Fundatia George Manu

Editorial
* Reper al demnităţii şi dragostei de ţară - Gelu Gheorghiu, PREZENT!
Opinii
* Eroii României de azi
* Ursul la UE – diletantism, incompetenţă şi corupţie
Articole generale
* Eminescu 130 - o moştenire mereu actuală
* 15 iunie 1889 şi ecoul morţii lui Mihai Eminescu
Istorie
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (III)BĂTAIA
* MARTIRI LEGIONARI DIN PRIGOANA CEA MARE (1938-1939) Ion Stancu şi Pr. Grigore Motomancea
* Fericitul episcop Ioan Suciu şi Mişcarea Legionară
* România şi sfârşitul Europei (26)
* Spania – Prezentări de carte
* Flori de aur din Maramureş (62)
* Liceenii pe Canal : Brigada K 4 Sile (Trandafir)
Literatura
* Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor
Manifestari - Comemorari
* Ziua Legiunii - 24 Iunie 2019 : În memoria duhului creştin al celor care au luptat pentru credinţă şi neam
* Ziua Legiunii 2019
* Comemorarea de la Isverna 2019
* Doi mărturisitori ai calvarului temniţelor comuniste: Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian
In memoriam
* In memoriam: Gelu Gheorghiu
* În memoria lui Gheorghe (Gelu) Gheorghiu (1922-2019)
* Gelu Gheorghiu în mărturia lui Dumitru Bordeianu
* † Aristina Pop Săileanu (1931-2019)
* † Preot Iconom Stavrofor Jean Boboc
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 6-7 iunie-iulie 2019


Reper al demnităţii şi dragostei de ţară - Gelu Gheorghiu, PREZENT!

După o lungă şi dureroasă pătimire, legionarul Gheorghe (Gelu) Gheorghiu, părintele nostru sufletesc şi ultima autoritate legionară în spatele căreia am crescut şi ne-am format, a trecut la Domnul în data de 22 iulie 2019, întregind rândurile Legiunii Cereşti.

Gelu s-a născut la 29 mai 1922, la Galaţi, fiul mezin al comerciantului ardelean Ioan Stoica Gheorghiu (născut la Săcele) şi al Anei (născută la Făgăraş). Avea să-şi piardă mama în perioada prunciei. Tatăl se va recăsători cu Bălaşea care va fi o mamă bună şi iubitoare, atât pentru Gelu, cât şi pentru fratele mai mare, Ioan. Familia se mută la Constanţa unde deţinea şi administra hotelul şi restaurantul Continental. Gelu urmeză aici şcoala primară şi clasele de liceu. Prin intermediul fratelui său mai mare, ia contact pentru prima dată cu Frăţiile de Cruce. Era încă perioada Căpitanului şi Ioan activa deja în cadrul FDC. Gelu, copil nepregătit încă pentru proaspăta calitate de membru al mănunchiului de prieteni, va fi eliminat din organizaţie chiar de fratele său pentru că… mersese la un meci în loc să participe la şedinţă. Deşi în afara organizaţiei legionare, gravitează în jurul ei, îndeplinind diverse servicii de curier.

Amintirile dlui. Gelu despre copilărie erau mereu calde şi emoţionante. Colinele Murfatlarului, plimbările la Bazargic şi vizitele la Balcic reveneau mereu în discuţie. La Bazargic va cunoaşte la începutul anului 1940 pe cea căreia îi va încredinţa inima pentru tot restul vieţii. Gina (Angela) era fiica inginerului constructor însărcinat cu lucrările de restaurare ale Castelului Reginei Maria şi avea 14 ani. Tot în acea vreme va intra în Mişcarea Legionară, fiind pregătit şi încadrat de instructorul legionar Seladin Kerim din Murfatlar care îi va fi primul şef de cuib.

În timpul războiului hotelul Continental este grav avariat de bombardamentele sovietice revărsate asupra Constanţei, el va fi reconstruit în timpul comunismului, după naţionalizare şi demolat de autorităţi după 1990, nemairevenind în proprietatea familiei Gheorghiu. Ioan Gheorghiu luptă pe front. Este rănit, revine acasă, dar din cauza unei boli de plămâni se stinge la scurtă vreme într-un sanatoriu.

După terminarea studiilor liceale Gelu Gheorghiu se înscrie la Facultatea de Electrotehnică din cadrul Politehnicii Bucureşti. Aici se integrează Centrului Studenţesc Legionar Politehnica, unul dintre cele mai importante nuclee studenţeşti active în prigoana antonesciană şi după instaurarea comunismului. Acţionează după 1944 sub comanda colegilor politehnişti Nelu Jijie şi Ionuţ Stoica. Activitatea lor consta în reorganizarea legionarilor nearestaţi, pentru angajarea lor în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, procurarea de arme şi muniţie, asigurarea unei reţele de case şi gazde sigure, întocmirea unor planuri şi strategii pentru răsturnarea regimului etc. În acest sens grupul reuşeşte să obţină planurile sistemului de telecomunicaţii din Bucureşti pentru a putea acţiona în vederea sistării lor în cazul unei lovituri împotriva regimului comunist, coordonează legăturile cu nucleele de rezistenţă din munţi în care se aflau atât legionari paraşutaţi în ţară de aviaţia germană şi de Guvernul Naţional Român de la Viena aflat sub conducerea Comandantului Horia Sima, cât şi numeroşi legionari şi nelegionari din ţară care luaseră calea munţilor încercând să evite arestarea.

Pentru toate aceste planuri era mare nevoie de bani pe care legionarii nu îi aveau. Grupul din care făcea parte şi Gelu Gheorghiu era alcătuit din Ionuţ Stoica, Nelu Jijie, Şerban Secu, Spiru Obreja şi Ştefan Puiu Florescu, fiind ultimul comandament legionar care a acţionat în ţară în timpul comuniştilor (1948/1949). Ionuţ Stoica, şeful grupului hotărăşte în 1947 o acţiune mai mult decât îndrăzneaţă: atacarea casieriei centrale a CFR şi folosirea banilor pentru susţinerea rezistenţei armate din munţi. Planul s-a făcut, a fost cooptat unul dintre angajaţii Palatului Gării de Nord care adăpostea la subsol seiful în care se adunau încasările. Intraţi în clădire în cursul dimineţii, profitând de minutele în care paza militară schimba tura, băieţii coboară la subsol şi aşteaptă. În curând apare casierul şef care deţinea cifrul de la seif şi contabila pentru a scoate banii necesari plăţilor din acea zi - 17 august 1947. După deschiderea seifului studenţii îşi fac apariţia înarmaţi, îi asigură pe cei doi că nu vor păţi nimic şi îi imobilizează pentru a nu da alarma. Încarcă în serviete 15 milioane de lei noi (stabilizarea avusese loc cu doar 2 zile înainte, la 15 august 1947, când a intrat în vigoare noua Lege Monetară) şi apoi părăsesc Palatul CFR, amestecându-se printre funcţionarii care umpluseră coridoarele în drum spre birourile de lucru.

Autorităţile intră imediat în alertă dar, ceea ce a rămas în istorie ca „jaful de la casieria CFR”, rămâne un subiect ascuns opiniei publice. O asemenea lovitură ar fi aruncat proaspătul regim în ridicol, spre bucuria populaţiei care, în urma stabilizării monetare, sărăcise peste noapte. Chiar şi mai târziu, în timpul cumplitei reeducări satanice de la Piteşti unde se cerea obsesiv şi violent demascarea oricăror fapte îndreptate împotriva regimului comunist, cei implicaţi în atacul casieriei au fost avertizaţi de echipele de torţionari să nu scape un cuvânt despre asta. Nici propaganda antilegionară, scrisă şi răspândită de regimul comunist, nu face vreo referire la asta.

Băieţii nu păstrează niciun leu pentru ei. Cumpără o fermă din apropierea Bucureştiului pentru a o transforma în refugiu pentru legionarii urmăriţi de Siguranţă, cumpără mai multe locuinţe în Bucureşti în acelaşi scop, investesc banii în alimente, haine şi muniţie pentru cei din munţi, ajutoare pentu familiile celor închişi etc. Acţionează cu prudenţă, reuşind să se menţină în clandestinitate. Gelu va sta ascuns la Bucureşti în casa unei mătuşi a Ginei. Valul de arestări operate asupra legionarilor în mai 1948 îl ocoleşte dar, în urma anchetelor dure aplicate celor arestaţi, va cădea şi el în legătură cu adăpostirea lui Costache Oprişan şi a unor fraţi de cruce. Arestat în 13 iunie 1948 la Bucureşti, student anul V la Politehnică, Gelu va fi judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru activitate legionară şi condamnat la 8 ani detenţie corecţională pentru „uneltire”. La momentul judecării lui anchetatorii nu bănuiau apartenenţa lui la Grupul Legionar Politehnica şi nici implicarea în acţiunea de la Palatul CFR.

Va începe viaţa carcerală la Jilava unde va rămâne până în iulie 1950, când va fi transferat la Piteşti, ca închisoare de executare a pedepsei. La Jilava va afla de la camaradul Iosif V. Iosif că la Piteşti are loc o acţiune de reeducare, acesta prevenindu-l să nu vorbească cu nimeni nimic din ceea ce nu a declarat în anchetă. Desigur că Gelu l-a crezut, dar nici în cele mai întunecate coşmaruri nu îşi putea închipui ce va fi la Piteşti.

În Piteşti, temniţa construită de Armand Călinescu pentru exterminarea legionarilor, va fi torturat fizic şi psihic întâi în camera 4 Spital, apoi în camera 3 Subsol. E bătut şi anchetat, atât de Ţurcanu, cât şi de alţi torţionari. Cel care descrie în detaliu pătimirea şi dârzenia de care a dat dovadă Gelu Gheorghiu în pântecele Piteştiului este Dumitru Bordeianu. În completarea acestui text vom reda în paginile revistei câteva fragmente din cartea lui Bordeianu, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. Bătăia, durerea, trupul tumefiat, poziţia fixă nu l-au îngrozit pe Gelu mai mult decât durerea de a asista la torturile aplicate camarazilor, la urletele lor de durere, la frângerea trupurilor şi zdrobirea sufletelor. Cândva, în mijlocul iadului piteştean, Gelu decide să evadeze în singurul mod în care credea că este posibil: prin sinucidere. În timp ce era de serviciu cu Ghiţă Reus la căratul tinetei, a observat o sticlă spartă. Într-un moment în care nu era văzut de nimeni, Gelu a ascuns o bucăţică de sticlă în buzunar. După revenirea în celulă şi-a reluat poziţia fixă de pe prici. Profitând de un moment de neatenţie din partea reeducaţlor, îşi va tăia gâtul cu repeziciune, aşezându-se imediat într-o poziţie din care să nu se observe ce făcuse. Bordeianu, care se afla lângă el, vede şi dă alarma. Pieptul lui Gelu se umpluse de sânge. Cu fâşii din cămăşi vechi de prin bagajele sărace ale deţinuţilor hemoragia a fost oprită. În ciuda sângerării abundente, tăietura fusese superficială. Gelu a scăpat, fiind ocrotit de Maica Domnului prin mâna lui Dumitru Bordeianu şi a celorlalţi deţinuţi care au intervenit. Când a aflat de fapta lui Gelu, Ţurcanu a turbat, posedat de o furie demonică, după cum scrie Bordeianu. Sinuciderea era sfidarea supremă ce i se putea aduce, din momentul încercării de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu Ţurcanu decide că la Piteşti sinuciderea este interzisă şi comunică asta tuturor deţinuţilor...După ce îşi revine, Gelu va fi torturat cu o violenţă şi mai mare, Ţurcanu fiind hotărât să pedepsească exemplar „tentativa lui de evadare” - despre care Gelu Gheorghiu povestea ulterior că pentru o clipă crezuse că ar putea ajuta la schimbarea atitudinii torţionarilor faţă de restul deţinuţilor. Deşi zdrobit în bătăi, Gelu nu cedează, după ştiinţa lui (şi mărturiile altor colegi de suferinţă) nu a bătut pe nimeni, nu a turnat pe nimeni şi nu a cedat în niciun fel reeducării sau demascărilor.

Între timp, în ianuarie 1949 Ionuţ Stoica, şeful Comandamentului Legionar este surprins de Securitate în Bucureşti şi împuşcat în luptă pe o stradă din cartierul Grand. După înmormântarea lui, rând pe rând, cad în mâinile agenţilor colaboratorii săi. Lotul arestaţilor numără peste 50 de persoane. Sunt judecaţi şi condamnaţi la moarte Şerban Secu, Ştefan Puiu Florescu şi Spiridon Obreja, iar sentinţa este executată la Jilava, în data de 6 septembrie 1950. Nelu Jijie este condamnat la muncă silnică pe viaţă şi avea să sfârşească prin exterminare în temniţa Aiudului, în 1960. În cadrul anchetelor Securitatea află şi de implicarea lui Gelu Gheorghiu, atât în cadrul Grupului Politehnica, cât şi în lovitura dată la casieria centrală a CFR. În 1950 are loc un nou proces care îi aduce o condamnare la 25 de ani muncă silnică.

De la Piteşti va ajunge la Gherla în august 1951, unde nu va mai trece prin infernul reeducării, dar va fi bătut şi trimis la izolare de mai multe ori. La Gherla va fi scos la muncă în atelierul de tâmplărie mecanică pe care îl va şi conduce la un moment dat. De la Gherla va fi adus la Aiud în 1955, apoi plimbat la Jilava şi readus la Aiud în 1956. În 1957 este iarăşi pus pe drum spre Bucureşti unde va fi implicat, din poziţia de martor al apărării, în al doilea proces al reeducării, procesul Vică Negulescu. Acest proces se dorea a fi în fapt unul pentru incriminarea Mişcării Legionare în legătură cu reeducările de la Piteşti şi Gherla, adică să se dovedească în instanţă că ordinul pentru reeducare fusese dat de Horia Sima şi adus în temniţe prin Vică Negulescu. Desigur, totul era o utopie de dimensiuni psihiatrice, dar regimul a insistat să o pună pe scena unui tribunal. În cadrul acestui proces Gelu Gheorghiu este adus de la Aiud la Jilava pentru a fi audiat ca martor în apărarea lui Iosif V. Iosif care fusese învinuit printre altele că a sabotat producţia în atelierele de la Gherla. Procesul fusese minuţios pregătit de Securitate care, prin metode specifice, era convinsă că va reuşi să îi facă pe cei implicaţi să joace după cum li se impune. Din fericire, Dumnezeu le-a dat tărie multora dintre cei ce au apărut în faţa judecătorilor şi au negat cu vehemenţă acuzaţiile aduse.

Adus la Jilava în 10 aprilie 1957, Gelu Gheorghiu va depune mărturie în 25 aprilie, declarând că Iosif V. Iosif a fost victima torţionarilor, atât la Piteşti, cât şi la Gherla, unde starea de teroare şi de tortură în care a fost ţinut de Ţurcanu nu i-ar fi permis să gândească sau să acţioneze pentru sabotarea muncii în penitenciar şi că, mai mult decât atât, el se afla la conducerea atelierului de la Gherla şi ştie precis că nu au existat niciun fel de acte de sabotaj, aşa cum pretinde acuzarea. Gelu mărturiseşte public că a încercat să se sinucidă din cauza torturilor la care a fost supus şi indică drept responsabili ai acţiunii de reeducare pe Ţurcanu şi pe directorul penitenciarului Gherla. Procesul Vică Negulescu se încheie cu o înfrângere pentru comunişti, iar Gelu Gheorghiu este unul dintre martirii care au riscat totul în cadrul procesului pentru a mărturisi adevărul. În 27 aprilie 1957 va fi readus la Aiud unde va rămâne până la eliberare.

În 1964 apare decretul general de graţiere a foştilor deţinuţi politci. Grupuri, grupuri, umbrele oamenilor intraţi în temniţă cu ani în urmă ies pe porţile în spatele cărora îşi măcinaseră tinereţea. Gelu Gheorghiu este eliberat printre ultimii deţinuţi politici din Aiud pentru că se dovedise până la capăt un nereeducabil.

Revine la Bucureşti unde află cu bucurie că tatăl şi mama îi erau în viaţă. Nu mai ştia nimic de ei de 16 ani, nici ei nu credeau să-şi mai vadă vreodată fiul. O caută pe Gina care, după cum o făcuse să făgăduiască înainte de arestarea lui, se căsătorise, încercând să supravieţuiască amintirii celui iubit. Gina divorţează şi se căsătoreşte cu Gelu, alături de care va rămâne neclintită până la trecerea în veşnicie (2013). Din păcate, cei doi nu au avut copii, dar dragostea părintească şi-au revărsat-o din plin asupra familiei. Veri, nepoţi, rude colaterale, vecini şi colegi de serviciu erau nelipsiţi din casa lor. Mulţi ani bucuria celor doi a fost întregită de motanul familiei, Piţu, figură legendară în multe din poveştile lor. Lui Gelu Gheorghiu nu i se va permite să îşi continue studiile. Va lucra întâi ca electrician, apoi ca tehnician, fiind atent supravegheat de Securitate până la pensionare.

Implicat din primele zile ale lui 1990 în toate încercările de recuperare a memoriei neamului şi de reorganizare a Mişcării Legionare în ţară, va rămâne un soldat fidel al acesteia, activând în cadrul Fundaţiei Profesor George Manu, răspunzând de editarea şi distribuţia revistei „Permanenţe”. Din cauza implicării sale în atacul asupra casieriei de la CFR se menţine întotdeauna în linia a doua, secondându-i pe Mircea Nicolau şi apoi pe Nicolae Roşca. După trecerea acestora la cele veşnice, rămânând cea mai înaltă autoritate legionară din ţară, va prelua conducerea Fundaţiei Profesor George Manu şi a revistei „Permanente” până în 2015 când a predat-o ca moştenire legitimă celor din generaţiile mai tinere, rămânând alături de ei şi de Fundaţie în funcţia de consilier onorific.

Durerea despărţirii noastre fizice de Gelu Gheorghiu nu poate încăpea în cuvinte. Am fost copiii pe care i-a iubit cu cea mai intensă dragoste de tată, el fiind părintele ce ne-a ţinut mereu de mână în încercarea noastră de a urca pe cărările legionarismului. Ne-a luminat calea cu multă răbdare şi învăţături şi ne-a însoţit pasul cu încredere totală în forţele noastre sufleteşti şi morale. La vremea socotită de el ca potrivită s-a aşezat la marginea drumului, încredinţat că putem merge singuri spre idealul pentru care ne-a format: credinţa în Dumnezeu, dragostea de ţară şi încrederea nestrămutată în biruinţa Mişcării Legionare. Până a închis ochii de pământ spre a-i deschide pe cei ai veşniciei, ne-a privit mergând înainte, bucurându-se la fiecare pas al nostru, la fiecare încercare biruită, la fiecare durere depăşită. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne întărească în a nu-l dezamăgi nici în viitor şi nădăjduim că sufletul bunului şi mult pătimitorului său rob, Gelu Gheorghiu, a dat raportul potrivit în faţa Legiunii Cereşti, ocupându-şi locul în rândurile nesfârşite ale eroilor, martirilor şi mărturisitorilor legionari. Noi mereu te plângem tată, iar tu dormi mereu...Gelu Gheorghiu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Eroii României de azi

Există anumite momente când şi sportul, prin rezultate de excepţie venite ca din senin pe fondul unei cenuşii mediocrităţi, poate modela caracterul unei naţiuni. Căci nu e puţin lucru să simţi gustul marilor victorii după o perioadă de umilinţe perpetue.

Trecutul ne-a mai arătat asemenea exemple: titlul de campioană mondială la fotbal cucerit în 1954 de Germania Federală dintr-o postură de outsider a intrat în istorie sub numele de „miracolul de la Berna”. Pentru un popor umilit printre ruinele unei ţări distruse de un război pustiitor, acest „miracol” a avut un rol de catalizator moral, de redobândire a încrederii în sine a unei naţiuni. Care de la postura trecută de cea mai mare putere militară a Europei ajunsese într-un stadiu maxim de degradare, înainte de a-şi pune din nou la treabă calităţile native – disciplină, devotament, seriozitate, hărnicie – pentru a realiza „miracole” atât în domeniul sportiv, dar nu numai. O ţară complet distrusă avea să avanseze, treptat, din nou în postura de lider european, de data aceasta pe plan economic. Ar însemna însă să divaghez prea mult dacă m-aş opri să detaliez pe seama noilor măsuri cu care se încearcă în ultima vreme dezintegrarea acestei maşinării germane (prin imigraţie masivă, isterie ecologistă, socializarea datoriilor europene), cu complicitatea largă a multor figuri politice interne, inconştiente sau pur şi simplu trădătoare ale interesului naţional. Poate cu altă ocazie.

Aceste rânduri sunt şi trebuie să fie despre România şi eroii ei de azi. Eroii de pe câmpurile de luptă, martirii pentru cauza neamului, au fost ieri. Pe undeva e bine că astăzi nimeni nu mai trebuie să înfrunte nemijlocit moartea pentru a putea spune că reprezintă cu cinste neamul său şi flamura tricoloră. Bătăliile şi rivalităţile dintre naţiuni s-au mutat acum în marea lor majoritate pe terenurile de sport. N-aş vrea totuşi să se înţeleagă greşit: „naţionalismul” rămâne valabil la modul integral, nu poate fi redus nicidecum la dimensiunea sa sportivă. Doar că acele evenimente majore, capabile să penetreze o naţiune până în ultimul colţişor al ei, să ofere modele pentru toţi românii şi să trezească pe scară largă un sentiment de încredere dublată de mândrie legitimă, se petrec astăzi mai ales în sport. E foarte posibil ca în viitor să vină iarăşi alte vremuri, când în prim plan vor sta alte dimensiuni ale afirmării spiritului nostru naţional. Dar acum, în vara anului 2019, e momentul să ne bucurăm constatând că acesta se manifestă în întrecerile sportive, dar mai ales pentru faptul că românii se regăsesc în el. Adică se regăsesc pe ei înşişi, prin acele modele cu care se identifică în primul rând sufleteşte.

Rezultatele echipei de fotbal U21 (sub 21 de ani la începerea campaniei de calificare) – atingerea semifinalei campionatului european, dar mai ales felul de a juca, unul plin de prospeţime şi exuberanţă, au făcut după multă vreme ca milioane de români din ţară şi de pe tot întinsul Europei să-şi afişeze public bucuria îmbrăcaţi în culorile echipei naţionale. Am asistat la o „epidemie” de mândrie legitimă, la o explozie de patriotism.

Aceşti băieţi au reuşit să reaprindă o flacără care părea stinsă. Ceea ce a contat foarte mult şi a trezit de asemenea respectul sincer al comentatorilor internaţionali, a fost maniera de joc: una curajoasă, ţintind mereu victoria (până şi în acel egal cu iz „strategic” cu Franţa, tot ai noştri au fost mai aproape de gol şi au avut un penalty refuzat), nelăsându-se intimidaţi de numele şi faima adversarilor. Au dovedit de fiecare dată că sunt capabili să riposteze după ce au primit gol (meciurile cu Croaţia, Anglia, prima repriză cu Germania), dovedind că nu se mulţumesc cu „mărunţiş”, cu strategii meschine de a „nu se face de râs” sau de a „nu pierde”, ci că ţintesc marea performanţă, luptându-se de la egal la egal cu orice adversar, scopul final fiind mereu victoria.

Discursurile mobilizatoare din vestiar ale căpitanului acestei minunate echipe, portarul Ionuţ Radu, au avut ceva din aerul marţial al bătăliilor istorice. „Să-i călcăm pe cap” (ce-i drept, nu sună prea frumos, dar cum spuneam, sportul a luat azi locul măcelurilor iar metafora locul ghioagelor, doar ideea de mobilizare totală rămâne aceeaşi) sau „să le arătăm ce înseamnă să fii român!”.

Şi le-au arătat... Pentru cine poate să discearnă, jocul echipei noastre a însemnat o veritabilă etalare a virtuţilor colective româneşti şi în acelaşi timp o depăşire a eternelor noastre defecte. Astfel, nu poate să nu ne ducă gândul la o paralelă, păstrând proporţiile, fireşte, cu bătăliile istorice de care ne amintim cu mândrie. Care au fost –atunci şi acum- premisele obţinerii victoriei, dar mai ales care a fost stilul sau nota dominantă a strategiei noastre?

Premisele au fost, fireşte, calităţile individuale, moralul de învingător şi curajul. De aşa ceva are nevoie orice echipă, orice naţiune. Dar modul cum se încheagă acestea pe terenul de joc (sau de luptă) are întotdeauna o amprentă specifică. Românii nu au fost niciodată o mare putere, nici militară, nici economică, nici sportivă. Aşa că specificul victoriilor noastre, al strategiilor de succes, a fost de cele mai multe ori surprinderea adversarului. Să-l ataci acolo unde şi atunci când nu se aşteaptă. O recuperare banală în terenul adversarului se poate transforma în atac fulgerător pe seama dezorganizării defensive a acestuia. Sau ţâşniri rapide şi precise pe contraatac, asemenea unor şarje devastatoare de cavalerie uşoară, arătând rivalilor că aparenta lor dominare poate fi oricând taxată letal. Adică o veritabilă personalitate în joc şi implicit o manieră de a impune respect.

Noi nu putem juca precum tăvălugul german sau maşinăria de pase spaniolă, care-şi sufocă advesarul, împingându-l în corzi, până când în final acesta cedează. Dar am dovedit capacitatea de a refuza această postură de a ne lăsa dominaţi şi înghesuiţi în propriul teren, dincolo de o acceptare deliberată, controlată, a acestui statut. Singura excepţie a constituit-o finalul meciului din semifinala cu Germania, pe fondul unei călduri sufocante de aproape 40 de grade şi al unei zile în plus de odihnă pentru adversari. La un moment dat bravilor noştri băieţi li s-a terminat benzina din rezervoare, fapt ce a dus în final de meci la o înfrângere. Dar una din acelea despre care poţi să spui că o accepţi cu fruntea sus, mândru de ce ai realizat până atunci. O semifinală de european şi o calificare plină de promisiuni la Jocurile Olimpice din 2020 nu înseamnă puţin lucru pentru spiritul naţional românesc condensat la dimensiunea sa fotbalistică.

Marea victorie a venit însă în tenis. Titlul de la Wimbledon câştigat de Simona Halep va intra cu siguranţă în istorie şi înseamnă totodată atingerea unui nou prag, cel al desăvârşirii sportive, de către această minunată campioană. Câştigarea Roland-Garrosului de anul trecut, după o victorie muncită, în faţa unei adversare oricum teoretic inferioare, a fost una menită doar să „spargă gheaţa”. Dar acum, după această victorie entuziasmantă, categorică, obţinută în faţa Serenei Williams, o legendă aflată la un singur titlu de Grand Slam de performanţa de cea mai titrată tenismenă din istorie, Simona Halep arată că, cel puţin pentru câţiva ani de acum încolo, ea este cea care ar putea prelua coroana de regină a tenisului mondial.

Înfruntarea din această finală memorabilă, dar totodată fără istoric, a avut ceva din aerul luptei între David şi Goliat sau între Făt-Fumos şi zmeul din basme. Sau iarăşi, făcând paralele istorice, înfruntarea între calităţile româneşti autentice şi o superputere internaţională, care se bazează în primul rând pe forţa impresionantă a propriului armament greu. Numai că în faţa aceleiaşi strategii româneşti a suprizei, a jocului variat, a contraloviturilor fulgerătoare, pe fondul unui moral la cote maxime şi al unei mobilităţi la superlativ, forţa brută, dar totodată statică, a adversarei, a fost în final silită să capituleze fără drept de apel. A învins inteligenţa nativă românească, dublată de o maximă concentrare şi stăpânire de sine şi a artei jocului de tenis. A fost una din cele mai categorice victorii şi una din cele mai scurte finale feminine la Wimbledon – turneul cel mai important şi totodată încărcat de tradiţie din lume.

Dar nu numai maniera de joc e de apreciat la Simona Halep, această mare campioană care de-acum va intra în rândurile legendelor sportului românesc. În persoana ei sclipesc nestematele virtuţilor României adevărate. O apariţie simplă, plină de naturaleţe şi de şarm, stârnind spontan simpatia spectatorilor. Iar mai presus de asta, credinţa şi patriotismul autentice, mărturisite limpede şi firesc, fără falsitatea unor gesturi teatrale. O sportivă care după fiecare victorie se închină cu semnul crucii şi care nu uită să mulţumească ţarii şi compatrioţilor ei (reuşind totodată să evite instrumentalizarea ei de către politicieni avizi de publicitate) nu pot decât să o înscrie în rândul simbolurilor noastre naţionale, al eroilor României de azi.

În sine, victoriile de pe terenul de sport nu sunt totul. Dar în cazul Simonei ele sunt cu mult mai mult: mereu un prilej de mărturisire şi de înălţare românească. Iată de ce nu e de mirare că a fost distinsă cu Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Bisericii pentru mireni (similară cu cea primită de campionul la masculin, sârbul Novak Djokovic, anul 2019 marcând în premieră o dublă victorie „ortodoxă”, dacă ne interesează şi astfel de statistici).

Îmbucurător este faptul că ea este conştientă, rămânând totodată modestă şi cu picioarele pe pământ, de potenţialul ei imens de catalizator pe care îl are pentru conştiinţele conaţionalilor. La întoarcerea victorioasă de la Wimbledon, în faţa miilor de români veniţi să-şi aclame campioana, Simona a rostit aceste cuvinte:

„Vreau să vă mulțumesc pentru toată energia pozitivă pe care mi-o transmiteți mereu, o simt și atunci când merg la turnee, am foarte mulți români alături de mine. Este un lucru deosebit că ați venit în seara asta atât de mulți să ne bucurăm împreună de acest trofeu! Este extraordinar, îmi transmiteți atâta iubire și atâta bucurie (aplauze)... Știu că avem nevoie un model în viață ca să fim motivați și inspirați, dar cel mai important lucru este să credem în noi. De aceea, dacă reușim să avem încredere în noi, în puterea noastră interioară, suntem în stare să facem orice! Vă doresc numai bine, vă mulțumesc că ați fost alături de mine într-un moment frumos!”

Românii au nevoie mai mult ca oricând de asemenea modele capabile să le dea încredere şi care să întruchipeze valorile în care ei se regăsesc. Succesele sportivilor noştri din vara acestui an au reprezentat unul din rarele prilejuri fericite în acest sens.

Să ne bucurăm împreună alături de ei!

Bogdan Munteanu 

divider



Ursul la UE – diletantism, incompetenţă şi corupţie

Oare ce-ar zice onor Comisia Europeană dacă titularul unui minister important dintr-o ţară periferică precum România ar acorda în mod preferenţial contracte de sute de milioane de euro, fără licitaţie publică, unor firme de ... consultanţă? Al căror rol este acela de a umple hârtii cu analize şi rapoarte, indicând sectoarele care nu merg bine în ministerul cu pricina? De parcă ministerul în sine nu are specialiştii şi angajaţii proprii a căror fişă a postului tocmai asta ar trebui să fie. Dar dacă, dincolo de asta, în aceste firme de consultanţă sunt implicaţi chiar membri ai propriei familii? Şi dacă, în ciuda atâtor milioane aruncate chipurile pentru depistarea propriilor puncte slabe şi pentru elaborarea diverselor strategii de optimizare, rezultatele sunt de-a dreptul dezastruoase? Dacă un aparent banal proiect de reparaţii (în cazul de faţă o navă-şcoală) înghite sute de milioane în tranşe succesive, asemeni unui sac fără fund? Motivele? Primul contract a fost acordat unei firme care a făcut oferta cea mai avantajoasă (cel puţin pe hârtie), care bineînţeles că s-a dovedit insuficientă, realitatea solicitând suplimentarea cheltuielilor cu alte şi alte sume aberante, inclusiv pentru inevitabilele servicii de consultanţă. Fenomenul e binecunoscut şi din România, de la construirea Stadionului Naţional, dar de data aceasta repararea încă nefinalizată unei nave cu pânze a ajuns să coste mai mult decât întreg Stadionul Naţional, cu suplimentările sale cu tot.

Unde credeţi că s-a petrecut acest scenariu? În vreo ţară bananieră? Sau cel puţin est-europeană? Nici vorbă! Dacă era în România, un asemenea ministru ar fi fost demult filat de către DNA, i s-ar fi îndosariat toate matrapazlâcurile, iar la momentul potrivit ar fi fost săltat în cătuşe şi plimbat precum ursul prin faţa camerelor de televiziune. Dar nu, nu e vorba de România, şi nu e vorba de vreun „urs” ci de o „Ursula”. Pe numele ei de familie von der Leyen. Ţara de unde vine doamna respectivă este Germania. Iar activitatea ei catastrofală din fruntea Ministerului Apărării, deşi era în curs o anchetă a unei comisii (ale cărei competenţe probabil se întindeau atât cât să nu deranjeze prea mult) nu a dus la altceva decât la o „binemeritată” promovare. Adică la o ieşire din scenă nu în jos, cum s-ar fi aşteptat poate mulţi, ci ... în sus!

Da, Ursula von der Leyen a fost  propusă în mod neaşteptat drept preşedinte al Comisiei Europene, o surpriză practic scoasă din joben, şi votată pe 16 iulie de către Parlamentul European. E drept, cu o majoritate foarte subţire, de doar nouă voturi. Culmea, nu a fost sprijinită tocmai de către social-democraţii germani, parteneri în coaliţia de guvernare, dar în mod surpinzător a obţinut voturile din partea conservatorilor eurosceptici din  ţări est-europene, precum Ungaria sau Polonia. Fără această susţinere din partea unor tabere precum Orban sau Kaczynski, întreaga UE ar fi fost aruncată astăzi în criză.

Foarte mulţi europarlamentari, aproape jumătate, i-au refuzat însă sprijinul. O persoană acuzată de corupţie şi incompetenţă crasă, cu talent cel mult în domeniul retoricii poliglote, nu a fost considerată potrivită pentru a ocupa cea mai înaltă funcţie în Uniunea Europeană.

Şi totuşi, de ce alde Orban şi Kaczynski au susţinut-o? E posibil ca mişcarea lor să fi fost una calculată şi inteligentă. În primul rând prin aceasta ei i-au retezat ascensiunea social-democratului olandez Frans Timmermans, a cărui aroganţă permanentă la adresa ţarilor estice a fost acum taxată cu brio. Al doilea motiv pentru această susţinere din partea unor eurosceptici sadea vine poate dintr-un calcul pragmatic, cu accente ilare. Din moment ce sub conducerea Ursulei von der Leyen armata germană a ajuns în pragul colapsului, dezorganizată, demoralizată, cu dotări nefuncţionale şi învechite, de nu mai ştii ce să crezi dacă la mijloc a fost doar incompetenţă crasă sau o strategie deliberat distructivă, probabil euroscepticii care au susţinut-o îşi freacă acum mâinile de bucurie, sperând că doamna von der Leyen îşi va repeta „performanţele” de până acum şi va aduce şi şandramaua europeană pe marginea prăpastiei. Că îşi va repeta adică activitatea, voită sau nu, de agent al disoluţiei. Ce-i drept, numele îi e oarecum predestinat, dacă ne jucăm cu aspectele fonetice. Termenul tipic german pentru „diletant” este cel de „Laie”, la plural „Laien”, din punct de vedere acustic identic cu „Leyen”. Aşa nume, aşa carieră: nomen est omen...

Un alt motiv pentru susţinerea polono-maghiară ar fi acela că astfel în special ţările estice ar beneficia astfel de o muniţie puternică la acuzaţiile de „corupţie” venite din partea oficialilor UE. Ei n-ar face decât să arate cu degetul spre cea mai înaltă funcţie din Uniune şi să-i reamintească „isprăvile” din perioada mandatelor de ministru în diversele guverne ale Germaniei. Cu astfel de argumente s-ar închide gura tuturor criticilor. Un motiv în plus deci ca ţările est-europene să prefere o asemenea candidatură uneia de gen Timmermans.

Doar timpul va arăta dacă asemenea calcule sunt sau nu justificate. Certe sunt doar „rezultatele” de până acum. Numită în 2013 în funcţia de Ministru al Apărării în Germania pe criterii strict ideologice (fidelă liniei Merkel şi în plus şi femeie), Ursula von der Leyen a fost persoana cea mai „potrivită” pentru a dezintegra ceea ce mai rămăsese din tradiţia militară germană, odinioară atât de glorioasă, în ciuda controverselor istorice. Politica dusă de ea, în ciuda apartenenţei formale la o tabără politică creştin-democrată, e mai degrabă una compatibilă cu extrema stângă progresistă. Creştin-democraţia a rămas undeva pe drum, doar o etichetă goală, o formă fără fond.

E posibil ca speranţele celor care speră că von der Leyen va reuşi, desigur involuntar, să dărâme actuala construcţie a UE să se realizeze la un moment dat. Dar pentru aceasta Europa ar trebui să treacă mai întâi printr-o veritabilă vale a plângerii, prin patul procustian al ideologiei stângiste a corectitudinii politice. La fel cum s-a văzut în cazul armatei germane. Care, în loc să aibă parte de investiţii, de îmbunătăţirea capacităţii de apărare, de consolidarea tradiţiilor şi de creşterea moralului, a avut parte de exact opusul acestor lucruri. Metodic, sistematic, cu meticulozitate germană. Care iată, se manifestă ca atare şi când e vorba de a distruge ceva, nu doar de a construi.  În loc de o politică firească, pe care o duc toate marile puteri interesate să-şi consolideze forţele militare, armata germană a avut parte sub conducerea lui von der Leyen de o umilire perpetuă, de supunerea permanentă la un program de reeducare politico-ideologic fără precedent. În loc de a se consolida şi spori virtuţile tipic militare, acestea au fost sistematic subminate şi scoase de pe linia priorităţilor. Au fost înlocuite cu un program clasic al orientării feministe sau al „diversităţii sexuale”. Acestea au fost principalele preocupări ale onor minstrului von der Leyen: conceperea de uniforme pentru femei gravide, locuri de grădiniţă pentru copii, sau un workshop pe tema „diversităţii sexuale” şi al ideologiei de gen, menit să crească „acceptanţa” în armată pentru feluritele identităţi sexuale privite ca un construct social.

O imagine reprezentativă care spune totul, dând pe faţă inclusiv blasfemia la adresa unui simbol: ministrul apărării vorbind în faţa unor ofiţeri şi militari educaţi în cu totul alt spirit (dar nu-i nimic, căci vor fi „reeducaţi”) lângă crucea tradiţională, simbolul  din timpuri străvechi al armatei germane ... vopsită în culorile curcubeului LGBT! O umilinţă mai mare la adresa corpului ofiţeresc prezent şi trecut al Germaniei, dar şi la adresa simbolului creştin al crucii, nu poate fi imaginată!

Se ştie aşadar foarte bine ce hram poartă această Ursula von der Leyen, care în urma unor jocuri de culise şi nicidecum ca urmare a propriilor merite, a ajuns în cea mai înaltă funcţie în Uniunea Europeană. Vom şti aşadar la ce linie politică ne putem aştepta.

Dacă tot răul va fi spre bine, aşa cum îşi facu unii socotelile, vom trăi şi vom vedea ...

Postscriptum. E bine totuşi să rămânem sceptici. Cei care s-au bucurat crezând că armata germană a scăpat acum de această piază-rea iar lucrurile se vor normaliza în curând, s-au înşelat cu brio. Conducerea Ministerului Apărării a fost încredinţată tot unei femei ejusdem farinae: Annegret Kramp-Karrenbauer, succesoarea Angelei Merkel la conducerea CDU şi acum şi a Ursulei von der Leyen la conducerea armatei germane. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de fapt de plâns ... Aşadar iată că meticulozitatea germană nu se lasă până nu-şi duce la capăt întreaga „operă”. Valabil atât la bine cât şi la rău, din păcate.

Bogdan Munteanu 

divider



Eminescu 130 - o moştenire mereu actuală

De la trecerea în eternitate pe 15 iunie 1889 a marelui poet şi deopotrivă doctrinar al naţionalismului românesc care a fost Mihai Eminescu s-au împlinit de curând 130 de ani. Capodoperele sale poetice sunt considerate în mod unanim drept creaţii nemuritoare. Noi însă facem parte dintre aceia care consideră că dincolo de aceasta, şi gândirea sa istorico-politică este în esenţa ei una pururea actuală şi aplicabilă în toate contextele istorice prin care a trecut şi va mai trece neamul românesc. Aşa cum naţionalismul secolului 20 s-a inspirat din Eminescu şi a făptuit sub pavăza Arhanghelului, cel al secolului 21 trebuie să se inspire din întreaga tradiţie a ultimului veac şi jumătate. Adică implicit şi din gândirea şi simţirea unuia din cei mai geniali români care au trăit vreodată.

Poezia sa merge direct la suflet şi îi poţi percepe nemijlocit frumuseţea şi profunzimea interioară, adesea abordând coarda patriotică din perspectiva eternităţii istoriei. Totuşi, vom lăsa comentariile acestor capodopere estetice pe seama specialiştilor în literatură care o pot face mult mai bine. Mai importantă în acest moment ni se pare recuperearea dimensiunii istorico-politice a creaţiei eminesciene, despre care spuneam că îşi păstrează de asemenea o actualitate perenă. Preocuparea fundamentală a lui Eminescu a fost vertebrarea unei conştiinţe de sine a românilor. Să ne facă să realizăm o depăşire a stadiului larvar, al neîmplinirilor perpetue, datorat defectelor de caracter şi mentalităţii minore, de slugă, induse mai cu seamă ca urmare a pernicioaselor ocupaţii străine multiseculare.

O primă întrebare: oare România de azi, membră a NATO şi UE, e o ţară cu adevărat liberă? Ştim că noţiunea de „suveranitate limitată” se trage de la Brejnev din 1968 încoace. Şi se poate constata că e valabilă şi azi, chiar dacă România a trecut între timp din blocul răsăritean în cel apusean. Aşadar suveranitatea noastră de acum nu doar că nu e deplină, dar ea tinde către zero. Unde mai e atunci libertatea? Sigur, se va spune că ea a existat la momentul asocierii României la aceste structuri occidentale din care face acum parte, care a fost una benevolă. Şi da, bineînţeles că într-un asemenea cadru suveranitatea nu poate fi una deplină. Dar pentru a reuşi să ajungem la maximul posibil în acest sens (exemple de ţări est-europene ca Polonia sau Ungaria ne arată că se poate) e nevoie în primul rând să ne recâştigăm libertatea interioară şi personalitatea ca naţiune. Suntem trataţi de occidentali ca nişte slugi (în special la nivel politic) pentru că în primul rând politicienii noştri se comportă ca atare. Le lipseşte demnitatea, coloana vertebrală, dar mai ales sinceritatea.

Această ipocrizie, moştenire nefastă a spiritului balcanic înfierat adesea şi de Eminescu, este elementul care îi determină pe occidentali să nu ne trateze cu respect – pentru că nu-l impunem – ci să apeleze la alte metode de „a pune şaua” şi de a ţine sub control o ţară pentru a nu deraia de pe orbita blocului politic, economic şi militar din care face parte. Ştim foarte bine care sunt aceste mijloace: în special mecanismele aşa-zisei „lupte anticorupţie”, care în sine e un deziderat bun, de interes naţional. Nu mai este însă aşa atunci când această luptă nu are ţeluri pedagogice, de schimbare în bine a unor mentalităţi defectuoase, ci scopul ei unic pare a fi un soi de autoperpetuare, transformându-se astfel într-un permanent instrument de presiune şi control. Chiar şi cei favorizaţi şi protejaţi momentan, precum preşedintele Iohannis, ar putea să se teamă la un moment dat, chiar dacă mai târziu, de tragerea la răspundere pentru anumite aspecte tipice funcţiei de primar al unei capitale de judeţ, aspecte care cunosc la noi o răspândire pe scară largă şi la nivel transpartinic.

Dar să revenim la Eminescu şi la ce ne transmite el nouă, românilor, la 130 de ani de la plecarea sa fizică dintre noi. Gândurile şi capacitatea sa de a pune degetul pe rană rămân la fel de actuale şi astăzi. Aceasta pentru că putem vorbi de un suflet colectiv românesc, de o mentalitate colectivă, care în fiecare epocă îşi arată deopotrivă virtuţile şi defectele. Pe care e nevoie să le conştientizăm ca atare, având voinţa şi determinarea de a le face pe primele să prevaleze asupra celor din urmă.

Dar să-l lăsăm pe Eminescu însuşi să facă o radiografie a caracterului românului, valabilă atunci la fel ca şi azi (fapt pentru care am actualizat tacit ortografia originală).

B.M.

*

– Vai de mine – strigă „pseudo-românul” – cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie şi-or face despre noi?

Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromânilor noştri: ruşinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu şi adevărata iubire de ţară.

Precum am tradus fără a pricepe legile şi regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începând de la pălărie şi sfârşind cu ţintele bătute în talpa ghetei, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină şi unt de peste graniţă, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura consideraţie serioasă pentru politicienii noştri.

La drept vorbind, opinia rea a lumii despre „cutare” e foarte indiferentă pentru el dacă stă bine. Din contră, oricât de bună opinie ar avea cineva despre „cutare”, dacă el stă într-adevăr rău, părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o naţiune, ca şi despre un om.

Ei bine, cine ne-ar numi barbari, ar greşi oare? N-ar greşi deloc. Cine dintre români are o cultură adevărată, acela va fi tot de opinia aceasta şi singura sa părere de rău, precum şi a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria şi fecioria de simţiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizaţiei pe de-o parte, şi numai viciile barbariei pe de alta. „Semibarbari”, iată termenul tehnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern îl va şi întrebuinţa, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizaţie.

(…)

O! uniforme frumoase, craidoni scoşi din cutie şi cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbaţi-muieri care se sulemenesc fiind miniştri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranţă şi corupţie sus, neagră ignoranţă şi mizerie jos.

Şi-acesta e poporul nostru românesc? Poporul nostru de acum 50-60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens, cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani?

Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte.

Şi de unde vin toate acestea?

Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: Moşii.

Moşii – patres, moşia – patria, cu orânduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage cu o împărăteasă.

 Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”, 22 octombrie 1881

divider



15 iunie 1889 şi ecoul morţii lui Mihai Eminescu

„Mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită, precum a fost sufletul acestui nemuritor”„Constituţionalul”, 20 iunie 1889S-au împlinit 130 de ani de când arheul culturii noastre îşi sfârşea nefericita-i existenţă pământeană, lăsând în urmă strălucirea eternă a luceafărului geniului său. Este singura personalitate istorică căreia i se sărbătorre,te cu aceeaşi dăruire, atât data naşterii (declarată astăzi şi Ziua Culturii Naţionale), cât şi data morţii sale, prilej de evocare pioasă a celui care a surprins ca nimeni altul chintesenţa istorică, spirituală şi culturală a neamului şi ţsău românesc..Percepţia morţii poetului a fost diferită de-a lungul generaţiilor care s-au succedat după moartea sa. S-a vorbit şi s-a scris mult, îndeosebi în epoca comunistă, despre faptul că poetul a murit în mizerie şi sărăcie, uitat de contemporani şi părăsit de prieteni, ca un geniu singuratec, neînţeles de societatea în care a trăit. Însuşi G. Călinescu vorbea despre poeţii pe care „flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia”, dar şi despre cei care „niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească…Aşa poet a fost Eminescu” (G. Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum I. O. 1995, pg. 249). Cu toate acestea, marea durere pe care moartea nefericitului poet a produs-o la scară naţională, pentru Călinescu (considerat încă biograful ofcial al poetului) nu a însemnat decât „cortegiul însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni… pe drum în dreptul Universităţii, şi la mormânt, se ţinură cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei şi un brad” (idem).

Nimic despre imensa durere unanim exprimată în presa centrală şi locală de pe întreg teritoriul ţării şi a provinciilor româneşti; nimic despre reacţia lumii intelectuale, îndeosebi culturale şi academice; nimic despre reacţia dăscălimii, elevilor şi studenţimii; în sfârşit, nimic despre tristeţea şi durerea unui popor care trăia sentimentul că îşi îngroapă „gloria naţională”, aşa trăire dureroasă încerca România profundă a acelor vremuri.

Târziu după moartea sa, a început să se vorbească mult despre faptul că boala poetului, câştigată sau moştenită, l-a condus către alienaţie, sfârşindu-şi zilele în lumea vieţuitorilor ospiciului doctorului Şuţu, părăsit de prieteni şi de lumea culturală. S-a vorbit, de asemenea, despre înscenarea politică a „arestării ilegale” şi internării forţate în ospiciu, înscenându-i-se o boală psihică, compromiţându-i astfel credibilitatea în ideea de a-l scoate din viaţa publică, pentru că prin vocea sa ameninţa protipendada politică şi economică a ţării şi chiar relaţiile statului român cu puterile centrale.

Notorietatea poetului la nivel naţional Într-adevăr, prin creaţia şi atitudinea sa intransigentă, Mihai Eminescu devenise o personalitate marcantă a timpului său. Vocea sa, de la tribuna ziarului „Timpul”, se transformase într-o adevărată instanţă acuzatoare pentru relele, nedreptăţile, corupţia şi jaful naţional, aspecte pe care le sancţiona fără cruţare. Aşa încât lumea intelectuală, breasla scriitoricească, lumea politică, „pătura superpusă”, tinerimea studioasă îl cunoşteau foarte bine din publicaţiile vremii ca poet, dar şi în ipostaza de jurnalist şi analist politic. Poezia sa pătrunsese deja adânc în inima tineretului. Versurile sale erau pe buzele tuturor, aşa încât vestea derapajului psihotic, şi mai ales suferinţa ultimilor şase ani din viaţa sa, a ajuns repede de notorietate publică. Nu puţini au fost aceia, mai ales din lumea intelectuală, care au perceput şocul îmbolnăvirii poetului ca pe o dramă la nivel naţional. Trebuie subliniat faptul că preocuparea pentru sănătatea poetului a fost una reală şi constantă în toată această perioadă, ajungând să intereseze cercuri din ce în ce mai largi: de la prietenii de la „Junimea” şi „Convorbiri literare”, la autorităţile locale: botoşănene, ieşene şi bucureştene: de la societăţi şi asociaţii culturale, la oameni de teatru, oameni de litere, oameni de bine şi chiar elevi, prin constituirea acelor comitete pentru realizarea subscripţiilor publice în sprijinul poetului (vezi cuvântul înainte al ediţiei Şaraga semnat de Cornelia Emilian). A nega, sau a bagateliza aceste realităţi, ar fi o impietate şi un afront nemeritat adus generaţiei poetului. În acest context este evident că soarta poetului devenise una de interes public, dovadă şi curatela judiciară instituită în urma expertizei medicale din 23 martie 1889, din care au făcut parte Titu Maiorescu, Mihai Brăneanu, D. Augustin Laurian, I.L.Caragiale şi Ştefan C. Michăilescu - din nefericire hotărâtă prea târziu - dar şi numeroasele referiri în presă cu privire la starea şi comportamentul poetului, dintre care cele mai valoroase - prin durere şi compasiune - sunt cele ale lui Alexandru Vlahuţă: „Şi când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustii, îşi lăsă tăcut privirea-n pământ, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţe vagă - umbra acelui apus dureros al conştiinţei care-i dedea în momentul acele înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit” (Al. Vlahuţă - Versuri şi proză, Ed. Eminescu, 1986, pg. 292).

Vestea morţii lui Eminescu a căzut ca un trăsnet asupra întregii naţiuni. Nu a existat organ de presă, central sau local, care să nu relateze pierderea dureroasă resimţită de întreaga suflare românească prin moartea poetului, care devenise încă din timpul vieţii un mit recunoscut deja ca geniu. Deşi nici un act oficial nu a consacrat zilele de 15, 16, 17 iunie 1889, ca zile de doliu naţional, naţiunea română, prin durere şi participare, a ridicat evenimentul la rang de funeralii naţionale. Pe tot cuprinsul regatului şi provinciilor româneşti, sufletele cernite ale celor care l-au preţuit şi admirat ca poet, au trăit momente de durere şi neputinţă în faţa unui adevăr care a lovit năprasnic un popor. Câteva exemple pot ilustra - cât se poate de convingător - starea de spirit care domina o naţiune ce percepea moartea poetului ca o adevărată tragedie. „Durerea celor care i-au fost prieteni, l-au cunoscut în tainele vieţii intime trebuie să fie adâncă, mută şi sfâşietoare… Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un Luceafăr… Moartea lui e o durere pentru întreaga cugetare românească după cum durere fost-au pentru toţi şi suferinţele lui” titra „Constituţionalul” în editorialul său din 17 iunie 1889. În provincie, la Botoşani, „Curierul Român” informează că „marele cugetător al ţării, cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toţi poeţii noştri contemporani, care a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gânduri şi simţiri, nu mai este printre vii! Dup-o crudă şi-ndelungată boală, nobilul şi melancolicul său suflet şi-a rupt barierele ce-l ţineau încă legat de această vale a plângerii şi şi-a luat zborul spre lumea cea de veci, spre lumea nemuririi pentru care a fost creat” (20 iunie 1889), iar „Libertatea” din acelaşi oraş scria: „Poetul dragostei şi al melancoliei, cel mai ilustru bard al României şi unul din însemnaţii poeţi ai Europei actuale, gloria ţării şi a neamului românesc s-a stins…El nu mai simte azi greutatea lumii reale, aşa de zdrobitoare pentru avânturile închipuirii lui generoase” (22 iunie 1889). Iaşul (oraşul marii iubiri) consemna prin ziarul „Fulgerul” din 18 iunie 1889: „marele poet s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr în înălţimea bolţii albastre”. Acelaşi ziar reuşeşte poate cel mai veridic portret psihologic al poetului, atunci când pune în evidenţă contrastul din gândirea eminesciană între mizeria vieţii reale, pentru care manifesta „o repulsie şi un mare dezgust judecând-o prin prisma pesimismului” şi imaginaţia din lumea ideală pentru care a avut „o atracţie deosebită şi de aceea o zugrăveşte cu cele mai admirabile culori”. Iacob Negruzzi scria în „Convorbiri Literare”, „cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile; noi pierdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-acei al căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre” (citat I Saizu, Eminescu - cât veşnicia, Ed. Noel, 1996). În Transilvania „Telegraful Român” afirma că: „Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet român, ci şi cel mai strălucit reprezentant al conştiinţei naţionale”. Deşi unele date biografice vehiculate de presa timpului erau contradictorii, totuşi, asupra suferinţei poetului exista o unanimitate în a considera „lunga şi cruda maladie a facultăţilor mintale, o boală ce nu iartă niciodată şi târâie victima sa spre mormânt” („Telegraful Român”, 18 iunie, 1889). Titu Maiorescu va avea inspiraţia să solicite necropsia (cerută în mod expres) ce avea să confirme mărimea neobişnuită a creierului (1490 gr, egal cu cel al lui Schiller) atins de o periencefalită cronică difuză (fără examen microscopic), o degenerare grăsoasă a muşchiului cardiac - care a stat la baza sincopei cardiace ce avea să constituie cauza imediată a decesului - degenerescenţe asemănătoare fiind descrise şi la nivelul ficatului şi rinichiului, aspecte deosebit de relevante pentru evaluările anatomo patologice de mai tîrziu, evocatoare mai ales pentru excluderea etiologiei luetice a bolii poetului şi confirmarea intoxicaţiei cronice cu mercur folosit ca terapie.

Doliu şi funeralii naţionale − fără gir oficial Tragedia zilei de 15 iunie 1889 a fost dureros resimţită de întreaga naţiune. Zăbranicul de doliu va acoperi întreg spaţiul românesc prin durerea pe care a resimţit-o. „Aceasta explică de ce funeraliile au avut caracter naţional, deşi nici un act oficial nu fusese semnat în acest sens (I. Saizu, Eminescu - cât veşnicia, Ed. Noel, Iaşi, 1997).

Înhumarea a fost un moment care prin amploarea desfăşurării lui s-a ridicat la nivelul geniului eminescian, deşi poetul nu şi-a dorit niciodată o asemenea grandoare. „Niciodată - titra ziarul „Lupta” (19 iunie 1889) - nu s-a văzut la o înmormântare o asistenţă aşa de numeroasă şi cultă”. Şocul provocat de moartea poetului va îndurera un întreg popor şi avea să adune laolaltă deopotrivă: guvernanţi, politicieni, academicieni, oameni de artă şi litere, ziarişti, dascăli, studenţi, elevi, prieteni, admiratori ca şi contestatari. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargi îşi asumă cheltuielile de înmormântare, iar la iniţiativa lui Maiorescu s-a deschis o listă de subscripţie pentru amenajarea mormântului. Cu toate că dorinţa poetului a fost alta, ceremonia înhumării avea să fie de o grandoare tăcută şi resemnată, plină de sobrietate şi tristeţe, marcată de jale şi respect. Sicriul − singurul de simplitatea dorită de Eminescu - a fost depus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou - ctitoria lui Constantin Brâncoveanu − lângă catafalc fiind aşezate Poesiile (ediţia princeps), colecţia revistelor „Convorbiri Literare” şi „Fântâna Blanduziei”. Nenumărate cununi de laur şi coroane de flori din partea Academiei Române, Presei Române, redacţii de ziare, societăţi şi asociaţii culturale, Societatea Tinerimea Română, Societatea Studenţească „Unirea”, admiratori, elevi şi studenţi, aveau să acopere catafalcul. O persoană îndoliată va depune un buchet de „nu mă uita” pe pieptul poetului. Era Veronica Micle. Pelerinajul avea să dureze până în ziua înhumării. Prin acest „perigrinaj complect” („Războiul”, 18 iunie, 1889), o lume îndurerată îşi lua rămas bun de la „poetul lor de suflet”, dovadă evidentă a preţuirii de care s-a bucurat din partea poporului său. Oficialităţile au fost reprezentate de trei prim miniştri (doi foşti şi cel în funcţie), preşedintele Academiei Române în persoana lui Mihail Kogălniceanu, miniştri, conducători de societăţi şi asociaţii, floarea literaturii şi ziaristicii române. Serviciul religios a început la orele 17,30, după care a urmat primul discurs ţinut de Grigore Ventura, în care s-a subliniat cu patos faptul că „Eminescu nu a fost a nimănui ci a tuturor românilor” că, „lacrimile românilor se vor preface în roua roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului”, un discurs avântat şi patetic care nu-l recomandă câtuşi de puţin ca executant al cabalei antieminesciene invocată de adepţii acestei teorii. După discurs, corul bisericii „Domniţa Bălaşa” dirijat de Costache Bărcănescu va interpreta romanţa Mai am un singur dor pe versurile poetului, care avea să răsune cu jale, melancolic şi dureros peste întreaga mulţime.

Într-o tăcere tristă şi dureroasă, sicriul este aşezat pe un dric tras de doi cai, cortegiul fiind condus de trei jandarmi călare. Un lung şir de oameni se vor încolona pe lungul drum spre cimitirul Belu (Şerban Vodă). La Universitate, D. Aug. Laurian, directorul ziarului „Constituţionalul” va sublinia în discursul său că „astăzi se înmormântează o glorie naţională… ca poet un titan, ca ziarist un atlet… spinteca norii cu gândul şi găsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea românească… Un ouvrier al cugetării… El s-a stins prea devreme, nu înainte de a revărsa valuri de lumină în cugetarea românească”. Tot la Universitate, studentul la litere, botoşăneanul Constantin Calmuschi, va vorbi în numele tinerimii române, tinerime care a învăţat de la poet „cum să se adâncească în meditaţie şi cum să se înalţe în gândire... pentru că umbra acestui vis a fost atât de mare, încât veacuri multe falnic se vor simţi plutind şi însufleţind asupra celor ce te vor studia şi admira” („Adevărul”, 20 iunie 1889). Tot aici se va realiza şi o imortalizare în tuş a evenimentului, prin care C. Jiquidi - tatăl va încerca să surprindă grandoarea evenimentului (foto). Înainte de a fi coborât în mormânt, doctorul Ion Neagoe va ţine ultimul discurs, un discurs emoţionant, încărcat de durere, care a făcut ca toată asistenţa să lăcrimeze „mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită cum a fost sufletul acestui nemuritor”. Sicriul va fi coborât apoi pe unduirile melodice şi triste ale aceleeaşi Mai am un singur dor, interpretat de acelaşi cor, lăsând în sufletul celor prezenţi „o puternică şi tristă amintire” pentru că se trăia senzaţia că „se îngropa nu numai un om ci tezaurul poporului român”. Cu sufletul greu şi inima cernită, Titu Maiorescu şi amicii de la „Junimea” vor rămâne până la acoperirea cu pământ a mormântului. În semn de respect din partea tinerimii române, care efectiv îşi diviniza idolul, Ştefan Coşereanu - elev la liceul Matei Basarab - şi studentul Simion Mehedinţi − viitorul academician şi istoric creştin - vor veghea la mormânt până la ivirea luceafărului şi lunii care, în acel amurg târziu, aveau să strălucească mai frumos ca niciodată. „Să ne închinăm cu tristeţe şi admiraţie în faţa acestui mormânt deschis prematur; trupul lui Eminescu s-a dus, însă inteligenţa lui a rămas printre cei vii („L’Independence Roumain”, 18 iunie, 1889), iar „Libertatea” din 22 iunie 1889 titra: „cuvine-se dar, astăzi ,când mormântul a închis pentru totdeauna pe cel mai ilustru dintre fiii Daciei române să vărsăm pentru el o lacrimă de mustrare, pentru el, pe care l-am avut şi n-am ştiut a-l preţui.”Reflecţii postume

Desfăşurarea tristului eveniment va fi diferit apreciată de presa timpului. Cel mai aproape de adevăr pare să fi fost „Universul Literar” săptămânal care apreciază evenimentul ca fiind de o „duioşie impunătoare”, aşa cum a fost şi sufletul poetului. Un doliu naţional coborât în sufletul unui popor pe care, din nefericire, posteritatea avea să-l perceapă altfel. Este necesară precizarea că nimeni şi nimic din ceea ce a însemnat ultimele zile ale poetului, nu a sugerat existenţa vreunei tentative de victimizare a sa din partea vreunei conspiraţii sau organizaţii oculte. Naţiunea l-a cinstit, presa l-a onorat, mulţimea l-a venerat, prietenii l-au înconjurat cu aceeaşi preţuire din totdeauna, iar contestatarii şi duşmanii au tăcut resemnaţi. Până şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, care-i minimalizase opera, i-a dedicat o pagină în revista sa „o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţării sale” prin „o scurtă, dar plină de adevăr izbitor şi crud, amintire despre Mihail Eminescu” („Telegraful Român”, 20 iunie, 1889), ca să nu mai vorbim de Alexandru Macedonski care-şi încasase consecinţele oprobriului public.

Perceput la moartea sa doar ca poet de excepţie şi jurnalist militant, opera lui abia de acum va începe să fie pusă în valoare. Mai bine de un secol de cercetare va continua să uimească generaţie după generaţie de critici, prin evaluarea şi punerea în valoarea a vastităţii şi diversităţii creaţiei sale, demonstrând că intuiţia contemporanilor asupra genialităţii sale a fost una corectă, de aici şi emoţionanta despărţire de cel ce avea să devină arheul culturii române. De aici şi contrastul izbitor între realitatea momentului şi minimalizarea voită din partea celui care i-a scris biografia (G. Călinescu, n.n.). Eminescu nu a fost un singuratic, deşi a iubit singurătatea şi a căutat-o mereu. Nu a trăit izolat, nu s-a situat în afara realităţilor vremii sale, ba din contra, el a fost o prezenţă vie, receptivă la tot ce a însemnat cultură, viaţă socială, mediu politic, istorie, eveniment cotidian, trecut, prezent şi viitor pentru neamul său. El s-a izolat doar atunci când se retrăgea în meditaţie, gândire şi creaţie. Nu a fugit de oameni, ci dimpotrivă, i-a căutat, înţelegându-i ca nimeni altul din vremurile sale, mai ales din perspectiva istorică a neamului său. Nu a ştiut să mintă şi a taxat necruţător nedreptatea, ipocrizia şi demagogia doar cu armele scrisului său, fără ca să poarte acea „cocoaşă intelectuală”, atât de comună printre oamenii politici şi de cultură. A ars la flacăra geniului său care până la urmă i-au topit aripile gândirii şi imaginaţiei. Este ceea ce contemporanii vedeau şi urmăreau cu încântare şi uimire, dar şi cu durere. Notorietatea sa era una de nivel naţional şi suferinţa sa era bine cunoscută publicului larg. În acest context, se ridică o întrebare de bun simţ. Cine, în asemenera condiţii, şi-ar fi permis să pună la cale o conspiraţie sau un complot antieminescian, fără ca acest lucru să nu fi devenit imediat public? În aceeaşi notă se poate ridica şi a doua întrebare. Cum ar fi putut Maiorescu şi junimiştii să participe la „arestarea ilegală” şi izolarea sa ca alienat mintal, în ideea cinică şi bestială de a-l scoate din viaţa publică într-o asemenea manieră grotescă? când toţi aceştia - şi mulţi, mulţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi − au asistat cu durere şi au participat cu ce au putut la alinarea groaznicelor suferinţi pe care poetul le-a suportat în ultimii şase ani din viaţa sa chinuită.

Desfid pe oricine consideră că a trimite în străinătate pentru consult, asistenţă medicală şi sanatorizare este o chestiune simplă chiar şi astăzi, cu atât mai mult la acea vreme şi încă cu însoţitor, aşa cum amicii săi de la „Junimea” în frunte cu Titu Maiorescu - un adevărat mecena pentru Eminescu - au făcut-o în mod repetat. Din calvarul vieţii sale posteritatea avea să dezvolte de o manieră fantezistă - dacă nu de-a dreptul cinică - nefericita teorie a conspiraţiei, devenită subiect de roman, numai după ce această ipoteză a fost lansată de cinicii de la „Adevărul” în anul 1911, în ideea de a macula memoria unui popor care şi-ar fi sacrificat idolul. Aceeaşi intenţie se poate intui şi din preluarea nefericită a probabilităţii diagnostice de nebunie luetică, dezvoltată apoi de câţiva medici neinspiraţi şi de o critică literară la fel de neinspirată, culminând cu cinismul călinescian, care va dori să aşeze pe fruntea olimpiană a poetului stigmatul ruşinii alături de cununa geniului. Aşa cum posteritatea - prin eforturile admirabile ale criticii literare - a reuşit să pună în valoare arheitatea creaţiei eminesciene, aceeaşi critică literară are obligaţia să izbăvească imaginea poetului de stigmatul luetic şi de elucubraţiile biografice - îndeosebi călinesciene - luetice sau sacrificiale, ridicându-l astfel pe omul Eminescu la nivelul operei sale. Chestiune de bun simţ şi moralitate elementară pentru critica literară, care are astăzi la îndemână instrumentele necesare pentru promovarea adevărului privind viaţa martirică a celui care „a răsturnat muntele gândirii în marea închipuirii” (A.D.Xenopol). Un pas important în această direcţie l-a făcut - de o manieră onestă şi meritorie - criticul Nicolae Manolescu, care a avut francheţea să valorizeze realitatea medicală din odiseea eminesciană („Adevărul” - 28 iunie, 2013). Pe aceeaşi traiectorie, a adevărului ştiinţific, se înscrie şi criticul Theodor Codreanu, pentru care argumentul medical are valoare ontologică (vezi - Eminescu în captivitatea „nebuniei”).

Dincolo de abordarea academică, istorică şi critică a geniului eminescian, poporul l-a simţit întotdeauna aproape, ca cel care a reuşit să-i exprime cel mai bine şi într-un stil autentic; trăirile, credinţa, aspiraţiile şi apartenenţa de neam şi ţară. Iată de ce şi apusul său va străluci de-a pururi în istoria neamului românesc.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (III)BĂTAIA

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg.

Deţinutul politic din închisorile comuniste era în mod constant supus agresiunilor fizice şi umilinţelor de tot felul, ajungând până la provocarea organizată a durerii şi terorii, cu cruzime maximă - tortura. Motivele declarate puteau fi obţinerea unor informaţii suplimentare (pe care deţinutul se presupunea că le ştie dar nu vrea să le dea), simpla intimidare (pentru a fi mai maleabil pe viitor), reala sau inventata încălcare a regulamentelor sau pur şi simplu capriciile securiştilor sau gardienilor. Un caz special îl constituie „reeducarea” de la Piteşti şi Gherla, unde tortura sistematică era unul din instrumentele dezumanizării, al uciderii sufletelor în cel mai cumplit experiment din istoria omenirii. Deşi nu dă multe detalii tehnice, Aurel Vişovan relatează teribilele situaţii prin care a trecut el sau camarazii cu care a pătimit împreună. (M. V.)

Piteşti 1949-1951… „La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „ Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecţie. Desigur, versurile au fost concepute într-un demers - oarecum - normal al… anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci - şi poate mai mult acum - era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti - cu puţine excepţii - nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (pag. 16)

Piteşti, Crăciun 1949… „ Nu mişcaţi, bandiţilor! Gura! Aici e mormântul vostru! Vocea asta am mai auzit-o cu câteva momente mai înainte. Era vocea lui Ţurcanu. Dar ce se întâmplase?... Şi de ce? Încet, printre gâfâiturile monstrului ce-mi apăsa pieptul, cu senzaţia că dintr-un moment într-altul cad într-o prăpastie, mi se leagă gândurile… Sunt în camera 4 Spital de la închisoarea Piteşti. E ziua de Crăciun. Am simţit o lovitură în cap şi alta peste ochi şi am fost doborât împreună cu alţii… Mâna lui Silviu Murgu stăruia pe faţa mea. I-am auzit glasul stins de tot: - M-am speriat că te-au omorât... - Gura, bandiţilor! Aici e mormântul vostru! repeta Ţurcanu.” (pag. 21-22)

Piteşti, 1949… „Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii… Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi. - Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu, adresându-se gardienilor. Atunci un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră. Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.” (pag. 37)

Piteşti, 1949… „O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere. - Cum, şi tu?... - Gura, banditule! Te cunosc bine! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine. Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuţi Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte.” (pag. 38)

Piteşti, 1949... „Dar nu pot uita clipa când Ţurcanu a tunat numele meu. Eram în total 5-7 inşi (nu mai ştiu exact). Eu am fost strigat ultimul. Aceştia eram „instigatorii”. Directorul Dumitrescu a început să ne lovească cu ciomagul plin de furie, luându-ne pe rând, unul câte unul. Reţin că atunci când a ajuns la mine, m-a întrebat cum mă cheamă. Am observat că atunci când m-a privit, figura lui era îngrozită. Cred că eram desfigurat complet, că nu m-a lovit.” (pag. 38-39)

Piteşti, 1950… „Se formase un comitet de torţionari care ne supravegheau îndeaproape şi nu se sfiau să ne lovească în cele mai sensibile locuri ori de câte ori treceau prin faţa noastră. Eram terorizaţi. Ce să le spunem? Ce anume pot afla ei de la alţii ajunşi în situaţie similară?... Bănuiam - şi aşa ni s-a spus - că aceste violenţe au fost declanşate şi în alte camere, precum şi în alte închisori şi că toată ţara este supusă violenţei demascării forţelor care se opun regimului comunist. Începusem să cred asta şi acest gând mă chinuia la fel de tare ca loviturile care cădeau mereu, mereu…” (pag. 41)

Piteşti, 1950… „Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi… Nu a durat mult această stare de expectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.” (pag.43-44)

Piteşti, 1950… „Scenariul s-a repetat la fel. Gioga Parizianu a fost înconjurat imediat de foştii săi prieteni, acum reeducaţi, şi care îi puneau fel de fel de întrebări, făcându-l să creadă că în cameră este o atmosferă frumoasă, legionară. Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei asupra lui să fie cât mai zguduitor. La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la îndemână. - Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine? Noi ne-am trezit la realitate. Şi dă-i, şi dă-i ... îl băteau cu schimbul. Cum oboseau unii, începeau alţii.” (pag.46)

Piteşti, 1950… „Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. - Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. - Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. - Acolo, bandiţilor! O să vă arăt eu vouă, legionarilor! Apoi, adresându-se numai mie, strigă: - Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit. La un semnal al lui Ţurcanu sărise asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode şi acum urma acel deosebit…Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la „Fie voia Ta…” şi n-am mai putut să continui. Mă simţeam pierdut. Simţeam că nu mai am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În mine nu rămăsese decât acea groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi - pe care nu mi-o puteam imagina - promisă de Ţurcanu.” (pag. 59)

Piteşti, 1951… „Se introduseseră noi genuri de torturi, din ce în ce mai diabolice. Printre altele, trebuia să facem genoflexiuni cu mâinile ridicate. La început cu zecile, apoi cu sutele şi chiar cu miile. Când cădeam la pământ, săreau torţionarii cu bocancii pe tine. Era ceva de apocalips… Îmi amintesc şi acum de Paul Limberia care ajunsese până la 1200 de genoflexiuni…” (pag. 60)

Piteşti, 1951… „Într-o zi - ţin minte - cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie.” (pag. 63)

Jilava, 1957… „Ajuns la Jilava m-au închis într-o improvizaţie de lemn murdară din care la intrarea mea a ieşit un şobolan enorm. Încercând să iau legătura cu cel din încăperea vecină, vorbeam cu o voce joasă să nu mă audă alţii. În momentul acela apare gardianul şi-mi trânteşte o palmă de era să mă doboare…” (pag.173)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



MARTIRI LEGIONARI DIN PRIGOANA CEA MARE (1938-1939) Ion Stancu şi Pr. Grigore Motomancea

Drumul spre Isverna a fost un prilej mult aşteptat pentru a ajunge în mai multe sate din Argeş, Gorj şi Vâlcea, acolo unde aveam informaţii că odihnesc, năpădiţi de uitare şi de verdele ierbii, mai mulţi dintre martirii noştri, sau cad sub ruină clădiri legate de destinul legionar. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile celor căutaţi, cercetarea noastră a dat roade nesperate. În cele ce urmează vă vom împărtăşi o parte din ele.

Stancu Ion camaradul - martirul de la Coşeşti

Numele lui Ion Stancu a fost printre primele nume de legionari de care am auzit. Deşi el este aproape necunoscut în sfera legionară, l-am întâlnit în anii 2000 în probabil singura poezie legionară a lui Ion Barbu, „Tinda bisericii din Jupâneşti”. Ani şi ani singura informaţie certă era asasinarea lui pe teritoriul fostului judeţ Muscel, în septembrie 1939, dublată de legătura poetică între el şi Jupâneşti. În timp, ziarele din 1940 şi alte cărţi parcurse au însăilat ca într-o hartă a comorii, toate indiciile descoperite ducându-ne spre camaradul nostru din Muscel.

Ion Stancu s-a născut în 1915 la Coşeşti, judeţul Muscel (astăzi Argeş). Era orfan de război, tatăl său căzuse ca erou pe front în Primul Război Mondial. Deşi rămas în grija unei mame sărace şi văduve, urmează şcoala primară în comună, apoi liceul în Piteşti. Aici, la începutul anilor ’30 cunoaşte Mişcarea Legionară la care se va conecta până în adâncul sufletului său. În 1933 era elev în clasa a IV de liceu şi încadrat în Mişcare într-unul din cuiburile piteştene; camarazii îl descriu ca un copil mărunţel, îmbrăcat sărăcăcios, cu o înaltă ţinută morală, rezultate excepţionale la şcoală şi un entuziasm legionar molipsitor. La începutul anului 1934, ca represalii pentru moartea lui I. Gh. Duca, vor fi arestaţi 40 de legionari musceleni şi încarceraţi în celulele Regimentului 30 Dorobanţi Muscel. Stancu Ion nu se află printre ei şi faptul acesta îl afectează nespus. Printr-unul din paznici trimite camarazilor arestaţi mesajul «Îmi pare rău că nu sunt închis cu voi. Dar strig ca să mă auziţi de acolo „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”». Conducerea legionară a judeţului a fost adânc impresionată de gestul acestui copil orfan care, neavând nimic material pe lume, risca să-şi piardă astfel şi statutul de elev de liceu pentru care maica sa trudise greu.

Din 1935, după mutarea în zonă a dlui. Gheorghe Clime, Ion Stancu devine un colaborator apropiat al acestuia, organizând tineretul legionar din comuna sa. Între timp, după absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Prigoana cea Mare îl găseşte pregătit şi, cu toate piedicile şi urmărirea Siguranţei, reuşeşte să continuie activitatea legionară până la data arestării sale. Pentru a se feri de urmăritori Ion Stancu organizează şedinţele legionare la umbra pădurii din Dealul Turcului, aflat la marginea comunei. În august 1939, la sfârşitul unei astfel de şedinţe de cuib, va spune camaradului său Petre Protopopescu: „Presimt un măcel îngrozitor ce ne aşteaptă. Orice va fi, eu rog pe Dumnezeu să ne ajute să murim frumos. Cine va fi alesul?”În noaptea de 21/22 septembrie 1939 Ion Stancu alături de alte 25 de persoane (între care avocatul Petre Protopopescu şi preotul Ion Protopopescu) se afla închis într-o magazie din curtea Primăriei Coşeşti, arestat fără mandat şi fără temei juridic, ca represalii pentru moartea lui Armand Călinescu. Nu se ştia ce va fi cu ei, dar nimeni nu dormea, iar Stancu le vorbea camarazilor despre Înviere când, de-o dată, în jurul orei 4 dimineaţa jandarmii înarmaţi deschid uşa şi îl invită să iasă afară. Acesta cere permisiunea să se spovedească preotului Protopopescu, dar este refuzat. Ulterior cei care l-au escortat în drumul spre moarte au povestit că a murit închinându-se şi numărând gloanţele ce îl străpungeau în timp ce jandarmilor le tremura mâna pe patul armei. După ce s-a prăbuşit sub ploaia de plumb, s-a auzit un ultim „Trăiască biruinţa legionară”. A fost împuşcât undeva pe raza comunei sale natale, Coşeşti, iar coordonatorul echipei de execuţie a fost plutonierul major Nicolicescu.

Trupul lui Ion Stancu a fost expus publicului timp de 3 zile, timp în care sătenii şi cei din zonă au fost aduşi de autorităţi să vadă cadavrul deasupra căruia stătea scris „Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de ţară”... După aceste zile a fost luat de biata sa mamă şi îngropat în cimitirul din comună, undeva, într-o margine.

Aici l-am găsit şi noi. În marginea cimitirului o cruce mică şi veche de piatră alături de alta mai nouă de mozaic, ambele purtând numele martirului Stancu Ion. Crucea cea veche este crucea pusă la căpătâiul său în timpul guvernării legionare pe ea apare data morţii şi vârsta celui ucis, 24 de ani. Crucea cea nouă poartă un medalion funerar cu două chipuri: un tânăr slăbuţ cu ochelari mari şi o mamă frumoasă. Păuna, mama lui Ion a trecut la cele veşnice în 1948 şi a fost înmormântată alături de fiul răpit de urgia carlistă. Cu toţii i-am îmbrăţişat crucea, sărutând-o şi înfăşurând-o în tricolor. Cu mari emoţii am cântat „Imnul legionarului căzut” şi am răspuns PREZENT! pentru cel ce a aşteptat aproape 80 de ani ieşirea la apel. În tinda Bisericii din Jupâneşti

Biserica de lemn din Jupâneşti, Argeş cu hramul „Înălţarea Domnului” este una din cele mai celebre biserici de lemn din zona Munteniei. Construită la mijlocul secolului al 18-lea pe locul unei alte biserici mai vechi, este ctitorită de negustori locali şi meşteşugită ca nicio altă biserică, cu un brâu median sculptat cu motivul sforii şi cu numeroase console simetrice în formă de cap de cal.

Dincolo de valoarea ei religioasă, istorică şi muzeală, Biserica din Jupâneşti are pentru noi o însemnătate aparte, fiind firul conducător care ne-a ghidat spre Ion Stancu. De la mormântul din Coşeşti am venit direct aici pentru a mulţumi lui Dumnezeu. Am pomenit mai sus despre poezia lui Ion Barbu „Tinda bisericei din Jupâneşti” în care apare menţionat „Stancu Ion camaradul”. Aceasta a fost publicată în timpul guvernării legionare în noiembrie 1940 în ziarul „Falanga”. Poezia închinată martiriului lui Ion Stancu este dedicată de autor poetului Radu Gyr, fiind în acelaşi timp o mărturisire de credinţă legionară. Muscelean ca şi Radu Gyr, Barbu nu era străin nici de tragedia petrecută cu Stancu şi nici de existenţa bisericii de lemn din Jupâneşti. După atâtea zeci de ani de la publicare, am recitat poezia chiar în tinda bisericii, evocând memoria camaradului Stancu Ion.

Tinda bisericei din Jupâneşti - de Ion Barbu

Munte-al Muscelului: cetini

Pe spartele pietrei crăieşti, Domnescul râu să-l încetini

La locul numit Jupâneşti. Anii mei tineri, ostateci

Acelor nisipuri şi pruni

Feciori se întorc şi sălbateci, Că scurte nume de huni. Calul din nou peste cremeni

Spre râu copitele trage-şi

Să-înnec târgoveţul, asemeni

Ei, Clarei, letinei din Argeş. Aşa cum apele Doamnei

Prin Ponturi se-adună cu Padul

Îi mân aceşti ani: anii toamnei

La Stancu Ion, camaradul. Ca el, deslegat în cântare

Prin plumbul sutaşului beat

Ridic spre avare cântare

Un suflet golaş de băiat. Picioare de capră Satana

Apasă-n platan spre a mă pierde.

Grea însă, că zaua şi stana, Va trage cămăşa mea verde. Părintele Grigore Motomancea

Gorjul este unul dintre judeţele în care nebunia carlistă a pus în faţa plutonului de execuţie un preot legionar. Grigore Motomancea s-a născut la 26 iulie 1902 la Curţişoara, judeţul Gorj. Preot pe seama parohiei Radoşi din acelaşi judeţ, legionar, tatăl unor copilaşi micuţi şi soţ al presbiterei Iulia, Grigore avea să fie unul dintre cei 3 legionari asasinaţi în judeţul Gorj, alături de Constantin Şerban şi căpitanul Gheorghe Munteanu.

Părintele a fost reţinut la începutul Prigoanei celei Mari şi în decembrie 1938 se afla internat alături de mulţi alţi preoţi legionari în lagărul de la Sadaclia. Eliberat cândva pe parcursul anului 1939 avea să revină acasă în satul Aninişu din Vale şi să îşi reia slujirea la Radoşi. În 22 septembrie 1939 se afla acasă, la masă, cu familia. La poartă sosesc jandarmii care îl ridică de la masă, îl scot din curte şi îl împuşcă chiar acolo, în faţa soţiei şi a copiilor săi. Ca şi în restul cazurilor, trupul său rămâne expus pentru câteva zile, fiind mai apoi înmormântat.

Astăzi în Radoşi şi Aniniş legenda preotului legionar împuşcat pe stradă continuă să fie povestită de bătrânii satului. Prin îndrumarea lor am găsit locul de veşnică odihnă al părintelui, aflat la intrarea în cimitir. În acelaşi mormânt se odihneşte şi preoteasa Iulia care a trecut la Domnul în 1981, dar şi unul dintre fiii lor, Ştefan, numit astfel în memoria logofătului Ştefan Beştelee, străbunicul Părintelui Motomancea. În veci să-i fie pomenirea din veac în veac!

Locuri ale memoriei legionare: Lagărul de la Govora

Băile Govora, cunoscuta staţiune balneară vâlceană, a adăpostit pentru câteva luni un lagăr creat de autorităţi pentru fetele legionare. În decembrie 1943 Generalul Antonescu operează o nouă serie de arestări în rândul legionarilor din toată ţara. Liana Nedelcu din Buzău este ridicată de autorităţi de acasă şi, după câteva zile de detenţie petrecute într-un hotel din oraş transformat ad-hoc în spaţiu de recluziune, este încărcată împreună cu peste 100 de persoane într-un vagon dubă. Destinaţia le era necunoscută.

Trenul se îndreaptă întâi spre Bucureşti, de acolo duba porneşte spre Piatra Olt unde fetele sunt debarcate în timp ce preoţii pornesc spre lagărul de la Tismana, iar ceilalţi bărbaţi, către lagărul Târgu Jiu. Era perioada Crăciunului şi zăpada era mare. Cele 40 de fete trebuiau să ajungă la Mănăstirea Horezu care urma să fie folosită pe post de lagăr pentru legionare. Drumurile blocate de nămeţii de zăpadă forţează autorităţile antonesciene să facă o schimbare de plan, astfel că direcţia se schimbă şi fetele ajung la Băile Govora.

Sunt aduse în uriaşa şi luxoasa vilă „Constanţa Marietta” şi sunt cazate pe judeţe. Astfel iau contact cetăţuile legionare din multe oraşe din ţară care activaseră clandestin în timpul prigoanei antonescine. Între ele luminează figura Iolandei Popescu - medic psihiatru, şefa Cetăţuilor din Cernăuţi, o persoană de o înaltă ţinută morală şi legionară, ce va deveni pentru multe dintre fetele de la Govora mentor şi model.

Regimul de detenţie era blând, comanda lagărului o avea un ofiţer care s-a îngrijit să nu le lipsească nimic din cele necesare. În interiorul vilei se circula liber, fără niciun fel de restricţii, fetele putea ţine legătura cu familiile, iar mâncarea era la discreţie. Anul Nou 1944 le găseşte aici într-o atmosferă de tinerească veselie, umbrită totuşi de incertitudinea viitorului. La începutul anului 1944 lagărul se desfiinţează la fel de brusc după cum apăruse. Fetele sunt încărcate în autobuze şi debarcate la gara Piatra Olt, libere să pornească cu trenul spre casele lor.

Regimul politic se schimbă, dar prigoana împotriva legionarelor continuă şi mai teribil sub comunişti. Lagărul de la Govora era acum o dulce amintire pe care fetele o păstrau ca pe o comoară în mizeria celulelor de la Văcăreşti, Mislea, Jilava sau în barăcile diverselor colonii de muncă. Într-una din aceste colonii îşi face apariţia în 1952 şi doamna Marieta Tătărăscu şi Liana Nedelcu află că era fosta proprietăreasă a vilei de la Govora...Vila aparţinea lui Alexandru Măciuceanu, mare proprietar şi comerciant vâlcean. Acesta o cumpărase de la autorităţi la sfârşitul secolului al 19-lea şi o numise „Constanţa Marietta”, după numele celor două fiice ale sale. Constanţa se va căsători cu colonelul Radu Makarovitsch, căzut pe front în 1944, iar Marietta, cu Generalul Ştefan Tătărăscu, fratele marelui oportunist politic Gheorghe Tătărăscu. Atât Marietta cât şi soţul său au fost arestaţi la începutul anilor 50, executând mai mulţi ani de închisoare. Astăzi vila „Constanţa Marietta” continuă să îşi păstreze superba ţinută arhitecturală, deşi se află abandonată într-o ruină desăvârşită. Naţionalizată de regimul comunist şi folosită în scop turistic, vila este locuită în prezent de oamenii străzii. Treptele monumentale, superbele balcoane cu dantelărie de lemn zac neputincioase în vegetaţia luxuriantă ce le înconjoară şi cotropeşte, în timp ce podelele şi tavanele sunt surpate de trecerea vremii.

Cezarina Condurache 

divider



Fericitul episcop Ioan Suciu şi Mişcarea Legionară

Recenta beatificare, de către Papa Francisc, a celor 7 episcopi greco-catolici martiri, morţi în închisorile comuniste, reprezintă un moment de fericită împlinire, un mare pas înainte pe calea recunoaşterii imensei suferinţe şi a sublimelor jertfe ale poporului român în lupta contra Satanei, întrupat în istorie mai mult decât oricând sub chipul hidos al regimului bolşevic. Acest pas trebuie neapărat urmat de canonizarea altor martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste, creştini de înaltă ţinută spirituală, din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte confesiuni.

Cel mai tânăr dintre episcopii beatificaţi, fericitul Ioan Suciu a fost un apropiat al Mişcării Legionare, după cum atestă mai multe mărturii din epocă, alături de colegul şi prietenul său de o viaţă, fericitul episcop Tit Liviu Chinezu (despre a cărui afinitate legionară dispunem însă de mai puţine date relevante). O dovadă foarte valoroasă în acest sens este mărturia personală, deosebit de impresionantă, a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ţinută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj şi membru al Mişcării Legionare. Redăm această mărturie cu precizarea că ea este inclusă în lucrarea lui Ion Găvrilă Ogoranu - „Episcopul Suciu în faţa furtunii” (publicată în 2006 la editura oficială a Bisericii Greco-Catolice „Viaţa Creştină”). „L-am cunoscut bine pe episcopul Ioan Suciu, l-am iubit şi l-am avut ca îndrumător spiritual şi un frate mai mare. Amintirile, cele din copilărie şi din prima tinereţe, sunt strâns legate de icoana ce a fost veritabilul Apostol, martir pentru Cristos şi Biserica Lui.

L-am cunoscut imediat ce a fost hirotonit preot la Blaj, prin anii ’31- ’32, după întoarcerea de la Roma unde studiase teologia şi filosofia. L-am avut profesor de religie la liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, în timpul când tatăl meu era subdirector şi mai târziu director.

Mă luase oarecum sub ocrotirea lui spirituală. Mă duceam la dânsul foarte des când locuia la etajul librăriei Arhidiecezane. Intram în camera lui care-i servea şi de birou şi de bibliotecă, intram chiar şi în absenţa dânsului ştiind unde era ascunsă cheia. Primea pachete de cărţi, lăzi mari din Italia şi Franţa. Eu tăiam paginile cărţilor primite. Îl ajutam de asemenea la expedierea faimoasei reviste „Tinerimea Nouă” la care am colaborat cu modestie şi eu. Între altele traduceam texte din limba franceză. În 1937 a consacrat un număr special martirilor noştri Moţa şi Marin. Revista în mod precis se afla la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti unde se trimiteau obligatoriu toate publicaţiile ce apăreau la Blaj. În acest timp a apărut la Blaj, tot sub influenţa părintelui Ioan Suciu, revista „Mlădiţe” a liceului din Blaj, al cărei redactor principal am fost eu. A apărut între 1937 şi 1941.Bineînţeles, Preasfinţitul Ioan Suciu avea simpatii faţă de Mişcarea Legionară şi creatorul ei, Corneliu Zelea Codreanu. Era de asemenea la curent cu existenţa Frăţiei de Cruce pe care am înfiinţat-o în 1937, împreună cu Nastu Cristu, macedonean sosit la Blaj. Al treilea naş al Frăţiei de Cruce a fost Nelu Belu, fiul lui Ioan Belu, fost preot al închisorii Aiud pe timpul când se aflau închişi Nicadorii.

Cărţile episcopului Suciu, „Eroism” şi „Tinereţe” mi le-a adus tata la închisoare la Aiud, din partea Preasfinţitului, în 1943. În cartea „Tinereţe”, în capitolul Tinereţe Românească aminteşte de mine, fără să mă numească. Le-am primit prin părintele Brânzeu, preot greco-catolic al închisorii.

De fiecare dată când îl întâlnea pe tata la Blaj, Preasfinţitul cerea veşti de la mine de la închisoare. În timpul când a fost profesor la liceul „Sfântul Vasile cel Mare” şi director al internatului liceului, organiza vara o tabăra cu elevii distinşi la Stâna de Vale, cu un program condus de dânsul: o liturghie dimineaţa, apoi studiu, analizam texte, discutam şi redactam articole pentru „Tinerimea Nouă”. După masă muncă, sport, fotbal, volei, marşuri şi exerciţii de orientare prin pădure. Seara după cină, în jurul focului, cântam, povesteam, glumeam, iar părintele ne vorbea. Erau de fapt exerciţii spirituale ce s-au imprimat în memorie şi pe care nu le voi uita niciodată. Eram fericit! În această ordine de idei, în preajma sărbătorilor de Paşti trebuie amintite Exerciţiile Spirituale de la Bucureşti de la Catedrala romano-catolică şi conferinţele şi predicile de la Catedrala Blajului.

Ultima dată l-am întâlnit în ziua de 14 mai 1948, la reşedinţa Mitropoliei, unde exercita funcţia de Administrator Apostolic. Mă găseam la Blaj pentru câteva zile trimis de ziarul „Tribuna” de la Cluj, la care colaboram, în calitate de corespondent pentru Blaj şi regiunea Târnavelor. Mă trimisese ziarul ca reporter pentru comemorarea celor 100 de ani de la Adunarea din 15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii. În ajun, deci, l-am vizitat singur între patru ochi, la reşedinţă. Primisem din partea Comandamentului Mişcării Legionare misiunea secretă de a-l informa pe episcopul Suciu de ceea ce se va întampla câteva luni mai târziu, în toamnă, şi anume executarea planului lui Stalin aplicat deja în Ucraina: suprimarea Bisericii Greco-Catolice, confiscarea tuturor bunurilor şi lăcaşurilor de cult, arestarea şi internarea în temniţe şi lagăre a tuturor ierarhilor şi preoţilor care vor refuza integrarea în Biserica Ortodoxă. Mişcarea Legionară îi propunea Preasfinţitului trecerea frontierelor spre a ajunge în Occident unde urma să ia conducerea exilului şi a luptei anticomuniste pentru libertate şi pentru Biserică.

Cum de altfel mă aşteptam, după ce m-a rugat să mulţumesc celor ce-mi încredinţaseră această misiune, mi-a spus - citez din memorie: Locul meu de păstor este în mijlocul turmei, mai presus de toate în prigoana ce va veni. M-a îmbrăţisat cu lacrimi în ochi şi apoi ne-am despărţit. Ziua următoare, în 15 mai... Preasfinţia Sa, zărindu-mă la masa presei ce era instalată chiar în faţa tribunei, mi-a zâmbit şi a avut o clipire discretă din ochi. Îl vedeam pentru ultima oară. La sfârşitul comemorării, la ieşirea din stadion comisarul Gilu Moga m-a prevenit să părăsesc imediat Blajul, căci mă aflam pe lista celor ce vor fi arestaţi în noaptea următoare. Am plecat din Blaj fără să mai trec pe acasă. În septembrie am trecut în Iugoslavia.” (Ion Gavrilă Ogoranu, Episcopul Suciu în faţa furtunii, pag.102-105)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (26)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

La 26 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice ca să evacueze Basarabia şi Bucovina de nord în termen de 4 zile (pag.162).

Am convingerea că dacă România şi-ar fi apărat teritoriul, Germania (cu toata dorinţa de a nu începe războiul din răsărit mai repede) nu ar fi putut permite Moscovei să se înstăpânească pe gurile Dunarii şi să-şi întindă braţul până la exploatările noastre petrolifere şi ar fost silită să-şi trimită diviziile în ajutorul nostru (pag.163).

Mihail Sturdza analizează contextul tragic al cedării Basarabiei şi Bucovinei de nord şi în special atitudinea laşă şi vicleană în acelaşi timp a regelui Carol al doilea, care a încercat să arunce răspunderea pe umerii altora (Consiliul de Coroană, ambasadele străine), propaganda oficială repetând cu o demagogie stupidă că „regele n-a vrut să cedeze”, deşi el deţinea puterea deplină.

Nu era doar lipsa de curaj a lui Carol în împrejurări care îl depăşeau, nu era doar lipsa totală de răspundere pentru milioanele de români basarabeni şi bucovineni oferiţi pe tavă diavolului bolşevic, prin această cedare Carol se dovedea consecvent cu rolul de pion pro-sovietic pe care îl jucase constant împreună cu Titulescu.

De altfel în iunie 1941, când România intra în război pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, Carol aflat deja în Mexic, s-a grăbit să declare ambasadorului sovietic că el nu aproba acţiunea României…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Spania – Prezentări de carte

„La División Azul. De 1941 a la actualidad. Historia completa de los voluntarios españoles de Hitler.”Vineri, 7 iunie 2019, la Centrul Cultural al Forţelor Armate - Casino Militar din Madrid, asociaţiile culturale Avance Social şi Hermandad de la División Azul au organizat prezentarea carţii cu titlul de mai sus, a unuia dintre cei mai prestigioşi colaboratori ai Fundaţiei Profesor George Manu. Este vorba despre reputatul istoric şi scriitor, Carlos Caballero Jurado.

Născut în Ciudad Real în anul 1957, licenţiat în Istorie la Universitatea din Alicante, Carlos Caballero este unul dintre cei mai reputaţi experţi în istoria militară a celui de al doilea Război Mondial, în special a Frontului din Răsărit, mai concret a europenilor înrolaţi în Wehrmacht pentru a lupta împotriva Armatei Roşii a lui Stalin, ce ameninţa cu instaurarea comunismului în Europa. I-a studiat în profunzime şi a scris despre voluntarii din Ţările Baltice, belgieni, francezi, caucazieni, ucraineni, români şi despre exilaţii „ruşi albi”, fapt care l-a situat într-o poziţie privilegiată vis a vis de restul cercetătorilor ce s-au dedicat studiului acestui subiect, acreditată de cei aproape 40 de ani de muncă în domeniu, în care lucrările sale s-au tradus în unsprezece limbi. Numai prestigioasa editură militară britanică Osprey Publishing i-a publicat opt titluri.

În anul 1981 a scris primul său articol în revista „Defensa”, căruia i-au urmat aproape patru decenii neîntrerupte dedicate investigării şi difuzării masive a adevărului istoric, fiind cel mai mare specialist în demontare de mituri false, cu care este atât de impregnată istoria celui de-al doilea Război Mondial.

Această ultimă lucrare editată de „Esfera de los libros” constituie, în opinia istoricului britanic Stainley G. Payne, a cărui recenzie a fost publicată de curând în jurnalul „ABC”, „magnumul opus” al autorului. „Acest studiu impresionant întrece toată enorma literatură anterioară (n.n. DA este unitatea cu cea mai extinsă bibliografie din istorie), distingându-se prin calităţile sale stelare: este exhaustiv, obiectiv, investigat cu grijă pe baza unei cantităti ample şi complete de surse primare dominate în totalitate de către autor, şi abordează toate chestiunile principale şi toate criticile ivite în ultima jumătate de secol.”Demn de remarcat că în cele 827 de pagini ale acestei cărţi, a cărei calitate excepţională face ca istorici de talie recunoscută, precum Payne sau Pio Moa, să se refere la ea ca „lucrare definitivă”, autorul acordă o atenţie deosebită României, amintind atât sacrificiul lui Moţa şi Marin, cazuţi în Războiul Civil Spaniol, cât şi dorinţa manifestată la Bucureşti în 1941 ca DA să lupte alături de trupele române, invocându-se legătura de sânge pe care împăratul Traian a stabilit-o între cele două popoare cu două mii de ani în urmă.„Blas Piñar y La Legion de San Miguel Arcangel”Acesta este titlul cu care José Luis Jerez Riesco a dorit să-l omagieze pe Blas Pinar în anul centenar al naşterii sale, probabil unul dintre cei mai nobili spanioli ai ultimului secol şi cu siguranţă cel care a iubit cel mai mult şi mai profund România, deşi nu a vizitat-o niciodată.

Această carte constituie un imn sublim închinat Neamului Românesc, al cărui suflet autorului i-a fost descoperit în anii tinereţii sale de către membrii Legiunii Arhanghelul Mihail care s-au refugiat şi au trăit în exil în Spania, în urma instaurării comunismului în ţara noastră. Acei desţăraţi, cum cu durere sfâşietoare îşi ziceau, care în opinia D-lui. Jerez şi a personajului principal al cărţii au constituit exilul cel mai de calitate, cu o contribuţie enormă la viaţa culturală a epocii, au scris şi le-au vorbit patrioţilor spanioli despre România cu peniţa înmuiată în lacrima purificatoare a dorului şi a dragostei, a gândului la mame, la fraţi şi surori şi la plaiurile natale veşnic verzi şi veşnic vii în memoria tinereţii pierdute. Personalităţi ca Horia Sima, Mihail Sturdza, Ovidiu Ţârlea, George Demetrescu, Aurel Răuţă, George Uscătescu, Traian Popescu, Vintilă Horia, Aron Cotruş, Nicolae Roşca ş.a. au lăsat urme de neşters în sufletul autorului. Cititorul de limbă spaniolă face cunoştinţă prin intermediul acestei cărti cu istoria Neamului Românesc, perfect asimilată şi excelent sintetizată de una dintre cele mai strălucite şi privilegiate minţi pe care subsemnatul le-a întâlnit în această viaţă, şi a celei mai amănunţite şi fidel prezentate traiectorii a unicei mişcări naţional-creştine din viaţa poporului român: „Mişcarea Legionară”.

Pentru unul ca mine această carte este un prilej nesperat de a înţelege cât de mare şi de nepreţuit este acest dar pe care Creatorul l-a făcut oamenilor: dragostea, prin delicateţea cu care îl descopăr referindu-se la România şi la tradiţia poporului român, pe Blas Piñar, în rândurile ei. A afirmat întotdeauna cã s-a îndrãgostit de ţara noastră din pruncie (foloseşte termenul „niñez” şi nu „infancia”) şi şi-a dovedit statornicia în această dragoste până la sfârşitul vieţii sale. Aceeaşi fidelitate şi-a demonstrat-o şi faţă de Legiune şi Căpitan, al căror purtător de valori s-a considerat toată viaţa: „Vă asigur că unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit în viaţa mea a fost acela trimis de doi băieţi exilaţi în Spania, membri ai Gărzii de Fier, în ziua nunţii mele. Mi-au trimis, ca un umil cadou, dar în acelaşi timp de o imensă valoare spirituală, o fotografie a lui Corneliu Zelea Codreanu. Am pus-o pe masa din biroul meu şi vă spun că prezenţa sa spirituală a fost pentru mine un mare stimulent. În multe clipe de tristeţe sau de decădere interioară priveam la acei ochi imobili şi sugestivi pentru a-i zice: - Oh, Căpitane, Căpitane! Pentru că văd în ochii tăi limpezi, magnetizaţi, iluminaţi şi religioşi, un suflet curat şi pur, pentru că nu văd în ei nicio urmă de meschinărie, nici de interes, eu sunt camaradul tău, Corneliu Zelea Codreanu. Şi când îl priveam pe vreunul dintre ai mei, plin de ticăloşie, o voce interioară îmi repeta văzându-l: „Voi veţi fi fiind contemporanii mei, conlocuitorii mei, dar nu sunteţi camarazii mei, compatrioţii mei; compatrioţii mei sunt aceşti camarazi români din Garda de Fier, care luptă şi vor lupta mereu pentru libertatea Patriei lor, fideli destinului lor latin, hispanic, creştin şi universal.”Cartea a fost editată de către SND EDITORES şi a fost prezentată în Madrid, joi, 4 iulie 2019, în cadrul unui act omagial organizat de către Casino de Madrid, prezidat de către Trezorierul Casinoului Madrid, D. Gerardo Seco Ródenos şi prezentat de directorul editurii, D. Álvaro Romero Ferreiro.

Au intervenit: D. Blas Piñar Gutiérrez, D. Miguel Menéndez Piñar, D. Francisco Torres García şi D. Luis Fernández Villamea.

Călin Gabor , Spania

divider



Flori de aur din Maramureş (62)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)L-am găsit pe Marius acolo unde unitatea lui efectua muncile agricole, la o fermă lângă Piatra Neamţ. Erau cazaţi în condiţii mizerabile. Era un vechi conac boieresc, ce părea părăsit. Geamuri sparte, uşi lipsă aminteau, totuşi, de vremuri trecute. În camera unde dormea erau paturi suprapuse, foarte frig, deşi exista o sobă de tablă într-un colţ. - Soba au adus-o părinţii unui coleg, dar nu avem lemne. Înainte de a-l servi cu bunătăţile pe care i le-am adus, zice: - Mă duc să mă spăl. - Unde? - Jos. Veniţi să vedeţi! În curte era un jgheab lung pentru adăparea vitelor, iar la capăt o ţeavă cu un robinet. Mâinile umflate şi vinete, zgâriate şi nevindecate erau acelea care, nu de mult, cântau „Balada” lui Ciprian Porumbescu şi pe care acum şi le dezmorţea sub jetul de apă rece. Era foarte greu de smuls sfecla din pământul îngheţat, era foarte greu de făcut norma!

Când am deschis geamantanul, Marius zice: - Ce de bunătăţi! Mai există aşa ceva?! - Le-am obţinut cu mare greutate, de pe la restaurante, dar ce însemnătate are faţă de bucuria că venim la tine! - V-aţi dat seama din scrisoare că e foarte greu. Acum vă pot spune mai multe, dar după depunerea jurământului vom rămâne în cazarmă, unde sunt condiţii ceva mai bune. - Şi când va fi asta? - Probabil peste o lună. - E mult, în aceste condiţii... Mă gândeam cu groază la jurământul pe care trebuia să-l depună în faţa celor ce-l asupreau, nedreptăţeau, în faţa unui regim care oprima un popor întreg.

În acelaşi timp, mă gândeam la jurământul pe care l-am depus şi eu împreună cu atâţia alţi tineri ai acestui neam, că-1 vom apăra şi că nu vom lăsa să fie asuprit neamul românesc de acest blestem comunist. Dar am fost înfrânţi, trădaţi de Occidentul care ne vânduse ruşilor. Bunul Dumnezeu, în planurile lui - pe care nu le înţelegeam - părea că ne părăsise. Ne invadase răul, iar acum, după atâţia ani, trebuia să plătească şi fiii noştri pentru vina de a avea părinţi care au luptat împotriva comunismului. Nedreptatea era revoltător de mare! Şi noi... neputincioşi. (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Liceenii pe Canal : Brigada K 4 Sile (Trandafir)

Într-un punct de răscruce al „coloniei” era instalat un panou în genul acelora de care se umpluse ţara, dar de care noi nu ştiam, pe care se afişa zilnic evidenţa brigăzilor care se distingeau „în producţie”, în ordinea performanţei, iar noi am ţinut capul de afiş toată perioada cât a dăinuit această brigadă. Şi mai era acolo, pe acelaşi panou de afişaj, un fel de rubrică specială, pe care apăreau nominalizaţi clar şi spre deplină luare aminte, cei răi, codaşii adică, de unde nu lipsea - tot cap de afiş - vajnicul nostru coleg de bune şi rele, Vasile Trandafir - SILE (Sile şi el, precum Ciocănel). Pe care-l adoram cu toate ale lui. Merită să insist asupra acestei personalităţi inedite, întrucât o mare parte din farmecul şi hazul Brigăzii K-4 s-ar diminua substanţial fără el.

Sile era fiu de pescari de prin împrejurimile Brăilei. Înăltuţ şi uscat ca un vrej de felul lui, cu obrazul ciudat de îmbujorat pentru cei de acest fel, calm de neclintit, nu l-am văzut niciodată ieşindu-şi din fire - motiv pentru care-l invidiam foarte - şi de neclintit era şi cadenţa sa la lucru. Nimeni nu a reuşit vreodată să-l determine pe Sile să facă mai mult decât era dispus el să facă! Iar ceea ce făcea, era foarte aproape de punctul zero. Ceea ce pe noi nu ne deranja niciun pic, făceam şi treaba lui, în ciuda protestelor sale, nefiind de părere că noi ar trebui să muncim în locul lui. Aceasta fiind unica divergenţă între noi, rezolvată în felul nostru: el făcea ce voia, iar noi, aşişderea.

O singură dată l-am surprins pe Sile scandalizat - dar tot în felul lui imperturbabil -,când numele lui nu a mai apărut pe primul loc al celor din urmă, nici pe al doilea sau măcar al treilea. Lipsea cu totul, ceea ce l-a umplut de o justificată indignare. Din punctul lui de vedere era revoltător! I se uzurpase nejustificat locul lui de drept, obţinut cu îndelungate „eforturi”. I-am dat dreptate şi l-am consolat, asigurându-l că, desigur, în cazul de faţă s-a strecurat o regretabilă eroare a vreunui conţopist neatent şi că situaţia se va remedia. Aşa a şi fost, în ziua următoare eroarea a fost corectată, iar Sile şi-a reocupat locul care, considera el, i se cuvenea de drept.

Conţinutul pachetelor cu alimente primite de Sile de acasă era un alt prilej de cicăleală amicală: iar primeşte Sile un stoc de „opinci”. În ce consta aceasta? O „stivă” - mai mică bineînţeles - de peşte uscat, din care Sile rodea de zor o lună şi ceva, mestecând cam cum se mestecă acum guma, dar cu siguranţă mai cu folos.

Nu pricepeam nicicum în ce consta savoarea peştelui uscat, dar trebuie că ştia Sile ceva ce noi nu ştiam şi oricum, comentariile noastre maliţioase nu-l atingeau pe imperturbabilul nostru Sile. El îşi rodea conştiincios „opincile” de crap, şalău, caras şi ce o mai fi fost. De altfel, atunci când „cădeam” în corvoadă la curăţat peşte, el era unicul beneficiar al lapţilor şi icrelor, recoltate cu osârdie numai pentru el, beneficiind în schimb de surâzătoare şi zgârcite mulţumiri. Se ospăta atunci Sile ca un rege, dar tot uscat ca o scrumbie rămânea.

Ne era drag Sile aşa cum era, altfel şi-ar fi pierdut tot hazul şi originalitatea.

Încă o caracteristică a lui Sile: era extrem de curat. Nu pentru că noi am fi cultivat slinul, nici gând, dar suportam mai uşor inevitabila - uneori - murdărie. Doar lucram cu pământ! Dar Sile avea „damblaua” cămăşilor albe şi, culmea, le avea totdeauna imaculate, strălucitoare de curăţenie. La cadenţa sa de lucru, se putea, iar noi apreciam că de aceea nu lucrează el ca alţii, pentru cămăşile lui etc… Le spăla cu grijă şi le purta cu demnitatea unui şeic. Nu mânca decât pe „faţa de masă” perfect curată, constând dintr-o batistă pe care şi-o aşternea tacticos şi fără grabă. Nimic nu-l clintea. Era un adevărat aristocrat, rătăcit într-o lume de plebei. Aceasta-i întregea farmecul, iar consecvenţa sa demnă de respect. Căci Sile Trandafir a rămas consecvent până la capăt, şi atunci când a fost extrem de greu. Şi peste vreo zece ani, când am avut o fulgerătoare întâlnire mută, la bordul unui vaporaş cu zbaturi, pe o Dunăre în nuanţa cafelei cu lapte. Despre asta, mai încolo.
(va urma)

Ion Dunca 

divider



Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este cea mai populară, în sensul că a rămas o carte a sufletului credincioşilor. Iisus Hristos a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativa, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după Înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (cf. Luca 24: 44) Prin urmare, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărţi din Biblia ebraică.

În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică, adică într-o proză ce câteva trăsături stilistice: repetiţii anaforice şi epiforice, ritm de diferite facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogaţii şi exclamaţii retorice. Versificând psalmii, Dosoftei aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta lui Dosoftei, se află imbricate (suprapuse parţial) trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii şi glose ale lui Dosoftei pe marginea acestora; de aemenea, există şi versuri originale semnalate ca atare de autorul însuşi. Stilul personal uneşte cele trei tipuri de texte într-un tot unitar stilistic; doar o examinare erudită şi atentă la nuanţele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui Dosoftei.

La toţi creatorii de psalmi, putem detecta starea ontologică a dialogului cu Dumnezeu. Aspectul acesta transpare şi din psalmii lui Blaga. Bunăoară, în psalmul Iubind - ne-ncredinţăm că suntem, prima stofă este centrată pe ideea fiinţării în Dumnezeu: „Iubind - ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim/ Oricât de-adâncă noapte-ar fi,/ Suntem în zi,/ Suntem în Tine, Elohim.”*) Între Dumnezeu şi om, există ceva comun, care face posibilă . Omul este chip al lui Dumnezeu. Ca atare, el e o fiinţă spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Tendinţa spre comuniune, care este iubirea, nu vizează numai persoanele omeneşti, ci ultima ei ţintă este Dumnezeu. Iubirea este starea firească de a fi în Dumnezeu. Iată ce spunea Pr. Arsenie Boca referitor la fiinţarea prin iubire, în Dumnezeu: „E bine să fii cu Dumnezeu că ai pace multă, multă de tot. Şi când eşti cu Dumnezeu nu-ţi mai trebuie nimic.“ Prima strofă comunică în chip metaforic vorbele Sf. Ap. Pavel către corinteni: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3:16).

A doua strofă a psalmului blagian are în prim plan căutarea dublată de motivul călătoriei: „Sub lumile de aur ale serii/ Tu vezi-ne, cutreierând livezile./ Umblăm prin marea săptămână/ Gând cu gând şi mână-n mână.” Ideea de căutarea a sacrului o regăsim şi la Arghezi, în psalmul Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să vad: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” Tema psalmului o constituie pendularea poetului între a crede necondiţionat în Dumnezeu şi a-i tăgădui existenţa, atitudine ce vine din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu El. Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existenţa lui Dumnezeu, pe care Îl căuta şi il pândise demult. Comparaţia din versul „Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”, ilustrează dorinţa arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenţei lui Dumnezeu. De altfel, motivul cinegetic a semnificat dintotdeauna dorinţa descoperirii, iniţierea ca stare spirituală. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin intrebări filosofice, ceea ce înseamnă predispoziţia spre meditaţia profundă la atotputernicia divinităţii, măreţie sugerată de metafora şoimul: „Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?”. Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanţă impresionantă, deoarece el foloseşte o interogaţie retorică de sorginte filosofica - „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credinţa sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, cerând îndurare, în genunchi. La Blaga, dumnezeire nu e pusă la îndoială. Aici, călătoria este una spre fiinţarea spirituală.

Ultima strofă a psalmului Iubind - ne-ncredinţăm că suntem include un paradox: „Şi cum am vrea să Te slăvim/ Pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!/ Dar numai rană a tăcerii/ E cuvântul ce-l rostim.” Ideea psalmistului este aceea că enoriaşul trebuie să aibă predispoziţie spre tăcere: „Dumnezeu este onorat prin tăcere”, spune Sfântul Toma. De reţinut că tăcerea nu este încă rugăciune, ea este pregătire pentru rugăciune. Când în noi există acest climat de tăcere, atunci sugerăm să coborâm cu mintea în adâncul nostru: acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu sau cum spune teologul Paul Evdokimov - inhabitarea sacrului în profan.

Psalmul O durere totdeauna…, prin conţinutul său este mai aproape de ideatica psalmilor arghezieni. Aici, singurătatea divinului este, în fond, singurătatea omului contemporan, care nu se mai află în dialog cu sacrul, prin rugăciune: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsa/ Dumnezeule, dar ce era să fac?” Psalmistul recunoaşte că în copilărie se afla într-o relaţie specială cu Dumnezeu: „Când eram copil mă jucam cu tine/şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.” Sălbăticia pe care o recunoaşte în continuare poetul este datorată unei alte etape, în raportul său cu divinul: „Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ şi fără sa-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeuna”. Pierderea sacrului, a relaţiei cu acesta înesamnă intrarea în singurătate.

La Arghezi, singurătatea psalmistului capătă imaginea hidoasă a unui copac infertil: „Tare sunt singur, Doamne, şi piezis!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndarjire vie.” Cele trei atribute de care beneficiază un astfel de copac uitat în câmpie (fruct amar şi cu frunziş şi ţepos) sunt „rodul” lipse conlucrarii profanului cu sacrul. Aşa se explică îndârjirea vie pe care o manifestă psalmistul aflat în ipostaza vegetalului.

Pentru psalmistul blagian, absenţa verbializării din partea sacrului este echivalentă cu moartea cuvântului: „În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug./ O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu vieaţa,/ mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,/ din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.” Regretul faţă de refuzul de care are parte este evidenţiat prin repetarea verbului a vorbi la condiţional. În finalul poeziei, se conturează două atitudini: mai întâi, întrebarea construită retoric denotă disperarea tragică a celui care conştientizeză obturarea comunicării profanului cu sacrul: „Iată e noapte fară ferestre-nafară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”; apoi, soluţia găsită faţă de această situaţie aproape faără ieşire: lepădarea de omul trupesc, spre a deveni unul duhovnicesc: „În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o laşi în drum.” (s. n.).

Psalmul 151 este unul al prezenţei prin absenţă. Prima parte este centrată pe ideea căutării lui Dumnezeu, invocându-se posibilitatea îndepărtării de sacru, pe ideea jocului trecut definitoriu pentru vremea când Dumnezeu era protectorul seminţiilor poporului ales şi trecut ca divorţului dintre sacru şi profan: „Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne./ Al seminţiilor şi-al regelui David erai./ Ai fost cândva, dar unde eşti acum?/ Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.” Ideea aceasta a prezenţei lui Dumnezeu pe vremea trecutului de aur al primilor aleşi ai Domnului şi absenţa Tatălui Ceresc după întocmirea Sf. Scripturi o regăsim şi în psalmul lui Arhezi - Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai - şi se putea.// Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă -/ Şi îngerul stătu cu el de faţă.” Însă, după această epocă, absenţa timpului sacru duce la degradarea şi expierea timpului profan: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”În psalmul lui Blaga, pe care îl discutăm acum, absenţa divinului e marcată prin intermediul unei interogaţii retorice, aceasta augmentând dramatismul psalistului: „Unde-ai căzut din lume rupt (…)/ tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?” Finalul acestei creaţii se bazează pe un paradox - prezenţa prin absenţă a sacrului: „În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,/(…) Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte./ Te simt dumineca şi toată săptămâna/ cum ciungul simte o durere-n mâna/ pe care n-o mai are.”Ideatica Psalmului dragostei aminteşte de cea a poeziei Veşnicul (Poemele lumii, 1919), care abordează accepţia unui Dumnezeu - Ascunsul veşnic: „Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă./ Nu-l vede nimeni, nimeni”. Psalmistul conştientizează încă de la început condiţia profanului, care aspiră la depăşirea acesteia: „E încă în mine greul pietrelor dintre cari/ m-am ridicat când zi s-a făcut.” Invocaţia care urmează vizează nepătrunsul ascuns, care numai cu dragoste fiinţează dincolo de contingent: „Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa/ cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri/ şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.” După o atare dragoste tânjeşte eroul liric, una ce are putere de transfigurare.

Însă, înţelegerea neputinţei de a se elibera, prin desprindere de lut, de greul pământului este una dramatică. Aspectul acesta este evidenţiat prin reluarea sau repetarea lui încă şi mai, cuvinte ce relevă faptul că eul poetic încă mai aude ecouri ale condiţiei umane: „Sunt încă în mine greul pământului şi deznădejdea/ lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi./ Neguri mai stăruie-n gând/ şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini/ pe drumuri neprietenoase.” (s. n.). Ecourile condiţiei umane, ce răzbat în sine transpar dintr-o imagine acustică: „Din trecut câteodată mai vine un vânt.”Finalul acestei creaţii capătă turnura unei rugi adresate DRAGOSTEI: „În ceasurile desprimăvărării, dragoste,/ în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,/ căci numai tu nu ai amintirea/ marilor întunecimi,/ fă să uit cumplita povară/ a văzduhului negru ce-l port pe umeri/ şi dă-mi tăria de a suporta/ bucuria eliberării.“ Amintirea marilor întunecimi, la care face referire psalmistul aparţine zonei nepătrunsului ascuns, tărâm imaginat ca fiind unul al văzduhului negru, amintirea aceasta fiind resimţită - aşa cum declară eul rugător - ca o cumplită povară. Singura care poate atenua apăsarea provocată de cumplita povară purtată pe umeri este tăria de a suporta bucuria eliberării de condiţia umană. Este şi aceasta o luptă, întru devenirea în fiinţă - una a DRAGOSTEI LUCRĂTOARE şi TRANSFORMATOARE.*) Versurile reproduse sunt din volumul Lucian Blaga, Opere (vol. II), Editura Minerva, Bucureşti, 1984, ediţie critică îngrijită de George Gană

Prof. Dr. Const Miu 

divider



Ziua Legiunii - 24 Iunie 2019 : În memoria duhului creştin al celor care au luptat pentru credinţă şi neam

„Plânge printre ramuri luna” pentru cei pe care îi vom pomeni veşnic aici în mult încercata noastră biserică, Sfânta Biserică Ilie Gorgani, ca şi în toate locurile sfinte unde, cu mormânt sau fără, şi-au dat obştescul sfârşit. „Plânge printre ramuri luna” pentru o generaţie de martiri care au luptat şi au visat o ţară ca soarele sfânt de pe cer şi care pentru asta au fost victime ale ştreangului masonic. „Plânge printre ramuri luna” pentru cei care l-au iubit pe Dumnezeu şi au luptat pentru ca Sfânta şi tradiţionala noastră Biserică Ortodoxă să supravieţuiască împotriva tuturor vicisitudinilor impuse de antihrist. „Plânge printre ramuri luna” pentru cei plecaţi să lupte şi să moară pentru creştinătate atunci când trimişii satanei trăgeau cu mitraliera în obrazul lui Hristos. „Plânge printre ramuri luna” pentru toţi martirii care au murit pentru libertate, ţară şi neam, cerând cu limbă de moarte Căpitanului „să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu”. Sunt cuvintele lui Moţa adresate Căpitanului înainte de a muri, luptând cu arma în mână pentru Spania catolică, apărând credinţa creştină împotriva bestiilor care au încercat prin revoluţii anticreştine să ne sugrume credinţa în Dumnezeu. Am vrut, am sperat, am crezut, am luptat, am plătit cu tot ce am avut mai de preţ: tinereţe, libertate, cariere, viaţă şi nu regretăm nimic. Azi, veterani fiind fideli aceluiaşi crez, ştiind ce ne aşteaptă, am urmat cu acelaşi avânt şcoala Căpitanului şi lupta Legiunii Sf. Arhanghel Mihail cu diavolul, pentru credinţă, libertate şi patrie. Anii tinereţii noastre au trecut sfidând ura şi coasa morţii prin trei dictaturi, care au secerat capetele luminate ale unor sfinţi pentru că au jurat să piardă decât să învingă neonorabil, să pună înaintea intereselor personale interesele bisericii, ţării sau legiunii, renunţând la toate ambiţiile personale şi la toate mijloacele neloiale ridicate de politicienii vremii la rang de virtute. Legiunea a fost o cruciadă a tineretului care îmbracă cămaşa morţii, strângând în jurul lor pe fiii cei mai neprihăniţi ai neamului care sunt dispuşi să se jertfească pentru crezul lor. Legiunea a încercat să clădească din suflete tari şi braţe vânjoase o ţară puternică, o Românie nouă. Legiunea îngenunchează azi în faţa crucilor vitejilor şi mucenicilor neamului. V-am lăsat la urmă dragi camarazi pentru că asta pare să fie şi voia celui de sus. Am rămas puţini, suntem ultimii rămăşi ai celor care au avut un ideal sfânt pentru care s-au jertfit. Azi şi acum închei cu nemuritoarele versuri scrise de Radu Gyr:Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,/ cu paşi năclăiţi în tristeţe,/ prin moarte-am trecut, nu prin viaţă,/ noi n-am avut tinereţe.// Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/ morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/ noi am făcut din voi icoane,/ şi vă purtăm pe frunţi cununi. Azi, cu conştiinţa datoriei împlinite, am răspuns la apel, Prezent! Pe viitor vouă, prieteni, vă rămâne sarcina de a răspunde Prezent! pentru noi toţi, soldaţii unui crez şi ideal pentru care ne vom întoarce într-o zi pentru a ne termina misiunea. „Ne vom întoarce neapărat,/ Cum apele se-ntorc din nori/ Sau cum se-ntoarce, tremurat,/ Pierdutul cântec, pe viori.” Închinându-mă acum, aici, cer iertare Sfintei noastre Treimi şi patronului Legiunii, Sf. Arhanghel Mihail, pentru tot ceea ce am avut de gând să facem pentru ţara noastră şi nu am izbutit, ca şi pentru puţinul care prin Graţia Divină şi Pronia Cerească am reuşit să facem.

Pentru triumful Bisericii, Pentru slava Neamului, Pentru Libertate, Ţară, onoare şi adevăr! TLC! Odihneşte-i, Doamne, în pacea veşnică pe toţi cei pentru care am răspuns Prezent! la apel. Cu noi este Dumnezeu,

Vasile Jacques Iamandi 

divider



Ziua Legiunii 2019

A mai trecut un an de slujire sub steagul Legiunii… Ca în fiecare an, ne adunăm în jurul mormintelor întemeietorilor pentru a le înconjura în rugăciuni.

Sâmbătă, 22 iunie, am participat la Sfânta Liturghie în Biserica Buna Vestire din Mărceşti, jud. Dâmboviţa unde a avut loc şi slujba pomenirii întemeietorilor, la Troiţa lui Tudose Popescu şi la mormântul său, regăsit anul trecut. Apoi, în jurul prânzului, a avut loc comemorarea anuală de la Ţigăneşti la căpătâiul Comandanţilor Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici. S-a făcut apelul Întemeietorilor dimpreună cu toată conducerea Mişcării Legionare trecută la Domnul; pentru cei adormiţi s-a intonat „Cântecul Legionarului Căzut”.

A urmat un Te Deum prin care am adus mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile aduse nouă şi neamului românesc prin Mişcarea Legionară, iar „Sfanta Tinereţe Legionară” a răsunat din piepturile celor prezenţi.

A urmat o agapă în umbra Bisericii Ţigăneşti.

 

divider



Comemorarea de la Isverna 2019

Pelerinajul către Isverna de anul acesta a fost unul plin de întâlniri minunate cu cei plecaţi în legiunea cerească la ale căror morminte, găsite cu ajutor minunat de la Dumnezeu, am poposit pentru a aprinde o candelă şi a lega tricolor de crucea de la căpătâi.

Aventura începută în tinda bisericii din Jupâneşti - unde am văzut cu ochii sufletului pe Stancu Ion, camaradul stând în tihnă la o poveste cu Radu Gyr - a continuat cu alte descoperiri minunate. Parcă mai mult ca oricând am simţit ajutorul celor plecaţi dincolo, ca pe o chemare de dincolo de moarte, precum şi bucuria acestora de a ne primi la mormintele lor atât de pline de viaţă.

La Isverna nu ne-am putut închina la vreun mormânt pentru că trupurile celor trei tineri ucişi aici de către comunişti au fost aruncate la marginea unui cimitir trist şi uitat de lume. Însă aici s-au înălţat, ca în fiecare an, slujbe şi rugăciuni întru pomenirea robilor lui Dumnezeu Eugen Bocârnea, Ion Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu care au sfinţit cu sânge pământul acestui frumos sat mehedinţean.

La biserica Sfântul Nicolae din Isverna s-a adunat lume multă îmbrăcată în frumoase costume naţionale pentru a lua parte la liturghia arhierească şi parastasul care i-a urmat oficiate de către PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei.

În cadrul predicii de la finalul Sfintei Liturghii ierarhul a vorbit despre jertfa celor trei partizani împuşcaţi în urmă cu 70 de ani în munţii Isvernei, prezentând pe scurt contextul istoric în care s-au petrecut evenimentele. Ierarhul a subliniat în cuvântul său importanţa jertfei celor trei martiri care s-au ridicat împotriva unui regim ateu prin excelenţă, comparând pomenirea lor cu o sărbătoare.

Parastasul în memoria celor trei legionari a fost oficiat în curtea bisericii, lângă monumentul ridicat de către AFDPR Mehedinţi în memoria acestora, iar la slujba au luat parte, alături de locuitorii Isvernei, pelerini veniţi din ţară special pentru această comemorare.

La finalul slujbei, Preasfinţitul Părinte Nicodim a mai rostit un scurt cuvânt, fiind urmat de doamna Ileana Mateescu, preşedintele AFDPR Mehedinţi care a expus împrejurările în care partizanii au ajuns în satul Isverna şi felul în care au fost prinşi, executaţi şi aruncaţi, fără slujbă creştinească şi fără cruce la căpătâi, într-o groapă comună la marginea cimitirului, loc ce a rămas necunoscut până astăzi. Cu acest prilej, doamna Mateescu a făcut un apel către locuitorii Isvernei care ar putea să ştie ceva în legătură cu acest lucru. Noi nădăjduim că, la timpul cuvenit, Dumnezeu va dezvălui locul în care au fost îngropate trupurile celor trei tineri şi că vom putea, în viitor, să ne închinăm la mormintele lor. La finalul evenimentului primarul Isvernei, domnul Ion Stoican, a citit celor prezenţi un fragment din Ion Gavrilă Ogoranu în care acesta subliniază faptul că regimul comunist a avut drept scop distrugerea sufletească a neamului românesc şi, în acelaşi timp, atrage atenţia asupra unei boli cronice prezentă în sânul poporului român, “sindromul lui Iuda”, trădarea care a fost şi în cazul tinerilor de la Isverna cea care le-a adus moartea.

În continuare, în curtea bisericii, s-a desfăşurat un scurt program artistic de muzică şi dansuri populare susţinut de un grup de copii din comună, îmbrăcaţi în frumoasele costume naţionale din zonă. Moment plin de bucurie şi emoţie care a întregit atmosfera de sărbătoare a zilei, atmosferă care ne-a însoţit şi pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, drum cu alte recuperări şi întâlniri cu cei de dincolo pentru care îi mulţumim lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor care ne-au însoţit!

Alina Ioana Deac 

divider



Doi mărturisitori ai calvarului temniţelor comuniste: Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian

La începutul lunii iunie s-au împlinit 7 ani de când Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian au trecut la cele veşnice.

Camarazi, membri şi prieteni ai fundaţiei George Manu ne-am adunat în duh şi rugăciune la slujba de pomenire care a avut loc în data de 1 iunie, la biserica Sf. Ilie Gorgani, apoi la cimitirul Străuleşti II, unde cei doi îşi dorm somnul de veci.

Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească cu drepţii!

Dragi camarazi şi prieteni, Pentru cei pomeniţi astăzi aici, pentru care „plânge printre ramuri luna”, voi, urmaşii, şi noi, supravieţuitorii, la apel răspundem împreună: „Prezent!”, pentru că prezenţa trebuie să fie pentru noi amintirea celor care au luptat pentru învierea neamului nostru creştin şi ortodox. Pentru Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian, Prezent!

Privind azi în jurul nostru, chiar dacă am fi orbi, tot am simţi profunda deznădejde care ne cuprinde şi care ne duce la disperare, la renunţarea de a mai lupta. Nu faceţi jocul borfaşilor care ne conduc la dezastru, vânzându-ne celor dispuşi să le plătească serviciile josnice. Fraţilor, nu uitaţi că suntem creştini şi disperarea nu există în vocabularul creştinilor.

Martirii noştri s-au jertfit, luptând împotriva ştreangului comunist tradiţional masonic care voia şi urmărea să le curme rezistenţa.

Fiţi demni de jertfa lor. Luptătorii pentru dreptate au înfrânt prigoana, tortura şi ura dezlănţuită din partea duşmanilor credinţei, dreptăţii şi adevărului. Lupta este calea adevăratei noastre învieri, aşa cum ne îndemna Mântuitorul: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”Ceasul învierii noastre va sosi, luptaţi, nu deznădăjduiţi! Christos a Înviat!

TLC!

Vasile Jacques Iamandi

Declaraţia notarială dată de Gheorghe Jijie pentru alcătuirea dosarului crimelor comuniste de la CEDO (Strasbourg)„Subsemnatul Jijie Gheorghe, fiul Varteniei şi al lui Gheorghe, născut la data de 10 iunie 1919 în oraşul Botoşani, judeţul Botoşani (...), declar prin prezenta că am fost deţinut politic între 24 Decembrie 1948 şi 24 Decembrie 1961.Locurile de detenţie prin care am trecut au fost: Ministerul de Interne, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Aiud, Lagărul Nouă Culme, Lagărul Periprava, Penitenciarul Gherla - septembrie 1952-mai 1953, Penitenciarul Galaţi - timp de două săptămâni în anul 1961, Arestul Curţii Marţiale Uranus - timp de trei săptămâni, în noiembrie 1949, Penitenciarul Văcăreşti - două-trei luni.

În această perioada de treisprezece (13) ani am suportat un regim de exterminare prin lipsa unei alimentaţii minime, lipsa de aer, lipsa unor condiţii minime de igienă, lipsa totală a asistenţei medicale. Faptul că nu am decedat se datorează strict structurii mele fizice atletice (am făcut mult sport în tinereţe) şi faptului că am fost arestat la douazecişinouă de ani (29); deci perioada mea de detenţie a coincis cu vârsta când organismul are rezistenţă maximă (29 ani - 41 ani).

Fratele meu, Jijie Ioan, a fost arestat şi el, dar, din cauza faptului că a fost supus unui regim special de constrângeri, a decedat în penitenciarul Aiud - după cum spun actele de arhivă, în 1961-deşi eu, când am fost expediat din Aiud spre Nouă Culme (1958), deja aflasem de moartea fratelui meu de la un învăţător pe nume Câmpeanu care-mi adusese trista veste.

În continuare voi arată câteva din tratamentele inumane la care am fost supus pe durata executării sentinţei:În timpul anchetei din decembrie 1948 am fost bătut la tălpi („celebra” metodă „la rangă”) peste bocancii noi pe care-i aveam în picioare până când tălpile acestora s-au distrus complet (fiecare lovitură de rangă se transmitea până în creier). După ce s-au distrus bocancii am fost în continuare bătut peste labele picioarelor din care şiroia sânge. La un moment dat am urlat să mi se dea apă, Colonelul Dulgheru personal „satisfăcându-mi” dorinţa, vărsând în prealabil în pahar conţinutul unui plic.

Am crezut că era ceva destinat să-mi calmeze durerile şi am băut. Dar a fost un drog, probabil „scopolamină” - pentru a-mi anihila voinţa - căci am simţit imediat cum nu mai eram stăpân pe reflexele mele. În momentul când au început întrebările, care s-au succedat până după ce am căzut într-un fel de somn letargic, din care, că să mă trezesc şi să pot răspunde întrebărilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri şi peste ceafă. În cele din urmă m-au aşezat într-o pătură şi m-au dus târâş până la lift şi apoi într-o celulă unde am zăcut în nesimţire pe ciment până când am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarăşi la anchetă.

Declaraţiile scrise şi semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe în timpul procesului. Inutil am arătat instanţei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distruşi pe care îi încălţasem când am fost dus la proces) şi prin sentinţa numărul 1309/1949 am fost contamnat la 10 (zece) ani temniţă grea în baza articolului 209 cod penal.

În timpul anchetei, la presiunile constante: „Cu cine ai avut legături?”, fără să mi se dea explicaţii, despre ce legături să vorbesc, am răspuns „Am avut legături cu mai mulţi colegi de serviciu”, toţi ingineri ca şi mine, care au fost condamnaţi nevinovaţi: Inginer Iacobescu Ştefan - 7 (şapte) ani , Inginer Pop Septimiu - 1 (un) an , Inginer Cumpăta Dumitru - 3 (trei) ani şi Inginer Luca Niculae - 2 (doi) ani. Eu, care aveam „vina de a mă întâlni cu un fost coleg de liceu pe nume Ion Păunescu, care se refugiase în 1941 în Germania, am primit 10 (zece) ani.

După condamnare am fost dus la Penitenciarul Jilava unde am stat la aşa zisul „REDUIT”. Aici, în afară celorlalte lipsuri, am avut de suportat şi lipsa aerului - într-o celulă cu dimensiunile în plan de 12 m x cinci 5 m şi cu o înălţime de 4 m (deci 240 metri cubi de aer) erau înghesuiţi 180 de deţinuţi, iar singura sursă de aer - gemuleţul celulei - era astupată cu şipci de scândură. Deşi afară era „ger de Ianuarie”, pe cei de la primul etaj al priciurilor şi pe cei de la „şerpărie” (sub priciuri-direct pe ciment) „curgea” transpiraţia celor de la nivelul superior al priciurilor. ERA CA ÎNTR-O ETUVĂ! Deţinuţii stăteau dezbrăcăţi de haine şi cămăşi.

Când eram scoşi la aşa zisa „plimbare la aer” trebuia să trecem printre două şiruri de gardieni, conduşi de celebrul Ivănică şi care, din ordinul directorului, nu mai puţin celebrul Maromet, ne loveau cu ciomegele unde nimereau. Un distins ziarist evreu a fost atât de puternic lovit, încât s-a prăbuşit la pământ în nesimţire. Ne-am oprit să-l ajutăm, dar potopul de ciomege ne-a silit să fugim mai departe. Atunci l-am întâlnit ultima oară pe fratele meu care, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare era în imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag, eu protejându-l din partea dreaptă, sărind în sus să iau eu loviturile în locul lui. Era un coşmar demn de „Infernul” lui Dante.

De la Jilava am fost trimis la Aiud unde, timp de un an şi ceva am fost supuşi unui regim de înfometare, până când am fost scoşi la muncă în fabrică. De la şaptezeci şi cinci (75) de kilograme, cât aveam în momentul arestării, ajunsesem la patruzeci (40) de kilograme - când am avut ocazia (în fabrică) să mă cântăresc.

După ce am executat o hală foarte mare pentru fabrică, drept „recompensă” am fost dus la celebra „Zarcă”, după ce am stat o săptămâna la carceră pe timp de vară (iulie) - împreună cu un evreu Bubi Finkelstein - fiindcă i-am spus unui informator (Pascaru) al ofiţerului politic care urmărea să-l pedepsească pe Finkelstein pentru că nu mai era cherestea în depozit „că nu are el nicio vină pentru faptul că administraţia penitenciarului nu s-a îngrijit de nevoile depozitului”.

Din Zarca Aiudului am fost trimis la Gherla unde trebuia să execut o hală asemănătoare. „Reeducarea” se terminase, dar directorul Goiciu şi locotenentul Mihalcea erau la fel de înverşunaţi împotriva deţinuţilor şi pentru faptul că am spus cuiva că „dacă a murit Stalin (1953), comuniştii ar trebui să se mai potolească” am fost băgat la Zarca Gherlei cu sfert de raţie alimentară timp de 3 luni, ajungând din nou la patruzeci (40) de kilograme.

După 3 luni am fost dus din nou la Zarca Aiudiului şi apoi în celulele de izolare. Când mi se împlinea condiţionalul de muncă a venit un maior din Bucureşti care mi-a promis că mă va elibera, dar numai dacă accept să devin informator. Am refuzat! După alte 6 luni a venit iar cu propunerea, refuzându-l şi de data aceasta, rămânând în închisoare până la expirarea pedepsei de zece (10) ani .

După expirarea pedepsei am fost dus la Jilava unde, din nou, acelaşi maior a venit cu propunerea de colaborare, la refuzul meu primind 3 ani de „administrative” (în baza ordonanţei 10044/1958 şi a D.L. 89/1958, ani pe care i-am executat la Nouă Culme, muncind la cariera de piatră şi la Periprava - munci agricole.

Când mai aveam cam un an de executat din această pedeapsa suplimentară am fost luat din nou într-o anchetă foarte dură (la Ministerul de Interne) pentru că nu am vrut să declar despre un coleg de-al meu de facultate că ar fi fost legionar.

După un stagiu de mai multe luni la Ministerul de Interne am făcut un T.B.C. ganglionar la cot şi am fost trimis la Văcăreşti, unde mi s-a pus mâna în ghips. După ce mi s-a scos ghipsul am fost trimis disciplinar la „ închisoarea din închisoarea Jilava - „celebra” Cazimcă. Scurtă descriere: pereţi uzi, apă permanentă pe jos, lipsa aerului şi beznă totală, izolat singur în Cazimcă. Cu două săptămâni înainte de termenul de eliberare am fost dus într-o celulă obişnuită cu alţi deţinuţi din care, la termen, m-am eliberat.„Afară” a început un nou calvar: părinţii erau bolnavi şi bătrâni, iar mie nu mi se elibera un act de identitate că să mă pot angaja şi să-i ajut. La fiecare audienţă la organele de stat mi se cerea să colaborez (să devin informator al Securităţii) pentru a putea beneficia de drepturile fireşti ale oricărui om. Nu am acceptat acest „troc” şi am primit un act de identitate abia după încă doi ani, în urma căsătoriei. Înainte de căsătorie şi după am fost permanent urmărit, după cum rezultă din dosarul de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S).

Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi o semnez.

15.12.2009 Gheorghe Jijie”

 

divider



In memoriam: Gelu Gheorghiu

Chiar dacă nu l-am cunoscut faţă către faţă pe domnul Gelu Gheorghiu - am avut o scurtă convorbire telefonică în urmă cu câţiva ani -, am fost impresionat de modestia Domniei sale, de smerenia cu care îşi făcea lucrul, cu temeinicie şi cu multă dedicare, asemenea unei albini harnice care trudeşte spre binele întregului stup, făcând o bună ascultare şi îndeplinindu-şi rolul cu multă abnegaţie.

Plecarea domnului Gelu Gheorghiu dintre noi după o lungă suferinţă, la o vârstă a senectuţii patriarhale, ne-a întristat, Domnia sa alăturându-se oastei cereşti a Legiunii, de unde ne va veghea neîncetat. Făcând parte din elita mărturisitoare, domnul Gelu Gheorghiu a marcat prin prezenţa sa un destin care s-a intersectat plenar cu destinul de jettfă al neamului românesc, un destin care a stat mereu sub semnul Crucii şi al cuminecării. Nobleţea sa sufletească topită la maxim în focul purificator al iadului comunist a potenţat figura domnului Gheorghiu în orizontul mirabil al superbiei româneşti, al excelenţei spirituale imposibil de egalat, prin exerciţiul permanent al dragostei şi al îndelungii răbdări, în vederea prefacerii substanţiale a omului vechi, în favoarea unui om înduhovnicit, a unui trăitor autentic întru Hristos. Această calitate esenţială a domnului Gelu Gheorghiu, specifică dominantei comune a ethosului legionar, conferă un plus aparte staturii sale, în masura în care prestanţa unui asemenea chip al cavalerului spiritului este întărită de dimensiunea revelatoare a omului îmbisericit. Modestia, smerenia, generozitatea, nobleţea şi arderea continuuă pentru idealul profund al neamului românesc - readucerea omului la Dumnezeu - sunt tot atâtea atribute definitorii ale personalităţii domnului Gelu Gheorghiu, aşa cum le regăsim şi alte figuri simbolice ale elitei mărturisitoare legionare. Acesta este chipul autentic al legionarului, par excellence, al luptătorului pentru Biserică şi neamul său, al jertfitorului pentru celălalt şi al atletului lui Hristos. Moştenirea pe care au lăsat-o toţi aceşti sfinţi mucenici, martiri şi mărturisitori români din secolul XX este una care obligă orice generaţie viitoare, responsabilă de destinul neamului românesc, de proiectarea sa în veşnicie.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ducem mai departe această moştenire cu discernământ şi bună mărturisire, pentru a fi vrednici de darul enorm care Pronia divină ni l-a oferit, în vederea Învierii neamului românesc! Dumnezeu să odihnească sufletul domnului Gelu Gheorghiu şi să-l aşeze în rândul celor drepţi!

Constantin Mihai 

divider



În memoria lui Gheorghe (Gelu) Gheorghiu (1922-2019)

Luni, 22 iulie a.c. a încetat din viaţă Gheorghe (Gelu) Gheorghiu. Decesul a avut loc după o spitalizare îndelungată cauzată de un atac cerebral. Fost deţinut politic, a trecut prin „demascările“ violente de la închisorile Piteşti şi Gherla, unde a fost unul dintre puţinii rezistenţi (nu a «turnat» şi nu a bătut pe nimeni). A jucat un rol extrem de important şi ulterior, în perioada de „revenire“ a celor trecuţi prin „demascări“ şi „reeducări“, căci spre deosebire de alţi deţinuţi trecuţi prin aceeaşi experienţă şi-a revenit mai repede şi a înţeles nevoia lor psihologică de a-şi reface personalitatea zdrenţuită. Cu memoria sa bună, dublată de un talent nativ de povestitor, în camera de detenţie de la Gherla unde se găsea povestea diverse întâmplări, dar şi romane poliţiste, cu un asemenea talent, încât ascultătorii aveau sentimentul că prin faţa ochilor li se derulează un film, motiv pentru care acţiunea se numea «Cinematograful lui Gelu».

A fost apoi martor al apărării în cel de-al doilea mare proces al reeducării, din 1954-1957. În acel proces, în fapt o butaforie, Gheorghe Calciu (viitorul preot) şi Iosif V. Iosif s-au luptat cu curaj, iar faptul că victimele inculpate pentru a acoperi adevăraţii responsabili (decidenţii şi executanţii regimului comunist) au scăpat cu viaţă, i se datorează şi lui, prin mărturia curajoasă şi demnă. L-am cunoscut îndeaproape, i-am fost - îndrăznesc să spun ceea ce-mi spunea el mie, în ciuda diferenţei de vârstă şi a întregii sale experienţe: prieten. A fost un om bun, blând, care în ciuda experienţei limită prin care trecuse, pulsa de viaţă, iar zâmbetul nu l-a părăsit niciodată. El este dovada vie că valorile umane perene pot supravieţui celor mai atroce experienţe şi că dacă justiţia terestră se lasă de cele mai multe ori aşteptată, viaţa îşi ia propria revanşă asupra răului.

Sunt mândru că l-am cunoscut!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

La revedere, Gelu Gheorghiu!

Bucureşti, 23 iulie 2019.

Mircea Stănescu sursa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/

divider



Gelu Gheorghiu în mărturia lui Dumitru Bordeianu

„Cât ai fuma o ţigară, a şi intrat Ţurcanu cu o droaie de bătăuşi, în jur de 15, din care n-am recunoscut pe niciunul. Toţi însă erau îngrăşaţi ca pentru sacrificare şi aveau în mâini ciomege şi vine de bou. Ţurcanu a dat semnalul: „Pe ei, fără cruţare!”În clipă aceea eu mă aflăm lângă prici la stânga uşii lângă perete, iar în faţa mea se găsea Gelu Gheorghiu, care îmi era drag pentru bunătatea şi ţinuta lui ireproşabilă. La semnalul lui Ţurcanu, m-am apropiat de Gelu şi i-am spus să se urce pe prici şi eu peste el, şoptindu-i să strige cât îl ţine gura, în timp ce îi frământam cu mâinile burta şi pieptul. Gelu, a înţeles, s-a uitat la mine şi mi-a şoptit: „Aşa e piesa?” la care i-am răspuns: „Nu-i aşa, ai să vezi tu cum este, deocamdată strigă cât poţi”.

Gelu Gheorghiu a priceput mascarada şi stătea într-o rână pe prici, că să nu i vădă faţa, pentru că era singurul care nu o avea umflată şi plină de sânge. Când Ţurcanu a dat ordin matadorilor să părăsească camera, ne-a cuprins groaza de ceea ce vedeam în jur: capete sparte, feţe umflate şi pline de sânge, oftaturi şi gemete de durere.(...)Ţurcanu, cu o listă în mână, desigur înmânată de Magirescu şi Păvăloaia, a strigat apoi cât îl ţinea gura ca fiecare „bandit” care îşi auzea numele să se aşeze pe prici. Gelu Gheorghiu, care făcuse parte din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legătură cu culpa mea. Când Ţurcanu s-a uitat la el şi a văzut că nu era rănit ca ceilalţi, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, pronunţat de Gelu, Ţurcanu mi-a întins un ciomag şi mi-a ordonat: „Deci tu, banditule, ţi-ai gâdilat camaradul. Ia să te văd acum, cum îl mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat”. Am luat ciomagul în mână şi, cu un curaj care nu era al meu, venind parcă din altă lume, l-am înfruntat pe Ţurcanu, spunându-i că nu pot să bat, pentru că mi-e milă. Ţurcanu mi-a luat ciomagul din mâini, l-a întins lui Gheorghiu şi i-a ordonat să mă bată. Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred să fi făcut vreun rău cuiva, i-a răspuns lui Ţurcanu cu un curaj care a cutremurat camera întreaga: „Eu sunt împotriva violenţei, nu am lovit pe nimeni în viaţa mea şi nici nu voi lovi, şi nimeni nu mă poate judeca fiindcă nu vreau să-mi lovesc semenul”. Gelu trăieşte încă şi poate mărturisi că toate acestea sunt adevărate.

A fost una din figurile cele mai luminoase şi mai pline de bunătate, cu toate cumplitele degradări şi torturi prin care a trecut. În cele mai îngrozitoare torturi, faţa lui radia bunătate şi milă, privindu-şi camarazii chinuiţi.

În faţa acestei situaţii, eram convins că Ţurcanu, care mai văzuse pe mulţi refuzând să-şi tortureze camarazii şi colegii, unii plătind cu viaţa, alţii cu schilodirea, nu va rămâne cu braţele încrucişate. Şi într-adevăr, Ţurcanu a început să-l lovească pe Gelu pe unde apuca, de parcă dădea într-un sac de nuci, până când, aruncând ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii. Când s-a oprit, Gelu nu mai mişca. Le-a ordonat apoi lui Magirescu şi Păvăloaia să-l arunce pe prici lângă Reus.(...) Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, după plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase că ne va împinge până la nebunia deznădejdii atunci când mi-a spus: „De beton armat să fiţi bandiţilor, şi tot o să vă muiem”. (...) În această stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare dacă mai eram legionari. (...)Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om bun, interpretând totul prin prisma morală, i-a răspuns lui Zaharia:„Mă întreb dacă am fost vreodată legionar, pentru că din punctul meu de vedere, a fi ceva înseamnă a te identifica cu ceea ce afirmi că eşti. Prin urmare, mă întreb, m-am identificat eu oare cu Mişcarea Legionară?”„Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea ce a spus că este şi aşa a fost asasinat. Moţa şi Marin de asemenea s-au identificat cu ceea ce au spus că sunt şi aşa au şi murit. Toţi martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus că sunt şi aşa au şi fost asasinaţi”.„În camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care l-aţi ucis, şi Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, dacă reuşeam, mă sinucideam (aşa cum judec acum, aş fi fost un laş), iar acum sunt întrebat dacă mai sunt sau nu legionar”.„Eu pun problema în felul următor: am iubit o fată tare frumoasă, am iubit-o din toată inima dar, la un moment dat, a trebuit să-i spun că nu mă mai căsătoresc cu ea. Fata îmi cere explicaţii, dar eu ce explicaţii să-i dau, pentru că poziţia mea faţă de ea a rămas neschimbată?”„Eu nu pot da explicaţii pentru că mă torturează unul cu knutul şi, fără voia mea, mă constrânge să-i spun ceea ce vrea el, nu ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereţi dumneavoastră este pur şi simplu un act formal, deoarece în intimitatea conştiinţei mele nu veţi putea pătrunde niciodată. Or, pe dumneavoastră vă interesează numai acte formale şi dacă aceasta vreţi, veţi obţine ceea ce vreţi în urma torturilor pe care le aplicaţi şi pe care le veţi mai aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodată realităţii, pentru că oricât ne-am lepăda noi de Mişcarea Legionară, noi tot vom fi consideraţi legionari”.„Eu însă vă voi răspunde la această întrebare, dar fie-mi îngăduit să mă mai gândesc la aceasta”.

Afirmaţiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora dintre noi să răspundem la fel.(...) În acele clipe, de mari frământari de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat, mi-a zis: „Fii tare, frate!” Dacă nu i-aş fi simţit mâna, aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui.

Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce-mi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.

Atitudinea lui m-a trezit la realitate şi mi-a dat certitudinea că, dacă unul singur din camarazi este alături de tine, biruinţa nu poate fi decât de partea noastră.

Cine i-a egalat oare pe Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Ghiţă Andrişan, Mitan Virgil, Popescu Paul, Gelu Gheorghiu, Visovan Aurel - eroul de la Piteşti, Ungureanu (Maglavit), Sântimbreanu Ion, Cornea, Grigoraş Ion, Hutuleac Ion?

Cine ar fi crezut că nici unul din tinerii legionari şi nelegionari din această cameră nu va cădea, în aşa chip, încât asupritorii să se poată servi de ei?

În luptă, încercarea este cea care îţi verifică tăria. Dacă vocea lui Gelu Gheorghiu nu mi-ar fi încălzit sufletul cu puterea dragostei şi nu mi-ar fi dat acel imbold şi acea încredere să rezist, nu ştiu care ar fi fost comportarea mea în continuare, la demascări”.

 fragmente din cartea „Mărturisiri din mlaştina disperării”, de Dumitru Bordeianu

divider



† Aristina Pop Săileanu (1931-2019)

Aristina s-a născut la 13 mai 1931 în Lăpuşul Românesc, judeţul Someş (astăzi Maramureş), în familia ţăranilor gospodari Nicolae şi Maria Pop. Îşi petrece copilăria în satul natal unde tatăl era pădurar şi alături de soţie şi de cei 5 copii îşi rânduise o casă trainică. Familia se ocupa cu creşterea animalelor, avea oi multe şi câştigul strâns de pe urma lor îi ajuta să ducă un trai decent. După terminarea claselor primare Aristina va urma Liceul în Dej, norii negri ai urgiei ce cuprinsese România revărsându-se asupra ei dinspre răsărit vor curma însă viaţa liniştită a familiei Pop care va începe să urce treptele suferinţei Golgotei Anticomuniste.

Anul 1948 aduce, pe lângă multe alte năpaste bolşevice, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice - din rândurile căreia făcea parte şi familia Pop. Lăpuşul Românesc este zguduit pentru prima dată de trupele de Securitate într-o zi de duminică când, înconjurând biserica din sat, au încercat să aresteze pe Pr. Atanase Oniga. Opoziţia fermă a comunităţii a zădărnicit încercarea lor, părintele a fugit în munţi şi sute din cei ce l-au apărat de securişti au luat calea anchetelor şi proceselor. Deşi familia Pop nu se număra printre arestaţii de atunci, va intra în curând în atenţia urmăritorilor. Nicolae Pop a adăpostit 3 fugari: ţărănistul Vasile Paşca şi 2 studenţi. În ziua de 11 mai 1949 agenţii aduşi special de la Dej au înconjurat casa, partizanii adăpostiţi de familie reuşesc să fugă spre pădure. Comuniştii încearcă să atragă în cursă întâi pe Nicolae Pop, care refuză categoric să devină turnător şi mai apoi pe Aristina căreia i se promite o carieră şi căsătorie cu unul dintre ei. Fata - care venise acasă de la liceu pentru a lua mâncare - se face că nu înţelege nimic şi neagă că ar avea vreo cunoştinţă despre existenţa unor tineri. Securitatea se retrage, dar a doua zi va captura pe unul dintre cei 3 fugari pe care îl vor aduce legat în curtea gospodăriei Pop. Nicolae Pop reuşeşte să fugă înainte de a fi ridicat. Lui i se alătură în data de 13 mai 1949 Aristina şi fratele său Achim.

Din elevă de liceu, Aristina devine luptătoare în rezistenţă din munţi chiar în ziua majoratului său. Nicolae Pop va regăsi în munţi pe Atanase Oniga, alături de care va pune bazele unei grupări anticomuniste cunoscută în literatura de rezistenţă drept grupul Ţibleşul (Pop-Oniga). Rândurile partizanilor se îngroaşă cu rapiditate. Familiile celor rămaşi în sate vor fi arestate, anchetate şi torturate pentru a-şi trăda taţii, fraţii sau soţii. Mama şi fraţii Aristinei trec printr-un calvar de nedescris, trăind în fiecare zi sub ameninţarea bătăii sau arestării, până în 1952 când vor fi ridicaţi şi deportaţi în Bărăgan. Cu toată supravegherea şi persecuţia, atât familia Pop, cât şi multe alte familii din zonă formează o structură de sprijin pentru supravieţuirea partizanilor. Deşi pe urmele lor umblau sute de agenţi ai Securităţii, partizanii reuşesc să supravieţuiască până în 1953, schimbându-şi mereu ascunzătoarea, gazdele, furnizorii de hrană şi muniţie, scăpând din încercuiri şi apărându-se în lupte.

În 1952 Nicolae Pop cade grav bolnav în urma unui atac cerebral. Pentru a nu încurca grupul şi a nu le risca viaţa, decide să coboare din munţi şi să se lase prins de securişti. Se temea că va muri fugar şi autorităţile nu vor înceta să îl caute ani de zile, persecutându-i familia. Pop va cere gazdelor să îl lase la capătul podului dinspre satul său de unde va ruga un căruţaş să-l ducă la postul de miliţie. Ajuns aici, va fi împuşcat la scurt timp după ce se predase, fără a se mai aştepta judecarea sau condamnarea lui. Aristina şi Achim vor fi şi ei arestaţi în martie 1953, fiind trădaţi de una dintre gazdele lor - Alexa Moşuţ din Dobreni - care îi va preda în mâinile Securităţii. Aflaţi într-una din casele acestuia, pe hotarul satului Rogoz, vor fi înconjuraţi de trupe în timpul nopţii la 8 martie 1953. Moşuţ îi asigurase că sunt în siguranţă acolo şi că seara le va aduce mâncare... Aristina, Achim şi partizanul Vasile Hotea hotărăsc să încerce să fugă chiar pe uşa casei, o deschid, trag cu arma şi fug către pârârul din apropiere. Cândva în timpul fugii Achim este împuşcat, Aristina rămâne lângă el în timp ce Hotea continuă goana doar pentru a cădea în mâinile unui alt batalion de securişti ce venea din direcţia opusă primilor.

Aristina şi Achim sunt duşi întâi la Securitate în Târgul Lăpuş, iar de aici la Baia Mare şi Satu Mare. Procesul va avea loc la Oradea unde Tribunalul Militar Teritorial va da Aristinei o sentinţă de 20 ani muncă silnică, notând în fişa deţinutei: „pentru că a făcut parte din organizaţie contrarevoluţionară împreună cu tatăl şi fratele ei şi a fugit în munţi cu arme şi muniţii”. Anii de pribegie şi de luptă au lăsat urme şi Aristina era grav bolnavă, motiv pentru care a fost transferată la spitalul penitenciar Văcăreşti unde a fost diagnosticată cu TBC intens pozitiv. Va rămâne aici 4 ani până în 1957 supravieţuind prin harul lui Dumnezeu, fără medicamente şi fără tratamente specifice bolii. De la Văcăreşti va lua calea Cuicului, cu un popas în Jilava. Între 1957 şi 1964 va executa detenţia la Miercurea Ciuc de unde va fi eliberată, odată cu decretul general de graţiere din 1964.Cu hainele vechi şi atârnând pe ea se urcă în tren cu destinaţia Dej. De aici cu maşini de ocazie ajunge în Târgu Lăpuş. Află cu durere că mama şi fratele Achim (eliberat în 1956 cu un decret special pentru deţinuţii muribunzi) trecuseră la Domnul şi că tatăl fusese împuşcat, neştiindu-i-se mormântul. Este primită cu mare dragoste de surori, fraţi şi cumnaţi şi de nepoţii care, deşi născuţi după arestatrea ei, ştiau cu toţii legenda mătuşii Aristina partizanca.

După revenirea în Lăpuş rudele, vecinii şi cunoscuţii vin cu zecile să o vadă, să îi ofere ajutorul. Aristina refuză, temându-se de un nou val de arestări în care i-ar putea implica pe cei ce se ofereau să ajute. În acelaşi timp Securitatea o cheamă periodic şi o presează să îi ducă în munţi să le arate locurile în care grupul său avea depozite de armament. Sătulă de tracasările lor refuză să le facă jocul şi îi ameninţă că de nu va fi lăsată în pace va lua din nou calea codrului. Se va angaja cu greu la exploatarea minieră de la Băiuţ unde va urma o şcoală de calificare pentru analizarea minereului.

În 1965 viaţa ei se schimbă, întâlnindu-l pe cel ce o iubise neştiut de nimeni mai bine de 10 ani. Nicolae Săileanu - fost student la drept, fusese arestat de comunişti pentru „agitaţie publică” şi nimerise în timpul detenţiei de la Văcăreşti în celulă cu Achim, fratele Aristinei. Aici află că acesta are o soră care a tras cu pistolul în comunişti. Nicolae se îndrăgosteşte de curajoasa fată şi se hotărăşte să nu se căsătorească până nu o va găsi. După eliberarea sa în 1955 caută să îi dea de urmă, umblă pe la avocaţi, reuşeşte într-un timp să dea de medicul ce o îngrijea la Văcăreşti, apoi îi pierde urma. În 1964 avocata îi da vestea cea mare: toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi. Nicolae aşteaptă până în 1965 şi pleacă pe urmele ei în Lăpuşul Românesc. Căutându-l pe Achim, află că acesta a murit. Ajunge la surorile Aristinei care îl cred omul Securităţii. Cu greu le convinge de adevăratele sale intenţii şi acestea îl îndrumă către Aristina care se afla la Băiuţ. După câteva întâlniri cu ea şi multe scrisori de dragoste şi poezii, Nicolae reuşeşte să câştige inima celei pe care o aşteptase timp de 10 ani fără să ştie cum arată sau dacă mai este în viaţă.

Aristina Pop Săileanu se mută la Bucureşti în casa socrilor săi (tatăl lui Nicolae Pop fusese medic şi deputat liberal) care o acceptă cu tot trecutul său şi o iubesc ca pe propria lor fiică. Mutarea la Bucureşti o scuteşte de hărţuirea Securităţii din Lăpuş şi reuşeşte să ducă o viaţă liniştită şi împlinită alături de soţul ei. Anii trec, Aristina păstrează legătura cu fostele colege de detenţie, în ciuda faptului că ştiau că sunt urmărite. Vine şi decembrie 1989... alături de fostele camarade de pătimire ridică Monumentul Martirelor de la Ciuc şi, alături de supravieţuitorii rezistenţei armate anticomuniste din Ţara Lăpuşului, ridică Crucea Memorială Grupul Ţibleşul. Păstrează cu toţi legătura până ce, rând pe rând, camarazii şi camaradele se desprind de lumea noastră, trecând la Domnul.

În căsuţa din centrul Bucureştiului Aristina s-a stins în 19 mai 2019 în prezenţa celui ce i-a fost soţ peste 53 de ani. A fost înmormântată, după dorinţa sa, acasă, la Lăpuşul Românesc. Alături de legenda fabuloasei sale peregrinări prin munţi şi temniţe, Aristina ne lasă cartea sa de memorii „Să trăiască partizanii până vin americanii”, o carte document despre demnitate, curaj şi luptă, toate puse sub pavăza credinţei în Hristos.

Înmormântarea a avut loc pe 23 mai, în localitatea natală Lăpuşul Românesc (jud. Maramureş), cu participarea a aproximativ 150 de persoane, majoritatea rudenii, vecini şi cunoscuţi din localitate, dar şi persoane venite de la distanţe mai mari. Ceremonia a fost oficiată de părintele Silviu Hodiş - protopopul greco-catolic al Ţării Lăpuşului, împreună cu 5 preoţi. S-au dat citire mesajelor trimise de episcopii greco-catolici P.S. Florentin Crihălmeanu (Cluj) şi P.S. Mihai Frăţilă (Bucureşti) care au exprimat respectul faţă de valoarea spirituală a mărturiei date de doamna Aristina Pop Săileanu, precum şi mesajului din partea doamnei Ana Blandiana, preşedinta Fundaţiei Academia Civică (care a publicat cartea de memorii a doamnei Aristina). Au rostit cuvântări şi părintele Marius Vişovan - care a transmis un mesaj din partea Fundaţiei „Profesor George Manu” (pe care îl redăm mai jos) - precum şi părintele protopop Silviu Hodiş. Emoţia momentului a fost completată de prezenţa venerabilă a domnului Nicolae Săileanu, soţul Aristinei (şi dânsul fost deţinut politic), în vârstă de 96 de ani, care cu o ţinută sobră şi demnă, a reuşit să participe la întreaga ceremonie.

Onoraţi fraţi întru preoţie, îndurerată familie, stimaţi urmaşi ai luptătorilor anticomunişti, iubiţi fraţi întru Cristos, „Cine va vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cine - şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va salva!” Sunt cuvintele Mântuitorului nostru Isus Cristos din Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 35...cuvinte care se potrivesc foarte bine cu evenimentul emoţionant la care participăm azi.

Din partea Fundaţiei „Profesor George Manu” de la Bucureşti, un mesaj de profund respect şi adâncă recunoştinţă faţă de doamna Aristina Pop Săileanu şi prin ea faţă de toţi membrii grupului de rezistenţă anticomunistă „Ţibleşul” plecaţi deja la cele veşnice, care au plătit cu lacrimi şi sânge lupta pentru credinţă şi libertate. După cum spune marele nostru poet naţional şi creştin Radu Gyr „neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi” noi suntem aici pentru a ne cumineca simbolic, a ne uni cu Cristos prin jertfa martirilor neamului românesc.

Grupul „Ţibleşul” este un frumos model de unitate în lupta anticomunistă deasupra deosebirilor politice şi confesionale. Din acest grup au făcut parte şi liberali şi ţăranişti şi legionari şi mulţi tineri fără afiliere politică anterioară, cu toţii uniţi în dragostea de ţară şi în apărarea valorilor creştine. Din punct de vedere confesional majoritatea au fost greco-catolici în frunte cu părintele Atanasie Oniga, un adevărat martir - sperăm să-l vedem canonizat cât mai curând - dar au fost şi câţiva ortodocşi, de exemplu Mircea Dobre era fiu de preot ortodox de lângă Sighişoara. Cu toţii au sfârşit sau ucişi de Securitate în munţi sau pătimind mulţi ani în temniţele comuniste. Aceşti oameni sunt demnitatea şi legitimitatea noastră în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei!

Noi, actuala generaţie de români trebuie să fim vrednici de martirii şi eroii noştri. Nu e uşor, dar speranţă ne dau cuvintele unul alt mărturisitor, episcopul de fericită memorie Ioan Ploscaru: „N-au duşmanii, Doamne, atâta fier/ Lanţurile lor sunt prea puţine/ Să ucidă dorul nostru pentru Cer/ Să ne închidă dragostea de Tine! ”. Amin. Dumnezeu s-o primească în Împărăţia Sa!

Cezarina Condurache 

divider



† Preot Iconom Stavrofor Jean Boboc

În 4 aprilie 2019, camaradul nostru Jean Boboc a trecut la cele veşnice după o pătimire de mai mulţi ani în care a purtat cu demnitate şi discreţie crucea unei boli necruţătoare.

Jean s-a născut la Neuilly-sur-Seine în 21 ianuarie 1943, primul copil din cei 3 ai familiei Boboc. Tatăl său, fiul unui boier vâlcean, a ajuns la Paris în perioada interbelică pentru a studia medicina. După izbucnirea războiului şi instaurarea regimului comunist alege să rămână în exil. Se căsătoreşte cu o franţuzoiacă şi face o frumoasă carieră medicală în ţara adoptivă. Tânărul Jean, deşi ştia că este român după tată, nu îşi înţelege originile şi nici limba decât la finalul adolescenţei, care coincide cu moartea tatălui. Rudă îndepărtată cu George Enescu pe care familia Boboc l-a avut de mai multe ori oaspete, trăise o viaţă de aristocrat francez, fară să-şi pună vreodată întrebări legate de familia tatălui său, de ţara din care acesta provenea etc.

La 18 ani începe să-şi caute rădăcinile. Intră în corespondenţă cu bunicul patern care era în viaţă. Scrisorile lor erau pictate mai mult în negru - cenzura funcţiona perfect în România Comunistă. Află totuşi că are multe rude în ţară şi că mare parte din ele se află în temniţe ca opozanţi ai regimului comunist. În acelaşi timp în care simte nevoia de a devein român, simte şi chemarea lui Dumnezeu. Aşa ajunge la biserica de care îşi va lega întreaga viaţă: Biserica „Sfinţilor Arhangheli” Jean de Beauvais. Aici se va bucura de prietenia lui Mircea Eliade (căruia îi va deveni discipol) şi de a lui Vintilă Horia (care, fascinat de dorinţa copilului Jean de a se regăsi în destinul său românesc, îi va preda limba română).

După absolvirea liceului catolic Sainte-Croix de Neuilly va urma facultatea de Medicină din Paris, ca şi tatăl său, specializându-se în farmacologie şi toxicologie. Sub influenţa lui Mircea Eliade, de care se ataşase sufleteşte, va urma mai multe cursuri de teologie ortodoxă la Institutul de Ştiinţă şi Teologia Religiilor din cadrul Institutului Catolic din Paris. Va rămâne legat de Biserica Sfinţilor Arhangheli în cadrul căreia va deveni consilier de la vârsta de 20 de ani. În această biserică se va căsători cu Carmen, aici îşi va boteza cele două fetiţe care vor şti de la primii paşi în viaţă că sunt românce.

Va profesa ca medic şi cercetător, atât în Franţa, cât şi în America. Va urma şi un MBA în Administraţia Afacerilor, după care va conduce mai multe companii farmaceutice în Canada şi Statele Unite, susţinând totodată numeroase conferinţe şi seminarii cu tematică medicală. Începe să studieze bioetica şi devine un vocal oponent al avortului, apărând dreptul la viaţă. În paralel susţine şi numeroase conferinţe despre istoria românilor în cadrul comunităţilor din exil. Înfiinţează la Paris Asociaţia Francezilor de Origine Română şi Biblioteca Română de la Paris. Crescut duhovniceşte sub învăţăturile Pr. Vasile Boldeanu, Jean Boboc reia în perioada deplinei maturităţi studiile de teologie. Va absolvi Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris unde va urma şi studiile masterale şi va obţine doctoratul despre aspectele eshatologice ale antropologiei ortodoxe. În 2007 va fi hirotonit diacon, iar doi ani mai târziu va deveni preot pe seama mult iubitei sale Catedrale Ortodoxe Sfinţii Arhangheli din Paris. Primul decan al Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris, Jean Boboc avea să publice în 2017 o lucrare de înaltă ţinută teologico-ştiinţifică „Transumanismul decriptat - Metamorfoza corabiei lui Tezeu”.

Părintele Jean Boboc, prieten apropiat al Fundaţiei Profesor George Manu şi colaborator al revistei „Permanenţe”, a fost înmormântat la Paris în data de 8 aprilie 2019. În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider