şi am descoperit un principiu simplu. Să nu ne facem viaţa grea. Sunt destui care sunt plătiţi pentru asta.

Din experientă ştim că oamenii care sunt ţinuţi prea mult într-un spaţiu îngust, termină prin a-şi vedea numai defectele. Celula se poate transforma într-o cuşcă de hingher. Câinii introduşi în ladă latră unul la altul, se muşcă. Uită de hingherul care i-a prins cu jbilţul şi îi priveşte râzând. Să nu uităm că suntem oameni şi să nu ne purtăm ca nişte câini în cuşca hingherului.

– Şi ce vor să facă aici cu tine?

– Sunt unii, de exemplu, pe care îi aduce pe termen scurt, să-i treacă prin tărbacă. Un tratament care se aplică potăilor puturoase. Îi ameţesc, îi bat, îi învârtesc. Să-i facă răi, să latre, să muşte. Experimentul dă rezultate şi la oameni. Înveţi să ştii de frica stăpânului şi muşti pe toţi, în afară de el. Prostii ăştia de comunişti aplică metode simple, care dau rezultate.

Pentru alţii au tratament pe termen lung. Nu-i lasă până nu-i doboară. Depinde de timp. Intervine uneori neprevăzutul. Se întâmplă şi minuni.

– Nu-i mai bine să capitulezi de la început?

– Principiul este să nu abandonezi speranţa. Este tot ce îţi rămâne mai deosebit şi te menţine în viaţă.

– Şi asta este o filozofie.

– E singura condiţie a salvării.

– Şi de ce merită să te salvezi?

– Să zicem, să nu le faci pe plac. Să crape de necaz.

Noul venit rămâne nedumerit. Parcă ar înţelege ceva, parcă nu.

– Zău fraţilor, credeţi-mă, că n-am ştiut că trăiesc într-o lume trăsnită.

O stea luceşte departe printre gratii

Monotonia programului zilnic, repetat ani şi ani, te împotmoleşte într-un hăţiş de alge molatice, într-o Mare Sargassum, unde nu bântuie nicio furtună, nu se întâmplă nimic nou. Viermii răi în adâncul sufletului, inima o ronţăie şobolanii. Te copleşeşte deznădejdea. De nicăieri niciun sprijin. Salvarea nu poate veni decât de la tine însuţi… Repeţi în fiecare zi:„Trebuie să rămân cu mintea întreagă. Am crezut în mine, în ceea ce sunt, în ceea ce reprezint. N-am fost niciodată o frunză purtată de vânt. Nu sunt victima unei istorii stupide, a combinaţiilor mercantile ale marilor puteri. Am gândit altcumva, am încercat să merg pe drumul meu. M-am împotrivit celor care au scos la licitaţie ţări şi popoare, forţelor dezlănţuite ale iadului. Merg mai departe pe cărarea vieţii mele. Sunt puternic. Ori de câte ori am fost trântit, m-am ridicat. Am suportat camera de tortură, foamea, mizeria, eşecurile psihice, războiul, teroarea neprevăzutului. Faptul că exist, că respir încă, e o mare victorie.

Ştiu că fiecare are adevărul lui, pe care îl apără cu preţul vieţii. Trăieşti atât timp cât adevărurile pentru care lupţi sunt tari, atât timp cât adevărul adversarului se numeşte minciună, atât timp cât duşmanii nu au reuşit să-l dărâme pe al tău. Cei care ascultă zăngănitul lanţurilor noastre nu pot înţelege că este un cântec de biruinţă. Un imn al victoriei, care supune viaţa şi moartea.

O stea luceşte departe printre gratii. Cel ce nu a dialogat în singurătate cu stelele, nu înţelege ce este veşnicia.

Nu ştie cât de mic şi cât de uriaş este omul.

Stăpânul şi sclavul soartei.” Oameni şi oameni

Cei de alături, de pe prici, făceau parte din altă generaţie. Fiecare avea un loc de dormit măsurat cu grijă cu o aţă şi însemnat pe scândura de la margine. Nu dispuneam de spaţiu decât pentru a dormi într-o dungă. Câtiva făcuseră rost de o ţepusă şi, când vecinul depăşea teritoriul, îl înţepau să se retragă. Vecinii au venit mai târziu în lumea concentraţionară. Nu ne priveau cu ochi binevoitori. Ştiau că am mers pe alte drumuri, nu pe ale lor. Au considerat neascultarea noastră ca un păcat de moarte. Ne-au atacat în presă, ne-au ponegrit de câte ori au avut ocazia, s-au aliat cu adversarii noştri. Ne-au înjurat pe la răspântii. Au fost miraţi că nu li s-a adresat aici un cuvânt de reproş, le făceam mici servicii şi au fost scutiţi de corvezi. Încercau să înţeleagă lumea în care au fost aruncaţi, cu tot tactul şi întelepciunea lor politică.

Fără să vreau, am fost martor la discuţiile lor. Ne despărţeau numai câţiva centimetri. Treceau de la una la alta. Memoria face selecţiile ei. Te miri cum uneori reţii fără efort, iar altă dată, oricât te-ai concentra, nu-ţi rămâne nimic în cap. M-a izbit în mod deosebit o discuţie, dinainte de stingere, când răcoarea ne-a înviorat puţin şi a dat aripi gândurilor.

– Trăiam într-o lume absurdă. Ridicolă, comică, tragică. Nu pot să o înţeleg.

– Da! da! da! Însă şmecherii au înhămat absurdul la propria lor teleguţă să se poată plimba prin rai.

– Halal de aşa paradis, unde îngerii în fiecare moment îţi pot tăia beregata.

– Totul e să te degajezi, să rămâi mereu spectator, să nu participi, să constaţi cât de prost este întocmită lumea şi să râzi.

– Şi să devenim mizantropi lipsiţi de imaginaţie.

– Dar de unde! Ultima dorinţă e de a-mi învăţa copiii să mintă cu dezinvoltură, să se antreneze în rafinamentul prefăcătoriei, fiecare zi să le fie un joc de teatru, să nu uite că trăiesc în mijlocul unei haite de lupi cu care trebuie să urle şi să meargă la vânătoare. Să nu respecte pe nimeni şi nimic, să nu se ataşeze, să nu pună suflet şi să nu aibă milă de oameni, aceste teribile jivine.

– Vor fi singuratici, nefericiţi.

Fericirea nu există, este o autosugestie, de care avem nevoie. În ceea ce mă priveşte, am o dorinţă arzătoare. Să mor la timp. Să nu ajung o căzătură bătrână. Să aud: „Nu mai crapă. Nu mai putem să respirăm din cauza lui. Ne fură lumina soarelui. Face degeaba umbră pământului.”Cât despre lumea politică, despre care se vorbeşte atât de mult pe afară şi aici, atât dincolo, cât şi dincoace de cortina de fier, o bandă infernală de gangsteri, de perverşi, de lichele şi arivişti, care prostesc lumea. Nu mă aştept la nimic bun. De s-ar naşte un nou Stalin să îi trimită la Katyn pe toţi, aş fi satisfăcut.

– Am obosit. Altă dată să evităm asemenea subiecte.

Vorbitorul s-a întors spre mine, care priveam către tavanul scorojit.

– Ai tras cu urechea la palavrele noastre? Nu?

– Scuzaţi! Am uitat să-mi pun degetele în urechi.

– Nu face nimic: oameni şi oameni. O să vină vremea când ai să gândeşti la fel ca noi. Vârsta o să-şi spună cuvântul. Nu e aşa de mult cum îţi închipui. Noapte bună!

S-a răsucit pe o rână şi în curând l-am auzit sforăind uşor. Adormise. De mine somnul nu s-a lipit aşa de uşor. Am refăcut în minte discuţia la care asistasem fără voie. Mă obseda. N-am uitat-o. Ne-am luat la trântă cu soarta

În celulă 312 fiecare povesteşte câte ceva. Din necesitatea de a se confesa. Din încercarea de a nu simţi apăsarea timpului. Pentru a alunga urâtul şi gândurile negre. Numai Şendrea tăcea. Nu zicea nimic. Asculta cu atenţie şi nu rostea niciun cuvânt de apreciere. Ştiam că în tinereţe a fost o vedetă a luptelor studenţeşti. Într-o zi s-a hotărât să facă nişte destăinuiri.

Încă un mi-am pus ordine în amintiri. Pentru asta nu povestesc nimic din trecut. E un învălmăşag şi un amestec acolo, de mă ameţeşte. Să dau numai crâmpeie, nu mă reprezintă. Ar fi un altul, lipsit de consistenţă şi adevăr. Şi timpul mă roade ca un vierme, îmi strânge laţul în jurul gâtului. Încerc să mă consolez. Asta e menirea lui, să ne macine, să facă loc la alţii. La cei care vin în urma noastră şi se pregătesc să ne sape mormintele.

Mi s-a prevăzut că mă voi impune prin scris.

Aveam o mână uşoară. Improvizam cu uşurinţă şi rândurile mele plăceau. Scrisul are şi el testul lui, dar i s-a exagerat importanţa. Acum suntem în pragul altei ere. Grafomanii şi meşteşugarii buchiei îşi pierd importanţa în cetate. Sunt slăviţi numai de dascălii şi academicienii demodaţi. Nu susţin că întreaga breaslă e în pragul falimentului. Câtva timp va mai supravieţui. Nu însă grozav de mult.

Eu rămân credincios vieţii şi nu vreau să închid ochii că un conservator idilic şi nici ca un mic negustor, care îşi contabilizează câştigurile şi pierderile. În amurg, ador rătăcirile vieţii mele. Un moşteag ridicol care a mers mereu împotriva timpului şi nu vrea să se resemneze nici la măreţia generaţiei sale. Am dat cu tifla întregii lumi. Am plătit scump, dar am rămas cu imensa satisfacţie că n-am mers pe drumuri bătătorite, m-am luat la trântă cu soarta, nu m-au speriat furtunile.

Cât despre rătăcire, ce să spun? Moartea ne demonstrează tuturor că suntem nişte rataţi. Unii au făcut puţin scandal sub soare, alţii, anonimi, dar toţi nişte rataţi.

Esenţa superioară a vieţii noastre e să nu ne minţim şi nici să minţim pe alţii, într-o lume în care susţin cu tărie că forma de guvernământ e dictatură minciunii.

Nicolae Călinescu, Permanenţe, An V, nr. 8-9, august-septembrie 2002

Jurnal politic

O reconsiderare a elitei?

13 august

În publicistica noastră nu s-a mai vorbit de mult despre elite, şi atunci numai peiorativ. Înainte de ‘89 elitele erau, prin definiţie, una din paradigmele minorităţii exploatatoare, iar de atunci încoace, când s-ar fi putut vorbi altfel despre ele, discuţia a fost evitată, fiind, probabil, de-o actualitate incomodă. De curând, însă, directorul fondator ale periodicului Dilema a ţinut în occident o conferinţă despre elite. N-ar fi stricat să o fi ţinut şi în ţară.

Se vede că, urmărit în intimitatea cugetului său de nevoia imperioasă a unei elite în treburile noastre politice, conferenţiarul a făcut această constatare, oarecum descurajantă: „Elitele sunt corelativul unei comunităţi care are intuiţia performanţei de elită şi o admiră. Aristocraţia competenţei nu există, cu alte cuvinte, fără aristofilia corpului social. Or, lucrul cel mai dramatic care s-a întâmplat în fostele ţări comuniste a fost, pe lângă subminarea elitelor, erodarea strategică a respectului pentru ele. Consecinţele se văd acum, când ne dăm seama că, dacă ne lipsesc elitele, este şi pentru că nu avem organ pentru ele“. Cum s-ar spune, pe lângă imensa greutate de-a se constitui ea însăşi, o elită se mai loveşte la noi de încă o dificultate: absenţa unui climat favorabil pentru naşterea ei. E adevărat că o elită nu poate să apară, să se dezvolte şi să se consacre fără să fie cerută, încurajată şi sprijinită de un mediu receptiv. Se face, totuşi, greşeala de-a se considera elita ca un corp social detaşat de orice ansamblu, în sensul că ar exista o distanţă, un teritoriu interzis chiar între mediu şi elită. În ea s-a văzut, de obicei, o minoritate valoroasă, dar izolată de restul societăţii şi beneficiara, cu titlu exclusiv, a unor prerogative care o înstrăinau şi mai mult de contextul general. În realitate, mediul ajută şi sprijină elita, aflându-se în contact continuu cu ea. El constituie electoratul care o votează, profesorii care au instruit-o, oamenii de legătură cu masele, publicaţiile la care scriu, simpatizanţii care îi întreţin ecoul favorabil, planul de referinţă al actelor ei şi instanţa care o judecă. Această legătură strânsă cu organismul social, fiindu-i vitală, face parte, sub alt aspect, din preocupările orientative ale elitei, ca un buletin zilnic al temperaturii obşteşti. Relaţia pozitivă cu mediul însă dispare, îndată ce elita îşi uită propriile-i exigenţe şi trădează aspiraţiile care au fost investite în ea. Este evoluţia pe care au cunoscut-o, în genere, elitele până acum şi cauza compromiterii lor.

Pe de altă parte, elita nu este un corp social ai cărui membri să prezinte o identitate singulară şi să se delimiteze riguros de restul colectivităţîi, în aşa fel încât să li se poată cunoaşte până şi numărul. Singurele lor semne distinctive sunt excelenţa în executarea funcţiei ce li s-a încredinţat şi rolul eminent pe care îl deţin în societate, fie ca guvernanţi sau gestionari ai intereselor publice, fie că profesionişti particulari. Eroarea ar fi şi mai gravă dacă s-ar crede că elita trebuie neapărat încorporată şi plătită de stat. În aceste zile când ne lipsesc atât elementul uman capabil să formeze o elită, cât şi climatul moral care să-i uşureze apariţia, - situaţie coaptă să ducă la o criză a elitei de lungă durată, - nu pot să nu-mi amintesc de prezenţa aici, pe plaiurile româneşti, a unui fenomen elitar, în cea mai bună accepţie a cuvântului. Deosebit de toate manifestările similare de până atunci, a reprezentat ultimul proces ascendent până astăzi în viaţa noastră socială.

O înfăptuire de excepţie

Elitei legionare i-a trebuit destul de multă vreme ca să aibă conştiinţa valorii ei. Faptul se datora liniei de cuviinţă creştină pe care şi-o impusese. În anii când începuse a se forma, lumea românească trăia, desigur, în altă ambianţă şi cu alt tonus moral, deşi avea presentimentul nedefinit al unui dezastru, dar care, apropiindu-se insidios, îi da iluzia că nu se va produce niciodată. Ea n-a fost corolarul unor circumstanţe total favorabile şi nu s-a dezvoltat încurajată stăruitor de mediu. Aşadar, faţă de consideraţiile făcute mai sus asupra elitei, ea s-a situat la limita de jos a condiţiilor clasice pretinse de geneza şi confirmarea ei. Şi dacă elita legionară s-a putut constitui, există o explicaţie pe care trebuie s-o admit, pentru că altfel fenomenul ar rămâne, cel puţin pentru mine, o enigmă. Căci dacă în perioada interbelică n-au existat într-o măsură eficientă nici elementul uman, nici împrejurările prielnice şi nici momentul istoric certe, toate la un loc, de naşterea unei elite, ea nu putea, în nici un caz, să ia fiinţă decât datorită unui factor, oarecum, adăugat lanţului cauzal obişnuit şi desfăşurărilor de mai târziu ale grupului elitar. Acest factor a fost Corneliu Zelea Codreanu. Las altcuiva sau pe altă dată explicaţia apariţiei lui, care, fiind un fapt ieşit din serie, pretinde un capitol special.

Elita legionară întrunea un mănunchi de însuşiri pe care le manifesta la un nivel superior faţă de restul corpului social. Nota ei specifică era eroismul civic, în primul rând, ca mijloc de prevenire a catastrofei ce ameninţa lumea românească. Într-o societate ai cărei membri îi ignorau flagrant legile vitale, în numele unui individualism promovat la rangul de dogmă, iar fiara din om îi prescria linia de viaţă, era un eroism de neînţeles: „să mori luptând pe căile onoarei, decât să învingi printr-o infamie“. Iar dacă în loc să promiţi demagogic şi fără acoperire o redresare a lucrurilor în timp record, tu stărui să învederezi că scopul de frunte al colectivităţii naţionale este mântuirea ei, şi predicand o asemenea învăţătură reuşeşţi totuşi să-ţi faci o sumă de adepţi şi, mai mult, să câştigi la un moment dat sprijinul majorităţii, ai înfăptuit opera la care nu îndrăzneau să viseze nici măcar precursorii României Mari. Aceasta a fost performanţa Mişcării Legionare, validată mai târziu într-o scurtă prezenţă la conducerea ţării, dar numai ca vioara a doua, şi contracarată chiar de conducătorul statului, dar căreia nici cei mai pătimaşi controlori ai gestiunii ei, nu i-au putut descoperi, mai târziu, după ce a fost îndepărtată, vreo neregulă. Rămâne fapt unic în istoria guvernelor ţării că în numai trei luni a realizat o economie de 5. 774.000 lei, la valoarea din 1940. Aceeaşi elită a străbătut, păstrându-şi neştirbite convingerile, nu mai puţin de şase prigoane, ultimele trei, de-a dreptul infernale.

Punând în prim planul conferinţei sale absenţa condiţiilor necesare să genereze o elită la noi, tocmai acum când oficialităţile păstrează o tăcere organizată în jurul acestui subiect, directorul fondator al Dilemei ne obligă să-i prelungim gestul, subliniind dubla vinovăţie a celor ce şi-au asumat în ultimii zece ani viitorul României. Prima lor vinovăţie este aceea de a nu caută să facă posibilă apariţia unei elite, deşi este de o evidenţă unanimă rolul salutar pe care i-ar fi dat să-l joace. Refuzul lor de-a cauta s-o facă posibilă, dovedit şi de evitarea unei discuţii asupra ei, decurge din teama că apariţia unei elite le-ar da la o parte propriile cadre. A doua lor vinovăţie decurge din ţinerea în afara legii şi sub urmărire, chiar a organizaţiei din rândurile căreia a răsărit singura elită, în deplinul înţeles al cuvântului, pe care a cunoscut-o colectivitatea noastră după primul război mondial şi până azi. Departe de noi să afirmăm că această elită se prezintă în configuraţia de odinioară, căci n-ar fi fost realmente o elită, dacă în luptele ei n-ar fi suferit multiple răni, în urma cărora a fost pe punctul să fie decimată. Iar dacă i s-ar obiecta că nu mai oferă acum materialul uman cerut de formarea unei elite, e bine ca potentaţii noştri să ştie că Mişcarea Legionară, având experienţa elitei în toate ipostazele şi complexitatea ei, îi cunoaşte condiţiile de apariţie şi mai cu seamă va putea găsi în straturile poporului rudimentele formării acestei elite de care duce lipsă ţara, acum, când o despart numai câţiva paşi de prăbuşirea ei în neant.

Mircea Nicolau, Permanenţe, An III, Nr. 8, August 2000

 

divider



LA CENTENAR

Ce soartă grea şi ce osândă stă scrisă-n a ta stea...

După un periplu turistic prin Moldova şi Vrancea noastră, m-am întors fireşte cu mintea mai trează, cu sufletul mai plin, cu inima ceva mai liniştită: veneam cu cele văzute, simţite, reamintite din Ţara lui Ştefan şi Eminescu, a lui Creangă şi Alecsandri, mândră „ţară” a ctitorilor de sfinte biserici şi mănăstiri creştine, a Muşatinilor şi iubitorilor de patrie, de frumos, de libertate.

Ştim cu toţii cât de bine au reuşit comuniştii să ascundă din adevărurile istoriei româneşti timp de peste o jumătate de veac în care au măsluit istoria noastră, aşa încât astăzi, mulţi, prea mulţi intelectuali şi oameni de rând, politicieni şi simpli alegători, tineri şi, vai!, bătrâni, sunt încă ignoranţi în privinţa existenţei Casei Regale a României, ca şi cum nu am fi avut niciodată o Dinastie Regală. Şi nu a fost singurul hiat provocat de ideologia comunistă în conştiinţa românilor, pe termen lung şi cu atâta nemernică temeinicie... Mai trist, mai grav, mai alarmant este că la aproape trei decenii de la abolirea oficială a comunismului, românii sunt la fel de neinformaţi, ba chiar aceia puşi să îi ghideze, să le explice vizitatorilor vreunei glorioase instituţii publice ridicate de vreun rege, sunt cei care proliferează dezinformarea, deformând adevărul. În emisiunea „Universul credinţei” transmisă de Televiziunea Română la 2 septembrie 2018, teologul şi publicistul Radu Preda preciza că „Radioactivitatea comunismului nu tebuie ignorată”.

Dacă de regii României şi de creştinismul românilor comuniştii se temeau, le urau şi le-au distrus pe cât au putut amintirea, nici democraţii recenţi nu se lasă mai prejos în a ascunde realităţi istorice, după modelul corect politic al iniţiativelor de sorginte tot comunistă fireşte, ce dezcreştinează astăzi forţat populaţiile bătrânei Europe întemeiate pe credinţă şi efort creştin: demolările de bserici sunt continuate cu demolări de edificii, de cruci monumentale, cu deshumări de figuri istorice, cu pângăriri de morminte. Aşa se face că despre realitatea că Iaşiul a fost primul oraş al Mişcării Legionare, declarat ca atare la 8 noiembrie 1940 - pentru că de aici a pornit lupta românilor contra invaziei sovietice, nu se aude absolut nimic la orice prezentare ghidată a istoriei celui de-al doilea mare oraş al României. La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, o bibliotecară crescută între cărţile acelei vechi fundaţii regale ca fiică a unei bibliotecare, deşi generoasă în informaţii diverse şi detaliate prezentări ale locului, nu ştie ce reprezintă semnul dublu F în oglindă, care este sigla regală consacrată pentru „Fericitul Ferdinand”, spunându-le vizitatorilor că ar fi vorba despre iniţialele pentru „Fundaţia Ferdinand”. La monumentul istoric Mausoleul de la Mărăşeşti - construit după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Pompoiu, lucrările începând la 28 septembrie 1924 în prezenţa Reginei Maria, reluate după doisprezece ani, iar monumentul s-a inaugurat la 18 septembrie 1938, ridicat ca un edificiu creştin de pomenire a generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor înhumaţi acolo după războiul unificării românilor, la 1918, aşa cum spune imnul, eroii mergeu la luptă şi mureau binecuvântaţi de „preoţi cu crucea-n frunte!, căci oastea e creştină”. Îşi dorm astăzi acolo somnul cel de veci în aşteptarea Învierii, peste

5. 000 de bravi eroi. Pereţii sunt ornaţi de pictorul Eduard Săulescu la fel ca într-o catedrală, cu figuri îngereşti şi de arhangheli în mâini cu spada-cruce de foc, iar pe bolta edificiului - Cupola Gloriei, cu basoreliefuri de Cornel Medrea şi Ion Jalea este, fireşte, pictat Sfântul Duh în chip de porumbel. Ghidul, o distinsă doamnă ghid, spune însă că ar fi vorba de un vultur care primeşte în slavă sufletele eroilor de război... Mai mult, pe ambele părţi ale holului de la intrare, unde ctitorii au pus să fie scris Troparul Învierii, şi la stânga şi la dreapta, versurile:„Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcând,Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le!”sunt obturate, ascunse în spatele a două rafturi plasate exact peste acele cuvinte creştineşti, pentru că, spune aceeaşi distinsă doamnă-ghid, Centrul de librării îi obligă pe custozi să plasese taman acolo tarabele cu cărţi de vânzare, peste mesajul creştin al mausoleului, la fel cum negustorii şi zarafii îşi aşezaseră tejghelele la intrarea în Templu, de unde Iisus i-a alungat cu biciul... Mausoleul de la Mărăşeşti este şi el Templu al memoriei unui popor creştin, cu eroi creştini îngropaţi acolo în credinţa lor pentru Neam şi Cruce. Iar noi suntem informaţi astăzi că nădejdea lor în Înviere trebuie ascunse după rafturi de cărţi şi că sufletele eroilor sunt conduse în Ether de vulturi, nu la Domnul, de Duhul cel Sfânt... Nu mai vorbim de nepăsarea tuturor guvernelor de după 1989, pentru amenajarea la „standarde europene” (drum de acces, loc amenajat pentru parcarea automobilelor şi autocarelor, centru de informare cu proiecţie de film, cu pliante, cu toalete curate şi suficiente ca număr etc.) a sitului de la Cucuteni, acoperit cu o imensă cupolă pe vremea lui Ceauşescu şi de atunci ignorat, rămas ascuns pe câmp, înconjurat de neputinţa promovării într-un circuit cultural adecvat la nivel mondial, chiar şi de către frumos dar prea pretenţios-intitulatul recent Minister al Culturii şi Identităţii Naţionale... Cu tot efortul unor instituţii culturale care încearcă din răsputeri să îndrepte lucrurile, fără o organizare la nivel naţional, cu fonduri pe măsură, nimic nu se va întâmpla, decât o agonică aşteptare a ruinei valorilor noastre istorice. Sporită, cum spuneam, de pângărirea memoriei ctitorilor, eroilor, a valorilor şi credinţei noastre, fie cu bună ştiinţă şi rea credinţă, fie din prostie. Şi e mare păcat!

Aşa încât răspunsul lui Vasile Militaru (19 sept. 1885, Dobreni, Ilfov - 8 iul. 1959, închisoarea Ocnele Mari, Vâlcea), la constatarea dramatică din titlul nostru, despre Ţară, sună alarmant de actual şi astăzi, pentru cine are urechi de auzit acum, la ceas Centenar (din poezia Bucură-te, Ţară!, 1936):„Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,Şi, - cum cer ai tăi Arhangheli, - judecata s’o’ncepi mâine

Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci, Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!...”.

Mihai Posada 

divider



Mişcarea Legionară şi spiritul religios

Pentru mulţi dintre cei ce şi-au făcut ucenicia politică şi iniţierea în viaţă sub înrâurirea mono-dimensională a aparatului de stat comunist, orice aluzie la importanţa spiritului religios poate apărea ca o negare a spiritului ştiinţific şi o poziţie retrogradă în contextul evolutiv al societăţii.

După noi, aceştia au căzut în plasa întinsă de concepţia materialistă a marxismului ateu şi şi-au îngropat destinul în hăul neîmplinirilor. Îi vedem adesea printre noi, purtaţi de zbuciumul lăuntric. Indiferenţi şi insensibili la tot ce are legătură cu substratul religios, ei poartă tarele unui regim politic care i-a „despiritualizat”. Sunt epavele unei lumi ce-a pierdut contactul cu supranaturalul, adică cu esenţa vieţii.

Corneliu Codreanu, în marea lui forţă de pătrundere a evenimentelor, simţise instinctiv evoluţia despiritualizantă a oricărei lumi căzute sub influenţa marxistă. Şi-această influenţă - pecingine molipsitoare în tot locul - putea atinge într-o zi şi naţiunea română. Salvarea nu putea veni decât printr-o întărire a temeliilor transcendentale şi printr-o reimpunere a spiritului religios.

De aceea, Mişcarea Legionară a fost structurată astfel. Era singura cale pentru a ridica un zid împotriva răzvrătirilor ideologice, a decadenţei morale şi a negării religiei propovăduite de idealul comunist. Datorită acestui spirit religios, păstrat ca un fundament în structura Mişcării Legionare, s-a împiedicat pătrunderea comunismului în masele româneşti între cele două războaie. Omul-legionar avea o credinţă şi o convingere politică sănătoasă care-l puneau la adăpostul tentaţiilor egoiste, materialiste, amorale şi anti-naturale propovăduite pe alte meleaguri de ideologia marxistă.

Conform doctrinei legionare modificarea societăţii şi a sistemului politic învechit, contra căruia se ridicau atâtea nemulţumiri, nu putea avea loc decât bazându-ne pe esenţe, iar nu pe aparenţe, oricât de apăsătoare ar fi fost ele. Istoria însăşi a dat dreptate acestei concepţii anti-materialiste a Mişcării Legionare.

Rezultatele obţinute de către regimurile comuniste (oriunde s-au manifestat şi au triumfat în lume) au fost dezastruoase, atât pentru societate, cât şi pentru om. Bazându-se numai pe aparenţele materiale şi palpabile, ridicate la rang de legi ştiinţifice, dar neglijând total esenţa spirituală şi intimă ce animă totul în lume, nu puteau să ajungă decât la haosul ce le caracterizează. Societatea comunistă a devenit o lume concentraţionară în care domneşte groaza, suspiciunea, ura şi minciuna. Iar omul-comunist, un robot condiţionat, obligat să accepte totul fără murmur, pentru a-şi salva existenţa.

Ruperea acestui contact între fiinţa umană şi entitatea nevăzută şi neînţeleasă, dar cu atât mai stranie şi mai necesară armoniei interioare a fiecăruia, a provocat într-adevăr destrămarea societăţii existente; dar a marcat în acelaşi timp şi slăbiciunea cea mai profundă a marxism-comunismului: inadaptabilitatea lui la construcţia intimă a omului.

Comunismul s-a ridicat contra singurei forţe de neînfrânt: spiritul religios. Deşi victorios dincolo de Cortină, comunismul se resimte profund din cauza acestei erori fundamentale. Caută mistica sistemului ce-i este propriu, dar rezultatele sunt de plâns. Tot ce-a reuşit e să se ridiculizeze şi din acest punct de vedere, deoarece: nu poţi aplica unui sistem materialist normele şi trăirea unui spirit ce depăşeşte materia.

Mişcarea Legionară s-a sprijinit în lupta ei şi pe realităţile vizibile ale revendicărilor sociale, şi pe modificările indispensabile ale unui sistem politic depăsit, şi pe combaterea unei mentalităţi levantine, şi pe modificările de structură etc., dar a învăluit totul în mantia protectoare a spiritului religios, singurul care putea reapropia oamenii, proteja pe cel slab, stăpâni pe cel tare, provoca entuziasmul şi crea armonia.

Mişcarea Legionară vrea să modifice societatea în adâncime, adică în esenţa ei. Or, esenţele unei structuri sociale sau politice nu sunt materiale, nici măcar de ordin material, cu toate încercările marxiste de a împământeni această idee. Ele sunt de ordin spiritual. Schimbările pe care le urmăreşte o mişcare renovatoare, revoluţionară, trebuie să fie schimbări calitative, pentru a realiza o restructurare de fond, iar nu una de aparenţe.

De aceea, când Mişcarea face apel la spiritul religios şi-l plasează la temelia educaţiei şi activităţii legionare, nu devine o „monstruoasă organizaţie obscurantistă”, ci deschide singura poartă ce duce la o restructurare de fond a societăţii în care trăim.

Nu vrem să convertim pe nimeni. Fiecare e liber să gândească şi să procedeze cum vrea el.

Dar suntem obligaţi să aducem la cunoştinţa tuturor extraordinarele valori morale şi sociale, umane şi politice, ascunse în concepţia legionară, datorate acestui spirit religios ce-i imprimă doctrina, preceptele, concepţia de viaţă şi activitatea.

În clipa în care temeliile lumii se clatină, hărţuite de hoardele îmbâcsite de materialism, Mişcarea Legionară continuă neclintită pe calea pe care şi-a croit-o sub semnul credinţei. De aceea n-a fost zdrobită şi nu va putea fi niciodată.

Victoriile asupra materialismului ateu nu pot fi realizate decât în numele spiritului religios şi-al spiritualităţii creştine.

Faust Brădescu 

divider



Din Temniţele Memoriei: Încă o cruce - Martirul Constantin Macovei

Duminică 1 august a avut loc în garnizoana Hârlău, jud. Botoşani, înmormântarea bunului nostru camarad Constantin Macovei. O întâmplare nenorocită şi tainică l-a trimis în lumea celor drepţi pe acela ce îşi făcea stagiul militar în regimentul 2 Tr. Iaşi. Rămăşiţele pământeşti au fost aduse din îndemnul camarazilor săi de luptă la Hârlău. Bunul legionar Macovei era unul dintre legionarii judeţului nostru care a avut parte de prigoana din 1933. I-au dat cel din urmă salut camaraderesc pe care îl vrednicea. Organizarea înmormântării a fost făcută de camaradul instructor legionar Ion Bolfan.

În fruntea cortegiului legendara „Cruce Vie” era formată din ţăranii şi flăcăii legionari din satul Pârcovaci, în număr de 13, număr purtător de biruinţi, număr sfânt şi drag Căpitanului. Purtat pe umerii a 8 camarazi şi-a luat rămas bun de la meleagurile pe unde trăise voiniceşte şi româneşte.

Furtuna ce s-a dezlănţuit în drum spre cimitir parcă ne şoptea ceva cu înţeles. Copacii se aplecau în faţa lui ca semn că îl vor răzbuna, În faţa mormântului un front numeros a dat onorul intonând „Imnul Legionarilor Căzuţi”. O ploaie de lacrimi izbucni din mulţime, dându-şi seama de puterea dragostei camaradereşti, care stă la baza mişcării legionare. El nu mai era al familiei, al prietenilor. Era al Legiunii, frate cu noi. Un ultim salut cu cuvintele: Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane, Păşesc în rând cu cei ce au rămas. A fost rugămintea de a fi primit în oastea de dincolo de mormânt a eroului comandant Ioan Moţa care conduce oastea sufletelor legionare.

În coloană de marş toţi camarazii din Botoşani, Hârlău. Frumuşica, Pârcovaci etc, au părăsit cimitirul cu „Marşul Vrâncenilor”.

Scumpe camarade Macovei, ştii că noi răsturnăm o lume veche. De aceea nu te vom mai plânge. E zadarnic! Vom căuta însă ca prin lupta noastră să-ţi înlocuim lipsa. Aşa te vei simţi şi tu mulţumit în frontul sufletelor alese ce s-a mărit.

Gore Restrişte  Ziarul Libertatea - 26 august 1937

divider



Pentru ce am pierdut războiul din răsărit şi am căzut în robia comunistă

23 August - escalada iresponsabilităţilor

23 August nu a fost fapta unui om sau a unui partid sau a unei conspiraţii. A interpreta în acest fel capitularea României, ar însemna să o sărăcim de conţinutul ei real. Pentru realizarea acestui act monstruos şi-au dat întâlnire toate reziduurile vieţii politice româneşti de peste 20 de ani. 23 August înseamnă, în primul rând, o atmosfera de defetism şi laşitate, o stare de spirit confuză, un gând perfid şi odios de a se salva cine poate, o dezertare în masă a păturii conducătoare sub imperiul panicii. Ce ne facem, nene? - era întrebarea care trecea din gură în gură, în căutarea unui colac de salvare. La prea puţini le-a trecut prin cap că salvarea, dacă mai exista o salvare, constă tocmai în prelungirea rezistenţei pâna ce se vor smulge de la inamic condiţii onorabile de armistiţiu.

Inamicul pe care-l avea în faţă de astă dată poporul român nu era din categoria nici unuia din trecut. O cât de sumară cunoştinţă a comunismului ar fi trebuit să pună în gardă şi pe cei mai ticăloşi români că faţă de acest pericol nu există salvare individuală, căci comunismul utilizează temporar anumite medii sociale, dar apoi le distruge. A-ţi căuta scăparea în fraternizarea cu armatele bolşevice, echivala cu un act de sinucidere. Ei bine, tocmai această elementară înţelepciune politică, care se putea învăţa de la orice om din popor, le-a lipsit tuturor acelora care au colaborat, în forme şi grade diferite, la nimicirea independenţei naţionale.

Răspunderea principală a actului de la 23 August cade asupra Germaniei. Dacă la 23 Ianuarie 1941, s-ar putea admite, cu oarecare bunăvoinţă, conducătorii ei au fost victimele unor false informaţii, când au luat absurdă hotarâre de a pune la dispoziţia lui Antonescu trupele din România, după aceea, în decursul anilor care au urmat şi mai ales după Stalingrad, şi cu atât mai mult începând din primăvara anului 1944, era o aberaţie să mai accepte şi să garanteze prelungirea statu-quo-ului intern, cu legionarii în închisoare şi cu toţi trădătorii roind în jurul Mareşalului. Germanii trebuiau să treacă peste superficialitatea bolnăvicioasă a lui Antonescu în materie de legionari şi să-l forţeze să-i reîncorporeze pe aceştia în viaţa publică. Era un act elementar de prevedere şi, dacă Mareşalul nu-l înţelegea, însemna că avea alte planuri şi tocmai această rezistenţă absurdă trebuia să-i pună pe gânduri. Nu cumva şi Antonescu se gândeşte la o întoarcere a frontului şi de aceea refuză cu atâta încăpăţânare colaborarea legionarilor, pentru a nu-i stânjeni libertatea de mişcare? În faţă ameninţătoarei situaţii de pe front, atât legionarii din ţară, cât şi cei din Germania erau dispuşi să sară în ajutorul Patriei, fără a mai ţine seama de ce-a fost în trecut. Aceasta o ştia şi Antonescu.

Pe plan naţional, trebuie să inversăm seria răspunderilor, de la acei care au executat actul, şi să începem cu Mareşalul Antonescu. Într-adevăr, fără ajutorul lui, fără permanenta ostracizare a legionarilor şi fără de vidul politic pe care l-a creat după evenimentele din Ianuarie 1941, nu ar fi existat nici 23 August.

23 August este continuitatea şi împlinirea lui 21 Ianuarie. Pe urmele loviturii contra Mişcării trebuia să vină inevitabil şi lovitură de la 23 August. Cu cadrele pe care şi le-a ales, guvernarea lui Antonescu nici nu putea să aibă un alt sfârşit. El a creat, cum am spus şi altădată, mediul prielnic în care s-a înfiripat şi s-a dezvoltat conspiraţia. Ce putea să vină de la nişte oameni cu un picior în lagărul aliato-bolşevic şi care nu aşteptau decât momentul oportun că să-l elimine, pentru a-şi putea împlini impulsurile pe carele primeau de peste hotare?

Nu trebuie să credem însa că Mareşalul a fost înşelat de cei ce s-au strâns în jurul lui. El a tolerat pătrunderea acestor oameni de filiaţie titulesciano-carlistă, cu scopul de a savârşi, cu ajutorul lor, desprinderea de Germania şi trecerea în lagărul aliat. Şi el nutrea aceeaşi idee ca, la momentul potrivit, să facă saltul în tabăra victorioasă. Nici el nu avea de gând să rămână legat de Germania până la ultima bătălie. Şi de aceea şi-a pregătit piesele guvernative, adică oamenii de încredere cu care să poată schimba cursul evenimentelor, elemente cunoscute a fi contra alianţei cu Germania. Dar, spre deosebire de şleahta de profitori din jurul lui, care nu se gândeau decât la propria lor salvare, trebuie să-i recunoaştem Mareşalului, pe lânga atâtea mari păcate, această clarviziune de ultim moment: el refuză să întoarca armele contra aliatului german şi vrea o ieşire onorabilă din luptă; de asemenea, el refuză orice compromis cu Aliaţii, care ar fi putut primejdui independenţa României.

De aceea, când a văzut că tratativele ce se duc în diverse părţi sunt sterile, neavând alt răspuns decât „Înţelegeţi-vă cu ruşii”, el a hotărât să continue lupta. În faţa dezastrului din Moldova, provocat tocmai de oamenii pe care şi-i alesese, Mareşalul nu s-a gândit la capitulare, ci a dat dispoziţii să se organizeze rezistenţa pe linia Focşani-Nămoloasa.

Dar era prea târziu. Plasa era întinsă de oamenii pe care-i credea loialii lui colaboratori şi a căzut în ea. Poate abia după ce a fost închis în seiful de la Palatul Regal, să se fi gândit la legionari... Cu ei nu s-ar fi ajuns aici.

În ordinea descendentă şi în al treilea loc, vinovăţia cade asupra şefilor de partide, Maniu şi Brătianu. Aceştia nu au dezminţit nici în aceste ceasuri grele pentru Patrie superficialitatea şi incompetenţa partidelor în a trata problemele vitale ale naţiunii. E greu de priceput ce-au avut în cap aceşti oameni când au făcut front comun cu comuniştii, pentru a scoate România din război. După informaţii din mai multe izvoare, rezultă că ei îşi imaginau că „marii noştri aliaţi”, care acum erau Anglia şi Statele Unite, vor interveni în favoarea României, oprind pe ruşi la Prut, şi chiar dacă vor intra în ţară pentru operaţiunile războiului, mai târziu vor fi obligaţi, prin presiune diplomatică, să se retragă. În această credinţă au fost întăriţi de faimoasele declaraţii ale lui Molotov din Aprilie 1944, că „Rusia Sovietică va respecta regimul politic şi social din România”. De altă parte, aveau însă la dispoziţie alte izvoare, care le semnalau împărţirea Europei în sfere de influenţă şi chiar dacă nu le-ar fi crezut pe acestea, rezultatele negative ale tratativelor de la Cairo şi din alte părţi ar fi trebuit să le dea de gândit. Nici aceste clare avertismente nu le-au putut servi la nimic şi s-au azvârlit în vâltoare, târând după ei întreaga naţiune.

De abia în al patrulea rând trebuie fixată răspunderea Regelui Mihai, deşi el este executorul material al actului. El nu dispunea de pregătirea politică necesară ca să îşi dea seama de răul imens pe care-l făcea ţării. El credea că săvârşeşte o mare fapta istorică, aşa cum îl asigura anturajul. Sub Carol a fost mizerabil educat, iar sub Antonescu a fost ţinut departe de afacerile publice. Mareşalul nu tolera niciun fel de amestec al Regelui în Stat, considerându-l necopt la minte şi nepriceput.

Ura Regelui contra Mareşalului pentru dispreţul cu care era tratat, a înlesnit conspiraţiei să-l acapareze şi apoi să-l determine să-şi asume răspunderea capitulării. Dar el nu ar fi îndrăznit să facă acest pas fără de acoperirea partidelor. În umbra lui Maniu şi Brătianu şi cu consimţământul acestora, a transformat Palatul într-un centru de coordonare al firelor interne şi externe care pregătea răsturnarea regimului şi ieşirea României din război.

Evident, proclamaţia Regelui Mihai a jucat un rol decisiv în schimbarea frontului, dar toată lumea din ţară şi toată armata ştiau că Regele este flancat de partide în acţiunea de „salvare” a Patriei. În faţa acestei coaliţii masive, Rege, partide, armată, cine ar mai fi cutezat să se ridice pentru a salva pe bietul om închis în seif şi apoi predat lui Bodnăraş?

Nu putem vorbi de o răspundere „istorică” a miilor de agenţi, de transfugi, de răsaduri titulesciene şi carliste, de carierişti, care nu se gândeau decât să profite din nenorocirea ţării şi să ajungă miniştri. Aceştia s-au înmulţit în mediul creat de Antonescu şi au trecut la acţiune sub ocrotirea şefilor de partide. Aceştia reprezintă speţa respingătoare a hienelor politice care nu au alt ideal decât ca, la orice schimbare, să-şi procure o nouă sursă de beneficii.

Cu atât mai puţin se poate menţiona rolul „istoric” jucat de partidul comunist din România. Acest partid era o jalnică expresie, format din câteva sute de indivizi, în mare parte străini şi în mare parte aflându-se în închisori şi în lagăre. Cu efectivele pe care le aveau disponibile, nu ar fi putut asalta un comisariat de poliţie, necum să-l răstoarne pe Antonescu. [...]Nu am vorbit nimic de cauza cauzelor, de înţelegerea secretă de la Teheran, între Roosevelt şi Stalin, conform căreia nu numai România, ci toate ţările din răsăritul Europei erau trecute în orbita sovietică.

Acest pact odios nu aparţinea posibilităţilor româneşti de a-l împiedica. Dar era resortul guvernului român şi al tuturor sferelor conducătoare româneşti să cunoască ce soartă pregăteau „marii noştri aliaţi” României şi să ia toate măsurile necesare pentru a nu cădea victima acestei conspiraţii. Izvoare de informaţii aveau mai mult decât îndestulătoare. În afară de depeşele primite din întreaga lume, există acea excelentă serie de articole scrise de Pamfil Şeicaru în Curentul, care a dus o campanie de opt luni pentru a trezi la realitate forurile conducătoare. Dar din înseşi răspunsurile echivoce şi evazive ce le primeau diverşii emisari oficiali şi particulari, în diversele capitale europene, unde luau contact cu occidentalii, cei ce se agitau pentru ieşirea României din război ar fi trebuit să se pună în gardă contra cursei ce ni se întindea. Şi, în final, există şi acea sensibilitate specifică oricărui om politic îngrijorat de soarta ţării lui, acea fină intuiţie a realităţilor, când este în joc însăşi existenţa neamului. [...]La Teheran, România fusese vândută de Americani Rusiei, dar pentru realizarea acestei tranzacţii infame mai trebuia să se smulgă şi consimţământul victimei. Nu depindea decât de români ca, printr-o politică inteligentă, bazată pe fermitate şi ascuţişul sabiei, să scape la limită din cursa ce li se întindea.

Horia Sima 

divider



Acum 70 de ani...August 1948 - arestarea primului lot de legionari maramureşeni

La 19 august 1948 şi în zilele următoare, au fost arestaţi la Sighet şi în satele apropiate 18 tineri legionari maramureşeni, majoritatea elevi şi studenţi, în frunte cu liderul Grupului Legionar Maramureş - profesorul Aurel Vişovan (de unde şi denumirea ulterioară de “lotul Vişovan”). Vor cunoaşte, pentru mulţi ani teroarea anchetelor Securităţii şi regimul de exterminare din puşcăriile comuniste, doi dintre ei găsindu-şi acolo sfârşitul. Celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet le este dedicată.

Arestările şi anchetele au fost conduse de locotenentul Ştern Beni de la Securitatea Sighet, o adevărată bestie care-şi va demonstra barbaria şi în anii următori.

Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:„Deşi după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră a grupului de la Sighet s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuşi de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că probabil cineva de la Bucureşti a fost prins încercând să treacă frontiera şi având nişte liste cu nume asupra sa, dar o explicaţie clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ştern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat şi Aurel Vişovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ţinut-o una şi bună că nu ştiu nimic. Apoi am fost pus faţă în faţă cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniştit fiindcă oricum Securitatea aflase de existenţa noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…Câteva zile am fost ţinut în beciul Securităţii în nişte celule încă neterminate, apoi pe 29 august am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalţi 17 din grupul nostru. Merită menţionate numele tuturor: Aurel Vişovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ştefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico şi cu mine. Mai târziu ni s-a spus „lotul Vişovan”, după numele liderului nostru.

Eram toţi între 15 şi 25 de ani şi geografic vorbind eram un eşantion reprezentativ al Maramureşului, provenind din localităţile Ieud, Călineşti, Rona de Jos, Şieu, Dragomireşti, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Sălişte, Budeşti, Slatina (de peste Tisa), Vişeul de Mijloc, Breb şi bineînţeles oraşul Sighet, capitala Maramureşului voievodal.

Merită menţionaţi şi camarazii care au reuşit să scape atunci de arestare organizând rezistenţa în munţi: Vasile Popşa, Ioan Rus, Mihai Şofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeş, lor alăturându-li-se mulţi ţărani din satele maramureşene. Cu excepţia lui Vasile (Lică) Popşa, ucis de Securitate în mai 1949, toţi ceilalţi au cunoscut puşcăriile comuniste. Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica şi apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc şi chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toţi într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna şi primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu Permanenţe, 2015)Comemorarea anuală a „lotului Vişovan” a avut loc pe 29 august în celula 74 a închisorii Sighet, cu participarea seniorilor Nistor Man, Petru Codrea şi Ioan Ilban, a doamnei Melania Riţiu şi a unor membri ai familiilor. Foştii deţinuţi politici au stat de vorbă şi cu tinerii greco -catolici veniţi în pelerinaj de la Şimleu Silvaniei la Sighet, îndrumaţi de călugării din Congregaţia don Orione. La agapa fraternă ce a încheiat comemorarea, seniorii noştri au depănat amintiri din închisori şi au dezbătut unele probleme actuale.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Liceenii pe Canal (3)

Frig şi palme

Era frig şi viscolea ca-n Dobrogea.

În Duminica aceea mi-a venit rândul la transportul hârdaielor cu mâncare, de la bucătărie. Treabă afurisiră, căci hârdaiele erau grele, eu scund de felul meu şi slăbit de la săpături, corvezi şi hrană insuficientă. Dar regula era regulă, rândul respectat cu sfinţenie, cum îţi „pica”, aşa o luai. Fără mofturi. Nimeni nu se autoprivilegia, în afara privilegiaţilor din oficiu, brigadierul, normatorul şi şefii de echipă.

Pentru a prinde rând mai avantajos, noi, cei de la brigada 32, ne-am înfiinţat mai devreme la coada care deja se formase în parte - au gândit şi alţii ca noi - sub un fel de copertină care nu ne oferea cine ştie ce adăpost, spaţiul fiind bătut de vânt din toate direcţiile. Zăpada ne şfichiuia, vântul generos pătrundea până la piele. Distracţie mare, secundele păreau minute, minutele, ore… Viscolul, în loc să ne facă pe plac şi să se domolească, se înteţea, scăzându-ne moralul, concomitent cu mercurul termometrelor. După un timp care părea că nu se mai sfârşeşte, am reuşit să ne luăm tainul şi tot opintindu-ne cu hârdaiele printre bulgării de pământ îngheţat, care se amplasau în chip de adversari ai picioarelor noastre nevolnice, am ajuns cu greu la limanul reprezentat de baraca cu nr. 32. Am lăsat hârdăul unde trebuia şi presat amarnic de o anumită vezică, am zbughit-o către uşa din spate care dădea spre latrine, zorit nevoie mare. Dar uşa nu ceda, iar eu, căpiat de necesitatea oarbă şi nemiloasă, crezând că a îngheţat, am tras zdravăn de ea şi a cedat. Când m-am întors în baracă, fericit şi izbăvit de nevoia terorizantă, m-a întrebat celălalt Dunca.

–Nelule, tu ai deschis uşa din spate?

–Eu. Ce-i cu asta? Trebuia să merg urgent undeva. E interzis?

–Păi… e cam interzis, că viscolul a vârât zăpadă pe săliţă şi brigadierul a bătut-o în cuie, cu ordinul să nu fie deschisă sub niciun motiv. A văzut-o deschisă, a întrebat cine a deschis-o, cineva i-a spus că Dunca şi m-a luat la întrebări pe mine, eu m-am desvinovăţit şi - să fiu sincer - am zis că poate celălalt Dunca…Nu şi-a terminat relatarea, că am fost chemat de urgenţă în „birou”. O chichineaţă înghesuită, dar totuşi separată de gloata încă şi mai înghesuită, unde hălăduiau brigadierul şi normatorul. Care brigadier, către mine, congelatul.

–Tu ai deschis uşa din spate?

–Da.

În secundele imediat următoare, şase palme s-au succedat fulgerător pe obrajii mei, înainte de a-mi da seama ce se întâmplă. Aplicate profesionist, răsunător şi spectaculos, nu m-au doborât, cum ar fi fost de aşteptat. Unul priceput, dacă vrea, te pune jos cu o unică lovitură. Am zărit în ochii lui Toni Livinschi oroare, milă şi - mi s-a părut - o boare de lacrimă. Atât! Dar cumva, faptul m-a mângâiat. Uite dom’le, nu s-a sălbăticit cu totul.

–Dar am ordonat să nu se circule pe uşa aceea!

–Nu aveam de unde să ştiu, am fost de rând la adusul mesei.

Cori a realizat imediat nedreptatea evidentă şi, fără să catadicsească a-şi cere scuze - nu se făcea la rangul lui - m-a expediat la locul meu, adică în brigada care-şi înfuleca de zor porţia de hrană. Cu certitudine, faţa mea arăta urmele tratamentului recent şi fără menajamente la care a fost supusă. Nu era cine ştie ce raritate, era un fapt comun.

Nici eu nu mi-am pierdut vremea cu consideraţii, - oricum inutile şi tardive - şi mi-am luat preabinemeritata porţie de mâncare, obţinută cu sacrificii suplimentare, lăsând pentru altădată analiza celor petrecute. Pe scurt, a fost o eroare. Dar, chiar erau necesare palmele acelea? Sau erau doar pentru ca brigadierul să-şi menţină forma? Nu voi dezlega misterul şi nici nu-mi pasă: au fost doar câteva dintre multele palme care mi-au mângâiat obrajii. Mai târziu, mi s-au lămurit parţial unele enigme legate de Cori Gherman. Doar parţial, cred că nimeni nu ştie adevărul întreg privitor la brigadierul de la 32-Peninsula.(va urma)

Ion Dunca 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti - Iolanda Popescu, doctorul fără de arginţi

Iolanda Popescu s-a născut în octombrie 1916 în Nordul Bucovinei. A fost eleva Liceului Ortodox „Elena Doamna” din Cernăuţi, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină la Iaşi. Specializarea ei medicală a fost psihiatria. A început să profeseze ca tânăr medic la spitalul din Cernăuţi. Iolanda a fost un adevărat „doctor fără de arginţi”, închinându-şi întreaga pricepere, dragoste şi putere de muncă pentru a-i ajuta pe cei bolnavi.

S-a încadrat de timpuriu în Mişcarea Legionară, devenind ulterior Şefa Cetăţuilor din Cernăuţi. În acea perioadă uceniceau lângă Iolanda numeroase suflete de crin: Aspazia Oţel Petrescu, Taţiana Vlad Guga, Viorica Pârnac Stănescu... Întalnirea cu Iolanda a fost pentru ele providenţială.„Am ştiut din primul moment că ea este „maistrul” şi eu „ucenicul” şi m-am oferit cu toată deschiderea acestei relaţii din care am avut mult de câştigat.” (Aspazia Oţel Petrescu)

Iolanda se afla mereu în spital, de cele mai multe ori dormea acolo într-unul din paviloanele libere, pentru a se putea dedica pacienţilor aflaţi în suferinţă. Fetele legionare o găseau aici de fiecare dată. Ea le asculta şi le povăţuia mereu. Activitatea fetelor, coordonată de Iolanda, consta în colaborări în cadrul revistei liceului „Doamna Oltea”, organizarea de programe artistice în cadrul liceului, îngrijirea mormintelor eroilor şi ale personalităţilor Cernăuţiului, ajutorarea văduvelor şi a orfanilor de război, cercetarea azilului de bătrâni.

Vara anului 1943 a consolidat legătura dintre Iolanda Popescu şi ucenicele sale. Împreună au făcut o călătorie iniţiatică pe Muntele Rarău:„A fost cea mai fericită vară din viaţa mea!... Am urcat atunci pentru prima dată pe Rarău împreună cu camaradele mele, printre care a fost şi Pazi Oţel, o prietenă de-o viaţă. A fost cu noi şi îndrumătoarea noastră minunata doctor psihiatru Iolanda Popescu… Am poposit şi ne-am închinat la schitul de la poalele muntelui, am urcat la cabana ridicată prin muncă voluntară de vrednici înaintaşi, admirând impunătoare, Pietrele Doamnei, care apar ca nişte mândre catedrale, ce-şi înalţă albele-marmoreele turle până în adâncul catifelat al cerului albastru ca marea”. (Taţiana Vlad Guga)

În 1943, în jurul Crăciunului, Iolanda este ridicată de Siguranţă de la Cernăuţi şi internată în lagărul de la Govora. Aici au fost aduse în ajunul Crăciunului 1943 zeci de fete legionare arestate în toată ţara de regimul Antonescu. Aici fetele au fost aranjate pe judeţe, dar lăsate să circule liber între camere. Regimul era relativ blând, astfel încât s-au putut cunoaşte pe îndelete (lucru care era imposibil afară, Mişcarea Legionară cu toate componentele sale fiind interzisă, vânată şi întemniţată de regimul Antonescu).

Iolanda şi fetele au petrecut aici Crăciunul şi Revelionul 1943/1944. Iolanda era atentă la toate fetele şi încerca să le cunoască cât mai bine pe cele pe care le întâlnea pentru prima dată. Între ele se afla şi buzoianca Liana Pitrop pe care a îndemnat-o să îşi completeze studiile şi să îşi construiască o carieră. Detenţia de la Govora a fost de scurtă durată. După Revelion fetele au fost eliberate şi trimise la Gara Govora. S-au despărţit cu strângere de inimă şi o parte din ele au rămas devotate Iolandei până la finalul vieţii pământeşti.

Liana Pitrop a ascultat-o întocmai pe Iolanda, de la 4 clase primare, prin perseverenţă şi muncă, a terminat gimnaziul, a urmat liceul şi s-a înscris la facultatea de Istorie. Această „victorie” a însemnat enorm pentru Iolanda care a fost alălturi de Liana în toate etapele liceului şi ale facultăţii, venind adesea în căminul studenţesc din Iaşi unde aceasta locuia.

Comunismul a invadat România cu hoardele sale satanice. Porţile temniţelor deschise de Regele Carol II şi de Mareşalul Antonescu au continuat să înghită şi mai lacome detinuţi politici. Iolanda a scăpat prin minune de urgia bolşevică şi spunea fostelor sale ucenice regăsite după 50 de ani de comunism: „Eu am scăpat de închisoare pentru că Dumnezeu a considerat că toţi bolnavii ce urma să-i îngrijesc aveau neapărată nevoie de mine”. Fetele Iolandei s-au comportat exemplar în temniţe, prin jertfe şi suferinţe păzind nealterate credinţa şi crezul românesc.

Iolanda Popescu a lucrat ca medic psihiatru la Armeniş, Arad, Timişul de Sus, stabilindu-se în final la Braşov. Aici şi-a continuat opera medicală căreia i-a închinat viaţa. Nu s-a căsătorit niciodată, petrecându-şi viaţa într-o modestie desăvârşită.

Doctoriţa fără de arginţi Iolanda Popescu a trecut la Domnul în seara de 8 august 2003. Alături de ea s-a aflat familia braşoveană care i-a vegheat bătrâneţea şi cu câteva ore înainte de marea trecere, la căpătâi i s-a aflat Taţiana Vlad Guga, sărutând-o şi strângând-o la piept.„O sfântă seară de vară, în care firea încremeneşte în faţa misterului divin, când ziua în declin vesteşte înnoptarea. Merita Iolanda o astfel de clipă în marea ei trecere, deoarece era una dintre acele fiinţe solare ce a parcurs drumul vieţii cu distincţie, cu bunătate, cu blândeţe.” (Aspazia Oţel Petrescu)

Cezarina Condurache 

divider



La Divisón Azul (11) Căpitan Palacios, „Ultimul Cavaler fără pată şi fără teamă”

„Ideea de erou aprinde în memoria şi în imaginaţia noastră un colos singular, ridicat dintr-odată peste proporţiile obişnuite ale mijlociei omeneşti. Când îl identificăm în cutare timp şi cutare spaţiu din perspectivele istoriei, îi distingem şi mai limpede statura-i uriaşă peste masa necunoscută a contemporanilor lui. Când îl raportăm la noi înşine, ne vedem lângă el ca lângă piciorul unui turn de catedrală. Când îl imaginăm pe zarea vitorului, ne place să vedem în el tot ce n-avem noi, dar am vrea să aibă el pentru a sfărâma zidurile împotrivirilor şi pentru a cuceri biruinţele pe care noi le visam.” (Nechifor Crainic)

Această este povestea eroului Teodoro Palacios Cueto, ale cărui fapte şi atitudini, generozitate şi loialitate îi conferă această aura care-l identifica cu „Omul Eroic” din rândurile de mai sus ale marelui nostru gânditor creştin. Este vorba despre un militar care a urcat toate treptele ierarhieii militare spaniole, de la gradul de Sublocotenent (provizoriu) la cel de General de Brigadă, fiind avansat cu titlu postum la gradul de General de Divizie. Cunoscut şi rămas în istoria şi în conştiinţa spaniolilor sub numele de „Capitan Palacios”, este singurul dintre cei opt eroi divizionari distinşi cu Crucea Laureată San Fernando, căruia i-a fost conferită fiind în viaţă.

Teodoro s-a născut la 10 septembrie 1912, în sânul unei familii de modeşti agricultori, în Potes, o mică localitate a provinciei Santander. Tatăl sau deţinea un mic magazin industrial şi un depozit de fier şi era maurist*, numărându-se printre conducătorii satului de pe listele partidului conservator. Mama să moare foarte tânăra, pe când el avea doar şase ani, din acest motiv toate amintirile copilăriei se vor lega de imaginea tatălui şi a „Vârfurilor Europei” (Los Picos de Europa)*, cu păşunile lor umede şi cu viroagele cu urşi ascunşi între stejari. Şcoala şi-o face la Iezuiţi în Zaragoza şi apoi ca intern la Piarişti în Villacarriedo*. Cel mai mare lux pe care tatăl sau şi l-a permis a fost educaţia copiilor. Cel mai mare şi singurul, deoarece pământul ce-l deţinea era puţin,iar fiii erau nouă. Într-o zi, Teodoro fiind deja un bărbat a coborât în pivniţă unde a gustat din tóate câte se aflau acolo. Şi-l amintea pe tatăl său, care văzându-l clătinându-se serios i-a spus: „Ai reuşit la numai 20 de ani ceea ce eu n-am putut în 50: să ies în patru labe din bodegă.” Urmează studiile Facultăţii de Medicină din Madrid, unde îl descoperă pe Pavlov în cărţile de fiziologie, care-i va servi că subiect de conversaţie cu un general rus în unul din prímele interogatorii, dar şi pe o fată cu ochi mari şi negri, cu care-l privea speriată când îi povestea despre raidurile sale politice. Porecla lui în acele timpuri, în contrast cu tot ceea ce avea să urmeze în viaţa sa, era Paz (Pace). Tot aici face cunoştinţă, ca un scurt preludiu pentru ceea ce avea să urmeze, cu graţiile unei închisori, în urma unui incident cu un grup de comunişti, care treceau prin faţă sa şi a prietenilor săi strigând: „Trăiască Stalin!” şi „Trăiască Passionaria!”, cărora ei le-au replicat „Trăiască Jose Antonio!” şi „Trăiască Regele!”. Producându-se ciocnirea, Teodoro l-a lovit peste mână pe un poliţist care scosese armă, temându-se că acesta o să tragă. Se va alege cu doar cinci zile de privare de libertate, judecătorul purtându-se cu blândeţe. Era anul 1933. În acea perioadă se înscrie în Falanga lui Jose Antonio, cea a „armei în mână şi deasupra capului, cerul cu stele”, care lupta împotriva abuzurilor puterii, împotriva diluării esenţei poporului spaniol şi a comunismului, ce începea să-şi arate tot mai mult colţii.

În Medicină, rezultatele sale nu vor străluci prea tare, astfel că vara anului 1936 îl va găsi în Potes, la fel şi ştirea asasinării lui Calvo Sotelo, liderul minorităţii monarhice şi al opoziţiei în Parlament, din ordinul guvernului procomunist. În sat ajunge ştirea că o parte a armatei s-a ridicat împotriva stării de anarhie ce domnea în ţară. În Santander, garnizoană ce se răzvrătise a fost învinsă, iar guvernul a înarmat populaţia, forţele de şoc comuniste şi socialiste urmând să ocupe toate localităţile provinciei. „Dacă vor veni pe aici…?” „Mai rău va fi pentru ei, dacă vor veni”, a răspuns unul dintre fraţi. Şi au venit.

Teodoro stătea sub arcada satului din faţa castelului infanţilor, citind ziarul, când două camioane cu mineri din Asturias înarmaţi cu puşti şi cu grenade opriră la intrarea pieţei satului. Văzându-i, se îndreptă spre casă în căutarea unui pistol. Acolo se aflau şi fraţii săi: Tomas, Felipe şi Carlos, împreună cu cumnatul Ramon Bustillo, care şi ei se pregătiseră să-i întâmpine pe vizitatori. Între toţi adunaseră trei pistoale de calibru 6,35, o „Parabellum” şi o puşcă de vânătoare. „Avem suficiente arme” au conchis şi au dat să pornească, însă sora Maruja i-a oprit, cerându-le să rostească o rugăciune mai întâi: „Spuneţi Doamne Iisuse Cristoase”. Au făcut-o şi s-au îndreptat spre centru. Fără niciun ordin, adăpostindu-se în spatele arcurilor au început a trage. Comuniştii s-au retras, fără a-şi da seama de numărul atacatorilor. Fraţii Palacios au ocupat Piaţa, arcadele servindu-le de bastioane. Pe cumnatul Ramon un glonţ îl răneşte superficial la cap şi un altul în mâna dreapta. Sângerând la cap va continua să tragă cu mâna stângă. Fratele Tomas căzu şi el rănit la un picior şi de acolo a continuat să tragă. În cele din urmă i-au anihilat pe comunişti, cei ce nu reuşiseră să fugă au fost închişi în temniţa satului, împreună cu secretarul partidului comunist al provinciei Santander, pe care l-au găsit ascuns sub un pat şi cu alţi câţiva suspecţi. Aflând că dinspre Asturias le soseau roşilor ajutoare, au părăsit satul luând poteca munţilor, nu înainte însă de a-i atenţiona pe cei închişi că dacă vreunuia dintre cei rămaşi li se întâmplă ceva, vor plăti cu viaţa. Se spovedesc şi se împărtăşesc într-un sătuc numit Espinama. Parohul din Potes, Cecilio Fernandez li s-a alăturat şi împreună trecând pasurile San Glorio şi Piedraluengas, după o călătorie de şapte zile au ajuns în Palencia, unde au întâlnit trupele Generalului Mola. La sfârşitul războiului fostul student de medicină avea gradul de capitan. „Nu mi-am ales eu destinul. Student fiind mi-am dorit să trăiesc în pace, fără a fugi însă din calea războiului. Apoi a trebuit să lupt în război pentru a dobândi pacea…”În ianuarie 1940 este admis la cursurile de formare ale Academiei Militare, pentru încadrarea în gradele profesionale ale armatei. După absolvirea Academiei este destinat Grupului Forţelor Regulare Indigene nr 6 în Xauen (Maroc), unde va fi numit la comanda Companiei de Mitraliori a celui de al III lea Tabor (un Tabor este echivalentul unui Batalion, în aceste trupe coloniale).

În februarie 1942 este convocat în Madrid, împreună cu alţi ofiţeri, pentru a fi informaţi asupra particularităţilor în ceea ce privea lupta în cadrul Diviziei Albastre, deoarece urmau a fi trimise noi forţe pentru acoperirea pierderilor şi pentru schimbul de efective. Pentru familia sa Războiul Civil a însemnat o adevărată odisee, motiv pentru care au încercat, fără succes, să-l convingă să nu plece în Rusia. Va pleca spre Răsărit încadrat în al XIII-lea Batalion în Marş. Primele patru din aceste batalioane au fost destínate să acopere pierderile suferite pe front; începând cu al cincilea, scopul lor era de a permite înlocuirea celor aflaţi pe front, astfel încât al XIII-lea Batalion în Marş reprezenta cea de a nouă expediţie de înlocuire. Acesta trece graniţa franco-spaniolă pe 24 iulie 1942. Începând cu această dată se consideră „Serviciu în Campanie”. Batalionul va înregistra „Revista Comisarului” la 31 iulie în Hof. Această trecere în revista este documentul în care se stabileşte relaţia nominală exactă a componenţilor unei unităţi în vederea încasării soldelor. Cinci companii alcătuiau această expediţie, una dintre ele fiind comandată de Cpt. Palacios. Al XIII-lea Batalion în Marş ajunge în Rusia pe 11 august. În acel moment Divizia Albastră era deplasată de pe zona de desfăşurare iniţială în Voljov, pe zona Leningradului. După dizolvarea Batalionului în Marş, Cpt. Palacios va fi încadrat în Batalionul 2/262, într-un început comandând Compania a VI-a, pentru ca apoi să treacă la comandă Companiei a V-a. În data de 10 februarie 1943, Compania a V-a a Batalionului 2/262, sub comanda Căpitanului Palacios apară un sector în apropierea localităţii Krasny Bor, acoperind un front de aproximativ 2 km. Informat de iminenta atacului inamic, a adoptat toate măsurile necesare pentru apărarea cu maximă eficienţă a poziţiei. A ordonat aprovizionarea cu muniţie, a ţinut cont de cele mai mici detalii privind situaţia armelor, a distribuirii hranei reci şi a odihnei oamenilor şi şi-a îndemnat subordonaţii să-şi facă datoria până la capăt, dând ordinul. „Rezistăm până la moarte.”La ora 7 dimineaţa a început pregătirea artileriei ruse, cu o intensitate şi o violenţă extraordinară, pe durata a două ore, la care au participat 187 de baterii, fiind distrus întregul dispozitiv de apărare spaniol: bunkere, puţuri de tragatori şi cazemate, tranşee. În timpul acestui atac Cpt. Palacios ordonase protejarea armelor automate pentru a evita distrugerea lor, reuşind acest lucru. După această primă perioada de pregătire se iniţiază cel dintâi atac cu care de luptă şi infanterie soviétică, care este respins. Succesiv, au urmat alte atacuri pe care inamicul le-a lansat în valuri, cu o superioritate covârşitoare în medii şi efective. În ciuda eroicei rezistenţe spaniole, la orele 10.30, Batalionul 1/262, care acoperea flancul drept al Companiei a V-a a fost anihilat. Din sectorul Batalionului 250 s-a putut păstra doar o poziţie, aflată la 4 km de cea ocupată de Cpt. Palacios şi supravieţuitorii companiei sale, complet încercuiţi. În aceste condiţii a reszistat nenumăratelor atacuri ale inamicului cauzându-i numeroase pierderi şi împiedicându-i accesul la şoseaua dinspre Kolpino, pentru a pătrunde în ariergada spre Krasny Bor, ceea ce ar fi pus într-un grav pericol întregul front. Ruşii atacau continuu sprijiniţi de care de luptă, artilerie şi aviaţie. Aceasta din urmă a fost folosită datorită rezistenţei Căpitanului Palacios. Intensitatea atacului a reuşit distrugerea tuturor armelor automate, iar plutoanele 1 şi 2 au fost decímate. În poziţia Căpitanului Palacios au rămas 10 oameni din cei aflaţi cu el în punctul de comandă pe care-l stabilise imediat după cele două ore de atac de artilerie, 30 din cel de al treilea pluton şi alţi patru recuperaţi din alte plutoane. Dintre aceştia, 30 fuseseră răniţi la începutul bătăliei şi chiar şi dintre ceilalţi 14, doar 3 erau teferi. În total, pierderile Companiei a V-a depăşeau nouzeci la sută din efectiv.

În timpul luptei Căpitanul Palacios a recurs la ingeniozitatea şi cunoştinţele sale militare pentru menţinerea moralului trupei, aflându-se întotdeauna în locurile cele mai periculoase, demonstrându-şi eroismul şi însuşirile de conducător cu care era înzestrat, toate acestea făcând posibilă o rezistenţă atât de îndelungată. La orele 16.30, terminată muniţia până la ultimul cartuş, după nouă ore de lupta în care a cauzat inamicului un număr relevant de pierderi, a fost făcut prizonier împreună cu un număr mic de supravieţuitori. Acelaşi extraordinar comportament îl va menţine pe durata celor 11 ani de prizonierat în lagărele sovietice, în faţa tuturor samavolniciilor, ameninţărilor şi pedepselor la care a fost supus, făcând în tot momentul dovada celor mai înalte virtuţi ostăşeşti. S-a aflat mereu în fruntea grupului de prizonieri spanioli, menţinând ridicat moralul soldaţilor săi, pentru a evita căderea acestora în acte de debilítate, motívate de tratamentul inuman şi al lipsurilor la care erau supuşi. Mereu în sprijinul celor mai debili, cedându-şi inclusiv încălţămintea şi hainele celor ce erau nevoiţi să muncească. A protestat reclamând, atât pentru el cât şi pentru colegii de suferinţă, să li se aplice tratamentul corespunzător demnităţii militare şi umane, în conformitate cu trátatele internaţionale semnate şi de către URSS, ceea ce i-a atrás numeroase trimiteri la carceră. În ciuda maltratărilor fizice şi morale la care a fost supus şi a stării de extremă debilítate trupească în care se găsea, a continuat să reprezinte sufletul rezistenţei, încurajându-i permanent pe spanioli în a-i urma postura fermă şi decisă, stârnind admiraţia şi respectul prizonierilor de alte naţionalităţi care-i cereau sfatul şi sprijinul.

Pe durata celor 11 ani de prizonierat a fost judecat pentru „agitaţie politcă” şi „sabotaj”- în realitate cerea să fie respectată Convenţia de la Geneva privind calitatea sa de ofiţer prizonier - în trei ocazii, fiind condamat la moarte de două ori. Apărându-se în faţa acestor tribunale şi-a demonstrat de fiecare dată fidelitatea faţă de Spania, faţă de armată şi faţă de comandantul său - El Caudillo, făcând mereu gală de nepătatele-i virtuţi de abnegaţie, sacrificiu şi camaraderie. Toţi prizonierii l-au considerat şeful moral al spaniolilor, mergând până la al numi: „Ultimul Cavaler Fără Pată şi Fără Teamă.”În 1954, la un an după moartea lui Stalin, este eliberat şi repatriat la bordul vasului Semiramis, împreună cu alţi 286 de spanioli, între care, pe lângă „voluntarii albaştrii”, se mai aflau şi marinari sechestraţi de către sovietici, „copii ai războiului” şi dezertori. În urmă rămânea lungul şir de lagăre de exterminare prin care a trecut şi care i-au înghiţit pe atâţia camarazi: Cheropoviets, Moscova, Suzdal, Oranki, Potma, Kharkov, Borovichi , Rewda, Cherbacof, Vorochilograd.

Ajuns în Spania, o regăseşte pe cea pe care mereu o păstrase în sufletul şi în gândurile sale, pe Mary Paz, văduvă după ce se căsătorise, crezându-l mort. Aceasta îi va dărui, pe lângă pacea pe care atât de mult şi a dorit-o, şase copii ce îi vor lumina restul vieţii: Jose Antonio, Fernando, Teodoro, Mary Paz, Patricia şi Maria Cristina.

La 8 iulie 1968, cu ocazia depunerii jurământului Şcolii Navale de Război, în prezenţa a numeroase oficialităţi, printre ei aflându-se şi prinţul, pe atunci, Juan Carlos I, dar şi ai unei imense mase de oameni veniţi să asiste la acest act de mare solemnitate, pe puntea vasului Tristón, Generalisimul Francisco Franco îi punea în piept Locotenentului Colonel Teodoro Palacios Cueto cea mai înaltă distincţie militară spaniolă „La Cruz Laureada de San Fernando”. Spania îşi onora astfel pe unul dintre cei mai demni şi mai viteji fii ai săi, care au luptat eroic în campania din Rusia împotriva comunismului.

La 28 august 1980, în Santander, în urma unui infarct, Teodoro Palacios Cueto încetează din viaţă. Trupul său se află înmormântat în Mausoleul Ilustrilor din Cimitirul Ciriego din Santander. Anul acesta, în apropierea datei trecerii sale la Domnul, în faţa mormântului său de erou, Căpitanul Teodoro Palacios Cueto a primit salutul, îmbrăţişarea şi recunoştinţa camararazilor români în chipul a cinci trandafiri uniţi printr-o panglică tricoloră. !

CĂPITAN PALACIOS PRESENTE!

Note:* Maurismul, mişcare politică ce se dezvoltă în jurul figurii lui Antonio Maura, începând cu anul 1913, în urmă schismei Partidului Conservator. * Los Picos de Europa - masiv muntos din Nordul Spaniei-Cordillera Cantabrică* Piaristi Villacariedo - colegiu religios

Bibliografie: - Embajador en el infierno- Torcauto Luca de Tena- Ordin de zi al Ministerului Armatei, Madrid 28 iunie 1967-text - DIARIO OFICIAL DEL MINISTERIO DEL EJERCITO- ORDEN SUBSECRETARIA INFANTERIA-RECOMPENSAS- Un text primit din partea istoricului Carlos Caballero Jurado- Cotidianul ABC, Marţi 9 iulie 1968. Ediţia de dimineaţă, pagina 33

Călin Gabor 

divider



Flori de aur din Maramureş (51)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)„La birou mă străduiam să mă achit de toate sarcinile cât mai bine. Singurul divertisment ce mi-1 permiteam erau ştirile de la „Europa Liberă”, când ne permitea bruiajul. În ţară lucrurile mergeau la fel, aceiaşi securişti cu priviri piezişe, care probabil se bucurau de necazurile noastre ! Am observat că la chioşcuri mai apar şi ziare în limbi străine, bineînţeles oficioasele partidelor comuniste din ţările respective. În afara celor din ţările socialiste, se mai găsea câte un număr-două din „L’Humanité”, „Unita”, „Morning Star”...Interesant că în aceste ziare şi reviste ideologia şi lupta de clasă nu era aşa de ascuţită ca în cele româneşti. Se mai strecura câte o ştire care în ziarele noastre nu ar fi putut apărea, atât de acerbă era cenzura. Astfel, aflam anumite noutăţi din cealaltă parte a lumii şi totodată era singurul mijloc de a nu uita cele 3 limbi pe care le învăţasem - engleza, franceza şi italiana.

Am aflat întâmplător că la Bucureşti se ţin, anual, examene de traducător. Găsind adresa, am cerut prospectul examenelor. Spre bucuria mea, la înscriere nu se cerea decât diploma de bacalaureat, fără alte referinţe politice. Deoarece lucrasem deja în domeniul chimiei, aleg chimia pentru engleză şi franceză, iar pentru italiană domeniul economic.

Era cam mare îndrăzneala din partea mea să mă prezint la trei limbi deodată.

– Dacă aş reuşi măcar la o limbă şi tot aş fi mulţumit! Reuşeam să mă pregătesc abia după ce terminam programul de poveşti, fără de care Marius nu adormea, seară de seară. Am început studiul cu mult entuziasm.

În vara lui 1971 am mers la Bucureşti şi m-am prezentat la aceste examene. Primul examen a fost la limba engleză, al doilea la franceză, iar ultimul la italiană. Erau nişte texte încurcate, cu multe capcane, pentru a ne testa capacitatea şi cunoştinţele. Speram ca, din trei, să reuşesc măcar la unul. După două zile, s-au dat rezultatele. Spre marea mea uimire şi bucurie, constat că am reuşit la toate trei!” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Din Temniţele Memoriei: din ziarul „Libertatea”, 2 august 1936

„Altă biserică ridicată de legionari: În 21 iulie 1936 s-a pus piatra de temelie la Biserica Greco Catolică din Copăcel judeţul Făgăraş la care lucrează la care lucrează un grup de legionar sub comanda lui Ioan Metea - comadant-ajutor. Slujba religioasă a fost făcută de preoţii David Suciu, Ghedeon Socol şi Gheorghe Radeş"Biserica de la Copăcel aparţine astăzi Bisericii Ortodoxe, avariată la curemurul din 1940, a fost refăcută în anii 1943/1944 fiind pictată ulterior. Preoţii Ghedeon Socol şi Gheorghe Radeş au fost arestaţi şi persecutaţi de regimul comunist. Fiul părintelui Ghedeon Socol, Silviu Socol - legionar, partizan în grupul Ogoranu - a fost executat de comunişti la Braşov în 1950...În veci pomenirea lor!

 

divider



România şi sfârşitul Europei (17)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Guvernul a început prin a da Căpitanului paşaportul pe care îl cerea. Apoi, chiar în ajunul plecării, paşaportul i-a fost retras. Căpitanul rămânea prins în capcana regală, victima desemnată a înscenărilor, proceselor şi uciderii pentru care se pregătise tot noul aparat judiciar şi executiv al ţării. (pag.132)

Regele Carol instaurase dictatura regală prin noua Constituţie din 21 februarie 1938, aprobată printr-un referendum total ruşinos la 24 februarie. Orice urmă de democraţie a fost eliminată, multe dintre noile măsuri vizând direct persecutarea Mişcării Legionare.

Deşi o bună parte a opiniei publice i-ar fi dat dreptate, Căpitanul refuză din start orice încercare de răsturnare violentă a regimului carlist şi cere legionarilor renunţarea la orice activitate politică şi concentrarea exclusivă pe viaţa spirituală şi profesională. Îşi propune să plece o perioadă în Italia unde să se consacre scrierii volumului doi din lucrarea „Pentru legionari”.

Autorităţile îi eliberează paşaportul (probabil în prima faza au răsuflat uşurate), dar apoi i-l retrag. Camarila criminală luase hotărârea de a-l ucide (atât pe el, personal, cât şi întreaga elită a Mişcării), nu înainte însă de a-l batjocori prin farse judiciare, bombardându-l cu un ocean de calomnii pentru a-l decredibiliza în faţa întregii ţări şi apoi a-l chinui şi înjosi în hrubele temniţelor.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Puţină istorie...Muntele Rarău, o culme a spiritualităţii româneşti (2)

II. Sfânta Mânăstire Rarău

Motto: ”Lui Dumnezeu, trebuie să-I dăm ceea ce avem mai de preţ: mintea unită prin rugăciune cu inima, în Duhul Sfânt”. (Sandu Tudor)

Muntele Rarău (1540 m.) se înalţă între e două văi, - ambele încărcate de istorie, care îl îmbrăţişează : valea Moldovei şi valea Bistriţei.

Urcând muntele de pe versantul văii Moldovei, din Câmpulungul Moldovenesc, călătorul ajunge, după o oră bună de mers, în Poiana Sihăstriei, loc binecuvântat care a adăpostit mai mult de două veacuri Schitul Rarău, în vremea stăpânirii austro-ungare. Loc dovedit ca binecuvântat până în zilele noastre, când credinţa câmpulungenilor a ridicat în anul 1992, în numai doi ani şi trei luni de zile Mânăstirea Sihăstria Rarăului, cu toate chiliile şi gospodăria.

Continuând urcuşul, istoria ne iese din nou în cale, cu troiţa de la Izvorul lui Codreanu (FOTO), ridicată de legionarii câmpulungeni pe locul unde, în anul de restrişte 1924, Căpitanul s-a nevoit în sihăstrie, timp de 40 de zile. Pe placa troiţei este imprimat cuvântul Căpitanului: „Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam, locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din morţi” este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.” Apoi, după un alt ceas bun de urcuş, ne apar în faţa ochilor măreţele Pietre ale Doamnei, - doi colţi enormi de stâncă, în despicătura cărora zace zăpadă veşnică şi care sunt şi aceştia, plini de încărcătură istorică. Şi, după ce „ne tragem sufletele” la Cabana Rarău, o luăm la vale pe coborîşul dinspre valea Bistriţei şi ajungem la actuala Mânăstire Rarău, aflată la o înălţime de 1243 m.

Istoricul Mânăstirii Rarău este legat de un şir neîntrerupt de minuni dumnezeieşti.

În anul 1538, când voevodul Petru Rareş a fost îndepărtat de la domnia Moldovei, acesta a urcat pe muntele Rarău cu o armată de 3000 oşteni. Înconjurat de 30.000 tătari, voevodul a ascuns tezaurul ţării între Pietrele Doamnei, iar soţia şi copiii săi au aflat adăpost la sihaştrii care se nevoiau prin acele locuri. Sihaştrii care, l-au binecuvântat şi i-au prorocit că va domni din nou.

Căpeteniile tătarilor au aflat locul tezaurului, dar vrând să-l scoată, o stâncă a căzut peste ei, omorîndu-i, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să fugă înspăimântaţi.

După ce Petru Rareş şi-a redobândit domnia (1541-1546), acesta a ctitorit Schitul Rarău, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, pe acest minunat platou denumit Poiana Sihăstriei.

Sub stăpânirea austro-ungară, graniţa cu Moldova se întindea pe creasta Rarăului. În anul 1798, Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, a început să tot dispară din faţa altarului, iar nevoitorii schitului o tot găseau la ieşirea din biserică. La rugăciunile lor, Maica Domnului le-a spus că trebuie să mute schitul pe cealălalt versant al Rarăului, în Moldova, căci austriecii generalului Bukow vor veni să-l distrugă, aşa cum au distrus şi alte mânăstiri

La această veste, stareţul Sisoe a făcut priveghere toată noaptea, împreună cu tot soborul, apoi, ajutat de vornicul Sabie, a încărcat catapeteasma bisericii, odoarele, cărţile sfinte şi puţina avere a schitului, pe 30 de cai, pornind să treacă muntele. Sfânta Icoană i-a călăuzit prin pădure, la adăpost de grăniceri şi s-a oprit într-o poieniţă, unde s-a luminat de Lumina Duhului Sfânt, iar locul s-a umplut de bună mireasmă. Acolo s-a ridicat altarul şi s-a făcut priveghere şi Liturghie de mulţumire.

Aflând de această minune, boierul Balş din Broşteni a donat schitului 600 hectare de pământ şi pădure, trei stâni de oi şi o moară. *Cu trecerea anilor, Sfânta Icoană s-a deteriorat şi s-a învechit. În anul 1935, părintele Martinian Conuţ a mutat-o din faţa catapetesmei, în pronaos. A doua zi, însă, paracliserul a găsit-o, din nou, în faţa catapetesmei. La rugăciunile Stareţului, Maica Domnului i-a spus să-i facă o strană în faţa catapetesmei, pe sub care să treacă credincioşii şi li se vor împlini rugăciunile. Sfânta Icoană a fost trimisă, atunci, la Bacău unde un meşter a îmbrăcat-o în argint

Pe drumul de întoarcere spre Schit, Icoana Sfântă a făcut nenumărate minuni prin satele prin care a trecut şi a ajuns acasă în Vinerea din Săptămâna Luminată. De aceea, hramul Sfintei Icoane este de Izvorul Tămăduirii. Pustnicii trăitori pe Rarău spun că Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului este asemenea, ca putere, cu Icoana „Portaisa” din Sfântul Munte Athos.

Schitul Rarău a devenit mânăstire în anul 1990.În anul 1997 s-a hotărît tipărirea unei cărţi, îngrijită de tânărul monah Cleopa, închinată Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, de la Mânăstirea Rarău.„În ziua de 26 iunie 1997, ne-am rugat şi apoi am pozat Icoana, pentru viitoarea carte...Atunci, din Sfânta Icoană, de la gura Maicii Domnului a început să picure Mir, pe o suprafaţă de doi centimetri patraţi.

mirul izvorăşte mai puternic din Icoană, la praznicele Maicii Domnului, când vin creştini şi se roagă fierbinte sau când se tipăreşte o nouă carte. Vineri 24 iulie 1998 a sosit la Sfânta Mânăstire Rarău un grup de credincioşi, împreună cu preotul lor şi au citit în faţa Icoanei, Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului. După ce au terminat rugăciunea, din Sfânta Icoană a izvorît Mir, iar biserica s-a umplut de Mireasma Duhului Sfânt”.

La intrarea în biserica Mânăstirii Rarău, îţi atrage atenţia o măreaţă icoană a Sfântului Arhanghel Mihail, datată în anul 1884. Tradiţia spune că, de câte ori venea la Mânăstire, Căpitanul se ruga la această sfântă icoană. (FOTO)

De asemenea, îţi mai apare într-un colţ, un fragment alb de cruce sfărâmată, cu o inscripţie aproape ştearsă de intemperii. Acesta provine din crucea ridicată de credincioşii din Câmpulungul Moldovenesc, în Poiana Sihăstriei, pe locul din care se mutase, în anul 1798, vechiul Schit Rarău.

Mărturii ale contemporanilor regimului comunist spun că un activist din Câmpulung primise misiunea să distrugă această cruce. După îndeplinirea misiunii, aflând că de acolo s-a mutat o mânăstire, acesta a plecat împreună cu nişte securişti şi la Mânăstirea Rarău. Toţi călugării fiind arestaţi, au aflat la mânăstire un singur călugăr, pe părintele orb Nicodim, pe care l-a lovit, l-a tras de barbă şi l-a batjocorit. Părintele i-a spus că Dumnezeu îl va certa pentru faptele sale, iar individul i-a cerut să i-L arate pe Dumnezeu. Răspunsul pe care l-a primit a fost că Îl va vedea pe Dumnezeu, înainte de a ajunge acasă. La întoarcere, când maşina lor a ajuns în Poiana Sihăstriei, lângă locul unde a fost crucea, maşina s-a răsturnat şi a luat foc, ceilalţi s-au salvat, numai activistul a ars, prins cu piciorul sub maşină.

Odată, când am mai venit la Mânăstire, priveam împreună cu un părinte, din cerdacul clădirii pentru găzduirea pelerinilor, frumuseţea unei dupămese însorite de vară, când am observat într-un colţ... un „barometru”, făcut dintr-un fir de iarbă, fixat cu un ac de gămălie pe o foaie de caiet, pe care erau scrise: soare, ploaie, furtună, etc. Soarele ardea, iar pe cer nu era nici un nor. Firul de iarbă era pe „soare” şi deodată s-a răsucit pe „furtună”! În câteva minute au năvălit nişte nori negri şi i-a tras o ploaie straşnică, cu tunete şi trăsnete, aşa ca la munte!...La nedumerirea noastră, Părintele ne-a răspuns, simplu, că iarba asta n-o ştie decât un călugăr bătrân şi că trebuie schimbată odată pe an...Despre Părintele Nicodim, se povesteşte că, în tinereţe, a fost un creştin evlavios, care a făgăduit Maicii Domnului că, după pensionare, se va călugări la Mânăstirea Rarău. Dar, odată pensionat, legăturile lumeşti îi dădeau mereu alte ocupaţii şi alte griji, care îl împiedecau să-şi ţină făgăduinţa. Într-o zi, însă, Maica Domnului l-a orbit şi nu vedea decât drumul spre Mânăstire. Astfel a ajuns Nicodim, la Mânăstirea Rarău, ca să se îngrijească de mântuirea sufletului său.

Părintele Paisie Duhovnicul, care a stat numai timp de un an la Rarău, scrie: „Cel mai sporit dintre călugări era părintele Nicodim, un călugăr orb, tare iscusit în credinţă şi în sfaturi duhovniceşti. Veneau mulţi credincioşi la el, pentru cuvânt de folos şi se întorceau bucuroşi la casele lor.”III. Stareţul Filaret Gămălău

În septembrie 1996, venit din Canada ca să-i mai văd pe ai mei, am urcat la Mânăstirea Rarău pe versantul dinspre valea Bistriţei, din satul Chiril, pe un frumos drum de munte, care prezintă avantajul că nu este prin pădure, ca cel de pe versantul văii Moldovei şi îţi dezvăluie minunatele peisaje ale Obcinelor Bucovinei .

Veneam de la Vatra Dornei şi ne bântuia o foame, cum numai aerul de munte ţi-o poate stârni. La Mânăstire ne aştepta, însă, un borş de legume şi o tocană de hribi cu mămăligă, care răspândeau nişte arome ameţitoare. Vechiul nostru prieten, monahul Clement, grădinarul Mânăstirii, ne-a primit, ca şi în alţi ani, cu toată dragostea şi s-a bucurat că i-am adus seminţe de legume din Canada.

Cum, odată cu seara, la munte coboară şi frigul, Vecernia Zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul s-a oficiat în capela de iarnă. A doua zi, după Liturghie şi după ce ne-am închinat la Icoana Făcătoare de Minuni, am coborît în Chiril şi am pornit-o spre Crucea, în căutarea Părintelui Filaret Gămălău, care dusese stăreţia Schitului Rarău între anii de restrişte 1944-1948.Tot întrebând prin sat, oamenii, pentru care Părintele este „Sfântul nostru”, ne-au condus la casa Sfinţiei sale. Înalt şi cu o frumoasă barbă albă, Părintele Filaret ne-a primit cu o deosebită amabilitate şi ne-a povestit din cele bune şi rele, trăite în tinereţea sa zbuciumată.„Eu am făcut Frontul de răsărit, dar n-am tras nici un foc de puşcă! Am fost radio-telegrafist la un comandament româno-german. În 1944 am fost hirotonit preot şi trimis la Schitul Rarău... Imediat după 23 august 1944, au venit la mine trei nemţi pe care îi cunoscusem pe front şi pe care îi prinsese 23 august la Ploieşti. M-au rugat să-i primesc. Cum să nu-i primesc?

Unul s-a îmbrăcat ca tăietor de lemne şi a plecat. După vre-o trei luni mi-a scris din Viena. Altul, a plecat şi el şi n-a mai dat semn de viaţă. Al treilea, cu gradul de maior, a rămas. I-a fost frică să plece. L-am învăţat româneşte, l-am îmbrăcat în călugăr, şi-a lăsat barbă şi a stat neamţul la mine la Schit, timp de patru ani...”În anul 1948, în lipsa Stareţului, a venit la Schit un preot-inspector, care luându-l la întrebări pe neamţ, acesta i-a mărturisit povestea lui şi astfel, a fost arestat împreună cu Părintele Filaret. Neamţul n-a mai dat semne de viaţă, iar Părintele a fost eliberat, după anchetă, cam după o lună, fiind pus sub supraveghere.

Ajuns iar la schit Părintele, împreună cu doctorul Gheorghe Vasilache, din Câmpulung, au organizat grupul de partizani „Gărzile Decebal”, cu scopul apării populaţiei de „ruşii în retragere, când vor veni americanii”. În acest scop, s-au strâns multe arme de pe „Dosul Rarăului”,unde avuseseră loc, în timpul războiului, lupte crâncene. Gărzile cuprindeau peste 300 de oameni, din patru judeţe, locul de adunare fiind la Schitul Rarău. Au fost trădaţi de un pictor de biserici.„Ce a urmat apoi, Doamne! Ne-or dus întâi la Piatra Neamţ şi au început bătăile cumplite... Apoi, la Suceava. Acolo a fost groaznic, groaznic... Şeful anchetei era unul Popic, un evreu... şi mai era unul Marici, un lipovean. Din cizmar îl făcuse securitatea locotenent major. Bătea grozav! Pe cei condamnaţi la moarte îi executa el, cu mâna lui... îi ducea la cimitir şi acolo îi împuşca cu glonţ în ceafă. Model sovietic... A urmat procesul la tribunalul Suceava. Au fost judecaţi 84... Dar noi eram în organizaţie, câteva sute... Au scăpat mulţi...Eu am fost condamnat la moarte. Asta a fost la 1 septembrie 1950. Eram într-un subsol, toţi cei 11 condamnaţi la moarte, toţi în lanţuri... La care le tăia lanţurile seara, ştiam că îi duce să-i execute. La care le tăia dimineaţa,ştiam că li s-o comutat pedeapsa... În noaptea aia îi executaseră pe doi. Erau într-o celulă lângă mine...au venit seara şi le-au tăiat lanţurile... S-au spovedit la mine, prin perete. Mi-au bătut în perete şi mi-au spus: Părinte, noi ne ducem... Şi le-am zis rugăciunile care se spun, de dezlegare. Pe la miezul nopţii, numai că au venit doi civili şi i-au luat... I-am văzut prin vizetă... Nouă, celorlalţi, ne-au comutat pedeapsa în muncă silnică. La toţi, pe viaţă, mie 25 de ani.

După o vreme ne-au dus la Jilava, apoi la Aiud. Acolo am întâlnit mulţi oameni de seamă ai Ţării... Eram în Zarca, cu „cei mai periculoşi”. Apoi, pe cei mai tineri, ne-au dus pe celular, ca să ne scoată la muncă, în fabrica închisorii... Viaţa foarte grea... foamete, bătăi... băteau gardienii grozav, până la moartea lui Stalin, în 1953, apoi au mai slăbit-o. Prin 1956-58 au început iar: era după revoluţia din Ungaria... Atunci s-or sinucis mulţi...Mi-am pus şi eu în gând s-o termin cu viaţa asta...Mă pregăteam să sar cu capul în jos, între scări, în dimineaţa următoare. Dar, în noaptea aceea am visat că s-a deschis uşa la celulă şi a apărut un om înalt, într-o cămaşă albă, până la pământ,sclipitoare, cu părul lung şi castaniu şi cu stigmate la mâni şi la picioare. M-a întrebat: Ce vrei să faci? Uiţi că ai fost slujitor la Altarul Meu? ... Atunci eu L-am recunoscut că e Mântuitorul nostru şi am zis: Doamne, dacă mi-ai dat sarcină atât de grea, dă-mi şi puterea să o duc. Mi-a răspuns: Vei avea! Şi a dispărut.

Dimineaţa, când m-am trezit, mi se părea că sunt cel mai tare om din lume. Am simţit că am atâta stăpânire de mine... ceva grozav! În cei cinci ani de puşcărie care au urmat, cu toate persecuţiile grele pe care le-am suferit, aveam puterea să nu le mai bag în seamă. Aveam mereu în faţă Omul care mi-a intrat în celulă şi vorbele Lui...De curând, când a fost adunarea aceea la Aiud, a foştilor deţinuţi, eu n-am ştiut de adunare, că m-aş fi dus. Să mai văd odată celula ceea, 297.În 1964 mi-au dat drumul din puşcărie...Am lucrat ca muncitor la o mină, în Leşul Ursului....Un părinte din comuna mea, Crucea, m-a îndemnat să cer o parohie. M-am dus la Mitropolitul Iustin Moisescu, la Iaşi, care apoi a ajuns Patriarh. Mi-a spus: Nu te-am pus eu să faci politică. Du-te de aici!... Apoi, le-am cerut să recunoască, că nu am fost caterisit şi au recunoscut... M-am dus la Arad, la Episcopul Arăpaş Teoctist, care a ajuns şi el Patriarh. Fuseserăm colegi de seminar... Mi-a dat o parohie bună, în munţii Zărandului, cu condiţia să nu mai fac politică...Ultima mea parohie a fost în Secuime.

Am stat acolo 22 de ani şi 7 luni, până la pensie. Acum, din 1994 stau aici, la Crucea, în casa părintească.

Eu aş fi vrut să mă întorc la schitul meu, Schitul Rarăului, locul pe care l-am iubit cel mai mult, dar ştiam că acest vis nu se va împlini niciodată, căci în ochii comuniştilor voi fi totdeauna un om periculos şi că voi fi mereu supravegheat...Zic aşa, că comunismul nu s-a isprăvit nici acum (1996). Puşcăria mea şi a Neamului meu... Eu am avut norocul grozav că în celula mea de la Aiud, să-mi intre, într-o noapte, Domnul. Acest vis m-a salvat de la pieire şi tot el mi-a dat tăria să-mi duc viaţa până azi şi să vă pot spune ce v-am spus acum.”

Erast Călinescu 

divider



Sensul suprem al vieţii - credinţa în Dumnezeu

„A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei”, scria Albert Camus. Cu alte cuvinte, existenţa umană este posibilă atâta vreme cât simţim că ea are un rost. Viktor Frankl, creatorul logoterapiei, a fost deportat vreme de 3 ani în lagărele naziste, printre care Auschwitz şi Dachau. Atunci a observat că lupta deţinuţilor pentru supravieţuire, pentru pâinea cea de toate zilele, căpăta accente dramatice. Unii erau animaţi de gândul de a rămâne în viaţă „de dragul familiei”, care îi aştepta acasă, şi căutau să îşi salveze prietenii prin orice mijloace. Cert este că foarte puţini deţinuţi au rezistat în lagărele naziste, iar după cum remarca Frankl, „cei mai buni dintre noi nu s-au mai întors”.

Reacţiile psihologice ale deţinutului în faţa situaţiei periculoase şi complet anormale din lagăr atingeau mai multe faze: după şocul iniţial, devenea apatic, emoţiile i se toceau şi începea să trateze cu indiferenţă ceea ce i se întâmplă, inclusiv jignirile şi bătăile îndurate. „Cel mai dureros aspect al bătăilor era jignirea pe care ele o implicau”, scria Frankl. În acelaşi timp, deţinutul îşi concentra toată energia fizică şi psihică spre un singur ţel: să rămână în viaţă. În anii de experienţă carcerală, psihoterapeutul vienez constată că deţinuţii care manifestau preocupări spirituale, chiar dacă aveau o constituţie fizică firavă, au rezistat mai bine în condiţiile atroce din lagăr. Aceştia erau în stare să se retragă din ambianţa teribilă din jurul lor, într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, o viaţă a libertăţii spirituale, spunea Frankl. Chiar el a rezistat necontenitelor jigniri venite din partea gardienilor, orelor interminabile de marş forţat şi de muncă silnică în ger năprasnic, gândindu-se la soţia sa, conştientizând darul divin al iubirii. „Sufletul meu se agăţa de chipul soţiei mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească. O auzeam răspunzându-mi, îi vedeam surâsul, privirea sinceră şi dătătoare de curaj. (...) Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste”, mărturisea Frankl. O altă observaţie importantă a sa este aceea că omul care nădăjduieşte într-un viitor bun, pozitiv, are mult mai multe şanse de supravieţuire decât cel care se lasă în voia deznădejdii: „Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, deţinutul îşi pierdea şi tăria spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti”. Omul care se lasă acaparat de depresie nu mai poate da nici un sens vieţii sale. Trăieşte într-un vid existenţial. Psihiatrul vienez a ajuns, astfel, la concluzia că viaţa umană şi sensul sunt legate în mod inextricabil: „Căutarea sensului reprezintă motivaţia primă a omului în viaţă”. Multe din nevrozele noogene (ivite din probleme existenţiale) apar din cauză că dorinţa de sens a subiectului uman nu este satisfăcută. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să îşi descopere în străfundurile fiinţei sensul care îl împlineşte deplin. Viktor Frankl susţine că omul poate găsi sensul existenţei iubind o persoană, contemplând natura (creaţia lui Dumnezeu), dedicându-se creaţiei (în sensul cel mai larg, de la meşteritul unor obiecte până la artă şi ştiinţă) sau dând sens experienţelor dureroase prin care este nevoit să treacă. În ultimă instanţă, până şi un muribund îşi poate da un sens vieţii alegând să moară demn. Sensul suprem - arată întemeietorul psihoterapiei - îl reprezintă credinţa în Dumnezeu. Chiar dacă deznădejdea îl asediază de multe ori, creştinul îşi regăseşte în cele din urmă rostul vieţii, amintindu-şi de ţinta sa finală, comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Ciprian Voicilă , psiholog. sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Schimbarea la faţă

Pe Athos această metamorfoză a cosmosului este mai vizibilă ca în altă parte. Sfânta Liturghie, care de veacuri se săvârşeşte neîntrerupt pe Athos, ţărâna trupurilor a nenumăraţi sfinţi aghioriţi, care s-a amestecat cu ţărâna Muntelui, Harul Sfântului Duh, care necontenit se revarsă peste mulţimea celor ce se pocăiesc, toate acestea au dus şi la o transformare a însăşi firii materiale a Athosului. Mărturisesc acest lucru mireasma simţită adeseori de pelerini pe cărările Muntelui; dorul după Athos care urmăreşte pe cei ce l-au văzut odată, dar mai ales chipurile frumoase, transfigurate de lacrimile pocăinţei ale multor nevoitori aghioriţi.

Pelerinii care vin cu evlavie la Sfântul Munte întrezăresc uneori această minunată metamorfoză, ca pe ceva din altă lume, care te umple de pace şi de bucurie.

Nu pot să nu pomenesc simţirile alese de care m-am învrednicit şi eu, nevrednicul, să le trăiesc la prima sărbătoare a Athosului la care luam parte.

Era ajunul Schimbării la faţă a Domnului, zi frumoasă, senină şi liniştită. Ajunsesem în vârful muntelui către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectând până departe pe mare umbra Muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat în mare tivind o jumătate de orizont cu o linie strălucitoare de lumină. În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară şi-şi vestea sosirea completând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru iar soarele şi luna din dosul orizontului ţineau coroana de lumină deasupra muntelui Schimbării la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjuraţi de revărsarea de lumină din Lumina cea neînserată, din Lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Athosul se preschimbase în Tabor.

A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică; în faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea. Bisericuţa era aproape plină de monahii şi pelerinii, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva din cântăreţii buni ai Athosului.„Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi să vedem Schimbarea Lui la faţă ... şi din lumină să luăm lumină...” Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă a Schimbării la faţă a Domnului.

M-am aşezat jos şi, obosit de cale cum eram, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întâmplase? La strană, cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc, de la ei, ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase: tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau, eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul în care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul, era acea nemaiauzită cântare. Nu visam, eram cu totul treaz şi conştient, deşi mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele Apostolului de pe Tabor: „Doamne, bine este aicea ...”! şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată.

Între timp cântăreţii de la strană au încetat, dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe dinafară, ci lăuntric şi o simţeam îndepărtându-se mereu, ca pe lumina de seară, care se stinge încetul cu încetul.

Privegherea nu ştiu când a trecut şi afară a început să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea şi împletind încă odată cu razele lor cununa de lumină deasupra Athosului. Ne-am pogorât spre Panaghia, plini de bucuria tainică a prăznuirii. Acordurile dumnezeieştii cântări nu se mai auzeau ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac.

De atunci Muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos îmi aduc aminte, cu dor, de agripnia de la Schimbarea la faţă a Domnului, iar părinţii psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate.

Arhim. Petroniu Tănase  – fragment din volumul „Chemarea Sfintei Ortodoxii”, ed. Bizantină, 2006

divider



Lecturi sub abajur

Vasile Voiculescu - poet isihast

Potrivit mărturisirilor Părintelui Bartolomeu Anania (Valeriu Anania - în lumea literară), V. Voiculescu (foto) „era un iniţiat în isihie (cuvânt grecesc care, în accepţia practicii isihaste, înseamnă linişte, pace lăuntrică, concentrare în sine, deci o linişte creatoare, neastâmpărată, în continuă mişcare, dar nu o rotire pe orizontală, ca cea a vulturilor, ci o largă înşurubare pe verticală, ca învârtirea iederii pe tirs, un urcuş în spirală către înălţimile cele mai de sus, acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice (…) În jurul anului 1950, poetul începuse să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, iniţiate de Părintele Daniil Sandu Tudor. Prin mijlocirea acestor reuniuni el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin.” - s. n. (Valeriu Anania, Din Spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 187; 165).

Să lămurim acum ce este isihasmul. „Prin isihasm - spune Părintele Antonie Plămădeală - se înţelege rugăciunea neîncetată care conduce sufletul către isihie, către linişte.” (s. n., Pr. Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 272). Sf. Vasile cel Mare găseşte că „Liniştirea este începutul curăţirii sufletului.” (Filocalia, V, p. 68 şi 117 - apud Pr. Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 272). Teologul Kallistos Ware, în cartea sa Împărăţia lăuntrică, precizează care sunt treptele isihiei: „Să fugi de oameni, să trăieşti în reculegere. Acestea sunt cele trei trepte ale isihiei (revenirea în sine). Prima e de natură spaţială: este vorba de despărţirea exterioară, fizică, de oameni. A doua, şi ea exterioară: să taci, să te abţii de la vorbire. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast (…) Pentru a ajunge la adevărata liniştire lăuntrică trebuie să treci de la a doua la a treia treaptă, de la isihia exterioară la cea lăuntrică, de la simpla absenţă a cuvintelor la ceea ce numeşte Sf. Ambrozie al Milanului tăcerea activă şi creatoare.” (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 82-83).

În drumul său spiritual, omul duhovnicesc are nevoie de două lucruri: de asceză şi de rugăciune. „Asceza se opune păcatului, dar ea nu e suficientă, fiindcă atenţia singură nu poate totul. Rugăciunea însă extermină păcatul.” (Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului - curs de Teologie mistică, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 127). Rugăciunea isihastă, care ne interesează pentru demersul nostru critic, a fost teoretizată în ortodoxia românească de Paisie - stareţul Mănăstirii Neamţului (la jumătatea secolului al XVIII-lea), însă ea era practicată cu multe secole înainte de monahi. (Despre Istoria isihasmului, sensul cuvântului, caracteristici, a se vedea capitolul al X-lea - Isihasmul, în Tomas Spildik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, volumul al II-lea: Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 309-321). O asemenea rugăciune începe prin purificarea radicală a inimii, deoarece „numai din inima cu totul curată se pot ridica rugăciuni adevărate.” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 131)În timpul rugăciunii isihaste, numită şi Rugăciunea lui Iisus, „nu există alt loc al contemplaţiei divine sau al unirii cu Dumnezeu afară de inimă.” (Idem, p. 131). Sfinţii Părinţi sunt de părere că Rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare. De altfel, însuşi Mântuitorul recomanda: „Privegheaţi şi vă rugaţi”, iar Sf. Ap. Pavel întăreşte şi el acest îndemn: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1Tesaloniceni, 6:17). În doctrina spirituală a Bisericii vechi, inima este sediul sufletului creat după chipul lui Dumnezeu şi orientat tainic spre El. Spre deosebire de cunoaşterea raţională, care se realizează prin educaţie şi informaţie, cunoaşterea cu inima „nu poate fi comunicată decât prin iniţiere”, căci „inima este prin excelenţă locul vieţii duhovniceşti; acesta izvorăşte din inima noastră, plină de harul Duhului de viaţă făcător şi trebuie să purceadă dintr-un simţ lăuntric al realităţilor duhovniceşti şi să se exprime printr-o consimţire liberă şi firească la dinamismul interior, la înclinaţiile şi mişcările răsărite în inimă de Sfântul Duh.” (Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, 1995, p. 167). Teologul Ghelasie Gheorghe susţine că „În isihasm, mintea nu iese din creier, ca să fie minte liberă tot în activitate mentală, ci ca să se odihnească în suflet.” (Ghelasie Gheorghe, Iscusinţa trăirii isihaste, volumul al III-lea, Editura Arhetip, Bucureşti, 1991, p. 26). Nu trebuie să uităm că în isihasm, mintea aduce jertfa rugăciunii pe altarul inimii, în numele Mântuitorului nostru, Iisus Cristos. (Cf. Nichifor Crainic, op. cit., p. 153).

Plecând de la Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii a Sf. Simion Noul Teolog, stareţul Mănăstirii Neamţului - Paisie - distinge cele două faze ale rugăciunii isihaste: „meditaţia sau faza activă, pe care o numeşte lucrare sau acţiune, şi contemplaţia sau faza pasivă, pe care o numeşte vedenie.” (Idem, p. 153).

În poezia religioasă a lui V. Voiculescu, eul aflat în dialog cu Dumnezeu, prin rugăciune, se găseşte într-o neostoită căutare a Părintelui Suprem. Ideea fundamentală a poeziei Rugăciunea (volumul Întrezăriri) este aceea că rugăciunea isihastă trebuie zidită „cu toată voinţa, cu toată puterea şi toată dragostea”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, ed. cit.,p. 231).„Nu tai piatră să-ţi ridic minune/ Îţi cioplesc un templu din plăpând/ Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune/ Bolţi de dor sub turle mari de gând./ Din căţuia gurii stinse piere/ Adierea unui fum de grai./ Calc pe marginile sufletului… sfere/ De tăcere, pârtii către rai…/ Curg încremenit. De ce m-aş teme?/ Către Tine trece-un singur vad/ Doar un pas afară din tărâm şi vreme/ Şi-n prăpăstiile liniştilor cad/ Inima cu sânge-n amurgire/ A rămas pe-un ţărm fără talaz/ Şi pornesc prin vasta mea neştire/ Să te caut cu antene de extaz.”Citind cu atenţie versurile acestei poezii, putem sesiza câteva idei de natură mistică: a) această întoarcere a eu-lui asupra lui însuşi „este o cale care duce mai aproape de Dumnezeu” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 241): „Nu tai piatră să-ţi ridic minune/ Îţi cioplesc un templu din plăpând:/ Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune”; b) progresul în rugăciune se vădeşte prin „împuţinarea cuvintelor” (Idem, p. 213); c) rugăciunea se face fie cu gura, fie cu mintea. „Numai că trebuie să grăieşti liniştit (…) până când mintea (…) va înainta şi va primi putere de la Duhul ca să poată să se roage întreagă şi stăruitoare. Atunci nu mai este nevoie să vorbeşti cu gura.” (Ibidem, p. 227): „Din căţuia gurii stinse piere/ Adierea unui fum de grai./ Calc pe marginile sufletului… sfere/ De tăcere, pârtii către rai”. Ideea împuţinării cuvintelor, în timpul rugăciunii, este evidenţiată, în această strofă, prin câteva construcţii speciale, în care ponderea o are epitetul: „Adierea unui fum de grai”; „sfere/ De tăcere”; d) „prin adevărata şi deplina lepădare de sine se dobândeşte slobozenia inimii” (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1982, p. 144), căutându-L cu inima pe Dumnezeu (cf. Psalmul 84:9); e) dobândind liniştea, eul ajunge pe treapta iubirii ca extaz, înţeleasă ca ieşire din sine. „Când vorbim de dragoste ca extaz, trebuie să înţelegem dragostea care dăruieşte direct (…) Este un extaz cu răpire, cu absorbirea în sus a corpului însuşi.” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 203-205): „Inima cu sânge-n amurgire/ A rămas pe-un ţărm fără talaz/ Şi pornesc (…)/ Să te caut cu antene de extaz.”

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



Comemorarea anuală a Martirelor de la Ciuc

Ca în fiecare an, în prima sâmbătă a lunii august, sufletul neamului bate la Miercurea Ciuc. Aici coboară din veşnicie fostele pătimitoare ale temniţei de piatră, îmbrăţisând Monumentul ridicat în memoria lor de camaradele suravieţuitoare. De aceea, an după an, venim să le stăm alături, să dăm prezenţei lor veşnice un glas în prezent.

Dimineaţa a început cu Sfânta Liturghie la Catedrala Ortodoxă Sfântul Nicolae din Miercurea Ciuc, la sfârşitul căreia a fost oficiată slujba parastasului. Apoi au început să se deruleze toate momentele comemorative pe care am reuşit să le organizăm, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor minunaţi care ne-au sprijinit (preotul militar şi preotul capelan din Miercurea Ciuc). Monumentul Martirelor de la Ciuc, aflat în Cimitirul Catolic, sclipea în soare, ca la fiecare întâlnire. În faţa lui a avut loc pomenirea scumpelor noastre doamne şi fete. Pentru prima dată numele ce se înşiruiau în pomelnic se regăseau sub formă de tablou în braţele celor care asistau la slujbă, astfel că fiecare din cei prezenţi purta, ca mărturie a neuitării, chipului uneia dintre martirele Ciucului. A urmat ectenia săvârşită în spatele cimitirului, deasupra gropii comune în care au fost date mişel pământului deţinutele politce decedate prin exterminare la Ciuc. Tot aici s-a intonat Cântecul Legionarului Căzut şi s-a făcut apelul morţilor. Din cimitirul oraşului paşii noştri s-au îndreptat spre adevăratul cimitir de trupuri şi de suflete: închisoarea Miercurea Ciuc. Cumplita temniţă, deşi astăzi modernizată şi funcţională, păstrează cu stricteţe structura din anii 1955-1963, când devenise exclusiv temniţă pentru femeile deţinute politic. Intrăm cu sfială şi curiozitate. Chiar la intrare găsim o placă comemorativă închinată doamnelor demnităţii româneşti. Apoi toate ni se arată ca în cărţile de memorialistică citite: vedem curtea dreptunghiulară pentru plimbare, e şi acum betonată integral ca să nu permită apariţia niciunui firişor de iarbă... intrăm în clădirea principală. Deşi curată, îngrijită şi proaspăt văruită, ne înfioară. Are aceleaşi ferestre zăbrelite cu drugi groşi de fier... în dreapta imediat, infirmeria - şi astăzi cu destinaţia de cabinet medical, vecină cu fostele camere de carantină, apoi ne îndreptăm spre locul în care trebuiau să fie cele cinci izolatoare. Or mai fi acolo? Doar unul singur a supravieţuit remodelării interioare a temniţei. Ni se deschide uşa veche de fier cu vopseaua cojită ce trădează arămiul ruginei de dedesubt. Hăul se profilează sub nivelul culoarului de acces, trepte vechi, tocite de vreme şi de paşii deţinutelor, coboară către o hrubă, azi luminată şi folosită pe post de magazie. E unul dintre vechile izolatoare, câte lacrimi, câtă durere, câtă suferinţă poartă în ei aceşti pereţi! Dac-ar putea vorbi, ne-am cutremura până la dezintegrare. Ne închinăm şi zicem Slavă Ţie, Doamne, că ne-ai îngăduit să vedem cu ochii locul pătimirii lor. Culoarele se înlănţuie unul după altul, le parcurgem, pe dreapta sunt celule cu deţinuţi, vedem interiorul uneia dintre ele. Şi acum paturile de fier sunt supraetajate, deţinuţii, îngrămădiţi, dar soarele le intră liber pe fereastră. Aflăm că deţinuţii de astăzi ies mai multe ore pe zi afară la plimbare, fac activităţi sportive, merg la club şi la biserică. Spre biserică mergem şi noi. Aici, în prezenţa părintelui capelan şi al domnului comandant (care, de altfel, ne-au însoţit cu multă amabilitate şi delicateţe în tot pelerinajul nostru carceral), se face o nouă pomenire şi ascultăm cuminţi, pe băncile capelei cuvântul puternic şi zguduitor al Părintelui Hariton. Apoi citim poezia Eugeniei Indreica Damian „Ruga cin celula neagră a Ciucului”, avem lacrimi în ochi şi o emoţie ce nu poate fi cuprinsă în cuvintele prea sărace. Părăsim temniţa, traversând curtea din spate, cea în care fetele noastre nu aveau niciodată acces, trecem pe lângă bucătărie aflată azi în acelaşi loc ca acum 60 de ani şi revenim la punctul de intrare. O experienţă cu totul zguduitoare şi necesară pe care o vom repetă de câte ori va fi posibil. Tăcuţi, ne îndreptăm spre locul agapei unde vom închină rugăciuni şi merinde pentru sufletele celor mutate în veşnicie. După masă am pornit pe urmele unei alte legende legionare. Cu toţii am mers pe urmele dragilor noştri camarazi închişi şi apoi asasinaţi în lagărul de la Miercurea Ciuc, în noaptea de 21/22 septembrie 1939. Lagărul se află astăzi într-un cartier mărginaş al Ciucului, în trecut era în afara oraşului. Clădirea lagărului se păstrează în forma iniţială, fiind restaurată şi îngrijită. Am înconjurat-o, privind cu durere la gardul de piatră ce o înconjoară, văzând cu ochii minţii rândurile de sârmă ghimpată ce îl suprapuneau acum aproape 80 de ani. Iată ferestrle de la etaj de la care cei rămaşi aveau să-i petreacă cu privirea pe cei ce porneau în moarte peste veşnicie. În colţurile lor pare că şi acum se ascund chipuri slăbite ce privesc către şirul condamnaţilor. Apoi, mergând şi noi pe drumul parcurs de ei la ieşirea din lagăr, am ajuns în curtea cimitirului în care au fost îngropaţi după ce zăcusera în drum două zile, spre îngrozirea locuitorilor forţaţi să vină să vadă masacrul. La umbra unui copac rămuros am strâns rândurile. Nu ştim în ce loc fuseseră îngropaţi în 1939, probabil într-o margine. Aici au fost găsiţi la începutul guvernării legionare şi deshumaţi în mare grabă, noaptea, la lumina reflectoarelor, de braţele camarazilor ce săpau neîncetat, săpau dureros, săpau cu spaimă. Trupurile recuperate ale martirilor au părăstit Miercurea Ciuc cu ultimul tren românesc ce fugea din calea autorităţilor maghiare ce se instalau stăpâne peste Ciuc. La umbra memoriei, s-a făcut o ectenie de pomenire a camarazilor ucişi în lagărul de la Ciuc, s-a cântat pentru ei Cântecul Legionarului Căzut şi s-a făcut apelul. Cu toţii erau prezenţi! Iar Bădiţa Iordache Nicoară ne privea cu un zâmbet dulce din portretul pe care i-l purtam în braţe.

Mulţumim tuturor celor care ne-au însoţit pe drumurile Ciucului, atât celor vii, cât şi celor adormiţi. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit şi anul acesta să putem fi martori ai martirilor şi voce pământeană a glasurilor ce astăzi cântă imnuri de slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

Cezarina Condurache 

divider



Comemorarea anuală Târgşor

Târgşorul Nou, temniţa copiilor deţinuţi politic şi momumentul închinat lor şi-au întâmpinat pelerinii ca în fiecare an. Joi, 23 august 2018, a avut loc comemorarea fraţillor de cruce, nişte copii declaraţi de regimul comunist mari bandiţi şi distrugători ai ordinii sociale, copii ce purtau de multe ori condamnări mai mari decât vârstă lor din buletin... Şi anii au trecut, cu ei au trecut şi cele se credeau a fi veşnice: temniţele politice au dispărut, comunismul în forma lui clasică a picat. În urma lor, copiii de la Târgşor, ajunşi la vârstă senectuţii au început să se adune în a-şi cinsti morţii. Şi au trecut încă mulţi alţi ani şi targşorenii noştri s-au mutat pe rând în ceata drepţior, lăsând în urmă câţiva supravieţuitori care să mai poată mărturisi. În locul lor, al celor mulţi mutaţi la Domnul, stăm azi noi, cei puţini, ce străbatem urmele paşilor lor şi îi cinstim ca modele, înaintemergători şi martiri.

Ca în fiecare an, slujba de pomenire a foştilor deţinuţi politici din temniţa T’rgşorului a avut loc în curtea Bisericii Sfinţii Arhangheli, în faţa Monumentului. Împreună cu noi, tot ca în fiecare an, Pr Marius Vişovan a ţinut un cuvânt de aducere aminte, iar seniorul sighetean Petru Codrea - fost deţinut politic la Târgşor - a depănat câteva din momentele vieţii sale de frate de cruce, „bandit” sau rob al Canalului. Agapa a avut loc tot la umbra bisericii, într-o desăvârşită armonie şi bucurie. Înainte de a pleca de la Târgşor am căutat în cimitirul satului mormântul uitat al lui Moş Dumitrache, gardianul de la Târgşor cel atât de iubit de copii. Mormântul său - amenajat după 1990 de foştii condamnaţi politic - stă într-o latură a cimitirului, fără a impresiona prea tare pe consătenii săi. Ne-am rugat pentru veşnica odihnă a unui om adevărat care nu şi-a sluţit sufletul şi nu şi-a murdărit conştiinţa. De la mormântul sau am pornit către alt cimitir, în Ploieşti, acolo unde ne aştepta domnul Pantea, trecut la Domnul anul trecut, dar prezent mereu în gândurile şi inimile noastre. După ce am lăsat flori, candele şi tricolor, ne-am despărţit de dânsul într-o strânsă îmbrăţişare... a crucii. Mulţumim lui Dumnezeu şi tuturor celor care şi-au jertfit timpul şi picături din suflet pentru reuşita pomenirii şi comemorării de anul acesta.

Cezarina Condurache 

divider



† Prof. Const. Străchinaru

Profesorul Constantin N. Străchinaru, fost deţinut politic şi supravieţuitor al „fenomenului Piteşti”, a trecut la cele veşnice. Slujba înmormântării a avut loc pe 10 august, la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Cimitir Eternitatea din Iaşi, după cum ne-a declarat părintele Constantin Andrei, parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” - Bărboi.

Profesorul Constantin Străchinaru a fost arestat în anul 1948, pe vremea când era student în primul an, concomitent, la Facultăţile de Drept, Litere şi Filosofie. Timp de 14 ani, profesorul a fost închis în penitenciarele Suceava, Jilava, Târgu Ocna, Piteşti, Caransebeş, Aiud.

Într-o plângere adresată instanţei în anul 2010, Constantin Străchinaru relata că pe data de10 mai 1948 a fost ridicat de pe stradă şi închis pentru că făcea parte din Frăţia de Cruce. Aceeaşi soartă a avut-o peste câteva zile şi fratele său. Câteva luni mai târziu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale. „Ceea ce m-a determinat să lupt cu toată fiinţa împotriva regimului comunist a fost faptul că în anul 1944 soldaţii ruşi mi-au împuşcat două surori în prezenţa întregii familii, fără niciun motiv”, preciza Constantin Străchinaru în plângerea adresată instanţei.

Timp de 10 ani a făcut turul închisorilor comuniste, fiind încarcerat la penitenciarele Suceava, Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Caransebeş, Aiud. „Am fost ţinuţi cu alte 100 de deţinuţi, toţi studenţi, din diferite regiuni ale ţării, într-o încăpere denumită Camera 4 Spital, care în realitate era destinată celor periculoşi, care trebuiau reeducaţi. Reeducarea consta în bătăile zilnice la tălpi şi peste tot corpul cu bastoane şi pari, sub comanda directorului Dumitrescu şi a subalternului acestuia, Marina, sub pretextul că au rămas lucruri nedefinite la anchetă”, a descris Constantin Străchinaru condiţiile din Penitenciarul Piteşti. După 10 ani a fost dus în lagărul de la Periprava, unde a tăiat stuf. În aceeaşi plângere adresată instanţei, profesorul afirma că a fost persecutat şi după cei 14 ani de închisoare: „Permanent am fost supravegheat de organele de securitate, fiindu-mi interzis să particip la simpozioane, consfătuiri, întruniri cu personalităţi ale culturii, să-mi scriu poeziile, să le public, scopul fiind acela de a mă înjosi şi a-mi renega convingerile politice şi religioase”. După ce a ieşit din închisoare, ieşeanul Constantin Străchinaru a lucrat în construcţii, pentru că nu a primit aprobare să-şi reia studiile. De abia în anul 1964 s-a înscris la Facultatea de Filologie, secţia franceză-română, pe care a absolvit-o primul pe ţară, după care a devenit profesor de franceză. Din cauza trecutului său, nu a reuşit să-şi întemeieze o familie. Întrebat fiind cum a rezistat în temniţă, a răspuns: „Prin credinţă şi rugăciune!”De-a lungul timpului, Constantin Străchinaru a publicat 17 cărţi de poezii, eseuri, memorii şi două traduceri din franceză, dintre care amintim „Un mire în flăcări”, „Mihai Eminescu si Gustavo Adolfo Bécquer”, „Mari Sărbători, Sărbătoriri, Iubiri, Învăţăminte...”, „Eseuri critice”, vol. 1 şi 2, „Spre mai multă lumină”, „Culegătorul de zări”, „Din mucenicia Neamului Românesc” - 3 volume.

Tudorel Rusu doxologia.ro

divider



† Petru Cătălin Goleşteanu

(16 Sept 1958 - 2 Aug 2018)S-a născut la Braşov, fiind primul din cei doi băieţi ai familiei Goleşteanu. A absolvit Liceul Dr. Ioan Mesota, iar apoi a urmat în paralel cursurile Facultăţii TCM şi ale Şcolii Populare de Artă - secţia Pictură, din acelaşi oraş. Dragostea pentru frumos a învins şi, talentat fiind şi foarte pasionat, s-a angajat că restaurator şi curator la Muzeul de Artă din Braşov.

S-a căsătorit în 1989, iar în anul 1994 a emigrat împreună cu soţia în Australia, stabilindu-se la Melbourne. Aici Petru a studiat Arte şi Ştiinţe Sociale la Royal Melbourne Institute of Technology, în paralel activând, alături de soţia sa Ionela, la Asociaţia Australiană de Ajutor, Sănătate şi Servicii pentru imigranţii români. După terminarea studiilor, s-a întors la universitate şi şi-a luat şi licenţa de profesor, absolvind Australian Catholic University. A predat diferite subiecte la mai multe colegii din regiunea Dandenong.

Frecventând Biserica Ortodoxă Română din Melbourne - unde a fost membru în consiliul parohial şi s-a ocupat de revista parohiei - l-a cunoscut pe bădia Dumitru Bordeianu, devenind un apropiat colaborator al acestuia. Desele discuţii şi exemplul personal al acestui autentic trăitor ortodox şi mare patriot, i-au cizelat caracterul şi viaţa lui Petru Goleşteanu. Blând, dar ferm în credinţa strămoşească, înzestrat cu talent scriitoricesc şi posedând cunoştiinţe vaste în varii domenii, Petrişor - cum îi spuneau apropiaţii - a scris numeroase articole pentru revistele Permanente, Puncte Cardinale şi Scara şi a colaborat activ la mai multe site-uri ortodoxe, precum Ortodoxinfo.

ro. Statornic în credinţă, în spiritul Sfinţilor Părinţi, a avut de asemeni şi dese luări de poziţie în ziarele locale din Melbourne, în probleme civice actuale. A plecat dintre noi în mod neaşteptat, în urma unui infarct, fiind condus pe ultimul său drum de soţie, camarazi şi prieteni apropiaţi, colegi şi foşti elevi. Ne rugăm ca Bunul Dumnezeu, pe care L-a mărturisit şi căutat neîncetat, să-l aşeze de-a dreapta Sa, împreună cu ceilalţi martiri, luptători şi mărturisitori ai Neamului Românesc.

Câteva dintre articolele scrise de Petru Goleşteanu pot fi accesate la adresa: http://ortodoxinfo.ro/2018/08/06/colaboratorul-nostru-cătălin-petru-golesteanu-s-a-mutat-la-domnul/

Petru Goleşteanu - Prezent!

Octavian Ciociu , Australia

divider