Fundatia George Manu

Editorial
* Preţul trădării
Opinii
* „Căderea în istorie”, o cădere care ne înalţă
Aniversari
* Pr. Veniamin Micle, la ceas aniversar
Articole generale
* Petre Ţuţea, trezitorul conştiinţelor
Istorie
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (IV)
* Mărturia lui Ion Gavrilă Ogoranu despre Fericitul episcop Ioan Suciu
* Nicoleta Nicolescu – 80 de ani de la martirizare
* România şi sfârşitul Europei (27)
* Din temniţele memoriei: 24 august 1944 - Bombardamentul asupra lagărului de la Buchenwald
* Flori de aur din Maramureş (62)
* O scrisoare a Nicadorului Niky Constantinescu către Nicoleta Nicolescu
Spiritualitate
* Schimbarea la Faţă: o viziune mistică
Manifestari - Comemorari
* Întâlnirea anuală a supravieţuitorilor „lotului Vişovan”
* Comemorarea anuală Fetea
* Comemorarea de la Târgşor, august 2019
* Dragomireşti – sfinţirea monumentului eroilor paraşutişti
In memoriam
* Drum de foc şi biruinţă - Discursuri rostite la înmormântarea Dlui. Gelu Gheorghiu
* † Monahia Mina Mămăligă
* † Aurelia Vişovan
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 8 august 2019


Preţul trădării

Luna august a acestui an marchează două aniversări fatidice pentru România. Pe de-o parte s-au împlinit 75 de ani de la un moment de cotitură al istoriei României: puciul de la 23 august 1944 şi consecinţele acestuia. Să nu uităm nici faptul că tot într-o zi de 23 august, dar acum 80 de ani, în urma tratatului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică îşi exprima cu fermitate (deşi doar într-o faimoasă anexă secretă) pretenţiile teritoriale în răsăritul Europei, fapt ce a dus la ocuparea Basarabiei în 1940, teritoriu românesc aflat încă şi astăzi în sfera de influenţă rusă.

Dezbaterile asupra actului de la 23 august 1944 continuă şi în momentul de faţă. Lăsând la o parte aberaţiile propagandei comuniste care i-a deformat complet semnificaţiile, declarând ziua cu pricina drept zi naţională şi prilej de scoatere silită a cetăţenilor la manifestările grandomane organizate după tipic comunist, divergenţele asupra acelui moment istoric continuă încă şi azi.

Pentru unii, această dată constituie una salutară, care a salvat România de o soartă mult mai nefavorabilă. Reprezentanţii acestei opinii, din 1944 şi până azi, ne tot reamintesc că România ar fi ajuns în cele din urmă oricum sub ocupaţie sovietică, dar că în aceste condiţii dracul nu a fost chiar atât de negru ca în cazul unei rezistenţe prelungite şi a unei eventuale capitulări ulterioare.

Chiar aşa? Cataclismul teribil care s-a abătut în România odată cu 23 august 1944 îl cunoaştem foarte bine. Aşa că nu ştim ce ar fi putut fi „mai rău” decât atât. Se putea oare şi altfel? Probabil că nu, dacă ne referim la consecinţa finală a căderii României în sfera de influenţă sovietică. Faptul fusese pecetluit deja la Yalta, unde liderii puterilor occidentale i-au pus pe tavă lui Stalin toate ţările din estul Europei. Dar soarta următorilor 75 de ani de istorie românească ar fi putut fi în orice caz alta. Puciştii au avut un obiectiv clar, pentru a cărui atingere niciun preţ nu era prea mare: ieşirea României din războiul anticomunist, dar numai sub conducerea lor, nu a şefului statului de atunci, mareşalul Antonescu. Totul a început –cum altfel?- cu o trădare, care a forţat mersul lucrurilor înspre ceea ce ştim că s-a petrecut apoi la 23 august 1944.

„O problemă ignorată până acum de istorici priveşte deschiderea frontului de la Iaşi la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină” Emil Bodnăraş şi Dumitru Dămăceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturării lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. (…) La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnăraş-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşiului”, iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnăraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută-20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a făcut o scurtă vizită de inspecţie pe front în perioada 20-21 august 1944 şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotărât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.” [sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala ]

Aşadar iarăşi trădarea unor cozi de topor, această eternă racilă a neamului nostru, a condus în cele din urmă la o situaţie practic fără altă ieşire decât căutarea imediată a unui armistiţiu cu sovieticii. Doar asta nu le era însă de ajuns. Aşa cum am amintit mai devreme, obiectivul unic al conspiratorilor, pentru care niciun preţ nu era prea mare, a fost unul dublu: ieşirea din război şi înlăturarea lui Antonescu, care în acel moment se vedea nevoit să caute el însuşi armistiţiul cu sovieticii.

Iar atunci când duşmanul ştie (fiind informat sau intuind) că tabăra cealaltă e dispusă să plătească „orice preţ” pentru atingerea acestui ţel, atunci e lesne de înţeles că nu-şi va face niciun fel de scrupule şi va căuta cu cinism să tragă foloase maxime pe seama celor care se înghesuie să-i facă plecăciuni şi să cerşească ceea ce ei credeau a fi „pacea”.

Astfel, capitularea propriu-zisă s-a semnat abia pe 12 septembrie, timp în care armata sovietică se considera încă în stare de război, luând prizonieri sute de mii de militari români, dintre care cei mai mulţi şi-au lăsat oasele în vreun fund de Siberie îngheţată. Mai mult, deşi România a întors armele şi a luptat până la final contra Germaniei, la sfârşitul războiului a fost tratată tot ca o ţară învinsă. Basarabia a rămas pierdută dar, ce-i drept, s-a recâştigat Ardealul de Nord, pierdut tot în 1940 în dauna Ungariei în urma dictatului de la Viena.

Nu putem să ne lansăm acum în ample scenarii contrafactuale, dar e destul de logic faptul că, din moment ce URSS a tratat oricum România şi Ungaria drept ţări învinse şi ocupate, să le „pedepsească” pe amândouă, ceea ce dealtfel s-a întâmplat şi probabil s-ar fi întâmplat în orice condiţii. Anume, Basarabia a fost (re)incorporată în URSS, dar pe lângă ea şi nordul Bucovinei şi Herţa, care nu au aparţinut niciodată ruşilor. Iar pedeapsa asupra Ungariei a constat, destul de firesc, tot în deposedarea ei de un anumit teritoriu, cel care s-a pretat cel mai natural în acest sens fiind tocmai Ardealul de Nord, care a revenit României. E drept, acum se poate spune retrospectiv că această reîntregire parţială a ţării s-a făcut prin luptă şi prin sânge românesc. Dar era obligatoriu să ne aliem pentru asta cu cotropitorii sovietici?

Dacă ne întoarcem puţin la momentul anterior lui august 1944, ne putem da totuşi seama că soarta României ar fi putut fi alta, dacă la nivel naţional ar fi existat consens, patriotism onest, demnitate şi o viziune pe termen lung, care să nu caute doar scopul ieşirii din război cu orice preţ, ci care îşi punea problema ţării şi a neamului din perspectivă istorică. Cei capabili de acest lucru, şi care considerau bolşevismul drept răul absolut care s-ar putea abate asupra României (iar mersul ulterior al istoriei le-a dat dreptate), erau legionarii, care în acel moment se găseau însă închişi în lagărele de concentrare ale lui Hitler. Cu siguranţă au mai existat o serie de generali şi mulţi ofiţeri de rang înalt care împărtăşeau şi ei acest punct de vedere. Din păcate, în cadrul armatei şi al vechii clase politice a existat o serie de cozi de topor şi de personaje bolnave de miopie istorică, care nu au fost în stare să anticipeze consecinţele gestului lor. Au crezut că într-un final lucrurile „se vor rezolva” cumva, sau că ei vor fi „răsplătiţi” în vreun fel de ocupanţi pentru gestul lor.  Evident, răsplata a constat în cele din urmă –cum altfel?- decât tot în azvârlirea în aceleaşi puşcării comuniste.

Oare ce curs ar fi luat evenimentele dacă patrioţii şi vizionarii lucizi ai României nu s-ar fi aflat în imposibilitate de a acţiona sau nu ar fi fost covârşiţi mişeleşte de gesturile trădătorilor, ci acestea nu ar fi avut loc, sau ar fi putut fi împiedicate la timp?

Să privim pentru un moment harta teatrelor de operaţiuni din vara lui 1944. Aliaţii occidentali debarcaseră deja în Franţa şi pe zi ce trece devenea tot mai clar că această operaţiune se va transforma într-o amplă ofensivă dinspre vest contra Germaniei. Sovieticii reocupaseră deja sudul Ucrainei, ajungând până la Carpaţi, nu însă şi Bielorusia şi mai ales Ţările Baltice, unde armata germană, care includea şi trupe autohtone, opunea încă o puternică rezistenţă şi ameninţa flancul nordic al frontului.

Deşi odată cu deschiderea frontului apusean soarta Germaniei a devenit pecetluită, putând fi lesne anticipată (ca dovadă şi tentativa eşuată de înlăturare a lui Hitler din 20 iulie 1944), începuse o cursă contra-cronometru între sovietici şi anglo-americani pentru ajungerea înaintea celorlalţi la Berlin. Din harta frontului se poate desprinde limpede că prioritatea sovieticilor era Berlinul şi nicidecum România. O rezistenţă pe linia Carpaţilor prelungită cu linia fortificată dintre cotul Carpaţilor şi Dunăre (Focşani-Nămoloasa) ar fi implicat sporirea masivă a efectivelor sovietice pentru a sparge acest front, ceea ce ar fi condus la încetinirea ofensivei spre Berlin. Dar ar fi făcut oare sovieticii aceasta? Nu cumva, dacă Berlinul era principalul lor obiectiv, aceştia s-ar fi mulţumit, fie şi temporar, cu stabilizarea frontului românesc, lansând principala lor ofensivă spre inima Germaniei, pentru a ajunge acolo înaintea aliaţilor occidentali, urmând să „rezolve” ulterior problema României de dincolo de Carpaţi?

Să nu uităm că şi în Primul Război Mondial România a continuat lupta, retrăgându-şi armata în Moldova şi apărând eroic trecătorile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, deşi restul ţării, inclusiv capitala, fuseseră ocupate. Scenariul era şi acum unul asemănător, doar că inamicul venea de data aceasta dinspre răsărit. S-ar fi putut opune o rezistenţă demnă şi eroică, preţ de câteva luni bune, timp în care sovieticii nu şi-ar fi permis să-şi slăbească trupele aflate pe linia principală a ofensivei lor către vest. Iar în acest răgaz s-ar fi putut organiza în tot restul ţării neocupate o puternică rezistenţă anticomunistă. Posibil tot cu implicarea legionarilor eliberaţi din lagărele germane, care cu siguranţă nu ar fi condiţionat lupta lor anticomunistă de plecarea de la putere a lui Antonescu. În aceste condiţii, chiar în urma unei eventuale capitulări militare a României, ar fi existat răgazul organizării în munţi a unei ample rezistenţe anticomuniste, care să includă un front unitar românesc, dincolo de feluritele orientări politice ale protagoniştilor. Dacă o astfel de rezistenţă a început să se închege chiar în condiţiile ştiute, deşi în final ea nu a mai dobândit un caracter coerent la scară mare, rămânând redusă la activitatea unor grupuri independente, cu atât mai amplă şi mai organizată ar fi putut fi o rezistenţă pregătită din timp. Adică exact în răgazul pe care l-ar fi putut oferi armata care încă ar mai fi rezistat în faţa ofensivei bolşevice o bună bucată de vreme.

Din punctul de vedere al sovieticilor, situaţia se prezenta cu siguranţă tot în aceşti termeni. Singura lor şansă pentru obţinerea unui succes facil era tocmai să beneficieze de trădarea unor cozi de topor care le-au pus pe tavă întreaga Românie, ba mai mult, care chiar s-au aliat ulterior cu ei contra Germaniei. Dacă majoritatea covârşitoare a politicienilor şi ofiţerilor români ar fi fost imună la trădare şi ar fi dat dovadă de o viziune lucidă şi realistă pe termen lung, acest plan al sovieticilor, singura lor şansă imediată de a ocupa România cu eforturi minime, s-ar fi năruit. Dacă recitim cu atenţie cele afirmate în citatul adus din studiul publicat de historia.ro, putem vedea că numai deoarece se întrevedea trădarea petrecută în rândul armatei române prin deschiderea „Porţii Iaşilor”, sovieticii şi-au încetinit ofensiva în Polonia şi au adus de acolo trupe suplimentare, pentru a rezolva rapid problema României care le cădea practic în braţe.

Dacă această trădare nu ar fi existat, dacă informaţiile sovieticilor ar fi fost acelea că românii sunt hotărâţi şi capabili să opună o rezistenţă eroică şi înverşunată, nu ar mai fi dislocat acele trupe din alt sector al frontului, care de fapt era prioritar. Iar în faţa unor efective sovietice mai reduse, cu o armată hotărâtă să lupte cu spirit de sacrificiu, o rezistenţă românească mai îndelungată ar fi fost fără îndoială posibilă şi realistă.

Da, soarta finală a României ar fi fost probabil aceeaşi. Dar aura demnităţii ar fi încununat atunci o întreagă naţiune, nu doar pe eroii ei izolaţi, luptătorii din munţi, dintre care cei mai mulţi au căzut victimă trădării unor conaţionali cu caracter de iude.

Acest mod nefast de comportament instituit la 23 august a continuat şi după 1989, după un intermezzo în care „demnitatea naţională” afişată de Ceauşescu pe plan extern începând cu 1968 a fost subminată de o dezastruoasă politică internă, a cărei ideologie siluia profund felul de-a fi şi credinţa românilor. Aşadar după 1990, politicienii români s-au întrecut în alte şi alte cedări „pe nimic” în dauna interesului naţional, în ploconiri lipsite de demnitate, doar pentru atingerea unor scopuri care în cele din urmă tot s-ar fi realizat. Astfel, pentru primirea României în NATO regimul Constantinescu a semnat în 1997 acel nefast tratat cu Ucraina prin care se recunoştea cedarea Bucovinei de Nord. Peste puţin timp, la începutul anilor 2000, guvernul Năstase acorda fără licitaţie un dezastruos (pentru statul român, evident) contract companiei americane Bechtel, drept preţ tot pentru primirea în NATO. Câţiva ani mai târziu se privatiza Petromul pe seama austriecilor de la OMV, „plătindu-se” astfel pentru renunţarea la opoziţia faţă de primirea României în UE.

Semnificativ e faptul că celelalte ţări est-europene, în special cele din grupul de la Vişegrad, care şi-au negociat această aderare cu demnitate şi urmărindu-şi în permanenţă interesul, sunt tocmai ţările care se opun acum politic, prin guvernele lor, politicii dezastruoase a marilor ţări occidentale (mai ales tandemul germano-francez) în privinţa imigraţiei nerestricţionate şi a eliminării treptate a suveranităţilor naţionale pe seama unui viitor superstat european. România se află – ca întotdeauna- pe nicăieri, nu are niciun cuvânt de spus, ducând o politică externă docilă, lipsită de orice personalitate. Nu e vorba nicidecum de ruperea de aceste structuri politico-militare din care fac parte majoritatea ţărilor europene, ci de o implicare activă şi curajoasă, care-şi apără cu demnitate interesele.

Politicienii din trecut, capabili să servească drept modele de atitudine şi consecvenţă în acest sens, sunt din păcate în majoritatea lor încă puşi la index. „Reperele” României oficiale au rămas şi în ziua de azi aceiaşi nevertebraţi şi lipsiţi de viziune de genul celor implicaţi în 23 august. Iar un Ceauşescu naţional-comunist şi dărâmător de biserici nu are cum să intre în discuţie, deşi unele elemente pozitive ale politicii sale externe, grefate pe o altă ideologie, ar putea să-şi păstreze o anumită valabilitate. Cu menţiunea că doar în cazul acelor atitudini ce au servit cu adevărat interesele româneşti, dar care cu siguranţă ar fi fost reprezentate mult mai bine de naţionaliştii azvârliţi în puşcării sau siliţi să ia calea exilului. Nu avem aşadar de ce să-l înălţăm pe un piedestal doar pentru faptul că a intuit, din păcate parţial şi foarte rudimentar, ceea ce ar fi putut constitui esenţa unei veritabile politici româneşti la scară internaţională, şi care s-ar fi putut închega mult mai bine sub conducerea altora.

Din păcate, România plăteşte în continuare, până în ziua de azi, preţul acelei trădări de la 23 august. Chiar dacă pe plan politic consecinţele sale vizibile au fost depăşite – de 30 de ani nu mai există regim comunist sau ocupaţie sovietică – va mai trebui să treacă probabil multă vreme până când România se va putea emancipa şi la nivelul mentalităţilor de „modelul” de comportament al promotorilor unor gesturi politice mioape şi lipsite de orice anvergură istorică.

Bogdan Munteanu 

divider



„Căderea în istorie”, o cădere care ne înalţă

Trăind sau mai exact supravieţuind din timpurile de teroare până în zilele de restrişte curente, asistăm muţi la ceea ce jigodiile şi troglodiţii au reuşit să impună - forţând şi obligând opinia publică, cetăţenii precum şi pe toţi cei care vor să aibă un cuvânt de spus pe firmamentul politic să o facă numai ţînând seama de jargonul politically correct - o ameninţare anticreştină, antiumanitară, antinaţională. Nouă, victimelor, ni se impune să recunoaştem o istorie a trădătorilor şi vânzătorilor de neam, în loc de cea reală, scrisă cu sângele martirilor care au înfruntat satana pentru ca noi, cei de azi, să mai facem umbră pământului.

Un pământ al nostru strămoşesc pentru care am luptat, deşi nu avem niciun motiv să-i idolatrizăm istoria, ea fiind vitregă cu noi, dar străbunii noştri născuţi aici l-au iubit şi l-au apărat de vecinii hrăpăreţi care ne invidiau, de hoardele păgâne care invadau o Europă Creştină care zidea catedrale în timp ce noi îi apărăm porţile. Un pământ pe care cu sacrificii intense am încercat să-l păstrăm intact.

Un pământ care azi, în zilele noastre, suportă indiferenţa, resemnarea şi laşitatea unui popor de căpşunari, intrat pe poarta de serviciu a unei Uniuni în faţa căreia îşi lasă jos pantalonii pentru a fi acceptat, în loc să pretindă recunoştinţă pentru sângele vărsat în istorie.

Un pământ pe care, călcând în picioare legile şi dreptatea, îl stăpânesc cei rebotezaţi democraţii de azi, păgânii istoriei universale care visau să cotropească lumea creştină, toţi călăii şi codoşii care au jucat sârba târfei roşii, cei care au asasinat elitele intelectuale pentru a crea puştiul care stăpâneşte azi o ţară a derbedeilor, a gunoaielor şi găinarilor, a hoţilor autoînnobilaţi baroni, analfabeţi cu doctorate plagiate şi diplome de la academii inventate. Aceştia sunt politicienii care alcătuiesc astăzi elita neagră care ne guvernează, adică ne jefuiesc, sub aripa ocrotitoare a unei aşa-zise Uniuni Europene care a semnat pactul deşertului islamic anticreştin cu cei care ne vor coloniza mâine.

Occidentul, ca de obicei pasiv şi progresist, asistă şi ne obligă azi să ne deschidem porţile refugiaţilor, noi fiind colacul salvator cu care ne vor sugruma mâine.

Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sunt cuvintele Mântuitorului Hristos.

O istorie care s-a repetat şi se va repeta. Un basm al unei comori Dacice, a unei ţărişoare pe care Buna Vestire a rupt-o din rai pentru a o aşeza în calea tuturor blestemăţiilor care ameninţau creştinismul, ştiind că noi ne vom îndeplini cu credinţă până la capăt menirea de scut al unei lumi politice care ne dispreţuieşte. O istorie a unui occident al cărui scut ne-a abandonat fără regrete de câte ori interesele lor au cerut-o şi o vor cere. O istorie a unei ţărişoare cu un suflet care îi depăşeşte hotarele.

Până unde? Până când? Încotro?

Mircea Eliade are, în „Căderea în istorie” (1952) câteva fragmente care, puse cap la cap, pot constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor: sub 400 de cuvinte. Înţelegi totul, surprinzător, din două pagini. Cu condiţia să fii de acord cu viziunea despre istorie a autorului.„Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”„Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume şi praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaşte.”„Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.„Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-şi ridice privirile spre miază-noapte şi să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”.„Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica”.„Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; şi această victorie se datorează neputinţei occidentalilor de a se uni împotriva unui duşman comun al crucii”„Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită şi sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între fraţi, veri şi cumnaţi, nu putea avea aceeaşi sângeroasă intensitate ca, prin părţile noastre, lupta cu turcii şi tătarii. Se ardeau oraşele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruine şi toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învăţaseră cum să-şi ardă satele şi să le refacă primăvara următoare.”„În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălţau catedralele, se îmbogăţeau castelele, se înfrumuseţau mânăstirile şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte - iar nu ca fiarele sălbatice, prin munţi, prin păduri, ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăţilor.”„Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o şi i-au rezistat din toate puterile lor”. (Mircea Eliade)

Vasile Jacques Iamandi 

divider



Pr. Veniamin Micle, la ceas aniversar

Este întotdeauna un prilej de bucurie marcarea unui moment aniversar atât pentru Biserica Ortodoxă, cât şi pentru laicatul creştin, cu atât mai mult cu cât este vorba de una dintre personalităţile sale, Pr. Veniamin Micle, modelul unui cărturar exemplar, dar şi al unui duhovnic care constituie un far luminos pentru fiii săi duhovniceşti, prin verticalitatea staturii sale cuminecătoare de Hristos.

Născut la 7 iulie 1939, în localitatea Plopiş-Şişeşti, judeţul Maramureş, dintr-o familie descendentă nobiliară, crescut în cultul muncii, rugăciunii şi disciplinei, Pr. Veniamin Micle a intrat novice la Mânăstirea Sfânta Ana din Rohia, condusă de protosinghelul Iustinian Chira, la 11 noiembrie 1954. La 19 iulie 1958, a depus voturile monahale, primind numele Veniamin. A terminat Seminarul teologic din Cluj în iunie 1959, obţinând diploma de absolvire, fiind declarat pe locul 1 din cei 40 de colegi seminarişti. Cu aprobarea episcopului Teofil Herineanu al Clujului, susţine, în toamna anului 1959, examenul de admitere la Institutul Teologic din Sibiu, reuşind pe locul 1, cu media 9,75. În urma decretului de desfiinţare a monahismului 410 din 1959, Pr. Veniamin este îndepărtat din Institut şi, ulterior şi din mânăstire. Se angajează la un Atelier de pictură şi confecţionat rame de tablouri din oraşul Dej, urmând şi Şcoala de artă populară din localitate, fiind talentat şi cu certe înclinaţii practice. Întrucât Mânăstirea Sfânta Ana din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ Iustinian intervine la Episcopia Clujului pentru a fi reprimit, fiind absolvent al Seminarului teologic. În urma aprobării chiriarhale, la 20 decembrie 1959, este hirotonit ierodiacon, iar la 21, ieromonah. Absolvent al Institutului teologic din Sibiu, se înscrie la docorat la Institutul din Bucureşti, secţia practică, specialitatea omiletică şi catehetică. Obţine o bursă doctorală din partea Guvernului francez, oferită de preşedintele Charles de Gaulle, urmând un stagiu de cercetare la Strasbourg (1968-1971), în vederea pregătirii tezei Problemele predicii creştine în vremea noastră. Deşi este numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, în 1971, prin „intrigi de culise ţesute în cercuri mai înalte”, Pr. Veniamin ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971-1972), predând limba franceză şi tipicul bisericesc, fiind şi duhovnicul elevilor. La solicitarea profesorilor de la Institutul Teologic din Sibiu, Pr. Veniamin candidează şi ocupă postul de asistent la catedra de omiletică şi catehetică, unde conduce seminariile catedrei şi cele de istorie a Bisericii Universale, predând în completare limbile franceză şi italiană. De asemenea, Patriarhia Română l-a propus delegat, reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Tantur din Ierusalim, unde pleacă în 1973, continuând, totodată, şi cercetarea doctorală. Înainte de plecarea la Institutul din Ierusalim, mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului i-a sugerat să rămână în ţară, să-l promoveze episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului. La insistenţele Pr. Veniamin, mitropolitul Mladin acceptă plecarea cu înţelegerea că, dacă se va ivi ocazia, îl va chema în ţară. Reîntors, Pr. Veniamim află de la Patriarhul Justinian că este „prelucrat”, fiind chemat la Departamentul Cultelor, unde este acuzat de activitate antipatriotică, antiortodoxă şi antiguvernamentală. În pofida blândeţii sale şi a temperamentului său calm, Pr. Veniamin, revoltat de gravitatea acuzaţiilor, ameninţă că îi va da în judecată pe acuzatori - Părintelui i s-a replicat într-o manieră ironică: Fii cuminte, că tot tu pierzi! Atitudinea Părintelui Veniamin de apărare a Bisericii lui Hristos şi a credinţei ortodoxe nu suportă nicio abdicare, motiv pentru care este nevoit să îndure foarte multe, asumându-şi calea mărturisirii.

În acest sens, se hotăreşte să se întoarcă definitiv la mânăstire, la vârsta de 40 de ani, având deja 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte la Mânăstirea Cozia, unde avea o parte din biblioteca personală de când era asistent la Sibiu. Aici, Părintele Veniamin îşi continuă activitatea de cercetare, publicând o serie de studii de referinţă pentru teologia românească. A refuzat orice fel de avansări şi titluri academice, refuzând să-şi susţină şi teza de doctorat pe motiv că în mânăstire nu îi sunt necesare titlurile academice. De fapt, retragerea la mânăstire însemna o rupere de tot ceea ce viaţă academică oficială, cu tot soiul de interese de culise şi cercuri, de malversaţiuni şi de jocuri mai puţin oneste. În urma unor insistenţe venite din partea episcopului Iosif al Râmnicului, Pr. Veniamin acceptă funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale (1982-1983), perioadă în care întreprinde două călătorii de studii la Muntele Athos pentru cercetarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Schitului Prodromu. Revenit în ţară, Pr. Veniamin solicită în scris Episcopiei Râmnicului de a interveni pe lângă forurile competente pentru recuperarea clădirilor Mânăstirii Bistriţa, aflate de peste 20 de ani în folosinţa Ministerului Muncii. Primind aprobare i s-a încredinţat Pr. Veniamin stăreţia Mânăstirii Bistriţa în vederea restaurării şi organizării vieţii monahale. Ca urmare a multor demersuri, s-a decis ca la Mânăstirea Bistriţa să se instituie un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc - aici, s-au descoperit primele tipărituri din ţară noastră -, săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe şi comunicări ştiinţifice.

Activitatea teologică a Părintelui Veniamin Micle trădează vocaţia cercetătorului par excellence, un cărturar rafinat, dedicat studiilor de istorie culturală, în care acribia ştiinţifică, pasiunea şi talentul se completează cu o disciplină intelectuală de invidiat. Erudiţia Părintelui Veniamin nu este una ostentativă, ci dimpotrivă, este una cuminecătoare şi restauratoare de sens în planul cuvântului, înţeles în dimensiunea sa plenară, de expresie a logos-ului.

Chipul Părintelui Veniamin Micle este o mărturie vie a Bisericii lucrătoare, a monahului-intelectual exemplar, în care rugăciunea se împleteşte armonios cu livrescul, totul spre slava lui Dumnezeu şi spre slujirea aproapelui, dăruind comori de nepreţuit pentru sufletele noastre mult încercate. La acest frumos ceas aniversar, la împlinirea vârstei de 80 de ani, rugăm pe Bunul Dumnezeu să îi dăruiască multă sănătate, spor în activitatea sa cultural-teologică, ocrotindu-l sub acoperământul Său! Pr. Veniamin Micle rămâne o voce inconfundabilă a Bisericii Ortodoxe, un stâlp al zidirii noastre întru Hristos, prin toată lucrarea sa jertfitoare pe altarul credinţei şi al culturii române.

Constantin Mihai 

divider



Petre Ţuţea, trezitorul conştiinţelor

Petre Ţuţea, sacerdotul fără parohie, semnată de prozatorul şi memorialistul Marcel Petrişor, carte apărută nu de multă vreme la Editura Christiana, este un savuros exerciţiu de admiraţie. În cultura europeană, există o adevărată tradiţie a admiraţiei culte, care îl animă pe învăţăcel în relaţia structurantă cu maestrul său. Putem aminti, la întâmplare, convorbirile lui Eckermann cu Goethe, scrisorile lui Rilke adresate lui Auguste Rodin, exerciţiile cioraniene sau eseurile lui Benjamin Fundoianu despre Lev Şestov, luptătorul împotriva evidenţelor implacabile. Într-o epistolă datată 1 august 1902, Rilke i se confesează lui Rodin: „Toată viaţa mi s-a schimbat de când ştiu că sunteţi Maestrul meu şi că ziua în care vă voi vedea va fi, poate, cea mai fericită zi a mea”. (Rainer Maria Rilke, Scrisori către Rodin. Auguste Rodin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986)Cineva afirma, pe bună dreptate, că doar un om care a atins limita de sus a sfinţeniei îl poate înţelege pe un alt sfânt şi îi poate descrie, veridic, universul interior al fiinţei. Observaţia cred că rămâne valabilă şi în cazul eroilor. Pentru mine, cel puţin, atât Petre Ţuţea, cât şi mai tânărul său discipol, Marcel Petrişor, sunt mărturisitori ai lui Hristos şi eroi ai neamului românesc. Au plătit cu un noian de suferinţe, şi cu preţul tinereţii lor frânte, faptul că şi-au trăit până la capăt ideile (Ţuţea a îndurat frigul, foamea, tortura vreme de 13 ani în închisorile comuniste, iar Marcel Petrişor 12).

Prin ton, începutul cărţii aminteşte de nuvelele lui Cervantes, de romanul picaresc sau, şi mai bine zis, de Tristram Shandy. Scrie Marcel Petrişor: „Cine să-l poată uita pe Petre Ţuţea? De altfel, chiar şi maică-sa, preoteasă, văduvă şi analfabetă din Muscel, îi spunea nu ştiu cărui primar, la un recensământ agricol, că nici ea nu-i prea dumirită în privinţa asta, doar că «el, băiatul ei, ştie carte pentru tot judeţul».”Cu darul său, memorabil, de povestaş, Marcel Petrişor reface din bucăţi mnezice momentele esenţiale ale biografiei tumultuoase şi fascinante trăite de filosoful creştin, stăpânind fără cusur dozajul optim între stilul solemn (cu un cuvânt împrumutat chiar de la Petre Ţuţea) şi şarja intelectuală, glumiţa memorabilă sau butada. Dacă naraţiunea s-ar fi desfăşurat, de la începutul la sfârşitul ei, doar într-o tonalitate gravă, de la o pagină la alta cititorul ar fi simţit că lectura devine plumburie, uscată, „academică”. O abordare prea subiectivă ar fi riscat să o transforme într-o mărturie sentimentală, prea colorată afectiv, sau ditirambică. Dacă volumul ar fi adunat la un loc doar întâmplările anecdotice trăite de Ţuţea şi vorbele sale de duh, la final, cititorul ar fi rămas cu impresia falsă că acesta a fost doar un, efervescent, „filosof de cafenea”. Fiinţa spirituală a lui Petre Ţuţea depăşea, însă, în chip „scandalos” categoriile în care obişnuim să înglobăm realitatea înconjurătoare, conceptele, cuvintele uzuale. El a fost un paradox viu. Care poate fi descris, concomitent, într-o cheie anecdotic-pilduitoare sau, din contră, pe un ton solemn.

PetreŢuţea fost un filosof autentic, hărăzit cu darul filosofiei, adică al căutării înverşunate a Adevărului. În limitele largi ale fiinţei sale, filosoful era mărginit, însă de omul religios din el (făcea, prin urmare, parte dintr-o întreagă familie de spirite afine - Kierkegaard, Şestov, Nae Ionescu, Wittgenstein). Trăirea sa creştină îi lumina, critic, limitele cunoaşterii raţionale. Răzvan Codrescu - un alt intelectual al Bisericii care a avut, în tinereţea sa, marea şansă de a-l cunoaşte pe Ţuţea - scrie: „Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrânul Tertullian, nişte «patriarhi ai ereticilor». Ei dizolvaseră cândva Olimpul, iar acum stau să dizolve şi Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor «autonom» zeilor/Zeului, relativizează adevărurile de credinţă, prefac în viciu nevoia întrebării”, cum citim într-un text publicat în anexa cărţii - Despre filosofi şi filosofie. Marcel Petrişor povesteşte: „Şi dacă uneori era întrebat de ce nu-i suportă pe unii filosofi de mare prestigiu, răspundea prompt: «Pentru că sunt părinţii celor mai mari erezii; mai ales dialecticienii moderni, Hegel, Kierkegaard şi genitorii teologiei protestante: Bultmann, Kastner etc.». Împotriva lor era cel mai pornit”. Tot de fiinţa sa paradoxală ţine şi contradicţia următoare: a rămas în conştiinţa contemporanilor săi ca un „Socrate român” dar... cu operă scrisă. De la monumentalul Omul.

Tratat de antropologie creştină (în 2 volume), până la vestita 321 de vorbe memorabile sau la uimitoarea Lume ca teatru se poate vorbi de o operă ideatică deloc neglijabilă, devenită parte integrantă a istoriei filosofiei româneşti.

Petre Ţuţea a fost un căutător înveterat al Adevărului etern, camuflat, tainic, printre adevărurile pământeşti, vremelnice. Marcel Petrişor scrie: „Obsedat de citatul biblic «Bate şi ţi se va deschide, caută şi vei afla», bătea cu gândul pe la toate uşile cunoaşterii şi căuta mereu, ca Socrate, pe acel zeu care să-i spună unde se află Adevărul Absolut. Ceea ce l-a şi făcut, odată, să exclame că până la sfârşitul vieţii „va scrie numai despre Dumnezeu, chiar şi atunci când va vorbi doar despre o pălărie”. Creştinul nu se mulţumeşte, însă, să străbată de unul singur calea spre Adevărul care-l va izbăvi de neştiinţă şi moarte. Caută să îi scoată la lumină şi pe cei din jur. O întâmplare, povestită cu mult umor, ne va lămuri, pe deplin, în acest sens: „[Ţuţea] putea porni cu vorba de la orice fleac, ca s-ajungă te miri unde, din iad în rai şi-napoi, ca-n Muscelul lui. Sau, cum i s-a-ntâmplat înainte de moarte, în spitalul generosului doctor Pavel Chirilă, unde, într-un colţ, «răstignise» la perete nişte asistente medicale care-l îngrijeau, care se nimerise să fie totodată şi măicuţe, şi nu le lăsase să plece până nu le lămurise asupra celor trei stadii ale Scolasticii medievale! «Aşa să ştiţi şi să nu le uitaţi!» - mai ţinu el să adauge, tocmai când intram eu pe uşă. Iar bietele măicuţe erau gata s-o şteargă ca din puşcă, să scape de tot ce se ostenea să le-nveţe bătrânul Gelehrter (savant). Ce să le intereseze pe ele Scolastica, şi mai ales cele trei stadii ale ei?!”Păstrând tonul sobru-umoristic, reproducem aici şi dialogul dintre Ţuţea şi părintele Stăniloae, care dă seama de titlul deconcertant al volumului de faţă: Petre Ţuţea - sacerdotul fără parohie. Autorul cărţii ne lămureşte: „Cu părintele Stăniloae însă, din cauze creştineşti-ortodoxe, se împăca foarte bine. Pentru că, de multe ori, şi părintele Stăniloae, în grija lui părintească şi admiraţia sa faţă de felul în care apărase nea Petrache în reeducarea din temniţa Aiudului Ortodoxia şi identitatea naţională, îl întreba cu deosebit respect şi afecţiune: «Ce mai faci, dragule?» La care răspunsul lui nea Petrache era mereu acelaşi: «Bine, părinte, că-s sacerdot». După care, părintele, tot grijuliu: «Da´ parohie ai?» «Da, oriunde, cu amvon şi catedră improvizate peste tot unde spovedesc»”. În bună tradiţie socratică, Ţuţea moşea, pe cale dialectică, adevărul ascuns în interlocutor - despre care acesta nici nu ştia că îl ştie - adăugându-i un corectiv creştin. Partenerul de dialog trebuia să conştientizeze scopul său existenţial, ultim: că Dumnezeu există şi că fără comuniunea cu El, „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

Petre Ţuţea nu a fost doar un geniu pasionat de idei, care a dialogat de la egal la egal cu multe spirite reprezentative pentru secolul XX, nu de puţine ori eclipsându-le - Keyserling, Spengler, Nae Ionescu, Lucian Blaga), ci şi un român exemplar (un „Român absolut”), care, în timpul reeducării de la Aiud, spre exemplu, îi mulţumea colonelului Crăciun, conducătorul închisorii, că „i-a făcut onoarea de a face puşcărie, pentru a apăra, chiar şi în zeghe, demnitatea naţională”. Pentru Ţuţea, naţionalismul (şi expresia sa maximă, legionarismul) nu a fost doar un sentiment, un impuls efemer al inimii, ci un element definitoriu al personalităţii sale, o rezultantă a unui întreg proces reflexiv. Marcel Petrişor notează: „[Pentru Ţuţea], faptele istorice capătă semnificaţii doar în lumina filosofiei istoriei şi a psihologiei popoarelor. Şi-n această ordine de idei, istoria invincibilităţii poporului nostru a produs în sufletul generaţiilor succesive capacitatea de jertfă pentru el; nicio jertfă nefiind prea mare pentru strălucirea istorică. Au suferit înfrângeri istorice răsunătoare, dar clase sociale, partide şi felurite asociaţii, indivizi puternici, conducători de stat şi de oşti, creatori în diferite discipline ale minţii (doctorul Nicolae C. Paulescu, fizicianul George Manu, Emil Racoviţă, Nicolae Densuşianu, Traian Vuia şi alţii) s-au dăruit cu toţii fără ca substanţa lor etică, purtătoare de istorie, să dispară sau să poată fi împiedicată să iasă glorios în lumina istoriei universale”.

Petre Ţuţea, sacerdotul fără parohie completează profilul spiritual al filosofului creştin, aşa cum s-a impregnat el în conştiinţa colectivă, venind în completarea altor scrieri evocatoare (cum ar fi cartea lui Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea), ea fiind rodul dragostei jertfelnice pe care i-a purtat-o, până la capăt, până la mormânt şi dincolo de el, autorul. Nu poţi citi epilogul cărţii, fără ca aceste rânduri să nu te răscolească pe dinăuntru: „Dacă l-a iertat Dumnezeu? Eu cred că da. Dar să-l uite cineva pe acest bătrân, mai ales dacă l-a cunoscut personal, cred că BA. Şi nu pentru că era fermecător la vorbă, ci pentru marea lui iubire de oameni, de toţi şi de toate, fără măsură, până-n ziua plecării sale. După aceea, unde a ajuns? În satul care se născuse şi-ntr-un mormânt de împrumut, în care n-a încăput decât în picioare, ca Till Eulenspiegel (Buhoglindă), şi puţin înclinat pe o parte, pe dreapta. Slujba de înmormântare a fost scurtă, de câteva minute, după care cei doi preoţi, de frica Securităţii din epoca imediat postceauşistă, au dispărut fără urmă. Era o noapte de început de decembrie, ningea cu fulgi mari şi piatra tombală nu prea acoperea mormântul atât de strâmt pentru un om atât de mare... Iar, dincolo de gardul cimitirului, un cor de voci stinse cânta «Plânge printre ramuri luna»... La poarta cimitirului, un grup de şcolari înfriguraţi, trăgându-şi de poala surtucului dăscăliţa, o întrebau: «Doamnă, doamnă, ăştia-s legionarii?» Iar doamna, cu ochii înlăcrimaţi sub felinarul stins al bisericii satului, privind la studenţii - o mână de fete şi de băieţi - care căraseră sicriul lui Petre Ţuţea de la carul tras de două vaci sterpe până la groapa neîncăpătoare, le răspundea: «Ăştia mamă, da; ăştia-s legionarii». «Şi ăia care cântă la gard?» «Şi ei, de asemenea».”

Ciprian Voicilă sursa: "Lumea monahilor"

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (IV)

CONDIŢIILE IGIENICO SANITARE DEZASTRUOASE

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos, atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg.

În închisorile comuniste lipsa de respect pentru sănătatea şi demnitatea umană a deţinutilor era deplină şi pe lângă frig, foame şi bătaie aceasta se reflecta şi în condiţiile igienico - sanitare dezastruoase. Aurel Vişovan a cunoscut aceste probleme în toate închisorile prin care a trecut în cei 16 ani de detenţie.

Piteşti, 1949 …„Regimul închisorii era foarte aspru, începând cu dormitul pe prici unde, datorită numărului mare de oameni, nu ne puteam odihni. Nu aveam loc să stăm pe spate. Eram înghesuiţi ca sardelele în cutie... Ca să te întorci pe cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu era un lucru uşor.

Greu era însă cu nevoile fiziologice. În acea cameră imensă erau vreo 4-5 tinete şi care - în special - datorită faptului că varza era atât de diuretică, acestea erau cu totul neîncăpătoare. Simţeai că plezneşti sub presiunea urinei şi a jenei că nu puteai să o elimini. Unii au ajuns la aşa exasperare, încât să urineze în şepcile pe care le aveau şi să arunce conţinutul pe fereastră. Alţii, în stridenţa neputinţei de a rezista, urinau în gamelele din care mâncau.

La WC eram scoşi o dată pe zi în ture de câte 10-15 inşi pentru 2 locuri. Nu dura - poate - nici un minut, că erai scos afară cu bâta de către gardian. Mulţi nu reuşeam să evacuăm şi rămâneam aşa sub presiunea organică de pe o zi pe alta. Cred că era prima metodă de tortură pe care şi-au imaginat-o tartorii ocultei iudeo-comuniste. Acum o aplicau pentru slăbirea sistemului nervos. Nici foamea, nici bătăile de la Securitate n-au reuşit să ne chinuie mai îngrozitor.

Faptul că o dată pe săptămână trebuia să te bărbiereşti cu un brici pe care îl aducea gardianul şi cu care - după cum spunea el - îşi tăia unghiile de la picioare, era cea de-a doua tortură, nu aveai săpun de bărbierit, nici apă suficientă, nici dezinfectant după bărbierit... În timpul bărbieritului se produceau răni îngrozitoare, ceea ce ne aducea la disperare.” ( pag. 23-24)Aiud 1955, secţia TBC … „Într-una din zile intră doctorul Bogăţeanu în celulă şi văzând paturile suprapuse (ca să avem spaţiu de mişcat în celulă), dă dispoziţie să punem toate paturile jos ; eu, nervos fiind, văzând că ni se ia şi puţinul loc de plimbat, am ripostat - poate - puţin mai energic, drept pentru care sunt pedepsit şi trecut pe cealaltă parte a secţiei cu orientare spre nord într-un salon imens cu bolnavi - în general - bătrâni. Ţin minte că moşul Stana, de prin preajma Aradului, avea către 70 de ani.” ( pag. 107)Transport Aiud - Jilava, 1957 … „Era o căldură îngrozitoare… Simţeam că mi se face rău. Am leşinat. Când m-am trezit, eram întins la marginea şoselei, iar gardienii se uitau la mine şi mă stropeau cu apă.

Cel mai mare în grad - probabil conducătorul escortei - pe care îl chema Ioaniţescu era un tip înalt, negricios, cu o expresie foarte rea. Mă întreabă dacă am medicamente la mine. Ştia că sunt grav bolnav deoarece avea şi dosarul medical. Eu, cotrobăind prin bagaj, găsesc o sticluţă cu o licoare ce am primit-o pentru potolirea crizelor mele nervoase şi speram să mă ajute... Respectivul îmi cere sticluţa, se uită la ea, şi spre groaza mea, o sparge de asfalt. Eu aşteptam să-mi dea câteva picături ca să mă refac cât de cât. Câtă cruzime!” ( pag. 121)Jilava, 1957 … „Au trecut zile, poate chiar săptămâni, până când - într-o zi - gardianul ne anunţă că cei care ne-am înscris pentru consult să poftim la infirmerie. Ne adunaserăm cam mulţi. Atunci am aflat că medicul O.R.L.

–ist vine la consult de două ori pe an. După un timp vine gardianul nervos şi ne spune că trebuie să ne întoarcem în cameră, că doctorul - pe care îl chema Aşchenazie - şi-a făcut norma de 16 oameni pe zi. Restul era să fim consultaţi altă dată, adică peste jumătate de an.

Gardianul însuşi era revoltat de atitudinea doctorului şi a zis că merge la comandant să-i raporteze despre acest caz. Ce a făcut, ce n-a făcut acest gardian, care se dovedi a fi om de omenie, că s-a întors nu peste mult şi ne-a zis: - Înapoi la infirmerie… Mama lui de doctor…16 oameni norma?! Nu-i vorbă că şi doctorul ne-a consultat pe măsura: doi inşi pe minut.” ( pag.127 )

Lagărul 9 Culme, Dobrogea, 1958 … „Condiţiile din lagăr erau aşa de bine reglementate că toţi foştii bolnavi s-au îmbolnăvit din nou. Exista şi o aşa-zisă infirmerie unde se aplicau nişte măsuri draconice. Eram obligaţi să mâncăm ciorba în clocot şi repede, ştiind că bolnavilor de plămâni le făcea rău - aceasta putându-le provoca hemoptizii. Pneumotorax nu se putea face, neexistând aparatură.

Din grija „paternă“ pentru noi cei internaţi, dimineaţa primeam o bucăţică de marmeladă pe care trebuia s-o înghiţim dintr-odată, altfel ne-o confisca. Încercând s-o păstrăm pentru mai târziu, o lipeam sub bancă. Aşa înţelegeau tovarăşii să dea asistenţă medicală celor bolnavi.”( pag.172)

Satu Mare, 1959 … „Văzând că mi se refuză orice ajutor medical şi că grija permanentă a Securităţii, prin administraţia închisorii, îmi pregăteşte o moarte înceată şi naturală, m-am hotărât să recurg la greva foamei. L-am anunţat pe gardian că de a doua zi refuz mâncarea. Nu cred că au trecut două ore şi uşa se deschide din nou: - „Fă-ţi bagajul şi urmează-mă!”.

Mi-am dat seama că e vorba de o nouă mişelie. Diabolica minte a conducerii comuniste a plănuit la repezeală să împuşte mai mulţi iepuri cu un singur foc. Ceilalţi tineri, condamnaţi o dată cu mine, erau înghesuiţi într-o celulă mică, în partea opusă a celularului. Ştiind că sunt grav bolnav şi am dese hemoptizii, crezând că sunt şi contagios, au plănuit distrugerea mea concomitent cu a celorlalţi. M-au mutat în celulă cu ei, cu intenţia clară de a mă termina. În acea celulă îmi lipsea total aerul pentru a supravieţui.” ( pag.186)

Aiud, 1962 … „Peste tot acest chin, apăru pentru mine unul nou nemaicunoscut: durerea unei măsele cariate. Durerea creştea, mă chinuia zi şi noapte fără să o pot potoli cu ceva. Zadarnic mă adresam gardianului pentru a merge la cabinetul stomatologic. Avea ordine precise. Nu ştiam ce să mă mai fac de durere, când îmi veni o idee pe care am considerat-o salvatoare. Aveam - nu ştiu de unde - un pic de sare. În naivitatea mea am considerat-o dezinfectant şi am pus sare pe măsea. În loc să-mi treacă durerea, a înzecit-o. Urlam de durere, nu mă mai puteam stăpâni. Am bătut în uşă, rugându-l pe gardian să mă ducă la dentist. Au intervenit şi ceilalţi colegi de celulă, stăruind la rugămintea mea...” (pag.198)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Mărturia lui Ion Gavrilă Ogoranu despre Fericitul episcop Ioan Suciu

Luptătorul legionar Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut partizan anticomunist, liderul rezistenţei din munţii Făgăraş a fost un admirator al episcopului martir Ioan Suciu, recent beatificat. Mărturiile sale constituie un document important pentru cunoaşterea personalităţii „apostolului tineretului” - cum a fost deseori supranumit şi a legăturilor sale cu Mişcarea Legionară. Fragmentele pe care le prezentăm în continuare fac parte dintr-o mărturie mai lungă intitulată „Episcopul Ioan Suciu şi rezistenţa armată anticomunistă din România” inclusă la finalul cărţii „Episcopul Suciu în faţa furtunii” (editura Viaţa Creştină, 2006), ultima lucrare a lui Ion Gavrilă Ogoranu.„Primeam de la Blaj o revistă frumoasă cu poze, revistă care ne strica liniştea şi siguranţa de până atunci. Revista se numea „Tinerimea Nouă” şi era scrisă de un preot, Ioan Suciu. Aflam din ea că în lume există oameni care-i urăsc pe creştini prigonindu-i şi ucigându-i, că există ţări ai căror conducători duşmănesc Numele şi învăţătura lui Cristos şi în care se dărâmă bisericile şi se omoară preoţii. Aşa se întâmplă în Rusia şi mai nou în Spania şi în toate cazurile autorii relelor poartă numele de comunişti. Dar în acelaşi timp „Tinerimea Nouă” ne aducea întruna exemple de curaj, dăruire şi tărie de credinţă a unor creştini ce nu voiau să se lepede de Cristos. În special tineri. Încetul cu încetul am înţeles că pentru a ne numi creştini e nevoie de mai mult decât cuminţenia din băncuţa ta. Că e nevoie de curaj, de dăruire, de luptă, de jertfă, de eroism...Când mai târziu am făcut parte din „Frăţia de Cruce” de la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, „Tinerimea Nouă” ne-a fost carte de căpătâi alături de „Îndreptarul Frăţiilor” a lui Gheorghe Istrate. Nu l-am cunoscut atunci pe preotul Ioan Suciu, dar ne-am întâlnit cu „fraţii de cruce” de la Blaj care îl aveau profesor şi care îl prezentau ca pe un om cu totul deosebit...În temniţele antonesciene eram deţinuţi în jur de

5. 000 de tineri condamnaţi pentru activitate în „Frăţia de Cruce”, în majoritate elevi de liceu. În 1943, cei din închisoarea Aiud am primit o scrisoare de la - de acum Episcopul - Ioan Suciu. În afara sfatului de a folosi timpul din detenţie pentru desăvârşirea intelectuală şi morală, scrisoarea avea şi câteva rânduri care ne-au şocat. Era un îndemn de a ne pregăti sufleteşte pentru o viitoare şi îndelungată rezistenţă împotriva duşmanilor lui Cristos. În această viziune, Ioan Suciu se înscrie printre puţinele personalităţi din România care au înţeles că „dacă armatele sovietice vor intra în România nu vor pleca până nu ne vor bolşeviza şi sataniza”. Ideologia comunistă înainte de a fi o problemă politică şi socială este în primul rând o religie pe dos, care venea să alunge din sufletul nostru pe Cristos şi învăţătura Lui.

Când au apărut cărţile „Eroism” şi „Tinereţe” ale Episcopului Suciu le-am primit în închisoare imediat, calde de sub tipar. Ne făceau impresia că nouă ni se adresau în primul rând. De altfel, un capitol din „Tinereţe” ne privea în mod direct. Era vorba de cei care aşezau accentul vieţii pe suflet, cei gata de dăruire de sine, de jertfă pentru ideal, pentru adevăr, obişnuiti cu viaţa aspră, cu râvnă pentru o aristocraţie a virtuţii, o tinereţe ce privea moartea ca pe o „logodire cu eternitatea”, căci „cine renunţă la mormânt, renunţă la înviere” cu convingerea că poţi dobândi prin moarte ce n-ai cucerit prin viaţă (citate din Mihai Eminescu şi Corneliu Zelea Codreanu). Ortodocşi şi greco-catolici am înţeles mesajul tânărului Episcop şi ne-am legat să-l realizam în cursul vieţii noastre.

L-am întâlnit pe tânărul Episcop în vâltoarea evenimentelor de după terminarea războiului ca autor al cărţii „Mama”, poate cel mai frumos cânt al femeii române, apoi cu articolele din Almanahuri, şi l-am văzut în persoană la predicile ce le ţinea din amvonul bisericii Universităţii din Cluj.

I-am citit ultimele scrisori către noi tinerii, către credincioşi, către preoţi. Era tot mai grav şi mai profetic. „Providenţa ne oferă un moment unic de eroism, de sfinţenie, de mărturisire a convingerilor creştine. Să nu refuzăm lui Dumnezeu şi patriei aceasta glorie sfântă. Dupa

2. 000 de ani ne-a venit şi nouă rândul... Sângele lui Cristos şi al martirilor ne strigă: Nu fiţi absenţi, pentru că Domnul ne cheamă!”Atât cât ne-au ajutat puterile şi ne-au lăsat păcatele noastre, i-am urmat învăţăturile şi ne-am modelat viaţa după îndemnul lui. Nu mai ştiam nimic de existenţa lui fizică, dar eram convinşi că de unde va fi, viu sau mort, sufletul lui ne veghează...” (Ion Gavrilă Ogoranu, Episcopul Suciu în faţa furtunii, editura Viaţa Creştină, 2006)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (27)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Convingerea că numai un guvern cu adevărat legionar ar fi putut asigura României respectul cuvenit unei ţări independente, hotărâtă a-şi apăra hotarul împotriva oricărui agresor şi până la ultimul glonţ, a determinat pe Horia Sima ca la 7 iulie 1940 să părăsească brusc Guvernul unde abia intrase, nădăjduind să reuşească a forma în timp încă util singura formaţie guvernamentală pe care o putea crede încă mântuitoare. Într-adevăr semnele sinistre se înmulţeau. Teleky şi Csaky avuseseră lungi întrevederi cu Hitler la Munchen… Bulgarii la rândul lor erau şi ei primiţi de Fuhrer… (pag.

169) Cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi ţinutului Herţa nu fusese decât începutul tragediei pe care o trăia România în 1940. Complet izolată pe plan internaţional, din cauza politicii catastrofale a regimului carlist, România era presată să cedeze teritorii Ungariei şi Bulgariei, care se orientaseră la timp spre Germania, stăpâna de moment a continentului. În special pierderea probabilă unei părţi din Ardeal (nu se ştia încă ce suprafaţă urma să fie cedată) îngrozea opinia publică, Ardealul fiind inima geografică şi istorică a românismului. Legionarii în frunte cu Horia Sima şi-au oferit forţele pentru salvarea hotarelor ţării, dar regele Carol nu a dorit să le dea o putere reală de a putea reprezenta autoritar Romania în negocierile dure care urmau cu Berlinul şi Roma, ci doar să-şi decoreze regimul cu un pic de culoare naţionalistă, sperând să-l poată menţine şi după cedările teritoriale, cosmetizarea făcându-l (aparent) compatibil cu „noua ordine europeană”.

După câteva zile de prezenţă simbolică în guvernul Gigurtu, Horia Sima demisionează, neaceptând ca Mişcarea Legionară să fie folosită în mod viclean şi apoi făcută co-responsabilă de dezastrul previzibil al ţării. După 7 iulie, Horia Sima va continua contactele politice, dar reprezentanţii regimului vor respinge orice schimbare reală, ceea ce-l va face să se gândească tot mai mult la soluţia revoluţionară.

Urmărind cu atenţie jocul diplomatic european (în august 1940), Mihail Sturdza constată cu amărăciune că Germania nu mai poate fi oprită să ofere Ungariei şi Bulgariei bucăţi din trupul ţării. Decizie obtuză pe care Germania o va plăti scump mai târziu, dar care a fost determinată de sfidarea constantă cu care fost tratată Germania de-a lungul anilor de politica lui Carol şi Titulescu.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din temniţele memoriei: 24 august 1944 - Bombardamentul asupra lagărului de la Buchenwald

În urmă cu 75 de ani a avut loc bombardamentul aviaţiei engleze asupra lagărului Buchenwald. Ţinta atacului a fost eliminarea nucleului de legionari internaţi aici de către autorităţile germane. În data de 24 august 1944, la ora 12, avioanele care survolau lagărul au început să lanseze bombele. Au murit 5 legionari:Constantin Zaharia - student anul III la Teologie

Ion Graur - inginer

Constantin Călin - fost primar al oraşului Giurgiu

Ion Voinea - farmacist, fost prefect al oraşului Giurgiu

Gheorghe Papanace

Cei 5 au fost înmormântaţi în cimitirul din Weimar, acolo unde îşi găsise odihna veşnică şi camaradul lor, Gigi Bădulescu, mort în lagărul Buchenwald cu doar 4 zile înainte de bombardament.

Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii Lui!„Lagărul Buchenwald-Fichtenhain se afla la vreo 15 km de Weimar. Era aşezat în plină pădure. În creştetul pădurii, pe un platou denumit Fichtenhain, a fost construit lagărul special pentru legionari. Era format din cinci barăci, două pentru locuit şi două pentru ateliere, în plus o baracă pentru căsătoriţi.

Legionarii au fost aduşi în lagăr în două serii: în Decembrie 1942 şi în Ianuarie 1944. În afară de cei de la Rostock, au fost internaţi toţi legionarii care până atunci trăiau liber în Germania. Bombardamentul a avut loc a doua zi după capitularea României, în 24 August, pe la orele 12. Au murit în bombardament cinci legionari: Graur, Zaharia, Voinea, Călin şi Gheorghe Papanace. Au fost răniţi peste 70. După două zile, legionarii din lagăr au fost îmbarcaţi în tren pentru Viena, în afară de cei grav răniţi care au fost transportaţi în diferite spitale.”(fragment din „Legiunea în imagini - Albumele Traian Borobaru”)„Între anglo-americani şi conspiratorii de la Bucureşti era o legătură continuă. Comunicaţiile erau înlesnite chiar de guvernul român, care avea cunoştinţă de existenţa unor posturi de emisiune engleze şi tolera activitatea lor. De altă parte, la Ministerul de Externe Român, sub conducerea lui Niculescu-Buzeşti, exista o altă centrală de legături cu străinătatea. Cert este că lovitura de la 23 August a fost cunoscută cu anticipaţie de serviciile aliate, care la rândul lor, au informat Londra. Numai aşa se explică groaznicul bombardament de la Buchenwald, a doua zi după ce complotiştii de la Palat operau arestarea lui Antonescu. De altminteri, după efectuarea lui, Radio Londra a anunţat raidul asupra Buchenwald-ului, al cărui scop principal a fost nimicirea grupului legionar internat aici, pentru ca acest grup să nu mai poată organiza o nouă linie de rezistenţă în România.

Bombardamentul s-a desfăşurat în plina zi, pe la orele 12. Legionarii priviseră de multe ori spre cer, când treceau stoluri de avioane americane şi britanice spre oraşele unde trebuiau să-şi descarce încărcătura lor mortiferă. Şi de astă dată credeau că asistă la un exerciţiu asemănător: avioane destinate să împrăştie moartea în alte localităţi. Nu ştiau ce să creadă când au început să trosnească bombele în jurul lor. Pereţii barăcilor cad sub presiune şi lumea îşi căuta adăpost sub mese, sub paturi, în şanţuri sau în adăposturi anti-aeriene. După ce avioanele au trecut, cei rămaşi neatinşi descoperă în jurul lor pe cei morţi şi răniţi. Sunt cinci camarazi care şi-au pierdut viaţa: Zaharia, Graur, Papanace, Călin şi Voinea. Răniţii sunt foarte mulţi. Aproape 40 de inşi, dintre care, unii grav. Aceştia sunt luaţi şi duşi cu brancardele în infirmeria lagărului, iar de aici, mai departe, în diverse spitale.

În focul bombardamentelor au dispărut poarta, reţelele de sârmă ghimpata şi turnurile de pază. În faţă se întindea o pădurice. Nu mai existau nici santinelele, care împărtăşiseră aceeaşi soartă: morţi şi răniţi.

Efectele bombardamentului n-au fost atât de grave pentru grupul legionar, pentru că avioanele n-au calculat exact amplasamentul lagărului Fichtenhain. Conform ordinelor primite, trebuia să-l lovească din plin. Abia primele bombe au căzut peste legionari, în timp ce covorul lor s-a deplasat masiv spre lagărul propriu-zis, semănând moartea între deţinuţi. Peste

8. 000 au fost ucişi. Au fost lovite şi fabricile de armament din lagăr, unde lucrau aceşti deţinuţi.”(fragment din Horia Sima, „Prizonieri ai puterilor Axei”)

 

divider



Flori de aur din Maramureş (62)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)L-am găsit pe Marius acolo unde unitatea lui efectua muncile agricole, la o fermă lângă Piatra Neamţ. Erau cazaţi în condiţii mizerabile. Era un vechi conac boieresc, ce părea părăsit. Geamuri sparte, uşi lipsă aminteau, totuşi, de vremuri trecute. În camera unde dormea erau paturi suprapuse, foarte frig, deşi exista o sobă de tablă într-un colţ. - Soba au adus-o părinţii unui coleg, dar nu avem lemne. Înainte de a-1 servi cu bunătăţile pe care i le-am adus, zice - Mă duc să mă spăl. - Unde? - Jos. Veniţi să vedeţi! În curte era un jgheab lung pentru adăparea vitelor, iar la capăt o ţeavă cu un robinet. Mâinile umflate şi vinete, zgâriate şi nevindecate erau acelea care, nu de mult, cântau „Balada” lui Ciprian Porumbescu şi pe care acum şi le dezmorţea sub jetul de apă rece. Era foarte greu de smuls sfecla din pământul îngheţat, era foarte greu de făcut norma!

Când am deschis geamantanul, Marius zice: - Ce de bunătăţi! Mai există aşa ceva?! - Le-am obţinut cu mare greutate, de pe la restaurante, dar ce însemnătate are faţă de bucuria că venim la tine! - V-aţi dat seama din scrisoare că e foarte greu. Acum vă pot spune mai multe, dar după depunerea jurământului vom rămâne în cazarmă, unde sunt condiţii ceva mai bune. - Şi când va fi asta? -

Probabil peste o lună. -

E mult, în aceste condiţii... Mă gândeam cu groază la jurământul pe care trebuia să-l depună în faţa celor ce-1 asupreau, nedreptăţeau, în faţa unui regim care oprima un popor întreg.

În acelaşi timp, mă gândeam la jurământul pe care l-am depus şi eu împreună cu atâţia alţi tineri ai acestui neam, că-1 vom apăra şi că nu vom lăsa să fie asuprit neamul românesc de acest blestem comunist. Dar am fost înfrânţi, trădaţi de Occidentul care ne vânduse ruşilor. Bunul Dumnezeu, în planurile Lui - pe care nu le înţelegeam - părea că ne părăsise. Ne invadase răul, iar acum, după atâţia ani, trebuia să plătească şi fiii noştri pentru vina de a avea părinţi care au luptat împotriva comunismului. Nedreptatea era revoltător de mare! Şi noi... neputincioşi. (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



O scrisoare a Nicadorului Niky Constantinescu către Nicoleta Nicolescu

Dragă Nicoleta, De data aceasta hârtia e mai bună, dovadă că legăturile mele aici au avansat.

Totul se face însă cu multă greutate şi mult risc, sunt însă fericit că vă pot trimite câteva rânduri din lumea noastră lipsită de soare.

Urâtă închisoare! Brr... Numai comunişti. Ce diabolică idee au avut aceia care ne-au trimis aici! Majoritatea ruşi şi jidovi. Să le plângi de milă.

Nu-ţi poţi imagina ce fel de mâncare se dă aici. Un cazan cu apă în care s-a aruncat o mână de buruieni adunate de prin curte şi uneori şi câteva boabe de fasole (cam 5-6 de om). În loc de pâine, mămăligă cu gunoaie. Bântuie dizenteria şi podagra [n.n gută].

Apa e nefiltrată, are culoarea borşului şi un gust imposibil. În prima zi n-am băut deloc. Nimeni aici n-are stomacul sănătos. Unii în ora de plimbare fac bai de soare: mă întreb cînd le văd coastele cum se mai ţine viaţa de ei. Nu ştiu dacă aş putea vreodată să fac pe un om să sufere, după suferinţa pe care am văzut-o aici. Oamenii ăştia suferă pentru o credinţă - rea, dar e credinţa lor, idealul lor. Înţeleg pentru siguranţa colectivităţii în care trăiesc să fie privaţi de libertate, dar nu chinuiţi astfel. E mai preferabil să fie ucişi.... şi ipocriţii democraţi ne acuză că nu suntem creştini când cerem pedeapsa cu moartea, dar ceea ce se petrece aici e mai rău decât în timpul galerelor. Cuvintele nu pot reda nimic.

Suntem toţi izolaţi dar printr-o serie de combinaţii am reuşit să ne vedem. Ba... chiar să ţinem şedinţă. Vineri, 20 august, dimineaţa am reuşit să aduc în celulă la mine pe Doru şi pe Iancu. Erau foarte emoţionaţi. Am închis repede uşa, am ridicat dreapta spre icoană şi am rostit jurământul nostru de şedinţă, repetat de ei. Pentru că timpul era extrem de scurt, de teama de a nu fi surprinşi, întreaga noastră şedinţă s-a rezumat la un „Tatăl Nostru”. Apoi iar jurământul, ne-am îmbrăţişat şi au fugit furişându-se fiecare la locul său. Am fost fericit! Prima noastră şedinţă la Doftana! Şi în ce împrejurări. Viaţa e iar frumoasă. Trăirea în spirit ne dă înălţări, satisfacţii nebănuite. Mulţumim lui Dumnezeu!

Sănătoşi. Tari. Dârzi. Aşteptare tăcută şi pregătire cruntă pentru ziua aceea. E aproape! Cu toată umezeala rece de aici, îi simţim şi noi căldura razelor ei.

În fiecare seară stau de vorbă cu Moţa, Marin, Sterie. Şi Ei spun la fel „Victoria e aproape. Numai Căpitanul să fie sănătos”. Nouă ne este mai uşor să ne apropiem de Ei. Drumul de la noi la Ei e mai scurt. Mai scurt decât bănuiţi voi.

Dragă Nicoleta, în gara P. ai spus că am „cobit”. Adevărat? N-aş vrea. Şi am multe motive. Dumnezeu să te păstreze sănătoasă, în pace. Lucrează mereu pretutindeni pentru victoria Legiunii. Va veni şi ziua bucuriilor mari, întregi.

Când vom mai putea sta de vorbă? Nicoleta!

Afară plouă, plouă mărunt, rece. Un comunist de alături, probabil la fereastră cască atât de zgomotos că nu pot zâmbi fără să mă gândesc de ce proporţii trebuie să fie plictiseala lui. Bietul om!

I-aş întinde o ţigare, dacă restul de convelenţă ce mi-a mai rămas nu m-ar opri.

Să auzi în puterea nopţii cele patru sute de guri strigând „mi-e foame”! Ţi-ai sfâşia şi tu sufletul ca şi mine. Ştiu că sunt duşmanii noştri de moarte, dar aici nu-i pot urî. Chiar atunci când voi trage în ei, nu din ură voi face-o.

Dragă Nicoleta, ţi-am scris numai orori, dar voi trebuie să cunoaşteţi situaţia de aici. Ar fi stupid să vă spunem că trăim pe roze. Suntem sănătoşi, totuşi şi mulţumiţi.

Pe 14 octombrie împlinesc 33 de ani. Dacă nu-ţi voi mai putea scrie până atunci, du-te cu fetele la Biserica Sfânta Vineri şi rugaţi-vă pentru sufletul meu. Şi mulţumiţi-I că nu m-a părăsit în ceasurile grele.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Tuturor tot binele. Pe tine te îmbrăţişez cu dragoste,
Niky

Doftana, 25 august 1937

 

divider



Nicoleta Nicolescu – 80 de ani de la martirizare

În data de 10 iulie 2019 s-au împlinit 80 de ani de la asasinarea Nicoletei Nicolescu, şefa Corpului Legionarelor, comandant legionar, consiliera Căpitanului, modelul perfect de femeie legionară, care prin prezenţa şi exemplul ei a înălţat duhovniceşte şi a întărit în luptă întreaga generaţie de martire şi pătimitoare legionare a secolului XX. Fetele Nicoletei, în lumina jertfei ei, au înfruntat prigoane, temniţe, exiluri, biruind în faţa duşmanului care, deşi şi-a schimbat de trei ori înfăţişarea (carlism, antonescianism, comunism), a urmărit acelaşi lucru: distrugerea neamului românesc, cu cele trei valori cardinale - credinţă, ţară, memorie.

Moartea Nicoletei, dincolo de revolta pe care ne-o provoacă şi astăzi, împreună cu un acut sentiment de nedreptate umană, a fost mereu învăluită de o anumită doză de mister şi incertitudine. Acest lucru se datorează, pe de o parte, grozăviei asasinatului în sine (omorâtă şi apoi incinerată) şi pe de alta, mărturiilor contrare pe care le avem asupra cauzei morţii ei.

Anul acesta vom relua evenimentele cronologic, folosind numai surse primare (martori direcţi, documente şi ziare ale vremii) de care dispunem în acest moment, între care menţionăm: mărturia Sofiei Cristescu Dinescu publicată pe scurt în „Lacrima Prigoanei” şi pe larg în cartea sa de memorii „Pe firul amintirilor”, mărturia lui Petre Niculae, publicată în volumul 2 al „Pământului Strămoşesc”, ediţia din exil, ziarul „Cuvântul” din lunile octombrie-decembrie 1940, arhiva fondului penal etc.„Ne-am obişnuit să socotim femeile şi deci şi studentele, ca simple păpuşi. Şi atâta tot. Credinţa şi ţara sunt pentru toţi. Daţi-le voie să şi le iubească şi să le apere. Să nu se surâdă pentru ultimul cuvânt. Acolo unde este iubire este şi spirit de jertfă şi unde e acesta totul e posibil. E deajuns să se ştie că atunci când se va face strigarea cea de pe urmă, fecioarele-şi vor avea candelele aprinse.” Nicoleta Nicolescu

În Prigoana cea Mare

Odată cu arestarea Căpitanului în aprilie 1938, Nicoleta Nicolescu este pusă sub urmărire alături de întreaga elită a Mişcării Legionare.

În 30 aprilie 1938 are loc la Bucureşti întâlnirea legionarilor nearestaţi, sub conducerea lui Ion Belgea; Nicoleta este prezentă. În cadrul ei se va decide intensificarea acţiunilor legionare în timpul prigoanei. Nicoleta reuşeşte să stea ascunsă în perioada aprilie 1938-iunie 1939, fără să părăsească Bucureştiul, schimbând mai multe gazde şi locuinţe.

În timpul acesta crează o adevărată reţea informativă prin care cunoaşte tot ce se întâmplă în ţară, are legături, prin curieri, cu legionarii nearestaţi, dar şi cu cei din închisori. Principalele curiere ale Nicoletei au fost Elena Bagdad, Sofia Cristescu, Atena Ianuli, Nataliţa Nicolicescu, Aneta Vasilache. O notă a Corpului Detectivilor din 2 mai 1938 precizează că Nicoleta Nicolescu reuşise să creeze încă de la acea dată un serviciu de legătură legionar pe toată Capitala.

În timpul prigoanei organizează şi coordonează numeroase acţiuni de o importanţă magistrală pentru Mişcare: monitorizarea permanentă a Căpitanului, aflat în detenţie la Jilava, Doftana şi Râmnic, monitorizarea permanentă a liderilor legionari, aflaţi la Râmnicu Sărat după asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, legături cu legionarii din exil, discuţii şi autorizări avute şi date celor cu care se întâlnea în secret. Aşa cum se ştie, Horia Sima are o asemenea întâlnire cu Nicoleta undeva înainte de Crăciunul anului 1938 (la acel moment Horia Sima se afla alături de prof. Vasile Christescu la conducerea Comandamentului Legionar de Prigoană, cei doi fuseseră desemnaţi de Căpitan în această poziţie, cu precizarea de a se sfătui cu Nicoleta în orice privinţă).

La începutul lunii ianuarie 1939 este arestată legionara Elena Bagdad, curiera principală a Nicoletei şi prietena ei cea mai bună. După anchetă, este trimisă în lagăr la Sadaclia.

În mai 1939 Nicoleta trimite un curier la Berlin pentru a lua legătura cu Horia Sima şi a se informa asupra unui legionar, Vârfureanu. Horia Sima transmite Nicoletei că nu îl cunoaşte personal, dar că şefii lui ierarhici (Dragomirescu şi Vojen) garantează pentru el.

Ultima locuinţa folosită de Nicoleta în 1939 se afla undeva în zona Piaţa Romană, unde locuia singură. Aici primea curierii din toată ţara. Sofiei Cristescu i s-a găsit o cameră în gazdă la doi bătrâni, undeva în cartierul Dudeşti. Camera era perfectă: era parte dintr-o magazie mare de lemne, avea intrarea mascată şi gemuleţul acoperit de scări, în plus se afla într-o mare grădină care dădea spre mai multe străduţe. Pe post de servitoare, continua să vină zilnic la Nicoleta, în imobilul din Romană, sub pretextul serviciilor de curăţenie, astfel la dus şi la întors făcea oficiile de curieră fără a da de bănuit.

Între timp, conform arhivei fondului Penal, Nicoleta a fost judecată şi condamnată în contumacie prin sentinţa dată de Curtea Marţială în data de 2 iunie 1939. Nu cunoaştem alte detalii (acuzaţiile aduse, sentinţa etc).

Trădarea şi arestarea

Nicoleta părăsea rar locuinţa (întâlnirile cu legionarii având cel mai des loc în casa din Piaţa Romană). În luna iunie însă, avea să părăsească casa de cel puţin 4 ori (ieşirile pe care le avem consemnate de la martori direcţi). Petre Niculae, legionar, revenise la Bucureşti în iunie 1939 (arestat iniţial la 30 noiembrie 1938, dar eliberat, părăsise o vreme capitala de teama Siguranţei şi acţionase la graniţa de vest pentru scoaterea din ţară a mai multor personalităţi legionare). Este căutat de Nataliţa Nicolicescu care se interesează dacă locuinţa lui este sigură şi dacă poate fi folosită de Nicoleta Nicolescu pentru organizarea unei întâlniri. Niculae confirmă.

Pe parcursul lunii iunie Nicoleta organizează 2 întâlniri acasă la Niculae, la interval de câte o săptămână, prima, cu legionarul Mihai Vârfureanu, iar a doua, cu legionarul Şerban R. (aşa îl numeşte Niculae, nu am reuşit să aflăm cine era). Între timp, Nicoleta participase la o altă întâlnire cu Vârfureanu în camera din cartierul Dudeşti pe care o ocupa Sofia Cristescu. Această întâlnire a avut loc noaptea, undeva în a doua jumătate a lunii iunie. În data de 28 iunie Nicoleta o anunţă pe Sofia că urmează să îl întâlnească încă o dată pe Vârfureanu (deci a treia întâlnire cu el în mai puţin de o lună), în acea seară în casa lui Petre Niculae. Mihai Vârfureanu, fiu de preot, student la medicină, preluase în februarie 1939 conducerea Centrului Studenţesc, prin căderea succesivă a tuturor celorlalţi şefi. Colaborator apropiat al lui Victor Dragomirescu şi al lui Vojen, era mai presus de bănuială. Cu toate astea, Vârfureanu se va dovedi unul dintre cei mai abili agenţi al Siguranţei.

În seara de 28 iunie 1939 Nicoleta vine la întâlnirea din casa lui Niculae, însoţită de Atena Ianuli. Apare şi Vârfureanu. Niculae iese în curte şi stă de pază. Îl întâlneşte pe fratele Nataliţei Nicolicescu şi amândoi observă cum un agent apare în zonă. Niculae intră în casă pentru a da alarma, Vârfureanu le spune să stea liniştiţi că nu e nimic important. Niculae iese iar în curte unde agentul îi legitima pe Gheorghe Nicolicescu şi pe Atena Ianuli. Între timp, iese şi Nicoleta cu Vârfureanu şi agentul se ia după ei; Nicolicescu şi Ianuli dispar imediat din vizorul acestuia. Pe strada Cercului cei doi se despart, Nicoleta o ia spre dreapta, către strada Popa Petre, iar Vârfureanu merge spre stânga, spre strada Popa Rusu. Niculae rămâne afară şi vede în scurt timp cum Nicoleta trece prin faţa casei lui sub escorta agentului ce o urmărise.

În cursul nopţii Siguranţa îi apare la uşă. Petre Niculae este arestat împreună cu colegul de cameră (care nu ştia absolut nimic). În seara aceleiaşi zile este arestată şi Sofia Cristescu. Siguranţa a înconjurat casa bătrânilor din Dudeşti, dar Sofia nu se afla acolo, dormea la nişte vecini din cauza unei furtuni care stricase acoperişul cămăruţei ei. Ridicată în haine sărace, de servitoare, este dusă în arestul Siguranţei. Ancheta ei este sumară, anchetatorul anunţând-o că o au deja în arest pe Nicoleta Nicolescu, deci e inutil să nege. Sofia refuză să discute şi nu îl crede. A doua zi însă o va vedea pe Nicoleta într-o celulă aflată pe acelaşi etaj cu al ei.„Şi să vrem camarade să dăm neamului acestuia o femeie mare, care-i înţelege năzuinţele, o femeie care nu şovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voinţă, neamului ei. Îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte”. Nicoleta Nicolescu

Detenţia

În arestul Siguranţei ajung în aceeaşi noapte şi Petre Niculae cu colegul de cameră, Gheorghe Nicolicescu, Şerban R. şi Atena Ianuli. Dimineaţa următoare arestării, în 29 iunie, Niculae o vede pe Nicoleta pieptănâdu-se într-un birou de pe coridorul arestului. Înţelege că a fost prinsă. Niculae este anchetat, bătut la tălpi şi lovit pentru a declara ce căuta Nicoleta Nicolescu la el acasă. Insistă într-o primă fază că nu ştie nimic, apoi declară că aceasta se ocupă cu ajutorarea celor din închisori. Nu este crezut. După terminarea anchetei, care a durat câteva zile, reuşeşte să comunice pentru prima dată cu Nicoleta, într-o seară când deţinuţii erau scoşi la raport, Nicoleta îi spune să susţină în continuare varianta întâlnirii pentru ajutorarea celor din închisori pentru că aşa a făcut şi ea. Colegul de cameră este eliberat după terminarea anchetei. Niculae mai comunică în câteva rânduri cu Nicoleta, prin indulgenţa sau complicitatea soldaţilor de gardă. Aceasta îi spune de mai multe ori: „Dacă Vârfureanu trădează, e o tragedie!” Vârfureanu apare şi el pe coridoarele Siguranţei, era arestat, dar cu un regim mai liber decât al celorlalţi. Îi abordează pe camarazi destul de agresiv, încercând să îi facă să spună ce au declarat fiecare la anchetă. Potrivit Sofiei Cristescu, Nicoleta a reuşit să comunice şi cu ea de două ori. Prima mini-discuţie a avut loc a doua zi după arestare când, cerând să folosească toaleta, Sofia a fost lăsată de soldaţi să meargă singură (toaleta era la capătul culoarului). Ajungând în dreptul celulei Nicoletei, aceasta a deschis vizeta şi i-a şoptit în grabă că se află arestată împreună cu Atena Ianuli şi cei doi băieţi pe care să încerce cu toate să îi scoată din cauză, protejându-i. A doua comunicare a avut loc în prima parte a zilei de 10 iulie 1939, când Nicoleta a spus „De vă duce în lagăr, spuneţi că ordinul meu este să nu se dea nicio declaraţie, să nu se admită niciun compromis”. Timpul petrecut în arestul Siguranţei a fost de aproximativ 10 zile, după mărturia Sofiei (mai exact 12 zile, după mărturia lui Niculae), care adaugă că nici ea şi nici Nicoleta nu au fost scoase la anchetă în acest timp. Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi Niculae, Nicoleta nu a fost bătută sau torturată în timpul celor 12 zile petrecute în arestul Siguranţei.

În după amiaza zilei de 10 iulie 1939 au fost scoşi din arest cei doi băieţi, Gheorghe Nicolicescu şi Şerban R., împreună cu Petre Niculae. Apoi în jurul orei 22 a fost scoasă Nicoleta Nicolescu. Datorită faptului că soldaţii îi lăsaseră uşa deschisă ca să intre ceva aer, Sofia a împins-o cu putere după ce Nicoleta a fost scoasă din celulă, astfel s-au putut vedea pentru ultima dată. Nicoleta i-a făcut cu mâna un semn de bun rămas. Sofia a rămas în celulă, plangând şi presimţind că a văzut-o pe Nicoleta Nicolescu pentru ultima dată. În aceeaşi seară Sofia Cristescu şi Atena Ianuli vor fi transferate în lagărul de la Sadaclia, iar Gheorghe Nicolicescu, Şerban R. şi Petre Niculae, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Gicu Nicolicescu va fi asasinat în acest lagăr, în masacrul din 21/22 septembrie 1939. Vârfureanu va fi eliberat la scurtă vreme din arest, astfel că în luna august 1939 Ilie Vlad Sturza, sosit la Bucureşti de la Berlin, va avea o întâlnire cu el. Povestea mişeliei lui Vârfureanu este complicată dar, pentru moment, nu o vom derula detaliat, vom menţiona doar faptul că trădarea lui (deşi bănuită de mulţi legionari încă de la începutul anului 1939) va fi descoperită ca atare abia în 1940, împreună cu lungul său şir de victime.

Asasinatul

În timpul guvernării legionare s-a instituit o Comisie Specială de Anchetă Criminală, cu scopul de a ancheta şi instrumenta crimele comise contra legionarilor în timpul regimului carlist. Din păcate, după cum se ştie, lucrările acestei comisii au fost lente, s-au soldat cu puţine arestări şi apoi au fost sistate la 8 decembrie 1940 (după evenimentele petrecute la Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, când o parte din asasinii legionarilor au fost executaţi).

Din paginile ziarului „Cuvântul” din octombrie, noiembrie şi decembrie 1940 aflăm că Nicoleta a fost ridicată de agenţii Siguranţei, transportată în afara Bucureştiului şi asasinată prin împuşcare în marginea Pădurii Mierlei, km 13, localitatea Jilava, pe partea dreaptă în direcţia de mers dinspre Bucureşti. De aici trupul a fost urcat din nou în maşina Siguranţei cu care a fost transportată la Crematoriu, unde a fost adusă în jurul orei 23 sau 24 şi incinerată în prezenţa comisarilor care au înfăptuit crima.„Şi ocroteşte, Doamne, ţara aceasta, neamul acesta, organizaţia şi pe Omul acesta (Corneliu Zelea Codreanu) şi le dă lor puterea să se ridice, până la înălţimea iubirii şi dreptăţii Tale. Ai milă Doamne de cei trei mucenici ai noştri (Nicadorii) şi primeşte jertfa celor dragi nouă.” Nicoleta Nicolescu

Învierea din hrubele Crematoriului

În cursul lunii octombrie 1940 se investighează situaţia de la Crematoriu, atât de către autorităţi cât şi de o echipă legionară condusă de Bartolomeu Livezeanu în cadrul căreia Agripina Dumitrescu (soţia Lt. Nae Dumitrescu, legionar asasinat şi incinerat la Crematoriu) reuşeşte să obţină informaţii esenţiale de la angajaţii Crematoriului.

Datorită mecanicului cuptorului de cremaţie, Ion Cerchez, se stabileşte numărul total al legionarilor incineraţi în timpul prigoanei - 24, se stabileşte identitatea lor după data la care au fost aduşi şi cenuşa lor este recuperată (datorită tot lui Ion Cerchez care, deşi fusese somat să o arunce, a păstrat-o îngropând-o sub un strat de flori din colţul Crematoriului). Iată declaraţia lui în legătură cu incinerarea Nicoletei: „În ziua de 10 iulie 1939 s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24 o femeie, cu o maşină de turism a Prefecturii Poliţiei. Depunerea în sicriu s-a făcut în dosul crematoriului, pe întuneric, aşă că nu pot da altă relaţiune. Incinerarea s-a făcut în prezenţa delegaţilor Prefecturii Poliţiei”.

Sofia Cristescu participă direct la investigaţia de la Crematoriu şi este martoră la răsturnarea cenuşei Nicoletei din urnă (urna cu numărul 4571) în săculeţul de pânză verde în care urma să fie reînhumată. În timpul operaţiunii de răsturnare a rămăşiţelor în săculeţul verde apar legate împreună de un ac de siguranţă cele două scumpe odoare pe care Nicoleta le purta întotdeauna sub haină: o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae. În ziarul „Cuvântul” este menţionată şi existenţa mărţişorului Majadahonda alături de cele două iconiţe. Din hrubele Crematoriului se ridică spre veşnicie legenda Nicoletei, cea care spusese într-o zi Sofiei, pe când se plimbau în zona Crematoriului Cenuşa: „În ziua Biruinţei Legionare, printre primele măsuri, va trebui să cadă acest templu masonic atât de străin credinţei noastre.”Spre finele lunii octombrie, Comisia Specială de Anchetă Criminală a citat şi audiat pe inginerul Mihai Popovici, directorul Crematoriului, intendentul Ioan Stoica, zidarul Andrei Peltan şi pe mecanicul fochist, Ion Cerchez. Aceştia au dat declaraţii despre incinerarea trupurilor aduse de agenţii Siguranţei şi despre indicaţiile de a arunca cenuşa (încălcate de Cerchez, care a păstrat-o în secret). Relatarea publicată în ziarul „Cuvântul”, fără a cita direct declaraţiile, precizează că între cei incineraţi, unii ar fi fost „aruncaţi şi de vii în cuptoare”. Singurul legionar despre care presa legionară din 1940 confirmă că a fost ars de viu este comandantul Victor Dragomirescu.

Reînhumarea

Cenuşa aflată în săculeţul verde a fost legată de Sofia cu o panglică tricoloră şi apoi a fost depusă într-o urnă de piatră. În noaptea de 26/27 octombrie 1940 se săvârşeşte privegherea şi slujba de pomenire a legionarilor incineraţi chiar în incinta Crematoriului. Se aduce crucea Nicoletei. La ora 3 sinistra clădire răsună în dureroasele şi mântuitoarele cuvinte „Veşnica lor pomenire”.

Spre dimineaţă urnele cu cenuşă sunt urcate într-o maşină, iar mulţimea legionară, în care „nicoletele” domină prin ţinută şi lacrimi, le însoţeşte la pas până la Gara de Nord pe traseul Calea Şerban Vodă, Splaiul Dâmboviţei, Schitu Măgureanu, Cobălcescu, Dinicu Golescu. Deşi în toiul unei nopţi reci de toamnă, convoiul uriaş este întâmpinat de oamenii care ies în stradă sau la ferestre cu lumânări aprinse, ca la Înviere. Crucea Nicoletei este purtată în această procesiune de Sofia Cristescu şi de Lucia Scurtu (Popşor). La 6:15 trenul ce purta deja în vagoanele sale sicriele camarazilor ucişi la Vaslui plus sicriul Elenei Bagdad de la Iaşi şi al lui Vasile Naciu de la Tecuci, porneşte spre Predeal.

Trenul opreşte în toate staţiile, pe toate peroanele sunt sute şi mii de oameni veniţi să se închine martirilor, la toate opririle preoţi locali oficiază slujbe. 27 octombrie 1940, la ora 14, trenul ajunge în Predeal unde este aşteptat de mii de legionari, în frunte cu Horia Sima, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Mile Lefter, Elena Zelea Codreanu, Mihail Sturdza etc. Sicriele şi urnele sunt încărcate în care trase de boi şi pornesc spre cimitir. Slujba este oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Arhim. Serafim Georgescu, stareţul Mănăstirii Sinaia, Arhim. Atanasie Popescu, stareţul Mănăstirii Ghighiu, Ierom. Dionisie Udişteanu, stareţul Mănăstirii Cernica. După ora 17, purtate pe braţe de legionari, sicriele şi urnele sunt coborâte în morminte. Se face apelul şi se înalţă din mii de piepturi „Cântecul Legionarului Căzut”. Astăzi urnele de piatră ce au adăpostit cândva săculeţii verzi cu cenuşă se găsesc goale şi pustiite de timp în curtea Mănăstirii Sfântul Nicolae Predeal. Crucile şi troiţele martirilor au fost distruse după instaurarea comunismului. Osemnitele, deşi lipsite zeci de ani de semnul biruinţei lui Hristos, au rămas îngropate în pământ, fiind străjuite după 1990 de monumentul ridicat în memoria legionarilor înhumaţi la Predeal. Dar cenuşa celor incineraţi? Potrivit lui Duiliu Sfinţescu, aceasta ar fi fost salvată după 1944 de preotul Mănăstirii Predeal şi ascunsă. Informaţia se confirmă şi printr-un document publicat de Pr. Adrian Gabor în „Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964) - O imagine a relaţiilor Stat-Biserică”. Acesta reproduce parţial un document, o notă DGSP din 25 martie 1949, în care se precizează că la Mânstirea Predeal „stareţul Dionisie Velea a permis călugărului Nicandru Prodan să aducă legionari pentru şedinţe clandestine şi să adăpostească osemintele lui Nicoleta Nicolescu, ţinând slujbe speciale pentru ea”.

Asasinii

După reînhumarea Nicoletei, Comisia Specială a dispus cercetarea comisarului Pavel Patriciu din prefectura Capitalei în legătură cu asasinarea ei, dar acesta (arestat anterior pentru un alt delict şi inexplicabil pus în libertate) dispăruse fără urmă de la domiciliu. Patriciu s-a predat însă în cursul serii de 30 octombrie 1940, fiind preluat de poliţia legionară şi întemniţat la Jilava. În data de 31 octombrie 1940 Patriciu este audiat de Comisie, din cercetări reieşind că acesta a împuşcat-o pe Nicoleta Nicolescu în data de 10 iulie 1939, la km 13 Jilava, după care a transportat trupul la Crematoriu unde a fost incinerat. În zilele următoare au urmat confruntări ale lui Patriciu cu mai mulţi comisari şi agenţi de poliţie, în urma cărora se dispune arestarea lui şi a agentului Ion Iordache pentru asasinarea Nicoletei Nicolescu.

Asasinii Nicoletei, Pavel Patriciu şi Ion Iordache vor cădea, la rândul lor, sub gloanţe, la Jilava, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940. Împreună cu ei va cădea şi trădătorul Mihai Vârfureanu. Marea biruinţă legionară

Sub conducerea Luciei Trandafir (care primise comanda de la Nicoleta în 1936) Cetăţuile legionare, deşi decimate în prigoane, renasc cu o vitalitate şi o tărie demnă de exemplul Nicoletei Nicolescu.

În data de 6 decembrie 1940, ziua în care Nicoleta ar fi împlinit 29 de ani, a avut loc o slujbă de pomenire la Predeal la care au luat parte mama Nicoletei, sora şi cumnatul ei, alături de numeroase personalităţi legionare între care Ilie Gârneaţă şi Radu Gyr.

În luna decembrie Corpul Legionarelor ridică o Troiţă pe locul în care Nicoleta a fost împuşcată. În puterea nopţii, în ninsoare şi vânt, s-a făcut sfinţirea troiţei la km 13 Jilava şi slujba de pomenire. De gardă stau de-a stânga şi de-a dreapta troiţei Marieta Iordache şi Titi Gâţă. Între preoţii care au oficiat serviciul religios s-a numărat şi duhovnicul Nicoletei, Pr Andrei Mihăilescu de la Biserica Sfântul Ilie Gorgani. În cuvântul său de evocare acesta amintea celor prezenţi: „Se ruga la biserică... Dumnezeu era prezent în toate acţiunile şi faptele ei. A trăit ca o creştină în duhul Căpitanului şi a murit ca o mucenică. Trecutul şi faptele ei să fie pildă vrednică de urmat pentru toţi”. Marieta Iordache face apelul, iar Anastasia Sica Popescu evocă personalitatea Nicoletei.

„Ce rost ar avea ca până la biruinţă fetele noastre să se căsătorească? În ziua luptei decisive va fi nevoie de ele pe baricade. Şi de ce să rămână câte trei orfani, când cele care vor supravieţui pot întemeia familii după ziua biruinţei? Desigur, prezenţa a 100 de fete în luptă nu va fi foarte importantă, dar jertfa vieţii a 100 de fete care nu vor fi cunoscut decât sărutarea vântului, oare nu va conta nimic în faţa lui Dumnezeu?” Nicoleta Nicolescu

Memoria Nicoletei

Legionarii din toate generaţiile şi de pe tot globul au păstrat în memorie icoana ei, cei înzestraţi cu talent literar i-au închinat poezii, cei care au pus în scris luptele generaţiei legionare de început au evocat-o ca pe o mare eroină a neamului. Legionarele au purtat-o cu ele în temniţe, anchete, prigoane, în exil, în munţi şi în deportări, ca pe un far călăuzitor.

Icoana Nicoletei luminează de 80 de ani destinul femeilor care au avut bucuria de a se forma ca legionare în preajma ei şi care, la rândul lor, au dus mai departe, altor şi altor generaţii exemplul Nicoletei, împreună cu legenda ei. Prin marea lor dragoste, prin lupta, jertfa şi biruinţa lor, Nicoleta a continuat să trăiască toţi aceşti ani.

În piepturile nonagenare ale „nicoletelor” care încă mai trăiesc bate aceeaşi inimă şi aceeaşi credinţă nestrămutată ca în pieptul împuşcat acum 80 de ani. Datorită acestor doamne ale demnităţii româneşti pe care le-am cunoscut direct sau prin moştenirea lăsată de ele în scris, Nicoleta continuă să vieze şi în sufletul generaţiei de azi.„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 28-29). Noi nu i-am vâzut chipul blând surâzându-ne, pe noi nu ne-a mângâiat şi nu ne-a strâns la piept, cu noi nu s-a rugat împreună pe lespezile bisericilor, pe noi nu ne-a educat în tabere şi în cetăţui, noi nu i-am atins nici mâinile asprite de munca taberelor şi nici nu i-am sărutat cenuşa. Dar credem din tot sufletul în sfinţenia ei, în martiriul ei, în viaţa ei trăită într-o perfectă morală creştină şi în nelimitată credinţă legionară!

Noi mereu te plângem soră, iar tu dormi mereu...În 10 iulie 2019, la 80 de ani de la asasinarea Nicoletei, am săvârşit pomenirea ei în incinta Crematoriului Cenuşa. Alături de Nicoleta au fost pomeniţi toţi cei 24 de camarazi incineraţi la Crematoriu în perioada ianuarie-octombrie 1939, Agripina Dumitrescu şi mecanicul Ion Cerchez.

Am văzut intrarea din spatele Crematoriului unde a avut loc punerea în sicriu, am văzut colţul în care au fost adăpostite urnele cu cenuşă. Sala cuptorului nu s-a putut vizita, fiind în prezent sigilată. În sala principală, numită „de ceremonii” a fost săvârşită slujba parastasului într-o atmosferă gri. Clădirea masivă, cu o arhitectură eclectică (îmbinând elemente bizantine, siriene şi egiptene într-o stranie întrepătrundere) miroase greu şi închis (clădirea nu mai funcţionează din 2002).

Ne adunăm în centrul încăperii, purtăm în braţe fotografiile celor asasinaţi şi incineraţi aici. Fumul de tămâie urcă spre tavan; peste colivă şi prinoase cade de sus o rază de soare, un porumbel intrat prin unul din geamurile sparte se roteşte disperat să găsească ieşirea. „Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor ce s-au pomenit aici şi le fă lor veşnică pomenire”. Cântăm cu toţii, încet, strangânâdu-le fotografiile la piept.

După terminarea slujbei, gupaţi, începem şoptit „Cântecul Legionarului Căzut”. Acolo, între zidurile morţii păgâne are un alt ecou. Urmează apelul, toţi cei care, împotriva credinţei şi voinţei lor, au sfârşit în pântecul cuptorului sunt PREZENŢI alături de noi. Este a doua slujbă care li se face acolo, prima a avut loc acum 79 de ani, în 26/27 octombrie 1940.Terminăm şi ne grăbim să ieşim. Jur împrejurul nostru sunt sute de suflete captive în cutiuţe mici şi dreptunghiulare de piatră. Pe majoritatea din ele apare secera şi ciocanul, steaua roşie şi sunt săpate cuvintele „vechi militant al mişcării muncitoreşti”, „membru PCR”, „vechi militant al PCR”. Sunt toate prăfuite de trecerea timpului şi de uitarea familiilor. Dar sufletele lor? Cât de prăfuite şi chinuite or fi? Doar Dumnezeu ştie.

Părăsim cetatea plângerii celei fără sfârşit în gând cu Nicoleta cea vie şi astăzi, după 80 de ani de la moarte. „Drum de foc şi biruinţă pentru garda ta...”.

Nicoleta Nicolescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Schimbarea la Faţă: o viziune mistică

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul (1934-2019) se înscrie, fără îndoială, în galeria marilor mistici ai Bisericii Ortodoxe. Iar după receptarea aşa cum se cuvine a operei pe care a lăsat-o în urmă şi adunată în numeroase volume, majoritatea fiind transcrierea unor cuvântări/predici/omilii, cu siguranţă că la momentul potrivit se va pune şi problema canonizării sale.

Egumen al mănăstirii athonite Simonos Petras, retras în ultimii ani de viaţă din motive de sănătate la mănăstirea de maici Ormylia, stareţul Emilianos se remarcă prin lumina pe care o iradiază în permanenţă. Citindu-i scrierile, sau privindu-i pur şi simplu figura senină, se poate sesiza ubicuitatea peceţii unei lumini lăuntrice, a unei profunde experienţe spirituale care i-a transfigurat sufletul şi care se răsfrânge în exterior, împrăştiindu-şi razele şi asupra celor care intră în contact cu el. Acum, la câteva luni după trecerea sa în veşnicie, această împărtăşire mai poate avea loc doar prin imagini şi scrieri, dar cu siguranţă fericiţi se pot considera cei care au avut binecuvântarea de a-l cunoaşte şi personal.

Pentru publicul larg românesc, persoana stareţului Emilianos a devenit familiară abia recent, prin editarea în ultimii ani a numeroase traduceri ale cărţilor sale. Una din ele este şi cea la care mă voi referi în cele ce urmează, „Cuvântări mistagogice la sărbători”, în care printre altele se referă şi la praznicul Schimbării la Faţă.

Acest moment al Schimbării la Faţă a Domnului pe muntele Tabor reprezintă în viziunea părintelui Emilianos o revelare deplină a noii realităţi care a pătruns în lume odată cu Întruparea lui Hristos. Pe muntele Tabor nu s-a schimbat, propriu-zis, nimic. Ci doar s-a descoperit ce este cu adevărat Dumnezeirea, s-a arătat, pe cât era cu putinţă apostolilor prezenţi acolo să priceapă şi să perceapă, firea dumnezeiască a Mântuitorului. După această recapitulare sumară a învăţăturii Bisericii cu privire la acest important moment descris în Evanghelii, începe propriu-zis adevăratul traseu mistic pe care părintele Emilianos ne cheamă să-l urmăm şi să-l înţelegem.

Ceea ce s-a petrecut în mod exemplar pe muntele Tabor nu reprezintă altceva decât ţelul oricărei vieţi creştine: comuniunea cu Dumnezeu. Pe drumul către desăvârşire, fiecăruia din cei care se ostenesc sincer şi adevărat îi va putea fi hărăzit un moment al iluminării lăuntrice. Citatul adus aici este: „Până când se va lumina de ziuă şi luceafărul va răsări în inimile voastre.” (2 Petru, 1,19). Luceafărul este, desigur, Hristos, iar arhimandritul continuă astfel: „În realitate însă, acest text este personal. Pentru fiecare dintre noi există o anumită zi în care vom fi robiţi de revărsarea luminii lui Dumnezeu, la fel ca Apostolul Pavel şi ca atâţia alţi sfinţi ai Bisericii. Cu toţii aşteptăm ziua în care ni se vor deschide ochii şi Îl vom cunoaşte şi Îl vom vedea pe Dumnezeu, în aşa fel încât nu vom putea uita niciodată această trăire.”

Experienţa luminii taborice, a harului necreat, deşi descrisă în evanghelii drept un fapt exterior, e în realitate mai cu seamă una de natură lăuntrică. „Odinioară exista Legea, dar Legea a dus la păcat. Legea a fost apoi înlocuită cu harul, iar harul este lumina, mişcarea luminii. Lumina este lucrarea, energia lui Dumnezeu, care este dăruită în mod special prin Sfântul Duh fiecărui om. Lumina este primită de către firea omenească. Şi când ziua noastră „va străluci”, când va veni ziua propriului nostru Damasc, când va veni pricina bucuriei noastre, când vom câştiga nunta noastră mistică, atunci vom răspândi lumină, pentru că ia naştere înlăuntrul nostru o stare permanentă. Încetează toate stările noastre care se schimbă succesiv, toate tulburările, greutăţile, problemele, şi devenim oameni ai lui Dumnezeu. Fiecare faptă a noastră, până şi privirile, vorbesc despre Dumnezeu. Atunci suntem cu adevărat martori, devenim pilde.”

Cu smerenia cuvenită, fără să o mărturisească explicit, părintele Emilianos şi-a realizat prin rândurile de mai sus un veritabil autoportret lăuntric. Fireşte, ajungerea pe una din cele mai înalte trepte e un drum extrem de greu, posibil doar cu ajutorul lui Dumnezeu, şi doar învingând posibilele căderi, rătăciri şi ispite, care sunt exemplificate prin îndrumări practice şi cuvinte concrete de învăţătură. Traseul mistic e unul anevoios, paginile care îi sunt dedicate se cuvin, desigur, citite şi ele cu luare aminte, dar experienţa celor care reuşesc să-l parcurgă până la capăt este o adevărată plenitudine: „Şi apostolii, şi sfinţii, şi sărbătorile noastre sunt scăldate în lumină! Adeseori, chiar şi ochii noştri trupeşti se împărtăşesc de lumina cerească, veşnică şi neapropiată. Când? Atunci când ne aflăm în lumină – ne aflăm cu adevărat în lumină pentru că trăim în har - , când ne preschimbăm lăuntric de-a lungul călătoriei noastre către tihnă, către odihnă, către smerenie şi îndumnezeire, când ne schimbăm la faţă aşa cum s-au schimbat la faţă ucenicii. Schimbarea la faţă a ucenicilor nu e nimic în comparaţie cu schimbările la faţă pe care le-au gustat Sfinţii Bisericii noastre. Potrivit Părinţilor, omul ajunge ca o lumină şi, împreună cu lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. (…) Trăim întru lumină. Sporim întru lumină. Suntem sfinţiţi, scăldaţi, absorbim lumina. Prin urmare, trupul nostru devine lumină şi, încet-încet, capătă un chip tot mai dumnezeiesc. Pe cât gustăm din lumina lui Dumnezeu, pe cât trăim cu putere, pe atât trupul nostru are o înfăţişare mai dumnezeiască.”

Paginile părintelui Emilianos abundă de asemenea pasaje care trădează fără putinţă de tăgadă o trăire înaltă, pe măsura sfinţilor. Fireşte, ele sunt completate şi cu numeroase îndrumări practice pentru depăşirea posibilelor obstacole şi dificultăţi. Unul din cele mai importante aspecte îl reprezintă aici păstrarea smereniei. „De aceea, faptul că am trăirea lui Dumnezeu înseamnă că merg spre Dumnezeu prin voia mea proprie, întoarsă cu credincioşie şi statornicie spre El, şi dintr-o dată, pe cale, mă întâlneşte Hristos, Îl văd şi sunt uimit. Toţi sfinţii au avut o astfel de trăire duhovnicească, şi într-o oarecare măsură toţi oamenii, în afara celor care o revendică. Aceştia din urmă nu au simţământul propriei nevrednicii, trăiesc proiecţia propriului ego, iar unde apare egoul, acolo vine şi învârtoşarea, iar Dumnezeu se face nevăzut. După cum lumina alungă întunericul, tot aşa şi Dumnezeu, cinstind propria noastră voinţă, îngăduie întunericului nostru să alunge lumina Lui.”

Dacă vine vorba de trăiri similare în cadrul altor confesiuni creştine, atunci nu vom găsi aşa ceva. Pentru că între acestea şi Biserica Ortodoxă e o deosebire fundamentală: altundeva nu se află vreo învăţătură despre posibilitatea experierii energiilor divine necreate, manifestate pentru întâia oară în momentul Schimbării la Faţă, dar perceptibile şi lăuntric de către cei care ajung pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească. Arhimandritul Emilianos ne spune pe acest subiect următoarele: „După lupte de veacuri, în Biserica noastră domneşte acum un entuziasm, fiindcă este singura care a păstrat înţelesul lucrării necreate a lui Dumnezeu şi singura care poate să-L primească pe Dumnezeu. În alte Biserici [iată că acesta e termenul folosit fără niciun fel de crispare, deşi cu prilejul Sinodului din Creta mulţi s-au opus terminologiei de „biserici eterodoxe”, n.n.] nu există această credinţă, iar lipsa ei este un criteriu esenţial pentru unicitatea Bisericii, adică nu mai poate să existe şi „altă” Biserică, pentru că Biserică este doar trupul lui Hristos. Cu siguranţă că mai există persoane care cred în energiile necreate, dar ele sunt ca şi cum ar intra şi s-ar veseli de comorile Bisericii Ortodoxe, de tot ce a păstrat ca un tezaur Biserica Ortodoxă. Dar acestea sunt nişte lucruri pe care ei nu pot să le aibă, nici să se desfăteze de ele, pentru că nu pot deveni proprietatea lor, de vreme ce ei înşişi nu se află în spaţiul Bisericii Ortodoxe, a cărei comoară este energia necreată a lui Dumnezeu.”

Iată şi un pasaj de o mare profunzime dogmatică, iar dacă documentele Sinodului din Creta ar fi propus o dezvoltare şi o reformulare mai amplă a acestei temelii puse aici, atunci cu siguranţă nu am mai fi asistat la disputele surde între aşa-numiţii „conservatori” şi „progresişti” din sânul Bisericii Ortdoxe. O astfel de teză precum cea expusă mai sus nu cred că poate fi contestată de niciun ortodox, ea cuprinzând tot ce e esenţial în definirea raporturilor cu alte confesiuni/Biserici (majuscula de care s-au poticnit mulţi e folosită chiar de părintele Emilianos, care cu siguranţă şi-a revizuit versiunea tipărită a cuvântului rostit, însoţită, fireşte, de precizările de rigoare).

Nădăjduiesc că aceste sumare şi sărace rânduri au putut scoate în relief imensa comoară dăruită Bisericii de către acest profund mistic şi trăitor care este Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, şi că generaţiile viitoare vor şti să-i valorifice moştenirea aşa cum se cuvine. Iar o posibilă canonizare nu ar fi decât o consecinţă cât se poate de firească a acestei importanţe.

Bogdan Munteanu 

divider



Întâlnirea anuală a supravieţuitorilor „lotului Vişovan”

La Sighetu Marmaţiei, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supravieţuitorilor „lotului Vişovan”, tinerii legionari din Maramureş arestaţi în 1948, elevi şi studenţi, trecuţi cu toţii prin ani mulţi de temniţă comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduşi de preoţii catolici din „Congregaţia Don Orione” celebrată pe celularul închisorii - Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Nistor Man, seniorii şi urmaşii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazaţi” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vişovan.

Alături de cei 3 membri prezenţi ai „lotului Vişovan - Ioan Ilban, Petru Codrea şi Nistor Man, au mai fost prezenţi foştii deţinuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) şi Melania Riţiu (Bucureşti).

Cei 4 supravieţuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vişovan”), ajunşi la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (89 ani) şi Petru Codrea (88 ani) - ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (87 ani) -Vişeu de Sus, şi Nistor Man (90 ani) - Tg. Mureş.

În afara celor din „lotul Vişovan” mai sunt în viaţă 10 deţinuţi politici din Maramureşul istoric.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Comemorarea anuală Fetea

Cu jertfe mari şi vrere cruntă s-au încrestat pe răboj glorii.

Legionari, veniţi la luptă! -v-aşteaptă pagini de istorii…

Ionel Golea O pagină memorabilă de istorie anticomunistă s-a scris şi cu sângele luptătorilor anticomunişti din centrul de rezistenţă Fetea. Aici, în inima Târnavelor, şi-au găsit adăpost şi tabără de învăţătură studenţii clujeni în prigoana din 1944-1948 şi tot aici s-a întors să lupte Ionel Golea - figura legendară, alături de ceilalţi legionari paraşutaţi de aviaţia americană la începutul anilor 50. Pe cer cu toţii ne legăm,ţării viaţa să-nchinăm;din al jertfei noastre jarcreşte veacul legionar!

Ionel Golea Şi anul acesta pădurea liniştită a prins viaţă sub rugăciunile înălţate pentru veşnica pomenire a eroilor din rezistenţa Fetea. Comemorarea a avut loc după rânduială, în ultima sâmbătă a lunii august, prin grija dlui. Sorin Chiorean şi a Pr. Marius Rebegel.

 

divider



Comemorarea de la Târgşor, august 2019

„Pământu-acesta până-n zare

Podit e cu strămoşii mei; Cucernic când zidesc Altare, Pilaştrii bolţilor sunt ei!...” (N. Crainic)

Joi, 22 august 2019, la Monumentul Fraţilor de Cruce din curtea Bisericii Sfinţii Voievozi din Târgşorul Nou au fost pomeniţi cei care cu 70 de ani în urmă au transformat acest loc în Candelă a Veşniciei Neamului, prin rugăciunile pe care sufletele lor neprihănite le-au înălţat la Cerul, de care irozii veacului trecut au încercat să-i priveze prin cea mai diavolească lucrare închipuită vreodată pe pământul românesc: reeducarea de la „Închisoarea Îngerilor”.

La această comemorare instituită de către supravieţuitorii acestui monstruos experiment, spre necinstea majorităţii istoricilor români, această plagă a intelectualităţii actuale, tributară şi aservită reziduurilor regimului comunist, prea puţin cunoscut de către poporul român stimulat astăzi prin toate mijloacele posibile să nu mai fie interesat de jertfele celor cărora le datorează identitatea şi chiar existenţa pe acest pamânt sfânt, ne-am onorat martirii, luând parte alături de domnul Petru Codrea, ultimul dintre ei, prezent şi în acest an la pomenirea dragilor săi camarazi, care-şi amintea cu o oarecare tristeţe, probabil văzând cât de puţini am rămas, cum în prinul an aici se umpluse de autocare cu care veniseră sute de „frăţiori” din întreaga ţară. În faţa monumenului împodobit de chipurile elevilor-martiri s-a săvârşit parastasul pentru sufletele lor, numele fiecăruia dintre ei fiind rostit de Pr. Marius Vişovan care a evocat într-un scurt discurs această pagină de eroism creştinesc scrisă de cele mai tinere vlăstare ale generaţiei sfinţilor martiri ai temniţelor comuniste. S-a cântat Imnul Legionarului Căzut, după care actul s-a încheiat cu o agapă frăţească, la umbra copacilor din curtea bisericii.

Multumim Domnului şi-L rugăm să ne îngăduiască şi în anii viitori să ne îndreptăm paşii spre acest loc sfânt!

Călin Gabor 

divider



Dragomireşti – sfinţirea monumentului eroilor paraşutişti

Duminică, 14 iulie 2019, a avut loc la Dragomireşti sfinţirea monumentului închinat eroilor paraşutişti şi sprijinitorilor lor, condamnaţi la moarte şi executaţi de regimul comunist, la Jilava, la 31 octombrie 1953.Ceremonia religioasă a fost oficiată de un grup de preoţi greco catolici (care au sfinţit monumentul) şi un grup de preoţi ortodocşi (care au oficiat parastasul).

Au luat cuvântul, evocând semnificaţia evenimentului, foştii deţinuţi politici Marcel Petrişor, Nistor Man şi Aurel Vlad (cel care a finanţat lucrarea - foto), părintele Marius Vişovan (cuvânt pe care îl redăm mai jos) şi primarul Vasile Ţiplea. Unul dintre eroii omagiaţi, Vlad Mihai Vasile, a fost fiu al Dragomireştiului.

Iubiţi fraţi întru Hristos, Mântuitorul ne adresează tuturor o chemare sfântă, Cine va vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cine-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va salva. Sunt cuvintele Evangheliei după Marcu 8, 35. Aceste cuvinte sfinte au răsunat în conştiinţele celor mai aleşi fii ai neamului românesc care s-au opus barbariei sovietice care a ocupat ţara în 1944 şi a instaurat cu forţa regimul comunist, a cărui maximă teroare a ajuns în 1948, plătind pentru aceasta cu libertatea, cu tinereţea distrusă şi de multe ori cu viaţa. Aceşti români curajoşi veneau din toate colţurile ţării, din toate partidele sau fără afiliere politică, din toate categoriile sociale şi din toate confesiunile. Şi-au mărturisit pe Cristos şi credinţa în destinul creştin al neamului românesc. Ţara întreagă gemea de lacrimi şi sânge. Lupta era inegală, duşmanul era mult mai puternic. Au putut ucide trupurile, dar sufletul nu poate fi legat, credinţa nu poate fi închisă sau, aşa cum spunea Episcopul Ioan Ploscaru: N-au avut duşmanii lanţuri destule ca să ne oprească dorul de cer şi dragostea de Dumnezeu. În această atmosferă crâncenă care era în ţară, Mişcarea Legionară a continuat lupta anticomunistă şi în exil, în colaborare cu armata germană şi armata franceză şi în felul acesta s-a realizat paraşutarea în ţară a unui număr de luptători, spărgându-se astfel Cortina de Fier. Acei luptători, împreună cu colaboratorii lor care acţionau în ţară, în cladestinitate, au constituit o reţea de rezistenţă care a ridicat mari probleme aparatului securităţii comuniste timp de doi ani. După ce au fost prinşi, au fost judecaţi şi condamnaţi şi li s-a spus lotul paraşutiştilor şi aşa vor intra în istorie, sau lotul Tănase Golea Samoilă, după numele celor mai cunoscuţi dintre ei. Din acel grup 13 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, la 31 octombrie 1953. Lor le este închinat acest monument, ei sunt dovezile demnităţii româneşti, ei sunt luminile pe cerul demnităţii naţionale. Unul dintre ei a fost un fiu al Dragomireştiului, Vasile Vlad sau Vlad Mihai Vasile, după cum apare numele în document. Vasile Vlad, prin jertfa sa, a pus încă o dată Dragomireştiul pe harta rezistenţei anticomuniste din România şi, prin el, Maramureşul a dat încă un tribut de sânge nobil la temelia libertăţii şi demnităţii noastre de astăzi. Numele lui Vasile Vlad trebuie să rămână în inimile generaţiilor următoare de dragomireşteni şi săpat cu litere de aur în istoria Maramureşului şi ca să exprim în spiritul în care a fost el educat, putem spune că Vasile Vlad a mers pe drum de foc şi biruinţă şi a ajuns Prezent în oştirea glorioasă a martirilor. Amin!

 

divider



Drum de foc şi biruinţă - Discursuri rostite la înmormântarea Dlui. Gelu Gheorghiu

Preacuvioşi părinţi, îndoliată familie, dragi camarazi,poate mulţi dintre Dvs. aveţi sentimentul întristării atunci când ne aflăm la ultimul drum spre mormânt al celui care a murit şi, totuşi, ca să putem înţelege viaţa creştină şi viaţa Bisericii, să ştiţi că nu are în ea nicio slujbă care să permită întristarea celor care asistă. Ştim că înmormântarea are un moment dramatic al ei, când cel care a trecut la cele veşnice este plâns şi totuşi Biserica, în conţinutul acestei slujbe, ne aminteşte de Fericirile pe care ni le-a dăruit nouă Mântuitorul Iisus Hristos. Pare-mi-se la un moment dat bizar, cum tocmai în momentul unei înmormântări noi cântăm Fericirile şi nu putem uita că cea mai dramatică slujbă pe care o are Biserica este Sfânta Liturghie care are în conţinutul ei jertfa de răscumpărare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suferinţele şi supliciul şi Crucea şi Golgota, şi Învierea şi Înălţarea Domnului. Deşi este cea mai dramatică, totuşi şi în conţinutul ei se găsesc Fericirile, adică Biserica ne propune întotdeauna ca orizontul nostru să fie optimist, să fie un orizont care Îl aduce pe Dumnezeu în viaţa noastră.

Am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Stăniloaie, am prins acei ani când părintele putea fi vizitat şi eu zic că părintele Stăniloaie este cel mai mare teolog al lumii pentru secolul XX. Interesant că pe dosarul lui de la CNSAS, pe prima pagină scrie cuvântul Legionar.(...) Părintele Stăniloaie a fost întrebat: Care este cea mai mare dramă din viaţa omului? Şi părintele Stăniloaie ne-a zis: Cred că cea mai mare dramă a omului este să fie pe patul de moarte şi să nu fi fost vreodată spovedit şi împărtăşit.

Camaradul nostru Gheorghe a cunoscut viaţa Bisericii şi nu pot surprinde acum, pe scurt, decât două idei importante, ideea de patriotism, ideea de românism pe care el a cunoscut-o când se afla în Frăţiile de Cruce, unde, pe lângă faptul că se cultiva ideea naţională, ideea echilibrată despre românism, se făceau repetate şedinţe despre rugăciune. De aceea şi camaradul Gheorghe, după ce a fost arestat (când mai avea un an sau doi de facultate) şi a fost dus în închisoare a avut marea binecuvântare să întâlnească oameni mistici, printre care Costache Oprişan, care a fost un mare trăitor al rugăciunii şi nu uităm nici de Dumitru Bordeianu şi nici de părintele Gheorghe Calciu care este înmormântat la mânăstirea noastră. Deci, aceşti oameni, pe lângă patriotism, au avut şcoala rugăciunii. De aceea, rugăciunea care sfinţeşte întreaga fiinţă a omului, şi trup şi suflet, te face să fii bun, să fii om cu blândeţe, care vezi totul în jurul tău cu fericirea lui Hristos. Stăteam de vorbă odată cu Prea Fericitul Patriarh Daniel şi l-am întrebat cum vi s-a părut când îl vedeaţi pe părintele Stăniloaie că se ruga? Şi ne povestea şi nouă, eram studenţi: Părintele Stăniloaie se ruga cu rugăciuni scurte: Doamne, Miluieşte-mă!, Doamne, nu mă lăsa!, Născătoare de Dumnezeu, fii cu mine!, cu alte cuvinte, dacă citiţi rugăciunile dimineţii, acolo veţi găsi rugăciunile rostite de marele ierarh Sf. Ioan Gură de Aur, care era foarte succint în rugăciune, dar care oferea trăire şi transmitea. În momentul când transmiţi şi omul simte. El transmitea blândeţe şi bunătate. Dacă noi oamenii simţim această virtute şi această lucrare sufletească deosebită, sunt convins că şi la Dumnezeu mai mult se simte această trăire.

S-a urcat la Domnul în luna iulie. Foarte interesant, pentru că a fost eliberat în iulie 1964. Are Dumnezeu o conexiune formidabilă, exact cum şi părintele Stăniloaie spunea că Dumnezeu stă întotdeauna ascuns în spatele lucrurilor care momentan sunt aparente, dar ele spun foarte multe. Dumnezeu să-l odihnească!

Gheorghe Gelu Gheorghiu, PREZENT!

Amin!

Pr. stareţ Hariton, Mânăstirea Petru Vodă

Onoraţi părinţi slujitori, îndoliată familie, stimaţi seniori ai rezistenţei anticomuniste, dragi camarazi, iubiţi fraţi întru Cristos, în numele Fundaţiei Prof. George Manu aducem un profund şi respectuos omagiu celui care a fost şi va rămâne preşedintele nostru, mentorul nostru, prietenul nostru, Domnul Gelu Gheorghiu, un om de mare caracter, de un curaj şi o dârzenie impresionante, dar în acelaşi timp de o modestie rară, de o deschidere şi o delicateţe sufletească remarcabile. Suntem aici ca să ne rugăm pentru veşnica odihnă a sufletului său, în acelaşi timp ca să ne rugăm pentru ca mesajul pe care dânsul ni-l transmite prin toată viaţa sa să rodească în sufletul generaţiilor mai tinere, a tututor celor care l-au cunoscut şi l-au iubit şi a altora care-l vor cunoaşte prin intermediul nostru sau prin cuvântul scris, care a rămas, de dânsul sau despre dânsul. Noi, Fundaţia Prof. George Manu îi datorăm foarte mult pentru că în ultimele aproape trei decenii a oferit totul: timpul, energia şi banii de foarte multe ori pentru fundaţia noastră, pentru revista Permanenţe al cărui redactor şef a fost timp de foarte mulţi ani. Pentru toate acestea îi mulţumim şi ne rugăm pentru dânsul.

Într-o privire retrospectivă putem spune că din cei 97 de ani Dl. Gelu Gheorghiu şi-a închinat mai mult de 80 de ani Mişcării Legionare, ale cărei idealuri şi le-a însuşit din fragedă tinereţe şi pentru care a mărturisit, a visat şi a suferit toată viaţa sa. Şi activitatea sa în cadrul Fundaţiei George Manu se înscrie tot în această linie a continuităţii Comandantului Horia Sima şi a urmaşilor săi, Mircea Nicolau şi Nicolae Roşca care au reorganizat activitatea din ţară. Dl. Gelu Gheroghiu a suferit enorm în temniţele comuniste, timp de 16 ani de lacrimi şi durere, 16 ani de mărturisire a credinţei şi a idealului la Aiud, la Jilava, la Gherla, în alte locuri de detenţie, dar mai ales la Piteşti, acolo unde barbaria satanică s-a dezlănţuit ca nicăieri altundeva pe pământul românesc şi puţine situaţii comparabile sunt pe plan mondial. Acolo, la Piteşti, puterea comunistă a dorit distrugerea tineretului român, cei 2000 de studenţi închişi la Piteşti, floarea, elita tineretului român, majoritatea membri ai Mişcării Legionare, urma să fie dezumanizaţi, să fie mutilaţi sufleteşte prin tortura fizică şi psihică timp de aproape doi ani, tortură numită, cu cinism, reeducare. În cartea lui Dumitru Bordeianu, probabil cea mai completă lucrare memorialistică despre Piteşti, Dl. Gelu Gheorghiu apare într-o lumină deosebită, ca fiind unul dintre cei care găsea resurse de a-şi încuraja colegii de celulă, printre care s-a aflat şi tatăl meu. În mijlocul iadului, Dumnezeu a lucrat prin Gelu Gheorghiu ca printr-un instrument providenţial de a putea să mai dea o speranţă, o reconfortare, un motiv de a continua rezistenţa atunci când, omeneşte, nu se mai vedea nicio speranţă. Acesta a fost Piteştiul şi acesta a fost rolul lui Gelu Gheorghiu, pe care literatura memorialistică îl pune la locul care i se cuvine. Numai Dumnezeu ştie câte mângâieri, câte binecuvântări au primit acele suflete aflate la limita disperării prin Dl. Gelu Gheorghiu pentru care merită mereu să ne rugăm şi să-l pomenim cu drag. Dl. Gelu Gheorghiu, prin însăşi familia lui, a mai realizat un aspect înălţător, aş putea spune. Din părinţi ardeleni, se naşte la Galaţi, copilăreşte la Constanţa şi trăieşte cea mai mare parte a vieţii la Bucureşti. Noi am sărbătorit centenarul marii Uniri. Putem spune că, prin familia sa, Dl. Gelu Gheorghiu a realizat marea unire, a fost un exemplu al fraternităţii între românii din toate provinciile ţării şi este tot una din marile realizări ale Mişcării Legionare, pentru că nimeni nu a lucrat atât de mult ca Mişcarea Legionară pentru unitatea neamului românesc, fiind un spaţiu spiritual în care românii veniţi din provincii diferite, cu istorii diferite, cu educaţii diferite să se regăsească în deplină unitate, nu pe baza unor interese conjuncturale, ci pe baza adevăratelor valori creştine şi naţionale. Dl. Gelu Gheorghiu a mers pe drum de foc şi biruinţă. Dumnezeu să-l facă prezent cu sfinţii şi drepţii săi, Amin!

Pr. Prof. Marius Vişovan

Îndurerată adunare, am ales să spun câteva cuvinte despre acest moment unic în viaţa omului care este, de fapt, o naştere şi pentru care fiecare dintre noi ne pregătim toată viaţa.

Dacă Dumnezeu ne naşte atunci când venim pe lume, împreună cu consimţământul părinţilor noştri, aici - şi nu suntem conştienţi de acest fapt, de data asta moarte este o naştere conştientă, adică este singura certitudine din această viaţă.

Părintele a vorbit despre activitatea, despre viaţa tumultoasă a Dlui. Gelu. Dl. Gelu nu a fost dintr-o familie săracă; ce interes ai fi avut să intre în Mişcarea Legionară, unde aveai toate pericolele în faţă? Au suferit enorm pentru alegerea pe care au făcut-o în această viaţă, de a-L mărturisi pe Hristos. Dar ce i-a dus la această mărturisire şi ce i-a făcut să mărturisească cu atâta putere credinţa creştină în acest grai românesc. Este taina omului pe care numai Dumnezeu o ştie şi de fiecare dată, mai ales în Piteşti, când erau bătuţi, Dl. Gelu povestea că ei, cei care erau mai plângăreţi, care mai uşor se lăsau bătuţi, se ridicau mai uşor. Ce suflet au putut să aibă şi ce i-a împins în Mişcarea Legionară, care au fost resorturile sufleteşti care i-a împins să mărturisească? Cu siguranţă, dragostea de ţară, educaţia pe care au primit-o şi mai ales împlinirea României Mari care le-a adus un ideal în faţă, un ideal de a împlini ceea ce înaintaşii făcuseră şi de a împlini sufleteşte şi de a lăsa în faţa lui Dumnezeu ceea ce le dăduse, adică să mărturisească pe Hristos în faţa întregii lumi şi să arate că de aceea le-a dat Dumnezeu pământul ca să arate că suntem robi ai lui.

Niciodată nu era crispat, deşi avea un rucsac de suferinţă în spate. Întotdeauna era bine dispus, glumeţ, cu toate că nu mai vedea, puterile îl lăsaseră, dar ne simţea pe fiecare dintre noi altfel. Chiar dacă era glumeţ, ne cântărea pe fiecare dintre noi foarte bine şi întotdeauna a ştiut, din această suferinţă, să se înalţe şi i-a dat Dumnezeu cu adevărat un har extraordinar: ca în jurul lui şi celor asemeni lui să plutească un alt fel de duh pe care l-au dobândit cu siguranţă din această suferinţă pe care au îndurat-o cu mare bucurie, iar unii dintre ei i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că le-a dat această Cruce ca să o poarte pentru neamul românesc, că i-a ales ca să meargă pe acest drum până la capăt în numele Lui. Dumnezeu să ne dea puterea ca măcar o fărâmiţă din ceea ce au lăsat ei, să ducem mai departe.

Dumnezeu să-l odihnească!

Prof. Radu Popescu

 

divider



† Monahia Mina Mămăligă

Xenia s-a născut în 26 octombrie 1922, la Lugoj în familia Mina şi Sempronia Mămăligă. Tatăl, Mina Mămăligă, era basarabean, ofiţer în armata imperială rusă şi ulterior colonel în armata română. Mama, Sempronia, era fiica protopopului ortodox de Vârşet, David Terfaloga. Născută la Lugoj, Xenia, alături de fratele Leonid (născut la Vaslui), şi de ceilalţi copii ai familiei, îşi vor petrece copilăria între Banat (la familia mamei) şi Basarabia (unde locuiau părinţii) înconjuraţi de dragostea părinţilor şi a rudelor.

Xenia începe studiile liceale la Cernăuţi, la „Liceul ortodox de fete Elena Doamna” şi îl va finaliza în Lugoj din cauza evenimentelor politice din vara lui 1940. Fugind din calea urgiei bolşevice, familia Mămăligă se va stabili la Lugoj. Încadrată în Cetăţuile legionare din 1936 sub conducerea Iolandei Popescu, va continua să activeze în prigoana cea mare, în timpul generalului Antonescu şi un timp sub regimul comunist.

După terminarea liceului se va înscrie la Politehnică, în Bucureşti, urmând Facultatea de Chimie Industrială. Ca inginer chimist va lucra ca şef de laborator la Institutul de Biochimie al Academiei Române, ocupând şi poziţia de asistent universitar. Aflată în strânsă legătură de prietenie cu familia părintelui Boris Răduleanu (cu care se afla în relaţie de rudenie) va primi de la acesta spre descifrare şi dactilografiere o serie de poezii ale Pr. Ilie Imbrescu, decedat în Aiud. Poeziile scrise în temniţă ajunseseră în posesia preotesei, odată cu paltonul Pr. Imbrescu returnat de autorităţi după decesul acestuia (poeziile au fost găsite în gulerul paltonului).

În 1960 Părintele Răduleanu este arestat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“; în acelaşi lot cu el sunt arestaţi cei doi copii ai săi, Galina şi Mihai, şi Xenia Mămăligă. Întemniţată la 31 august 1960 este judecată în lotul Răduleanu şi condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 10 ani muncă silnică pe celebru articol 209, „uneltire împotriva orânduirii sociale”. În timpul anchetei Xeniei - anchetă care a durat în cazul ei un an, incluzând şi o grevă a foamei de 5 zile (pentru că nu dorea să semneze declaraţia dictată de anchetator) - s-a aflat, graţie unei turnătoare adusă în celula Xeniei, de existenţa poeziilor părintelui Imbrescu, poezii descoperite şi confiscate de Securitate.

Xenia va executa în total 4 ani de detenţie în temniţele Jilava, Arad şi Oradea. La Jilava va adopta o lungă perioadă legea tăcerii, la Arad şi Oradea va lucra în ateliere alături de prietena sa Galina Răduleanu. Graţiată în 28 iulie 1964 prin decretul general de graţiere a deţinuţilor politici, va reveni la Bucureşti şi va lucra ca biolog până la pensionare.

După 1990 va reuşi să recupereze poeziile confiscate în timpul anchetei şi să le tipărească. Xenia Mămăligă s-a îngrijit şi de tipărirea cărţii de memorii a Pr. Imbrescu, de predicile Pr. Răduleanu, de evocările Pr. Constantin Sârbu etc. Tot după 1990 şi-a putut revedea fratele - prozatorul Arcadie Leonid Mămăligă (cel care în anii comunismului a preluat şi ascuns memoriile Galinei Răduleanu), stabilit la Paris. Camaradă şi nedespărţită prietenă a supravieţuitoarelor din Cetăţui - Lucica Popşor, Meri Constantinescu, Ana Maria Marin etc - a făcut parte din comitetul de iniţiativă şi construcţie a Paraclisului Naşterea Maicii Domnului Mislea, fiind una din cele 12 „muceniţe ale Mislei”.

La începutul anului 2000 se retrage la Mănăstirea Diaconeşti unde va fi călugărită cu numele de Mina (pentru că Sfântul Mina a fost mereu protectorul familiei sale şi întru memoria tatălui său). La aproape 97 de ani, Monahia Mina Mămăligă a trecut la cele veşnice, la 13 iulie 2019, fiind înmormântată în cimitirul Mănăstirii.

În veci pomenirea ei! Xenia (Mina) Mămăligă - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Aurelia Vişovan

Gânduri despre mama

Înmormântarea a trecut… dar a rămas atmosfera de rugăciune şi pace, solemnitate şi înălţare sufletească care a înnobilat comuniunea şi solidaritatea umană pe care le primeam de peste tot. Am simţit dragostea şi respectul rudeniilor, al confraţilor preoţi, al foştilor colegi profesori şi ai foştilor elevi ai mamei mele, al multor intelectuali sigheteni prezenţi, al vecinilor şi cunoscuţilor precum şi al multora care au trimis mesaje de departe pentru a ne fi aproape. Din inimă, mulţumiri tuturor !

Aş fi dorit să exprim câteva gânduri dar nu mă simt în stare… impresiile încă nu s-au decantat. De aceea prefer să dau cuvântul doamnei Cezarina Condurache de la Bucureşti, care în prefaţa cărţii mamei mele „Treptele unei vieţi” (publicată anul trecut), i-a adus un frumos omagiu, pentru care îi sunt profund recunoscător. (preot prof. Marius Vişovan)

Demnitatea la feminin

Vişovan… nume de legendă ce-l cântă munţii şi-l freamătă codrii Maramureşului… El, eroul, Aurel cel viteaz, pe linia destinului neamului românesc însângerat în prigoanele secolului XX avea să se întoarcă la viaţă din iadul temniţelor şi să întâlnească pe linia destinului personal pe Aurelia, distinsa doamnă profesoară ajunsă azi la vârsta înţelepciunii depline.

În An Centenar edităm acest volum de amintiri a cărui eroină a urcat treptele vieţii în pas cu multe dintre durerile şi pătimirile istoriei româneşti din veacul trecut.

Fetiţa a trăit neajunsurile şi spaima războiului, drama şi incertitudinea refugiului. Adolescentei i s-a întemniţat pentru scurt timp tatăl şi în acelaşi timp i s-a furat dreptul de a-şi manifesta liber credinţa, Biserica sa greco-catolică fiind interzisă prin lege. Tânăra şi-a croit cu greu viaţa şi cariera în anii de început ai comunismului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a devenit o strălucită profesoară de matematică. Femeia s-a dovedit o adevărată doamnă a demnităţii româneşti, urmându-şi cu îndrăzneală şi curaj bătăile inimii pe care a dăruit-o unui proscris… Şi mai mult încă, fără să-şi lepede propria cruce, a susţinut pe umerii ei mici o bună parte din crucea soţului, cruce încărcată cu Piteştiuri şi Gherle şi cu toate consecinţele lor: boală, sensibilitate, supraveghere, lipsuri etc. Femeia s-a desăvârşit mai apoi devenind mamă, oglindindu-şi bucuria în privirea curioasă a copilului. Iar mama, a devenit bunică pentru 6 nepoţi frumoşi, cuminţi şi talentaţi.

Aurelia Chindriş Vişovan şi-a împlinit cu prisosinţă destinul întru Christos, iar viaţa ei poate sta oricând drept pildă şi îndreptar pentru cei ce respectă dăruirea, jertfa şi dragostea femeii române din toate timpurile şi din toate locurile.
Cezarina Condurache, decembrie 2018

În data de 29 iulie 2019, a trecut la cele veşnice doamna profesor Aurelia Vişovan, soţia cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vişovan. Doamna profesor Aurelia Vişovan a predat matematica şi fizica, cea mai mare parte a activităţii desfăşurând-o la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante. Condoleanţe colegului nostru de redacţie, preot prof. Marius Vişovan, fiul doamnei profesor, precum şi familiei îndoliate! *Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesor Aurelia Vişovan (n. Chindriş).

Aurelia Vişovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmaţiei, fiică a învăţătorilor Ioan Chindriş (originar din Ieud) şi Ana, n. Iusco (originară din Dragomireşti), români greco-catolici. A avut 3 fraţi mai mici - Valentin, Alexandru şi Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomireşti unde lucrau părinţii ca învăţători, tatăl fiind şi directorul şcolii în două mandate - a condus demersurile de construire a noii şcoli.

La vârsta de aproximativ 3 ani recită o poezie în prezenţa episcopului dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită pastorală la Dragomireşti.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităţilor cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi îşi urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoţii graniţa în România.

După câteva zile la Arad părinţii primesc posturi şi locuinţă în comuna Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943 - 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuş, în internatul călugăriţelor asumpţioniste.

În septembrie 1944 - în faţa ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparţinea tatăl ei. Aurelia Vişovan va continua un an liceul la Petroşani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriş este judecat şi condamnat la 6 luni de închisoare, pe care le va executa la Timişoara, în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învăţământ; va lucra o vreme la şantierul Salva -Vişeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăţi. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniţi

În 1953 Aurelia Vişovan devine profesoară de matematică şi fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvenţă în 1958). Cea mai mare parte a activităţii o va desfăşura la Liceul “Dragoş Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1. 000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la ţară, la 30 km de Sighet; protestând că are fraţi mai mici în întreţinere i se găseşte un post la o şcoală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoş Vodă” doar după câţiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activităţi culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătoreşte cu fostul deţinut politic Aurel Vişovan, deşi fusese avertizată din toate părţile că îşi compromite cariera; în 1967 se naşte Marius şi în 1968 Flaviu, cei doi copii ai lor (cel mic moare în 1973 după multă suferinţă).

Obţine gradul didactic I în anul 1976.După 1980 când soţul se pensionează de boală în urma agravării sănătăţii, devine aproape unică întreţinătoare a familiei (pensia soţului fiind infimă, având foarte puţini ani lucraţi după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius şi nora Magdalena (căsătoriţi în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj şi primesc repartiţii la marginea Sighetului.

Aurelia Vişovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoţi (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vişovan, înv. Ana Chindriş, membră a ordinului terţiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureşan (actualul cardinal) şi a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veşnice Aurel Vişovan, liderul rezistenţei anticomuniste din Maramureş.

Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vişovan a continuat să fie prezentă în viaţa socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foştilor absolvenţi ai Liceului “Dragoş Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum şi prin articolele publicate pe site-ul nostru.

Prof. Aurelia Vişovan s-a stins din viaţă înconjurată de dragostea familiei şi de respectul foştilor elevi. Înmormântarea a avut loc pe 1 august 2019, la capela cimitirului romano-catolic.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

 

divider