Fundatia George Manu

Editorial
* Reeducare în masă
Opinii
* Trebuie să ne recâştigăm demnitatea!
* Legea lui Vexler – pentru definirea şi pedepsirea infracţiunii de „antisemitism”!
* Finis Germania
Aniversari
* Naşterea Mişcării Legionare
Evenimente
* Noutăţi Editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu
* Târguri de carte - iunie 2018
* În Spania, ca şi în România: „Se vor lupta cu noi şi morţi!” Statul vrea să impună deshumarea trupului Generalului Franco
Articole generale
* Cuvântul Comandantului HORIA SIMA la şedinţa festivă din 24 iunie 1979, în inspecţie la garnizoana Rio – Brazilia
* Permanenţe 20 de ani
Istorie
* Dreptul la Memorie: Ziua Legiunii, 24 iunie 2018
* Alexandru Vişovan, luptător maramureşean pentru Marea Unire
* Din Temniţele Memoriei: iunie 1928 - Nunta lui Corneliu Georgescu
* Flori de aur din Maramureş (49)
* România şi sfârşitul Europei (15)
* Memoria prezentului: 26 iunie, Ziua drapelului românesc
* România şi idolii ei în Primul Război Mondial (3)
* División Azul (9) Trecerea râului Voljov - Partea a doua
* Liceenii pe Canal - Peninsula (Valea Neagră)- 1950-1953 -
* 22 Iunie 1941
Literatura
* De la suferinţă, la naştera duhovnicească în poezia Odă (în metru antic)
* Poezia exilului: Demetrius Leontieş - Legenda Zidirii Legionare
Manifestari - Comemorari
* Ziua Legiunii Arhanghelul Mihail 2018
In memoriam
* Morminte dragi, lumină vie...
* Dreptul la memorie: Comemorare Gheorghe Grecu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 6 iunie 2018


Reeducare în masă

Acesta e termenul cel mai potrivit pentru a descrie planurile de inginerie socială dospite în laboratoarele ideologice ale stângii. Românii s-au mai confruntat cu ceva similar şi în deceniile de comunism. De la reeducarea prin metode brutale şi presiuni psihice extreme din temniţe (Piteşti, Gherla, Aiud), la ideologia atee cu pretenţii de noutate supremă inoculată de partidul-stat prin toate mijloacele disponibile. Bineînţeles, pe fondul suprimării dreptului la cuvânt al oricăror concepţii deviante de la linia oficială. Scopul acestor acţiuni nu a fost altul decât încercarea de a smulge din sufletul românilor valorile creştine şi naţionale (sau pervertirea şi instrumentalizarea acestora din urmă, constatându-se totuşi că ele fac parte organic din firea acestui popor).

Cei care la sfârşitul lui 1989 au crezut că ideile comuniste au ajuns la groapa de gunoi a istoriei, pot constata cel târziu acum că s-au înşelat. Nu am asistat decât la o năpârlire, la o schimbare a hainei în pas cu vremurile. Scopul principal, acela de a distruge tot ce ţine de tradiţie şi spălarea pe creier pentru a obţine un om aşa-zis „nou”, lipsit de rădăcini naţionale şi spirituale, a rămas în chip nedezminţit acelaşi.

Cel mai recent exemplu cu care se confruntă societatea românească nu face decât să confirme acest lucru.  Pe site-ul Ministerului Educaţiei Naţionale a fost propus spre dezbatere publică un document stufos, intitulat „Strategia națională de educație parentală 2018-2025”. Redactat într-o nouă limbă de lemn şi împănat cu termeni-cheie ai „noilor ideologii”, demersul preconizat îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât o reeducare în masă a românilor, mai precis a părinţilor, cu scopul schimbării radicale a reperelor lor morale şi valorice.

Ideile fundamentale ale documentului sunt desprinse parcă dintr-un manual de „progresism”. Societatea evoluează în permanenţă (fapt adevărat), concluzia trasă fiind însă aceea că toate valorile tradiţionale ar trebui aruncate peste bord şi înlocuite cu altele ţinând de „noile ideologii”. Planul e ambiţios, căci ţinteşte nici mai mult, nici mai puţin decât o reeducare în masă a poporului român în spiritul acestora. Ţinta o constituie milioanele de părinţi care, odată îndoctrinaţi, ar urma să-şi educe copiii pe baza aceloraşi principii. Dată fiind profunda complexitate a vieţii sociale moderne, autorii documentului susţin că părinţii trebuie „ajutaţi” în acest sens de către stat.

„Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor. De aceea, familia din societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta acestor cerinţe, în condiţiile în care părinţii reclamă fie o incapacitate de gestionare a relaţiilor cu proprii copii, fie rămân ataşaţi valorilor care s-au transmis tradiţional şi pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaţionare intrafamilială. Această din urmă atitudine, care în domeniul educaţiei parentale reprezintă şi o formă de manifestare a reticenţei părinţilor în ceea ce priveşte participarea la cursuri de educaţie parentală, este prezentă uneori şi în discursul profesioniştilor, care idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare.”

Acest paragraf redă practic chintesenţa gândirii celor care au alcătuit documentul. Pe scurt, în opinia lor mentalitatea conservatoare e depăşită, nocivă pentru educaţia copiilor, ea trebuind eliminată şi înlocuită cu una adaptată vremurilor, în spiritul noilor ideologii. Dat fiind că părinţii ar fi dezorientaţi şi atasaţi unor valori tradiţionale, ei au nevoie de un sprijin extern să pentru a se debarasa de ele. Familia, aşa cum o ştiam noi de milenii, e considerată desuetă, nefiind  inteligibilă ca realitate obiectivă (!),  ea fiind considerată doar  „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii”  creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale.

Strategia pentru realizarea scopurilor propuse e una supercentralizată, statul asumându-şi rolul de a transforma masiv conştiinţele oamenilor în sensul dorit de aceşti ideologi. Se are în vedere dezvoltarea unui întreg sistem integrat de educaţie parentală, care să cuprindă pregătirea specialiştilor, supervizarea şi monitorizarea cursurilor de educaţie parentală. Acest sistem dirijat de stat, asemeni cu cele din regimurile totalitare, ar urma să vină în sprijinul „dezvoltării unor principii esențiale ce vizează promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate și încurajarea activă a egalității de gen.”

Ideile expuse în paragrafele anterioare trădează fără îndoială faptul că avem de-a face cu o concepţie de tip neo-marxist. La fel ca în atâtea alte situaţii, ea nu îşi declară explicit identitatea (oare de ce?) dar se autodemască prin limbajul de lemn, scopurile asumate şi aducerea în prim-plan a unei puzderii de concepte alternative cum ar fi „diversitate” sau „egalitate de gen”, toate acestea nefiind altceva decât mijloace născocite pentru a destructura familia tradiţională.  Acesta e unul din ţelurile fundamentale ale unei ideologii care, datorită înrudirii sale de scopuri cu marxismul clasic, nu reprezintă chiar o noutate pentru români, care au făcut deja pe pielea lor o experienţă cât se poate de nocivă cu asemenea implementări.

Din fericire, se pare că românii au dobândit deja un soi de imunitate colectivă la asemenea experimente şi că unul din diagnosticele puse de acest document este totuşi corect: poporul nostru rămâne profund ataşat valorilor tradiţionale şi nu permite ca ele să fie extirpate cu una, cu două. S-a iscat un val de proteste publice, iar la scurt timp controversatul document (neasumat de vreun autor) a fost retras de pe site-ul ministerului. În avangarda acestei lupte se situează Biserica, prin purtătorul ei de cuvânt Vasile Bănescu, un intelectual distins şi elegant, care duce în spaţiul public şi în mass-media o adevărată cruciadă în apărarea valorilor creştine ameninţate de ideologiile neo-marxiste. S-a alăturat Academia Română, prin preşedintele ei Ion Aurel Pop şi academicianul Răzvan Theodorescu, dar şi o mulţime de asociaţii şi personalităţi publice, care susţin Coaliţia pentru Familie, în frunte cu Mihai Gheorghiu. De cealaltă parte a baricadei stau mai multe ONG-uri, majoritatea obscure, dar cu siguranţă toate finanţate generos din exterior de filantropi care promovează asemenea concepţii, şi care pledează apăsat pentru aplicarea controversatei strategii.

Cine s-a îndoit până azi, are acum confirmarea definitivă: aceste armate de asociaţii şi de ideologi cu profil neo-marxist duc un adevărat război cultural la adresa valorilor tradiţionale. Mijloacele de acţiune poartă aparenţe democratice, dar în fapt se bazează pe un activism susţinut şi pe presiuni permanente. Elementul cheie în orice demers democratic îl constituie principiul majorităţii, în limitele prevăzute de Constituţie. Iată că pentru unii nu e aşa. În urma unor intense presiuni interne şi externe, referendumul pentru modificarea legii fundamentale în sensul precizării definiţiei căsătoriei ca o uniune formată din două persoane de sexe diferite este amânat la calendele greceşti, sub felurite pretexte. Timp în care se duce o propagandă asiduă pentru pretinsele drepturi ale aşa-numitelor minorităţi. Unul din argumentele de bază în acest sens îl constituie acela că aşa-numitele căsătorii homosexuale nu deranjează de fapt familiile „tradiţionale”, ele putând coexista foarte bine în cadrul aceleiaşi societăţi.

Paradigmatic din acest punct de vedere e articolul publicat în Revista 22 de autor englez, Ian Browne, sub titlul „De ce n-ar vota John Stuart Mill pentru familia tradiţională”. https://revista22.ro/70271316/de-ce-n-ar-vota-john-stuart-mill-pentru-familia-tradiional.html

Citez argumentul central al autorului, care îl invocă pe unul din adepţii clasici ai filosofiei liberale:

Mill a dorit să stabilească un principiu ce putea fi folosit pentru a determina și evalua în ce condiții un act al statului poate fi considerat ca restrângând în mod nelegitim libertățile poporului și în ce condiții aceste restrângeri pot fi justificate; în On Liberty el a propus un principiu simplu: «Singurul scop pentru care omenirea ar putea avea, fie individual, fie în mod colectiv, mandatul de a interfera cu libertatea de acțiune a oricăruia dintre membrii săi este siguranța personală. Singurul scop pentru care puterea poate fi, de drept, exercitată asupra oricărui membru al unei comunități civilizate împotriva voinței sale este de a împiedica vătămarea altora».

Principiul lui Mill îl aduce în conflict direct cu cei care doresc ca valorile, tradițiile, idealurile care sunt esențiale pentru identitatea unei comunități să fie integrate în structurile politice ale comunității respective. Dacă încorporarea valorilor comunitare restrânge aria de acțiune a unor oameni, deși acei oameni nu aduc prejudicii nimănui, atunci, pentru Mill, restricțiile respective sunt incompatibile cu noțiunea de libertate. Liberalismul este incompatibil cu încorporarea valorilor comunitare în structurile politice ale statului.”

Prin urmare, invocând-l pe Mill, Browne susţine că statul ar trebui să interfereze cât mai puţin cu indivizii, să nu le impună un set de valori „obligatorii”, lăsându-i să-şi organizeze viaţa conform concepţiilor personale. Acestea putând fi extrem de diferite şi tocmai de aceea statul nu are căderea de a interveni restrictiv în ce le priveşte pe unele şi de a le favoriza pe altele. Singura excepţie când s-ar admite asemenea restricţii ar fi atunci când o anumită concepţie reprezintă o ameninţare fizică la adresa altora. Pe scurt, morala e că pe lângă „familia tradiţională” pot exista foarte bine şi familii „diverse”, incluzând parteneri de acelaşi sex, de vreme ce ei vor doar să trăiască la rândul lor conform cu propriile principii şi convingeri, fără a-i afecta pe ceilalţi.

Ar fi bine să fie aşa, dar din păcate nu e! Realitatea bate teoria. Sunt curios care ar fi fost părerea lui Mill la adresa acestei strategii de (re)educare în masă, deşi răspunsul poate fi anticipat cu uşurinţă: el se manifesta împotriva oricărei intruziuni a statului în conştiinţa individului. Principala problemă cu argumentaţia lui Browne e aceea că el priveşte aşa-zisele „drepturi” ale unor minorităţi sexuale în mod izolat. De fapt, aşa cum am văzut, ele vin la pachet cu ideologia neo-marxistă care încearcă să confere statului un adevărat monopol spre modelarea conştiinţelor în sensul dorit de acesta. Aici nu avem de-a face cu liberalism, ci tocmai cu opusul său: cu un totalitarism feroce, camuflat cu grijă sub masca democraţiei şi a drepturilor omului.

Tentativa (sperăm eşuată definitiv) de impunere a acestei strategii de reeducare în masă a românilor o dovedeşte cu prisosinţă: suntem în plin război cultural, care e departe de a se fi încheiat. Conştientizarea acestei realităţi ne pune însă în poziţia de a o înţelege şi înfrunta mai bine.

Bogdan Munteanu 

divider



Trebuie să ne recâştigăm demnitatea!

Am uitat să avem demnitate... şi demnitatea se câştigă prin noi, se câştigă în primul rând faţă de tine însuţi. Te înveţi să fii demn cu tine, când eşti singur. Prima treaptă a demnităţii, fără de care nimic nu se poate construi, este aceea a purtării cu respect, cu demnitate, în toate cele care ţin de tine.

Câştigi demnitatea prin curăţenia şi buna aşezare în care îţi păstrăzi camera, lucrurile, prin felul în care lupţi să ai ordine în sistemul tău de valori, prin felul în care îţi rânduieşti viaţa după sistemul tău de valori, şi nu după ispite şi întâmplări mărunte.

Pe măsură ce te porţi cu respect faţă de tine însuţi, eliberezi darurile pe care le-ai primit, înveţi să le foloseşti şi îţi dai seama că eşti mult mai mult decât credeai, pe mult mai multe direcţii. Pe măsură ce îţi aşezi rânduială în cameră, în lucruri, în viaţă, ajungi să mergi tot mai bine, mai liber, mai puternic, pe drumul tău; iar vânturile şi valurile care te abăteau până acum, devin tot mai uşor de înfruntat.

Pe măsură ce recâştigi demnitatea, înţelegi că singurul reper adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu; că vocea societăţii este de cele mai multe ori mincinoasă; că poţi merge pe drumul tău, oricare ar fi părerea „lumii” despre tine şi despre El; că singurul la care merită să ne raportăm este Dumnezeu. Iar Acesta ne-a făcut pe toţi minunaţi - să folosim frumos ceea ce El ne-a dat, ori să stricăm ceea ce am primit, ţine de noi.

Iar greutăţile pe care le ai încercând să-ţi recâştigi demnitatea, încercând să-ţi foloseşti frumos darurile - de la neştiinţă, la feluritele ispite - te ajută să înţelegi altfel, mai bine, mai deplin, slăbiciunile şi greşelile celorlaţi.

De aici pornind, dintr-odată constaţi că te eliberezi de ură (pentru că ura vine din complexe; dacă nu eşti complexat, nu ai de ce să urăşti pe nimeni), înveţi să iubeşti (pentru că înveţi să îi înţelegi pe ceilalţi).

Sunt 4 D de care avem nevoie: Dumnzeu, Demnitate, Dârzenie, Discernământ. De la aceşti 4 D porneşte renaşterea noastră, ca persoană şi ca neam.

Mihai-Andrei Aldea https://mihaiandreialdea.org

divider



Legea lui Vexler – pentru definirea şi pedepsirea infracţiunii de „antisemitism”!

Din luna iunie 2018 România are o nouă lege antiromânească, absolut aberantă şi inutilă în plan legal, juridic sau moral. Iniţiativa a aparţinut dlui. Silviu Vexler (foto), deputat din partea minorităţii evreieşţi, care a depus în acest sens la Senat o iniţiativă legislativă co-semnată de colegii din toate partidele parlamentare, şi anume: PSD - Nicolae Şerban, Suciu Vasile-Daniel, Vlase Petru Gabriel; PNL - Neagu Nicolae; USR - Seidler Cristian-Gabriel; UDMR - Szabó Ödön; ALDE - Vosganian Varujan; PMP -Tomac Eugen; FDGR - Ganţ Ovidiu Victor; UAR - Pambuccian Varujan.

Cu o viteză demnă de Formula 1, proiectul a trecut urgent de toate comisiile şi a fost votat rapid la Senat, în 13 iunie şi la Camera Deputaţilor, o săptămână mai târziu - votul de la Cameră s-a dat în procedură de urgenţă. În mod evident, în situaţia în care se găseşte ţara noastră acum, aceasta era urgenţa cea mai mare! Astfel am ajuns să avem Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, promulgată de preşedintele Iohannis în data de 2 iulie şi publicată, două zile mai târziu, în Monitorul Oficial.

Aşa cum spuneam, această lege defineşte şi pedepseşte antisemitismul din România, care, după cum ştim cu toţii, e sublim, dar nu există decât în mintea şi în mapa de lucru a celor care pretind că îl combat... O ţară care are, potrivit recensământului din 2011, un număr de 3271 de cetăţeni de etnie evreiască şi 0 (zero) infracţiuni sau acţiuni motivate de antisemitism (cine are alte statistici să mi le arate şi mie), nu văd pentru ce ar vota, şi încă în regim de urgenţă, o asemenea lege!

Legea 157/2018 este soră bună cu legea 217/2015, provenind din aceiaşi părinţi ai corectitudinii politice - minoritatea evreiască din România, alături de politicienii noştri dragi care abia aşteaptă ocazia de a se face remarcaţi de cine trebuie. Una stabileşte că „legionarismul” este o infracţiune, cealaltă, că „antisemitismul” este o infracţiune. Şi ambele ignoră, cu bună ştiinţă, drepturile noastre constituţionale şi legislaţia europeană pe acest domeniu, având ca unic scop ştergerea şi mutilarea memoriei neamului nostru.

Prezenta lege defineşte „antisemitismul”, introducând, practic, acest termen în legislaţia românească. Definiţia folosită este cea adoptată de Internaţional Holocaust Remembrance Alliance, ca definiţie de lucru în cadrul întâlnirii de la Bucureşţi din 2016. Aşadar, aflăm şi noi că, potrivit legii, antisemitismul este „percepţia referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora, cât şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor, îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăţilor acestora, împotriva instituţiilor comunităţilor evreieşti sau lăcăşurilor lor de cult”.

Aşadar, orice fel de manifestare fizică sau verbală. Dacă înjuri un român, nu este o infracţiune, dacă înjuri un evreu, se schimbă situaţia… Nu prea înţelegem cum ajunge fapta antisemită o manifestare verbală sau fizică, motivată de ură îndreptată împotriva ne-evreilor, dar probabil nici cei care au dat definiţia nu au priceput exact. Interesantă menţiunea legată de proprietăţile lor. Deci, dacă spargi casa unui român, e violare de domiciliu, dacă spargi casa unui evreu din România, comiţi o infracţiune dublă: violare de domiciliu şi antisemitism. Bieţii hoţi, se vor trezi brusc antisemiţi!

Încă ceva interesant la menţiunea cu proprietatea. Păi, fraţilor de la FCER, ce ne facem cu cimitirele evreieşti din România? Din statistica dvs. din 2007 rezultă că există 810 cimitire evreieşti care se află în proprietatea Fedetaţiei. Toate aceste cimitire arată absolut dezolant: sunt pline de mizerie, sugrumate de bălării şi veşnic pustii. Şi dvs., cei care le deţineţi şi administraţi, nu faceţi nimic pentru a le curată şi întreţine. Asta nu este, potrivit legii pe care aţi votat-o, o infracţiune pe care o comiteţi în mod conştient?

Legat de organizaţii antisemite, paragraful este copiat din legea 217: „orice grup format din 3 sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor antisemite. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte persoane juridice care intră sub incidenţa prezenţei legi”. Deci dacă trei persoane se uită la meciul România - Israel şi critică jocul evreilor sau mai şi înjură dacă ia România gol, se pot încadra la organizarie antisemită care îşi desfăşoară activitatea temporar.

Din aceeaşi lege anterioară s-au copiat şi pasajele legate de simboluri, fiind înlocuite cuvântele „simbol legionar” cu „simbol antisemit”: „drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antisemitismul”.

Avem şi o definiţie nouă pe care au uitat să o introducă acum 3 ani la legea 217/2015:„prin materiale antisemite se înţeleg: imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, precum şi orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antisemitismul.”Acum să vedem pedepsele. Aici avem o noutate: dacă legea 217/2015 prevedea şi o serie de amenzi, legea antisemitismului pedepseşte totul cu închisoare între 3 luni şi 10 ani! Iată faptele incriminate şi pedepsele:

– închisoare între 3 luni şi 3 ani - Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepţii sau doctrine antisemite constituie infracţiune. Închipuiţi-va câte abuzuri pot favoriza cuvintele „în orice mod”, că să nu mai întreb cine şi pe ce principii stabileşte careacterul antisemit al unei doctrine, idei, concepţii. Aviz românilor (destul de mulţi) care poartă keffiyeh, eşarfa palestiniană (în carouri alb/negre) devenită la nivel mondial un simbol al solidarităţii cu Palestina, jos eşarfa că puteţi stă 3 ani după gratii pentru promovarea unei idei...

– închisoare între 3 luni şi 3 ani - Confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri antisemite constituie infracţiune. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor antisemite. Cine stabileşte dacă un anumit obiect, o imagine sau un cuvânt reprezintă cu adevărat un simbol şi pentru cine? Şi cine stabileşte apoi că acel simbol este şi antisemit?

– închisoare între 1 an şi 5 ani - Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite constituie infracţiune. Din nou legea foloseşte cuvinte cheie „prin orice mijloace”. Asta poate însemna un text care nu convine, o postare pe facebook, o carte pe un subiect incomod sau incorect politic.

– închisoare între 3 ani şi 10 ani - Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter antisemit, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de organizaţii. Aceeaşi problemă: ce este acela „caracter antisemit” şi cine îl stabileşte? În mod normal, numai justiţia îl poate stabili în urma unui proces. Dar la noi nimic nu mai e normal. Ce înseamnă sprijinire „sub orice formă”? Un like dat pe facebook la o caricatură cu un evreu se încadrează perfect în litera acestei legi.

Şi sigur, articolul despre turnătorie, patentat deja de legea 217/2015 - Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute, dacă denunţă autorităţilor existenţa organizaţiei, înainte ca aceasta să fi fost descoperită şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

Stimaţi domni politicieni, legea 157/2018 încalcă un număr uriaş de drepturi şi libertăţi fundamentale pe care ni le garantează Constituţia - da, da e broşurică aceea cu copertă tricoloră pe care aţi făcut jurământul la învestirea în funcţie. Aţi auzit oare de următoarele articole din Constituţie:

– Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

–Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

– Cenzura de orice fel este interzisă.

– Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

– Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, nu poate fi îngrădită.

– Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

Şi atunci? De ce avem o lege a antisemitismului într-o ţară fără antisemitism, fără infracţiuni de acest tip, cu un număr insignifiant de cetăţeni de etnie evreiască? Dezlegarea enigmei stă în expunerea de motive pe care dl Vexler a înaintat-o Senatului pentru justificarea proiectului legislativ. Dorinţa domniei sale şi a minorităţii pe care o reprezintă vizează un spectru mult mai larg decât se vede la o primă citire a legii. Nu sunt vânate acte de violenţă, calomnie, vandalism etc, ci, după cum reiese din documentul înaintat de dl. deputat Vexler, se doreşte eliminarea unor acuzaţii mincinoase, dezumanizante, ce demonizează evreii, a unor afirmaţii stereotipe despre evrei sau despre aşa-zisa putere exercitată colectiv de evrei. Care ar fi acelea? Va dau câteva exemple din cele folosite de domnia sa:

– mitul despre o conspiraţie mondială a evreilor sau despre controlul evreilor asupra mijloacelor de informare în masă, al economiei, al guvernelor - no comment...

– acuzarea evreilor, ca popor ce ar fi responsabil pentru fapte reale sau imaginare comise de un singur evreu sau de un grup de evrei - aici înţelegem exact unde bateţi, va deranjează tare că în orice discuţie despre comunism vi se spune adevărul şi anume că în ţară noastră comunismul a fost adus de evrei bolşevici, iată prin prezenta lege riscăm să ne penalizaţi cu închisoare pentru afirmaţii de genul: evreii au adus comunismul în România.

– acuzarea evreilor, ca popor sau a Israelului, ca stat de a fi inventat sau exagerat Holocaustul. Păi ce să zicem, dvs. singuri admiteţi că aţi exagerat, din moment ce cifra s-a tot schimbat, şi e în descreştere...

– acuzarea cetăţenilor evrei din alte state de a fi mai loiali Israelului sau pretinselor priorităţi mondiale evreieşţi, decât intereselor propriilor state. Legea 157/2018 chiar asta demonstrează. Dacă eraţi loiali României, aşa cum vă cere şi Constituţia, nu aţi fi propus legi stupide şi absolut inutile (când ţara are probleme grave şi reale) şi nu aţi lupta prin orice mijloace (că tot vă place sintagma asta) pentru ştergerea memoriei româneşti a neamului în sânul căruia trăiţi.

– Utilizarea de simboluri sau imagini asociate cu antisemitismul clasic pentru a caracteriza statul Israel sau cetăţenii acestuia (de exemplu, acuzaţia că evreii l-ar fi ucis pe Isus...). Faptul că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos este unul istoric pe care Biblia îl propovăduieşte. Din pretenţiile dvs. reiese fie că va ridicaţi făţiş împotriva creştinismului, cu pretenţia că Iisus nu a existat, deci nu putea fi ucis de evrei, fie vă deziceţi de istoria neamului dvs., susţinând că locuitorii Ierusalimului de acum 2000 de ani nu erau evrei - ceea ce nu prea are logică din moment ce vă fundamentaţi teoria statului Israel pe existenţa neamului evreiesc în acest spaţiu din cele mai vechi timpuri. Ne contestaţi dreptul şi liberatea de a crede în existenţa lui Hristos? Nu cred că îndrăzniţi! Contestaţi istoria evreilor şi, la pachet cu ea, pe cea a lumii care se împarte în două mari perioade istorice recunoscute mondial: înainte şi după Hristos? Nici asta nu cred că îndrăzniţi!

Ce urmează acum după ce legea a devenit activă şi poate produce efecte? Părerea mea este că nu urmează nimic. Va fi o vânătoare de „antisemiţi”, similară vânătorii de „legionari” de acum trei ani, care nu se poate solda cu nimic pentru că nu există antisemitism în România. Dar antiromânism există în cote din ce în ce mai mari!

Şi, pentru că întotdeauna este loc pentru mai rău (şi pentru mai prost), dl senator Nicolae Şerban, co-iniţiator al legii Vexler, a anunţat public în 25 iunie 2018 că pregăteşte o lege nouă pentru ca „organizaţiile de tip fascist şi cele care se pretind succesoare ale unor organizaţii de tip fascist, să fie interzise în România”.

Noi rămânem statorniciţi în cuvintele Căpitanului: „Trebuie să continuăm lupta naţională, în cadrul noilor condiţii a împrejurărilor istoriei; deci, nu resemnare, cu capul plecat, nu tânguiri, ci reacţie conştientă şi de fiecare clipă, contra unor împrejurări ostile. Cu picioarele înfipte în pământul strămoşesc şi cu mâinile agăţate de toarta cerului, mergem cu piepturile mereu înainte.” Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Cezarina Condurache 

divider



Finis Germania

Citesc aproape zilnic presa din Germania, şi tot mai mult capăt convingerea că supravegherea mass-mediei nemţeşti e permanentă. La nici un viol, infracţiune sau dispariţie nu se mai precizeată numele, etnia şi numele făptaşilor. Totul aduce cu nişte rapoarte şablon, trase la indigo, abstracte precum firele de telegraf, în fapt deformări crase prin care autorităţile nu vor să recunoască că agresiunea pe care emigranţii o exercită asupra populaţiei autohtone a atins cote îngrijorătoare. Oare când se vor trezi nemţii şi vor spune adevărul? Pe de altă parte, graţie culpei ce le-a fost inculcată în decenii de propagandă postbelică, nemţii afişează o timorare de oameni dresaţi. Cam jumătate din populaţia germană, mai ales cei din pătura inferioară, al căror grad de cultură coboară la treapta mediocrităţii europene, au preluat până la identificare varianta de interpretare a trecutului pe care învingătorii le-a impus-o. Dar până la vina colectivă, există o nuanţă pe care trebuie neapărat s-o spun: după al Doilea Război Mondial au apărut voci, printre care istoricul englez al civilizaţiilor, Arnold Toynbee, un exponent tipic al germanofobiei moderne, care a rostit o nuanţă radicală privind viitorul Germaniei, o nuanţă pe care, parafrazând-o, o pot formula astfel: „aliaţii trebuie să facă tot ce le stă ân putinţă ca Germania să nu mai redevină vreodată o forţă dominantă, să nu mai aibă puterea militară din trecut şi nici tehnica adiacentă. Trebuie să preîntâmpinăm renaşterea nemţilor, şi dacă, prin absurd, Germania va redeveni o putere cu tendinţă hegemonică, noi trebuie să sacrificăm Europa pentru ca ei să nu mai aibă un mediu prielnic în care să se dezvolte.“ Ideea aceasta o comentează copios Carl Schmitt în jurnalul din anii ocupaţiei (Glossarium. Însemnări din 1947-1951, Duncker&Humblot Verlag, Berlin, 1991), şi de acolo am luat-o la rândul meu. Or, ce se întâmplă astăzi, în secolul al XXI-lea, este ilustrarea fidelă a acelor vorbe de premoniţie neagră, rostite de Arnold Toynbee. Astăzi Germania şi-a surclasat economic foştii învingători, ea este athanorul tehnic al Europei, şi atunci, pentru a-i bloca avântul, Europa trebuie sacrificată, trebuie preschimbată în altceva. Această idee a fost preluată după război de câţiva consilieri ai preşedintelui Roosvelt, printre care Hans Morgenthau, care a venit cu un plan de preschimbare a Germaniei postbelice într-un stat eminamente agrar, fără pic de tehnică şi fără economie, ca nu cumva nemţii să mai scoată vreodată capul. Norocul a fost că Morgenthau n-a avut câştig de cauză în discuţiile de culise, ci s-a impus planul Marshall. Şi a mai fost un antropolog american de lugubră amintire, Earnest Hooton, a cărui gândire malefică a propus nici mai mult nici mai puţin decât deportarea tuturor bărbaţilor de etnie germană şi corcirea femeilor ariene cu populaţie inferioară adusă din Orient, pentru a distruge fondul rasial al populaţiei de baştină.

Culmea e că invazia barbară la care e supusă astăzi Germania, sub pretextul unor urgenţe umanitare, e oglindirea pe viu a gândirii malefice a lui Hooton. Atâta doar că Hooton se numeşte astăzi George Soros. Şi iată cum vorba lui Toynbee - dacă nemţii redevin puternici, Europa trebuie sacrificată - îşi găseşte adepţi în rândul germanofobilor actuali. De aici intenţia unui suprastat federal, în care toate popoarele se amestecă într-un utopic talmeş-balmeş european, în virtutea unei corciri universale. Reţeta folosită până acum a stat în desfiinţarea diferenţelor etnice sau sexuale în numele egalităţii filantropice, reţetă de care s-a făcut uz cu precădere în universităţile occidentale - exemplul emblematic este Şcoala de la Frankfurt. Dar în clipa când inginerii statului suprafederal şi-au dat seama că naţiunile se opun formării leviathanului federal, şi asta fiindcă în chip firesc fiecare popor trage spre conservarea tradiţiei lui, din acea clipă s-a trecut la invazia Europei cu etnii barbare. Şi aşa a apărut planul colonizării Europei cu populaţie orientală, asiatică, africană sau arabă. Acest plan nu priveşte un episod trecător sau întâmplător, chiar dacă el se petrece sub umbrela filantropică a „urgenţelor umanitare”. Asistăm la o colonizare premeditată, făcută cu consimţământul clasei politice. Şi asta fiindcă clasa politică nu e de sine stătătoare, nu e pe picioarele ei. În spatele lor sunt nişte „eminenţe cenuşii” ale căror creiere stabilesc agenda de lucruri a politicienilor. Nu poţi să fii până într-atât de prost, încât să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă.

Sorin Lavric https://www.activenews.ro/externe

divider



Naşterea Mişcării Legionare

„Vineri, 24 iunie 1927, Corneliu Codreanu scrie într-un registru Ordinul de zi numărul 1: Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Naşterea sf. Ioan Botezătorul) ora 10 seara, se înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii la Icoană pe Radu Mironovici. Semnat - Corneliu Zelea Codreanu.

Aşa e actul de naştere a Mişcării Legionare. Câteva linii. Un ordin dat pe câmpul de bătaie, în momentul în care chiar forţele naţionaliste se dispersau în derută. Un comandant de armată îşi asuma responsabilitatea situaţiei, aşa cum se face în caz de dezastru.

Nicio grupare politică n-a fost creată în România sau aiurea cu mijloace atât de simple: un singur om ia o decizie în numele unei generaţii...” (Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare) Istoria consemnează în general evenenimentele de mare amploare care interesează pe cei ce au puterea - politică, militară, financiară, mediatică... pot fi declaraţii de război, conferinţe de pace, revoluţii, lovituri de stat, naşteri, căsătorii sau decese în familiile domnitoare. Unele din aceste evenimente îşi vor confirma în timp importanţa, altele se vor dezumfla ieşind din memoria colectivă şi rămânând eventual în nişte arhive studiate doar de specialişti.

Există însă şi altfel de evenimente, care atunci când se produc sunt complet ignorate atât de istoria oficială cât şi de atenţia societăţii. Ele produc însă efecte majore în istorie şi în conştiinţa oamenilor şi, mai târziu, când fenomenul ia proporţii, evenimentul fondator, iniţial ignorat, este reevaluat şi pus la locul pe care îl merită.

Aşa a fost naşterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, în peştera din Betleem. Acum două milenii, într-un colţ pierdut al Imperiului Roman, se naşte un copil într-o familie săracă, în condiţii precare, vizitat la început doar de câţiva păstori săraci şi anonimi. Totul pare a fi nesemnificativ; nimic care să intereseze opinia publică, politica, istoria. Acel copil însă este Fiul lui Dumnezeu şi la ceasul hotărât de El va deveni persoană publică şi va schimba existenţa omului, va schimba istoria lumii. Naşterea Sa devine un eveniment foarte important, sărbătorit azi de miliarde de oameni în fiecare an şi reper cronologic pentru întreaga omenire.

Păstrând proporţiile, ceva similar s-a petrecut şi cu naşterea Mişcării Legionare. La ora când a avut loc, nu a fost şi nu s-a dorit a fi un eveniment zgomotos. A fost cunoscut de foarte puţine persoane - de altfel discreţia si sobrietatea făceau parte din personalitatea fondatorului şi din demnitatea actului fondator. Dar anonimatul în care s-a petrecut reflecta şi lipsa de resurse. Cei care au pornit la acest drum nu aveau nici bani, nici putere politică sau economică, nici o autoritate instituţională sau academică... Ei nu-şi propuneau să învingă prin forţe omeneşti ci prin harul lui Dumnezeu!„Am fost cinci, suntem un milion, vom fi ţara toată!” avea să spună mai târziu Căpitanul. Atunci când Mişcarea a pătruns în conştiinţe şi a atins un număr impresionant de membri, nimeni nu mai putea ignora sau minimaliza momentul naşterii - 24 iunie 1927! Din scurtul text fondator s-ar putea deduce, în aparenţă, că e vorba de o iniţiativă particulară, ce emite pretenţia ciudată de a fi urmată fără rezerve. Pentru a înţelege însă semnificaţia momentului este foarte important să cunoaştem atât atmosfera epocii, starea de spirit a tineretului român, cât şi personalitatea fondatorului - Corneliu Zelea Codreanu, care avea deja un ideal conturat şi un drum de luptă deja parcurs! Horia Sima explică: „Creând Mişcarea Legionară fără nicio consultare prealabilă a maselor populare sau a propriilor camarazi, Corneliu Codreanu a comis un act arbitrar? Nicidecum! Arbitrar înseamnă să faci un lucru după bunul plac, fără altă raţiune decât capriciul propriu. Or, Corneliu Codreanu nu avea în vedere nici interesul său personal nici satisfacerea vreunei ambiţii nemărturisite; el interpreta un destin, dădea expresie unei stări de spirit. El acţiona mai presus de orice sub impulsul imaginii nepieritoare a patriei şi a naţiunii ameninţate de dezagregare morală. Nu un partid nou se întemeiase; se făurea un instrument de regenerare şi de afirmare a destinului românesc în lume. Duşmanilor implacabili ai neamului românesc trebuia să li se opună, fără întârziere, un nou front de luptă...”

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Noutăţi Editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

Ana Maria Marin, „Poveste de dincolo...”

Această poveste e adevărată. Autoarea a cules-o din şoaptele trestiilor, pe un mal de lac românesc. Trestiile, povestind, n-au păstrat cronologia istorică; au preferat o cronologie de intensitate. Astfel începutul e un fel de sfârşit, iar sfârşitul...„Marea întâlnire” este adevăratul început: iniţierea în dragoste şi iertarea unui suflet, a multor suflete! Firul conducător prin acest labirint de întâmplări petrecute în secolul nostru, voluntar estompate de ficţiunea visului, s-ar putea găsi poate în versurile lui Verlaine, „Jadis et Naguére”, care ţine loc de motto, nu pentru fond, ci pentru formă. Locuitor în trecere pe planeta „Terra”, dacă te-au plictisit lozinci prea des repetate sau dacă şi-a pierdut pentru tine sensul şi valoarea „Cuvântul”, întrebuinţat în scrieri emfatice, retorice şi mincinoase, opreşte-te o secundă din drum şi caută în Biblie Adevărul! Chiar dacă ţi-ar părea, citind-o, demodată şi neverosimilă, îţi va aduce linişte şi mângâiere! În prima epistolă a Sf. Apostol Pavel către Corinteni, ţi se lămureşte de la început (paragraful 13) cele ce le trebuie cuvintelor ca să capete sens: „Dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi dragoste nu am, sunt ca o aramă sunătoare...” Şi sfârşeşte cu cuvintele: „Acum dar rămân aceste trei: Credinţa, Speranţa şi Dragostea; dar cea mai mare dintre toate este Dragostea”. (Ana Maria Marin)

Ana Maria Marin, „Prin poarta cea strâmtă”

Cabala care a desfiinţat fizic Mişcarea Legionară şi continuă să o minimalizeze şi să o învinuiască de crime, mă loveşte şi pe mine, care am trăit lângă ei, pe bărbatul meu mort ca un erou în Spania şi pe toţi capii Gărzii de Fier, ucişi pe pământul patriei de Carol al II-lea, de generalul Antonescu şi de comunişti.

Depun mărturia unei vieţi şi încă a multor vieţi pentru ca să se cunoască adevărul. Cu acest scop am scris aceste rânduri.

Văd o singură salvare: credinţa ortodoxă, împărtăşită nouă de Sfântul Apostol Andrei prin anii 50 după Hristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Ana Maria Marin)

 

divider



Târguri de carte - iunie 2018

Fundaţia şi Editura noastră au participat în luna iulie la Sibiu Book Festival (7-10 iunie) şi la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus Timişoara (13-17 iunie). Astfel, Cărţile Memoriei au revenit la Sibiu, unde publicul deja le aşteaptă şi le caută şi au ajuns pentru prima dată în Timişoara. Banatul a oferit o surpriză plăcută, interesul manifestat de cei prezenţi la târg şi numărul cărţilor vândute ne arată că bănăţenii sunt încă legaţi sufleteşte de istoria recentă.

 

divider



În Spania, ca şi în România: „Se vor lupta cu noi şi morţi!” Statul vrea să impună deshumarea trupului Generalului Franco

Spania se detaşează clar în topul statelor conduse de neomarxism spre o corectitudine polítică menită să distrugă credinţa, demitatea şi istoria... Noul premier spaniol, Pedro Sánchez Pérez-Castejón, numit în funcţie la data de 1 iunie 2018 îşi începe mandatul cu anunţarea deciziei privind deshumarea şi relocarea Generalului Francisco Franco al cărui trup a fost înmormântat în 1975 în Biserica Monument din Valle de los Caidos.

Ansambulul monumental Valle de los Caidos (compus din Biserica săpată în stanca străjuită de o uriaşă Cruce a Celor Căzuţi, Osuarul, Mănăstirea, Şcoala de muzică bisericească, Casa de oaspeţi etc) a fost ridicat de Generalul Francisco Franco la finalul războiului civil, în memoria tuturor celor căzuţi în timpul războiului. Ansamblul adăposteşte osemintele a 33.872 de combatanţi care au luptat atât de partea lui Franco cât şi împotriva lui! Cu toţii au fost înmormântaţi împreună, cu aceleaşi onoruri.

Sánchez reia o intenţie mai veche a socialiştilor spanioli care încearcă de mai mulţi ani scoaterea trupului lui Franco din Biserica Valle de los Caidos. Întrebat de televiziunea spaniolă despre subiect, premierul afirmă luni 18 iunie 2018, că „Spania, ca democraţie consolidată şi europeană, nu mai poate permite existenţa simbolurilor care divizează poporul spaniol”, „Valle de los Caidos trebuie să devină un monument închinat exclusiv victimelor fascismului şi reconcilierii”, iar Francisco Franco trebuie să fie „deshumat şi predat familiei sale”.

Deşi decizia a fost luată şi anunţată public de Guvern, câteva proceduri legalo-administrative vor întârzia un timp punerea în aplicare a deshumării care se doreşte a fi „low-cost, rapidă, fără necesitatea utilizării echipamentelor sofisticate”. Va fi necesară o hotărâre scrisă a Guvernului, avize de la autorităţile sanitare şi mortuare, informarea oficială a Primăriei San Lorenzo de El Escorial şi a Mănăstirii Valle de los Caidos. Simplu, nu? După cum afirmă autorităţile spaniole „totul se poate rezolva într-o bună dimineaţă”.

Familia Franco, Fundaţia Francisco Franco, Falanga Spaniolă, Asociaţia pentru Apărarea Valle de los Caidos, se luptă din răsputeri pentru împiedicarea deshumării. Puterea este însă în mâna celor care au toate instrumentele necesare pentru a face ceea ce vor, legal sau ilegal (amintiţi-vă de cazul Crucii din Callosa de Segura).„Se vor lupta cu noi şi morţi!” - cuvintele rostite de Pr. Gheorghe Calciu se împlinesc atât pe pământ românesc cât şi pe pământ spaniol. În toate locurile în care s-a dus în secolul trecut lupta cea bună pentru Hristos şi pentru salvarea neamurilor din calea bolşevismului satanic, se lucrează astăzi în teoretică democraţie şi libertate la distrugerea sistematică a credinţei, familiei, valorilor şi istoriei. Deşi morţi de zeci de ani, cei care s-au ridicat împotriva satanismului bolşevic - şi au fost urmaţi de sufletele curate născute din primăvara neamului lor - sunt astăzi interzişi, stigmatizaţi, umiliţi, dezgropaţi din morminte şi mai ales din memoria şi istoria neamului lor. De către cine? De nepoţii comuniştilor de ieri, demonicii promotori ai neomarxismului de azi

Actualul premier, Pedro Sánchez Pérez-Castejón, şeful partidului neomarxist PSOE (partidul socialist muncitoresc spaniol), ateu declarat, a depus la începutul lunii iunie 2018 jurământul de învestire pe Constituţie, refuzând Biblia şi crucifixul - fapt fără precedent în istoria Spaniei democrate. Mai mult, Sánchez a declarat în nenumărate ocazii că religia trebuie scoasă din unităţile de învăţământ şi toate însemnele religioase interzise în toate instituţiile publice spaniole întrucât ele aparţin exclusiv sferei private. Vremuri grele apasă astăzi peste Spania, dar puterea lui Hristos este peste şi dincolo de vremuri...Suntem alături de camarazii noştri spanioli în lupta pe care o dau pentru demnitate, decenţă şi adevăr.¡Arriba España! El Caudillio Francisco Franco - PRESENTE!

Cezarina Condurache

Spre neuitare... Gândul Generalului Francisco Franco în pragul veşniciei:Quisiera, en mi último momento, unir los nombres de Dios y España y abrazaros a todos para gritar juntos, por última vez, en los umbrales de mi muerte. ¡ARRIBA ESPAÑA! Y ¡ VIVA ESPAÑA! (Aş vrea ca în ultimele mele clipe să unesc cuvintele Dumnezeu şi Spania şi să vă îmbrăţişez pe toţi pentru a striga împreună pentru ultima dată în pragul morţii mele: Sus Spania! şi Trăiască Spania)

 

divider



Cuvântul Comandantului HORIA SIMA la şedinţa festivă din 24 iunie 1979, în inspecţie la garnizoana Rio – Brazilia

Se pune chestiunea cum poate să fie menţinută linia legionară. Se vorbeşte adeseori despre linia legionară şi o spune şi Căpitanul de nenumărate ori în cartea sa.

Ce este această linie legionară?

Această linie legionară, pentru un legionar format, este ceva care se trăieşte. Adică, un legionar format simte, îşi dă seama că o chestiune intră sau nu intră, se încadrează sau nu se încadrează în linia legionară. Aici e vorba de legionari cu experienţă, cu trecut, care au trăit viaţa legionară intens. Aceştia îşi dau seama imediat când se produce o deviere.

Când această linie legionară este alterată, atunci Mişcarea Legionară intră în descompunere. Bineînţeles, procesul de descompunere poate să dureze foarte mult, poate să dureze ani şi ani, poate decade - dacă această linie legionară este alterată. Duşmanii ne-au atacat pe noi în două feluri. Întâi ne-au atacat, zicând: dacă-l distrugem pe Căpitan şi distrugem şi elita legionară - pe căpeteniile principale - dispare Mişcarea. Or, socoteala lor nu a ieşit, pentru că cei care am rămas, supravieţuitorii, am păstrat linia legionară. Şi atunci, peste mormintele tuturor, această linie a triumfat. Şi această linie susţine şi asigură continuitatea Mişcării Legionare. Deci, acesta este secretul pentru care Mişcarea Legionară nici pâna astăzi nu a putut să fie lichidată, cu toate că am avut mii şi mii de morţi.

Această linie legionară poate să fie periclitată nu numai când duşmanul ne atacă frontal, adică în contingentul nostru uman, ci poate să fie periclitată şi atunci când încearcă să ni se infiltreze, să ni se strecoare idei false, când încearcă, aşadar, să ne corupă spiritul nostru. Să ne spună: da, Legiunea este bună, dar trebuie să se adapteze puţin situaţiilor, evenimentelor, noilor momente din istorie.

Deci este şi un alt pericol, asupra căruia vă atrag atenţie, vă avertizez chiar, pericolul că această linie legionară poate să sufere alterări. Aceste alterări nu se produc brutal, ci foarte fin, aproape insensibil - de nu ne dăm seama. Se produc mici devieri. Aceste devieri, cu timpul, se lărgesc şi la un moment dat linia legionară merge într-o direcţie, iar indivizii care au deviat, în alta; şi atunci această linie legionară nemaifiind servită de oameni, dispare.

Să nu credeţi, aşadar, că doctrina şi actualitatea Căpitanului se realizează aşa, spontan, automat: ce este Căpitanul, suferinţă lui, ce este această doctrina, dacă nu sunt purtătorii acestui crez. Adică noi suntem purtătorii acestui crez!

Mişcarea există, trăieşte astăzi, nu numai în neamul nostru, dar în întreaga lume, fiindcă mai sunt anumiţi purtători ai crezului legionar, care afirmă doctrina, adică afirmă linia legionară.

Aspecte fundamentale

Linia legionară are trei aspecte fundamentale: are mai întâi doctrina omului nou; pe plan politic, are anticomunismul; iar pe plan organizatoric, are un anumit sistem de organizare. Noi trebuie să păstrăm toate aceste planuri. Nu putem zice că ne interesează o chestiune şi cealaltă, nu.

Când zicem linia legionară, trebuie să vedem că e proiectată de la început în trei direcţii: este direcţia doctrinară, este direcţia politică şi este direcţia cealaltă, de ordin organizatoric.

Doctrina omului nou

Pe plan doctrinar - o chestiune pe care d-voastră o cunoaşteţi - este vorba de omul nou, doctrina omului nou. În ce constă aceasta? Nu este ceva extraordinar (1), numai că lumea nu mai practică această doctrină - pentru că doctrina omului nou este veche de două mii de ani, de pe timpul lui Hristos! El a început-o. Noi nu suntem decât nişte modeşti renovatori, mai bine spus, nişte actualizatori ai acestei doctrine.

În ce constă această doctrină? Omul are părţi bune şi părţi rele. Toate partidele acţionează pe bază de interese şi asupra părţilor rele ale omului. E mult mai uşor să lucrezi, în politică, cu părţile rele, cu viciile, decât să lucrezi cu părţile nobile ale omului. Atunci, Căpitanul a ales altceva, zicând: eu pot să fac o Mişcare, făcând apel la partea bună a omului, la partea lui leală, curată, frumoasă, creatoare, şi această parte s-o asvârlu în luptă cu el însuşi, în primul rând, după aceea contra puterilor răului.

Această este diferenţa: în vreme ce într-un partid dacă te duci ţi se oferă o situaţie, un ban, un avantaj oarecare, noi zicem: nu, domnule, noi nu vă oferim, noi vă cerem..., să faceţi sacrificii - pentru o idee. Aceasta este diferenţa.

Deci, Mişcarea Legionară este constituită din ce dai tu, nu din ce iei. Pentru ce dai, este întrebarea? Adică, de ce să dau eu, pentru ce să mă expun, pentru ce să fac jertfe - şi aici este scara de valori a Mişcării. Există o scară de valori. Care este această scară, pe care noi o trăim? Individul este subordonat neamului, neamul este subordonat lui Dumnezeu şi legilor dumnezeirii. Aceasta este scara de valori. Deci când Mişcarea cheamă pe cineva să facă sacrificii, ca să lupte, ca să dea de la el, ea atunci spune: faci ceva pentru că ceea ce faci este împlinirea ta proprie. Tu, ca să te împlineşti, nu-i destul să te împlineşti la nivel biologic, la nivel profesional, ci trebuie să te împlineşti şi la nivel naţional şi la nivel spiritual.

Atunci când noi facem apel ca lumea să facă sacrificii, noi ce facem? Noi luptăm, noi educăm oamenii să-şi desfăşoare propria lor personalitate; fiindcă nu există personalitate umană creatoare în afară de neam şi în afară de Dumnezeu. Iată cum punctul nostru de vedere, când noi facem apel la om, la sacrificii, la părţile bune, nobile ale lui, la generozitate, coincide cu propriul interes al individului de a deveni cineva, de a reprezenta ceva, de a face ceva în lume; nu de a trăi la acel nivel inferior, biologic, cum trăieşte marea majoritate.

Adică noi vrem ca masa românească să o transformăm în personalităţi. Aceasta este lupta noastră: din fiecare român să facem o personalitate, un om care stă pe picioarele lui proprii, care are demnitate naţională, care îşi cunoaşte destinul şi un om care priveşte cu faţa spre Dumnezeu. Asta-i, deci, doctrina noastră în plan filosofic, metafizic, religios.

Doctrina politică

Avem şi o doctrină politică; această doctrină politică variază după situaţii, după duşmanul care ameninţă neamul nostru.

Dacă la un moment dat evreii ne-au ameninţat pe noi, atunci am luat atitudine contra lor. Nu pentru că noi eram antisemiţi din doctrină, din spirit sau pe plan religios, ci pentru că evreii ameninţau existenţa neamului nostru. Aşa cum la un moment dat am fost antiruşi, antiunguri, antigermani, antiaustrieci şi aşa mai departe, ... antiotomani, aşa la un moment dat am fost antievrei.

Acum duşmanul care ne ameninţă existenţa naţională este comunismul (2). Şi atunci, noi în mod obligatoriu trebuie să fim anticomunişti. Nu putem altfel, pentru că neamul nostru trăieşte sub robia comunismului şi, mai mult decât atât, este ameninţat chiar cu extincţiunea fizică. De asta trebuie să ne dăm seama! Atunci când fac apel la fiecare să facă ceva, eu mă gândesc la această perspectivă înfricoşătoare, că la un moment dat ne putem trezi cu neamul românesc risipit (3). Şi să nu credeţi că chestiunea este imposibilă!

Pentru că s-ar putea întâmpla ca acum, după formarea parlamentului european, comuniştii să spună: să facem şi noi un parlament, un parlament al ţărilor din Răsărit (4), şi acest parlament să decidă soarta acestor ţări. Şi să ne trezim la un moment dat cu o Românie care este una dintre republicile sovietice din Rusia. Şi atunci, iată că primejdia e foarte mare!

Deci, pe plan politic, linia legionară însemnează linia anticomunistă, de la care nu putem abdica.

Organizaţia legionară

A treia chestiune o reprezintă linia legionară şi organizaţia: noi nu putem renunţa la sistemul nostru de organizare, bazat pe ideea de cuib. Dacă renunţăm la el, ne-am curăţat! Că vin unii şi spun: stai dom’le, să facem consilii, comitete, “comiţii”, în sfârşit, să ne organizăm şi noi “democratic”, să facem alegeri. Asta înseamnă moartea Legiunii.

Pentru ca Legiunea să biruie şi principiile noastre să rămână intacte, trebuie să fie servite de cineva. De cine? De o elită legionară. Această elită trebuie selectată. Cum poate fi selectată? Prin alegeri, nu se poate, spune Căpitanul.

Singura posibilitate de a fi selectată este prin selecţiune, prin principiul selecţiunii. Or, cuibul nu-i altceva decât o aplicare a principiului selecţiunii.

Există un şef de cuib, care la rândul lui îşi alege celelalte elemente; există un şef de Mişcare, care îşi alege celelalte elemente conducătoare - din cadrul de conducere. Dacă acest principiu este alterat, atunci toată organizaţia se prăbuşeşte. Pot să mai existe legionari „d’ăştia nostalgici”, în sfârşit, grupe mici care să trăiască aşa, colea, să gândească la Mişcare, dar noi nu existăm dacă nu avem o organizaţie.

De aceea, să fim conştienţi că dacă noi facem cuiburi şi acum avem garnizoane, ţinem şedinţe - din când în când, cum putem - este şi pentru că servim acest principiu: linia legionară, care se concretizează în existenţa organizaţiei.

Să nu cedaţi nimic!

Deci, fiţi atenţi la planul spiritual, planul politic, planul de organizare, - să nu cedaţi nimic. Cum aţi cedat unul din ele, sunteţi pierduţi; adică nu mai există Mişcarea şi nici nu mai există solidaritate între noi. Fiindcă ceea ce ne leagă sunt aceste trei principii, nu pentru că eu sunt cu dumneata, cu dumneata şi cu dumneata, aceasta nu este o legătură. Ci faptul că este acest principiu pe care-l recunoaştem cu toţii şi pe care-l servim.

În acest moment noi facem doctrina legionară; în acest moment noi afirmăm anticomunismul nostru, în acest moment noi continuăm organizaţia Mişcării Legionare.

Vă spun aceste lucruri pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla în viitor. Oriunde veţi fi, în orice situaţii, într-o insulă, undeva într-un ocean, dacă sunteţi doi-trei legionari, primul lucru este să vă organizaţi. Să fie acolo un şef, să ţineţi şedinţe şi să vă afirmaţi ca legionari. Asta e esenţial.

Ceea ce spune Căpitanul în cartea sa, el a concretizat: în primul rând a creat organizaţia. Această organizaţie trebuie respectată; şi nu poate fi substituit principiul de organizare al Mişcării cu alte principii. În momentul în care se produc aceste schimbări - şi cu atât mai mult sus - atunci se destramă şi jos, şi nu mai este nimic!

1) Comandantul, trăitor profund, nu se referă la cuprinsul conceptului creştin, ci la posibilitatea de a-l recunoaşte.

2) Ameninţarea comunistă este azi periculoasă, deoarece comunismul se află într-o ofensivă generalizată atât în Răsărit, cât şi în Apus. E pierdere de timp să analizăm relaţiile de subordonare dintre sionism, masonerie, comunism, democraţie, a unora faţă de celelalte. Ştim că acestea sunt inspirate de puterea răului - diavolul - şi vedem că astăzi ele colaborează pe faţă, crezând că neamurile sunt puse la pamânt şi a sosit timpul să fie şi înrobite cu totul.

3) Risipirea neamului românesc se produce prin masive emigrări ale populaţiei tinere care îşi caută afirmarea în alte ţări, prin susţinerea politicii împotriva creşterii demografice a populaţiei Românei - prin renunţarea la educaţia creştinească, ortodoxă, specifică neamului, prin avorturi, - prin învrăjbirea unei părţi a românilor împotriva altora, categorii social-profesionale fiind folosite ca mase de manevră, etc.

4) Astăzi acel parlament răsăritean ar putea însemna punerea în practică a teoriei despre împărţirea Europei pe criterii economico-religioase, adoptând Tisa că linie de demarcaţie.

 Permanenţe, An IV. Nr. 5 - mai 2001

divider



Permanenţe 20 de ani

Organism spiritual şi partid politic

În lumea legionară, mişelia este taxată ca forma cea mai abjectă a duşmăniei organizate. Parcă i-a fost scris, în turpitudinea mediului românesc, ca întreaga istorie a Legiunii să sângereze de lupte intestine şi deziluzii sfâşietoare, şi să-şi încrucişeze paşii chiar de la întemeiere, cu această malformaţie psihică, fără leac, denumită mişelia. Premeditată subuman şi venită, în mod obişnuit, de la un fost frate decăzut, care te loveşte fără să te aştepţi, mişelia seamănă, până la un punct, cu trădarea, dar este mai nocivă decât ea, deoarece mişelul dispune de creditul invocat că a fost aproape de tine şi are pretenţia că te-a cunoscut, ceea ce îl încurajează să-şi dubleze atacurile şi tupeul cu toate armele lui, prima fiind calomnia. Acesta era climatul moral în care a debutat Legiunea: asaltată cu furie şi necinstit de uneltele „cuziştilor” şi părăsită de toţi studenţii de la Iaşi. Experienţă care avea s-o marcheze structural, încât, relevând unele asemănări şi distincţii între maniera în care spiritul lucrează asupra lui însuşi, precum şi maniera în care lucrează asupra lumii din afara sa, ca domeniu politico-social, vom începe prin a cita variate pasaje din lucrarea lui Corneliu Codreanu „Pentru legionari”, pasaje referitoare la valul de injurii revărsat asupra lui, cu precădere de „cuzişti”, imediat după înfiinţarea Legiunii: „vom vedea în toată goliciunea lor, lipsa de caracter şi incorectitudinea sufletească… Învăţaţi pe copiii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. În esenţă, aceeaşi mişelie va domni peste lume. Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi de onoare”. Or, tocmai ca o reacţie la această constatare, Legiunea se va înălţa promovând, de-a lungul tribulaţiilor sale, caracterul şi corectitudinea sufletească. De aici, încă un element care confirmă că Mişcarea Legionară s-a construit punând cărămidă peste cărămidă, adică implantând actul duhovnicesc deasupra actului politic şi temporal. Ca atare, înainte de a fi un partid politic, ea este, aşa cum n-a obosit să afirme până acum, o şcoală de caractere şi un drum spre mântuirea seminţiei româneşti, drum care poate fi preluat şi de alte seminţii. Astfel, pentru prima dată în ţara noastră cineva statuează un comandament etic şi religios pe frontispiciul unei organizaţii pătrunse că, pentru a face posibilă şi completă opera sa, trebuie să instituie întâietatea factorului spiritual şi, totodată, să câştige bătălia politică.

S-ar putea să pară o contradicţie între prezentarea Mişcării Legionare ca organism fundamentat prin definiţie pe valori duhovniceşti, şi afirmaţia de mai sus, că în misiunea ei stă inclusă şi câştigarea bătăliei politice. Contradicţia poate să pară şi mai evidentă, dacă ne referim la mărturisirile unora dintre personalităţii ei. „Noi nu facem şi nu am făcut politică, o singură zi în viaţa noastră. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere.” (Ion Moţa, „La icoană”). „De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste, decât un partid politic” (C.Z. Codreanu, „Pentru legionari”). Şi încă un text, printre multe altele publicate în 1937, deci la 10 ani de la întemeierea Legiunii, când neîndoielnic că se cristalizase: „Mişcarea Legionară este, înainte de toate, o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă… Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.” (Victor Puiu Gârcineanu, „Din lumea legionară”).

Fără să le contestăm valabilitatea, ba, dimpotrivă, o confirmăm cu prisosinţă, textele de mai sus sunt, totuşi, de fapt, departe să facă din Mişcarea Legionară o congregaţie, un ordin călugăresc. Ele relevă faţă primordială, dar nu singura, a lucrurilor. Aşa cum într-un alt capitol din „Pentru legionari”, C.Z. Codreanu postula poziţia omului „în armonia originară a vieţii - subordonarea materiei spiritului”, dar declara în acelaşi context: „Nu negăm şi nu vom nega existenţa, rostul şi necesitatea materiei în lume”, la fel nu reduce organismul naţional la funcţia lui spirituală. Necesitatea gestionării acestui organism în toată complexitatea lui, incluzându-i şi latura obiectiv-socială, latură pe care n-o poate ignora nici chiar o aşezare de monahi, este cu atât mai imperioasă într-un stat şi o societate.

Ceea ce, însă, Legiunea discrimina categoric era politica de politicianism. Căci taberele de muncă, soliditatea regulamentului ei interior, responsabilitatea misiunilor primite de membrii ei, luciditatea şi intuiţia strategică în negocieri preelectorale, că să pomenim doar câteva din călităţile proprii actului politic, demonstrează importanţa pe care o acordă Legiunea domeniului public şi însuşirea ei de a-l coordona cu valorile spiritului. De aici, îndurerarea cu care descrie moravurile vremii, - prevestind stările de azi, - şi motivarea aversiunii faţă de politicianism, extinsă emoţional şi asupra politicii, ca manifestare principial pozitivă, aversiune manifestată de fapt doar împotriva politicianismului. „De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită acestor lupte. Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă… Politicienii aceştia, cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşţi. Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara. Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor… Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti monştri şi, prin ei, ţara întreagă. De aceea, când ţara, stoarsă, nu va mai putea să le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi, cu ele, şi independenţa naţională”. Această vehementă condamnare a politicianismului impune, prin contrast, necesitatea unei adevărate politici, ca singura salvatoare. Ar fi fost de neînţeles ca Legiunea să se pătrundă de rolul izbăvitor al strădaniei politice şi, în loc să-şi îndrume puterile pentru desăvârşirea acestei strădanii, ea să-şi restrângă activitatea la preocupări axiologice şi la o reală, dar îngustă, cantonare în spirit. Dacă Mişcarea Legionară s-ar fi născut numai din nevoia întemeietorilor ei să-şi desăvârşească funcţiile sufleteşti sau numai din aspiraţia lor spre un mod de viaţă eliberat de toate slăbiciunile firii, era imperios şi oportun ca aceşti oameni să se retragă într-o mănăstire, departe de freamătul lumii, şi să ducă exclusiv un trăi de călugări. Dar impulsul primar care a condus la înfiinţarea Legiunii a fost reconstrucţia societăţii româneşti, în ansamblul ei: cultură, economie, finanţe, industrie, învăţământ, armată, biserică, ordine internă, relaţii externe, sport etc. şi să fie astfel condus ca să-şi creeze o deschidere spre mântuire, căci potrivit cu viziunea Căpitanului, „ţelul final nu este viaţa, ci este Învierea”. Aşadar, societatea nu înţepeneşte în sfera ei originară, lumească, pentru că în concepţie legionară, ea este proiectată finalmente pe un plan metafizic unde îşi dobândeşte sau i se conferă mântuirea. Este însă vorba de proiecţia a ceva, şi acest ceva este ansamblul social, cu toate domeniile lui enumerate mai sus. Mântuirea nu poate fi a nimănui, ea trebuie să fie a societăţii. Iar societatea există ca atare organizându-se, făcând, aşadar, politică. Ceea ce conduce la aserţiunea că spiritul şi valorile morale, în desfăşurarea lor practică, nu pot fi disociate de politică.

Ne grăbim să se ştie că deşi din Legiune s-au născut sfinţi (Părintele Ilie Lăcătuşu, Valeriu Gafencu) şi mari figuri duhovniceşţi (Arsenie Boca, Constantin Voicescu, Arsenie Papacioc), totuşi, prin destin, prin formaţie şi prin substanţă, ea nu este şi nu poate să fie, exclusiv şi cu inexceptabilă consecvenţă, un mediu germinativ al sfinţeniei. Căpitanul defineşte specificitatea Legiunii în termeni elocvenţi: „Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu călităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care să lupte împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să dea şcoală legionară! Un erou în care să fie dezvoltate, până la maximum, toate posibilităţiîle de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru… Acest om, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui”.

Acest erou este conceput în sensul formulat de Carlyle (un gânditor mult preţuit de Căpitan) astfel încât poate fi, în aceeaşi măsură, plasmă genetică a unui sfânt, dar şi a unui mare conducător de oşţi, a unui om de ştiinţă, a unui filosof, a unui scriitor, precum şi a oricărei fiinţe afirmată plenar într-un domeniu sau altul al societăţii şi, de bună seamă, şi-n ordinea politică. Această ordine politică, împreună cu dimensiunea spirituală a vieţii, formează cele două componente de bază desemnate să asigure unitatea şi echilibrul creaţiei umane, călităţi aflate în stima Legiunii, la nivelul cel mai înalt.

Recunoaşterea importanţei decisive a înfăptuirilor în ordinea concretă, temporală, ca obiectiv esenţial, cerut organic şi cu precădere, într-o societate conştientă de rosturile ei, a susţinut-o într-un moment de mare dificultate, când trebuia să-şi dovedească priză la realităţi şi, nu mai puţin, virtuţile organizatorice sau, dimpotrivă, să cadă la examenul lor. Astfel, în cursul lunilor septembrie-noiembrie 1940, când Mişcarea Legionară colabora ca vioară a două la conducerea statului, şicanată de pretenţiile nemotivate ale generalului Antonescu, ei revenindu-i sarcina să soluţioneze problemele unei Românii rămase numai cu două treimi din teritoriu, suprapopulată brusc de exodul refugiaţilor din provinciile cedate, nevoită să suporte reducerea drastică a bugetului în urma pierderii forţelor industriale din acele provincii şi, peste toate, lovită de calamitatea cutremurului din 8 noiembrie, realizează, totuşi, într-un timp atât de scurt, o economie de cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru milioane lei, sumă care, convertită în leul de astăzi, pare de necrezut. O asemenea înfăptuire a fost şi rămâne un monument auroral în istoria statului român.

Mircea Nicolau

Permanenţe, An VII. Nr. 6 - iunie 2004

24 iunie - ziua Legiunii

„Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sfântul Ioan Botezătorul), ora zece seară, se înfiintează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub comandă mea. Să vină în aceste rânduri cei ce cred nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez de gardă la icoană pe Radu Mironovici.” C.Z.C.Cinci tineri, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, printr-o orientare lucidă - sorbită din trecutul voievodatelor române -, stăpâniti de o viziune clară, conştienţi de rostul omului pe pământ şi de menirea neamurilor, întemeiază o Mişcare care să continue lupta pentru o cauză naţională. Era 24 iunie 1927. Mişcarea se va numi Legiunea Arhanghelul Mihail şi va urmări să adune la sânul său pe toţi fiii Patriei care erau gata de luptă pentru apărarea ţării şi a poporului român, pentru repunerea lui în drepturile sale de care era văduvit. Legionarii voiau să servească ţara, şi nu anumite interese personale, robiţi fiind de idealul naţional. Ţara era bogată, dar românii erau sărăci, bogăţiile erau exploatate de străini; era nedrept şi de neacceptat.

Mişcarea Legionară creştea frumos, an de an, adunându-i pe acei fii ai neamului care erau mai curaţi, mai buni, mai dornici de jertfă. Veneau în Mişcare oameni din toate straturile sociale, atraşi de prestigiul Căpitanului, de frumuseţea luptei şi de dreptate. Mai ales tineretul se simţea în elementul său în Mişcare. Mişcarea îi umplea de mari speranţe pe toţi românii cinstiţi, dar îi înspăimânta pe jefuitorii poporului român.

Condusă cu un talent rar şi cu mare hotărâre de Corneliu Zelea Codreanu - Căpitanul ei, care dovedea un tact deosebit în lupta politică -, Mişcarea se impunea, în pofida tuturor piedicilor care i se aşezau în cale. Geniul Căpitanului era organizarea. Aici era fără egal şi, în plus, avea o putere de atracţie uimitoare. În 1931 Mişcarea intră deja în Parlament. Cele mai distinse figuri de tineri intelectuali, dar şi de venerabili profesori, avocaţi, medici şi generali aderau la Mişcare. Într-un avânt nestăvilit şi în acordurile marsurilor, creşte Mişcarea.

Legiunea a organizat tabere de muncă pentru ridicarea de biserici, şcoli, cămine studenţeşti, diguri, fântâni şi pentru alte opere de binefacere. În 1927 pornea de la cinci tineri, în 1934 avea zeci de mii de membri, iar în 1937 devenise o forţă de temut pentru duşmani, prin numărul membrilor ei, prin calitatea acestora, prin disciplina de fier, prin eroism şi prin hotărârile pe care le lua Căpitanul în vederea ajutorării celor sărmani.

Treceai din uimire în uimire; era sublim. Un om nou creştea în România, credincios, iubitor de Dumnezeu şi de Ţară, viteaz, energic, devotat Patriei. Era legionarul pe care îl dăltuise cu grijă Căpitanul. Alegerile parlamentare din 1937 au arătat un curent de opinie pro-legionar formidabil. Mântuirea ţării era aproape.

Dar răul lucra şi el. Regele Carol II, cel mai stricat om dintre cei ce conduceau atunci în lume, acest pungaş, imoral până la nebunie, îndemnat de puteri străine şi masonerie, a hotărât distrugerea Mişcării Legionare şi omorârea Căpitanului. De necrezut. La crimă l-a îndemnat şi savantul istoric Nicolae Iorga.

În februarie 1938, regele a instalat propria dictatură, a abolit Constituţia, a răpit libertatea românilor şi a început vânarea legionarilor. L-au arestat pe Corneliu Zelea Codreanu, l-au condamnat abuziv la şase luni detenţie pentru „ultragiu” la adresa lui Nicolae Iorga. Au arestat fruntaşii Legiunii, pe care, fără judecată, i-au băgât în lagăre, supunându-i unui regim de nimicire.

Mâna care lovea la ordinele regelui Carol II era Armand Călinescu, zis Chiorul (însemnat, parcă, de diavol), duşman declarat al legionarilor. În timpul cât Căpitanul se află în detenţie, Armand Călinescu a încercat orbirea lui prin aprinderea unor lumini speciale în celulă. I-au înscenat apoi Căpitanului un proces de înaltă trădare şi l-au condamnat la 10 ani muncă silnică. Dar şi închis fiind, tot reprezenta o primejdie pentru tâlharii ţării. Trebuia ucis.

În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Căpitanul a fost scos din închisoarea Râmnicu Sărat, îmbarcat împreună cu alţi 13 camarazi în dubele jandarmeriei şi dus spre Jilava. La jumătatea drumului, în pădurea Tâncăbeşti, cei 14 legionari au fost strangulaţi de către jandarmi, după ritualul talmudic. Cadavrele au fost transportate la închisoarea Jilava, unde li s-a tras câte un glonte în spate - pentru a se simula fuga de sub escortă - şi apoi au fost aruncate într-o groapă comună, peste care s-au vărsat 15 damigene cu vitriol. Totul a fost acoperit cu o placă de beton de 30 de tone.

Vestea suprimării Căpitanului i-a zguduit din străfunduri pe mulţi fii ai Ţării. Neamului i-a fost răpită nădejdea mântuirii sale. Această crimă istorică nu ar fi fost posibilă fără îngăduinţa Patriarhului Miron Cristea, care îndeplinea funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, şi a tuturor prim-miniştrilor din perioada interbelică pe care Carol II i-a declarat consilieri regali, asociindu-i la abominabilă faptă. Doar doi români, Octavian Goga şi Iuliu Maniu, au avut curajul să se împotrivească şi au refuzat colaborarea cu regele asasin, considerându-l nedemn de a mai stă de vorbă cu el. Refuzul foştilor premieri de a-i susţine dictatura, din poziţii de consilieri, poate l-ar fi oprit pe Carol II, oricât ar fi fost de nebun. Laşitatea lor însă i-a încurajat. Din guvernul de dictatură şi de ucigaşi al lui Carol II a făcut parte şi generalul Ion Antonescu, ca ministru de Război, „câinele roşu” care, ahtiat după putere, i-a ameninţat pe Iuliu Maniu şi pe legionari că, dacă vor face manifestaţii de protest, va ordona armatei să tragă.

Uciderea Căpitanului şi distrugerea Mişcării Legionare a fost un act atât de grav şi păgubitor pentru Ţară, încât urmările sunt incalculabile. Evoluţia firească a Neamului Românesc a fost oprită, fiind satisfăcute cererile masoneriei internaţionale. S-a deschis astfel drumul ocupării României de către bolşevismul rusesc, care a însemnat aruncarea Ţării în cea mai mare mizerie morală şi materială.

Acesta este adevărul despre momentul fondării Legiunii şi despre cum a fost curmat un fenomen al cărui ţel final era Învierea Neamului. Din păcate, peste lupta noastră, peste suferinţele şi peste mormintele noastre, falsificatorii de adevăr şi de istorie vor să aşeze piatra uitării, dar nu vor reuşi.

Petru C. Baciu

Permanenţe, An VII. Nr. 6 - iunie 2004

 

divider



Dreptul la Memorie: Ziua Legiunii, 24 iunie 2018

Sediul legionar din Strada Gutenberg1937...LA TEMELIILE SEDIULUI LEGIONAR, Camarazi, un nou semn, peste vremuri, al Voinţii şi al Puterii Legionare. În temeliile lui, am adus şi zidim piatră din vechea cetate romană a lui Traian, Tropaeum Trajani (Adam Clisi) din Dobrogea, din imensul monument de muncă, credinţă şi avânt ridicat peste trupurile soldaţilor căzuţi în lupte. Această piatră zidită în temelia casei noastre înseamnă contactul între cele două categorii de legionari din lume: Legionarii romani şi Legionarii români. Fie cu Bine-Cuvântarea lui Dumnezeu. La temeliile sediului legionar.

Corneliu Zelea Codreanu, 1 iulie 1937Circulări şi manifeste2018...Sediul Legionar din Strada Gutenberg numărul 3. .. În curtea pustie a casei Generalului Cantacuzino, străjuieşte încă sediul ridicat de legionari în anii 1937-1938. Clădirea, care ar fi trebuit să poate numele de “Palatul Legionar”, a fost confiscată de autorităţi întâi pe vremea Regelui Carol al II-lea, apoi a lui Antonescu şi apoi, definitiv, în cea comunistă. Astăzi se află în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti (a fost sediul Metrorex şi chiar sediu al Gărzii Financiare...). Lângă Palatul Legionar, curtea astăzi goală, era împodobită de casa Generalului Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, pe care o dăruise Mişcării Legionare, împreună cu toată dragostea şi loialitatea sa. Locuri ale memoriei care se cer vizitate, se cer neuitate...

Cezarina Condurache 

divider



Alexandru Vişovan, luptător maramureşean pentru Marea Unire

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Alexandru Vişovan (1891-1948), unul dintre românii maramureşeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă şcoala primară, Alexandru Vişovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro - ungară (asemenea altor mii de tineri maramureşeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei şi din alte sectoare ale frontului.

Menţionat în documentele maramureşene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giuleşti din 27 noiembrie 1918 şi semnatar al credenţionalului (împuternicirii) pentru delegaţii de Valea Marei şi a Cosăului (cercul electoral Ocna Şugatag) la Adunarea Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureş (1918-1919), pag. 72 şi 75).

S-a deplasat şi el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naţionale care au însoţit delegaţia. Avea să relateze ulterior peripeţiile călătoriei inclusiv o situaţie limită în care viaţa le-a fost în pericol fiind atacaţi de soldaţi unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat şi au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicaţia sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Naţional Român din Maramureş) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire naţională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcţia de primar în Breb, apoi - dată fiind experienţa sa militară îndelungată - a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, şi el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureş (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât şi Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcţia de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vişovan a ocupat funcţia de şef de post de jandarmi în mai multe comune din judeţele Satu Mare şi Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidenţiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe graniţa de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmăşag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoţi greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat şi protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider naţional - ţărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlneşte personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoştea de pe front şi ale cărui idei politice le împărtăşea. În 1932 s-a pensionat şi familia s-a întors în Maramureş cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.

111, casa există şi azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vişovan, fiind concentrat la sectorul aprovizionare, se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timişoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaş numit apoi ca preot în sate din judeţele Bihor şi Arad (va fi mai târziu arestat şi va petrece mulţi ani în temniţele comuniste). Alexandru Vişovan va apuca să-şi vadă cei 3 nepoţi din partea fiicei: Graţian, Valentin şi Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet şi îşi recuperează casa pe care o găseşte parţial distrusă. Încercând să obţină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine şi profesor suplinitor de chimie, fizică şi limba italiană la Liceul „Dragoş Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluţie galopantă, Alexandru Vişovan se stinge din viaţă la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temniţele comuniste (şi cumnatul, Pop Arvinte şi nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenţie politică). Probabil, Providenţa a vrut să-l scutească de o nouă şi grea cruce… Soţia Paraschiva va mai trăi până în 1982, apucând să vadă strănepoţii din partea fiicei şi bucuria întoarcerii din temniţă a fiului Aurel, şi pe fiul acestuia - Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru ţară, dar e şi mai frumos să trăieşti pentru ţară!”

Prof. Cristina Teleptean http://www.salutsighet.ro

divider



Din Temniţele Memoriei: iunie 1928 - Nunta lui Corneliu Georgescu

„Camaradul nostru şi fratele nostru de suferinţă şi luptă, Corneliu Georgescu, şi-a sărbătorit zilele trecute nunta cu o legionară moldoveancă, domnişoara Ileana Constantinescu, licenţiată în drept şi studentă în ultimul an la filosofie. În comuna Mirceşti, judeţul Vaslui, lângă Movila lui Burcel, înconjurat de părinţii săi veniţi din vârful munţilor Ardealului şi de fraţii lui legionari, a trecut din rândul flăcăilor în cel al gospodarilor. Ne-am legat în închisoarea Văcăreşti acum 5 ani, să rămânem uniţi şi să luptăm până la sfârşitul vieţii pentru apărarea pământului nostru.

De atunci a părăsit satul său din Ardeal şi s-a stabilit la Iaşi, pentru ca să împartă cu noi durerile cele multe şi puţinele noastre bucurii. Neclintit la datoria sa, a lucrat la cărămizi şi la înălţarea Căminului, a scris piesa „Vremuri de restrişte”, a scris mai multe broşuri naţionaliste şi nenumărate articole în foile româneşti.

Anul trecut şi-a luat licenţa în drept şi acum profesează avocatura, fiind unul din animatorii şi conducătorii Legiunii Arhanghelul Mihail. A fost cununat tot de un legionar, Ilie Gârneaţă şi de domnişoara Elvira Ionescu.

Au vorbit la nuntă domnii Alexandru Ventonic, legionar, preşedintele comercianţilor creştini din Iaşi, care i-a făcut cadou o icoană, Ion Banea şi Mişu Crişan. Dl. Corneliu Codreanu i-a făcut câteva cadouri mici, din sărăcia Legiunii, între care şi o lampă electrică spunându-i: „pentru ca să-ţi luminezi calea de câte ori ţi se va întuneca, pentru ca să-ţi aduci aminte întotdeauna că lumina vine de la Legiune.”Apoi i-a adus aminte de principiile Legiunii în materie de căsătorie: „Tu nu trebuie să trăieşti pentru soţia ta, ci soţia ta trebuie să trăiască pentru tine, iar tu trebuie să trăieşti pentru ţara ta”.

Nunta s-a terminat cu bine, în cântecele de voinicie ale legionarilor.

Revista noastră urează noilor căsătoriţi toată fericirea.” Pământul Strămoşesc, anul II, numărul 12, 15 iunie 1928

 

divider



Flori de aur din Maramureş (49)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)Ofiţerii de Securitate,după ce s-au lămurit că nu ştiu nimic despre Ion Găvrilă, au continuat întrebările:

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte? Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun...

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dvs.?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou... V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă…- Cum a fost?, mă întâmpină soţia palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?...Dacă în timpul zilei evitam orice discuţii sau amintiri din trecutul încrâncenat, nu era la fel în timpul somnului. Soţia sesiza şi încerca să mă liniştească. -Iar ai visat ororile de la Piteşti?

Tresăream, încercând să mă trezesc, cu senzaţia unei mâini calde şi pline de dragoste ce mă mângâia pe faţă.

– Te-am auzit strigând şi gemând prin somn! Nu te speria, eşti aici, liber, lângă mine. Vocea ei era ca o adiere de primăvară. Respiram uşurat:

– Doamne! Doamne! (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (15)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.„Căpitanul trebuia să fie suprimat şi Mişcarea Legionară, nimicită, fiindcă stătea în calea îndeplinirii planului fundamental al acestor Puteri malefice. Se apropia cu paşi grabnici momentul pe care ele îl aleseseră pentru izbucnirea conflictului în care trebuia să se prăbuşească civilizaţia creştină şi rolul atribuit României în acest conflict cerea imperativ sugrumarea în ţara noastră a oricărei rezistenţe posibile.

Prin toată atitudinea sa, Căpitanul dorea să arate că în afară de România oficială a lui Carol şi a clicii de politicieni care ducea ţara de râpă, exista şi o altă Românie conştientă de responsabilităţile sale istorice faţă de propriul popor şi faţă de Europa întreagă.” (pag.

129-130)În 1938, evenimentele se precipită… după demiterea lui Goga, regele Carol al doilea desfiinţează puralismul politic şi proclamă dictatura regală, un regim ce va dura doi ani şi care ar fi rămas în istorie doar ca un mărunt derapaj grotesc, dacă nu ar fi comis masacre sângeroase contra propriilor cetăţeni, eşuând însă lamentabil în apărarea ţării, ale cărei frontiere vor fi abandonate în 1940. Mihail Sturdza explică însă şi planul mai larg al jocului de interese european, Carol fiind un executant al ordinelor Puterilor oculte care împingeau România în tabăra pro-sovietică în conflictul ce era pe cale să înceapă. Căpitanul reprezenta România creştină, naţionalistă şi radical anticomunistă, România demnă în faţa Europei, a istoriei şi a eternităţii.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Memoria prezentului: 26 iunie, Ziua drapelului românesc

Corneliu Zelea Codreanu: „Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie - pe care n-o iubesc - Dumnezeu - în care nu cred, - Biserică - în care nu intră niciodată, - şi Armată - pe care o trimit la război cu braţele goale.”Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari

 

divider



România şi idolii ei în Primul Război Mondial (3)

Mareşalul Alexandru Averescu „Sunt convins că acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie şi pentru ţară, de mândrie”Sunt adnotările generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a Române, înaintea marilor bătălii de la Mărăşti şi Oituz, ale unui om care prin determinarea sa a reuşit să insufle tuturor, şi mai ales combatanţilor, încrederea în victorie. Nu a fost soldat de pe front care să nu-l fi văzut măcar odată şi să nu fi fost electrizat de încrederea şi hotărârea care l-a făcut atât de faimos, sau în clipele de deznădejde să nu-l invoce ca pe un idol alături de Dumnezeu. „Un om născut să comande, s-a ridicat din anonimatul masei comune desfăşurând o capacitate neobişnuită şi a ajuns la un moment de criză naţională să simbolizeze vrednicia şi aspiraţiile poporului său” scria Grigore T Popa într-un articol comemorativ. Fiul slugerului Constantin Averescu din localitatea Babele din Ismail (de lângă Odesa), după ce va face un an de Seminar Teologic şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti, îşi va găsi vocaţia militară la 18 ani când participă ca jandarm voluntar în Războiul de Independenţă din 1877, la sfârşitul căruia primeşte gradul de sergent. Îşi va desăvârşi pregătirea militară la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu şi Şcoala Superioară de Război din Torino în 1885. Ocupă numeroase funcţii de comandă şi avansează până la gradul de general de armată. Al Doilea Război Balcanic (1913) îl găseşte ca şef al Marelui Stat Major General, calitate în care coordonează activităţile militare de pe teritoriul Bulgariei. În anii grei ai Primului Război Mondial a fost mereu alături de soldaţi, i-a încurajat prin hotărârea şi determinarea sa reuşind să insufle acel curaj capabil de minuni pe câmpul de luptă. „Vine Averescu”, „Taica Averescu”, „Trăiască Tata Averescu” erau apelativele care-l însoţeau pretutindeni pe front, dar şi după terminarea războiului. „Mereu alături de trupe, se ocupă personal de tot, e calm, curajos, nu dă înapoi în faţa unei primejdii, soldaţii îl adoră” nota cu admiraţie Regina Maria în jurnalul său referindu-se la acest militar neobosit. Era căutat pentru orice situaţie disperată sau considerată fără ieşire. De aici şi faptul că generalul Averescu era trimis pe toate fronturile şi mai ales în locurile unde dezastrul era iminent. Prin calm şi hotărâre, nu numai că reuşea să rezolve situaţiile respective, dar reuşea să inducă acea încredere necesară pentru a lua totul de la început. „În faţa dezastrului, când totul părea lipsit de speranţă singura soluţie era - să trimitem după Averescu şi să-l punem în fruntea tuturor, fiindcă, deşi Angelescu declară că nu-i place omul, e cel mai puternic din câţi avem” recunoaşte cu obiectivitate Regina Maria. Şi aşa a fost. Armata a II-a a fost pusă sub comanda generalului Averescu în anul de graţie 1917, ale cărei victorii în luptă cu un duşman neînduplecat şi cotropitor, au făcut ca Averescu să devină erou naţional, dând peste cap frontul german cu toată degringolada din cadrul Armatei ruse (de sprijin) cuprinsă de volbura revoluţiei bolşevice. „Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul armatei mele (...). Ne măsurăm aproape în condiţii egale cu cei mai buni soldaţi din lume. Sunt convins că vom învinge”. Această convingere a reuşit să o transmită trupelor care l-au urmat orbeşte. Atât de mare era popularitatea generalului Averescu, încât până şi generalul Constantin Argetoianu (care a încercat să-i diminuieze meritele) a trebuit să recunoască că „originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front generalul Averescu fusese trimis şi izbutise mai întotdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate”, iar cu privire la popularitatea sa la nivel naţional acelaşi Argetoianu spunea; „Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a fruntului pe care demobilizaţii au dus-o în sate cum ar duce orice altă boală”. Aşa încât şi după război în lumea rurală ţăranii îl întâmpinau sărutându-i mantaua fără galoane ca pe front, iar femeile plângând îşi împingeau înainte copiii. Mitul Averescu va începe să pălească atunci când va intra în politică, subminat mereu de manevrele dubioase ale lui Ion I.C. Brătianu. Deşi în calitate de ministru de externe va pregăti armistiţiul de la Focşani (noiembrie 1917), generalul va reuşi să tragă de timp şi nu-l va semna în mandatul său, această sarcină asumându-şi-o mai târziu liberalii prin Brătianu şi Marghiloman, ca de altfel şi semnarea „păcii punice” de la Buftea (aprilie 2018).

A fost de trei ori prim ministru. Deşi de fiecare dată a fost sabotat de liberalii lui Brătianu, va reuşi totuşi să realizeze unitatea monetară, reforma fiscală, reforma electorală cu vot universal (şi nu censitar), dar cea mai importantă realizare a fost reforma agrară, realizată prin expropierea a şase milioane hectare de pământ şi împroprietărirea supravieţuitorilor Războiului de Întregire a Neamului, familiilor celor decedaţi în acest război (văduve, copii, părinţi), îmbunătăţind astfel considerabil viaţa ţăranului român. Ca un act de recunoştinţă pentru cei care au căzut pe câmpul de onoare sub comanda sa, se va pune bazele „Societăţii Mărăşti” (a cărei preşedinte a fost), care avea să reconstruiască zona şi localităţile distruse de război împlinind astfel cele patru obiective pe care el ca militar şi le-a propus;- să construiască un monument comemorativ;- să comemoreze în fiecare an evenimentele ce au avut loc aici în anul 1917;- să construiască un mausoleu care să adăpostească osemintele celor căzuţi aici; români sau duşmani;- să construiască biserica şi şcoala în satul Mărăşti.

Aceste obiective au fost îndeplinite cu aceiaşi hotărâre cu care a adus glorie Armatei Române pe front şi Patriei Străbune, în istorie. „Noi ştim că nu a fost alt comandant care să fi stârnit atâta entuziasm şi înflăcărare - chiar pe câmpul de bătaie - cât a stîrnit generalul Averescu. Pentru un comandant de oşti acesta este elogiul suprem” spunea marele Grigore T Popa, cel care a făcut războiul în întregime şi a ţinut un jurnal „despre război în timpul războiului” (Subt impresia focului).

În loc de concluzii

Încercând o concluzie pentru cele prezentate mai sus, nu pot să nu fac câteva remarci asupra modului cum istoria acestui popor a tratat marile personalităţi care efectiv au marcat-o ca evoluţie şi demnitate;- după un val de euforie patriotică în perioada imediat următoare războiului, treptat se va aşeza un val de penumbră, care va pregăti întunericul ce ameninţa să se aştearnă peste memoria acelor timpuri.

– posteritatea, comunistă îndeosebi, avea să arunce vălul tăcerii în mod discriminatoriu privind personalităţile prezentate aici, personalităţi care efectiv au făcut istorie şi şi-au căpătat un loc binemeritat în istoria acestui popor;- Ecaterina Teodoroiu - despre care nu s-a vorbit nimic până în 1961 - va fi reabilitată (?) în cele din urmă şi-şi va reocupa locul de Eroină a Neamului în istoria noastră.

– Regina Maria, care s-a identificat trup şi suflet cu istoria neamului în cele mai dramatice momente ale existenţei sale ca popor, din nefericire şi astăzi, rareori este evocată la adevărata ei valoare cu privire la implicarea sa în evenimentele Primului Război Mondial, atât în derularea lor tragică, cât şi în recunoaşterea sacrificiului de care a fost capabilă ţara pentru a înclina balanţa în favoarea aliaţilor.

– Mareşalul Averescu - cel mai mare comandant de oşti pe care l-a zămislit acest popor - strateg de notorietate, erou naţional al evenimentelor glorioase din vara anului 1917, care, printr-un mod de comunicare unic (întâlnit doar la marii comandanţi de oşti ai istoriei), s-a identificat cu soldatul din tranşee în momentele grele ale războiului, va fi evocat la fel de rar la adevărata lui valoare.

– este trist că marii noştri istorici - mulţi dintre ei din servilism politic sau laşitate - nu subliniază cum se cuvine asemenea personalităţi cu mare rezonanţă în istoria neamului nostru. - evocarea acestor oameni de excepţie, făuritori de istorie la modul concret, prin abordarea corectă a exemplului lor, ar putea contribui la formarea şi consolidarea sentimentului de demnitate şi mândrie naţională, atât de necesar astăzi generaţiilor care se succed.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



División Azul (9) Trecerea râului Voljov - Partea a doua

O particularitate a istoriei participării diviziei de voluntari spanioli la cel de-al Doilea Război Mondial, care o distinge de mulţimea relatărilor acestui conflict şi care îi conferă o autenticitate ce face să pălească şi să cadă în derizoriu orice încercare de falsificare din partea simbriaşilor noii ordini mondiale, o constituie imensul număr de scrieri care au stat la baza realizării tuturor lucrărilor diverşilor istorici. Fapt ce se datorează capacităţii intelectuale a majorităţii integranţilor acestei unităţi, indiferent de gradul lor militar.

Aici nu dispunem doar de memoriile unor generali sau ofiţeri superiori care s-au exprimat de la nivel de comandamente, ci suntem duşi în linia întâi, în tranşeea îngheţată, de unde vedem sclipind baioneta inamicului pregătit pentru lupta corp la corp. Aici ştim cine este cel căzut în încercarea de a recupera trupul camaradului de pe zăpada însângerată, pentru că întâlnirea lor în aceste întinderi îngheţate n-o datorează soartei, ci idealului care i-a unit în lupta împotriva barbariei comuniste, care ameninţa să se întindă ca o ciumă peste întreaga lume. Astfel că nici un erou al Diviziei Albastre nu este anonim şi sacrificiul său nu este dat uitării, datorită celor care întorşi în ţară au urmat îndemnul Generalului lor, de a nu-şi povesti faptele de arme proprii, ci pe ale camarazilor rămaşi în pământul Rusiei.

De aceea dedicăm o a doua parte a „Trecerii râului Voljov” prezentării biografice a doi dintre eroii care s-au distins prin sacrificiul lor în acele lupte: Locotenentul José Escobedo Ruíz şi Locotenentul Jaime Galiana Garmilla.

José Escobedo Ruíz

Familia sa, originară din La Carolina (provincia Jaen) se mută pe când José se afla la o vârstă foarte fragedă, în Porcuna, unde tatăl său deţinea un magazin de ţesături, mama trăgându-se dintr-o familie importantă a acelei localităţi.

Va fi înscris la seminarul San Felipe din Baeza (Jaen), ale cărui studii le va abandona mai târziu când, după eliberarea oraşului în 1937, se va înrola în Miliţiile locale ale Falangei. Profitând de imposibilitatea comunicării cu oraşul său natal, La Carolina, şi şi-a falsificat vîrsta în acte pentru a putea urma Cursul de Alferez Provisional*, fiind apoi încadrat în forţele naţionale cu acest grad.

Odată încheiat Războiul Civil, este trimis la Batalionul Ciclist din Jaen. Înfiinţându-se batalionul de voluntari al Diviziei Albastre, al eroicului maior Miguel Román Garrido, se înrolează în acesta ca luptător falangist voluntar cu gradul de sublocotenent*, pentru a lupta împotriva comunismului în Rusia.

Este încorporat pe data de 1 iulie 1941, la Regiunea a-II-a Militară, Batalionul Ciclist 2°, fiind repartizat în ziua de 1 august la Compania a 6 a, Batalionul 2 al Regimentului 269. În data de 23 octombrie este rănit în luptă, fiind apoi trimis la Spitalul de Campanie din Grigorow. Este decorat cu Crucea de Fier clasa a doua şi avansat la gradul de locotenent.

Nerefăcut încă, fuge din spital şi se prezintă în linia întâi, fiind mustrat părinteşte pentru aceasta de generalul Muñoz Grandes, care însă înţelegea pornirile „acelui locotenent imberb”, cum îl numise un celebru cronicar de război german. Este rănit a doua oară, la stabilirea capului de pod pe râul Voljov pe care îl trecuse înot pentru a pune pe fugă inamicul. Fiind capturat, reuşeşte să se elibereze după o sângeroasă luptă cu paznicii săi, pe care i-a eliminat pe rând cu baioneta, ajutat de ordonanţa sa şi apoi reuşind să menţină acel cap de pod, deşi se afla grav rănit.

Vizitându-l în spital, José Finat y Escriva de Romani, Conte de Mayalde - Ambasadorul Spaniei în Germania, în prezenţa a doi şefi militari ai Diviziei Albastre, îşi desprinde din piept propria Medalie Militară Individuală, câştigată în Cruciada Naţională pentru a i-o conferi tânărului erou. În acelaşi moment reprezentantul german i-a acordat Crucea de Fier Clasa a-I-a. A mai fost propus şi pentru Crucea Laureată de San Fernando. Un alt cronicar celebru scria în presa germană: „ Locotenentul spaniol Escobedo stârneşte admiraţia tuturor la cei 21 de ani ai săi, abia împliniţi. Încă convalescent de rănile primite de curând, s-a aruncat cel dintâi în luptă, încurajându-şi camarazii să-l urmeze. Acest tânăr spaniol este aproape un erou legendar”.

După repatriere şi-a continuat serviciul în Batalionul Ciclist din Jaen, unde ajunge pe 27 februarie 1942, fiind primit cu onoruri atât de concetăţenii săi cât şi de batalionul său. Consecinţă a rănilor primite pe frontul rus, şi-a dat ultima suflare în spitalul militar din Jaen, în ziua de 27 aprilie 1944, înconjurat de familie şi prieteni, dintre care n-a lipsit comandantul său de batalion, Maiorul Miguel Román, înmormântarea transformându-se într-o impresionantă manifestare de doliu.

Biografie realizată pe baza traducerii articolului „Negro sobre Blanco” publicat pe site-ul Fundaţiei Naţionale Francisco Franco.*Cursurile de Alferez provisional au fost instituite de Generalul Franco pentru studenţi şi absolvenţi de liceu, în timpul Războiului Civil din pricina efectivelor reduse de cadre la nivel de trupă. Gradul de Alferez este premergător celui de locotenent, de aceea folosim ca echivalent cel de sublocotenent. Acesta există şi în armata spaniolă, dar este grad de subofiţer.

Locotenentul Jaime Galiana Garmilla S-a născut la 31 iulie 1916 în Puebla de Los Angeles, Mexic. Fiul lui Jaime Galiana Esquerdo, doctor ce provenea dintr-o familie ce-a dat Spaniei trei medici celebri şi al Mariei Garmilla, mexicancă, de la care a moştenit o forţă interioară extraordinară.

Familia se va muta în Spania pe când Jaime era încă un adolescent. Tânărul absolvă bacalaureatul în Alicante şi urmează Universitatea din Madrid pentru a studia medicina, urmând dorinţa tatălui său. În urma transferului la Universitatea din Salamanca în 1936, pentru continuarea studiilor, ale căror rezultate până în acel moment erau exemplare, Jaime abandonează cursurile pentru a se înrola în Armata Naţională. Pe data de 18 iulie producându-se „Ridicarea la lupta de eliberare naţională” (El Alzamiento Nacional).

Promovat în scurt timp la gradul de sublocotenent, va încheia Războiul Civil cu gradul de locotenent. Decide să-şi continue cariera militară, obţinând admiterea la Academia de Cavalerie, pe care o termină cu note strălucite si cu gradul de „Locotenent activ de Cavalerie”. Fără să stea pe gănduri, la aflarea creării unei divizii de voluntari pentru a lupta alături de forţele Wermachtului împotriva comunismului în Rusia, se înrolează între primii. Numit comandant la Secţiunea de Asalt a Companiei a 15 a, de la al doilea batalion al Regimentului 269 -infanterie al Diviziei Albastre, Galiana a îndeplinit misiuni ca genist de asalt. Secţiunea sa era echipată cu 9 bărci pneumatice care puteau transporta câte cinci oameni fiecare şi explozibil din belşug. Înainte de a fi trimis în Rusia, Jaime a fost antrenat pe cursuri de râuri cu grade sporite de dificultate, nataţie, asalturi de cazemate, etc.

Cu o personalitate veselă, activă, optimistă şi încrezătoare, Galiana, locotenentul cu cea mai mare vechime din compania sa este trimis pe frontul de pe râul Voljov cu unitatea sa de elită.

La 12 octombrie 1941, regimentul său primeşte ordinul de a „sonda” poziţiile ruseşti de pe malul opus. În dupămasa de 17, Jaime se împărtăşea cu capelanul Batalionului 2, Pater Indalecio, căruia îi spunea : „Cât de curat este astăzi cerul! Ce potrivită zi pentru a muri!” Cuvintele sale aveau să fie, in mod dureros, prevestitoare. În noaptea de 17-18 octombrie, oamenii lui Galiana au trecut râul din nou pentru a distruge o forticaţie sovietică. Ruşii i-au descoperit şi au început să tragă intens cu tot ce aveau. Galiana şi-a adăpostit oamenii şi apoi cu un curaj demn doar de bărbaţii ce „abia se protejează şi iau în râs moartea” (Adolf Hitler-discurs în faţa Reichstagului la 26 aprilie 1942) s-a inflitrat, însoţit de un caporal al secţiunii sale, până în poziţiile ruseşti. Ambii au fost răniţi în acţiunea lor sinucigaşă. Cu toate acestea, demonstrând o nemăsurată îndrăzneală şi dârzenie cei doi divizionari reuşesc să arunce în aer poziţia sovietică, facilitând evacuarea secţiunii de asalt pe malul propriu. Galiana a ordonat evacuarea oamenilor săi după ce constatase că doar el şi caporalul, pe care îl cărase în spate crezându-l mort, fuseseră răniţi. Locotenentul Galiana micuţ de statură, avea o constituţie aparent firavă... În aceeaşi zi oamenii Batalionului 2°-269 au trecut masiv râul Voljov, căutând să producă ruptura dispozitivului de apărare sovietic de pe celălalt mal.

Locotenentul Galiana cade eroic în data de 22 octombrie, în atacul pentru ocuparea localităţilor Sîtno şi Russa, anihilând două cuiburi de mitralieră şi permiţând prin sacrificiul său avansul Batalionului

2. „Bravura unui om deblocase situaţia unui întreg batalion şi permitea începerea maririi Capului de pod pe Voljov.” (Carlos Caballero Jurado - „Un buen dia para morir”)

Galiana a fost primul om al Diviziei Albastre propus pentru Crucea Laureată San Fernando, cea mai înaltă distincţie militară. Germanii îi confereau postum Crucea de Fier Clasa a doua. La 5 noiembrie 1941, la 14 zile de la moartea sa, Arma de Cavalerie oficia în Madrid o ceremonie funerară în onoarea Locotenentului Galiana. Au asistat şase generali şi numeroşi ofiţeri din această armă.

Din păcate „La Laureada” va întârzia 31 de ani, pentru a-i fi acordată. Cum scrie Carlos Caballero: „Spania, prea des, pare o mamă vitregă pentru cei mai buni fii ai săi”. (¡Un buen día para morir! Locotenent Jaime Galiana primer Laureada de la División Azul, Revista Ares)

Călin Gabor , Spania

divider



Liceenii pe Canal - Peninsula (Valea Neagră)- 1950-1953 -

MOTO: „Socoteşte, fiu al neamului tău, de veacuri învrăjbit cu furtunile din munţi, cu încăpăţânarea vitregiilor ce intrau horind în viaţă, socoteşte, urmaş al celor ce au ştiut lupta şi muri, că tu eşti Fructul Unei Istorii de încăpăţânare, de luptă şi credinţă. Până rămâi omidă omenească, suspină în tine bisericuţele de lemn de pe colinele Transilvaniei şi gem biruinţele de la Podul Înalt, de la Călugăreni…” (Ep. Ioan Suciu „EROISM” Oradea 1942)Toamnă târzie, 1950. Iniţial am simţit praful Dobrogei,stârnit de cazmale şi lopeţi,purtat de vânturile neodihnite şi aspirat in piepturile - cine mai ştie acum? - câtor robi ai socialismului victorios. Apoi fondul sonor,zgomotele ce se intersectau,se suprapuneau,dominau zi şi noapte spaţiul înceţoşat de pulberea pământului răscolit, a pietrei smulse din cariere. Am sosit seara târziu în ţarcul flancat cu rânduri de sârmă ghimpată, cu prepeleacurile de pază şi posturile dese de sentinele, reflectoare puternice. Semăna izbitor cu lagărele naziste văzute în filmele de propagandă. Doar uniformele soldaţilor nu erau aceleaşi, brava armată română copiase aproape până la identitate uniforma eliberatorilor din răsărit, în parte şi armamentul. Acum vedeam ostaşii români, purtând cu mândrie proletară eficientele balalaice, - pistoale mitralieră cu disc -, excelente pentru escortarea pe şantier, completate permanent cu nelipsitele puşti-mitralieră. Pază zdravănă! Pe unde o fi dispărut poveştile cu libertatea de mişcare pe o rază de 20 km? Nu prea a fost vreme nici de mirare, nici de întrebări. Am constituit imediat brigada cu numărul 32, ultima în ordine în acel moment şi tot ultima pe rândul de sus al coloniei; ultima locuită, deoarece se construia de zor în continuare, doar ţara era în plină dezvoltare şi nu era să se rămână mai prejos în spaţiul concentraţionar, extrem de important şi convingător, pentru cei ce nu se lăsau lămuriţi.

Brigadier Coriolan Gherman (Cori), normator Anton Livinschi (Toni ).

Flăcăii care au venit de la Târgşor primii, formaseră deja brigăzile cu numărul 1 şi

2. Nici pomeneală de repaus sau refacere fizică, după drumul istovitor, ca toate călătoriile cu duba. Organizare rapidă pe grupe (echipe) de lucru şi de a doua zi, am intrat direct şi fără tranziţie în luptă cu pământul. Punct de lucru Peninsula. Încărcare manuală de vagoneţi şi împingerea lor aşişderea, cu braţele, umerii şi picioarele. De fapt cu întregul trup.

Brigadierul ne-a explicat sumar ce aveam de făcut şi cum să evităm băşicarea palmelor, prea finuţe pentru sculele şi efortul fizic cu care nu eram deprinşi. Chiar dacă am fi fost - unii erau - după doi ani de repaus forţat, tot inapţi eram pentru a da un randament cât de cât normal. Mai ales pentru pretenţiile de aici!

Primele zile au fost cumplite. Cu toate că am evitat ceea ce constituia o permanentă tendinţă - scuipatul în palme - tot am făcut băşici, iar febra musculară ne chinuia fiecare părticică, fiecare articulaţie era simţită dureros. Eram amestecaţi reacţionarii cu reeducaţii, - cu excepţia lui Toni Livinschi, înscăunat ca normator -, munceam cot la cot, după cum ne nimeriserăm la organizarea brigăzii şi asudam aşişderea. Iar fericirea socialistă visată de amărâţii naivi se spulberase. Ţâfna lor de adineauri se cam muiase şi chiar dacă le venea greu să recunoască egalitatea reală în condiţii de şantier, nu prea aducea cu ideea că unii ar fi mai egali decât alţii. Cel puţin deocamdată. Programul era de zece ore şi chiar dacă raţia de pâine era de 750 g/zi şi la prânz două feluri de mâncare, am înţeles repede că la efortul pretins, hrana era, proporţional, tot atât de insuficientă ca la celulă. La care se adăuga efortul inuman la care eram siliţi.

Linia pe care împingeam vagoneţii după ce-i încărcam cu pământul foarte umed din imediata apropiere a Ghiolului, era prost intreţinută şi plină cu denivelări, fiind aşezată pe sol moale. Descărcarea se făcea în Siut Ghiol, lacul care ni se părea imens şi neprietenos, plumburiu şi încreţit de valuri înspumate, deloc romantic. Undeva, spre mijlocul lacului - ni se părea - se zărea prin ceaţă o insuliţă atribuită autorului Tristelor, un petic sumbru de pământ pierdut în mijlocul valurilor. Dicolo, în depărtare, pe malul opus, când era senin se vedea o construcţie, impunătoare chiar de la distanţa aceea. Bebe Drăghici ne-a informat că era Palatul REX, cel mai luxos hotel din perioada interbelică, în Staţiunea Mamaia. Însă, în toamna aceea care începuse să-şi cearnă burniţele reci - pentru a amplifica mizeria -, era greu de imaginat luxul în partea aceea de lume.

Din goana camioanelor care ne transportaseră de la Poarta Albă la Peninsula - Valea Neagră -, furaserăm prin praful răscolit, imaginea unor sate orientale, parcă strivite, cu casele tupilate, sărăcăcioase, acoperite cu stuf sau paie, ferestre chioare, mici. Îngrădite cu ziduri de piatră scunde. Totul vădea o sărăcie lucie şi tristă. Şi la noi, în Maramureş, era sărăcie şi încă multă, dar cel puţin casele-şi avântau spre cer acoperişurile înalte din draniţă, străjuite de turnurile-săgeată ale bisericuţelor de lemn. Aici totul era turtit, strivit de forţe nevăzute. Dealurile golaşe cu pante domoale şi parcă fără sfârşit, ici-acolo câte un salcâm pipernicit de parcă i-ar fi fost teamă să crească şi în aparentă nemişcare; doar ciulinii alergau besmetic, alungaţi de vânturile vrăşmaşe. Sintetizând, aspectul era dezolant. Cu care am fost siliţi să ne obişnuim, sau să ne resemnăm.

După cum ne-am obişnuit - trebuia! - cu programul, numărătorile de dimineaţă şi de seară de pe platoul de adunare, când prăfos, când încleiat de noroiul acela care era altfel decât noroaiele ştiute: se lipea de încălţăminte cu intenţia vădită de a ne descălţa şi având în acest sens chiar rezultate notabile. Apoi rândurile la corvezile din interior care nu se mai terminau şi suportate mai greu chiar decât muncile sălbatice de pe şantier, deoarece se executau purtând povara unei zile de muncă, marcată de oboseala cronică, epuizantă. Rândul la transportul hârdaielor cu hrană de la bucătărie la baraca de domiciliu, treabă afurisită din cauza greutăţii acestora, curăţenia barăcii şi ce se mai găsea sau inventa, întru fericirea noastră. Asta era!„Cu dinţii strânşi tăceam din gură!...”Acolo, pe platou, ne-am mai încrucişat şi am întâlnit numeroşi consăteni, prieteni sau rude, despre care nu avusesem habar că veniseră pe aceeaşi cale - deschisă cumva de noi - şi am aflat de la ei despre valul uriaş care a golit satul meu - nu numai satul meu - de bărbaţi şi nu numai. Ştiam despe tatăl meu, preotul român unit Ion Dunca Joldea că e fugar, dar numai atât. Aveam să aflu mai târziu că a fost capturat în cele din urmă şi condamnat la zece ani temniţă grea. Tot atunci aveam să aflu că bunicul meu Dumitru Dunca Joldea, fusese arestat, dându-şi obştescul sfârşit la Periprava. Măcina moara, măcina besmetic!...Tot acolo, pe platou, am întâlnit băieţii care ne precedaseră şi care nu ne-au încurajat de loc. Dimpotrivă! Dar numai până le-am povestit tărăşenia cu evadarea lui Lupeş şi infernul dezlănţuit peste infernul, deja instaurat, de Negulescu-Mormânt.

L-am întâlnit pe Ghiţă Săpătoru şi eram curios,cum şi-a soluţionat problema cu monumentala-i lene,aici unde…- Cum îi, Ghiţă?

– Măi, îi rău al dracului!... şi-a descărcat năduful dragul de Ghiţă şi l-am crezut pe cuvânt. Dacă nouă ne e greu, cum i-o fi lui Ghiţă?!... Până la urmă, fiind şi tâmplar, a scăpat Ghiţă măcar de pământ, ceea ce era totuşi un imens avantaj. Dar asta mai încolo.

După vreo două sau trei săptămâni - poate ceva mai mult? - ni s-a făcut onoarea de a fi mutaţi pe un alt punct de lucru, mai select, ce se voia a fi şantier al tineretului. Într-un fel, chiar era. Brigăzile1 şi 2 de elevi au fost completate cu brigada 32 elevi, pe lângă acestea trudind din greu şi brigada prăpădită nr.

3 studenţi. Spun prăpădită,deoarece aceştia, comparativ cu cei de la brigăzile 13-14 studenţi, arătau pur şi simplu dezastruos. Slabi, amărâţi, speriaţi - atunci nu pricepeam de ce -, munceau ca apucaţii la parterul punctului de lucru, care era organizat de aşa manieră - în terase care înaintau etajate - cu intenţia de a străpunge un deal de lângă Mamaia Sat, de unde şi pompoasa noastră adresă: Şantierul Mamaia.

Din punct de vedere tehnic era cel mai bine organizat şantier din perimetrul de sub oblăduirea Peninsulei, totul funcţionând perfect, cu precizie de ceasornic, ceea ce - în treacăt fie spus - constituia o belea cât toate zilele pe capul nostru. Liniile pe care circulau garniturile de vagoneţi erau intreţinute de echipe specializate, garniturile erau tractate de nişte mini-locomotive diesel, marca Gantz-Budapest; rampele de descărcare erau şi ele aşezate etajat, pentru fiecare nivel, pe malul aceluiaş Siut Ghiol, unde cuvele vagoneţilor erau descărcate prin basculare manuală, curăţate repede şi cu sârguinţă de resturile de pământ nedesprins, după care era împinse cu viteză înapoi, spre sectoarele de încărcare, în vreme ce alte garnituri, gata încărcate, se îndreptau în sens invers şi tot aşa, într-un ritm infernal, că nu aveai timp nici să înjuri, în cazul că ai fi avut chef şi aplicaţie către o asemenea îndeletnicire.(Trebuie să menţionez că între noi, adolescenţii deveniţi de acum tineri, care trecuserăm prin Târgşor, controlul vorbelor era foarte riguros şi în vocabularul nostrui NU intrau nici înjurăturile, nici trivialităţile). La prânz, o pauză cât mai redusă posibil, pentru mâncarea care se îngurgita cu maxima viteză posibilă, ceea ce făcea ca atunci când era foarte fierbinte, să mai adauge nişte neajunsuri.

Asta ar fi în mare, nu intru în amănunte. Pe scurt, Mamaia era năucitoare, chiar şi pentru vigoarea presupusă a tineretului care o popula. Fără îndoială, cel mai afurist punct de lucru din zonă, poate chiar de pe întreg traseul Canalului - o sintagmă dragă unora,asupra căreia voi reveni. Se adăuga drumul parcurs până la şi de la şantier. Toamna se înota în noroaie, iarna ne împiedecam de bulgării de pământ îngheţat. Nicicum nu era convenabil. Seara, după număr - o altă formă de chinuire pentru toţi - şi după cină, se putea întâmpla să-ţi pice „bucuria” de a fi repartizat la - să zicem - curăţat cartofi - munţi de cartofi - la bucătărie, iar efectivul mediu al coloniei fiind de 7-8000 de deţinuţi, după ce terminam cădeam frânţi pe priciurile noastre aşternute cu rogojini, adormind aproape instantaneu, acoperindu-se fiecare cu ce avea. În acest sens eram favorizat de soartă, având încă de la Sighet şi cărând cu mine o cergă dublă, miţoasă - gubă - şi care mi-a fost extrem de preţioasă pe parcursul celor trei ani cât am scurmat ţărâna Dobrogei.

L-am avut chiriaş - fără chirie - nimerindu-ne noi în aceeaşi grupă, pe inteligentul şi foarte simpatizatul - încă de la Târgşor -, Edy Covali. Fiind ambii mititei de statură, încăpeam confortabil sub cergă amândoi. Într-o seară, uzi până la piele, muraţi de ploaie şi bătuţi de vânt, ne-am strecurat tremurând sub binecuvântatul adăpost al cergii miţoase. După ce ne-am revenit cât de cât, Edy - clănţănind încă de frig, nu ameninţător - mi se confesează în stil propriu:

– Măi, îmi vine câteodată, aşa, să intru în sârme, să văd ce se întâmplă!?!..

– Nimic deosebit, în afara faptului că vei fi transformat urgent în strecurătoare, dar nu vei avea prilejul contemplării rezultatului, nici estetic, nici practic al faptului. Aşa că, mai bine trage tu frumuşel pe dreapta şi fă somn de voie pe câte voci vrei, că acuşica sună deşteptarea!

Noroaiele, ca şi cazmalele pe care ţopăiam din toate puterile - nu aveam încotro - ne nenoroceau încălţămintea, care se degrada alarmant; stăpânii considerau că trebuie să ne descurcăm cu ce avem, nu catadixeau să ne doteze nici cu încălţăminte, nici cu îmbrăcăminte - fie ea şi penală, pericolul de a rămâne desculţ peste iarnă fiind iminent. Aveam încă de la arestare o pereche de bocanci „Dermata”, excelenţi, de pe vremuri, care se păstraseră foarte bine, dar acum starea lor de sănătate devenise extrem de gravă: pingelele se duseseră pe apa sâmbetei, restul fiind încă în stare perfectă. Atunci s-a petrecut ceva, nu atât de neobişnuit cum ar părea la prima vedere, care mă face să reproduc din nou acum şi aici, ceea ce am mai povestit cu un alt prilej şi altădată. (va urma)

Ion Dunca 

divider



22 Iunie 1941

Minunată zi de înăltare sufletească şi de manifestare a conştiinţei naţionale. Inimile românilor au bătut atunci în ritmul ne'potolit al marilor speranţe. Toată suflarea românească a trăit ceasul cel mare al reîntregirii hotarelor răsăritene. Dangătul clopotelor s-a ridicat până la înăltimile cerului, cerând lui Dumnezeu binecuvântarea braţului care luase armă pentru apărarea Crucii şi a dreptăţii. Pasul apăsat al ostaşilor noştri a răsunat peste Prut şi munţii Bucovinei, iar avioanele au adus în dimineaţă însorită a acelei zile vestea primei victorii aeriene: 400 de avioane inamice doborâte în luptă sau distruse pe terenurile de aviaţie din Basarabia şi Bucovina. Atunci, în acea zi, România a rupt zăgazurile impuse de o politică de umilintă, pe care evenimente internaţionale copleşitoare o obligaseră să o accepte, şi s-a ridicat cu fruntea sus, luminată de hoţărârea de-a duce lupta până la capăt, aruncându-se în războiul sfânt al neamului.

Se cunosc împrejurările tragice pe care le trăise România un an înainte când, pusă la zid de căpcăunul rusesc, lipsită de orice sprijin din afară şi insuficient înarmată, a asistat neputincioasă la sfârtecarea trupului ei. Înmărmurit a privit poporul român cum a fost jefuit că la drumul cel mare, cu ţeavă mitralierei în piept, luându-i-se Basarabia, Bucovina de Nord, jumătate din Transilvania şi Cadrilaterul dobrogean, fără că vreunul din paznicii ordinii europene să ridice armă sau cel puţîn glasul de protest în faţă acestei uluitoare nedreptăţi. Dar după ce jaful a fost consumat, apele tulburate de uraganul de la Răsărit tot nu s-au liniştit. Pe deasupra teritoriului ciuntit al României se încrucisau corbii hămesiti, în căutare de o nouă pradă. Războiul, început cu aproape doi ani mai înainte, mai avea încă lungă cale de bătut şi nu se puteau prevedea nici complicaţiile care au urmat şi nici desfăsurarea şi urmarea lui.

Germania naţional socialistă, învingătoare în Apus, era tot mai mult atrasă de spaţiile imense ale Rusiei. Molohul războiului are nevoie de toate produsele pământului în cantităţi nemăsurate, iar România - aşezată între Germania şi Rusia - dispunea de petrol, grâu, păduri şi alte bogăţii ale subsolului care puteau fi de un nepreţuit ajutor într-un conflict. Pentru stăpânirea acestor bogăţii, Rusia a concentrat 30 de divizii în Basarabia şi Bucovina şi a provocat o serie de incidente de frontieră în căutarea unui pretext care să-i justifice o nouă pătrundere în România şi o nouă jefuire.

Pentru a se salva din această ultimă ameninţare, nu-i mai rămăsese României decât o singură cale: aceea de a fi alături de Germania, care era atunci în culmea gloriei ei militare. Această soluţie a fost atât de evidentă, încât în dimineaţa zilei de 22 Iunie 1941, când s-a aflat de izbucnirea războiului dintre Germania şi Rusia şi de participarea României că aliată a Germaniei, întreg poporul a avut senzaţia că o uriaşă piatră, care ameninţă să-l zdrobească, a fost dată la o parte. Un sentiment de uşurare şi-a făcut loc în atmosfera românească şi în toate bisericile s-au înăltat rugi pentru victoria armatelor noastre.

22 Iunie 1941 a fost una din cele mai frumoase zile pe care le-a trăit generaţia noastră. Toată revoltă îngrămădită în suflete timp de un an de zile, toată ruşinea simţită de toţi Românii, pentru că n-am putut schiţa nici cel mai mic gest de apărare în faţa atacului din Răsărit, toată îngrijorarea care apăsă asupra ţării din cauza permanentei ameninţări ruseşti, s-au spulberat ca bătute de vânt şi naţiunea a respirat descătuşată. 22 Iunie a fost ziua în care poporul român a putut să ridice iarăşi capul cu demnitate, pentru că a dovedit lumii că ştie să lupte pentru libertatea lui.

În 1940 se pusese în joc valoarea morală a neamului românesc şi existenţa lui ca popor liber. Trebuiau salvate şi una şi alta. Ostaşul român care a purtat cele trei culori până la Stalingrad şi-n munţii Caucazului, a demonstrat cu prisosinţă vitalitatea naţiunii şi capacitatea de luptă pentru apărarea fiinţei şi a drepturilor ei naturale. Războiul l-a purtat până la capăt cu vrednicie. Marii conducători ai lumii n-au înţeles cât de dreaptă şi de sfântă ne-a fost lupta şi au cedat România sferei de influenţă a Rusiei comuniste. Neamul nostru a fost pus în lanţuri şi a trăit cea mai cumplită sclavie.

Dar în atâta întuneric care s-a aşternut deasupra lui, ziua de 22 Iunie 1941 luminează că o stea purtătoare de noi speranţe. În numele faptei de atunci, poporul român are dreptul să se ridice şi să îşi pretindă libertatea şi hotarele; iar conducătorii marilor popoare, care împart dreptate şi care nu l-au înteles altădată, au datoria să-l ajute şi să-l salveze.

Minunată zi de 22 Iunie! Sprijiniţi pe fapta care te-a înscris cu glorie în istoria neamului, noi cerem azi dreptatea noastră şi din strălucirea ta vom reînvia mâine poporul românesc.

General Platon Chirnoagă , Permanenţe, An VII. Nr. 6 - iunie 2004

divider



De la suferinţă, la naştera duhovnicească în poezia Odă (în metru antic)

În Odă (în metru antic) asistăm la un traseu iniţiatic, de sorginte mistică, ale cărui etape sunt: moartea, suferinţa si renaşterea spirituală.

De observat în primele două versuri ale strofei întâi că nu e vorba de moartea naturală: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”. Cheia înţelegerii acestui fragment, sub aspect teologic, o dă construcţia verbală: „să-nvăţ a muri”. Eroul liric se nevoieşte, învăţând cum să moară omul cel vechi - cum spunea Sf. Ap. Pavel -, adică omul păcătos. Dar gestul acesta nu ar putea avea finalitate, dacă n-ar fi însoţit de un altul, detectabil în următoarele două versuri ale aceleiaşi strofe: „Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.”(s.n.).

Partea mediană a poeziei dezvoltă o întreagă teologie a suferinţei (strofele 2-4). Trecerea de la starea contemplativă la un alt modus vivendi este reliefată, la nivel gramatical, prin construcţia „când deodată”, spre a focaliza atenţia către suferinţa dureros de dulce.

Această structură oximoronică (evidenţiată de noi), precum şi o alta - voluptatea morţii - reliefează schimbarea dramatică, dureroasă, petrecută în forul interior al eroului liric: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare.”În cartea sa Victorie prin înfrângere, teologul Daniel Cocar opinează care este rostul suferinţei: „Suferinţa este permisă de Dumnezeu în viaţa noastră, pentru maturizare în smerenie şi în sfinţire…” 1) Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică (în strofa a treia) amplifică durerea mistuitoare ce a pus stăpânire pe noul Iov, cândva spirit contemplativ: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii.”Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (din ultimele doua versuri citate) punctează imposibilitatea de a se vindeca de morbul care a pus stăpânire pe cugetul şi simţirea suferindului.

Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia este totală şi relevă patima devoratoare pentru propriul vis. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări.” Întrebarea retorica din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”. Să reţinem că verbul la conjunctiv („să renviu”), cu acelaşi rol amplificativ, traduce dorinţa cenzurată de nesiguranţă; de aici şi chinul ucigător al eroului liric, simţindu-se condamnat să-şi suporte la nesfârşit noul mod de a fi.

Să mai spunem că în partea mediană a acestei creaţii, eroul liric meditează la propriile suferinţe: „Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie sa fie prilej de adânca meditaţie (…) şi la progresul nostru spiritual…” 2)Versurile ultimei strofe au iz de imprecaţie, în care ruga în melanj cu implorarea şi dorinţa de a muri liniştit (adică de a se naşte duhovniceşte, ca om nou - despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în epistolele sale) imprimă poeziei o notă tragică: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” În strofa aceasta, dramatismul este sugerat şi la nivelul registrului verbal; a se vedea cele trei imperative (piară, vino, redă-mă), precum şi la acela al punctuaţiei, semnul de exclamaţie marcând grafic strigătul de disperare al celui ce doreşte să-şi recapete liniştea contemplativă, premergătoare desăvârşirii spirituale. Ideea fundamentală a Odei (în metru antic) este aceea că „viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioara de desăvârşire.” 3)Având un pronunţat ton confesiv, poezia aduce în prim plan metamorfozarea dramei eu-lui într-una general-umană, a cunoaşterii sinelui prin suferinţă, încât confesiunea capătă dimensiunile unei ode.

NOTE:

1. Daniel Cocar, Victorie prin înfrângere, Editura Multimedia internaţional, Arad, 1999, p. 56.

2. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia filantropică medicala creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 98.

3. Ibidem, p. 99.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



Poezia exilului: Demetrius Leontieş - Legenda Zidirii Legionare

Şase meşteri mari - primii legionari - din Iaşi au pornit, având de ziditŢară ca un soare, ochii să’nfioare, inima s’avânte, barzii să o cânte...Corneliu Codreanu, Moţa Orăşteanu, şi cu alţi flăcăi, au pornit pe văi,au suit la munte, pe piscuri cărunte şi s’au dus spre Mare - la capăt de zare - taberi ridicând,de fapte şi gând...Din flăcăii cei voinici, făceau calfe şi-ucenici, dăltuind zidari de ţară în Mişcarea Legionară.

I-au trimis apoi cu mii, să toarne noi temelii, să dureze pe vecii, pentr’o perlă legendară: - patria legionară...Hei, din zori şi până’n seară,zidea Legiunea’n ţară şi pe braţele-i de fer, urcau zidurile’n cer!

Dar duşmanul s’a trezit şi din umbră a pornit, zidul să mi-l prăbuşească, pe zidari să mi-i zdrobească...Atunci Moţa Orăşteanula simţit ce vrea duşmanul şi avu în noapte-un vis, ce cu viaţa lui l-a scris:El în vis parcă vedea că zidirea iar creşteaşi se întindea în zare, din Rarău până la Mare, dela Dunăre’n Crişane, peste svârcoliri duşmane!

Dar îi vedea pe zidari, cum în loc de pietre mari, puneau trup de legionari şi îl tencuiau frumos,cu credinţă în Cristos, pentru perla legendară: - patria legionară!...El pe gânduri n’a mai stat, pe Marin l-a mai luatşi alţi cinci meşteri zidari- cei mai falnici legionari - şi-a pornit voios să moarăîn Spania surioară, unde se lupta Cristos cu diavolul furios...Şi - cum a văzut-o’n vis -pentru cruce-a fost ucis, luându-l şi pe Marinspre cerescul baldachin...Când în Ţară i-au adus, din Răsărit în Apus şi din Nord până în Sud, de lacrimi pământu-i ud... Iar când fraţii i-au zidit, neamu’ntreg a înlemnit, văzând zidul cum creştea, Ţara’n jur o cuprindea...Numai duşmanii scrâjneau pe la colţuri se strângeau, pe furiş se sfătuiau... Într’o noapte fără lună, să cadă ca o furtună, surpând zidurile tari, ucigându-i pe zidari...Când simţit-a Căpitanul că s’apropie orcanulşi că duşmanii din Ţară s’au unit cu cei de-afară, Ţara s’o sfărâmiţeascăşi poporul să-l robească, a avut şi el un vis,ce cu viaţă lui l-a scris:

– “Că mâine vei cimenta zidul cu viaţa taşi-i lua cu tine mii din ai Neamului copii şi-i vei pune’n zid de vii- zidul să rămâie peste veşnicie... să nu-l surpe nori, nici năvălitori,nici crunte prigoane... Să crească icoanecu fruntea la cer: Gărzile de Fer!...Aşa, mări, s-a’ntâmplat... Sânge valuri s’a vărsat, neamul s’a cutremurat... Câţi zidari au mai scăpatumblă prin păduri, pe la cotituri,în loc de mistrie, le-a fost dat să fie, pistoale să’ncingă, moartea s’o învingă...Doar cei ce s’au dus, scăpând spre Apus, tot zidesc mereu...Zidul creşte greu... dar nu se clinteşte, nu se prăvăleste, că-i pe temelii de-oseminte vii... tencuiala lor, crezul miiloral moşnegilor, al feciorilor, al copiilor,ce-au visat o Ţară - perlă legionară!...

 

divider



Ziua Legiunii Arhanghelul Mihail 2018

Cu ajutorul lui Dumnezeu am sărbătorit şi anul acesta ziua cea dragă nouă, ziua în care sărbătorim biruinţa celor căzuţi şi demnitatea celor ce astăzi luptă în transee cu armele lor, cu credinţa şi crezul lor. Anul acesta activităţile închinate Zilei Legiunii s-au desfăşurat în zilele 23 şi 24 iunie în Dâmboviţa, Ilfov şi Bucureşti şi au constat pe lângă participarea la Sfintele Liturghii, în pelerinaje şi parastase la mormintele Întemeietorilor, Te Deum şi un Traseul al Memoriei Legionare. Mormântul lui Tudose Popescu

În circulara din 1951 dată de Comandantul Horia Sima după găsirea osemintelor lui Corneliu Georgescu, se stabilea ca de Ziua Legiunii să i se facă pomenire, şi legionarii din exil - în măsură posibilităţilor -, să se strângă în jurul mormântului său. De aceea noi cei de astăzi ne strângem an de an în jurul mormintelor Întemeietorilor. Anul 2018 stă sub semnul unei duble bucurii datorată identificării şi recuperării a două dintre mormintele lor, după mulţi ani de căutări. Este vorba despre mormântul pierdut în pântecele Germaniei în care odihneşte Ilie Gârneaţă şi cel al lui Tudose Popescu, care îşi doarme somnul de veci în pântecele satului său natal.

Sâmbătă, 23 iunie 2018, în pragul dimineţii ne adunam cu toţii în pridvorul Bisericii Buna Vestire din Mărceşti, Dâmboviţa - biserică ridicată şi păstorită de tatăl şi fratele lui Tudose Popescu. Cu bucurie şi emoţie am participat la Sfânta Liturghie şi la slujba părăstasului. După închinare la mormântul Pr. Ioan Popescu (tatăl) aflat în curtea Bisericii, am pornit spre cimitir unde Tudose aşteapta de zeci de ani... O Troiţă veche ce-i poartă numele destul de şters de curgerea timpului. A fost ridicată de unul dintre fiii săi, Ştefăniţă, care a închinat-o „părintelui necunoscut”. Tudose, născut în 1898 în familia preotului Ioan Popescu, şeful studenţimii cernăuţene din gerneraţia de la 1922, preşedintele Societăţii „Arboroasa”, deţinut politic în temniţele Galata, Severin, Focşani, Văcăreşti, întemeietor al Legiunii Arhanghelul Mihail... Tatăl a doi copilaşi mititei, Tudose avea să fie răpus de boală în noiembrie 1931. Boala o căpătase în detenţiile nemeritate, dar ucigătoare şi îl ţintuise ani buni la pat. La moartea sa, Căpitanul şi ceilalţi Întemeietori îi creionează un necrolog de biruitor care se încheie cu promisiunea „jurăm cu mâinile pe trupul tău rece că vom duce lupta mai departe şi că nu va fi duşman care să ne învingă. Iar când tu, Tudose, vei auzi din groapă zăngănitul armelor noastre, înalţă-te că un erou şi fii alături de noi”. Noiembrie 1940, România Stat Naţional Legionar... Mărceştiul se umple de viaţă, coloane de legionari străbat comuna până la Biserică şi de acolo la mormânt. Din sute de piepturi ţâşneşte numele lui Tudose Popescu şi acesta răspunde de dincolo de moarte PREZENT! Apoi se face linişte peste sat preţ de mai multe decenii timp în care fraţii lui Tudose plătesc cu ani de temniţă înrudirea cu eroul legionar.

Înainte şi după noiembrie 1940 urgiile generate de autorităţi nu au dat răgazul cinstirii mormântului şi personalităţii uriaşe a lui Tudose Popescu. În timp numele şi poziţia lui Tudose în cadrul Mişcării şi a neamului au fost pierdute sau şterse sub alte dureri care îngenuncheau ţara, iar locul mormântul lui s-a pierdut în negura uitărilor.

Iunie 2018... Mormântul lui Tudose este iarăşi înconjurat cu dragoste şi cântece legionare. Ploaia cade masiv peste Troiţă şi peste noi toţi, dar nu o simţim, chiar dacă se îvârtoşează încercând parcă să ne facă să plecăm. Cantecul Legionarului Căzut alină mormântul de la Mărceşti pentru prima dată după 78 de ani! Se face slujba pomenirii la mormânt şi crucea găsită după mai multe căutări e sărutată de toţi cei prezenţi care mulţumesc în gând Domnului pentru darul de a ni-l fi descoperit pe cel pe care-l credeam pierdut. Tricolorul rămâne legat de cruce, ca semn al promisiunii noastre de a reveni.

Tudose Popescu - PREZENT! Ţigăneşti şi Tâncăbeşti

Neputându-ne alunga, ploaia a decis să-şi ducă lacrimile pe alte meleaguri. Am pornit spre Ţigăneşti unde mormintele comandanţilor legionari ai Bunei Vestiri - Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu - îşi aşteaptau camarazii. În jurul crucilor se adună toţi cei veniţi din întreaga ţară. Bucurie pentru revederea cu cei dragi, vii şi adormiţi... Soborul preoţilor condus de părintele stareţ Hariton de la Mănăstirea Petru Vodă a săvârşit slujba patastasului pentru cei 6 Întemeietori ai Mişcării şi pentru toţi cei care au făcut parte de-a lungul timpului din structura de conducere a Legiunii. A urmat Cântecul Legionarului Căzut. Astfel, Legiunea Cerească a primit rugăciunea, salutul şi cântecul nostru.

Dar Legiunea nu e doar în cer, ea există şi pulsează şi astăzi, aici, pe pământ, cu aceeaşi încredere în biruinţă, ca acum 91 ani. Pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile aduse neamului nostru prin Legiunea Arhanghelul Mihail, s-a săvârşit slujba Te Deum-ului. Apoi primăvara s-a invit din cântecul Sfintei Tinereţi Legionare, urmat de Apelul morţilor rostit în cadrul formulei de deschidere a şedinţei de cuib. De la Troiţa Ţigăneştiului am pornit spre cea a Tâncăbeştiului unde s-a săvârşit o ectenie de pomenire, s-a citit necrologul lui Tudose Popescu scris de Căpitan şi s-au intonat iarăşi cele două cântece, atât de dragi nouă. La plecare soarele strălucea pe cer, biruise ploaia şi norii şi acum reverbera asupra noastră binefacerile căldurii sale. Cu bucurie pentru împlinirea datoriilor, ne-am despărţit de troiţă...Traseul Memoriei Legionare

Duminică, 24 iunie 2018, ne-am adunat cu toţii la Sfânta Liturghie săvârşită la Biserica Sfântul Ilie Gorgani. În comuniune cu toţi cei plecaţi şi cu toţi cei prezenţi ne-am împărtăşit cu trupul şi sângele lui Hristos. Am decis ca şi anul acesta să facem un Traseul al Memoriei Legionare. Anul trecut l-am făcut la Iaşi, de data aceasta a venit rândul Bucureştiului. Gutenberg

Prima oprire a fost lângă Biserica noastră dragă, pe stradă Gutenberg numărul 3 unde curtea goală a Generalului Cantacuzino e străjuită încă de sediul legionar ridicat în 1937. De-a lungul gardului am rememorat imagini şi amintiri de pe vremea în care această curte trasalta de viaţă verde. Casa Generalului, tabăra de lucru prin care se înălţa noul sediul, părculeţul din apropiere, stivele de fier adunate în Bătălia Fierului, restaurantul deschis la parterul noul sediu etc...Reînvierea

Următoarea noastră oprire s-a făcut la porţile Cimitirului Reînvierea unde am adus rugăciuni, lumină şi tricolor la căpătâiul mai multor morminte dragi.

Mormântul familiei Codreanu este compus dintr-un ansamblu de Troiţe de lemn mai vechi şi mai noi şi câteva monumente funerare de marmură. Aici odihnesc părinţii Căpitanului - Ion şi Eliza Codreanu, sora Căpitanului - Silvia şi fraţii Decebal şi Cătălin. Alături de toţi aceştia se află şi alte câteva rude. Placa de marmură poartă şi numele lui Corneliu cel fără de mormânt.

La câteva morminte distanţă, pe aceeaşi alee, stă Troiţa şi locul de odihnă veşnică al Mamei Sica, Anastasia Popescu - teolog, profesor de religie, comandant legionar. Anastasia este nepoată a lui Tudose Popescu - sub exemplul vieţii şi durerii morţii căruia s-a înrolat în Legiune.

Pe aleea principală a cimitirului, aproape de intrare, stă mormântul domnului Mircea Nicolau - conducător al Mişcării Legionare în ţară după 1990, preşedinte al Fundaţiei noastre. Umbrită şi înconjurată de verdele florilor, crucea sa de marmură albă aşteaptă de fiecare dată îmbrăţişarea şi sărutul nostru.

Rugăciuni, candele, tricolor, cântec, amintiri şi poveşti adevărate despre eroi adevăraţi. Casa Verde

Ultima oprire a traseului nostru a fost în cartierul Bucureştii Noi în jurul Casei Verzi. Mândria şi bucuria legionarilor de acum 80 de ani, frumoasa Casă Verde stă azi sechestrată în spatele unui gard ce ţine adevărul la distanţă, deopotrivă cu cei care-l propovăduiesc. Aliniaţi de-a lunul gardului privim şi visam. Vedem Baldachinul Moţa Marin al cărui loc se află probabil sub blocul construit în timpul comunismului în spatele Casei Verzi, ne gândim la noaptea în care acesta a luat foc şi la minunea prin care totul a ars mai puţin crucea celor doi, şi ne gândim şi la altă noapte - a nelegiuirii - în care mâini trădătoare au desfăcut cripta de la Casa Verde răpind sfintele oseminte. Astăzi Casa Verde găzduieşte mai multe firme private, iar în curtea ei (redusă extrem ca dimensiune faţă de 1940) a „crescut” un bloculeţ fără gust pe care stă scris „Sediul PSD sector 1”…Traseul s-a terminat, dar memoria luptei şi dreptăţii neamului întrupată în Legiunea Arhanghelul Mihail nu se va termină niciodată. La fel ca în 1927, Legiunea trăieşte, lupta şi se roagă pentru formarea omului nou, pentru întărirea zidului bisericilor, pentru trezirea românismului, pentru demnitate…La mulţi şi binecuvântaţi ani Legiunii noastre! La mulţi şi binecuvântaţi ani, dragi camarazi şi prieteni! Trăiască Legiunea, Căpitanul şi Comandantul!

Cezarina Condurache 

divider



Morminte dragi, lumină vie...

Sâmbătă 2 iunie 2018 a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti pomenirea eroilor demnităţii româneşti: Erast Călinescu († 40 zile), Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian († 6 ani). Rude, camarazi şi prieteni ale celor aflaţi deja în slava lui Hristos s-au adunat în jurul veşnicei lor pomeniri. De la biserică drumul nostru a luat-o mai întâi spre Cimitirul Nefliu/ Măgurele unde odihneşte Erast Călinescu. Cele 40 zile s-au scurs mult prea repede, deşi ne aflăm din nou lângă Crucea lui Erast, avem senzaţia că, întorcând capul, îl vom vedea zâmbind la marginea aleeii. Zâmbeşte însă de sus, de pe marginea veşniciei.

De la Nefliu am pornit spre Cimitirul Străuleşti II unde odihnesc domnii Jijie şi Iulian, alături de alţi camarazi trecuţi în Legiunea Cerească. Flori de câmp, mari şi înalte, crescute doar în grija Domnului, le unduiesc eternitatea. Mormintele năpădite de buruienile înflorate tresaltă de ropotul paşilor care se apropie, paşii celor ce nu le-au uitat locul. Ar trebui să tresalte mult mai des şi ar trebui cercetate de mult mai mulţi. „Te-au uitat pân’ astăzi toate/ Şi-ai tăi te-au uitat”... Cât de dureros sună versurile astea pe marginea unui mormânt la al cărui căpătâi găseşti numai resturile de lumânări puse de tine la ultima vizită! Pentru fiecare Pr. Vasile Gordon a făcut ectenie de pomenire la marginea mormântului: Gheorghe şi Nelu Jijie, Traian Popescu Macă, Constantin Iulian, Florin Stuparu, Octavian Rădulescu, Ionel Jaluba. Fumul tămâii suie grăbit spre înalt, ducând cu el rugăciunile şi dragostea noastră. Tricolorul se înfăşoară în jurul crucilor, lumânările aprind dorul nostru de ei, florile alină tristele morminte şi cântecul îi obligă pe cei adormiţi să treacă graniţa nevăzută a morţii şi să răspundă în rând cu viii - PREZENT!

 

divider



Dreptul la memorie: Comemorare Gheorghe Grecu

Sâmbătă, 30 iunie 2018, a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti pomenirea lui Gheorghe Grecu, de la a cărui plecare în veşnicie s-au scurs deja 6 ani. Alături de fiica lui nenea Ghiţa, Doina Grecu, de nepoţi şi rude s-au adunat camarazii şi tinerii care l-au iubit şi respectat, cu toţii rugându-se ca pomenirea să-i fie din veac în veac...Gândul se strecura însă către trecut, în urmă cu peste 80 ani... Îl vedem pe tânărul Ghiţă Grecu, îngenunghiat la icoana Arhanghelului Mihail din Biserica Ilie Gorgani, îl vedem lucrând la construirea treptelor acestei biserici, îl vedem prohodind aici pe Moţa şi Marin, îl vedem alături de Căpitan şi de Generalul Cantacuzino în curtea sediului din Gutemberg... Şi, arc peste veacuri, îl vedem şi în urmă cu câţiva ani, în aceeaşi biserică, drept că un stejar, rugându-se sau ţinând cuvântări la înmormântările şi parastasele pentru camarazii căzuţi...Pe un cer înnorat şi nehotarât încă să plouă peste noi, cimitirul Ghencea II părea trist. Un singur mormânt ieşea în evidenţă, cel la a cărei cruce viază tricolorul. Mormântul comandantului legionar Gheorghe Grecu nu e unul trist, ci stă înflorit sub cele trei culori ale României şi înconjurat de cei care, după putere, încearcă să păstreze aceste culori vii. Ecteniile de pomenire fac ca distanţa dintre cele două lumi şi dispară. Ploaia începe să curgă peste cei care începeau cântecul. „Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu..” Şi, odată cu cântecul, ploaia se opreşte după ce l-a plâns şi ea cu lacrimi cereşti pe fratele nostru.

Gheorghe Grecu, născut în 27 mai 1913 la Cudalbi/Galaţi, frate de cruce din 1928, participant în toate luptele şi bătăliile legionare (tabere de muncă, campanii electorale, revoluţia de la 3 septembrie 1940 etc), ridicat la gradul de comandant legionar, combatant în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în campaniile din Est şi Vest, deţinut politic în timpul comunismului timp de 12 ani - 1948-1954 şi 1958-1964 - în temniţele Jilava, Aiud, Valea Neagră, Capul Midia, Ocnele Mari, Gherla, Galaţi, deosebit de activ după 1989, trecut la Domnul la vârsta de 99 ani, în 20 ianuarie 2012.Gheorghe Grecu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider