Fundatia George Manu

Editorial
* Învierea Domnului şi importanţa ei universală
Evenimente
* MEMORIALUL VICTIMELOR OPRESIUNII COMUNISTE - Oraşul Baia Sprie va avea propriul memorial al durerii
* Masacrul de la Fântâna Albă, comemorat în Parlamentul European
* Sfinţii Închisorilor sub Legea 217 - Iaşi, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”
* Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă
* Inaugurare şi sfinţire a monumentului comemorativ “Zidul Roşu”, închinat luptătorilor anticomunişti din Rezistenţa Armată Muscel
* Seară de poezii din închisori
* Târg Internaţional de carte, Londra 2016
* Fostul comandant al coloniei de muncă Periprava, Ioan Ficior, condamnat la 20 de ani de închisoare
* Preoţi şi mărturisitori în temniţele comuniste
Articole generale
* Candidatul „societăţii civile“ sau al „sistemului“?
* Nonagenarii noştri
Istorie
* PROFESORUL GEORGE MANU - ”Să le spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis”
* Modelul deplin: Profesorul George Manu
* Biografia unui veteran al Primului Război Mondial: Dumitru Dădârlat
* Războiul civil din Spania (1936-1939) (III)
* Flori de aur din Maramureş (23)
* De vorbă cu Petru Codrea (7)
Cultura
* Nostalgia paradisului (III) - recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940
Spiritualitate
* Hristos a Înviat!
* Imnul învierii
* Sfinţii închisorilor şi bucuriile suferinţei
* Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (III)
* Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşăneni (vol. 1)
* ECCE HOMO!*
Manifestari - Comemorari
* Seară comemorativă George Manu
* Seară duhovnicească George Manu
In memoriam
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
* Nicolae Roşca - Prezent în inimile noastre
* In memoriam Flor Strejnicu, Mărturisitorul
* Un an fără Ilie Tudor!
* † Mircea Moţei
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 4 aprilie 2016


Învierea Domnului şi importanţa ei universală

Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanţa ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. Numai creaţiunea lumii mai are această importanţă şi calitate. Ca şi creaţiunea, tot aşa şi Învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate şi prevăzute ca provenind din concursul forţelor şi împrejurărilor naturale antecedente.

Cauza care produce creaţiunea este metaistorică şi metanaturală. De aceea, chiar dacă ar fi existat, prin absurd, oameni cari să vadă apariţia lumii, ei tot n'ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentă, o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric şi spiritual. Acei predispuşi martori ai apariţiei lumii ar fi văzut ceva enigmatic şi e posibil că şi-ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creaţiunea lumii de către Dumnezeu. Creaţiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, ştiinţific, istoric. E drept că celelalte teze pot fi uşor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptă creaţiunea e credinţa.

Tot aşa de puţin istoric este, sub acest raport, evenimentul Învierii Domnului. Cel care lucrează si de astă dată în calitate de cauză este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura omenească a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigă ce se înţiră în lanţul vieţii istorice, ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs învierea nu s'a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte, cineva fără credintă ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l'ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Şi aici, ca şi la creaţiune, toate explicaţiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe consideraţii cari mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric şi deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aci rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existenţă să nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credinţă, prin ascultarea şi acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin Cuvântul Său.

Dar dacă creaţiunea şi învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obicinuit, aceasta nu însemnează că ele n'au avut loc sau că n'au nici o relaţie cu istoria şi cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odată pentru totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenţei. O persoană care a trăit într'un timp şi într'un loc anumit ca om deplin, a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparţinând timpului trecut şi tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relaţiei cu istoria, creaţiunea şi învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creaţiunii, cauza şi efectul, cel din urmă cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creaţiunea, fără să fie astfel o lucrare istorică, ţinteşte în istorie şi determină istoria. Tot ce se întâmplă ulterior în lume se datorează şi poartă pecetea actului anistoric al creaţiunii, chiar dacă nu văd oamenii, chiar dacă lumina aceasta revărsată peste univers nu e văzută de orbia oamenilor căzuţi în păcat.

Învierea însă nu numai în factorul cauză, ci şi în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoană istorică, supusă condiţiunilor existenţiale ale acestei vieţi, cauzelor fizice şi spirituale ce domnesc în imanenţă. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile săvârşite de El, sau de profeţi, sau de alte organe dumnezeieşti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistorică, este istoric. Prin oricare minune se repară, pe cale extranaturală, o piesă stricată din natură, se repune ceva în funcţia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vieţii: se reface un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru, tot din natură, se readuce o persoană care a încetat de-a mai trăi, în viaţă, în starea de a continua viaţa în aceleaşi condiţiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazăr, prin înviere, n'a intrat într'un nou mod de existenţă, ci l'a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viaţă tot aşa de supusă bolilor şi morţii, trebuinţelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos, însă, prin Înviere intră într'un mod de existenţă, într'o dimensiune de viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toţii, supuşi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viaţă sustrasă cu totul din angrenajul cauzalităţii naturale; la o viaţă fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viaţa aceasta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toţi am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creaţiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creaţiune constă doar în aceea că, pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, feţe cari n'au mai fost, prin înviere se readuc feţele, suporturile cari au încetat să mai existe, la o nouă formă de viaţă. Cel înviat este, ca eu, ca faţă, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul apariţiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel Înviat cu cel de dinainte.

Tocmai în acest punct găsim relaţia învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui şi efectul lucrării lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viaţă metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într'un punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieţii din el, “oasele moarte” primesc o nouă viaţă exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creaţiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta o nouă viaţă, transfigurată. Şi la creaţiune şi la înviere istoria nu e productivă. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creaţiunea dă posibilitatea istoriei, învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulţumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem şi noi pătrunşi. Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage, cu forţă metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de existenţă, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă şi pentru a se milostivi de ea.

De unde vine această contrazicere dintre intenţia dumnezeiască manifestă în actul creaţiunii care afirmă istoria şi cel al învierii care dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu este o dezaprobare radicală a istoriei, pentru că atunci nu s'ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri cari au trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi intentia ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouă formă de viaţă, se vede că forma cea veche nu e pe placul voinţei dumnezeieşti. Şi întrucât învierea urmează după catastrofa morţii, în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma de viaţă istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în fiinţa creaţiunii, încât e necesară în prealabil o distrugere totală a ei, ca s'o facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-şi dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viaţă nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune serioasă le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Intervenţia lui Dumnezeu după creaţiune, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creaţiune.

Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneste toată creaţiunea, le simţim toţi. Filosofia contemporană a unui Heidegger se opreşte în faţa acestui caracter bolnav al existenţei ca în faţa aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existenţe se remarcă îndeosebi în această filosofie moartea cu neliniştea ce-o aruncă ca o umbră asupra întregii vieţi, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea vieţii noastre. Viaţa noastră e o “existenţă spre moarte”. Moartea mărgineşte tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod fiinţial o lume a morţii. Existenţa ei, ca şi existenţa omului, este o existenţă ameninţată, nu numai obiectiv, ci şi subiectiv, de graniţa mortii. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simţim existenţa de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr'un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenţii morţii cari avansează continuu în fiinţa noastră, cari rod neîntrerupt ca nişte viermi ai morţii din micul tezaur de viaţă al nostru. Insuficienţele intelectuale şi morale ne vorbesc iarăşi de caracterul fragmentar al existenţei noastre.

Viaţa aceasta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viaţa şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a fiinţelor raţionale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea aşa, atunci prin înviere El s'ar sili să o repare, mânat de regretul că a făcut-o aşa. Cum însă stricarea ei s'a făcut prin voia liberă a fiinţelor raţionale şi urmarea acestei stricăciuni e moartea, învierea se înfăţişează ca un act de graţie a lui Dumnezeu care nu vrea să lase ca suferinţa să aibă ultimul cuvânt şi pe oameni pierduţi în moarte, ci ridică totul la o nouă viaţă, fără suferinţe şi fără moarte.

Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavă în care s'a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui, aşa cum nu-şi poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s'a introdus în viaţa de la Dumnezeu boala radicală, prin înviere această boală e eliminată. E de crezut că fără căderea în păcat n'ar fi intervenit înviere, aşa cum peste tot n'ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.

Când zicem cu credinţă: Hristos a Înviat! afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!

Sfintele Pasti, 1937 (Din vol. “Ortodoxie şi românism”, Tipografia “Arhidiocezana”, Sibiu, 1939)

Dumitru Stăniloae 

divider



MEMORIALUL VICTIMELOR OPRESIUNII COMUNISTE - Oraşul Baia Sprie va avea propriul memorial al durerii

Baia Sprie va fi un nou reper în memorialul suferinţei româneşti. Casa de Cultură din oraş s-a dovedit a fi neîncăpătoare marţi, 5 aprilie, unde publicul a petrecut mai bine de două ore în compania a trei musafiri de talie naţională. Doi supravieţuitori ai temniţelor comuniste şi Preşedintele Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) au fost prezenţi la Baia Sprie unde s-au pus bazele primului muzeu al coloniilor de muncă în parteneriat cu autorităţile locale şi Fundaţia ”PROACTIVMEMORIA”. În cadrul evenimentului a fost lansat filmul documentar ”Suferinţa din adâncuri”, având ca subiect viaţa şi suferinţa ocnaşilor condamnaţi politic şi trimişi la exterminare în minele din Maramureş.

Publicul a vizionat la deschiderea evenimentului premiera filmului documentar ”Suferinţa din adâncuri” realizat de Ioan Chertiţie şi Mircea Mureşan, reprezentanţi ai Asociaţiei Pro Activ Memoria, în parteneriat cu Primăria Baia Sprie. Omagiul adus sutelor de detinuţi politic, condamnaţi la temniţă grea în coloniile de muncă din minele Baia Sprie, Cavnic, Nistru se doreşte să rămână un recurs la memoria recentă a unei epoci de teroare, ce s-a manifestat în aşa numitul “Triunghiul morţii” şi pe întreg spaţiul românesc, devenit o mare temniţă. “De la Nistru la Vladivostok, aceeaşi oră, aceeaşi lozincă, aceeaşi pufoaică, aceeaşi foame şi acelaşi frig, dar mai ales aceeaşi frică” era aspiraţia stalinismului, în opinia lui Virgil Maxim, autorul volumului memorialistic “Imn pentru Crucea purtată”, unul dintre deţinuţii politic, vreme de 22 de ani.

Evenimentul, de relevanţă naţională, s-a bucurat de prezenţa preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza, a preşedintelui executiv al IICCMER, teolog Radu Preda, precum şi a procurorului militar, colonel dr. Viorel Siserman, de la Parchetul Militar Cluj Napoca. Aproximativ o sută de elevi ai Şcolii Gimnaziale nr.2 şi a Colegiului Tehnic de Transporturi Auto, Baia Sprie, au asistat la o veritabilă lecţie de istorie recentă, privind epoca întunecată a regimului totalitar stalinist şi comunist din România, manifestat diabolic între anii 1948-1964.Moderatorul evenimentului, Andrei Bărbos, directorul Casei de Cultură a apreciat că filmul dezvoltă cu profesionalism o tema gravă în care stalinismul a lăsat şi mai poate lăsa încă urme pe umerii societăţii româneşti. Grigore Pepene, ţăran de 85 de ani, originar din Vrancea, supravieţuitor al prigoanei comuniste a relatat cu emoţie despre forţa care le-a dat-o credinţa în Dumnezeu şi în idealul de libertate. Practic, temniţa le-a oferit un prilej inedit de mărturisire, smerenie şi desăvârşire spirituală zecilor de mii de deţinuţi şi deportaţi, cum marturisea şi ieromonahul Justin Parvu.

Ing. Saşa Nicolici, preşedintele Asociaţiei ”Prietenii Armoniei” a felicitat demersul Primăriei Baia Sprie şi implicarea personală a primarului Vasile Dorin Paşca, într-un demers de iniţiere a unui Memorial al Suferinţei de sub Dealul Minei, ca proiect european de dezvoltare a turismului cultural în acest oraş încărcat de istorie.

Cu siguranţă, filmul va rămâne un document ce trebuie asumat şi înţeles de generaţiile viitoare, pentru că, cei ce-şi uită istoria riscă să fie condamnaţi s-o retrăiască.

Andrei Bărbos  sursa: http://maramures.transilvania-tv.ro

divider



Masacrul de la Fântâna Albă, comemorat în Parlamentul European

Expoziţia de fotografii „Masacrul de la Fântâna Albă. 75 de ani - pagina ascunsă a istoriei”, organizată de eurodeputatul Siegfried Mureşan în perioada 4 - 8 aprilie a.c. la sediul Parlamentului European din Bruxelles, a comemorat victimele unuia dintre cele mai terifiante masacre din istotia românilor, pe care cercetătorii l-au considerat un adevărat „Katyń românesc”. La 1 aprilie 1941, chiar în ziua de Paşte, 3. 000 de români din nordul Bucovinei, teritoriu pe care România a fost obligată să-l cedeze cu un an înainte Uniunii Sovietice, au fost ucişi de trupele sovietice NKVD aproape de localitatea Fântâna Albă, la 3 kilometri de frontiera cu România, în timp ce încercau să se întoarcă în ţara-mamă. „Prin această expoziţie, vreau să contribui la readucerea în discuţie, atât în actualitatea din România, cât şi în cea europeană, a acestui tragic eveniment istoric al ţării noastre care ne-a fost ascuns de sovietici în toată perioada comunistă, cu largul sprijin al regimului opresiv de la Bucureşti. Acum, la 75 de ani de la odiosul masacru, în care peste 3. 000 de români nevinovaţi au fost ucişi în drumul lor spre ţara-mamă, românii trebuie să-şi cunoască adevărata istorie naţională, iar liderii europeni, dar şi fiecare european în parte trebuie să afle cât de scump a plătit poporul român preţul unor decizii la care nu a luat parte. Istoria nu trebuie uitată”, a declarat eurodeputatul Siegfried Mureşan, după deschiderea oficială a expoziţiei.

În luna iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Foarte puţini au supravieţuit. Ca urmare a regimului opresiv al ruşilor, românii din Basarabia şi Bucovina s-au împuţinat considerabil. Potrivit statisticilor oficiale, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ sovietic în 1959. Unii cercetători susţin că sovieticii au avut un program intenţionat de exterminare a românilor. Sângerosul masacru de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă nu a fost recunoscut niciodată de regimul sovietic. Autorităţile ucrainene au permis pentru prima dată abia în anul 2000 oficierea unei slujbe religioase la Fântâna Albă în memoria celor 3. 000 de români ucişi în drumul lor spre România.

 sursa: http://www.activenews.ro/

divider



Sfinţii Închisorilor sub Legea 217 - Iaşi, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

Liga Studenţilor din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (LS IAŞI) a organizat conferinţa cu tema Sfinţii Închisorilor sub Legea 217, care a avut loc pe 14 aprilie, la Teatrul de Copii „Luceafărul”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2017 să fie închinat apărătorilor Ortodoxiei din timpul prigoanei comuniste, având în vedere ataşamentul şi evlavia credincioşilor faţă de cei care sunt numiţi astăzi sfinţii închisorilor. În acelaşi timp, începând de vara trecută, în mass-media şi în mediile academice există o dezbatere constantă asupra aplicării controversatei Legi 217/2015, cunoscută drept „legea memoriei” sau „legea antilegionară”.

Care sunt implicaţiile legale ale cinstirii eroilor anticomunişti? Sunt ei sau nu criminali de război? Afectează într-un fel Legea 217 procesul de canonizare al mărturisitorilor din închisorile comuniste? Mai avem voie să-i citim pe filosoful Mircea Vulcănescu sau pe poetul Radu Gyr?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care au răspuns invitaţii conferinţei: dr. Corneliu Ciucanu, istoric, cercetător ştiinţific la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române - filiala Iaşi, profesorul Constantin Străchinaru, fost deţinut politic timp de 14 ani, părintele ieroschimonah Ioan Şişmanian de la mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru-Vodă din judeţul Neamţ şi alţi invitaţi.

 sursa: facebook events

divider



Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

22 DE FRAŢI IN ATHOS(9-17 aprilie 2016)

Cu gândul la nevoinţele monahilor din Sfântul Munte, am decis să plecăm din nou către chiliile româneşti de acolo pentru a-i sprijini material, dar şi prin muncă voluntară.

Am dat de veste în Frăţie şi ne-am strâns 22 de români zdraveni care am plecat sâmbătă, 9 aprilie, către Grecia. Cei 800 de km au fost parcurşi cu repeziciune şi fără probleme.

Am intrat în Munte cu vaporul pe o vreme splendidă şi ne-am delectat cu hrănirea pescăruşilor în zbor, aceştia ciugulind cu eleganţă bucăţelele de pâine din mâinile noastre. Odată ajunşi, am repartizat oamenii către chilii, câte 2,3 sau 4 şi de luni ne-am apucat de treabă.

S-a muncit cu drag, ca de fiecare dată, în diverse domenii:

– spart şi încărcat piatră;- taiat, spart şi aşezat de lemne pentru foc;- zidit, tencuit şi vopsit;- reparaţii instalaţii electrice;- săparea grădinilor şi plantarea de răsaduri;- curăţarea de buruieni a împrejurimilor izvoarelor de lângă chilii;- strângerea gunoaielor de pe cărările dintre chilii, aruncate de unii pelerini nechibzuiţi, precum şi altele pe care nu le mai enumerăm.

Condiţiile de viaţă au fost în mare parte mai aspre, dar fraţii le-au suportat cu bucurie şi putere.

Părinţii atoniţi au fost foarte bucuroşi şi mulţumiţi de sprijinul consistent acordat gratuit de Frăţie.

Ne-am bucurat de plimbări pe cărările dintre chilii, într-un peisaj de basm şi de parfumul florilor de portocal care înmiresmau puternic aerul.

După o săptămână de muncă susţinută ne-am reunit şi după binecuvantările primite, am pornit din nou către casă, nu înainte să ne închinăm la Sfântul Paisie Aghioritul, la Sf. Dimitrie izvorâtorul de mir şi la Sfântul Grigorie Palama din oraşul Tesalonic.

La ajungerea în ţară, fraţii cei noi au mărturisit că, în ciuda efortului intens, a fost cel mai reuşit concediu din viaţa lor.

Mulţumim Măicuţei Domnului pentru că a îngăduit să lucrăm şi noi puţin în suberba ei Grădină!

Doamne, miluieşte neamul nostru românesc!

 

divider



Inaugurare şi sfinţire a monumentului comemorativ “Zidul Roşu”, închinat luptătorilor anticomunişti din Rezistenţa Armată Muscel

Sâmbătă, 16 aprilie 2016, la Câmpulung Muscel a avut loc inaugurarea monumentului comemorativ “Zidul Roşu”, închinat luptătorilor anticomunişti din rezistenţa armată a Muscelului.

Monumentul este construit din metal de către sculptorul Aurel Vlad. În faţa „Zidului Roşu” a fost pusă o cruce din piatră, cu forma inspirată din vechile cruci ale Muscelului. Cruce pe care sunt inscripţionate numele tuturor celor care au fost martiri, eroi, susţinători şi membri ai Grupului de Rezistenţă Anticomunistă condus de Toma Arnăuţoiu.

Invitat special a fost dna Elena Ion Arnăuţoiu, care, împreună cu întreaga sa familie, a reprezentat un reper în lupta anticomunistă. În acelaşi timp, dna Arnăuţoiu este şi principala susţinătoare a construirii monumentului.

Evenimentul a fost organizat de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Musceleni, condusă de preotul Marian Diniţoiu.

 sursa: http://sanuuitam.blogspot.ro

divider



Seară de poezii din închisori

În data de 29 martie 2016, , ctitorită de domnitorul Matei Basarab la 1636, a găzduit o seară dedicată Poeţilor din închisorilor comuniste, cu o omagiere aparte adusă lui Radu Gyr, pe care l-au evocat atât actriţa Maria Ploae, cât şi invitaţii speciali, fiica şi ginerele Poetului, Monica Popa Gyr şi Demostene Popa. Luna aceasta (29 aprilie 1975) se împlinesc 41 de ani de la moartea lui Radu Gyr, singurul poet din lume condamnat la moarte pentru o poezie, care a pătimit 20 de ani de închisoare în urma a trei condamnări ale regimurilor totalitare fascist-comuniste.

Regizorul Nicolae Mărgineanu, fiu de deţinut politic cu o pedeapsă de 16 ani de închisoare, a vorbit, de asemenea, despre martiriul generaţiei interbelice, în final proiectându-se filmul său documentar “Poezie după gratii”.

 sursa: http://www.ziaristionline.ro/

divider



Târg Internaţional de carte, Londra 2016

În perioada 12-14 aprilie a avut loc, la Centrul Expoziţional Olympia din capitala britanică, unul dintre cele mai mari evenimente ale industriei mondiale de carte - Târgul Internaţional de Carte de la Londra, la care România a participat pentru cea de-a noua oară consecutiv. Participarea României la actuala ediţie a fost dedicată memoriei celebrului scriitor şi istoric al religiilor Mircea Eliade, la 30 de ani de la dispariţie. Cu acest prilej, editura britanică Istros Books a publicat, în traducere engleză, prima operă literară semnată de autorul român, volumul autobiografic „Romanul adolescentului miop”.

Cu trimitere la una dintre cele mai apreciate opere de ficţiune ale lui Eliade, „Noaptea de Sânziene”, titlul programului românesc - “Books that Open the Skies”/ „Cărţi ce deschid cerurile” subliniază rolul cărţilor în facilitarea accesului spre un univers alternativ, dincolo de cotidian şi contingență, precum şi misiunea intelectuală a marelui scriitor de restaurare a unei realităţi ocultate.

 sursa: HotNews.ro

divider



Fostul comandant al coloniei de muncă Periprava, Ioan Ficior, condamnat la 20 de ani de închisoare

Miercuri, 30 martie 2016, fostul comandant al coloniei de muncă Periprava, Ioan Ficior, a fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 20 de ani de închisoare pentru infracţiuni contra umanităţii. Decizia nu este definitivă.

Ioan Ficior a fost acuzat că, în virtutea funcţiilor de comandant şi locţiitor de comandant deţinute în perioada 1958-1963, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva categoriei deţinuţilor politici aflaţi în Colonia de muncă Periprava. Potrivit anchetatorilor, din documentele studiate a reieşit faptul că în perioada menţionată au decedat 103 deţinuţi.

Judecarea pe fond a dosarului lui Ioan Ficior a început pe 28 aprilie 2015, în urma unei sesizări formulate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Acesta este cel de-a doilea caz de trimitere în judecată a unui fost comandant de penitenciar din perioada comunistă după cel al lt.

–col. (r.) Alexandru Vişinescu, pentru infracţiuni împotriva umanităţii prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 10 februarie 2016, aflat deja în închisoare.

Potrivit cadrului legal de funcţionare, IICCMER este abilitat să efectueze investigaţii ştiinţifice cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist şi să sesizeze organele în drept.

 sursa: http://www.iiccr.ro

divider



Preoţi şi mărturisitori în temniţele comuniste

În data de 23 aprilie, de Sâmbăta lui Lazăr, la Memorialul Închisoarea Piteşti a avut loc conferinţa cu titlul Preoţi şi mărturisitori în temniţele comuniste. Ilie Imbrescu şi Boris Răduleanu, două figuri de preoţi şi sinuosul lor drum prin România comunistă, de la predici incomode la arestări repetate şi condamnări grele la închisoare.

Despre Boris Răduleanu şi Ilie Imbrescu au vorbit chiar copiii lor: Galina Răduleanu şi Paul Imbrescu, care au cunoscut la rândul lor persecuţia comunistă.

Discuţia a fost condusă de Adrian Nicolae Petcu, cercetator în arhivele comunismului şi în istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române.

 sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net

divider



Candidatul „societăţii civile“ sau al „sistemului“?

Revenirea lui Marian Munteanu pe scena politică fusese deja anunţată acum câteva luni, atât prin unele apariţii televizate, cât şi prin coagularea „Alianţei Noastre“, o grupare de asociaţii civice de orientare naţional-conservatoare. Despre acest fapt s-a scris deja totul în ultimele zile, încât nu mai e nevoie de alte explicaţii introductive. Ceea ce părea un demers al paşilor mici a căpătat brusc un caracter exploziv prin nominalizarea lui Marian Munteanu de către PNL drept candidat la primăria Capitalei. Această ştire a bulversat complet situaţia, producând, după caz, stupoare, agitaţie, dar şi euforie şi optimism.

Aparent o mutare-şoc, dublată de înscrierea sa (zice-se doar formală) în PNL, care cu siguranţă i-a derutat pe cei care şi-au pus competenţele şi energia în susţinerea unui proiect naţional care pretindea a fi o insurecţie civică antisistem. Brusc, catalizatorul acestei iniţiative, cu mirajul unei funcţii în faţă, trece cu nonşalanţă de partea „sistemului“? Se încearcă acum acreditarea ideii că totul ar fi în grafic, că Marian Munteanu ar fi de fapt un candidat din partea „societăţii civile“ susţinut între alţii şi de PNL. Iar înscrierea sa în acest partid e interpretată doar ca un gest pro-forma, care nu afectează celelalte proiecte de natură civică.

Orice coagulare sinceră de energii curate, menită să apere valorile româneşti, e în principiu binevenită. Vom vedea însă care va fi în cele din urmă soarta acestei noi iniţiative, cum se va dezvolta ea în viitor, dacă va rămâne într-o permanentă dependenţă faţă de Marian Munteanu, sau dacă la un moment dat va fi capabilă să se emancipeze faţă de un lider care nu are reţineri în a cocheta cu orice posibili susţinători.

În momentul de faţă nu e posibil un diagnostic tranşant (deşi nu putem decât să urăm succes oricărei iniţiative autentic româneşti), dar evenimentele ultimelor zile oferă o serie de elemente pentru a încerca schiţarea unui tablou al noii situaţii.

Pentru început ne vom întoarce în timp. Legea antiromânească 217 (propusă chiar de PNL) şi votată practic în unanimitate în vara anului 2015, a încins spiritele în societatea românească. Adoptarea ei a nemulţumit probabil şi o serie de politicieni, care la acel moment nu au avut curajul să iasă din front. În ultimele luni putem însă observa în cadrul PNL o serie de acţiuni şi iniţiative de coloratură „naţionalistă“. A fost vorba mai întâi de propunerea jurnalistei Oana Stănciulescu în Consiliul de administraţie al TVR, cu siguranţă tocmai pentru (iar nu în ciuda faptului) că s-a remarcat în ultimele luni prin atitudinea curajoasă, critică la adresa Legii 217, apărând în mod consecvent valorile româneşti. A urmat o propunere legislativă menită să instituie „Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste“. În expunerea de motive sunt evocate, printre alte nume, figuri ca Radu Gyr şi Mircea Vulcănescu, consideraţi în virtutea celeilalte legi drept … „criminali de război“, deşi ei au intrat demult drept repere în conştiinţa poporului român.

Devine evident faptul că PNL (sau cel puţin o parte importantă a sa) încearcă să transmită un mesaj menit să se plieze preferinţelor unui electorat naţionalist, care în urma dispariţiei partidelor gen PUNR şi PRM nu se mai regăseşte în actualul spectru politic. În cele din urmă e vorba de intenţia pragmatică a unei „pescuiri“ de voturi dintr-un bazin electoral rămas fără paternitate politică. Acest vid al ofertelor pentru un segment important se cerea valorificat până nu o iau alţii înainte.

Nominalizarea lui Marian Munteanu drept candidat la primăria Capitalei se înscrie de asemenea în această strategie electorală. E adevărat că ea pare să fi fost o improvizaţie de ultim moment, în urma retragerii intempestive a lui Ludovic Orban şi a lipsei altor soluţii viabile. Dar această apropiere nu a avut nicidecum un caracter fortuit, gestaţia ei putând fi urmărită cel puţin cu vreo două luni în urmă, când Marian Munteanu, Alina Gorghiu (alături de Mihai Gâdea) au participat împreună în SUA la tradiţionalul „Mic dejun cu rugăciune“ al politicienilor americani. Nevoia acută nu a făcut decât să accelereze această oficializare a sprijinului de care se bucură Marian Munteanu în cadrul „sistemului“ actual, fiind vorba aici în special de PNL.

Care au fost consecinţele publice ale acestei mutări spectaculoase? Presa „băsistă“ gen HotNews şi Evenimentul Zilei efectiv spumegă împotriva lui Marian Munteanu, de parcă ar avea în faţă fantoma lui Vadim Tudor întors din mormânt. S-au repezit asupra sa precum taurul căruia i se arată o cârpă roşie, lăsând la o parte orice urmă de analiză lucidă. Abundenţa de epitete negative care a fost deversată fără reţineri asupra naţionalismului la modul general, sugerează mai degrabă un soi de concurs de pamflete literare, premiul cel mare fiind atribuit celui care scorneşte eticheta cea mai odioasă. Numai aşa se poate explica excesul de zel şi tonul disproporţionat al acestor condeieri, în întrecerea lor socialistă de a ieşi fiecare cât mai mult în evidenţă. Titluri delirante, apocaliptice, care anunţă parcă o „rebeliune legionară” în plină desfăşurare, că „biruinţa” acesteia pare a fi pe-aproape, în tot cazul inevitabilă, strivind societatea românească asemeni unui tăvălug implacabil, ziariştii vigilenţi scoţând un ultim ţipăt de disperare în faţa acestei sorţi inexorabile ... De fapt, ce să le faci unor scribi ca aceştia? Asta e fişa postului pentru care sunt plătiţi, de a ataca nediferenţiat orice manifestare contrară liniei dictate de proprietarii publicaţiilor respective. Cine caută analize cât de cât mai echilibrate, mai obiective, e invitat să încerce în altă parte. Căci, indiscutabil, exact acest gen de ton patetic, dar totodată extremist (sic!) a fost cel care în iunie 1990 a influenţat decisiv venirea minerilor la Bucureşti. Consecinţele tragice ale unei asemenea atitudini iresponsabile şi voit provocator-manipulatoare sunt din păcate binecunoscute, încât că e de mirare că tocmai propagandiştii “democraţiei” şi ai „toleranţei“ se dedau la asemenea incitări. E drept, minerii porniţi chiar acum în marş spre Bucureşti sunt mânaţi de fapt de cu totul alte ţeluri, dar nu se ştie niciodată către ce alte probleme colaterale s-ar putea simţi chemaţi, spre a le rezolva într-un mod “curat” şi expeditiv …

Aceste atacuri furibunde vor genera în mod inevitabil şi un efect contrar. Mulţi români patrioţi se vor solidariza instinctiv şi vor simpatiza cu cel atacat. Să facă oare şi asta parte din scenariu? Căci un lucru e cert. Marian Munteanu nu are proptele doar în cadrul lumii politice, ci şi în rândurile presei. Întâmplător sau nu, e susţinut practic necondiţionat de presa „antibăsistă“ gen Realitatea TV (care l-a şi lansat), Antena 3 sau Cotidianul. Prin urmare, nu poate fi vorba de un donquijotism naiv, adresat idealiştilor, ci de o strategie cât se poate de pragmatică şi bine pusă la punct, care beneficiază de un sprijin consistent atât pe plan politic, cât şi mediatic.

Nu avem date să ne pronunţăm dacă acest sprijin se prelungeşte şi în sfere ale serviciilor secrete. Se poate evoca însă un aspect. Într-o postare pe blogul său, scriitorul Răzvan Codrescu se declară rezervat, dar nu neapărat ostil, faţă de noul proiect civic al lui Marian Munteanu (la ora respectivă candidatura la primărie nu era încă anunţată). Nedumerirea d-lui Codrescu era aceea că doar două lucruri s-au putut crea în mod miraculos, „ex nihilo“: lumea de către Dumnezeu şi omul de afaceri de succes Marian Munteanu în anii 90. Într-un comentariu postat ca răspuns, cel vizat a susţinut că poate fi oricând controlat, că nu comis nicio ilegalitate, deşi nu despre asta era vorba în acea mirare sinceră. Esenţa ei era de fapt ceea ce constatăm acum, şi care poate oarecum sugera un posibil răspuns: Marian Munteanu a avut dintotdeauna conexiuni bine consolidate în sferele politicii, afacerilor, ale mass-mediei şi poate şi în alte zone mai obscure, asupra cărora nu ne putem pronunţa cu certitudine. Se ştie doar ce hram purtau cei care făceau afaceri de succes în anii 90 (şi mult după aceea), căci pentru un asemenea demers nu e neapărat obligatoriu să furi, dar e vital să ai relaţiile potrivite. De unul singur nu se poate răzbi decât printr-un adevărat miracol. Aceasta era de fapt nedumerirea d-lui Codrescu.

Să fie prin urmare „Alianţa Noastră“ o simplă anexă în tot acest joc, ale cărui sfori să se tragă de fapt la cu totul alte niveluri? Evident, îşi are şi ea importanţa ei. Marian Munteanu beneficiază de sprijin din partea „sistemului“ doar pentru că a fost capabil să treacă acest test,  de  a putea capacita o asemenea grupare la nivel civic. Cu siguranţă că marea majoritate a celor implicaţi sunt români de bună credinţă, care au considerat că e vorba de o „insurecţie civică“ antisistem, şi că nu vor deveni  o simplă anexă a acestuia.

Dacă acceptăm această ipoteză, intrarea formală a lui Marian Munteanu în PNL devine practic irelevantă. Nu e vorba la mijloc de nicio „trădare“, ci doar de o oficializare a unor relaţii preexistente în umbră. „Alianţa Noastră“ ar rămâne unul din pilonii pe care se sprijină acest demers, care are nevoie şi de o bază de susţinere, nu doar de proptele mai mult sau mai puţin vizibile în zona de vârf a societăţii. Ea rămâne un instrument important, dar nu mai poate fi un scop în sine. Câtă vreme se va menţine această stare de fapt hibridă, nu se va putea vorbi de o identitate clară. E vorba de o veritabilă insurecţie civică autonomă, bazată pe valori şi principii, sau mai degrabă o simplă piesă într-un joc a cărui miză depăşeşte elanul şi buna credinţă a celor implicaţi?

Până la limpezirea apelor, se pot evidenţia o serie de aspecte desprinse din toată această poveste.

E cert că în atenţia opiniei publice a revenit în prim-plan tematica „naţională“. Ne temeam că asupra ei se va aşterne o tăcere de mormânt, că va deveni un subiect tabu. Iată că nu este aşa.  Evident, asupra exponenţilor acestei linii, în special asupra lui Marian Munteanu, vor continua să se reverse atacurile furibunde ale presei „corecte politic“.  Dar şi victimizarea aceasta poate fi o strategie politică, mai ales dacă ai în spate şi medii de informare care te susţin şi care au o audienţă poate chiar mai mare, fiind vorba în special de televiziuni. Şi, în orice caz, inflaţia de acuze şi denigrări poate duce treptat la tocirea şi la banalizarea lor, oamenii văzând că „naţionalismul“ nu e de fapt sperietoarea care se pretinde a fi. Sau o fi, dar numai pentru anumite cercuri, nu şi pentru românii pur şi simplu … normali.

În ceea ce ne priveşte, Fundaţia noastră nu e implicată în niciun fel de combinaţii de natură politică. Dar, raportat la marile comandamente de ordin naţional şi identitar, cum ar fi evocarea figurilor culturale reprezentative ale românilor şi a martirilor anticomunişti, ne raliem, chiar dacă informal, frontului comun făcut de toţi românii patrioţi şi de bună credinţă.

Actualizare (20 aprilie). Nebunia a durat fix o săptămână. În urma tirului mediatic la care a fost supus încontinuu, Marian Munteanu a anunţat că îşi retrage candidatura, PNL nominalizându-l la a patra încercare pe Cătălin Predoiu. Din această scurtă aventură, toate părţile au ieşit cu credibilitatea şifonată. Bâlbâielile PNL vor lăsa un ecou prelung în conştiinţa electoratului, la fel ca şi lepădările lui Marian Munteanu de o serie de principii cu care era asociat. Apar alte semne de întrebare, la care va răspunde viitorul. Schimbările bruşte de direcţie (înregimentarea în PNL, o serie de declaraţii pe care a fost constrâns să le facă, pe fundalul unei prestaţii pe ansamblu decentă) nu sunt pentru un om politic un argument în favoarea unei imagini coerente şi principiale. Prin urmare, va rămâne el măcar pe poziţia sa actuală, de membru PNL şi cu distanţarea ştiută de imaginea cu care era creditat iniţial, sau va face un “reset” şi va reveni de unde a plecat, în speranţa că totul va fi ca înainte? Din păcate, orice decizie ar lua, nimic nu va mai fi ca înainte. Inconsecvenţele, cu atât mai mult acumularea lor, nu fac decât să erodeze credibilitatea, oricâte bune intenţii s-ar aduce drept justificări.

Permanenţe 

divider



Nonagenarii noştri

Este longevitatea o dovadă a valorii morale, a calităţii spirituale a unui om? Ar fi riscant să dăm un răspuns categoric; avem şi în istorie şi în viaţa de zi cu zi exemple şi pozitive şi negative, atât în privinţa celor care ating o vârstă înaintată cât şi a celor care au murit mai tineri.

Dacă în mentalitatea Vechiului Testament, longevitatea patriarhilor şi profeţilor este subliniată şi văzută ca o răsplată dată de Dumnezeu aleşilor Săi pentru fidelitatea lor (ideea de răsplată veşnică nefiind încă suficient de clară) în Noul Testament gândirea se schimbă. Scopul ultim al vieţii creştine nefiind fericirea pământească, ci împărăţia lui Dumnezeu, numărul anilor vieţii unui om nu mai este relevant. Avem nenumărate exemple de sfinţi care au murit tineri, martiri din toate epocile (chiar sf. Ştefan, primul martir) dar nu numai, ci şi alte personalităţi spirituale care au strălucit la vârstă tânără - sf. Anton de Padova (mort la 36 de ani), sf. Tereza de Lisieux (moartă la 24 de ani) şi mulţi alţii. Unde harul lui Dumnezeu se revarsă şi sufletul se dăruieşte plenar, împlinirea spirituală nu are nevoie de perioade lungi. Mucenicia româneasca din secolul XX, care se confundă în bună măsură cu jertfa elitei legionare, confirmă acest lucru - Căpitanul, Moţa, Marin, Ciumetti, Banea, Gafencu… nu au apucat vârsta de 40 de ani, dar la ce uriaşă maturitate sufletească au ajuns! Filosoful Mircea Vulcănescu sau episcopul Ioan Suciu aveau deja o operă împlinită (şi prin scris şi prin faptă) când temniţele comuniste le-au frânt existenţa la mai puţin de 50 de ani…Şi totuşi, Providenţa dumnezeiască ne oferă, în anul de graţie 2016, bucuria şi privilegiul să mai avem printre noi mărturisitori ai idealului creştin şi naţional, pătimitori în închisori, dar şi luminători ai societăţii, oameni de mare caracter, repere obligatorii ale reconstrucţiei morale a naţiunii române. După ce imensa majoritate a generaţiei lor a plecat deja spre veşnicie, cei rămaşi, puţini dar luminoşi, sunt ultima noastră legătură cu un trecut eroic care ne legitimează în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Sunt seniori la vârste venerabile, unii din ei au depăşit 90 de ani, trecând de cele două praguri biblice de 70 şi 80 de ani (prevăzute în Psalmul 89) - care reflectă longevitatea naturală a omului. Care este rolul lor acum în planul lui Dumnezeu pentru neamul românesc? Fără îndoială, supravieţuirea lor până azi are şi o explicaţie evidentă, aceea de a mai putea oferi tinerelor generaţii informaţii cu valoare istorică şi morală din experienţa lor personală, de a da românilor de azi şansa unei întâlniri directe cu eroii luptei anticomuniste. Dar mai există, în opinia mea, şi o altă explicaţie. Pentru ca oameni cu tinereţea şi sănătatea distruse în închisori, supuşi la foame, frig şi torturi ani de zile (plus şicanele şi privaţiunile de după aceea) să ajungă să trăiască mai mult decât majoritatea celor liberi cu o viaţă normală, aceasta nu se poate explica decât prin asistenţa directă a lui Dumnezeu. Prin viaţa lungă şi împlinită a nonagenarilor noştri, Domnul ne aminteşte că numai El este Atotputernic! Numai El este Stăpânul vieţii şi al morţii! Avertizare serioasă pentru toţi dictatorii, tiranii şi torţionarii care s-au amăgit crezând că au în mână destinul omului şi al naţiunilor… dar şi reconfortantă consolare şi încurajare pentru cei care se încred în El şi devin instrumente ale lucrării Sale, după cuvintele psalmistului David: “Domnul este Păstorul meu şi nu voi duce lipsă de nimic”(Ps.22) şi ale apostolului Pavel: “Dumnezeu toate le îndreptează spre binele celor care-L iubesc“ (Romani 8,28).

Cei mai cunoscuţi dintre nonagenarii noştri sunt (în paranteze domiciliul actual şi anul naşterii): Gelu Gheorghiu (Bucureşti,1922), Ionel Panaitescu (Bucureşti, 1921), Petre Petre (Pleşeşti/ Buzău, 1921), Petru Baciu (Bacău,1922), Tache Rodas (Ploieşti, 1924), Mircea Dobre (Cluj, 1922), Aspazia Oţel Petrescu (Roman,1923), Pr. Nicolae Bordaşiu (Bucureşti, 1924), Vasile Bizău (Franţa,1925), Elisabeta Ionescu (Bucureşti,1924), Taţiana Vlad Guga (Vatra Dornei, 1924), George Cuşa (Constanţa, 1926), Dionisie Macarei (Cluj, 1924), Virgil Totoiescu (Siret/ Suceava, 1921), Dumitru Oniga (Suceava, 1925), Eugen Dimitriu (Suceava, 1923), Pr. Ioan Vladovici (Sibiu, 1920), Petre Cojocaru (Timişoara, 1926), Corneliu Cornea (Arad, 1925), Pr. Gheorghe Bej (Arad, 1924), Alexandru Fota (Craiova, 1922), Marin Raducă (Iaşi, 1922), Gheorghe Poenaru (Oradea, 1924), Ioan Malus (Botoşani, 1923), Vasile Malus (Botoşani,1922), Monahia Mina Mămăligă (Agăş/ Bacău, 1922), Michael Ronnett (SUA), Erast Călinescu (Bucureşti, 1926)…Şi pe această cale îi asigurăm de tot respectul şi dragostea noastră. Dumnezeu să-i binecuvânteze cu toate darurile Sale, să-şi ducă crucea până la capăt, cu demnitate, ca o mărturie sfântă pentru generaţiile viitoare.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



PROFESORUL GEORGE MANU - ”Să le spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis”

George Manu s-a născut la 13 februarie 1903, în Bucureşti şi a plecat la Domnul în 12 aprilie 1961, în timpul detenţiei, în temniţa Aiudului. George Manu face parte dintr-o veche familie boierească, cu rădăcini genoveze, familie înrudită atât cu cantacuzinii cât şi cu brâncovenii. George a fost întâiul născut al lui Ioan Manu (magistrat, fost preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie) şi al Elisabetei Cantacuzino Corneni; Ioan şi Elisabeta au avut ulterior încă trei copii: Ion, Ana şi Elena.

Tânărul George a urmat şcoala primară în particular, începe liceul tot în particular, şi îl finalizează la Nancy în 1921. Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, obţinând în 1925 două licenţe: în matematică şi în fizico-chimice. În 1926 obţine certificatul de studii superioare de chimie fizică şi radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1926-1934), pregătindu-şi teza de doctorat sub îndrumarea lui Marie Curie. Frecventează simultan, la Sorbona şi Collège de France, cursurile ţinute de Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin. În 1933 îşi susţine teza de doctorat, cu menţiunea „très honorable”. Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium şi se întoarce în ţară, devenind asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1935). În 1936 s-a căsătorit cu Sonia Poulieff care îi va dărui doi ani mai târziu, un fiu, pe Şerban. Aderă în 1937 la Mişcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, se remarcă însă prin activitate civică: ia atitudine deschis contra abuzurilor şi corupţiei din mediul universitar, în timpul dictaturii carliste (1938-1940) şi e sancţionat. Devine activ în cadrul comandamentului legionar organizat în 1943 şi este, o vreme, comandant interimar al Mişcării. La sfârşitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv organizării Mişcării Naţionale de Rezistenţă.

În primăvara anului 1947, George Manu a redactat un amplu studiu intitulat „În spatele Cortinei de Fier - România sub ocupaţie rusească”, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea - impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei - a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Din cauza agenţilor KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.

Profesorul George Manu a fost arestat la 21 martie 1948, fiind implicat, alături de alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti, în Procesul Marii Trădări Naţionale. Judecat pentru „crimă de înaltă trădare”, cu detalierea faptei: „a dat informaţii politice şi economice Legaţiei Americane”, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ultimul cuvânt al profesorului Manu, înaintea pronunţării sentinţei, a fost: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost ca să distrug comunismul. Îmi pare rău că nu am reuşit”. A trecut prin temniţele: Aiud, Văcăreşti, Gherla, Cluj, Baia Sprie.

Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca, în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică, alături de un atomist rus cu care fusese coleg de studii. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc. Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă. Filosofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Închisorile comuniste au fost adevărate „Universităţi”, iar „Universitatea Aiud” l-a avut ca „rector”, între anii 1954 şi 1961, pe profesorul George Manu.„Profesorul George Manu a făcut onoare intelectualităţii române din penitenciare. El a creiat o şcoală în penitenciar, prin instrucţia zilnică pe care a desfăşurat-o ani şi ani la rând, lipsindu-se de odihna minimă la care avea dreptul, dând hrană minţii şi sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulşi de pe băncile şcolilor sau universităţilor. El a pregătit oameni pentru viaţă şi le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodată de la linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat şi prin care s-a impus, de o înaltă ţinută etică, Manu a fost o pildă elocventă a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare şi de înălţare a omului prin cultura” - Ion Cârja Talentul şi inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniţă - texte scrise cu vârful acului pe tăbliţe de săpun, sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de aţă. I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declaraţie prin care să se desolidarizeze de Mişcarea Legionară; demn şi dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a urmat sfârşitul.

S-a stins din viaţă, împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 12 aprilie 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri. A plecat la Domnul transmiţând colegilor detinuţi şi prin ei neamului românesc: „Să le spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis”, „Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni”. Rector al „Universităţii” Aiud„Am fost introdus în celula numărul trei de la etajul Zărcii. Am fost ultimul care am intrat în această celulă.

În faţa mea apar nişte figuri desfigurate de foame, scheletice, atât de istovite şi de secătuite de substanţă, încât prin pielea capului, prin pielea frunţii li se vedea sutura oaselor craniene. În special la frunte şi la tâmple se putea bine distinge sutura oaselor. Celula în care am fost introdus era dominată nu de o persoană, pentru că nu m-a impresionat persoana, era dominată de o pereche de ochelari. În întunericul, în semiobscuritatea celulei strălucea o pereche de ochelari. Nu strălucirea lentilelor ciobite le făcea să fie remarcate ci strălucirea privirii din spatele lor. Ulterior mi-am dat seama că nu strălucirea privirii era cea care se reflecta ca dintr-o oglindă, ci strălucirea inteligenţei: Inteligenţa aceasta care strălucea dincolo de lentile, dincolo de orice priviri, era inteligenţa lui George Manu...

– Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi - îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpânii ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare, astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut, dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova.

Era un om de înălţime mijlocie... Ce să zic? Un metru şaptezeci-şaptezeci şi cinci. Să spun că era slab ar fi de prisos. Odată, când ne-a vorbi despre Dante şi ne tâlcuia strofa de pe frontispiciul Infernului, a intrat un miliţian în celulă.

– Ce spui tu, mă, acolo, Ochilă?

Îi ziceau Ochilă profesorului Manu pentru că purta nişte ochelari care nu puteau să nu atragă atenţia. Nişte ochelari care fuseseră striviţi, călcaţi în picioare şi acum, cu mâna lui extrem de meticuloasă, extrem de pedantă, cu atâta migală şi-a reparat ochelarii, şi i-a legat în fel şi chip cu sfoară... cu ce sfoară? Cu sfoara scoasă din pături şi din cămaşă. Destrămam cămaşa, răsuceam firul pe care reuşeam să-l scoatem din cămaşă şi cu acest fir răsucit, el şi-a constituit armătura ochelarilor, şi-a legat braţele ochelarilor, şi-a legat rama ochelarilor. La una dintre lentile aţa trebuia să se încrucişeze peste lentilă pentru că altfel cădeau cioburile de lentilă. Oricât de ciobită ar fi fost lentila, prin ea răzbătea strălucirea ochilor săi care corespundea aceleaşi străluciri de pe zâmbetul lui.

Avea nişte buze subţiri, mereu cu un surâs pe ele. Parcă aşa se născuse, surâzând. Şi acuma, în închisoare, când discuta cu anchetatorii, când îi înfrunta pe miliţieni, el parcă surâdea. Nu o făcea cu sfidare, nu simula bunătatea şi bunăvoinţa, amabilitatea, nu, aşa era figura lui, mereu dispusă la surâs.

Vorbind, te privea. Probabil era obişnuit să vorbească cu bărbia în piept şi ne privea peste ochelari. Încât toată strălucirea ochilor se vedea dincolo de ramele ochelarilor, contribuind la imprimarea cuvintelor care le comunica. Cum o fi fost afară? Desigur că era mai corpolent. În închisoare însă nu vă pot descrie slăbiciunea lui diferită de a altora, că toţi erau scheletici.

Ceea ce îl distingea pe el de ceilalţi era febrilitate mâinilor. Pentru că el cosea, scria, făcea noduri, desena - unde desena? Pe talpa bocancului, pe perete. Ca să nu ne umple păduchii ni se dăduse D.D.T. Ungea fundul gamelei sau talpa bocancului, cu emulsie de săpun, peste care presăra D.D.T, şi pe acest material didactic, cu un vârf de aşchie făcea o schiţă şi ne făcea portretele fiecăruia. Avea o îndemânare în a surprinde esenţialul de pe fizionomia fiecăruia. Păcat că aceste schiţe extraordinare nu s-au putut păstra. Ar fi vrednice de un muzeu.

Bătea alfabetul Morse. Cu mâinile sale febrile avea o viteză de bătaie uluitoare pe care noi ceilalţi nu o puteam realiza. Bătea Morse cu alfabetul de închisoare. Fiecare linie era două bătăi şi fiecare punct era o bătaie. Şi bătea ameţitor. Se oprea din când în când din bătăi ca să savureze efectul cadenţei în care bătea, se întorcea spre noi şi zâmbea, vrând parcă să spună: a fost bine? Era el însuşi încântat de performanţele pe care le avea ca mânuitor al acestui instrument Morse adaptat la închisoare.

În viaţa de celulă era deosebit de cald, deosebit de blând, de îngăduitor, de înţelegător cu ignoranţa mea, chiar şi a generalului pentru că nici unul dintre noi nu se putea compara cu el în cultură, în inteligenţă şi în minuţia cunoştinţelor. Ţin minte un moment absolut dramatic când George Manu ne vorbea cu o candoare de adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea, vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos.

– Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de ştiinţă. Şi toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de ştiinţă, fără a avea pretenţia că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minţii noastre din minunile şi supranaturalul învăţăturii lui Hristos, avem datoria să-L epuizăm. Şi eu, ca intelectual creştin, nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaşte pe Hristos.

Era omul acesta un om sec, searbăd, de ştiinţă? Era un fizician care stătea aplecat pe microscop şi pe calcule aritmetice? Desigur că era. Dar pe deasupra era ceea ce nu se bănuia, un credincios.

Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literatură patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din sfinţii părinţi ai Bisericii.

M-am mirat, dar desigur mirarea mea era deplasată. Cum de acest om a acumulat cunoştinte de teologie, pentru că viaţa lui n-a fost una în teologie, alta în Biserică. A fost una în laborator, a fost în familie, a fost un om de societate. Când a învăţat teologie? Când a citit teologie? Pentru noi este de mirare. Pentru el era lucru perfect normal. Pentru că aceasta era forţa lui intelectuală de a asimila totul şi de a putea transmite cu fidelitate tot ce a asimilat...Îmi amintesc cum ne vorbea despre Dante - era în stare să citeze cânturi întregi din Dante, nu mai puţin din Baudelaire, din Paul Claudel, din Goethe. Ne reproducea şi interpreta strofa înscrisă pe frontispiciul intrării în infern: Lasciate ogni speranza, voi ch´entrate - lăsaţi orice speranţă, voi cei care aţi intrat:

– Nu-i adevărat, bătrâne Dante - zicea George Manu - nu lăsăm nici o speranţă afară, intrăm cu speranţă în infern, pentru că există un Hristos în cer.

Fizicianul vorbea de un Hristos în cer atuncea când intra în infern. Vorbea cu calm, cu convingere, cu vigoare, dar potolit, despre doctrina comunistă, despre urmările comunismului în societatea de mâine a României şi a Europei:

– Vinovat nu este Stalin pentru comunism. Să nu crezi măi - îmi spune mie - să nu-l acuzi pe Stalin, nu el este vinovatul, ci Satana. Pentru că Satana l-a inspirat pe Marx, Satana l-a inspirat pe Lenin şi Satana şi-a manifestat violenţa prin Stalin, acolo trebuie căutată originea răului, acolo unde s-a produs o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu, în cer. Deci Arhanghelul Mihail l-a izgonit pe Satana cu flacără de foc pentru că a îndrăznit să fie semeţ în faţa măreţiei lui Dumnezeu. (...) Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-aţi ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici.

Am stat vreo şase luni în aceeaşi celulă. Pe lângă rugăciunile pe care le făceam, în comun sau separat, fiecare povestea câte ceva. Generalul Iacobici umblase prin lume, prinţul Mavrocordat la fel. Radu Mironovici era un om tăcut, nu prea vorbea, în schimb Ilie Niculescu şi George Manu povesteau mult.

George Manu în special ne purta prin toată literatura, prin toată filosofia şi prin toate doctrinele politice. Cel mai mult m-au impresionat pe mine - pentru că mi-era un domeniu mai puţin cunoscut -prelegerile despre primejdia comunistă şi prelegerile lui despre primejdia masoneriei.

Toate aceste prezentări le făcea dintr-o perspectivă creştină. Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiinţă.

– Ştiinţă veţi putea auzi afară, căci e plină librăria de cărţi de ştiinţă. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferinţă nu veţi auzi afară, pentru că sunt scoase cărţile de această natură. Şi veţi auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală.

Ştia că societatea românească nu se va putea salva decât prin credinţă, nu prin ştiinţă:

– Trăim într-un veac al ştiinţei şi credem că totul se rezolvă prin ştiinţă. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin ştiinţă, nu prin laborator, ci prin credinţă.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiinţifică pentru a înţelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înţelege decât în lumina Sfântului Duh.”(Mărturie monseniorului Tertulian Langa, publicată în volumul George Manu. Monografie, ediţie îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 332-340)Iubirea mântuitoare a profesorului„Târziu, în noapte, liniştea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschişi încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a profesorului, mai mare chiar decât uriaşa sa memorie şi putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoştinţe.

Această dragoste de a cunoaşte, transmisă din om în om - asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta - a inundat Zarca, apoi Aiudul şi apoi, prin cei plecaţi, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistenţă - rezistenţa spiritului, învăţată de la el.

De aceea, acum, la atâţia ani de când a plecat dintre noi cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moştenire dragostea; dragostea lui şi a lui Pavel din Tars; să o păstrăm şi să o creştem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.”

Gheorghe Jijie - George Manu - Monografie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 341-345

divider



Modelul deplin: Profesorul George Manu

–Din cuvântul rostit la întâlnirea „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” (Librăria Sophia, 5 aprilie 2016)

Motto: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi ne facem şi mai numeroşi: sămânţa e chiar sângele creştinilor!” (Tertulian- Apologeticum)

Pe 12 aprilie s-au împlinit 55 de ani de la trecerea profesorului George Manu la cele veşnice. Anul 2016 a fost proclamat an omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox. Ce legătură există sau ar putea să existe între cele două teme? Relaţia tematică poate fi descoperită chiar în existenţa profesorului George Manu, dacă o vom privi dintr-o dublă perspectivă: profesorul George Manu a întruchipat exemplar idealul mentorului spiritual şi a mizat, ca nimeni altul, pe educaţie şi pe valoarea culturii pentru definirea şi supravieţuirea persoanei umane (în particular), dar şi pentru neamul românesc (în ansamblu), pentru dăinuirea sa demnă în istorie.

Eu cred că profesorul George Manu este un ideal uman din mai multe puncte de vedere: intelectual, etic şi creştin. De aceea, nu cred că este întâmplătoare sau hazardată descrierea esenţializată pe care i-a făcut-o biograful său, domnul Gheorghe Jijie: „miracolul George Manu”. Memoria sa prodigioasă, devenită mai târziu proverbială, şi educaţia aleasă pe care a primit-o în familia sa de viţă nobilă (bunica, Alexandrina George Manu era fiica caimacamului Constantin Cantacuzino, bunicul, generalul George Manu, era sfetnic al regelui Carol, iar tatăl său, Constantin G. Manu, îndeplinise funcţia de ministru plenipotenţiar la Londra şi Constantinopol) au făcut ca fiinţa sa interioară să manifeste deschidere atât pentru domeniul ştiinţelor exacte, cât şi pentru ştiinţele umaniste. Performanţele sale intelectuale, recunoscute la Paris (să nu uităm că în România interbelică Franţa „dădea tonul” din punct de vedere intelectual: Bucureştiul era „micul Paris”, intelectualii români erau „la zi” cu toate noutăţile editoriale apărute pe piaţa de carte franceză), dovedesc genialitatea personalităţii sale. Geniul schimbă paradigma (modelul) domeniului spiritual în care alege să se manifeste prin elementele de noutate pe care le aduce, „ridică ştacheta”, impune prin creaţia sa un alt standard ideatic (această caracteristică a geniului este vizibilă în orice domeniu: în ştiinţe exacte, literatură, filosofie, sau teologie, indiferent dacă luăm ca reper pe Dante, Shakespeare, Eminescu, Newton, Einstein, Thomas Kuhn sau pe Sfinţii Dionisie Areopagitul, Augustin sau Maxim Mărturisitorul). Profesorul George Manu a dovedit că posedă această calitate intrinsecă genialităţii prin realizările sale exemplare din domeniul fizicii nucleare: teza de doctorat din ‘33 (Cercetări asupra absorbţiei razelor), supervizată de Madame Curie; titlul obţinut cu această ocazie, de doctor în ştiinţe fizice al Universităţii din Paris, „cu menţiunea très honorable”; comunicările sale publicate în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris şi cele opt lucrări originale tipărite între 1932 şi 1937.Înalta ţinută intelectuală şi vastitatea culturii profesorului George Manu se vor dovedi rodnice, în anii de închisoare, când în temniţa Aiudului (închisoarea intelectualilor anticomunişti) le va împărtăşi din cunoştinţele sale tinerilor întemniţaţi de regimul comunist, cărora bolşevicii le tăiaseră aripile, curmându-le traiectul personal, evoluţia culturală şi profesională. Pe cât de sărace erau mijloacele de comunicare în temniţă, pe atât de variate erau cunoştinţele pe care le preda „rectorul Aiudului” tinerilor avizi de cultură: limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie, articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), constituţia Statelor Unite, Declaraţia Drepturilor Omului .

Profesorul George Manu şi-a continuat lupta împotriva comunismului mizând pe educaţie şi cultură, dedicându-şi timpul şi investindu-şi energia în tinerii care reprezentau, la acea dată, viitorul României: un tineret de care regimul comunist nu doar că se dispensa. Căuta cu încrâncenare să-l extermine, uzând de toate mijloacele: teroare, foame, frig, tortură…După 1989 s-a făcut mult caz de rezistenţa prin cultură. Au trâmbiţat-o - confecţionându-şi din ea o înfumurată şi epatantă carte de vizită - disidenţii regimului comunist. Dacă este să vorbim despre cum s-a rezistat prin cultură, ce resorturi interioare şi spirituale îi oferă cultura omului ajuns la ananghie, ar trebui să îi chestionăm, în primul rând, pe opozanţii regimului bolşevic, nevoiţi să îşi petreacă viaţa - foarte mulţi dintre ei să şi-o şi încheie - în subteranele unei Românii sovietizate şi asta într-un timp în care, la suprafaţă, disidenţii au pus umărul, fie şi în parte, la construirea socialismului şi a oglinzii sale ideologice: realismul socialist. Opozanţii comunismului au rezistat cu adevărat, acolo, prin cultură, iar profesorul Manu a fost unul din izvoarele limpezi şi bogate ale acestui nou şi eficace tip de rezistenţă.

Cât de disonant sună astăzi, din păcate, această miză pe cultură pentru viitorul deschis, luminos, al tinerimii şi, implicit, al României (de ieri sau de mâine)! Într-un prezent în care programele şcolare sunt permanent bruiate din zona politicului, când elevilor (încă de la şcoala primară) li se predă o puzderie de informaţii, dar nu şi sensul culturii şi al unei bune educaţii, când educatorii şi profesorii sunt desconsideraţi şi marginalizaţi, când omul cultivat, intelectualul, este perceput social ca un individ care nu a ştiut ce şi cum să aleagă în viaţă pentru a trăi prosper şi a se înfrupta din cornul abundenţei!

Dar, cu cât prezentul nostru cultural şi educaţional este mai cenuşiu şi dezolant, cu atât mai mult ne impresionează astăzi înfăptuirile personalităţii iradiante a profesorului George Manu şi altitudinea viziunii sale.

Am spus că George Manu a constituit un model şi sub aspect moral. Câteva amănunte biografice îndreptăţesc această judecată etică. Amintesc aici faptul că într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru România, când era evident că Rusia va câştiga în cele din urmă războiul, profesorul Manu îşi asumă rolul de lider al Mişcării Naţionale de Rezistenţă - în 1943 a fost comandant interimar al Mişcării - în faţa pericolului pe care îl reprezenta comunismul. Un alt episod biografic pune în lumină rectitudinea sa morală, impresionantă: închis la Aiud, ţinut în condiţii de exterminare fizică şi morală, profesorul refuză invitaţia „colegială” a comuniştilor sovietici de a lucra la centrul atomic de la Dubna. A refuzat, deopotrivă, reeducarea orchestrată la Aiud de colonelul Crăciun. Ţinut vreme îndelungată în condiţii de exterminare (fără hrană adecvată şi mai ales fără să i se administreze medicamentele necesare) tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, s-a agravat, evoluând în meningită tuberculoasă. Directorul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a chemat, i-a arătat medicamentele care ar fi putut să îl scape de la moarte şi l-a întrebat cinic:

– Le vezi? Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez!

Doar că profesorul George Manu a refuzat să scrie o declaraţie prin care şi-ar fi renegat idealurile creştine şi anticomuniste, care i-au însufleţit întreaga existenţă. I-a răspuns categoric NU, întorcându-i, sever şi elocvent, spatele.

Cât de uimitoare şi de atipică ni se pare această atitudine în prezentul nostru imediat în care atât intelectualii, cât şi oamenii politici acţionează conform principiului - expus cu mult haz de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Una zice, alta face, asta-i lupta pentru pace!” Inteligenţa „directorilor de conştiinţă”, a „formatorilor de opinie”, hiperactivi în viaţa noastră socială, le impune să se adapteze oricărei situaţii, dispreţuind în mod scandalos simţul moral şi eludând orice trimitere la principiile morale. Efectele prestaţiei lor publice sunt pe măsură: cameleonul uman îşi schimbă tot atât de repede culoarea (politică), precum o face cameleonul comun, în mediul său natural din Madagascar.

Asumându-şi această poziţie radicală, de neconlucrare cu regimul comunist, îmbrăţişând, totodată, ferm, perspectiva morţii apropiate, George Manu avea să facă saltul final, de la nivelul etic al existenţei sale la cel superior, ultim: nivelul religios (creştin), martiric. Cu câteva ore înainte de „marea trecere” îi va mărturisi arhitectului Nicolae Goga: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. (Gheorghe Jijie - George Manu - monografie, Editura Elisavaros, p. 447)Inteligenţa sa încreştinată avea să se exprime şi în principiul epistemologic, după care s-a orientat în activitatea ştiinţifică: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”.

Prin fiinţa sa plămădită armonios - în care gândul se acorda cu rostirea şi cu fapta - profesorul George Manu rămâne un reper pentru noi, dar mai cu seamă pentru cei care stau să vină după noi. Pentru toţi tinerii însetaţi de veşnicia nemărginită, de cunoaşterea tainelor ascunse în creaţia lui Dumnezeu şi de claritate morală.

Ciprian Voicilă 

divider



Biografia unui veteran al Primului Război Mondial: Dumitru Dădârlat

Străbunicul meu Dumitru Dădârlat este născut la Sălişte, comitatul Sibiu, în Imperiul Austro-Ungar, la data de 1 iunie 1882. Despre familia sa ştim destul de puţin. Tatăl său, Ioan S. Dădârlat, era născut în 1860 şi a murit destul de tânăr, în comuna Târguşor (Dobrogea) în anul 1903, unde venise în ultimul deceniu al veacului XIX. Era căsătorit cu Maria, născută Roşca (d. 1912), Dumitru fiind unicul copil. Ioan Dădârlat a mai avut un frate, cu zece ani mai mare, Nicolae Dădârlat (1850 - 1936). Familia Dădârlat a avut diverse ramificaţii rămânând până azi una dintre familiile vechi şi cunoscute din Săliştea Sibiului. Aproximativ între anii 1889 - 1894 urmează „şcoala poporală elementară română greco-orientală din Selişte, comitatul Sibiiului” (fondată în 1864), unde este coleg cu Onisifor Ghibu şi Ioan Lupaş. “Şcoală greco-orientală” însemnând: ortodoxă. A avut învăţători pe Aron Gogonea şi pe Dumitru Lăpădat, ultimul fiind un cunoscut patriot român, mai târziu membru cooptat în Marele Sfat Naţional Român din Transilvania între anii 1918 - 1919. După terminarea, în 1894, a cursurilor şcolii elementare din Sălişte, îşi continuă studiile la Sibiu, la Liceul regal (“Nagyszebeni M. Kir. Állami Főgymnásium”), actualul colegiu “Gheorghe Lazăr”, fondat în 1692, şcoală de mare tradiţie. Din păcate nu ştim cu exactitate câţi ani a învăţat aici; în arhiva familiei se păstrează doar diploma (foaia matricolă) pentru anul şcolar 1894 - 1895. La un moment dat, părinţii au hotărât să îl retragă, din cauza sănătăţii destul de şubrede a copilului. În 1895, când Dumitru termina primul an de gimnaziu la Sibiu, se năştea la Sălişte vărul său, viitorul filosof D.D. Roşca.

Probabil în jurul anilor 1896 - 1897 familia ia decizia de a se stabili în Regatul României, mai precis în comuna Târguşor din Dobrogea, unde după Războiul de Independenţă statul atribuia loturi mari de pâmânt românilor dispuşi să se statornicească acolo. Un an după moartea tatălui său, tânărul Dumitru se va căsători, la data de 1 noiembrie 1904, cu Maria Cazacu (15.06.1885 - 22.02.1970). Aceasta era fiica lui Drăgan Cazacu (d. 1919) şi a Suzanei, ţărani înstăriţi din Săcele (Braşov), şi ei familie de mocani ardeleni veniţi să întărească elementul românesc din Dobrogea. Prin diploma de încetăţenire din 18 martie 1911, eliberată de “Comisia pentru întocmirea primelor liste electorale în judeţul Constanţa”, primeşte toate drepturile ca cetăţean român. Este mobilizat în septembrie 1916 şi participă la Războiul de Reîntregire, căzând prizonier la austro-ungari în mai 1917. Încartiruit în localităţile Turkes şi Cernat, de lângă Braşov, este deţinut în condiţii umane şi folosit la munca câmpului. Avea avantajul cunoaşterii limbii maghiare şi întrucâtva a celei germane. Prin poşta prizonierilor de război, patronată de Crucea Roşie, a putut trimite şi primi mai multe cărţi poştale acasă. Fiecare dintre ele avea ataşată o alta, nescrisă, pe care prizonierul îşi scria doar adresa, iar destinatarul (soţia) îi putea răspunde în acest fel. În arhiva familiei se păstrează şase astfel de cărţi poştale, dintre care patru adresate Mariei Dădârlat, la Târguşor, una trimisă ca răspuns din ţară de către aceasta şi o alta adresată unui vecin turc din acea comună, în care Dumitru îi cerea cu disperare veşti despre familie (între timp aceasta plecase pentru o vreme în refugiu, părăsind Dobrogea). Scrise de un om obişnuit, cu preocupări fireşti pentru familie şi gospodăria pe care o lăsase în urmă, aceste cărţi poştale sunt documente umane deosebit de interesante şi emoţionante.“Ştie numai Dumnezeu ce e în sufletul meu” scrie străbunicul meu din prizonierat. “Dumnezeu m-a ajutat să scap din multe”. În mai 1917 era pus să muncească în folosul unui anume Kiss Ianos din Cernat - Săcele. După ce trimisese câteva cărţi poştale acasă fără a primi răspuns, îi scrie vecinului său Musa Amet. În tonul epistolei se simte tot zbuciumul unui om care nu mai ştie nimic de ai săi, rugându-l pe turc, în numele omeniei, să îi trimită veşti: “Domnule Musa, Te rog foarte mult răspunde-mi dacă socrul meu Drăgan Cazacu e acasă căci eu i-am scris şi dânsului şi la nevastă la Pazarlia şi nu pot primi nici un răspuns. Spune-le dacă primeşti Dta scrisoarea asta căci eu sunt sănătos şi îi rog să-mi scrie, răspunde-mi te rog şi dta dacă sunt sau nu sunt acasă, scrie-mi pe alăturata carte poştală unde ai şi adresa mea. Te rog foarte mult, serveşte-mă şi, dacă ne va ajuta D-zeu şi ne vom întâlni, îţi voi fi recunoscător. Al D-tale prietin, Dădârlat Dumitru” (Turkos, 10.II.

1918). În februarie 1918, mutat la o altă adresă, la Punkesti Mihaly, tot în mărginimea Braşovului, scrie soţiei: “Sunt de două luni în Turkeş, m-am mutat din Cernat, am să vă trimit şi o fotografie (...)”. Şi, după ce întreabă de familie, se interesează de pământ: “Dragă Mariţo, scrie-mi cât de des şi scrie-mi ce ai făcut cu pământul. A fost arat tot şi anul acesta ? Îl dai cuiva să-l lucreze ? Dacă e cu putinţă, ară cât poţi, iar restul dacă ai cui dă-l de izlaz sau coseşte fân (...). mai ţii vreo căruţă ? Şi hamurile, dacă le ai, păstrează-le. Via cine ţi-o lucrează, cine o taie ?” Într-un final, prizonierul are parte şi de bucuria primirii unui răspuns din partea soţiei sale. Şi acesta, prin respectul şi firescul său, este fermecător: “Află dragă Dumitre şi despre noi că suntem sănătoşi cu toţii, care sănătate rugăm pe bunul D-zeu să îţi dăruiască şi dumitale” (12 martie 1918). La sfârşitul războiului se va întoarce acasă. În 1922, familia se stabileşte definitiv în oraşul Constanţa. Dumitru Dădârlat va lucra ca funcţionar la silozurile din port. O fotografie de prin 1929 îl arată înconjurat de copiii săi. Avea obiceiul să spună că aceştia reprezentau adevărata sa bogăţie. S-a stins la vârsta de 79 de ani, înconjurat de respectul familiei, pe 24 octombrie 1961, la Constanţa.

Daniel Focşa , istoric

divider



Războiul civil din Spania (1936-1939) (III)

Textul de faţă este o sinteză a lucrării istoricului spaniol contemporan Luis E. Togores - “Historia de la Guerra Civil Espanola” (deocamdată ne-tradusă în limba română), completată cu unele consideraţii legate de implicarea românească, precum şi de contextul general european al epocii. Îl oferim cititorilor la împlinirea a 80 de ani de la producerea acestui eveniment major al istoriei europene nu doar pe plan politic şi militar, ci şi cu importante implicaţii spirituale.

Situaţia conflictului în anul 1937

După ce în anul precedent, teritoriul Spaniei rămăsese mai mult de jumătate în mâinile guvernului republican (ca urmare a reuşitei doar parţiale a insurecţiei din iulie 1936), în anul 1937 ofensiva naţionalistă obţine succese importante, în special în nord, dar nu reuşeşte (şi renunţă temporar la) ocuparea Madridului, ceea ce ar fi dus probabil la sfârşitul mult mai rapid al războiului.

Anul 1937 evidenţiază clar diferenţa de coeziune între cele două tabere - cea naţionalistă, unificată fără incidente majore şi cu o forţă morală evidentă, iar cea republicană, subminată permanent de diviziuni interne, de multe ori violente.

Ajutorul militar extern, în oameni şi armament, continuă să sosească masiv pentru ambele tabere, cu un uşor avantaj pentru republicani. Continuă şi se amplifică şi lupta propagandistică - stânga mondială de toate orientările susţine fără rezerve guvernul republican, naţionaliştii beneficiind de sprijinul opiniei publice catolice din Europa şi SUA în principal, un rol important aici avându-l şi declaraţiile oficiale ale Papei Pius al XI-lea, care condamnau atrocităţile comise de republicani contra Bisericii.

Momente importante în 1937

4-16 ianuarie - contraatac republican împotriva trupelor naţionaliste la marginea Madridului pe o porţiune cuprinsă între Casa de Campo (actualmente cartier al Capitalei) şi şoseaua ce duce spre La Coruna (direcţia nord-vest). Naţionaliştii reuşesc să-şi păstreze poziţiile.

La această bătălie participă şi grupul de legionari români plecaţi în Spania în apărarea Crucii. Ionel Moţa şi Vasile Marin cad eroic în luptele de la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937, ceilalţi se întorc în ţară. Pe locul jertfei lor se va construi în 1970 un impunător mausoleu, cu contribuţia financiară a legionarilor români aflaţi în exil în Spania şi în alte ţări occidentale, care au răspuns apelului lansat în acest sens de Comandantul Horia Sima, şeful Mişcării Legionare.

7 februarie - generalul naţionalist Queipo de Llano ocupă Malaga7-16 aprilie - trupele naţionaliste rezistă la marginea Madridului (Ciudad Universitaria), toate tentativele de a se apropia de centrul oraşului sunt însă respinse de republicani

19 aprilie - are loc unificarea partidelor politice din zona naţională, sub comanda lui Franco; nucleul principal al partidului unic format (numit “FET de las JONS” după iniţialele formaţiunilor reunite) îl constituie falangiştii, al căror lider istoric Jose Antonio Primo de Rivera fusese ucis de republicani la 20 noiembrie 1936

23 aprilie - victoria de la Guipuzcoa; începe ofensiva naţionalistă în Ţara Bascilor. Localitatea Guernica este bombardată de avioanele germane din Legiunea Condor, pe 30 ale lunii

1 mai - mănăstirea Santa Maria de Cabeza (situată în regiunea Andaluzia) cade în mâinile republicanilor după 8 luni de rezistenţă eroică a unui mic grup de combatanţi naţionalişti

2-6 mai 1937- lupte de stradă la Barcelona între facţiuni republicane rivale6 mai - Vaticanul încearcă (fără succes) să convingă partidul naţionalist basc PNV (aliat cu republicanii) să ajungă la pace cu guvernul naţional

14 mai - guvernul Caballero este înlocuit cu guvernul Negrin care radicalizează politica republicană. Creşte rolul comuniştilor şi anarhiştilor în guvern şi conducerea armatei3 iunie - generalul naţionalist Mola moare într-un accident de avion

16 iunie - atacul republican de la Huesca este respins. Poziţia naţionaliştilor în regiunea Aragon este solidă; republicanii pierd ultima şansă de a veni în ajutorul trupelor izolate în Ţara Bascilor

19 iunie - naţionaliştii ocupă Bilbao, centrul industrial al Ţării Bascilor; trupele basce abandonează oraşul, dar nu aruncă în aer zona industrială, aşa cum ordonase guvernul republican23 iunie - agenţi sovietici şi comunişti spanioli de orientare stalinistă sechestrează şi apoi asasinează pe Andreu Nin, liderul partidului aliat POUM (formaţiune de orientare comunistă troţkistă). Eliminarea troţkiştilor este susţinută de guvernul Negrin.

Luptele interne din tabăra republicană au generat o acută lipsă de coordonare politică şi militară şi au constituit una dintre cauzele principale ale înfrângerii finale. S-au consemnat numeroase incidente violente soldate cu morţi şi răniţi între anarhişti şi comunişti, între comunişti stalinişti şi comunişti troţkişti, precum şi între anarhişti şi naţionalişti catalani.

1 iulie - episcopii supravieţuitori (cu 2 excepţii), în frunte cu cardinalul-primat Isidro Goma publică o impresionantă “scrisoare adresată lumii întregi” în care dezvăluie imensele atrocităţi comise de guvernul republican şi justifică insurecţia naţională de la 18 iulie 1936. Scrisoarea va avea un efect puternic pe plan mondial; cu foarte puţine excepţii, catolicii din toată lumea susţin Spania naţionalistă. Deşi episcopii nu acceptă folosirea termenului “cruciadă”, acesta se va impune definitiv în limbajul naţionaliştilor spanioli, însufleţind masele de luptători

24 august - trupele basce (aliate cu republicanii) capitulează

20 octombrie - trupele republicane din nord încep evacuarea pe mare în faţa înfrângerii iminente21 octombrie - naţionaliştii ocupă Gijon; victoria pe frontul din nord este completă

28 octombrie - guvernul republican îşi mută sediul la Barcelona

1 noiembrie - URSS decide să trimită ajutorul militar prin Franţa, porturile din Mediterana nemaifiind sigure

15 decembrie - oraşul Teruel (situat între Madrid şi Valencia) este atacat în mod repetat de către republicani (va cădea pe 8 ianuarie).

(va urma)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (23)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“… Eram la Jilava, în noiembrie 1956, când mi se comunică vestea eliberării. Nu- mi venea să cred, auzisem de atâtea farse făcute altora pentru a le distruge psihicul, conduşi până la poarta închisorii şi apoi aduşi înapoi… Am ieşit, privind înapoi să văd dacă nu cumva aleargă cineva în urma mea ca să mă întoarcă… Aveam un sentiment ciudat… parcă nu mă puteam bucura… după atâţia ani de închisoare se estompase chiar şi bucuria. Şi apoi nu ştiam dacă mai am pe cineva acasă. Dacă mai trăieşte mama şi sora mea.

Am luat tramvaiul spre Bucureşti… ceea ce m-a surprins în mod deosebit a fost când am auzit primul glas de femeie. Mi s-a părut atât de straniu… d-apoi când am văzut primii copii, aceşti oameni în miniatură de care uitasem demult-demult. După câteva ore în Gara de Nord, am urmat drumul lung şi plictisitor cu trenul până la Sighet. A doua zi întâlnirea cu mama şi sora mea Viorica… să fi trecut un secol, un mileniu sau poate numai câteva ore de la acel întunecat şi îndepărtat ’48? Mă regăseam în acelaşi loc din care am fost smuls atunci - plecare ce părea fără întoarcere - iar acum eram aici ţinând-o în braţe pe mama care nu se mai putea opri din plâns… de data asta plâns de fericire!… De unde aveam să ştiu că după numai două săptămâni, însoţit de doi gardieni voi face drumul înapoi, pentru încă 7 ani? (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (7)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M. V.)Rep: Între Cluj şi Târgşor aţi trecut pe la Bucureşti, la închisoarea Jilava. Ce amintiri aveţi de la Jilava?P.C.: Închisoarea Jilava avea specificul că se afla sub pământ, celulele n-aveau geamuri, ci doar nişte guri de aerisire. Înghesuiala era foarte mare… practic toţi deţinuţii politici treceau prin Jilava spre locul de executare a pedepsei… după câteva zile plecai şi făceai loc altora. Regimul brutal l-am remarcat chiar de la intrare - gardienii conduşi de sinistrul Maromet ne alergau lovindu-ne cu bâtele.

Eram sute de persoane într-o celulă… amestecaţi şi tineri şi bătrâni, de toate orientările politice… aveau loc şi discuţii interesante, unii ţineau veritabile conferinţe pe diverse teme, pe care noi tinerii le sorbeam cu nesaţ.

Când am plecat spre Târgşor ne-am despărţit de Aurel Vişovan, care urma să plece la Piteşti. A fost un moment emoţionant, ne-a îmbrăţişat pe fiecare… am simţit încă o data dragostea pe care ştiam că ne-o poartă tuturor… n-aveam să-l mai vedem pâna în ‘57…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Nostalgia paradisului (III) - recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940

Termenii problemei capitale fiind astfel lămuriţi, autorul atacă, în plin, în partea a doua a cărţii, ideile esteticii contemporane. E un atac de impresionantă amploare intelectuală, care sfârşeşte într-o firească victorie. Teoria despre cultură, aşa cum am înfăţisat-o mai sus, se aplică acum în domeniul, oarecum particular, al artei. În afară de motivele ce ni se dezvăluie ca stând la temelia acestei aplicări, şi pe care le vom aminti în măsura în care ele se încorporează nesilit discuţiei noastre, trebuie să mărturisim din capul locului că Nichifor Crainic avea o înaltă îndrituire, nerostită de dânsul, să abordeze problema raportului dintre religie şi estetică. În dubla lui calitate de teolog şi creator, el însuşi, al frumuseţii artistice, în partea aceasta a lucrării, cea mai vastă dealtfel, Crainic îşi dezvoltă argumentaţiile la un nivel unde cunoaşterea apologetică se împleteşte aerian, în zborul intuiţiilor poetice.

Îndeobşte „ştiinţa estetică” a fost îmbraţişată la noi ca şi aiurea, de cercetători care nu s-au împărtăşit niciodată cu fiorul actului plăsmuitor. De aceea felul de a o discuta este sau prea sec sau exclusivist. În ambele cazuri deci, incapabil să cuprindă lărgimea de orizont ce se deschide unor asemenea analize. Deocamdată renunţăm la truda de a face o încadrare istorică a contribuţiilor pe care le aduce Nichifor Crainic, în sfera studiilor estetice. Vom da, doar sporadic anumite sugestii în această latură comparativă, năzuind, în schimb, să prindem ideile în pura lor adâncime.

Nostalgia Paradisului ia atitudine categorică împotriva esteticii autonome, cu alte cuvinte împotriva negaţiei raportului dintre artă şi religie. Estetica autonomă, în excesiva ei dorinţă de a izola fenomenele de care se ocupă, tăindu-le orice soi de legătură cu factorii „eterogeni”, a ajuns la teorii faţă de care teologia nu poate să rămână indiferentă. Afirmând, dintru început, caracterul totalitar al creştinismului, frumuseţea obiectivă a naturii, credinţa că arta este marea fiică a religiei şi constatarea că epoca modernă a înregistrat o falsificare a funcţiunii primordiale pe care o au valorile artistice, Nichifor Crainic restabileşte relaţia imprescriptibilă dintre estetică şi teologie. Căci dacă nu se recunoaşte legătura vitală dintre ele, amândouă pierd, deopotrivă.

Estetica autonomă a degradat arta. Din slava identităţii a coborât-o în mecanismul unor legi arbitrare. Misticismul estetic e aruncat cu dispreţ în lotul inutilităţilor iar metoda experimentală e înzestrată cu drepturi dominante. Dar acolo unde culminează exclusivismul esteticii autonome, este în judecata ce o face asupra naturii. Potrivit principiilor ei, natura nu are ce să caute în câmpul preocupării estetice.

În faţa acestor teorii care elimină din conţinutul artei orice substrat religios, Nichifor Crainic opune credinţa masivă în sensul teologic al frumosului. În spiritul doctrinei creştine, el distinge frumosul sensibil (desăvârşit în forme materiale) - şi frumosul inteligibil (de ordin ideal, transcendent). Frumuseţea inteligibilă o constituie însuşi Dumnezeu, ca existenţă revelată, personală, comunicabilă. Această frumuseţe e anterioară tuturor frumuseţilor din lume şi se descoperă prin aceeaşi cale prin care se descoperă şi celelalte atribute divine. Fiind ontologic personală şi comunicabilă, ea nu trebuie confundată cu prototipurile platonice care sunt impersonale şi necomunicabile, deşi eterne. Prin urmare, ceea ce estetica metafizică socotea frumosul în sine, definit vag şi chiar contradictoriu, în teologie devine frumosul dumnezeiesc – „izvorul transcendent al tuturor frumuseţilor din ordinea văzută, fie frumuseţile naturale, fie frumuseţile artistice, fie frumuseţile morale” (p.147).

Întru întemeinicirea tezei sale, Nichifor Crainic întrebuinţează un bogat material cules din cărţile de căpetenie ale ortodoxiei. Dionisie Areopagitul, fericitul Augustin, Grigore Palama, Maxim Mărturisitorul, Damaschin, alături de Apostoli şi de profeţii Vechiului Testament, îi furnizează dovezi hotărâtoare despre frumosul divin văzut ca singura cauză finală a tuturor lucrurilor. Toate mişcările din cosmos tind înspre el cu o irezistibilă putere. Bazându-se şi pe etimologia cuvântului Kalos, dată de Dionisie, (Kaléo  =eu chem), Crainic scrie: „Divina dragoste a frumuseţii transcendente e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar şi un apel, o chemare, o atracţie permanentă a lucrurilor către obârşia lor comună de dincolo de timp şi spaţiu” (p.151). Frumuseţea creată e străbătută, aşadar, de năzuinţa către frumuseţea necreată a lui Dumnezeu, căreia îi răsfrânge ca o oglindă minunile. Subtilelor demonstraţii de până aici, gânditorul român le aduce o completare magistrală, care reprezintă cea mai autorizată altitudine a cugetării ortodoxe a veacului nostru. E vorba de conceptul sofianic al frumuseţii, relevat de Serghei Bulgakov şi Pavel Florenski.

După cei doi filosofi ruşi, Sofia exprimă frumuseţea divină manifestată în univers. Ea îşi imprimă în cosmos formele şi călăuzeşte sufletele. Există o Sofie care e substanţa ideală – dar există şi una care e ultima raţiune a făpturii şi care posedă o miraculoasă forţă transformatoare. Sub impulsul ei, făptura întreagă aspiră „prin natură, prin sfinţenie şi prin artă ... către aceeaşi lumină transcendentă ca spre obârşia şi fericirea ei”.

Iată ce înseamnă în formularea lui Nichifor Crainic şi în duhul adevărurilor creştine, sensul teologic al frumosului.

Să repetăm: lumea este creaţia lui Dumnezeu iar Dumnezeu este frumosul absolut, personal şi comunicabil. Oare în înţelesul acestei constatări cardinale mai poate să dăinuiască teza esteticii autonome despre „eterogenitatea” naturii faţă de artă? Evident, nu. Unitatea frumosului estetic şi a frumosului natural, se impune, în creştinism, de la sine. Dar estetica modernă refuză cu oroare această unitate. Cu oroare, - însă şi cu o serie de obiecţii pe care Nichifor Crainic le analizează amănunţit. Răspunsul lui se axează pe ideea că frumuseţea naturii are un caracter profund obiectiv, intrinsec, ireductibil, ceea ce înlătură pretenţia esteticienilor în chestiune că ea ar rezulta din proiecţia unor reminiscenţe artistice ale individualităţii. Natura nu e nici frumoasă nici urâtă, afirmă ei, ci pur şi simplu anestetică sau, în altă ordine de consideraţii, amorală, neutră. Din această cauză, valorificarea aspectelor sale porneşte totdeauna dintr-un salt subiectivm cu resortul în educaţia artistică – spun în continuare aceiaşi teoreticieni.

În viziunea omului creştin, natura apare cu totul altfel. Anume: organizarea, în timp şi spaţiu, a înţelepciunii divine. Mai mult decât un ideal etic, în creştinism avem un ideal estetic, o filocalie, care este iubirea de frumuseţea suprafirească a cosmosului. În actul contemplaţiei mistice Sofia creată se înfrăţeşte cu Sofia necreată, ridicând spiritul la o înălţime estetică neasemuită. În străfulgerarea  aceea când lumina unei forme ori a unui obiect îţi inundă sufletul, se petrece o „convertire a sensibilului în inteligibil sau în spiritual, adică o trecere de la creatură la Creator” (p.176). Emoţiei estetice i se adaugă astfel, sporul tainic al contemplaţiei religioase. Aceasta ar fi total exclus dacă lumea nu ar avea o frumuseţe obiectivă cu care a dăruit-o, din absolutul frumuseţii Sale, ziditorul universului.

Gama precizărilor diferenţiale se îmbogăţeşte, din ce în ce, în cartea lui Nichifor Crainic. Comentatorul grăbit ar fi dispus să creadă că, odată stabilit frumosul nepieritor ce există în făptura ieşită din cugetul dumnezeiesc, arta s-ar putea defini ca o fidelă imitaţie a naturii.

Arta nu s-a născut în rai, spune apodictic Nichifor Crainic. Ea s-a ivit ca să umple un gol estetic în omenirea pustiită de triumful păcatului, fără însă a fi o reparaţie integrală a tragicei noastre condiţii de viaţă. Funcţia ei este aceea a unei supliniri mângâietoare, de a bolti deci o replică ideală tristei existenţe pământeşti. Dacă ar fi să acordăm valabilitate teoriei care susţine că arta e imitaţia naturii, ar trebui să înscriem, implicit, pe fruntea tuturor creaţiilor artistice pecetea dureroasă a inutilităţii. Dar nu numai atât. Ori de câte ori geniul omenesc a acceptat să copieze în imaginile lui spirituale, natura, s-a ajuns la stranii realizări caricaturale sau la degradarea morală a artei, ca în antichitatea greacă.

Bine, se va zice, dar afirmând convingerea aceasta menită să sape un adevărat abis între artă şi natură, Nichifor Crainic se declară vădit pentru estetica autonomă ale cărei principii le atacă, pe de altă parte, cu toată vigoarea. Desigur, aşa ar fi dacă autorul n-ar fi avut grijă să introducă în discuţie un nou plan de perspectivă a gândirii creştine, care regretăm că n-a fost mai insistent subliniat în economia lucrării. Omul apare, în această perspectivă, ca singura fiinţă din lume care se supraordonează faţă de natură. Se supraordonează tocmai din cauza conştiinţei păcatului care trăieşte în el profund şi iremediabil. Păcatul n-a atins cu nimic natura care a fost şi continuă mereu să fie reflexul frumuseţii divine. De aceea spiritul uman care se resimte mistuit fără cruţare în vârtejul „căderii”, nu poate să admire în răsfrângerile ei contingente, valoarea frumuseţii eterne. Omul este natură – însă, în acelaşi timp şi nonnatură. Plăsmuind artă, el caută să-şi dea ceea ce natura, subordonată lui, nu e în stare să-i ofere. Setea de veşnicie ce-i zbuciumă existenţa nu se lasă potolită în refugiul de adorare a naturii, care natură, la rându-i, se schimbă necontenit sub porunca inexorabilelor vreri de sus. Dar creaţia artistică însemnează ea o izbăvire totală de vremelnicie? Răspunsul pe care îl formulează Crainic la această întrebare intră în miezul viu al problemei şi-i scoate suprafaţa înţelegerii, sensul. Prin esenţa ei, arta se plasează la intersecţia dintre timp şi veşnicie. Salt gigantic dincolo de natură, creaţia artistică nu izbuteşte totuşi să fie o dezmărginire până în „realitatea” transcendenţei. Structura ei specială o explică Nichifor Crainic prin funcţiunea paradoxală a simbolului. Simbolică fiind, arta tinde către eternitatea divină dar n-o concretizează niciodată. Depăşeşte, prin urmare, spaţiul materialităţii –însă rămâne iremediabil, doar o sugestie a posibilităţilor ideale. Dincolo de pământ dar dincoace de cer, arta constituie o insulă singulară de avânturi şi înfrângeri care semnalizează grandoarea şi tragismul destinului omenesc. Iată de ce zborul ei n-a fost îngăduit în văzduhul de o perfectă seninătate al raiului creştin –adică în omenirea de dinainte de păcat- ci numai aici, pe pământul devastat de neadormita conştiinţă a răului şi pustiit chiar de acel sentiment care luminează distanţa dintre Dumnezeu şi om, acolo unde arta îşi află locul şi rostul.

S-ar spune, la întâia impresie, că e la mijloc o contradicţie sau cel puţin o confuzie. Arta, fiica aleasă a religiei, nepoata lui Dumnezeu cum o numea Dante, depăşind natura, depăşeşte însăşi „înţelepciunea organizată în timp şi spaţiu” a Divinităţii. E posibil oare acest lucru ca prin creaţia estetică geniul să se înalţe deasupra reflexului frumuseţii lui Dumnezeu, care este natura? Doctrina creştină, după cum atât de limpede a demonstrat Crainic, ne învaţă că frumuseţea cosmosului are un caracter obiectiv, intrinsec şi comunicabil. Atunci de ce plaşmuirea artistică, judecată tot prin prisma cu magnifice focuri lăuntrice a creştinismului, n-o imită redându-i în cuvinte, pe pânză, în melodii sau în linia marmurei, măreţia?

Contradicţia ce ar putea să apară unora din cititorii cărţii dispare în momentul în care se revelează ideea că arta s-a născut ca o îndurerată consecinţă a prăbuşirii omului în moarte şi zbucium. Deşi natura oglindeşte contingent desăvârşirea divină totuşi ea se situează mai jos decât fiinţa umană care vrea să frângă prin opera artistică piedicile materiale ale vieţii terestre. În vreme ce natura nu-i desfigurată de păcat, omul se zbate în drama acestei desfigurări căreia îi dă o superbă replică ideală. Aşadar, cu toate că se întâlneşte cu estetica autonomă în tăgăduirea tezei că arta este imitaţia naturii, Nichifor Crainic o face dintr-un motiv fundamental deosebit. El nu împărtăşeşte punctul de vedere al eterogenităţii frumosului natural faţă de frumosul artistic, ci înzestrează valorile estetice cu un atribut care rezultă din chiar destinul creştinesc al omenirii.

Având acest înalt sens moral, opera de artă nu trebuie socotită nicidecum ca fiind una cu morala sau cu religia. Artistul creează sub impulsul unui dar natural pe care i l-au hărăzit zodiile. În procesul plăsmuirii, Crainic distinge două faze determinante: viziunea internă şi expresia externă. Pentru înţelegerea lor cât mai adâncă, psihologia mistică ni se îmbie cu o serie de lumini analogice, care dovedesc încă odată legătura dintre artă şi disciplina teologică.

Viziunea internă a muzicianului de exemplu, care îşi aude întreaga simfonie înaintea obiectivării ei formale, se înrudeşte îndeaproape cu revelaţiile imaginative ale ascetului bunăoară, dobândite pe calea senzaţiilor suprasensibile. Contemplaţia creatorului se deosebeşte de aceea radical de contemplaţia spectatorului.

Viziunea lăuntrică a artistului tinde către expresie. De abia în momentul în care începe elaborarea, opera devine autonomă, liberă să întrebuinţeze mijloacele care i se potrivesc, pe măsura tehnicii artistice respective. Nichifor Crainic recunoaşte deci valorii estetice o anumită autonomie. Dar nu până la smulgerea ei din aderenţa structurală cu religia, ci numai privitoare la selecţionarea procedeurilor expresive, unde artistul are, într-adevăr, o largă independenţă.

(va urma)

Septimiu Bucur 

divider



Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!

Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi

Şi'n suflet parcă serafimii-ţi cântă

De câte ori creştine o auzi.

 

Hristos a Înviat în firul ierbii,

A Înviat Hristos în Adevăr;

În poieniţa'n care zburdă cerbii,

În florile de piersec şi de măr.

 

În stupii de albină fără greş,

În vântul care suflă mângâios

În ramura'nflorită de cireş

Dar vai, în suflet ţi-a'nviat Hristos?

 

Ai cântărit cu mintea ta creştine

Cât bine ai făcut sub cer umblând,

Te simţi măcar acum pornit spre bine

Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

 

Simţi tu topită'n suflet vechea ură?

Mai vrei pieirea celui plin de Har?

Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?

Iubirea pentru semeni o simţi jar?

 

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte

În aur măcar azi te-au îmbrăcat

Cu serafimii'n suflet imn fierbinte

Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru 

divider



Imnul învierii

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,

Vă cheamă mucenicii'n veşnicii,

Fortificaţi Biserica creştină,

Cu pietre vii zidite'n temelii.

 

Veniţi, creştini, luaţi lumină,

Cu sufletul senin, purificat!

Veniţi, flămânzi, gustaţi din cină,

E nunta fiului de Împărat.

 

Să crească'n inimile noastre'nfrânte,

Un om născut din nou, armonios,

Pe chipurile voastre să se'mplânte,

Pecetea Domnului Iisus Hristos.

 

Un clopot tainic miezul nopţii bate

Şi Iisus coboară pe pământ,

Din piepturile voastre-nsângerate

Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Valeriu Gafencu 

divider



Sfinţii închisorilor şi bucuriile suferinţei

Îmi este foarte greu să înţeleg atitudinea unor oameni din Biserică (pe cei dinafară îi pot înţelege mai uşor la capitolul acesta) în faţa chinurilor îndurate de sfinţii noştri contemporani, pătimitori în temniţele comuniste. Replica “Nu vreau să aud! Nu pot să citesc aşa ceva! Mă tulbură, mă deprimă atâta suferinţă!”, venită din partea unor firi ma sensibile mă contrariază şi, recunosc, chiar mă înfurie de multe ori.

Încercând totuşi să înţeleg acest comportament, cred că am găsit o explicaţie. Problema vine, zic eu, în mare parte, din neasumarea pe de-a-ntregul a sfinţeniei acestor martiri. Pentru că atunci când suntem cu adevărat conştienţi de sfinţenia unui mucenic, suferinţele îndurate de acela nu ne tulbură, oricât de îngozitoatre ar fi fost metodele de tortură.

Bunăoară, de ce sunt mai greu de digerat chinurile celor din închisori faţă de groaznicele torturi aplicate martirilor din calendar? De ce atunci când citim vieţile unor sfinţi traşi pe roată sau sfâşiaţi de fiare sălbatice nu ne tulburăm şi nu ne deprimăm? Chinurile suferite de creştinii din vechime au fost de o cruzime de neimaginat. Şi totuşi nu refuzăm să citim vieţile acestor sfinţi, iar atunci când le facem acatistele spunem: “Bucuraţi-vă!” înainte de a pomeni fiecare tortură îngrozitoare prin care au trecut. Înţelegem că, în ciuda suferinţei îndurate, aceştia trebuie fericiţi. Ştim că tocmai acestă suferinţă le-au adus cununa. Spunem “Bucuraţi-vă” şi ne bucurăm şi noi dimpreună cu ei. Chinurile lor ne înfioară, dar nu ne înspăimântă, nu ne fac rău, nu ne tulbură sufletele sensibile. Şi asta pentru că suntem conştienţi că această suferinţă e cale spre sfinţenie, e dovadă de iubire supremă, e cunună de flori bine mirositoare, e înfrăţire cu Hristos Cel răstignit, e cununie cu El, e îndumnezeire, este, în mod paradoxal, cea mai dulce şi mai adevărată bucurie pe care o poate trăi o fiinţă omenească.“Bucuriile suferinţei”1, “Raza din catacombă”2, “Jurnalul fericirii”3, “Binecuvântată fii închisoare”4, “A fost frumos la Gherla”5 sunt doar câteva titluri care vorbesc prin ele însele despre această bucurie, cu nimic mai prejos faţă de cea simţită de mucenicii din calendar. “Întoarcerea la Hristos”6, “Imn pentru crucea purtată”7, “Strigat-am către tine, Doamne”8 sunt alte titluri grăitoare în ceea ce priveşte experienţa mistică pe care aceşti martiri au trăit-o în iadul temniţelor comuniste. Acestora li se adaugă alte cărţi care, în ciuda unor titluri mai puţin optimiste, vorbesc despre aceleaşi bucurii ale suferinţei, aceleaşi raze ce au strălucit în catacombele iadului comunist, aceeaşi apropiere de Hristos prin suferinţă asumată. A întoarce spatele acestor mărturii este cam acelaşi lucru cu a refuza participarea la slujba Prohodului din Vinerea Mare, sau a sări peste capitolele din Evanghelii care vorbesc despre chinurile şi răstignirea Domnului, pe motiv că suferinţa Mântuitorului evocată acolo ne deprimă. Mă gândesc ce ar fi fost dacă, după martiriul mucenicilor din vechime, creştinii din acele timpuri ar fi refuzat să vorbească despre jertfa lor, ar fi refuzat să-i asculte pe cei care au fost martori la pătimirea lor, ar fi întors spatele acestei suferinţe pe motiv că sufletul lor sensibil nu poate suporta aşa ceva? Am fi rămas fără marii mucenici din calendar. Vă puteţi imagina credinţa noastră strămoşească fără aceştia?

Pe ei i-am primit moştenire de la strămoşii noştri şi ni i-am asumat natural. Chinurile lor le-am privit dintru început prin prisma aceasta a sfinţeniei (mai întâi asumată şi mărturisită de poporul dreptcredincios şi abia apoi confirmată de Biserică prin canonizare) şi nu ne-au tulburat.

La fel ca înaintaşii noştri, avem datoria de a ne cunoaşte şi asuma sfinţii contemporani, de a da mărturie despre ei şi de a-i transmite mai departe, de a-i lăsa moştenire celor care vin după noi. Iar pentru a înţelege sfinţenia martirilor din închisori e nevoie să-i primim în inima noastră cu suferinţă cu tot, să-i îmbrăţişăm cu cruce cu tot (aşa cum ei au înţeles să-L îmbrăţişeze pe Mântuitorul 9. Canonizarea lor va veni abia atunci, când poporul şi-i va asuma şi-i va iubi. Aşa s-a întâmplat întotdeauna, de la începuturile creştinismului până azi. Prin urmare, dragul meu prieten şi frate întru Hristos, îndrăzneşte! Deschide paginile acestor minunate mărturii pentru a-i cunoaşte pe sfinţii noştri. Nu îţi fie teamă! Dacă Dumnezeu ţi-a dat o inimă sensibilă, nu îngropa acest talant! Da, suferinţele despre care vei citi te vor întrista, te vor revolta uneori, te vor ului prin intensitatea şi atrocitatea lor. Nu de puţine ori te vei trezi strângând cartea la piept cu lacrimi în ochi. Dar nu vor fi lacrimi de deznădejde sau de neputinţă. Ci lacrimi de recunoştinţă şi, nu în ultimul rând, lacrimi izvorâte din emoţia întâlnirii cu sublimul, cu sfinţenia, cu însuşi Hristos Cel atât de prezent în paginile acestor cărţi.

Te vei trezi rugându-te aşa cum nu ai mai făcut-o demult, fără cuvinte, doar cu lacrimi, strângând în continuare cartea la piept. Viaţa ta se va schimba din momentul în care îi vei îmbrăţişa pentru prima oară pe sfinţii noştri în acest fel. Nici urmă de tulburarea de care te-ai temut până acum. Din contră, vei avea chiar binecuvântarea de a te împărtăşi cu o mică fărâmă din bucuriile suferinţei. Pentru că, în mod tainic şi profund, aşa “cum trec fântânile-n fântâni”10, sfinţii vor lucra în inima ta dându-ţi înţelegerea unor lucruri de neînţeles în afara experienţei. Mai mult decât atât, în urma acestei sublime şi tainice îmbrăţişări vei căpăta puteri nebănuite, vei renaşte sufleteşte redobândindu-ţi demnitatea de om şi, mai ales, pe aceea de român. Jertfa lor, chinurile acelea de care îţi era până acum teamă, te vor ajuta să stai drept şi neclintit în faţa întregii lumi. Şi vei spune atunci din toată inima, cu bucurie şi recunoştinţă: ”Bucurati-vă Sfinţilor Mărturisitori care în temniţă Golgota Neamului românesc aţi suit!”

Note:

1 Titlul unui volum de memorii semnat de părintrele Dimitrie Bejan.

2 Titlul volumului de memorii din închisoare semnat de părintele Liviu Brânzaş.

3 Titlul binecunoscutului volum de memorii al părintelui Nicolae Steinhardt.

4 Titlul volumului de memorii din închisoare semnat de Nicole Valery Grossu.

5 Titlu unuil volumi ce conţine mărturia părintelui Ioan Iovan .

6 Titlul volumului de memorii din detenţie semnate de Ioan Ianolide.

7 Titlul volumului de memorii din detenţie semnate de Virgil Maxim.

8 Titlul volumului de memorii din detenţie semnate de Aspazia Oţel Petrescu.

9 “În închisoare noi am înţeles că nu-l putem îmbrăţişa pe Mântuitorul - în iubirea noastră nemernică, aşa, de fiinţă mizerabilă - decât cu cruce cu tot. “ - doamna Aspazia Oţel Petrescu în filmul documentar “O intâlnire binecuvântată cu părintele Arsenie Boca. O mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic” realizat de Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca

10 Radu Gyr - “Ne vom întoarce într-o zi”

Alina Ioana Deac 

divider



Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (III)

Treapta a treia. Lucrarea teandrică

„- Va izbuti lumea să înţeleagă şi să primească creştinismul autentic?

– Cu greu, dar va izbuti, căci aceasta este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii.”

(Dialog între Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu)

Textul lui Ioan Ianolide la care am făcut deja referire, “Despre viaţa în Hristos”, nu este nicidecum doar un manual de contemplaţie. Separarea aceasta în trepte pe care am practicat-o aici are un caracter oarecum artificial, asumat în mod deliberat din raţiuni mai degrabă hermeneutice şi pedagogice. Scrierile lui Ianolide trebuie privite în coerenţa lor deplină, în integralitatea lor, în acel duh care se răsfrânge din iradierea lucrării lăuntrice asupra lumii din jur. Treapta contemplativă se întrepătrunde în permanenţă cu treapta activă. Toate activităţile omeneşti sunt privite ca o rugăciune către Dumnezeu. “Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu, ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major deci rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.”  Sunt rânduri de la începutul scrierii amintite a lui Ianolide care rezonează deplin cu binecunoscuta concepţie a Sf. Vasile cel Mare, conform căreia “toată viaţa să fie un timp de rugăciune”, recomandând ca fiecare gest cotidian, fiecare lucrare săvârşită, să fie spre slava lui Dumnezeu.

Viziunea creştină pe care o propun Gafencu şi Ianolide este prin urmare una prin excelenţă teandrică. Ea include, dar nu se rezumă doar la latura contemplativă, mistică, care de multe ori este dominantă în concepţia ortodoxă. Cu toate acestea, există o fundametare teologică şi pentru o lucrare ortodoxă activă în lume şi asupra lumii. În eseul “Modul teandric” al lui Nichifor Crainic, apărut în 1940 (care deschide volumul “Nostalgia paradisului”) se afirmă:

“Iisus Hristos, zice un mare cugetător creştin, Dionisie Areopagitul, a adus în lumea devastată de păcat un mod nou de lucrare: modul teandric, adică modul divinomenesc. Prin întrupare, Dumnezeu se face şi creatură pentru a ridica pe om şi odată cu el cosmosul la destinaţia divină din planul veşnic al creaţiei. Act de nemărginită dragoste e întruparea, dar în acelaşi timp e şi satisfacţia mâhnirii lui Dumnezeu prin asocierea omului la opera de rezidire a lumii. Creştinismul e înainte de toate persoana divinumană a Mântuitorului. În misterul acestei persoane unice, în care se asociază cele două naturi, Dumnezeu nu e numai în afară de cosmos, dar şi înlăuntrul lui, iar cosmosul participă astfel, cu natura lui proprie, la viaţa dumnezeiască. În creştinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoaşterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei în har. (…) A gândi lumea precum Dumnezeu o gândeşte, a o iubi precum El o iubeşte şi a lucra în ea precum El o lucrează, iată în ce stă modul teandric al credinţei şi al înţelepciunii creştine, modul lui Iisus Hristos.” (Nichifor Crainic – Modul teandric)

În scrierile teologice ale Sf. Iustin Popovici colaborarea divino-umană apare de asemenea ca un leitmotiv, ca o idee centrală.

“Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. (…) Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. (…) Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. (…) În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.” (Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Spre final vom reda citate mai extinse din scrierile acestui mare teolog al Bisericii Ortodoxe. Concepţia sa, izvorâtă tot în mijlocul aceluiaşi veac XX al ciocnirilor ideologice şi al catastrofelor umane, respiră acelaşi duh cu cel al mărturisitorilor creştini din închisorile comuniste din România.  Această similitudine evidentă nu se datorează atât unor influenţe explicite, cât mai degrabă unei experienţe comune şi caracterului universal al adevărului creştin care străluceşte în toţi cei care îl poartă în chip viu în sufletul lor.

În continuare redăm câteva fragmente relevante din textul lui Ioan Ianolide, „Viaţa în Hristos”.

Colaborarea divino-umană la sfinţirea întregii lumi:

„Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne şi un om activ, di­namic, îndrăzneţ, iscusit, care înfruntă duşmanii cu puterea in­terioară cu care însuşi Domnul i-a biruit şi acţionează cu ace­leaşi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului şi a cu­vântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, teme­rară, necontenită şi, în fine, puterea de jertfă.

Trebuie deci ştearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă şi umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuşi, apoi Apostolii, şi cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dina­mic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinţi militari ca Dimitrie, Nestor şi Gheorghe, care au luptat şi au în­vins pe duşmani. Tot spre mărturie stau Sfinţii împăraţi Constan­tin şi Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toţi şi mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii îşi as­cund incompetenţa, incapacitatea, abandonul şi oportunismul, unii ca aceştia sunt cu totul străini de adevăraţii creştini.”

Înţelepciunea şi cutezanţa care se cer creştinilor au ca model pe Mântuitor:

„Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.(...)

Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lu­mina lumii, prin lumină înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi efi­cient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi – el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci şi prin modul în care ştim să-l arătăm.

Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul.”

Mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste a reprezentat un veritabil catalizator al acestei viziuni teandrice, care este supusă întrutotul autorităţii şi dogmelor Bisericii:

„Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viaţă.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Experienţa noastră este o sinteză între vechi şi nou. Supunându-ne întru totul autorităţii Bisericii Ortodoxe, dogmelor şi Sfintei Tradiţii, exprimăm liber concluziile reieşite din trăirea noastră în secolul XX. Nu credem în interpretarea individualistă a credinţei, care depreciază şi fărâmiţează adevărul, ci respectăm autoritatea infailibilă a Bisericii, dată ei de Duhul Adevărului.”

Încreştinarea lumii trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate umană, inclusiv cel politic:

„Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

(...)

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale. Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină. Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

(…)

Este necesar a contura precis raportul dintre cler şi mireni, dintre Biserică şi Stat, şi cu toţii să slujim lui Dumnezeu. E ne­voie de organisme specializate pe domenii, care să concentreze şi să dinamizeze toate forţele creatoare ale lumii în scopul mântuirii ei. Clerul şi mirenii şi-ar putea împărţi atribuţiile în funcţie de domeniile de activitate, pe care noi le-am organizat astfel: 1) religios, 2) conceptual, 3) cultural, 4) educativ, 5) social, 6) economic, 7) politic.

Am aşezat intenţionat în cele două extremităţi religiosul şi politicul, fiindcă ele fac delimitarea categorică între atribuţiile clericale şi laice: clerul se dedică prin excelenţă sacrului şi îşi extinde raza de acţiune tot mai departe, dar nu guvernează; lai­cii au puterea politică şi la rândul lor îşi exercită influenţa asu­pra celorlalte domenii, dar nu devin Biserică, nu au puterea de a sfinţi, însă năzuiesc spre sfinţenie. Intre domeniul sacru al cle­rului şi domeniul lumesc al mirenilor nu e un conflict şi nici un hiatus, ci o comunicare profundă, o conlucrare deplină.

Biserica este formată şi din cler, şi din mireni. În Biserică mire­nii învaţă să gândească şi să rezolve creştineşte problemele lumii, iar în stat ei concretizează, plinesc, înfăptuiesc istoric învăţătura creştină despre lume. Ştiind bine că domeniul lumesc în care se manifestă este relativ prin natura sa, laicii au nevoie de sfinţenia şi învăţătura permanentă a clerului, atât pentru zidirea lor inter­ioară, cât şi pentru opera istorică pe care o întreprind.

Rămânem deci în Biserică, suntem în Biserică şi lucrăm pen­tru Biserică; rămânem în lume, suntem lume creştină în lumea păcatului şi lucrăm pentru lume. Laici creştini purtători de har. (...) Nu pe puterea omenească, ci pe puterea izvorâtă din Dum­nezeu se bazează cutezanţa noastră. Suntem conştienţi că nu creştinii, ci Dumnezeu lucrează mântuirea lumii, dar prin creş­tini. Deci ne facem purtători de Hristos, hristofori. Murim pentru a via în Hristos. Lucrarea dumnezeiască nu numai că nu ne scuteşte de obligaţii, ci ne încarcă de responsabilităţi. Dumne­zeu lucrează prin oameni la mântuirea lumii, dar dacă oamenii nu răspund chemării lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi de sufe­rinţele lumii.”

*

De la Ioan Ianolide ne-au rămas şi zece scrisori către duhovnicul său, părintele Benedict Ghiuş, aflat în acei ani la mănăstirea Cernica. Ascultarea duhovnicească a lui Ianolide era deci faţă de o personalitate binecunoscută, cel care fusese duhovnicul mişcării isihaste „Rugul Aprins”, motiv pentru care a pătimit şi el în temniţele comuniste. În scrisori regăsim universul aceloraşi idei care învăluie cărţile sale, dar aici de multe ori ele nu sunt cristalizate în mod definitiv, fiind mai curând expresia provizorie a unor frământări şi interogaţii personale. Aceste documente epistolare pot fi privite deci ca o veritabilă materie primă. Ele pun în lumină preocupările interioare ale lui Ianolide şi întregesc ceea ce cunoaştem prin forma „oficială” a scrierilor sale. Spicuim şi de aici câteva fragmente:

„Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.(23 ianuarie 1983)

Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.

Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.

Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere! (7 mai 1983)

Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos? (27 martie 1983)

Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate. (29 iulie 1983)

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. (…) Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu. (15 octombrie 1980)”

*

Această viziune teandrică plămădită în focul suferinţelor din temniţele comuniste are şi o evidentă dimensiune profetică. Sensul mărturisirii lor se constituie într-un veritabil „Document pentru o lume nouă”. Cităm iarăşi din textul „Viaţa în Hristos” al lui Ioan Ianolide:

„În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibi­le dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.

(…)

Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experinţa noastră isihastă.

(…)

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.”

Prin urmare, suferinţa mărturisitorilor din închisori a dăruit lumii un mesaj plin de nobleţe şi de putere profetică: „Întoarcerea la Hristos”, spre îndumnezeirea întregii lumi.  Ideea unei asemenea lucrări teandrice o regăsim şi la Sf. Iustin Popovici, marele duhovnic şi teolog sârb din secolul trecut:

În centrul lumilor stă Dumnezeu-Omul Hristos. El este osia în jurul căreia se mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor, către care gravitează toate sufletele înfometate de adevărul şi de viaţa veşnică. El este şi programul şi izvorul tuturor puterilor întemeietoare ale lucrării ortodoxe Dumnezeu-omeneşti. Aici Dumnezeu lucrează, şi omul împreună-lucrează; Dumnezeu lucrează prin om, omul lucrează prin Dumnezeu; aici se continuă zidirea Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în lucrare, în făptuire, în viaţă. Pe lîngă asta, în această zidire, tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om, ci şi în lumea din jurul omului, se arată, se pune în mişcare: tot ce este Dumnezeiesc lucrează; tot ce este omenesc împreună-lucrează. Dar, pentru ca omul să izbândească în împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, trebuie să se înveţe a gândi prin Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a făptui prin Dumnezeu. Toate acestea ne descoperă scopul lucrării ortodoxe.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. Aşadar, „cultura” ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi, într-adevăr, lucrarea ortodoxă, Dumnezeu-omenească, este neîncetata slujire a lui Hristos-Dumnezeu, neîncetată slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată zidirea din jurul său; el aduce, în chip socotit, pe Dumnezeu şi ceea ce e Dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce făptuieşte; el pune în mişcare tot ce este Dumnezeiesc în fire, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu adevărat, toată zidirea ia parte la a-tot-obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care slujeşte pe Dumnezeu este slujit de fire.

Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. Ea socoteşte trupul ca fiind geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din trup: ce va mai rămâne din el, dacă nu un stîrv împuţit? Dumnezeu-Omul schimbă la faţă mai întâi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă materia.

Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sînt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Prin lucrarea acestor fapte bune, se întemeiază lucrarea ortodoxă Dumnezeu-omenească.

(…)

Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, lucrarea ortodoxă, nu se întemeiază pe impunerea din afară, silnică, mecanică, ci pe primirea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin lucrarea neîncetată a faptelor bune evanghelice; fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi din afară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute.

(…)

Numai unitatea scopului şi sfârşitului dă putinţa unei dezlegări ideale a problemei omenirii, precum şi a problemei persoanei şi problemei societăţii. Dar care ar putea să fie oare scopul acesta? Desigur că el nu va fi un scop trecător şi temporal, oportunist, întîmplător, interesat, un scop care să hotărască soarta omului şi să însoţească fiinţa omenească în lumile în care aceasta se găseşte. Este vorba de acel scop nemuritor, pe care l-a pus Dumnezeu-Omul, scoţându-l din fiinţa asemănătoare cu Dumnezeu a firii omeneşti. În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.

Este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum că, într-adevăr, este cu putinţă o mărturisesc două pricini cărora nu te poţi împotrivi: mai întâi faptul că omul este o fiinţă după chipul lui Dumnezeu; iar al doilea, faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat în om, şi ca Dumnezeu-Om a arătat că este în chip Dumnezeiesc desăvârşit, şi, omeneşte, om adevărat şi firesc, în care S-a întrupat Dumnezeu cu toate Dumnezeieştile desăvârşiri ale Lui. Şi, ceva mai mult, Dumnezeu-Omul a adus şi împarte oamenilor faptele bune Dumnezeieşti şi puterile Dumnezeieşti, în aşa fel ca fiecare om să poată, dacă voieşte, să întrupeze în sinea lui pe Dumnezeu şi desăvârşirile Dumnezeieşti. Împlinind scopul acesta, oamenii se preschimbă în fiinţe nemuritoare şi ajung mădulare ale împreună-unirii Dumnezeu-omeneşti nemuritoare, adică ale Dumnezeu-omenirii. După cum din om, în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte omenirea, tot astfel şi din Dumnezeu-Omul, iarăşi în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte Dumnezeuomenirea.

În părtăşia aceasta a Dumnezeului-Om, oamenii trăiesc şi se poartă ca fiinţe nemuritoare, şi anume după legile evanghelice, care au putere şi în lumea aceasta, şi în cealaltă. Această părtăşie, neasemănată pe astrul nostru, a celor cu adevărat nemuritori şi cu adevărat purtători de Dumnezeu şi a celor ce se străduiesc cel puţin să ajungă astfel, nu este nimic altceva decât trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, Sfânta Lui Biserică.

Răsuflaţi puţin: iată că ne găsim deja în „sfânta sfintelor” filosofiei societăţii Dumnezeu-omeneşti. Aceasta este o societate nouă, Dumnezeuomenească, întru nimic asemănătoare cu acelea pe care vi le dă, în chip teoretic şi practic, sociologia umanistă a omului european. În această societate Dumnezeu-omenească, toate se restrâng la Persoana purtătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului Hristos. El este cea mai înaltă valoare şi bunul cel mai înalt. Toate celelalte valori - şi individuale, şi sociale - izvorăsc din ea, întocmai ca razele din soare.”

(Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Acest sfânt al Serbiei expune una şi aceeaşi concepţie teandrică cu cea a mărturisitorilor români: o viziune profund ortodoxă, fundamentată pe tradiţia Bisericii, dar actualizată cu precădere în focul confruntărilor cu ideologiile anticreştine ale secolului XX. Privite la scara istoriei sunt curente apărute recent, inimaginabile pe vremea Sfinţilor Părinţi din vechime, ele continuând să-şi pună pecetea distructivă şi pe vremurile de azi. De aceea asemenea idei privind restaurarea unei orânduiri divine în lume au putut apărea doar într-un moment de agonie apocaliptică a creştinismului, în care ierarhia firească din Creaţie a fost detronată de orgoliul luciferic al omului autonom.

 (va urma)

Bogdan Munteanu 

divider



Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşăneni (vol. 1)

Este noua lucrare a Ieromonahului Siluan Antoci, după “Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist”Cartea care vorbeşte despre jertfa şi istoria reală a Bisericii Ortodoxe Române şi a României. Sfinţia Sa, Ieromonahul Siluan Antoci, este duhovnicul Mănăstirii Agafton, acolo unde Eminescu poposea adeseori la mătuşile sale, prea cuvioasele maici Fevronia, Olimpiada şi Sofia. “La Biblioteca Academiei Române se află un pateric miscelaneu, cota 1064, scris la mănăstirea Neamţ în 1742, ajuns în posesia preotului Vasile din Botoşani, în anul 1844, iar mai târziu în posesia maicilor Fevronia, Safta şi Olimpiada Iuraşcu, la Agafton, unde Eminescu a avut posibilitatea, cel puţin să-l răsfoiască. Pe fila 92, în partea de jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu (Catalogul vol. IV Manuscrise româneşti, B.A.R. p. 20)”, scrie cronicarul. După publicarea unei prime serii de mărturii despre “Monahiile ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist“, Ieromonahul-cercetător Siluan Antoci, revine cu un buchet de flori duhovniceşti.

sursa: http://www.marturisitorii.ro/ 

divider



ECCE HOMO!*

...Da, iată OMUL. Răstignirea este un fapt istoric şi un simbol. Ea închipue suferinţa acumulată, de proporţii enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, pentrucă numai el purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s'a îngrămădit dela săvârşirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgotha. Dacă şi aceasta are un sens -Golgotha, quod est Calvaria e locus (Matei 27, 33) - nu ştiu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus, nu e fără niciun rost. Sus, adică în văzul întregii lumi antice, care într'o desperată stăruinţă încercase excluderea, sau cel puţin ignorarea suferinţei câtă este ea în univers.

Aci stă marea întoarcere, marea semnificaţie omenească a creştinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheeturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creştinismul nu ia faţă de această durere atitudini potrivnice; nu o ignorează, nu o combate; ci, înşelată în nădejdile ei de mântuire, prin Christos-omul, omenirea se doreşte după dreptul şi libertatea de a-şi plânge înfrângerea.

Omul este cel care se svârcoleşte în chinuri sus, la locul Căpăţânii, Nu Christos-Dumnezeu. Ştiu, şi Dumnezeu poate să sufere; şi Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi îşi întoarce faţa dela EL şi lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului. Dumnezeu plânge. Imi aduc aminte cât de puternic e în Léon Bloy** sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă, pentrucă e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai lăsat? (Matei 27, 46) Şi nu este caracteristic că in isbucnirea suferinţii Lui, Christos găseşte exact aceleaşi cuvinte ca şi psalmistul? Deus, deus meus... quare me dereliquisti? (Psalmul 21 (22), vers. 2) Ca şi psalmistul, care nu a fost decât om.

Fără retorism, fără pathosul eroic al Grecilor, de care nu a putut scăpa nici o personalitate aşa de măsurată, adânc cumpănită şi sinceră ca a lui Socrates, gemătul acesta este plânsul simplu, umil şi necontrafăcut, expresiunea veridică a sufletului închircit de dureri sub gesturile teatrale şi inutile ale lumii vechi. E recunoaşterea pur şi simplu a unui fapt; şi anume fără comentarii. Toată metafizica creştină e dominată de această trăsătură fundamentală. Ceeace există, nu are nevoe de justificare, nici de fundare teoretică. Nici măcar de explicare. Răul este; ca o stare de fapt. Păcatul originar, dela care derivă, în timp, răul, nu reprezintă o demonstrare a necesităţii răului, care există, aş zice, ontologic. Primul om a păcătuit atunci când s'a îndreptat înspre cunoştinţă. Dar nu întâmplător, prin intervenţia unui principiu exterior al răului, diavolul; ci in virtutea unei slăbiciuni existând chiar în om. Căci diavolul, când a voit să ispitească, nu s'a întors către Adam, ci către femee. De ce? Pentru că el ştia că femeia nu va rezista ispitei. Ea era deci mai slabă; iar dacă a greşit, trebuia să greşească: propter imbecilitatem sexu! Posibilitatea păcatului preexistă deci, în om, căderii, în acelaş fel în care firul de iarbă e închis în sămânţă. Profund realistă, metafizica creştină este lipsită de dialectică... ...Dela Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărîtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni isvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.

Această înaltă semnificaţie morală a durerii, creştinismul a găsit-o; ea stă în acţiunea purificatoare asupra sufletului. Asceză. Suferinţa nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispăsirea păcatelor; ci tovarăş iubit şi fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingenţele concretului, înălţându-se în sferele fericite ale libertăţii adevărate - focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător, care nu ne poate lăsa pradă năclăelii. Creştinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o putea primi decât cu revoltă legitimă, dar împotriva căreia nu era în stare să întreprindă nimic...Christos a fost spânzurat pe lemn; şi a suferit; omeneşte; dar nu atât pentru ca prin suferinţa lui să ne mântuiască; ci pentru ca, prin pilda, lui să ne înveţe a ne mântui. Christos a fost răstignit - şi a înviat. CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND - prin suferinţa lui înfrângând suferinţa.

Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii - calea pe care ne putem câştiga pe noi înşine; minunile sunt la îndemâna oricui; numai să ştii a te înţelege - şi a cere dela tine.

Mişcarea lumilor nu s'a săvârşit încă. Legea nouă e legea iubirii şi a suferinţei; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde înţelesurile Crucii şi pregăeşte-te întru marea înnoire care va să vină.

1927

* Cuvintele lui Pilatus către multime, după Ioan 19,5. 

** Léon Bloy (1846-1917), scriitor francez, catolic militant si polemic. Fragmente din eseul “Juxta Crucem” apărut în revista “Gândirea”, Anul VII, Nr. 4, 1927

Nae Ionescu  

divider



Seară comemorativă George Manu

In luna aprilie s-au împlinit 55 de ani de la moartea Profesorului George Manu. Savant creştin de renume mondial, şef al Mişcării Legionare în ţară, pentru o scurtă perioadă, conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, deţinut politic în Zarca Aiudului, George Manu a plecat la Domnul în 12 aprilie 1961, refuzând asistenţa medicală condiţionată de colaborarea cu regimul comunist.

A murit transmiţând colegilor deţinuţi şi, prin ei, neamului românesc: “Să spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis“, “Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni“. Anul acesta Fundaţia Profesor George Manu a organizat şi a participat la mai multe acţiuni comemorative închinate patronului său spritual.

Seară comemorativă George Manu

In data de 5 aprilie 2016, a avut loc la Libraria Sophia din Bucuresti o seară comemorativă închinată Profesorului. Librăria a devenit neîncăpătoare pentru cei care veniseră fie să afle informaţii, fie să aducă un omagiu „rectorului din zarca Aiudului”.

Seara a început firesc cu o rugăciune. Părintele Vasile Gordon a prezentat dimensuinea duhovnicească a trăirii lui George Manu şi a întregii generaţii martirice pe care acesta o reprezintă. Domnul Nicolae Mărgineanu ne-a vorbit despre motivele pentru care a realizat filmul documentar „George Manu, Rectorul din Zarca Aiudului”. Domnul Şerban Manu ne-a dezvăluit personalitatea tatălui său percepută din interiorul familiei. Din sală a luat cuvântul Jacques Iamandi, fost deţinut politic, care a avut bucuria să îl cunoască pe George Manu înainte de temniţă. Rapperul Dragoş Tudorache (Dragonu aka 47) ne-a povestit despre nevoia de modele autentice a generaţiei tinere şi despre nevoia de a-l coborî pe George Manu şi pe toţi sfinţii şi mărturisitorii secolului XX în conştiinţa copiilor.

Moderatorul evenimentului a fost Ciprian Voicilă care a punctat însemnătatea vieţii şi a suferinţei lui George Manu şi din perspectiva „Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului”. Intr-adevăr, George Manu a fost un „educator” al sufletelor întemniţate politic, educaţia făcută de el acoperind numeroase paliere: ştiinţific, cultural, teologic. Seara s-a încheiat cu proiecţia unui scurt fragment din fimul document „George Manu, Rectorul din Zarca Aiudului”.

Mulţumim prietenilor de la Librăria Sophia pentru realizarea acestei minunate seri. Mulţumim invitaţilor noştri pentru participare. Totodată, mulţumim şi prietenilor de la LegendeVii care au creat un tricou special pentru noi şi pentru omagierea Profesorului Manu.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Seară duhovnicească George Manu

Spre bucuria noastră, Parohia Adormirea Maicii Domnului din cartierul bucureştean Drumul Taberii a hotărât organizarea unei seri duhovniceşti închinate lui George Manu. Am fost invitaţi să participăm şi să vorbim enoriaşilor.

Intre blocurile uniforme din cartier am descoperit o bisericuţă maramureşană de o frumuseţe aparte. In interiorul ei am întâlnit oameni deosebit păstoriţi de părintele Sergiu Ristea.

Discuţia a fost moderată tot de Ciprian Voicilă, protagoniştii fiind încă odată dl. Nicolae Margineanu şi dl. Şerban Manu. Ca o completare a povestirilor rostite, s-a vizionat integral filmul închinat profesorului George Manu. Mulţumim Parohiei Adormirea Maicii Domnului pentru iniţiativă şi invitaţie!

George Manu - O Legendă Vie

Prietenii de la LegendeVii au realizat special pentru noi un tricou cu chipul Profesorului George Manu. Incepând cu această lună tricoul poate fi comandat prin intermediul nostru. Cei care doresc achiziţionarea acestui tricou sunt rugaţi să ne contacteze pe telefon sau email. Vă reamintim că există disponibile tricouri şi cu Valeriu Gafencu, Petre Ţutea, Smaranda Brăescu, Elisabeta Rizea şi Ecaterina Teodoroiu.

Preţul unui tricou este de 50 lei.

Solidaritatea noastră trebuie să se manifeste atât faţă de aceste personalităţi exemplare ale neamului, cât şi faţă de prietenii stigmatizaţi abuziv de către Institutul Elie Wiesel. Nu e suficient să fim indignaţi şi să protestăm verbal sau în scris atunci când se comite un abuz, ci trebuie să ne arătăm şi solidaritatea concretă. Cumparaţi şi purtati tricourile LegendeVii.

George Manu în „Grădina cu Îngeri”

Aşa cum vă amintiţi din numerele trecute ale revistei noastre, în luna februarie expoziţia „Grădina cu îngeri” a doamnei Silvia Radu a suferit o „amputare” pe când se afla expusă în cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Patru chipuri ale sfinţilor din închisori au fost scoase din expoziţie pe motiv de incorectitudine politică.

Expoziţia a revenit în atenţia publicului în alcătuirea ei iniţială, fiind expusă la Casa cu Rost prin grija lui Claudiu Târziu. Vernisajul expoziţiei a avut loc în data de 7 aprilie. Au luat cuvânt, alături de doamna Silvia Radu, Răzvan Codrescu, Simona Popa Gyr, Pr. Vasile Gordon şi Claudiu Târziu. Vernisajul s-a încheiat printr-un superb recital din poezia temniţelor, susţinut de doamna Maria Ploae. In acest timp sfinţii din închisori îi priveau în ochi pe eroii „revoluţiei” din 1989. Cu toţii sunt nişte „oameni-îngeri”, aşa cum îi numeşte doamna Silvia. In cadrul expoziţiei sunt portrete ale sfinţilor din închisori: Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, George Manu, Vasile Voiculescu, Costache Oprişan, Gheorghe Arsenescu, Ioan Ianolide, Pr Arsenie Papacioc, Daniil Tudor, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Pr Iustin Parvu, Ion Gavrilă Ogoranu, Mihai Manoilescu, Pr Sofian Boghiu, Pr Arsenie Boca, Toma Arnăuţoiu şi Pr Nicolae Iordănescu. Expoziţia „Grădina cu îngeri” poate fi vizitată la Casa cu Rost până în data de 10 mai 2016. Din cuvântul rostit de doamna Silvia Radu în cadrul vernisajului:„Ingerii au decis şi eu am făcut “ascultare” reunind, în această expunere: “Martiri din închisorile comuniste ” şi “Martiri din Revoluţia din 1989”.

Mii de oameni au trecut prin închisorile comuniste, sute au murit în “evenimentele” din 1989...Vă mărturisesc că pur şi simplu am simţit, când îi desenăm cu multa smerenie, rugându-i întruna să mă ierte, că eu, o păcătoasă, imi permit să-i desenez!... am simţit că ei au dorit să-i putem vedea, pentru ca noi, cei din ziua de azi, avem o nevoie nebună de ei, că poate aşa să ne trezim dintr-o amorţeala urâtă şi periculoasă.

Cât de proaspete şi vii sunt versurile:“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…” pe care Radu Gyr ni le strigă în permanenţă!

Noi, cei din ziua de azi nu mai ştim de ce? şi pentru ce? trăim, e ca un abur la început, iar apoi devine o plasă care ne cuprinde şi din care nu mai ştim să ieşim, pentru că nu mai ştim cum…George Manu spunea că nu Stalin sau, la noi, alţii sunt vinovaţi de ce s-a petrecut şi ce se petrece, ci diavolul este cel ce lucreazăp în voie. Dar să fim siguri că nu pentru mult timp. Pentru că martirajul este ca o sămânţă ce va rodi în timp, într-un mod neaşteptat. Pămâantul românesc, în care stă ascunsă comoara de mare preţ a sfintelor lor oseminte, dacă noi nu vom vorbi, va vorbi el! Pietrele vor vorbi, aşa cum au făcut-o la Mănăstirea Neamţ!

Suferinţa uriaşă îndurată nu le-a mutilat sufletele, ci le-a hrănit cu har dumnezeiesc, schimbându-i în primitori de Duh Sfânt. Oamenii aceştia care s-au purificat trecând prin focul suferinţei, au trăit bucuria întâlnirii cu Iisus Hristos care i-a mângâiat şi i-a învăţat iertarea prigonitorilor şi chiar iubirea lor. Agonisirea suferinţei lor înfloreste în darul părăsirii voii proprii pentru a lăsa loc voii lui Dumnezeu!

Ce mă impresionează pe mine în acest loc este sentimentul că sunt chiar în mijlocul unei temniţe cu celule pentru detinuţii ce mă privesc cu ochii mari, dintr-o parte şi din cealaltă. Ochii lor clar vorbesc despre misterul întâlnirii cu Hristos şi asta vor toţi să-mi spună: Nimic nu e mai impresionant decât întâlnirea cu El”.

Cezarina Condurache 

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie. (M. V.)

Clopotele

Niciodată, chiar niciodată

Nu v-am simţit atât de aproape,

Clopote, ce-nălţaţi văzduhului osane,

Voi bateţi în clopotniţa sufletului meu

De mă purtaţi departe-n infinit.

Sau poate, cine ştie, poate am murit?

Şi-acum v-aud aievea

Mai dincolo de vreme,

În înălţimi stelare

Oare?

Din nepătruns a izbucnit un imn

Ce-n armonia voastră a prins contur

Şi alb, strălucitor de alb

A preschimbat lumina-n sărbătoare

Era un semn ce s-a-nălţat

Din giulgiul sfânt din Vinerea cea Mare!

(Paşti 1964, Aiud)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Nicolae Roşca - Prezent în inimile noastre

Au trecut 3 ani de când Nicolae Roşca s-a mutat la Domnul. Familia, camarazii şi prietenii s-au adunat în jurul mormântului său din Constanţa în data de 2 aprilie 2016, aducându-i şi în acest an omagiul, recunoştinţa şi dragostea lor.

“Bate vântul peste ape

Trece timpul greu

Noi mereu te plângem frate

Iar tu dormi mereu...”

Cezarina Condurache 

divider



In memoriam Flor Strejnicu, Mărturisitorul

S-au împlinit în luna martie 90 de ani de la naşterea lui Alexandru Flor Strejnicu (16 martie 1926) şi, luna aceasta,10 ani de la mutarea sa la Domnul (18 aprilie 2006). S-a născut la Ploieşti, în familia preotului Alexandru Popescu (şi el fost condamnat politic). Crescut într-o atmosferă de cămin creştin şi naţional, tânărul Alexandru nu se putea să rămână indiferent la samavolniciile, crimele şi cedările de teritorii, din perioada 1939-1941, şi intră în Frăţiile de Cruce în 1939, pe când avea numai 13 ani. După lovitura de stat a Generalului Antonescu ia calea temniţei şi îşi serbează aniversarea de 15 ani într-o celulă de închisoare. În timpul detenţiei se împrieteneşte cu Nelu Jijie, Tache Rodas, fraţii Androhovici, Gelu Pitiş.

Va sta în temniţă, cu o scurtă pauză, din 1941 până în 1945. După eliberare îşi continuă studiile, luîndu-şi bacalaureatul cu calificativul foarte bine, fiind acceptat la Facultatea de Medicină din Cluj fără concurs. La terminarea facultăţii n-a fost admis la examenul de stat şi a fost nevoit să lucreze ca felcer la spitalul din Cisnădie, unde va şi locui. După 1990 s-a remarcat ca foarte bun scriitor, lăsându-ne câteva cărţi reper “Creştinismul Mişcării Legionare”, “Mişcarea Legionară şi Evreii”, “Mărturisitorul”, “Culegem din mormântul tău lumină”, “Hronic Legionar” etc. Mare iubitor de filatelie, se implică alături de Traian Popescu în redactarea unei cărţi document asupra luptei duse de exilul românesc anticomunist prin emisiuni filatelice: “Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului”. A activat în cadrul Fundaţiei Profesor George Manu incă de la înfiinţarea acesteia.

Dumnezeu să îi răsplătească suferinţa şi lupta, purtându-l mereu în lumina biriunţei cele veşnice.

Cezarina Condurache 

divider



Un an fără Ilie Tudor!

În luna martie s-a împlinit 1 an de cand nea Ilie Tudor, copilul Legiunii, a plecat la Domnul. Pomenirea lui s-a făcut atât la mormântul din comuna Podari/ Dolj, cât şi in Bucureşti, la Biserica Sfântul Ilie Gorgani. În urma sa rămân cărţile de poezie şi memorialistică, rămân amintirile pe care ni le-a dăruit şi fotogrrafiile - martore mute ale imensei iubiri către noi, prietenii săi mai tineri.

Iată zorii!
de Ilie Tudor

Se topeşte-n mine frigul
Am un soare cald în faţă
Nu mai rătăcesc zănatec
În culcuşuri de tăceri
Cu luceafarul vieţii
Îngropat în sloi de gheaţă
Iată zorii, cu lumina
Aşteptatei Învieri!

Cezarina Condurache 

divider



† Mircea Moţei

Mircea s-a născut la 28 august 1922, în Lucăşeşti, judeţul Bacău, în familia funcţionarilor Mina şi Nicolae Moţei. După şcoala generală şi liceul absolvit în Bacău, Mircea Moţei devine elev al colegiului Militar „Mihai Viteazu” şi totodată intră în Mişcarea Legionară.

După lovitura de stat a Mareşalului Antonescu, Mircea Moţei este arestat în 1942 şi condamnat pentru activitatea desfăşurată în cadrul Frăţiilor de Cruce. Ajunge astfel în temniţele Aiud şi Alba Iulia. De la fereastra celulei sale din Alba Iulia privea adeseori minunatul Obelisc ridicat în memoria martirilor Horia, Cloşca şi Crişan. În perioada 1942-1944, la Alba Iulia au fost încarceraţi 168 de legionari proveniţi din Frăţiile de Cruce. În urma unui decret de graţiere dat de Generalul Antonescu în luna mai 1944, Mircea Moţei este eliberat. Decretul viza graţierea unei părţi a elevilor condamnaţi politic, în vederea trimiterii lor pe front. Este încorporat însă intervine actul de trădare de la 23 august şi planurile se schimbă, Mircea Moţei urmând să lupte pe front, dar alături de ocupantul rus. În 26 august 1944, Horia Sima rosteşte la Radio Donau „Proclamaţia către Ţară” în care îi îndemna pe români să nu se supună ordinelor Regelui Mihai şi să nu accepte să lupte alături de bolşevici. Tot de la radio Donau Moţei află despre înfiinţarea Guvernului şi Armatei Naţionale de la Viena. Mircea Moţei, soldat fidel crezului şi cauzei româneşti, hotărăşte să dea curs chemării Comandantului Horia Sima şi dezertează din armata română. Fuge din ţară cu gândul de a ajunge la Viena, pentru a se alătura eforturilor româneşti în cadrul Armatei Naţionale de la Viena. Cu mari aventuri reuşeşte să ajungă la Viena unde urmează o şcoală specială de paraşutism şi cursuri de perfecţionare în emisie-recepţie, în vederea trimiterii sale în ţară pentru a sprijini lupta din munţi. După ce paraşutările sunt sistate în luna martie 1945, Mircea Moţei decide să se reîntoarcă în ţară pe jos.

Ajunge la Bacău în căutarea fostelor sale contacte, totodată se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În vederea organizării luptei de rezistenţă Gheorghe Unguraşu - şeful studenţimii legionare din Bacău - stabileşte crearea unui punct forte în Munţii Uturea, comuna Solonţ. La acea vreme se credea că începe cât de curând războiul între ţările apusene şi URSS şi de aceea partizanii se pregăteau să împiedice trecerea armatelor ruseşti spre vest sau retragerea lor spre răsărit, pe valea Trotuşului.

Profitând de faptul că în urma retragerii grabnice a armatei române în 1944, armele, muniţiile şi efectele militare fuseseră depozitate în unitatea militară de pompieri din Bacău, grupul Unguraşu reuşeşte să sustragă în anii 1945/1946 numeroase căruţe pline cu armament şi muniţie. Astfel se constituie un bogat depozit de armament în munţii Bacăului. În anul 1946 Mişcarea Legionară trece printr-un proces de reorganizare la nivel naţional. În urma acestuia se va stabili că responsabili cu paza depozitului de armament sunt studenţii Mircea Moţei şi Parizianu Gioga, amândoi din apropiere de Moineşti, oraş aflat la 15 km de Solonţ.

Din grupul Unguraşu mai făceau parte: Dan Lucinescu, Ieronim Comşa, Stoica Marcu Aurelian, Ion Buliman, Nicolae Simionescu, Petre Baciu, Neculai Popa. Planul de amplasare a depozitului şi numele responsabililor au fost comunicate în Apus către Horia Sima, printr-un curier. Securiştii români, sprijiniţi din plin de KGB, au reuşit să se infiltreze printre refugiaţii români de la Viena şi să culeagă informaţii. Aşa au aflat şi locaţia depozitului şi numele celor responsabili cu siguranţa lui.

În valul masiv de arestări din 14 mai 1948 Securitatea i-a ridicat pe Moţei şi Parizianu. Securiştii, deşi cunoşteau toate detaliile legate de amplasare depozitului de armament şi componenţa grupului Unguraşu, i-au torturat şi anchetat sălbatic pe cei doi, atât în centrul de anchete de la Suceava, cât şi în cel de la Suceava. Din cauza sălbăticiei cu care au fost maltrataţi, Parizianu şi-a pierdut minţile. În timpul torturilor Moţei îşi pierdea cunoştinţa şi apoi era trezit cu găleţi de apă şi tortura reîncepea. Unii dintre cei care l-au văzut pe Mircea Moţei după una dintre bătăile crunte au fost convinşi că acesta murise.

Într-un final cei doi au divulgat locul depozitului de armament spre deliciul torţionarilor. Când securiştii s-au plictisit de bătăile aplicate celor doi, i-au transformat în scuturi umane şi au pornit către depozitul de armament. Partizanii văzând că sunt încercuiţi şi că securiştii îi foloseau drept scut pe camarazii lor, s-au predat fără să facă uz de foc. Potrivit unor relatări, Parizianu le-ar fi reproşat partizanilor că nu au tras, pentru că odată cu ei ar fi lichidat şi securiştii din spate.

Procesul în care a fost implicat Mircea Moţei a avut drept şef de lot pe Gabriel Bălănescu, judecat în contumacie. Acuzaţia a fost de „crimă de înaltă trădare”. Sentinţa s-a dat la 24 ianuarie 1949. Mircea Moţei a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ulterior sentinţa îi va fi preschimbată în 25 de ani muncă silnică. Potrivit „bunăvoinţei” comuniste, Mircea Moţei ar fi urmat să se elibereze în 1973!Mircea Moţei a trecut prin temniţele Baia Sprie, Aiud, Bacău, Suceava. În mina de la Baia Sprie, Mircea Moţei avea să trăiască unul din cele mai emoţionante momente: sărbătoarea Învierii Domnului în adâncul pământului. După 1990, împreună cu alţi camarazi care fuseseră „mineri deţinuţi”, au refăcut împreună cu echipa Memorialului Durerii drumurile deţinuţilor prin măruntaiele minei de la Baia Sprie.

Eliberarea sa va avea loc în 1964, odată cu decretul general de graţiere a foştilor deţinuţi politici. La 30 iulie 1964 Mircea Moţei părăsea temniţa după 16 ani de detenţie neîntreruptă (în total a avut 18 ani de temniţă). După eliberare s-a căsătorit cu Constanţa Georgescu - care executase şi ea o condamnare politică de 10 ani. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu doi copii, Gabriela şi Mihai. Mircea Moţei a lucrat în contabilitate până la pensionare. Nu şi-a uitat prietenii şi camarazii. A păstrat legătura chiar şi după eliberare cu Gheorghe Unguraşu şi cu alţi camarazi. Mai mult, Ghiţă Unguraşu, decedat în timpul regimului Ceauşescu, este înmormântat în locul de veci al familiei Moţei.

După 1990 a fost unul dintre cei mai activi foşti deţinuţi politici. Participă la comemorări, la sfinţiri de monumente şi chiar la tabere de muncă - de ex. tabăra de muncă Balaciu/ Ialomiţa pentru înălţarea unui monument-omagiu închinat tuturor celor fără de mormânt. A înfiinţat editura Gama pentru ca lumina tiparului să scoată la iveală memoriile camarazilor săi. A făcut parte din AFDPR, apoi din FRFDPLA, a fost membru fondator al Fundaţiei Profesor George Manu şi prieten nepreţuit al lui Mircea Nicolau şi Nae Roşca, membru al fostului partid Pentru Patrie.

S-a mutat la Domnul în 4 aprilie 2016. După o priveghere şi prohodire în Biserica Sfântului Ilie Gorgani, Mircea Moţei a fost înmormântat, alături de soţia sa şi de bunul său prieten Unguraşu, în Cimitirul Bellu. În cuvântul său la despărţirea de Mircea Moţei, Părinlele Vasile Gordon mulţumea Domnului pentru că a rânduit pentru robul său Mircea, la plecarea din acestă lume, să aibă parte de o înmormântare aşa cum şi-ar fi dorit: în biserica atât de dragă inimii lui, alături de familie, prietenii şi camarazii săi.

Cezarina Condurache 

divider