Fundatia George Manu

Editorial
* Colindele româneşti sau slăvirea lui Dumnezeu în versuri
Opinii
* La apusul unui simbol
Evenimente
* Expoziţia grafică “Sfinţii Închisorilor”, la Liceul Victor Slăvescu, Ploieşti
Articole generale
* Iubesc România
* Stăruinţa noastră dincolo de moarte
* Dreptul la Memorie:Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE”
Istorie
* Din Temniţele Memoriei: Ziarul Cuvântul, 5 decembrie 1940
* Mişcarea Legionară şi Monarhia
* Horia Sima: Regele şi Monarhia
* Faţa urâtă a guvernării cuziste (dec. 1937-feb. 1938)
* Din Temniţele Memoriei: 1 decembrie 1940, Alba Iulia
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti - Virgil Teodorescu, cea dintâi jertfă a Mişcării Legionare
* Din Temniţele Memoriei: ziarul Cuvântul, 11 decembrie 1940
* Din Temniţele Memoriei: 4 decembrie 1933
* Flori de aur din Maramureş (43)
* România şi sfârşitul Europei (8)
* Din Temniţele Memoriei: "Cuibuşoarele de zi", 27 noiembrie 1940
* La Division Azul -Escadrilele Albastre (6)
Spiritualitate
* „Oare nu din întunericul peşterii a ţâşnit Raza mântuirii?”
* Colind
Manifestari - Comemorari
* În crucea pădurii ne-au ucis mucenicii...
In memoriam
* † Ioan Roşca
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 12 decembrie 2017


Colindele româneşti sau slăvirea lui Dumnezeu în versuri

Amintiri unice şi dragi. Când vorbim şi scriem despre colinde, gândurile fiecăruia dintre noi se întorc instantaneu, cu mari emoţii, în locul de obârşie şi în anii copilăriei. Deşi există o literatură şi o video-fonotecă impresionantă dedicată colindelor, cu texte, piese înregistrate şi informaţii abundente (istorice, etnografice, muzicologice etc.), toţi ne raportăm prioritar la ceea ce am auzit şi încă mai auzim în locurile în care am vieţuit cândva, dar şi în cele în care vieţuim acum. Despre colinde nu se poate scrie obiectiv la modul general, abstract şi informativ, ci doar cu referiri concrete la tradiţii şi locuri anume. De aceea, articolul de faţă se doreşte a fi, în primul rând, o invitaţie pentru cititori de a căuta în lada cu zestre personală amintiri unice şi dragi, atât din vremea copilăriei, cât şi din vremurile şi locurile în care paşii i-au purtat după aceea. Desigur, auzim şi cântăm acum colinde care pot fi întâlnite pe tot cuprinsul ţării („O ce veste minunată…”), şi chiar pe mari întinderi ale globului pământesc („Silent Night…”, „Jingle bell…” ş.a.), dar mai apropiate sufletului ne sunt cele auzite de la bunici, părinţi, fraţi, rudenii, prieteni şi vecini. Apoi, deşi atunci când colindăm ceva general-răspândit ne înscriem în universalitate, în comuniune cu toţi creştinii, ei ne rămân în mare măsură necunoscuţi; când le cântăm pe-ale noastre, suntem în fericită comuniune cu cei mai apropiaţi semeni, din familie şi din ţinutul natal. Aşadar, fiecare ascultă şi cântă colinde potrivit cu locul de obârşie, cu cel de vieţuire, dar legat şi de propriile preocupări şi gusturi, repertoriul fiind extrem de variat şi generos, pentru toate vârstele şi preferinţele.

Tema acestui articol, colindele româneşti…, reprezintă o scurtă zăbovire asupra acestui tezaur inestimabil, cu semnalări speciale, selectate din felurite izvoare.

Dezvoltăm, propriu-zis, următoarele puncte: cuvântul colindă; refrenul „lerui - ler”; vechimea colindelor; Sfintele Taine în colinde; Sfinţii Vasile, Ioan Botezătorul şi Ilie, cu Iisus în colinde; de ce „trei crai” şi nu „trei magi”?; câteva mărturii de suflet. - Etimologia cuvântului „colindă” este încă în dezbateri, în rândurile cercetătorilor. Dicţionarele explicative, în marea lor majoritate, mergând pe ipoteza acad. Al. Rosetti, indică termenul latin „calendae” (la romani, calendele desemnau primele zile ale fiecărei luni, cu deosebire a primei luni din an, în care se făceau urări de sănătate şi belşug, dar şi anunţuri importante pentru obşte). Fără îndoială, de aici avem cuvântul „calendar”. Confruntând cele mai avizate izvoare, părintele Nicoale Cojocaru, doctor în teologie şi etnologie, emite însă o ipoteză interesantă: cuvântul-minune ar proveni din latinescul „calo-are” (a convoca, a invoca, a cinsti - în sens religios), arătând că prin colindă invocăm şi cinstim numele Dumnezeiescului Prunc, Iisus Hristos, aşa cum au invocat şi i-au „colindat” îngerii, păstorii şi cei Trei Crai de la Răsărit;- Lerui-ler/Hai lerui-ler/Lerui, Doamne, Ler (oiler, oilerui, veler etc.), sunt părticele de refren pe care le auzim foarte adesea în colinde. Provenienţa lor a fost şi este, iarăşi, în continui dezbateri. Cantemir, Xenopol şi alţii susţin că din „Aurelian”, împăratul romanilor, care a ordonat retragerea din Dacia (271); Haşdeu, Melchisedec Ştefănescu ş.a. indică zeii „Lari” ai romanilor; Rosetti, D. Dan (şi, după ei, multe dicţionare şi enciclopedii) desemnează ebraicul Halleluiah - Aleluia (prescurtat „hallelui”, transformat în „alerui - hai lerui”). Părintele Cojocaru, însă, printr-o demonstraţie meticuloasă, susţine o provenienţă la care înclinăm a subscrie: verbul latin valeo-ere (fii/mergi sănătos!). „Lerui, Doamne” vrea să spună, adică: Doamne Iisuse Pruncule, fii sănătos! „Hai Lerui”, Domn din cer, călătoreşte sănătos pe pământ!

– Vechimea colindelor pe pământ românesc nu se poate preciza cu exactitate. Dacă se consideră că izvorul lor se află în cântarea îngerilor şi a păstorilor din noaptea Naşterii Domnului în Betleem, înseamnă că un anume început poate fi punctat acum. În consecinţă, răspândirea creştinismului (şi) pe meleagurile noastre ne-a adus şi începutul colindatului… Cercetătoarea Sabina Ispas notează însă că vechimea colindelor la noi merge în urmă cu aprox. 1500 de ani, de când, practic, este prăznuit şi Crăciunul, dar mărturii scrise despre ele s-au păstrat abia din secolul al XVII-lea. Desigur, trebuie să ţinem seama că nu toate genurile de colinde au aceeaşi vechime şi nici nu s-au răspândit uniform peste tot;- Pomenirea Sfintelor Taine în colindele vechi, în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia, reprezintă un element definitoriu privind viaţa, misiunea şi jertfa Mântuitorului, în texte intitulate diferit, dar cu fond comun: „Colindul Mare”, „Colindul lui Dumnezeu”, „Colindul Răstignirii”, „Cântec dumnezeiesc” etc.

Iată un fragment referitor la Botezul Domnului: „În bătătura cestui domn,/ Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/ Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a limpezit…”. Taina Mirungerii se întrevede în acest vers: „Mititel, înfăşăţel/ Curge mirul după El…”, dar mai ales în acest fragment din „Colindul Răstignirii”: „Cum Lui că-i puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/ Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare”; „Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se miruia”. Iată acum un fragment care pomeneşte Taina Euharistiei, în aceeaşi colindă: „Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea”…- Prezenţa unor sfinţi în colinde, alături de Iisus, ne arată, întâi de toate, credinţa în mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu. Pomenirea sfinţilor Ştefan, Vasile şi Ioan Botezătorul se explică şi prin vecinătatea sărbătorilor (27 decembrie, 1 şi 7 ianuarie), dar întâlnim şi prezenţa sfinţilor Ilie şi Petru, cu mare putere de rugăciune şi mijlocire. Iată câteva fragmente: “Sub aripa cerului/ La umbriţa mărului/ Este-un scăunel de prun./ Dar în scaun cine sade?/ Şade bunul Dumnezeu,/Şade;/ După bătrânul Crăciun,/ Şade Sfântul Sfânt Ştefan;/ După Sfântul Sfânt Ştefan,/ Şade Sfântul Sfânt Vasile;/ După Sfântul Sfânt Vasile,/ Şade Sfântul Sfânt Ion;/ După Sfântul Sfânt Ion,/Şade Sfântul Sfânt Ilie;/ După Sfântul Sfânt Ilie,/ Şade toţi sfinţii la rând...”. Iar Apostolul Petru e invocat tot împreună cu Sfântul Vasile: “În curtea divanului/ Mare masa Domnului/ Dar la masa cine şade?/ Şade Petre, Sfântul Petre/ Şi cu marele Vasile,/ C-a lui e ziua de mâine...”;- De ce “Trei crai” şi nu “Trei magi?” Observăm că în majoritatea colindelor noastre apare enunţul “Trei crai” şi nu “magi”. Anumiţi cercetători opinează că tradiţia românească a reţinut şi a formulat corect “crai”, adică împăraţi, chiar dacă aveau şi cunoştinţe de astronomie (ca magii), iar argumentele sunt plauzibile: între daruri I-au adus lui Iisus şi aur, foarte rar în vremea aceea, păstrat îndeosebi în vistieriile regale; au fost primiţi de Irod, ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu nişte magi de rând etc. În acest înţeles, “craii” împlinesc şi cuvântul psalmistului: “Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri…” (Ps. 67,30).

În acelaşi sens, potrivit unei însemnări dintr-o Evanghelie a Bisericii Armene, se cunoaşte şi numele lor: Melkior, regele Persiei, Gaspar, regele Indiei şi Baltazar, regele Arabiei. Evlavia populară a dat naştere unei frumoase legende, plină de pedagogie creştină, despre „al patrulea mag”, pe numai Artaban (legenda poate fi găsită uşor pe internet. Iar scriitorul american Lewis-Lew Wallace dezvoltă istoria evanghelică a celor trei magi/crai în cunoscutul roman Ben Hur). - Câteva mărturii de suflet. Pe la anul 1850, Ion Creangă consemna următoarele despre bucuria copiilor de Crăciun şi Bobotează: „Biserica deschide pe om. Duminicile bâzâim la strană. Şi când veneau cele două ajunuri, câte treizeci, patruzeci de băieţi fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta: la Crăciun nechezam ca mânjii, iar la Bobotează strigam “chiraleisa” (Doamne Miluieşte), de clocotea satul. Şi când ajungea popa, noi ne aşezam în două rânduri şi-ideschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu mândrie către gazdă: Aisti-ş mânzii popii, fiule. Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei cu mare bucurie tot anul. Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turtă cu julfă şi vărzare? Gătit cinstite părinte; poftiţi de ne blagosloviţi casa şi masa, şi poftiţi de mai şedeţi…”. Pe ultimele pagini ale unui Catavasier tipărit la Râmnic (1747) se poate citi următoarea însemnare, legat de colindul cu steaua: „Aicea la sfârşitul cărţii pusem şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua Naşterii lui Hs. Şi cetitorule, ce vei citi şi cu poetica vei socoti şi de nu vor veni la număr bine să şti, că noi precum le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum se obicinuia a se cânta, iar n-am mai umblat a le număra: Steaua sus răsare/ Ca o taină mare…”. Acad. Al Rosetti, în lucrarea „Colindele religioase la români” (1920), arată că, pe lângă colindele moştenite pe cale orală, unele erau compuse de preoţi şi dieci: „Autorul colindei, biet popă sau diac fără învăţătură, aşa cum erau mai toţi în veacurile trecute, era el însuşi un om din popor. Colindele religioase sunt de origine literară. Diecii s-au inspirat din Noul Testament, din vieţile sfinţilor etc.”.

Arătând rolul copiilor în colinde şi colindat, după ce evidenţiază mărturiile de mai sus, părintele cărturar Mihail Bulacu mărturiseşte, în cuvântarea „Catiheţii de odinioară şi colindele religioase”: „Iată de ce colindele religioase revărsate din Biserică prin cateheţii săi, în sufletul românesc, din izvorul cel puternic al Sfintei Scripturi, sunt nu numai ceea ce numim datini strămoşeşti, ci acea torţă de lumină a Evangheliei, trecută prin scrisul şi melodia sufletului românesc şi transmisă din generaţie în generaţie prin copiii noştri. De aceea cateheţii rechemaţi din pridvorul Bisericii în interiorul şcolii româneşti, au datoria de a continua cu putere această tradiţie a Bisericii, atât de iubită de poporul nostru românesc...”. Tezaur în patrimoniul UNESCO, mărturia unui distins profesor şi sugestii pentru propria atitudine. Asociem colindele româneşti cu cele mai mari valori naţionale pe care le avem, îndreptăţite să intre în patrimoniul UNESCO, aşa cum au intrat, de pildă, ritualul căluşului, inclus din 2008, doina, inclusă în 2009 şi ceramica de Horezu, inclusă din 2012. Salutăm, în acest sens, includerea colindatului românesc în ceată bărbătească (decembrie 2013), colind întâlnit mai ales în Moldova şi Basarabia. Generalizând semnificaţia colindelor în spiritualitatea creştină, invocăm însemnările pline de sensibilitate ale ilustrului profesor de teologie, Teodor M. Popescu: „Colindele sunt o bogăţie şi o frumuseţe de sfinte amintiri creştine, pioase, de poezie şi muzică populară, de sfinte gânduri şi duioase întoarceri la copilărie, de farmec neîntrecut de alte cântări. Colindele sunt o încântare, sunt o mângâiere, sunt o trăire în nevinovatele şi curatele gânduri şi dorinţe ale copiilor, veseli de bucuria cea mare a Naşterii lui Hristos”.

Încheiem, de aceea, având convingerea că materializarea gândurilor şi a simţămintelor sfinte pe care le nutrim faţă de colindele noastre părinteşti se poate face de oricare dintre noi, cu puţin efort, dar cu multă dragoste: primindu-i cu bunăvoinţă pe micuţii, ori mai marii colindători, încurajându-i cu un bănuţ, ori alte daruri şi, mai ales, ascultându-i cu luare-aminte, bine ştiind că pregătirea colindelor, cântatul şi întreaga osteneală cu drumul, statul în picioare etc., presupun eforturi însemnate din partea lor. În acelaşi timp, colindând noi înşine, fie în intimitatea căminului familial, fie la biserică, fie în casele celor dragi, aşa cum am moştenit de la înaintaşi, aşa cum trebuie să-i învăţăm, la rându-ne, pe copiii şi pe nepoţii noştri. Câteva repere bibliografice: Pr. Dr. Nicolae Cojocaru, Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. I, Bucureşti, 2008; Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, vol. II, Bucureşti, 2003; Pr. Prof. Dr. Mihail Bulacu, Catiheţii de odinioară şi colindele religioase, în vol. „Cuvinte din Evanghelie pentru sufletul românesc”, vol. I, Bucureşti, 1943; Acad. Sabina Ispas, O taină încifrată într-un text de colind, spiritromanesc.go.ro; Pr. Mihai-Andrei Aldea, Despre colinde şi colindat, www.sfantuldaniilsihastrul.ro

Preot Vasile Gordon -Text preluat din vol. Cateheze pastorale pe înţelesul tuturor, vol. II, Ed. Sophia, 2016, pp. 249-254, cu unele mici modificări

divider



La apusul unui simbol

Pe 5 decembrie 2017 nu s-a sfârşit doar viaţa lungă aproape cât un veac a Regelui Mihai, ci şi o întreagă epocă din istoria României. Câtă vreme a fost în viaţă, ultimul Rege pe care l-au avut românii a întruchipat în permanenţă un simbol. Nu atât prin persoana sa ca atare, ci prin statutul de Majestate, de monarh consfinţit de Biserică şi recunoscut la vremea sa de popor. Căci tocmai cele două entităţi sunt pilonii care legitimează instituţia monarhiei. Printre altele, şi drept simbol al orânduirii divine a lumii, al dimensiunii sacrale care ne infuzează existenţa.  Abdicarea sa forţată de acum 70 de ani, produsă în urma presiunilor regimului comunist, nu a însemnat decât ultima samavolnicie din şirul celor comise în acei ani. Una la fel de lipsită de legitimitate precum toate celelalte care au precedat-o şi prin care comuniştii, la adăpostul tancurilor sovietice, au capturat una după alta toate instituţiile statului. Monarhia a reprezentat atunci ultima redută, pe care comuniştii nu aveau cum s-o mai controleze prin ocuparea ei cu oameni fideli. Ca atare, s-au văzut în final nevoiţi să o elimine cu totul, ca fiind fundamental incompatibilă concepţiei lor materialiste şi atee.

Odată cu părăsirea tronului şi plecarea sa într-un lung exil, Mihai nu a devenit un simplu cetăţean, ci a continuat să rămână Rege al românilor, uns al lui Dumnezeu. E o calitate indelebilă, care se poate pierde doar prin proclamarea legitimă a unui alt rege. Dealtfel exact în acest mod au stat lucrurile la venirea pe tron a Regelui Mihai în septembrie 1940 (făcând abstracţie de scurta domnie de 3 ani din perioada copilăriei sale). Predecesorul şi totodată părintele său, Carol al II-lea, ajuns între timp rege-dictator, vinovat moral de sute de crime, adusese ţara pe marginea prăpastiei. Prin comportamentul său privat, dar mai ales prin deciziile politice catastrofale, el îşi pierduse orice fel de legitimitate morală. Ridicarea poporului român împotriva acestei stări de lucruri (implicit împotriva persoanei regelui şi a abuzurilor sale, dar nu împotriva instituţiei monarhice) a condus la abdicarea lui Carol şi la (re)venirea pe tron a fiului său Mihai.

Dacă e să menţionăm explicit care a fost factorul decisiv al acelor ani, cel în jurul căruia a orbitat întreaga politică de atunci a României, atunci trebuie spus că este vorba de fenomenul legionar, care în zece ani de la înfiinţare căpătase proporţii de mase. Eşuând în încercarea sa de a-l instrumentaliza şi de a şi-l subordona, şi constatând cu gelozie că în ochii românilor popularitatea acestui curent o întrece pe a sa proprie, regele Carol a devenit cel mai aprig prigonitor al generaţiei tineretului naţionalist. Aşa se explică şi regimul său de dictatură personală, care are pe conştiinţă sute de victime, dar şi scânteia care a amorsat manifestaţiile populare care au dus la abdicarea sa, aceasta constituind-o acţiunile legionarilor care au supravieţuit prigoanelor carliste.

Iată deci care a fost contextul venirii pe tron a Regelui Mihai. Primele luni din domnia sa au coincis prin urmare cu Statul Naţional-Legionar, în care România era condusă de singurele forţe care şi-au asumat la acea vreme o politică externă net anticomunistă, la antipodul celei duse de regimul carlist: Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu, care devenea şef al guvernului şi de facto şef al statului. E o perioadă din biografia Regelui Mihai îndeobşte ocultată tocmai pentru că ea conţine câteva elemente “incorecte politic” din perspectiva zilelor noastre, dar care se cuvin menţionate.

Dacă raporturile dintre Mihai şi generalul (ulterior mareşalul) Antonescu au fost din cele mai proaste, acesta din urmă tratându-l cu desconsiderare, mai mult ca pe o marionetă decorativă, se pare că atitudinea Regelui faţă de legionari a fost la acea vreme cu totul alta. Ar fi de amintit marea manifestaţie din 8 noiembrie 1940, organizată la Iaşi de ziua Sfântului Arhanghel Mihail, atât patron onomastic al Regelui, cât şi al Legiunii, în care mii de români i-au aclamat pe cei care se găseau în fruntea statului: Regele Mihai, Ion Antonescu şi Horia Sima. Dealtfel, acesta din urmă menţionează în memoriile sale că pe data de 8 ianuarie 1941 Regele Mihai i-a conferit ordinul “Steaua României”,  făcând uz de una din puţinele prerogative de care mai dispunea în faţa tendinţelor lui Antonescu de acaparare totală a puterii. Peste nici două săptămâni, între acesta şi legionari avea să izbucnească tocmai din acest motiv un conflict ireversibil, în urma căruia generalul (sprijinit politic şi militar de Germania hitleristă) i-a alungat de la putere pe legionari, nu fără violenţe, pe faţă sau înscenate, multe reprezentând încă enigme nedezlegate ale acelor zile tulburi. Se cuvine totuşi amintită încercarea din partea Regelui Mihai de a media între cele două tabere aflate în conflict. Din motive uşor de înţeles, episodul e amintit mai ales de memorialiştii legionari (Vladimir Dumitrescu, Horia Sima şi Vasile Blănaru-Flamură, care citează şi un număr din anii 70 ai revistei “Magazin Istoric”). Astfel, Regele Mihai a încercat să vină de la Sinaia, unde se afla în acele zile, la Bucureşti, pentru a aplana conflictul în numele interesului suprem al întregii ţări. Avea pregătită şi o proclamaţie către ţară, pe care ar fi urmat să o rostească la radio. A fost însă întors din drum de oamenii fideli lui Antonescu, altfel evenimentele ar fi putut lua o cu totul altă întorsătură.

Nu a fost însă nici prima şi nici singura dată când tânărul Rege se lovea de ostilitatea şi dispreţul celui care conducea guvernul ţării şi care îl considera cu aroganţă drept un personaj necopt şi infantil. Nu e de mirare că cercurile politice ostile lui Antonescu (nu legionarii, care fuseseră eliminaţi de la putere şi închişi fie în România, fie în Germania) l-au câştigat pe Rege de partea lor, ceea ce explică în bună măsură atitudinea sa de la 23 august 1944. E adevărat că Regele era singurul în numele căruia Antonescu putea fi demis (el fiind numit în 1940 Preşedinte al Consiliului de Miniştri prin decret regal), dar la vârsta pe care o avea atunci, 23 de ani neîmpliniţi, nu era de aşteptat să exceleze prin clarviziune politică. A fost probabil la fel de sincer ca în ianuarie 1941, considerând acum că prin trecerea României de partea învingătorilor serveşte tot interesul naţional. Oricum, deznodământul final, ocupaţia sovietică, nu ar fi putut fi probabil evitat, dar în alte condiţii ţara întreagă ar fi putut să pregătească mult mai bine rezistenţa anticomunistă.

Ce a urmat e binecunoscut. Aşa cum am menţionat la început, comuniştii au pus în scurt timp mâna pe toate pârghiile puterii. Prin faimoasele “tribunale ale poporului” au înscenat procese tuturor “criminalilor de război” reali sau imaginari (sub faimosul cap de acuzare “vinovat de dezastrul ţării”). Laţul terorii se strângea tot mai tare în jurul poporului român, la un moment dat am asistat şi la “greva regală”, adică la refuzul Regelui de a mai promulga actele unui regim ilegitim şi străin de aspiraţiile naţiunii. În final a căzut şi ultimul bastion de rezistenţă, instituţia monarhică. Regele Mihai a fost silit să abdice acum 70 de ani, într-un moment în care în jurul său totul se prăbuşise. Din acest moment comuniştii s-au văzut pe deplin stăpâni pe toate instituţiile statului, deocamdată nu însă şi peste poporul român. Ca atare a urmat dezlănţuirea unui val extins de prigoane, o orgie a terorii de stat, prin care au fost eliminaţi cu bestialitate toţi cei care aveau concepţii incompatibile cu ideologia comunistă.

Regele a luat calea exilului şi a continuat să rămână un simbol vreme de 70 de ani. Acesta e statutul care l-a caracterizat cu adevărat şi în permanenţă, dincolo de politica mai mult sau mai puţin fructuoasă pe care a dus-o vreme de peste patru decenii de exil. Însăşi existenţa sa dincolo de cortina de fier, făcută perceptibilă şi prin mesajele către ţară transmise prin radio Europa Liberă, făcea să ţină aprinse speranţele românilor.

Odată cu căderea comunismului la sfârşitul lui 1989, aceste speranţe au sporit în sufletele celor care nu s-au lăsat otrăviţi de propaganda comunistă. Revenit în ţară în 1990, Regele Mihai a fost întors la aeroport şi expulzat de către ciracii regimului neocomunist condus de Ion Iliescu şi Petre Roman, care simţeau instinctiv că legitimitatea monarhului –chiar aflat în exil-  e una infinit superioară celei ale unei clici care a răsturnat un dictator pentru a prelua ea însăşi puterea. A fost o angoasă permanentă a regimului acelor ani. Temerea le-a fost acutizată în urma imensului val de simpatie cu care a fost înconjurată prima vizită adevărată a Regelui pe pământul Ţării, de Sfintele Paşti ale anului 1992, când a fost aclamat în Capitală de aproape un milion de oameni. Putem spune că în acele momente am asistat la un veritabil plebiscit moral, care i-a confirmat Regelui statutul şi legitimitatea.

Între anii 1997-2000, odată cu venirea la putere a opoziţiei anticomuniste, diverse calcule politice, oportunisme şi orgolii personale au împiedicat tranşarea unei probleme capitale, cea a formei de stat: republică sau monarhie. Din nou, ca în atâtea alte rânduri, politicieni lipsiţi de anvergură, viziune şi curaj politic, au compromis viitorul ţării, refuzând să fructifice şansa care se arăta. La fel cum se întâmplase şi cu câţiva ani mai devreme, când pe fondul destrămării Uniunii Sovietice ar fi fost o şansă unică de reunificare cu Basarabia, care a fost de asemenea ratată.

Începând cu aceeaşi perioadă, în atitudinile Casei Regale s-au produs încet dar sigur o serie de modificări fundamentale. Întâmplător sau nu, ea coincide cu primirea în rândurile ei a lui Radu Duda, un fost actor din Iaşi, care s-a căsătorit cu principesa Margareta, fiica cea mare a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, şi moştenitoare a Coroanei României. Au urmat o serie de compromisuri tacite sau făţişe cu diverşi exponenţi ai puterii politice de la Bucureşti, care în mod evident nu agreau monarhia ci intenţionau doar s-o compromită. Prin această cedare în faţa cântecelor de sirenă ale puterii politice republicane s-a produs într-un fel o nouă abdicare, dacă nu explicită, atunci implicită. Preţul a fost acela al restituirii către Familia Regală a unor clădiri care fuseseră naţionalizate de comunişti (Peleşul, Palatul Elisabeta, Reşedinţa de la Săvârşin), în schimbul sprijnirii unor demersuri de politică externă, cum ar fi primirea României în NATO şi UE, deşi timpul şi contextul internaţional a arătat că aceste ţeluri ar fi fost atinse oricum.

Treptat, cu trecerea anilor, acţiunile, imaginea şi atitudinile Casei Regale au fost monopolizate de cuplul princiar Margareta şi Radu, marcat mai mult de străduinţa de a impune în public o imagine protocolară, fidelă unei etichete rigide, în dauna firescului unei apropieri sufleteşti de talpa acestui neam. Totul a culminat în anul 2009 cu tentativa de candidatură la preşedinţie a lui Radu Duda, care deşi a fost ulterior retrasă, a fost de natură să ridice numeroase dubii asupra caracterului şi principialităţii sale. În orice caz, artificialitatea celor care încearcă să-şi însuşească “ca la carte” un comportament regal contrastează vădit cu naturaleţea şi nobleţea înnăscută a adevăratului Rege, care s-a născut şi a fost crescut în mod firesc în acest spirit.  Am putut să mă conving şi personal de aceste lucruri atunci când în anul 2008 am avut atât privilegiul de a asista la slujba de Crăciun de la Catedrala Mitropolitană din Timişoara în prezenţa monarhului care a ctitorit-o şi a familiei sale, cât şi cel de a participa ulterior la recepţia de la sediul Mitropoliei.

În orice caz, după redobândirea acelor proprietăţi, toate acţiunile din ultimii ani ale Casei Regale nu au avut decât menirea de a consolida o serie de privilegii şi de a-şi asigura un viitor autarhic, aşadar rupt de aspiraţiile neamului românesc. Privind la linia de succesiune, constatăm că Principesa Margareta a devenit, în urma decesului tatălui ei, “Custode al Coroanei” – adică un titlu de uz intern, inventat pentru o “regină neîncoronată”. Cuplul moştenitor nu are însă urmaşi, de aceea se cuvine să privim mai departe. Fostul prinţ Nicolae, fiul cel mare al celei de-a doua fiice a Regelui Mihai, Elena, a fost dezmoştenit din motive obscure, fără a se şti în exterior dacă iniţiativa a aparţinut cu adevărat bunicului său, la acea vreme deja grav bolnav. Motivele de ordin general par să fi ţinut însă tocmai de popularitatea sa şi de apropierea de sufletul românilor a tânărului vlăstar regal, prezentat cândva de Rege drept succesor al său pe tron. Adică exact ceea ce lipseşte cuplului Margareta-Radu, încremenit în formalismul său protocolar. (Dacă e vorba de mici păcate personale, cercetând istoria vom avea surpriza să le descoperim la foarte multe capete încoronate, deci aşa-zisul motiv pare mai degrabă un pretext.) Ar mai rămâne sora sa, prinţesa Elisabeta-Karina, născută în 1989, despre care nu ştim mare lucru.

Perspectivele de viitor ale Casei Regale în relaţiile cu românii, mai ales cele ale eventualei reinstaurări a monarhiei, sunt aşadar cât se poate de incerte. În orice caz, Casa Regală, în actuala ei componenţă, nu va mai putea reprezenta pentru poporul român ceea ce a reprezentat instituţia monarhiei de-a lungul unui veac şi jumătate de istorie. Odată cu Regele Mihai, apune şi simbolul monarhiei pe care el l-a întruchipat o viaţă întreagă.

Acum, când trupul neînsufleţit al Majestăţii Sale va fi dus la locul de veci, se cuvine să ne înclinăm în faţa ultimului Rege al românilor încoronat de Biserică şi aclamat ca atare de un întreg popor. Să ne rugăm atât pentru mântuirea sufletului său, în virtutea multelor lucruri bune pe care le-a făcut pentru această ţară, precum şi să-i fie iertate greşelile, de care niciun om pe acest pământ nu este scutit. Şi, de ce nu, pentru ca Dumnezeu, dacă într-o bună zi vom fi vrednici de asta, să ne dăruiască, pe căi numai de El ştiute, un nou uns al Său.

 

Bogdan Munteanu 

divider



Expoziţia grafică “Sfinţii Închisorilor”, la Liceul Victor Slăvescu, Ploieşti

Expoziţia grafică “Sfinţii Închisorilor” la Liceul Victor Slăvescu din Ploieşti

În acesta toamnă am derulat un proiect nou în cadrul parteneriatului dintre Fundaţia noastră şi Liceul Tehnologic, Administrativ şi de Servicii Victor Slăvescu din Ploieşti: expoziţia grafică “Sfinţîi Închisorilor”. Lucrările - 14 la număr - au fost realizate de elevi extrem de talentaţi din clasele X-XII sub îndrumarea doamnei profesoare Cristina Parniu. Vernisajul expozitiei a avut loc în data de 23 noiembrie 2017, în prezenţa noastră şi a doamnei director adjunct Iuliana Mihaela Vintilescu. Elevii ne-au destăinuit motivele care i-au determinat să deseneze şi să alegă un anume “sfânt” al cărui portret să îl aştearnă pe hârtie. Totodată ne-au povestit ce anume detalii din viaţa şi pătimirea “sfântului” desenat i-a impresionat mai mult şi de ce. Lucrările sunt expuse momentan în Cabinetul de Religie al Liceului. În expozitie se află portrele sfinţilor: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Virgil Maxim, Petre Ţuţea. Le mulţumim tuturor şi îi felicităm şi pe această cale!

Cezarina Condurache 

divider



Iubesc România

Iubesc România.

O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.

Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.

Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.

Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.

Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul - şi, adesea, gunoiul - din care şi-a început creşterea.

Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.

De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.

Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.

Iubesc România.

Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.

Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie.

Este Ţara născută din mii de obşti creştine, crescând în vreme de pace uneori, dar cel mai adesea în bătaia vânturilor, furtunilor, vijeliilor. Şi cu atât mai puternice.

Este o dantelărie în care nesfârşite rugăciuni au prins nesfârşite ore de muncă, de luptă, de bucurie şi durere, de cântece de slavă şi de cântece de jale, de cântece de vitejie şi de cântece de dor.

Este o Ţară în care basmele sunt mult mai aproape de adevăr decât s-ar crede, în care Eroii şi Eroinele se întrupează prin basm şi legendă în copii, în care Sfinţii se nasc din cei mai obişnuiţi oameni.

Iubesc România.

E o Împărăţie cerească, parte a Împărăţiei Cerurilor, o parte frumoasă, bogată, minunată, născută prin jertfa a milioane şi milioane de Românce, prin jertfa a milioane şi milioane de Români.

Ştiu că dacă voi birui, cucerind Cerurile, voi găsi acolo, aşteptându-mă, Străbunii. Cu hainele lor naţionale, cu mâinile lor muncite, cu chipurile în care străluceşte, precum în rănile lui Christos, frumuseţea durerii vindecătoare, izgonitoare a răului, aducătoare a binelui.

Voi vedea acolo atâtea mame ce au dat Viaţă unui neam întreg, iubindu-l în fiecare copil şi în fiecare copilă, hrănindu-l cu mâncare, cu bunătate, cu înţelepciune, cu tărie, cu răbdare, cu dragoste de muncă şi de natură, cu toate darurile unui om deplin.

Voi vedea acolo atâţia taţi ce au ştiut să se încrunte şi să glumească, ce au fost gata să-şi dea viaţa şi mai mult decât viaţa pentru demnitate şi libertate, pentru Credinţă, Adevăr, Nădejde, Dragoste… Bărbaţi ce au ştiut care este vremea muncii, vremea luptei, vremea iubirii, vremea lacrimii, vremea râsului… căci este o vreme pentru toate câte sunt.

Iubesc România.

În mijlocul vâltorilor, în mijlocul nebuniei lumii, România.

Atât de lovită şi sfâşiată, atât de pierită, de nimicită, dar atât de neclintită, atât de aceeaşi, atât de nemuritoare!

Am văzut România în Sfinţii Închisorilor.

În cei care au ţinut vie Ţara în vreme ce Statul era satanic. În cei care au păstrat şi Cultură, şi Credinţă Românească, atunci când neamul şi iubirea de neam - naţionalismul - erau interzise prin lege. În cei care în adâncul mormintelor şi al iadurilor puşcăriilor şi lagărelor comuniste ştiau să fie demni, să fie puternici, să fie smeriţi, să fie răbdători, să fie gata să înveţe, ştiau să creeze, să zâmbească, să plângă, să se bucure, să mângâie durerea altuia şi să sufere împreună cu el, să fie Români.

Am văzut România în bunătatea Străbunilor, care au fost sanctuar pentru toţi oropsiţii unei lumi medievale, răvăşită de ură şi răutate, de lupte şi măceluri.

Acolo unde alţii loveau, Românii au avut puterea de a ocroti. Şi România cerească a crescut mai luminoasă, mai mare, mai deplină.

Iubesc România.

Iubesc mersul turmelor de oi şi isteţimea uneori răutăcioasă a caprelor, blândeţea cu neaşteptate izbucniri a oilor, smerenia încăpăţânată a măgarului, şiretenia catârului, nobleţea uneori trufaşă a calului, dăruirea câinelui.

În fiecare munte şi în fiecare vale, în fiecare deal şi în fiecare câmplung, în fiecare câmpie şi în fiecare luncă, în fiecare baltă şi în fiecare ţărm văd luminoasele umbre ale Străbunilor. Oieri, văcari şi crescători de cai, lucrători de grădini, semănători şi secerători de grâu mărunt şi grâu mare, de grâu de munte şi grău tare, de secară, ovăz şi orz. Stupari, tămăduitori, pescari, mineri, făurari, ţapinari, tâmplari, dulgheri, olari, aurari…Oameni care, în nenumărate îndeletniciri, au căutat nu să-şi ţină viaţa de pe o zi pe alta, că să urce trepte în cunoaştere, înţelegere, măiestrie, duh.

Iubesc România.

Iubesc Ţara alcătuită din multe ţări, în care s-a unit dragostea Apostolilor pentru Dumnezeu şi oameni, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dragostea oamenilor pentru Creaţia lui Dumnezeu şi pentru Creatorul tuturor.

În văzduhul României fâlfâie nevăzut aripi de îngeri, miliarde şi miliarde.

Câmpiile Cereşti s-au umplut de mucenicii pe care câmpurile şi turmele româneşti, pe care luptele şi ostenelile româneşti, pe care durerile şi jertfele de veacuri i-au născut dincolo de hotarele lumii.

Ţara de dincolo de neguri, înălţată deasupra cerurilor acestei lumi, cu rădăcini în ţărâna Ţăranilor Români, zidită cu sudoare, sânge, lacrimi, dar mai ales dragoste, adevăr şi curaj.

Iubesc România.

Este o Românie oriunde este un Român, şi oriunde este un Român este România.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Slavă lui Dumnezeu pentru România!

Slavă României întru Dumnezeu!

Binecuvântarea Domnului peste noi toţi!

Bucurie sfântă!

Preot Mihai-Andrei Aldea 

divider



Stăruinţa noastră dincolo de moarte

Niciodată, chiar dacă Legiunea s-ar bucura de succese şi s-a înscris în istoria românească cu litere de aur, figura lui Corneliu Codreanu nu va putea fi uitată. Se vor scrie despre el volume care îl vor fixa în istorie, dar nimic nu va şterge din memoria şi sufletul nostru ceea ce viaţa alături de el ne-a dăruit. Cei ce l-au cunoscut îl vor înscrie pentru totdeauna pe crucea neamului şi-l vor păstra în fiinţa lor. Am săvârşi o greşeală de neiertat dacă ne-am închipui că vor veni evenimente care nu vor face din Corneliu Codreanu singurul rost cu putinţă al existenţei noastre în lume. Orice am spune despre el, orice imagine i-am făuri, va fi întotdeauna prea puţin. Dacă lumea românească năzuieşte la certitudinea că, orice s-ar întâmpla, rostul ei va fi fără moarte, nimic n-o să-i slujească existenţa în cealaltă lume decât dragostea lui Corneliu Codreanu pentru idealurile ei. Duşmanii ţării l-au ucis acum aproape un veac şi tot ei i-au furat mormântul, ca şi cum niciodată n-ar fi existat. Dar urmele lui nu vor fi şterse niciodată, oricât de vrăjmaşe ar fi forţele care l-au ucis şi care i-au furat trupul. Mişcarea Legionară va mai trăi mult timp de-acum înainte. Noi înşine ne-am obişnuit cu ideea că cel ce a creat Legiunea o să dispară din viaţă cândva. Am săvârşi cea mai mare greşeală crezând că murind pentru Căpitan, ne asigurăm şi veşnicia aici, pe pământ şi nu în ceruri.

Luna noiembrie pe care noi am denumit-o a „lacrimilor fără de sfârşit”, ne aşteaptă şi pe noi să trecem dincolo de hotarul vieţii pământene, aşa cum l-au trecut Iordache Nicoară, Gheorghe Clime, Emil Bulbuc şi toţi camarazii noştri care acum ne privesc de dincolo şi ne aşteaptă să venim lângă ei. În luna aceasta, când Legiunea înregistrează nenumăraţi martiri şi eroi, ni se impune mai mult ca oricând să fim convinşi că Legiunea nu poate să moară, iar Căpitanul ei ne îndrumează paşii.

Suntem prea sfioşi ca să trăim cu certitudinea eternităţii sufletelor noastre. Dar n-am fi vrednici să ne numim legionari şi soldaţi ai Căpitanului, dacă nu ne-am simţi mereu înrolaţi în oastea lui şi pătrunşi de adevărul pe care l-a rostit el în lupta vieţii şi cu care a înfruntat vrăjmaşii ce încercau desfiinţarea Legiunii. Toate cugetele străine de noi vor voi să ne convingă de iluzia noastră în veşnicia Căpitanului şi a Legiunii, dar nu va mai trece multă vreme, şi semnele deja se arată, până când toată suflarea românească îşi va da seama, că vorbele Căpitanului nu au fost numai pentru legionari şi vremurile acelea, ci pentru tot ce este suflet românesc şi va trăi în veac. Lumea Legionară trebuie să înţeleagă acum, când nu mai este vreme, că ceea ce unii socotesc moartea noastră, este stăruinţa noastră dincolo de moarte.

Mircea Nicolau 

divider



Dreptul la Memorie:Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE”

Dragi prieteni, Revista noastră, “Permanenţe”, va intra în 2018 în al 20-lea an de existenţă. Înfiinţată în 1998 de supravieţuitorii temniţelor carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariţie lunară neîntreruptă, “Permanenţe” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare în Romania, în format fizic, în mod constant. Avem dreptul la memorie, la adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligaţia să ducem mai departe moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temniţele carliste, antonesciene, comuniste. Revista “Permanenţe” face parte din această moştenire. Costurile mari generate de tipărirea şi distribuirea unui reviste de acest fel au cauzat dispariţia multor publicaţii de gen apărute după 1990. Şi noi ne confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâţi să continuăm. Pentru a face asta, avem nevoie şi de ajutorul vostru. Vă rog - pe toţi cei care puteţi şi doriţi - să ne sprijiniţi, abonându-vă sau reînnoind abonamentul pe care îl aveţi deja la revista “Permanenţe”. Preţul abonamentului este de 70 lei/an pentru abonaţii din România, respectiv 50 euro/60 dolari pentru abonaţii din străinătate. Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaţilor. Contravaloarea abonamentului se poate achita cash la sediul Fundaţiei “Profesor George Manu”, prin mandat poştal pe adresa: Militaru Carmen Daniela, O.P. 37 Ghişeul 2 - C.P. 14, 024280 Bucureşti sau prin virament bancar pe coordonatele următoare: Fundaţia “Profesor George Manu”, Banca Transilvania, swift code: BTRLRO22XXX USD - IBAN: RO17BTRL04102205797941XX EUR - IBAN: RO80BTRL04104205797941XX LEI - IBAN: RO34BTRL04101205797941XX Vă invit să mergem înainte, împreună! Cezarina Condurache, Preşedinte Fundaţia “Profesor George Manu”

 

divider



Din Temniţele Memoriei: Ziarul Cuvântul, 5 decembrie 1940

Şedinţa Sfântului Sinod al BOR declară sprijin nelimitat Statului Legionar„Asigură de toată solicitudinea şi ajutorul său noua conducere a Statului Legionar în frunte cu Gen. Ion Antonescu. Constatând voinţa acestei conduceri de a duce în viaţa statului şi a poporului român un duh de reînnoire morală, sub semnul credinţei şi al virtuţilor creştine, îşi îngăduie să îi dea îndemnul ca această voinţă să o aducă pe toată linia şi fără nicio excepţie în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu arătată în Sfânta Evanghelie, căci numai astfel înnoirea pe care o intenţionează va fi profundă, reală şi de durată.”

 

divider



Mişcarea Legionară şi Monarhia

Fragment din Memoriul adresat de Comandantul Mişcării Legionare Horia Sima, M. S. Regele Mihai

24 aprilie 1949

Majestate, Actul de la 23 August a despărţit din nou drumurile politicii noastre externe. În ţară s-a repetat manevra de întoarcere cu 180 de grade care se făcuse pe vremuri în favoarea Germaniei, îngăduind aliaţilor să scurteze cu cel puţin şase luni durata răsboiului şi aducând Sovietelor imense beneficii teritoriale şi strategice. Legionarii refugiaţi se aflau în acel moment închişi în lagărele germane dela Dachau, Buchenwald şi Sachsenhausen. Ei s-au arătat prea puţin încrezători în eficacitatea acţunii întreprinsă în ţară şi au preferat o rezistenţă de ultimă oră contra puhoiului bolşevic, decât să se menţină într-o situaţie, ce-i drept, incomodă pentru un moment, dar care putea să le aducă mari avantaje în viitor. Faptul de a ne fi asociat unui popor care îşi pierduse nădejdile în victorie, după ce am suferit numai umilinţe, nedreptăţi din partea conducerii sale, a produs cea mai mare stupoare atât în România, cât şi în cercurile aliate care şi-au dat osteneala să ne cunoască după capitularea Reichului. Înşişi germanii au rămas surprinşi de elanul cu care mişcarea s-a asvârlit în ajutorul înfrângerii. Nu se putea pricepe ce a putut determina pe legionari să-şi lege soarta de o cauză pierdută, de o forţă care agoniza, în loc să aştepte în lagăre eliberarea lor, ca martiri ai nazismului. Un calcul politic elementar i-ar fi consiliat să rămână pe poziţia de rezistenţă contra Germaniei până la sfârşitul rasboiului.

Această neaşteptată hotărâre, care ia partea riscului contra oricărui beneficiu apropiat sau îndepărtat, a fost dictată de spiritul de jertfă al mişcării, de intuiţia cumplitelor vremuri care aveau să se abată asupra poporului nostru. Noi ştiam că zilele Germaniei naţional-socialiste sunt numărate, dar eram tot atât de siguri că nici amiciţia ruso-română nu poate să dureze şi în scurtă vreme, «oficialitate» şi «rebeli» ne vom întâlni de aceeaşi parte a baricadei. Din motive tactice, pentru a nu se micşora contribuţia românească pe front, ruşii se vor arata la început mai îngăduitori, dar când alte necesităţi vor interveni în politică lor de expansiune, măştile Kremlinului vor cădea şi Sovietele îşi vor desvălui adevărată lor identitate. Ruptura era inevitabilă, dar până la producerea ei, până la consumarea etapelor intermediare, se întindea un vacuum politic care trebuia umplut de cineva. Mişcarea Legionară, cu al cărei sprijin şi participare s-a constituit Guvernul Naţional Român dela Viena, a prefigurat în acţiunile ei drumul de suferinţe pe care avea să se încoloneze, rând pe rând, întregul nostru popor şi a suplinit peste hotare carenţa temporară a organelor oficiale ale ţării dela lupta împotriva bolşevismului, într-o vreme când un anumit complex extern le-a forţat la o asociaţie nefirească şi diametral opusă intereselor naţionale.

Pentru o mai mare claritate, voi expune pe puncte rolul Guvernului Naţional Român dela Viena.

a. Conştiinţa naţională a intrat în derută când s-a decretat încetarea ostilităţilor contra Rusiei sovietice. Lumea nu ştia ce înţeles să dea lozincilor oficiale de «pace», «armistiţiu» şi continuarea răsboiului umăr la umăr cu inamicii de ieri. Toţi Românii îsi dădeau seama cât de hibridă era această situaţie; dar până când să se lămurească lucrurile, nimeni nu le oferea un punct de orientare, nu le destăinuia cam la ce să se aştepte şi pentru ce să se pregătească. Până la gestul memorabil al generalului Rădescu, oficialitatea românească nu era în desacord public cu ruşii; numai după ultimatumul lui Wîsinschy s-a cristalizat o opoziţie contra lor. În această perioadă de tranziţie a intervenit guvernul dela Viena, a dat alarmă, a semnalat primejdiile şi a păstrat mobilizată conştiinţa naţională, aşa încât atunci când Iuliu Maniu s-a făcut port-drapelul rezistenţei româneşti, a găsit poporul cu rândurile încheiate, cu mentalitatea nefalsificată de tribulaţiile politicii externe.

b. Se poate invocă legalitatea guvernului dela Bucureşti pentru a condamnă ilegalitatea guvernului dela Viena? Dacă ne referim la perfecţiunea formală a guvernului dela Viena, fără îndoială că el nu îşi poate aroga titlul legitimităţii. Puterile lui, multe, puţine, câte au fost, nu emanau dela naţiune, în sens de entitate juridico-constituţională, ci au luat naştere din opoziţia pe care a manifestat-o un grup de cetăţeni români faţă de hotărârile propriului lor stat. Cum însă suveranitatea unui stat nu se rezumă la forme şi simboale, ci există numai acolo unde naţiunea se manifestă plenar şi autonom, e bine să analizăm gestiunea guvernelor dela Bucureşti, în perioada corespunzătoare activităţii guvernului dela Viena sub acest aspect intrinsec, care dă la o parte formele şi face loc realităţilor. Guvernul care funcţiona în ţară, cu aprobarea Regelui, aşa dar, normal constituit după procedura în vigoare, avea o poziţie mai bună decât guvernul dela Viena, sub raportul exprimării libere a voinţei naţionale? Puterile care îi erau încredinţate de Rege le exercită după regula statului suveran? Nu erau mai degrabă mandatarii forţaţi ai unei puteri străine căreia îi împlineau toate voile, sub ameninţarea continuă a revolverului? Când au intervenit gesturi de opunere care să aibă urmări pozitive şi care să nu se sfârşească cu o nouă schimbare a guvernului, după o bătaie cu pumnul în masă a emisarilor sovietici? Nu mă refer la clausele armistiţiului, care au fost însutit şi înmiit îndeplinite, ci la cereri sovietice care impietau domeniul privat al statului român, care reclamau schimbări de structură în dispozitivul său politic. Cine îndrăsneşte să spună că toată acea cascadă de guverne dela 23 August 1944 până la 6 Martie 1945, când a intervenit stabilizarea guvemului Groza, a fost expresia unor frământări de politică internă românească şi că Regele şi-a exercitat prerogativele nesilit de nimeni? Din moment ce chiar dela 23 August suveranitatea naţională nu mai funcţiona în condiţii normale, Rege şi guvern fiind prizonierii unei puteri străine, atunci înseamnă că nici baza legală a guvernului dela Bucureşti nu mai poate fi invocată cu atâta succes pentru a arunca oprobriul contra guvernului dela Viena. Cu cine am fi putut veni noi în contradicţie? Cu un guvern care încetase de a mai fi expresia reală a ţării, căruia i se răpise liberul exerciţiu al puterilor publice prin imixtiunea directă a Sovietelor în afacerile interne ale statului român. Opoziţia Românilor grupaţi la Viena nu se adresa, aşa dar, oamenilor noştri politici, chiar dacă li se pomenea uneori numele, ci inamicului care jugulase toate posibilităţile de manifestare liberă ale poporului nostru. În acel moment nu mai există alt judecător deasupra noastră şi nici deasupra celor din ţară, decât conştiinţa naţională, pentrucă lipsea pretutindeni un organ reprezentativ care să împreune în sine însuşi suveranitatea formală cu suveranitatea reală şi singura regulă faţă de care am fi putut deveni şi unii şi alţii ilegali era desertarea dela îndemnurile conştiinţei naţionale.

c. Contradicţiile politice între guvernul din ţară şi guvernul dela Viena erau numai aparenţe. În realitate, cele două guverne reprezentau două funcţiuni în serviciul aceluiaşi scop. Guvernul dela Bucureşti, întorcând spatele contra Germaniei, combatea o primejdie care apunea, dar făcuse cauză comună cu o primejdie care începea. Pe măsură ce trecea timpul şi se convingea de perfidia sovietică, îngrijorările oficialităţii româneşti se strămutau dela răsboiul contra Germaniei, care mergea cu paşi repezi spre lichidare, spre aliatul incomod de astăzi şi duşmanul probabil de mâine. Acest crescendo de nelinişte, această «angoisse» a oficialităţii şi-a aflat punctul culminant în acţiunea generalului Rădescu contra celor fără neam şi Dumnezeu. În acel moment obiectivele guvernelor din Bucureşti şi Viena se apropiaseră până la coincidenţă. Nu mai existau doi duşmani care să ne separe în două tabere diferite, ci unul şi acelaşi duşman preocupa în egală măsura ambele guverne. Reeditarea dramei din ţările baltice pe pământul României a silit guvernul dela Bucureşti să se ralieze punctului de vedere adoptat de guvernul dela Viena, să revină la permanenţele politicii noastre externe, de care despărţindu-se pentru o clipă n-a putut decât să culeagă rodul unei experienţe amare. Eşecul armistiţiului cu Rusia e cea mai bună dovadă a realismului care a călăuzit pe românii din străinătate, când s-au decis să se grupeze înjurul unui guvern autonom. Dacă conducerca oficilală a ţării, pe căile ce şi le-a ales, n-a putut să scape din strânsoarea bolşevismului şi în cele din urmă s-a întâlnit cu noi pe acelaşi drum, atunci înseamnă că guvernul dela Viena a fost dela început mai bine plasat ca să reprezinte interesele vitale ale naţiunii decât guvernele dela Bucureşti, timorate şi reduse la neputinţă de prezenţa forţelor sovictice pe teritoriul României. Noi ne aflăm alături de un popor care nu mai putea face mare rău ţării, care nu-şi mai putea exercita intenţiile agresive contra statului român, dacă le-ar fi avut vreodată, dar, împreună cu el, ca singurul aliat posibil în acel moment, ne-am ridicat glasul şi forţele contra celei mai mari primejdii care a ameninţat vreodată poporul nostru, care sub ochii noştri, sub privirile desperate ale guvernanţilor din ţară, ne despuiau într-un tempo accelerat şi fără să-şi mai ascundă măcar intenţiile, de ultimile vestigii de viaţă liberă. Ce reprezenta guvernul de Români dela Viena? Ţară, care nu se predă, care refuză aservirea, care putea să afirme drepturile poporului român fără cenzura cutropitorului. O insulă de românism care a scăpat printr-un miracol de jugul sovietic şi s-a constituit într-o avangardă a libertăţii naţionale. Dacă toţi marii noştri bărbaţi de stat s-au întors «la locul unde au fost jurămintele», noi care reprezentam atunci singură unitate organizată în apus, n-am fi fost daţi lipsă la apel, dacă am fi asistat nepăsători la svârcolirile din ţară? Am cumpănit şi riscurile ce ne aşteptau şi duşmăniile ce le vom provoca, şi calomniile ce ne vor isbi, dar toate aceste socoteli omeneşti au fost înfrânte de imaginea îndurerată a patriei. d. Guvernul dela Viena, după ce scopurile lui s-au dovedit a fi identice cu ale tuturor grupărilor politice din ţară, în afară de neînsemnata fracţiune comunistă, reprezenta cea dintâi înjghebare de Români liberi din apus, cel dintâi nucleu de rezistenţă din străinătate. În concepţia noastră, chiar dacă guvernul dela Viena şi-ar fi încetat existenţa în urma capitulării germane, persoanele grupate în jurul lui nu se puteau despărţi decât temporar şi numai pentru a se reuni mai târziu în jurul aceluiaşi obiectiv. Lupta nu se putea întrerupe, ci numai cadrul devenea mai amplu. Înainte vreme am purtat bătălia singuri, acum ne găseam multiplicaţi cu toţi factorii reprezentativi ai ţării. Rolul pe care ni-l rezervă viitorul era să creem cele dintâi baze de luptă, să constituim cele dintâi unităţi, să servim că factor introductiv forţelor româneşti care se vor deplasa în străinătate. Continuitatea eforturilor ni s-a părut de cea mai mare însemnătate pentru soarta mişcării naţionale de rezistenţă. Ea trebuia ferită de începuturi hazardate, de experienţe defectuoase, de maniere diletante de a concepe lupta contra bolşevismului.

Majestate, Rolul Majestăţii Voastre în perioada de penetraţie sovietică în România a fost mult mai important decât îl exprimă înşiruirea goală a faptelor. Majestatea Voastră, rămânând pe pământul patriei până ce aţi epuizat toate posibilităţile de rezistenţă, aţi adus cele mai mari servicii atât diplomaţiei aliate, care nu a cruţat niciun efort şi nicio bunăvoinţa ca să normalizeze relaţiile sale cu Uniunea Sovietică, cât şi oamenilor noştri politici, cărora le-aţi câştigat un preţios timp înainte că să-şi adune puterile minţii, să prevadă şi să acţioneze. Majestatea Voastră preferând unei legitime salvări spre Vest atmosfera încărcată de primejdii din ţară, V-aţi identificat soarta cu misiunea ingrată a unei ariergarde, care ţine în permanenţă contactul cu inamicul şi acoperă retragerea trupelor principale. Prezenţa Majestăţii Voastre pe tronul României până în Decembrie 1947 a încetinit mişcările adversarului, i-a creat o problemă continuă, pe care nu o putea rezolva Cu uşurinţă din cauza antecedentelor dela 23 August şi a enormei popularităţi de care V-aţi bucurat în toate straturile poporului nostru. Tronul nu putea fi atacat frontal mai înainte de a fi îndepărtate sau reduse la neputinţă armata, administraţia şi partidele de opoziţie. Când uneltele Kremlinului V-au silit să Va depuneţi iscălitura pe actul de abdicare, niciunul din pilonii de susţinere ai statului român nu mai existau şi numai tronul mai rezista ca un ultim stăvilar contra puhoiului sovietic.

Acest timp preţios, de aproape trei ani, trebuia folosit cu maximum de urgenţă de către conducătorii responsabili ai ţării că să pregătească bazele viitoare de luptă, îndreptând spre apus şi salvând dela distrugere valorile politice, militare şi spirituale ale poporului nostru. În loc de această prudenţă elementară, ei şi-au clădit toată activitatea lor pe o rapidă deslegare a situaţiei, sperând în isbucnirea iminentă a unui răsboiu, care făcea de prisos orice plan de evacuare. Toate iniţiativele lor au fost concepute pe termene scurte, iar când timpul nu le dădea dreptate, le reluau în acelaşi stil de improvizaţie. Este adevărat că vina principală a acestei respiraţii politice astmatice nu o poartă cei din ţară, care nu aveau la dispoziţie isvoare informative de prima linie, ci persoanele politice care au avut norocul să se salveze în apus şi care n-au făcut nici măcar atâta pentru cei rămaşi acasă, că să-i prevină de elasticitatea jocului ruso-american şi să-i determine să treacă de pe unda scurtă de acţiune pe o undă mai lungă. Mişcarea naţională de rezistenţă din România a suferit de acelaşi neajuns funciar. Toţi oamenii erau nerăbdători să facă ceva, să se organizeze în vederea unui scop care nu se concretiza niciodată. O mişcare subversivă nu poate fi ţinută mobilizată în vederea unei acţiuni de forţă mai mult decât câteva luni. Orice prelungire peste această limită îi devine fatală. Mişcarea naţională de rezistenţă din ţară însumează episoade eroice, figuri legendare, acţiuni îndrăsneţe, dar ceeace i-a lipsit în toate împrejurările, a fost economia generală a forţelor ei.

Horia Sima 

divider



Horia Sima: Regele şi Monarhia

Poziţia Mişcării Legionare faţă de Monarhie a fost precizată de Căpitan în lucrarea lui de căpetenie “Pentru Legionari”: “În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află Monarhia. Resping republica. În istorie s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. Unii s-au bucurat de onoruri şi de dragostea popoarelor până la sfârsitul vieţii, altora li s-a tăiat capul. N-au fost, deci, toţi monarhii buni. Monarhia însă, a fost totdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituţia, trăgându-se concluzii false” (p. 399).

Corneliu Codreanu a meditat şi asupra naturii intrinsece a Monarhiei. Ce condiţie trebuie să îndeplinească un monarh că să fie socotit de posteritate “foarte bun” sau cel puţin “bun”? El descoperă o lege nescrisă a Monarhiei, pe care o defineşte în termenii următori: “Există o linie a vieţii neamului. Un monarh e mare şi bun, atunci când se menţine pe această linie. E mic sau rău, în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieţii neamului sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt şi alte linii care pot ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinăuntru şi dinafara hotarelor). El trebuie să le înlăture pe toate şi să urmeze linia neamului” (p. 399).

Dacă încercăm să aplicăm legea stabilită de Corneliu Codreanu domnitorilor care s-au perindat pe tronul României, dela Alexandru Ion Cuza încoace, iată la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merită calificativul de “foarte bun”, pentrucă atât în politica internă, cât şi în politica externă s-a identificat total cu linia neamului. S-a îngrijit de ridicarea ţărănimii şi a făurit Unirea Principatelor. Regelui Carol I numai cu oarecare bunăvoinţă i se poate acorda menţiunea de “bun”. El a coborît dela linia neamului la linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei ţărăneşti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost părăsit sub Regele Carol. Regele Carol I a acceptat să devină patronul clasei care l-a adus pe tron. El şi-a cheltuit în bună parte autoritatea regală că să înăbuşe legitimele revendicări ale poporului nostru. Prin transacţia la care a ajuns cu clasa suprapusă a întârziat cu o jumătate de veac evoluţia politică şi socială a poporului român. Această clasă nu merita să se bucure de favoarea Regelui, fiind “oligarhie de strânsură”, cum o numeşte Caragiale. “Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra răscoalei dela 1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefăcătoare: statul român şi-a recâştigat independenţa şi şi-a consolidat existenţa în raport cu vecinii şi marile puteri europene. Totuşi, în momentul decisiv, când s-au aruncat sorţii unitătii naţionale, orientarea Regelui Carol nu s-a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnică s-a dovedit mai tare decât obligaţiile ce le contractase faţă de nouă lui Patrie.„Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături şi interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făurit jertfă alături de el, a izbândit cu el. Prin aceasta, el este mare şi nemuritor.” (Pentru Legionari, p.399).

Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand şi în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care ţăranii au fost înzestraţi cu pământ şi cu dreptul de a participa la viaţa politică a ţării (votul universal). Cu aceste reforme, naţiunea, descătuşată de servituţile sociale şi politice ale trecutulul, avea calea liberă să-şi clădească un viitor strălucit. Pentru ceeace a urmat, “România Mare cu picioarele de lut”, făptura deformată a falnicului vis de măreţie românească, ce şi l-au făurit luptătorii din tranşee, Regele Ferdinand este mai puţin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat şi sub cerul României întregite practicile lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rău şi pe reprezentanţii politici ai noilor provincii.

Pentru Regele Carol al II-lea, chiar şi calificativul de “foarte rău” nu e destul de aspru că să redea toată întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfărâmate, ţară sfărâmată şi mândria unui neam, tineretul ţării, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s-a coborît pe ultima treaptă de degradare a demnităţii de Rege: s-a înfeudat intereselor streine şi a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.

După alungarea Regelui Carol al II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învăţăturii lăsată de Căpitan: “N-au fost deci toţi monarhii buni. Monarhia însă a fost întotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituţia, trăgându-se concluzii false.” Am făcut distincţie între instituţie şi om şi l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodată în România. Este drept că şi Regele s-a purtat leal faţă de noi în eveuimentele din Ianuarie. A venit dela Sinaia că să arbitreze conflictul cu Antonescu. Dar Rioşeanu, subsecretarul de stat dela Interne şi omul de încredere al lui Antonescu, i-a tăiat calea la Ploieşti şi l-a oprit să meargă mai departe sub pretextul că îi este viaţa în pericol.

In tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor făţă de Rege au rămas neschimbate. Regele nu avea nici o putere şi deci nici o răspundere în deslănţuirea prigoanei. Dealtminteri, şi Regele Mihai se găsea într-o situaţie precară. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai că l-a despuiat de prerogative, dar s-a şi purtat faţă de el şi faţă de Regina-Mamă Elena cu o rară mojicie. Umilinţele ce le-a îndurat Regele Mihai dela Conducătorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodământului dela 23 August.

Justificări istorice sunt greu de găsit pentru gestul Regelui. O poziţie de primul rang pentru soarta Europei răsăritene, cum este aceea a României, nu se abandonează fără nici o garanţie sau perspectivă. Ea trebuia ţinută până s-ar fi ivit un aranjament favorabil sau cedată numai prin luptă. Se poate invoca în apărarea Regelui doar inexperienţa lui potitică. Regele era prea tânăr ca să îşi dea seama că amărăciunile lui personale sau adulaţiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege, când soarta ţării stă în mâinile lui. Cu toate că Regele şi-a asumat formal toate responsabilităţile actului dela 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins şi manevrat de alţii. Autorii complotului s-au servit de neştiinţa lui şi de ura ce mocnea în sufletul său contra lui Antonescu, pentru a-şi realiza planurile lor.

După ce Regete Mihai a fost isgonit din ţară de către comunişti şi s-a aliniat fără să vrea poziţiei guvernului dela Viena, Mişcarea Legionară nu a stat nicio clipă la îndoială ca să îşi exprime din nou ataşamentul său faţă de Regele pribeag, într-o formă care nu mai lăsa niciun dubiu. Prelungita colaborare între Rege şi comunişti, noi am interpretat-o într-un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intenţiile Majestătii Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperată încercare de a salva statul român dela lichidarea totală, instituţia monarhică servind în ultimii ei ani de existenţă ca ariergardă a rezistenţei româneşti. De altă parte, apariţia Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicând-o la o conştiinţă maximă. În jurul numelui său prevedeam că se va organiza o conducere coherentă şi eficientă în acelaşi timp, care să cruţe exilul de lupte sterile.

Aşteptările nu numai ale noastre, dar ale marei majorităţi a Românilor din exil, s-au soldat cu decepţii continue. Mai întâiu, Regele Mihai s-a lăsat ispitit de anturajul său să se proclame unic mandatar al poporului român în exil. Cum celălalt factor constituţional, Naţiunea, nu se poate manifesta, fiind încătuşată, Regele ar fi singurul chemat şi îndreptăţit să asigure funcţiunile politice ale exilului. Consecinţele acestei teorii constituţionale, destul de şubrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitrează, nu se orientează după dialogul dintre partide, ci decretează. Orice drept de opoziţie e suprimat. Discuţiile dintre partide sunt irevelante, pentrucă Regele nu ia în considerare decât propria să părere.

Regele Mihai a căzut exact în culpa Regelui Carol: şi-a însuşit concepţia dictatorială a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil să fii de altă părere decât Regele, să respingi formula impusă de el ca nevalabilă, necorespunzătoare momentului şi intereselor româneşti, decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceeace a fost în ţară şi abuzând de prerogativele ce le deţinea altădată, Regele a fixat componenţa politică a comitelului din exil, numărul de membri ce trebuie să îl aibă, a impus anumite persoane şi a respins pe altele - chestiuni care sunt de resortul partidelor şi trebuie lămurite în tratativele dintre ele.

Dacă cercetăm mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege să-şi asume răspunderi atât de întinse şi atât de nefireşti în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e şi mai dezastruos: exclusiv pentru a impune şi în politică exilului grupul dela 23 August. În vreme ce, în afară de câteva excepţii, Românii din exil au făcut eforturi ca să separe responsabilităţile formale ale Regelui, în săvârşirea actului dela 23 August, de responsabilităţile reale ale adevăraţilor lui autori.

Regele acţionează în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanţa de grupul dela 23 August. Generalul Rădescu, deşi se bucură de cvasi-unanima încredere a exilului, a trebuit să cedeze locul lui Visoianu pentru că nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o poziţie care trebuia consumată, înainte de a face loc lui Vişoianu.

Acestea sunt lucruri mai vechi şi mai cunoscute. Ele se referă la poziţiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit dacă în ultimul timp însăşi poziţiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecvenţa cu care Regele susţine grupul de la 23 August.

Vişoianu e fixat pe o poziţie opusă acţiunii de eliberare. El joacă pe cartea coexistenţei, care este cartea sovietică şi care înseamnă, într-un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere, Vişoianu îl expune fără rezerve cui vrea să îi audă părerea despre eliberare. Politica lui Vişoianu în exil este un 23 August prelungit, o continuă sacrificare a poporului român.

Vişoianu şi tovarăşii lui intimi sunt obligaţi prin trecutul lor să fie partizanii coexistenţei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectivă. În actuala situaţie, cu toată opoziţia înverşunată a exilului, mai joacă un rol. Ei sunt puternic susţinuţi în America de acele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta şi Potsdam. E o reţea de complicităţi care continuă să rămână în vigoare şi care nu se va spulbera decât odată cu desăvârşirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.

Regele, angajându-se până în pânzele albe cu Vişoianu, implicit aderă la politica de coexistenţă. De aceea, mesagiile Regelui către ţară sunt lipsite de orice semnificaţie morală şi nu fac decât să inducă lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajează acea direcţie care tinde să înmormânteze în statuquo-ul european toate nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. Între Vişoianu, tovarăşii acestuia şi Rege există o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele actuale ale poporului românesc.

In împrejurările tragice prin care trece neamul nostru astăzi, atitudinea Regelui în exil constituie o adevărată calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înrădăcinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câştig de cauză oamenilor catastrofei dela 23 August. În loc “de a îndura cu neamul, a face jertfă alături de el şi a izbândi cu el, cum a făcut Regele Ferdinand cel mare şi nemuritor” (C. Z. C.), Regele Mihai preferă să se orienteze după celălalt exemplu monarhic, al Regelui Carol II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor streine. În loc de a-şi cuceri tronul prin luptă, alături de toată suflarea românească, se gândeşte la o revenire dacă coexistenţa va lua totuşi cândva sfârşit - prin bruscarea voinţei naţionale, eventual cu ajutorul unei puteri streine, pentrucă, odată cu el, să se strecoare din nou în ţară, la locuri de conducere, figurile catastrofei naţionale.

Am ţinut de datoria noastră să dăm acest semnal de alarmă, cu riscul de a ne ridica împotrivă un nou val de duşmănii, pentru ca fiecare român din exil să-şi poată asuma partea lui de răspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forţe care lucrează şi în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu este străin de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât priveşte linia monarhică a Mişcării, ea nu are nevoie de nici o pledoarie. Dar linia monarhică e tot atât de obligatorie şi pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizează poziţia ce o are pentru a ţine în loc aspiraţiile lui de viaţă liberă.

Intre Rege şi lupta de eliberare, nici o conştiinţă românească nu poate şovăi să se pronunţe pentru eliberarea neamului.

Horia Sima - Vestitorii, aprilie 1955

divider



Faţa urâtă a guvernării cuziste (dec. 1937-feb. 1938)

Acum exact 80 de ani, după ultimele alegeri (aproape) libere din România Mare (al căror rezultat i-a încurcat planurile), regele Carol al doilea încerca ultima manevră de mimare a democraţiei pluraliste (de care şi-a bătut joc sistematic pe toată durata domniei sale) - aducerea la guvernare a unui partid pretins naţionalist, aşa-numitul Partid Naţional Creştin condus de A. C. Cuza şi O. Goga, membrii săi fiind de aceea numiţi “cuzişti” sau “gogo-cuzişti”, poetul Octavian Goga devenind prim-ministru. Gestul politic al regelui şi al camarilei sale reprezintă o majoră încălcare a voinţei poporului, excluzând de la guvernare pe câştigătorii morali ai alegerilor, Partidul Naţional Ţărănesc (condus de Iuliu Maniu) şi Mişcarea Legionară care, cu toate fraudele comise împotriva lor (legionarilor li s-au furat 1 milion de voturi, avea să recunoască mai târziu Eugen Cristescu), au împiedicat partidul guvernamental marionetă al lui Tăttărescu să obţină procentul de 40% şi, implicit, majoritatea absolută de locuri în Parlament după legislaţia de atunci. Deşi aducerea la guvernare a unui partid ce obţinuse 9% din voturi (cât luaseră cuziştii) pare o glumă proastă, manevra regelui a avut ca scop viclean să arunce praf în ochii opiniei publice simulând o acceptare a voinţei electoratului de a forma un guvern naţionalist. Trist este că acceptarea (parţial naivă) a rolului de instrument al acestui plan nefast a pătat imaginea marelui poet Octavian Goga, simbol sfânt al luptei milenare a Ardealului prigonit. Acesta a conştientizat, dar prea târziu, cum a fost folosit şi apoi eliminat şi s-a stins la scurtă vreme, cu sufletul mâhnit.

Căpitanul a văzut cum guvernul cuzist loveşte sistematic (prin abuzuri ce se soldau cu victime la nivel naţional) în Mişcarea Legionară, a protestat în repetate rânduri şi apoi a decis retragerea din campania electorală (alegerile programate n-au mai avut loc, regele Carol temându-se de o foarte probabilă victorie legionară). Iată cum exprima Corneliu Zelea Codreanu situaţia în circulara din 1 februarie 1938: “Aproape în toate judeţele, guvernul, prezidat de domnii A. C. Cuza şi Octavian Goga, a înţeles să ia măsuri fără motiv legal împotriva Mişcării Legionare. Şefii de judeţe, candidaţi, oameni - păstrându-se în cea mai deplină legalitate şi bunăcuviinţă - au fost opriţi a-şi ţine întrunirile prin bariere de jandarmi, au fost sechestraţi, au fost arestaţi, au fost bătuţi.” Apoi într-o altă circulară din 11 februarie 1938, bilanţul prigoanei cuziste împotriva legionarilor: “În scurta viaţă a acestui guvern:

1. A fost ofensată studenţimea română creştină prin lovirea de către un poliţist a preşedintelui ei dr. Milcoveanu şi prin evacuarea în timp de noapte în mod brutal a tuturor căminelor studenţeşti din Capitală…

2. Au fost deţinuţi ilegal sau arestaţi 450 de legionari…

3. Au fost răniţi sau loviţi 52 de legionari printre care cităm: profesorul Andrei, Aurel Vlad, Radu Budişteanu, Macovei, la Neamţ ; învăţătorul Lăzăreanu la Bihor împuşcat în cap, legionarul Ciubuc împuşcat în cap, legionarul Grozea Constantin împuşcat în picior…

4. Am avut 2 morţi… În linia guvernelor trecute acesta face parte dintre acelea care s-a purtat cu mai multă mişelie. Şi acum pentru tot acest trecut un sfat. Nu uitaţi. Nu uitaţi pe cei care v-au schingiuit, lovit, ofensat şi omorât. Camarazi, Dumnezeu v-a dat memorie, uzaţi de ea. Linia de onoare vă impune a nu sta de vorbă cu aceşti oameni, a nu le întinde mâna, a nu le răspunde la salut, a le întoarce spatele…PS. Veţi lua măsuri urgente de a fi daţi în judecată toţi cei ce au comis ilegalităţi. Şi veţi raporta.”S-a încercat şi eliminarea fizică a Căpitanului, care putea fi suprimat fizic mai uşor sub pretextul unor busculade din campania electorală. Ministrul de externe al guvernului cuzist, marele jurist (cu atât mai trist şi ruşinos), Istrate Micescu, a cerut prefectului de Neamţ, Ion V. Emilian, lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu, în spatele manevrei aflându-se mai mult ca sigur călăul pervers Armand Călinescu. Emilian spre cinstea lui nu s-a pretat la o asemenea crimă şi l-a avertizat pe Căpitan. Onoarea şi caracterul vor fi constante ale unei vieţi eroice, Ion V. Emilian fiind decorat pe frontul antisovietic şi apoi (în anii 1944-1945 ) colaborator al Comandantului Horia Sima, acesta conferindu-i o funcţie de conducere în Armata Naţională a Guvernului de la Viena. Istrate Micescu a continuat să ocupe funcţii de conducere în guvernele carliste mânjite cu sângele tineretului român…având însă un tragic sfârşit în temniţa comunistă Aiud în 1951 (avertisment celor care cred că pot cădea mereu în picioare…)“Aventura” cuzistă s-a încheiat repede, regele Carol trecând la următoarea etapă a legitimării terorismului de stat - dictatura regală. Pe 18 februarie Căpitanul cere tuturor legionarilor o săptămâna de post şi rugăciune. Era nevoie, căci marile încercări de-abia începuseră, în tragicul an 1938…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 1 decembrie 1940, Alba Iulia

Discursul lui Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare

”Domnule General, Mărită Adunare Naţională, Este pentru întâia oară când sufletul românesc de pretutindeni, după 22 de ani de Unirea de la Alba Iulia, se regăseşte cu atâta însufleţire în Cetatea lui Mihai Viteazul. Această sărbătoare aminteşte, prin numărul ei mare şi clocotul de viaţă care o stăpâneşte, ziua de 1 Decembrie 1918, când zecile de mii de români din Ardeal şi Banat, adunaţi aici, au hotarât să darâme o stapânire nedreaptă şi să-şi unească destinul cu fraţii de dincolo de munţi.

Actul savârsit atunci la Alba Iulia a izvorât în chip nesilit din conştiinţa poporului nostru şi din dreptul lui de a decide asupra teritoriului pe care îl stapâneşte, atât ca număr, cât şi ca vechime istorică. El încheie o epocă nesfârşit de lungă a luptelor dintre noi şi unguri şi care trebuia să însemne un veac nou în istoria poporului nostru.

Ceea ce a lipsit din clipa unităţii teritoriale şi până astăzi, pentru ca viaţa poporului nostru să se desfăşoare pe o linie de ascendenţă, au fost oamenii de mare răspundere la cârma ţării. Nici unul n-a vrut să înţeleagă că numai o puternică închegare sufletească a tuturor, în serviciul ideii de permanenţă a neamului nostru, numai o mobilizare a tuturor sforţărilor unei naţiuni, poate să-i asigure trăinicia hotărârilor sale.

După ce poporului nostru i s-au dat prin legi şi constituţii toate drepturile, prin metodele de guvernare i s-au risipit toate puterile şi libertăţile, până când i s-a nimicit credinţa în viitor şi până când a ajuns să se simtă asuprit în propria lui ţară şi să privească cu deznădejde ziua de mâine. Sub această greşită orientare a conducătorilor ţării, sufletul de luptător al Ardealului a fost nesocotit. Sufletul acesta smuls în chinurile pe roată ale Bălgradului şi în spânzuratorile de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, sufletul Ardealului, răvăşit de durerea nedreptăţilor care au pustiit inima Iancului, sufletul zbuciumului prin închisorile Vatului şi Seghedinului, sufletul care şi-a căutat apărători până pe câmpiile din Majadahonda Spaniei sau care a ars ca jarul în inima lui Şiancu şi Banea, n-a fost înteles.

Acest suflet ardelenesc de luptător permanent, singurul care a asigurat trăinicia aspiraţiilor şi hotărârilor poporului nostru, nu a aflat ascultare nici chiar de multe ori la mulţi dintre conducătorii politici ardeleni în ultima vreme, care în loc să cultive acest spirit de luptă, au luptat contra lui. Dar noi, Ardealule schingiuit, nu te-am uitat. Sufletul tău uriaş cât un munte şi mare cât o furtună răscolitoare, şi-a găsit împlinirea în Legiune. La chemarea Căpitanului, mii de flăcăi din Ardeal au pornit să se înşiruie sub comanda lui şi mulţi dintre ei n-au mai prins răsăritul soarelui.

Ardealule, leagăn al neamului, tulnicul durerilor tale răzbate peste tot. Din cetatea aceasta, a suferinţelor şi nădejdilor noastre, unde am venit să slăvim împlinirea unui act de dreptate, astăzi, când în fruntea ţării se află un ostaş care trăieşte şi conduce în spiritul marilor tăi luptători, Ardealule, sufletul tău ne vesteşte biruinţa.

Trăiască Ardealul Legionar!

Traiască Generalul Antonescu, Conducătorul Statului!

Traiască România Legionară!”

Horia Sima , Era Libertăţii, volumul II

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti - Virgil Teodorescu, cea dintâi jertfă a Mişcării Legionare

Seara de 22 noiembrie 1933... o echipă de 7 legionari condusă de Traian Puiu se afla în Constanţa, purtând în braţe un vraf de afişe electorale sosite de la Bucureşti. Ţara era în plină campanie electorală, campanie la care participa şi “Garda de Fier”. Cei 7 înaintau pe străzile Constanţei lipind afişe, găleata cu coca pentru lipit se afla în mâinile lui Virgil Teodorescu. Deodată un gardian îi somează să înceteze şi să plece acasă. Legionari întreabă de ce? Partidul lor era legal, era înscris în alegerile parlamentare care urmau să aibă loc! Gardianul nu renunţă şi alertează mai mulţi agenţi ai siguranţei. Aceştia îi încercuiesc pe tineri şi îi anunţă că sunt reţinuţi. Reţinuţi pentru ce, pentru lipirea unui afiş în plină campanie electorală? Totul era utopic, un abuz fără margini... şi abia de acum avea să vină abuzul cel mai mare....Agenţii nu ascultă, câţiva dintre ei scot revolverele şi trag înspre legionari. La braţ cu Traian Puiu, rotindu-se pe vârfurile picioarelor, se prăbuşeşte studentul legionar Virgil Teodorescu din Hârşova. Ultimele lui cuvinte au fost „m-au împuşcat”. Rănit grav, este transportat cu căruţa către Spitalul Dr. Sion. Moare în drum spre spital, fiind depus imediat la morgă, o dâră de sânge i se prelingea din gură. Împuşcat pe la spate, glontele perforase plămânii şi ieşise prin umărul drept. Legionarul Ştefan Georgescu, rănit la picior, alături de ceilalţi 5 camarazi (Traian Puiu, Eugen şi Mihai Teodorescu, Manu şi Florea) sunt ridicaţi şi duşi întâi la spital şi, de acolo, la chestura de poliţie.

Virgil Teodorescu a fost cea dintâi jertfă dată de Mişcarea Legionară neamului românesc. Se cuvine să-i reţineţi numele şi să-l duceţi mai departe din generaţie în generaţie. Pentru dreptatea neamului oglindită în memoria lui, să reţinem şi locul asasinatului: Constanţa, strada Valea Albă colţ cu strada Moldovei. Şi numele celui ce a tras asupra lui Virgil, gardianul Mihai Aristan... nu pentru răzbunare, ci pentru că în istorie trebuie înscris atât numele eroilor cât şi cel al asasinilor lor.

23 noiembrie 1933... Trupul lui Virgil se afla la morga Spitanului Dr. Sion. Legionarii constănţeni află repede vestea asasinatului. Sosiţi din toate colţurile oraşului şi din judeţ încep sa defilieze în faţa spitalului şi să depună flori lângă trupul aflat la morgă.

În dimineaţa de 23 noiembrie 1933 conducătorul poştal Anghel Teodorescu, tatăl lui Virgil află de moartea copilului său... Odată cu vestea morţii soseşte acasă la Hârşova şi ultima scrisoare pe care Virgil o trimisese părinţilor însoţită de o fotografie. Ultimele sale rânduri au fost scrise cu două zile înainte de moarte, în 20 noiembrie 1933:„Scumpi părinţi, iertaţi-mă dacă v-am supărat. Am plecat cu băieţii cu camioanele în judeţ. Am trecut prin satele de-a lungul Dunării şi acum sunt în Constanţa. Sunt sănătos şi miercuri sau joi cel târziu ne vom vedea. Azi mă plimb pe malul mării căci propaganda s-a terminat. Vă sărut dulce. Virgil”.

22 noiembrie 1940... Ţara legionară se închina cutremurată în faţa jertfei sale. Comandantul Horia Sima va hotărî pentru veşnicie că „Virgil Teodorescu, cel dintâi căzut pentru biruinţă şi pentru idealurile Legiunii, va răspunde mereu prezent la chemarea noastră repetată din veac în veac.” Şi noi am ţinut să-i respectăm porunca.

Hârşova, 11 noiembrie 2017, în umbra unui copac uriaş ce-i străjuieşte veşnicia, mormântul familiei Teodorescu aşteaptă... Parastasul pentru Virgil Teodorescu la 84 ani de la mutarea lui din Legiunea pământească, în cea cerească este săvârşit de Pr. Ionel Drăghici. Sunt pomeniţi Virgil alături de tatăl său, Anghel şi fraţii Ştefan (căzut pe front) şi Manole. După slujba parastasului, prin Cântecul Legionarului Căzut ajungem la Apel... Comandant Legionar Virgil Teodorescu, căzut la datorie pentru neam şi Legiune - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: ziarul Cuvântul, 11 decembrie 1940

Scrisoare către Căpitan a Nicadorului Nicolae Constantinescu, redactată luni 10 decembrie 1934 în temniţa Aiud.

Se împlinesc doisprezece ani de când cei câţiva studenţi în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul nostru de astăzi au pornit lupta de afirmare naţională. Pe atunci comunismul era în floare. Intrase şi în Universităţi. Reacţiunea energică a studenţilor creştini - însuşi Căpitanul făcându-şi loc cu barda în mână, a reuşit să smulgă un steag roşu de pe Teatrul Naţional din Iaşi pe care îl arboraseră comuniştii - a oprit din faşă necorocirea care s-ar fi putut abate asupra ţării noastre.

Doisprezece ani de luptă, de chinuri, de nopţi nedormite liniştit, de nobilă perseverenţă, timp în care a renunţat la toate tentaţiile vieţii - sunt un titlu de glorie pentru Cel ce şi-a închinat viaţa existenţei acestui popor românesc.

Dumnezeu să-ţi ajute, Căpitane, să te bucuri de Victoria idealului tău, care este şi al naţiei întregi. Să trăieşti Căpitane!

Nu pot, cu atât mai mult în ziua de 10 Decembrie, să nu văd alături de cei care-şi fac din ridicarea poporului nostru la loc de cinste cuvenită, principala şi exclusiva lor preocupare, o lume care persistă la inconştienţa criminală de astăzi. Dar numai inconştinenţă? NU! Setea nepotolită pentru satisfacerea intereselor proprii, cu orice preţ, cât de ruşinos, cât de condamnabil.

Oameni care şi-au văndut conştiinţa pentru o existenţă de vierme, pângărind memoria strămoşilor şi aruncând pe drumuri pe urmaşi!

Copii lor le vor scuipa mormintele şi-şi vor aduce aminte cu scârbă de numele lor!

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 4 decembrie 1933

Circulara Căpitanului - Prigoana

Toate popoarele din lume, până la triburile sălbatice, precum şi toate vieţuitoarele, dela animalele domestice şi până la fiarele din pădure, îşi apără copiii pentrucă ei reprezintă viitorul. Viaţa de mâine. Ce-ar fi dacă legile firii ar permite şi dacă ele n’ar considera ca o crimă şi ca o monstruozitate morală, ca viaţă de astăzi să ucidă viaţa de mâine? In câtă decădere şi condamnare trebue să zacă prezentul care s’ar ridica împotriva propriului său viitor? Şi totuşi acesta este aspectul pe care ni-l dă în ţara românească începutul celei mai triste guvernări româneşti.

Din ordinul bancherilor iudeo-masoni dela Paris - aceea ce domnul Tătărescu numeşte „voinţa internaţională”, - Garda de Fier a fost disolvată şi floarea tinerimii româneşti a fost bătută, insultată, însângerată - de o forţă materială incomparabil superioară, - iar acum zace umilită în toate închisorile României Mari. Alţii în mormânt, iar alţii în spitale, pe calea mormântului, cu toţii pentru absolut nicio vină, ci numai pentru credinţa lor într’un viitor românesc mai bun. mai mare. Nicio vină. Insist. Pentru ca să nu se creadă la un moment dat că păcatele noastre ar fi impus măsurile de mai sus. Dealtfel, lucrurile sunt controlabile. încă din luna Iulie, „Garda de Fier” n’a dat loc niciunei întruniri publice, n’a făcut nicio agitaţie, n’a tipărit niciun manifest, n’a dat naştere niciunui conflict cu autoritatea publică. Mai mult. A ajutat autorităţile. La serbările organizate în Parcul Carol de către Prefectura de poliţie - la cererea acesteia - am autorizat in trei randuri, ca un număr de cate 200 de legionari imbrăcaţi in uniformă, să le dea concursul lor neprecupeţit. Concurs pe care l-au dat şi pentru care au primit mulţumiri, (mulţumiri ce-au fost manifestate in ultima lor formă prin lovituri aplicate in cap de către comisarii aceleiaşi prefecturi de poliţie in noaptea de 9-10 Decemvrie, cand au umplut de sange pereţii tuturor caselor legionare).

Singura activitate a „Gărzii” era o operă de educaţie constructivă (inainte de conferinţa prin Radio a d-lui Tătărescu): Ridicarea unui cămin la Bucureştii Noui. Unii lucrau, iar altora le creştea inima, văzand cum in fiecare zi, din sforţarea braţelor comune, se inălţa tot mai sus rodul muncii lor, sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Operă de educaţie, care, pentru efectul educativ, cerea atenţia şi liniştea tuturor. Nu s’au făcut vinovaţi cu nimic, n’au atacat pe nimeni, n’au spus nici măcar unui singur om: „dă-te mai incolo” .

In această situaţie a sosit d. Duca la guvern, cu necontenitele Domniei-sale ameninţări - care constituiau in acelaşi timp asigurări pentru bancherii străini, stăpanii Romaniei - că va disolva „Garda de Fier” .

Ce putea să justifice disolvarea „Gărzii?”

1. Atitudinea noastră? Agitaţii? Tulburări grave sau măcar mai puţin grave? Acţiune subversivă? Teroristă? Exclus! Pentrucă n’au existat. Nici măcar in conştiinţa acuzatorilor şi călăilor noştri.

2. Cel puţin vreo justificată teamă de concurenţă la guvernare?

Exclus! Pentrucă noi nu lucrăm pe plan prezent. Lucrăm pe planul de viitor. N’am cerut şi nil cerem guvernul. Mai mult: nici nu ne interesează cine vine la guvern. Ne este absolut indiferent. Pe noi ne interesează Romania de maine, luand, se inţelege, parte intr’o anumită proporţie - pentru şcoala noastră - la toate activităţile prezentului: parlament, ziaristică, ştiinţă, artă etc... Acest adevăr inlătură şi minciuna, ce ni se pune obişnuit in sarcină in asemenea ocazie, că am urmări o lovitură de stat. Lovitura de stat presupune voinţa de-a guverna acum. Dealtfel noi n’am fost impiedicaţi dela exercitarea vreunei incercări de violenţă sau de ilegalitate ci din contra am fost impiedicaţi prin violenţă de-a intrebuinţa calea legală.

Şi acum o mică întrebare. Cum justifică omul cu suflet de fiară, d. I. Gh. Duca, tot sângele pe care l-a vărsat, sângele românesc al camarazilor noştri nevinovaţi? Cu „voinţa internaţională”, cu porunca bancherilor iudeo-masoni dela Paris a căror slugă este şi cărora le-a vandut interesele Romaniei şi vieţile noastre romaneşti? Este cea mai ruşinoasă capitulare cunoscută in historia politică a Romaniei; - „Ucide-ţi copiii cu propriile tale mâini, ne trebue nimicirea viitorului tău, Romanie!” - Aceasta este porunca infamă al cărei executor s’a făcut un prim ministru român.

In faţa acestor fapte de o gravitate istorică, mă întreb alături de o lume intreagă: Unde sunt veşnicii apărători ai „demnităţii naţionale”- al căror nume imi e ruşine să-l pronunţ-care astăzi acoperă cu tăcerea lor cea mai tristă capitulare? Nu vedeţi că „obiectul” vanzării nu-l mai formează nici chibriturile, nici petrolul, nici pădurile, ci însuşi sângele şi vieţile noastre? Din aceste porunci streine au fost arestaţi şi chinuiţi nenumăraţi preoţi în frunte cu bătrânul preot bolnav Ion Moţa, de la Orăştie, care timp de 32 de ani a încălzit prin „Libertatea” inimile româneşti şi cu bătrânul tată al lui Tudose Popescu, preotul de la Mărceşti, în vârstă de 80 de ani.

Din aceste porunci streine o serie de intelectuali, în frunte cu profesorul universitar Dan Rădulescu, o glorie a ştiinţei româneşti, cu avocatul Emil Vasiliu-Cluj, cu profesorul Ion Zelea-Codreanu, suferă chinuri de martir. Din aceste porunci streine, alături de mii de ţărani chinuiţi, zace floarea tinerimii romaneşti in toate inchisorile in frunte cu Ion I. Moţa, Mihail Polihroniade, Radu Gyr, M. Lefter, Ilie Garneaţă, dr. Trifan, Corneliu Georgescu, inginer Virgil Ionescu, dr. Vasile Marin, profesor Vasile Cristescu, Sergiu Lecca, Alexandru Cantacuzino, profesor Horia Sima, Totu, Cranganu, Bozantan, Popa, dr. Colhon şi Lupu etc. etc. Ei ştiu cu toţii că atunci cand va suna marele ceas al biruinţii legionare nu vor rămane nerăsbunaţi. Nimeni nu şi-a pus pieptul pentru noi. In aceste ceasuri grele, cand tinerimea monarhică, a fost lăsată să fie sfartecată de cei care au terfelit mai mult mouarhia, am făcut o constatare: nu şi-a pus nimeni pieptul pentru noi. Nici in faţa poftei de sange a d-lui Duca şi nici in faţa cererilor infame ale bancherilor streini. Chiar şi uşile justiţiei, latura parchetului, ni-au fost inchise ca unor caini turbaţi. La nenumăratele cereri legale de intervenţie nu s’a răspuns. In sufletele a zeci şi mii de tineri, care cunosc şi admiră atitudinile justiţiei din alte ţări - în cazuri similare - se clatină mandria născută din credinţa in virtuţile justiţiei romaneşti. Este posibil ca intr’o ţară cu justiţie, oameni, care n’au nici o vină să fie torturaţi de săptămani intregi şi să nu-şi poată găsi dreptatea sub nici o formă? Totuşi, adevărata justiţie, nu parchetul, nu se poate să nu ne facă dreptate. Ei ne vom adresa. Dragi camarazi, care veţi sărbători in inchisori Crăciunul, cu trupurile insangerate şi cu inima plină de doliu, să nu vă descurajeze această „izolare” , pentrucă Dumnezeu nu este contra noastră şi de aceea nu vom putea fi invinşi niciodată. Vom strange randurile noastre răzleţite şi „Garda de Fier” va ieşi din aceste suferinţe mai luminoasă ca niciodată. In numele vostru, mulţumesc tuturor celor care au găsit un cuvânt de bine pentru noi şi în special ziarelor „Cuvântul” şi „Calendarul” , pe care nu le vom uita pentru atitudinea lor şi ajutorul dat.

Cine răspunde? Cine răspunde pentru tot sângele vărsat şi pentru toate aceste ofense, pentru toate chinurile? Bancherii streini? Nu. Răspunde d. Duca, alături de celălalt vânzător al sufletelor noastre, N. Titulescu. Răspund d-nii Victor Iamandi, Inculeţ, Victor Antonescu, Vaier Roman. Mai răspunde d. General Dumitrescu, comandantul jandarmilor care s’au purtat cu o infamie neinchipuită şi d. Cristescu, directorul general al Siguranţei. Aceştia sunt ucigaşii noştri şi schingiuitorii a peste 10.000 de copii romani.

Numele lor va sta necurmat pe pereţii plini de sânge ai caselor noastre. Aceştia se laudă pretutindeni că au disolvat şi nimicit Garda de Fier. Le răspundem doar atat: “Incă nu se ştie!”

CORNELIU Z. CODREANU, 4 Dec. 1933

 

divider



Flori de aur din Maramureş (43)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea - sau poate mi-a fost sugerată de cineva? - să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere.

La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit... Cine ştie?!

Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii printre oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.

Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!

Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia totuşi evitat... preşedintele. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat, îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.

Întâmplarea - sau poate nu era întâmplare - a făcut ca vicepreşedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi... preşedinte!

Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu... - Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat?!... Niciodată!... Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: - Am trecut eu prin situaţii mult mai grele!... Aşa că, încetul cu încetul, mi-am reluat munca.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii) Pe preşedintele în cauză l-am cunoscut personal şi eu, două decenii mai târziu. Mergeam cu tata prin centrul oraşului, când un domn mai în vârstă se apropie şi îl îmbrăţişează pe tata călduros de parcă şi-ar fi revăzut cel mai bun prieten. “Servus Aurică, ce mai faci?” Tata l-a privit cu reţinere dar nu l-a repezit. Au schimbat câteva fraze de convenienţă apoi ne-am îndepărtat iar tata mi-a explicat cine era respectivul... Venise din Israel pentru o scurtă vacanţă la Sighet. (M. V.)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (8)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

În interesantele sale memorii, Paul - Boncour, care a fost de mai multe ori martorul convorbirilor ruso-române, afirma că Titulescu şi Litvinov ajunseseră la un acord în baza căruia România se obliga să lase să treacă trupe şi material rusesc pe teritoriul său, în cazul unui atac german împotriva statelor care erau legate printr-un acord de asistenţă mutuală cu Rusia şi cu România. (pag.90)

Pe acea vreme, aliata noastră Cehosolovacia, în dementa sa politică de provocare a Marelui Reich vecin, fără a ne consulta, se alătura în mod deschis agresiunii comuniste în Spania - prin telegramele entuziaste ale lui Beneş şi prin mărimea ajutorului dat în material de război. (pag.92)

La 13 noiembrie 1936, ministrul nostru la Berlin, Petrescu Comnen, primeşte vizita Ataşatului Militar German la Bucureşti, colonelul Schunke, care i-a spus că “îşi dă cuvântul său de Onoare de soldat că nu există niciun acord politic sau militar între Germania şi Ungaria… Germania nu cere României decât un singur lucru - să nu facă jocul Sovietelor…”. (pag. 92)

Joseph Paul - Boncour (1873-1972), prim ministru al Franţei (1931-1932) dar şi ministru de externe (1932-1934 şi apoi 1938) şi ministru al apărării (1932 şi 1934) este “martorul privilegiat” pe care Mihail Sturdza îl “cheamă la bară” pentru a dovedi (ceea ce pentru noi acum e foarte clar) trădarea lui Titulescu. Guvernul masonic al Cehoslovaciei îşi arată tot mai clar poziţia procomunistă şi prosovietică, iar URSS abia aşteaptă să-i sară în ajutor… dar (ghinion!) cele două ţări nu au graniţă comună! Trebuie să treacă sau peste Polonia, sau peste România! Ori, cu Polonia, sovieticii nu îndrăznesc aşa ceva! România va fi cârpa de şters pe picioare… asta a gândit şi a promis Titulescu! Regele Carol al doilea a fost câştigat pentru această combinaţie sinucigaşă, clasa politică şi opinia publică tradiţională par a nu vedea pericolul. Căpitanul strigă revoltat, ca un profet în pustie! Dacă bolşevicii intră peste noi s-a terminat cu suveranitatea României, ne pierdem libertatea, demnitatea şi identitatea! Ne vor sataniza! Ne vor mutila sufleteşte! Şi, vai, câtă dreptate a avut…După demiterea lui Titulescu (la 29 august 1936), Germania va relua ofertele făcute României, încercând să blocheze penetraţia sovietică în Europa. Politica externă românească nu s-a schimbat însă fundamental, oamenii regimului carlist (în primul rând Petrescu Comnen, interfaţa directă cu autorităţile Reichului) continuând să saboteze ofertele germane. Regele Carol nu se simte încă ameninţat şi îşi permite să fie arogant şi sfidător, ceea ce va costa scump România în 1940.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: "Cuibuşoarele de zi", 27 noiembrie 1940

Mişcarea Legionară înfiinţează primele grădiniţe gratuite destinate copiilor de muncitori

Printre numeroasele sarcini ce şi-a luat “Ajutorul Legionar”, grija de copii şi de mame ţine un loc de frunte, mai ales în ţara noastră, unde atâţia copii se pierd din cauza neputinţei şi neştiinţei mamelor de a-şi creşte copiii.

De aceea, “Ajutorul Legionar” înfiinţează “Cuibuşoarele de zi”, în cari mamele lucrătoare îşi vor putea lăsa copiii, în timpul cât ele sunt la muncă, în îngrijirea unui personal pregătit special, supravegheaţi de medici distinşi şi ocrotiţi de dragostea Doamnelor cari şi-au ales această parte de muncă pentru binele obştesc.“Cuibuşoare de zi” vom face în toate cartierele muncitoreşti.

Pentru funcţionarea lor avem însă trebuinţă de nenumărate obiecte ca: leagăne şi pătucuri pentru copiii mici, paturi pentru copii mai mari (până la 5 ani), măsuţe, scăunele, dulapuri, veselă pentru bucătărie şi sufragerie, lingerie de pat, de corp pentru copii de la 0-5 ani, perne, pături, jucării şi... bani.“Ajutorul legionar”, pentru moment împovărat cu atâtea şi atâtea greutăţi, va da pe cât posibil.

Facem, însă, un călduros apel la toţi Românii cari îşi dau seama de însemnătatea acestei opere şi cari întâmplător dispun de astfel de obiecte, să ni le dăruiască, anunţând în strada Roma 32-34, telefon

2. 40.00, interior 16 şi 17, unde se organizează un serviciu de primire şi serviciul de transport al obiectelor donate.

În numele secţiunii ”Cuibuşoarele de zi“: Clemence Dr. C. Şumuleanu, Elena Corneliu Zelea Codreanu, d-na. dr. Carangiu.

 

divider



La Division Azul -Escadrilele Albastre (6)

Chiar de la începutul Războiului Civil în Spania s-a putut constata că datorită imediatelor aprovizionări din partea Frontului Popular Francez, forţele „roşii” dominau aerul, în primul rând prin avioanele de bombardament. Şi astfel, foarte curând, au căutat să semene teroarea asupra oraşelor care se alăturaseră luptei pentru salvarea naţională.

În Spania lui Franco se aflau trei cunoscuţi piloţi militari: Garcia Morato, Salvador şi Bermudez de Castro, ce aveau să fie curând admiraţi şi veneraţi de întreg poporul spaniol. Cu trei aparate „Breguet”, din materialul învechit al aerodromului din Sevilla, cei trei piloţi au constituit o formaţie pe care aveau s-o numească „La Escuadrilla Azul”, cu gândul la culoarea cămăşilor lor falangiste. „Albastru contra roşu”. Această luptă a stat la baza legendei acestor oameni şi a escadrilei devenită curând coşmarul aviatorilor ce serveau ordinelor Moscovei. Cu această ocazie s-a putut demonstra, încă odată, că spiritul este cel care dă valoarea şi eficacitatea armelor. Şi nimic un poate caracteriza mai bine spiritul aviatorului spaniol ca mottoul: „Vista suerte y al toro” - „Îmbracă-te în noroc şi întâmpină taurul”, pe care în acele zile îl adoptase Escadrila Albastră. Atenţia concentrată, alegerea momentului propice şi avântul în clipa definitivă, aceleaşi de care este nevoie pentru a-şi câştiga faima în arenă un bun matador.

Cu toate că numărul aviatorilor lui Franco era unul foarte redus, bombardierele „roşii” au început curând să evite zonele apărate de aceştia în teritoriul naţional. Faima Escadrilei creştea zi de zi, alimentată de victoriile aeriene şi de atacurile în picaj care au decis atâtea bătălii terestre şi au salvat de multe ori, în ultimul moment, pe camarazii ce luptau la limită. Şase luni mai târziu Garcia Morato forma un grup de vânătoare, iar una dintre escadrile era botezată din nou „Escadrila Albastră”. Când Bermudez de Castro a căzut la datorie, comanda unităţii a fost preluată de Maiorul Salas.

Însă superioritatea „roşilor” era încă foarte mare, datorită cantităţii imense de material de război primit din Rusia. Cerul din jurul Madridului era acoperit de „Rate”. A urmat bătălia pentru Jarama, în care Grupul lui Morato şi-a dabândit laurii eterni. Alături de camarazii germani, piloţii spanioli s-au făcut stăpânii aerului, luptând împotriva unui inamic de zece ori superior ca efectiv şi material. În acele zile s-a dat o luptă decisivă către victoria finală.

Garcia Morato şi grupul său au fost decoraţi cu „Crucea Laureată - San Fernando”, cea mai înaltă distincţie militară spaniolă. Acest grup va pune bazele şi va organiza „Escadrilele Albastre” care vor lupta pe frontul rusesc în cel de al doilea război mondial.

În număr de cinci, ele au fost încadrate în Luftwaffe şi s-au menţinut pe front până la retragerea definitivă a tuturor voluntarilor spanioli, în iunie 1944. Acestea s-au schimbat succesiv. Toate au operat în Rusia fără a fi în relaţie cu Divizia Albastră, misiunile lor desfăşurându-se în sectorul Grupului de Armate Centru, intervenind în ofensiva germană asupra Moscovei şi în bătăliile din Kharkov, Smolensk şi Kursky. Au participat sub numele de 15° Spanische Staffel, agregate Grupului 27 de Vânătoare, unitate de elită sub comanda lui Wolfram von Richtofon (fostul şef al Legiunii Condor din Războiul Civil din Spania).

Prima „Escadrilă Albastră” s-a constituit la 14 iulie 1941. Pentru formarea ei s-au oferit voluntari 95% din efectivul aviaţiei spaniole şi a piloţilor retraşi, dar pentru a reprezenta aviaţia spaniolă în lupta împotriva vechiului inamic, nu puteau fi aleşi decât cei mai buni. La fel de spontan ca în zilele glorioasei Revolte Naţionale, „Escadrila Albastră” s-a înălţat din nou.

Morato, asul piloţilor de vânătoare nu mai făcea parte din ea; un accident de aviaţie punea punct glorioasei sale cariere chiar în zilele victoriei lui Franco. Maiorul Angel Salas Larrazabal va fi comandantul primei Escadrile. Au zburat cu avioane de vânătoare Messerschmitt şi Focke-Wulf, reuşind să obţină distrugerea a peste 160 de avioane sovietice în doi ani, pierzând 20 de piloţi, morţi, dispăruţi sau făcuţi prizonieri. 95 de piloţi au luptat cu „La Cruz de Santiago” pe aripi împotriva comunismului ateu în Rusia. După terminarea războiului, aceşti cruciaţi vor pune bazele Armatei Aerului din Spania, majoritatea încheindu-şi brilianta carieră cu gradul de general.

Călin Gabor -Textul are la bază un articol din revista ASPA, care traducea o evocare a eroilor spanioli ai aerului din „Völkischer Beobachter” în 1941.

divider



„Oare nu din întunericul peşterii a ţâşnit Raza mântuirii?”

Praznicul Naşterii Domnului este ca o piatră preţioasă, cu mai multe faţete. Pe măsură ce o roteşti în mână, atent, fiecare faţă a ei îşi spune ceva. Altceva: taina Întrupării Domnului în smerita iesle din Betleem, de necuprins pentru mintea omenească. Timpul fără de griji al copilăriei, când lumea întreagă se preschimba în straie proaspete şi noi, sub efectul aşteptării nerăbdătoare a cadourilor, a cetelor de copii care colindau casele intonând cântecele de stea şi a aromelor care împânzeau atmosfera, anunţând bucatele care vor fi aşezate pe masa de Crăciun, care strângea în jurul ei pe toţi membri familiei, de la mic la mare.

Purtând în sufletul nostru aceste amintiri scumpe, ne îndreptăm cu gândul spre acele fiinţe care în plin regim comunist-ateu au ales, cu preţul pierderii sau ruinării propriei vieţi, să mărturisească credinţa creştină şi valorile neamului românesc. Cum au trăit ei în temniţele comuniste taina Întrupării Domnului?

Răsfoind memoriile scrise de unii dintre ei, vom descoperi că închişi între ziduri friguroase şi umede, supravegheaţi draconic, înfometaţi, supuşi la chinuri de neimaginat pentru o minte sănătoasă aceşti oameni se retrăgeau în sine şi retrăiau profund Crăciunul din vremurile lor bune. Reînviau, din negura timpului şi a memoriei, chipurile duioase ale fiinţelor dragi. Îşi aminteau nostalgic colindele bine-vestitoare, aducătoare de binecuvântări, spor şi sănătate. Trăiau la o intensitate de nedescris în cuvinte dimensiunea spirituală a praznicului Naşterii Domnului, dedicându-şi majoritatea timpului postului, cufundându-se în rugăciune, pregătindu-se cu atenţie şi râvnă pentru momentul Sfintei Euharistii.„La fereastra robilor cântă îngerii în cor”Părintele Liviu Brânzaş -care a pătimit vreme de 13 ani în temniţele comuniste- redă în volumul său Raza din catacombă o parte din trăirile pe care le-a încercat în Ajunul Crăciunului din anul 1951, pe când se afla închis la sediul securităţii din Oradea: „Colindă prin suflet imagini şi sunete din Crăciunul neasemănat şi plin de farmec al copilăriei. (...) Deodată dintr-o celulă se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima strânsă de emoţie, îi răspund tremurat, ca un ecou”. Despărţiţi de cei dragi, văduviţi de orice urmă de afecţiune, încercuiţi de ger, ferecaţi în propria singurătate aceşti eroi ai credinţei creştine trăiau deplin taina Întrupării Domnului, simţindu-se mult mai aproape de El. Părintele Brânzaş scrie mai departe: „Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde ne privim printr-o deschizătură în zid şi ne înduioşăm la o Sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ne anchilozează oasele îngheţate este soră bună cu scândura ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peşterii a ţâşnit Raza mântuirii?”Din Penitenciarul Aiud, la 22 noiembrie 1945, Valeriu Gafencu le scria mamei şi surorilor sale: „Se-apropie Crăciunul. Eu sunt sănătos şi cânt cântece de mulţumire şi de slavă lui Dumnezeu. (...) Acum am făcut nişte cântece de Crăciun şi un colind de o frumuseţe rară! Tare mult aş vrea să vi le trimit şi vouă să le cântaţi. În felul acesta mă veţi simţi şi mai alături de inimile voastre”. Un astfel de colind este şi cel pe care îl plăsmuieşte în închisoarea Aiudului, un an mai târziu. Regăsim în el „florile dalbe” din colindele noastre strămoşeşti doar că pentru ei, cei întemniţaţi, „robii Domnului”, ele sunt cîntate nu de cetele de feciori ci chiar de corurile îngereşti: „La fereastra robilor/Cântă îngerii în cor/De cu seară până-n zori./Au venit colindători./Îngerii nemuritori,/Încărcaţi cu dalbe flori./ [Refren:] Lăsaţi copiii să vină,/Să-mi aducă din grădină/Dalbe flori de sărbători,/Dalbe, dalbe flori.”Întruparea Domnului- timpul comuniunii umane

De multe ori, în perioada postului care precede praznicul Naşterii Domnului şi în cele trei zile de sărbătoare cerberii comunişti intensificau regimul de teroare fizică şi psihică. Demostene Andronescu, unul dintre poeţii luminoşi ai închisorilor, redă în cartea sa de memorii Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric, un asemenea episod din care se desprinde, pe de o parte, cruzimea de care puteau să dea dovadă comuniştii, iar pe de alta, spiritul de solidaritate pe care nu o dată l-au arătat eroii anticomunişti. În iarna geroasă a anului 1960 povestitorul se găsea în închisoarea Aiudului, la izolator. La ora închiderii celulelor, un bătrîn epuizat, cu ultimele puteri îl imploră pe gardian: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte, aici mor”. Gardianul îi replică, tare, ca să fie auzit de toţi cei închişi: „Mori, că de-aia te-am adus aici, să mori!” Apoi trânti plin de furie uşa celulei şi o încuie. „În acel moment- scrie Demostene Andronescu- s-a dezlănţuit vacarmul. Toţi cei care ne aflam în seara aceea la izolare am început să batem, ca la comandă, cu pumnii şi picioarele în uşi; şi, cum uşile erau metalice, zgomotul produs de aceste bătăi era asurzitor. (…) Toţi strigam cât ne ţinea gura: „Criminalilor, scoateţi omul de acolo şi duceţi-l la infirmerie că, într-o zi, veţi da socoteală de toate aceste crime!” Acel bătrîn era nimeni altul decât Constantin Gane, autorul „Trecutelor vieţi de doamne şi domniţe”. La acea dată avea 75 de ani. Comuniştii îl mutaseră de la infirmeria închisorii, deşi era distrofic, şi îl băgaseră la carceră. În cele din urmă, văzând rezistenţa îndârjită a celorlalţi deţinuţi, directorul închisorii, colonelul Crăciun, este nevoit să dispună scoaterea scriitorului de la izolator, retrimiterea lui la spital şi acordarea de asistenţă medicală.„Şi acesta e un dar al Domnului”În 1951, de Crăciun, din sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna părăsea lumea cea trecătoare şi stricăcioasă părintele Gherasim Iscu, fostul stareţ al Mănăstirii Tismana. Potrivit mărturiei lui Ioan Ianolide, în anii îndelungaţi de temniţă părintele se remarcase prin solicitudinea pe care o manifesta faţă de orice om care îi cerea ajutorul şi prin înalta viaţă duhovnicească: „Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile”. Ajunsese la Târgu-Ocna, grav bolnav de tuberculoză, ca urmare a torturilor indurate şi a orelor nesfârşite petrecute la izolator. Comuniştii nu îi putuseră ierta faptul că îşi făcuse datoria de preot (slujea în continuare Sfânta Liturghie, spovedea şi împărtăşea), în pofida tuturor piedicilor şi adversităţilor pe care le întâmpinase. Cu puţină vreme înainte de a trece „hotarul de taină”, părintele Gherasim îi mărturiseşte lui Ianolide: „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului… Nu ştiu cum să-I mulţumesc. (…) Am certitudinea vieţii veşnice, particip la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului. (…) Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită”.

Păstrând în inimă toate aceste icoane de vieţuire creştină şi de exemplară demnitate, îmi doresc şi vă doresc să petrecem praznicul Întrupării Domnului cu pace şi bucurie lăuntrică, împărtăşindu-ne, după puteri, din fiorul care înconjoară această negrăită taină. [Notă: Pentru mai multe amănunte privind trăirile care animau inimile mărturisitorilor români anticomunişti, vă recomand volumul Crăciun întemniţat, coordonat de Cezarina Condurache, apărut la Editura Evdokimos în 2016]

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Colind

Spre ferestre-ndepărtate

Florile dalbe, Inima mea drumuri bate, Florile dalbe.

Şi port steaua-ntr-un răsuflet

Florile dalbe, Creangă de colind în suflet

Florile dalbe.

Şi mă duce, mă tot duce

Florile dalbe, Suflă crivăţ la răscruce

Florile dalbe.

Şi mă-ntoarnă-nvolburată

Florile dalbe, Cu copilăria toată

Florile dalbe.

Doamne, dă-mi o seară anume, Florile dalbe, Pe cei dragi să ne adune

Florile dalbe.

Şi să-mi vină, să-mi tot vină

Florile dalbe, S-arunc bulgări de lumină

Florile dalbe.

Ci botează-mă cu stele

Florile dalbe, Doamne-n visurile mele

Florile dalbe.

Şi botează înc-odată

Florile dalbe, Anii Ciucului de piatră

Florile dalbe.

Cu mari volburi de ninsoare

Florile dalbe, Cu duh blând de sărbătoare

Florile dalbe.

versuri de Eugenia Indreica Damian, scrise în temniţa Miercurea Ciuc

 

divider



În crucea pădurii ne-au ucis mucenicii...

Anul acesta s-au împlinit 79 de ani de la asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în marginea pădurii Tâncăbeşti. De 79 de ani ţara legionară îşi plânge mucenicii al căror şir, început în 1933, cu Virgil Teodorescu, s-a pecetluit peste veac în noaptea Sfântului Andrei 1938 şi apoi a ţâşnit în mii de râuri de sânge şi jertfă românească pe altarul credinţei creştine şi al crezului legionar: în prigoane, pe front, în munţi, în temniţe, în deportări şi în exilul amar. Ţara, Căpitane, te plânge şi ţi se închină şi acum... legionarii de ieri care îţi stau de gardă în cer, cei de azi îţi stau de gardă pe pământ până când cei de mâine vor aduce neamului biruinţa promisă de tine. În ziua Sfântului Andrei 2017, din toate colţurile ţării ne-am adunat în jurul tău, iar tu ai fost PREZENT în mijlocul nostru.

Pentru că anul acesta am sărbătorit 90 de ani de la începutul poveştii de dragoste în Hristos a neamului românesc - înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail, ne-am adunat întâi la Ţigăneşti acolo unde, „ascunse-n lut ca o comoară” luminează mormintele lui Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu - Comandanţi ai Bunei Vestiri, doi dintre întemeietorii Legiunii. Sunt singurele morminte care nu ni s-au răpit de vremuri sau de vreme: osemintele Căpitanului şi ale lui Moţa sunt încă pierdute, Gârneaţă a rămas neştiut într-un mormânt din Germania, iar Tudose Popescu - al şaselea Văcăreştean care la 24 iunie 1927 era încă ţintuit în pat de bolile căpătate la Jilava - doarme adânc undeva în pântecele unui cimitir din Dâmboviţa...În jurul mormintelor de la Ţigăneşti, preoţii Arhim. Hariton Negrea, Vasile Gordon, Ioan Şişmănian, Mircea Bejenar şi Ionel Drăghici au săvârşit pomenirea Întemeietorilor. A urmat un cuvânt rostit de Pr. Marius Vişovan, Apelul şi Cântecul Legionarului Căzut. Fumul de tămâie urca sus, tot mai sus în slava cerului, iar paşii noştri porneau spre Tâncăbeşti în urma paşilor voştri...În crucea pădurii Tâncăbeşti Troiţa Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor stă semn al învierii. Acelaşi sobor de preoţi a săvârşit rânduiala parastasului, iar noi toţi, în jurul lor, ne rânduiam în tăcere însoţindu-le rugăciunile cu nădejdea de a fi vrednici să ne înălţăm cu gândul la sufletele martirilor noştri. Părintele Marius Vişovan a rostit Apelul şi a dat tonul Cântecului Legionarului Căzut. Apoi cuvântul Pr. Hariton Negrea a picurat ca un balsam peste durerea morţii Căpitanului - la fel de vie azi în noi, după cum a fost vie în toate generaţiile legionare - transformând-o în comuniune cu biruinţa lui din veşnicie... Îi sărutăm mâna, dimpreună cu a tuturor părinţilor care ne-au însoţit în crucea pădurii.

Vrură să nu-ţi ştim mormântul, dar aşa mai mare creşti, eşti în ţintirim sub cruce şi din cer la noi priveşti; iar de sus avem putere - cum avuse-n urmă-ţi Horia să vestească-n lume crezu-ţi şi să fulgere istoria - peste spaţii, peste timpuri s-auzim suind din piepturi: Aliluia! (Corneliu Zelea Codreanu - Imn Acatist)

Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu - PREZENT!

Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace - PREZENT!

Decemvirii: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu, Ion Trandafir - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Ioan Roşca

Că o lacrimă de sânge... Ioan Roşca - PREZENT!

Pe data de 10 decembrie a trecut la Domnul făgărăşanul Ioan Roşca, frate de cruce, fost deţinut politic timp de 12 ani în temniţele comuniste.

Ioan s-a născut la 1 octombrie 1931, în comuna Râuşor, Făgăraş. Fiu al plugarilor Nicolae şi Elena, Ioan va urma Liceul Radu Negru la Făgăraş unde va fi recrutat de elevul Ioan Pică pentru Frăţia de Cruce a Liceului. Tinerii erau educaţi în sprit naţional şi creştin. FDC Făgăraş ţinea şedinţele noaptea, într-un loc ferit din afara oraşului. La şedinţe participau uneori şi partizanii fugari, între ei Ion Gavrilă Ogoranu. Frăţia a oferit sprijin luptătorilor din munţi prin recrutarea de membri şi prin realizarea unor legături necesare aprovizionării cu armament sau alimente. Securitatea era însă pe urmele tinerilor cu suflet de crin. Sărbătoarea Sfântului Gheorghe din anul 1951... tânărul Ioan este ridicat de Securitate din locuinţa gazdei sale din Făgăraş. Arestarea a avut loc înaintea susţinerii examenului de bacalaureat. Judecat de Tribunalul Militar Sibiu va primi o condamnare de 8 ani temniţă grea în baza celebrului articol 209 „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Pe fişa sa matricolă penală descrierea faptei este „a făcut parte din Mişcarea Legionară”. Ioan începe urcuşul Golgotei în temniţele: Sibiu, Gherla, Aiud, Jilava. La expirarea pedepsei, în 21 aprilie 1959, este dus Jilava în vederea eliberării. Nu urmează însă punerea în libertate ci, un supliment de condamnare administrativă venită din partea Ministerului de Interne. Suplimentul era de 48 de luni. Deţinutul Ioan Roşca intră în „gestiunea” formaţiunii 967 Constanţa. Va executa condamnarea administrativă în lagărele Culme şi Periprava. În 21 aprilie 1963 va fi eliberat fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna natală Râuşor. După 1964 se va căsători cu domnişoara Silvia Sima (rudă îndepărtată a Comandantului Horia Sima) şi împreună vor locui în comuna Mândra/Făgăraş. După 1990 Ioan Roşca se reaşează pe linia de luptă alături de foştii deţinuţi politici. Nelipsit de la comemorarile din zona Braşov/Făgăraş, deschizându-şi sufletul şi poartă casei pentu toţi cei care doreau să afle adevărul unor vremuri răstignite, Ioan Roşca era o prezenţă discretă prin smerenie şi luminoasă prin dârzenie. Astăzi a trecut hotarul vieţii pământeşti către veşnicie. Înmormântarea a avut loc în data de 12 decembrie 2017, la Mândra Făgăraşului. Drum de foc şi biruinţă nene Ioane! În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider