Fundatia George Manu

Editorial
* Părintele Justin Pârvu şi Buna Vestire pentru neamul românesc
Opinii
* Părintele Justin Pârvu: cuvânt la reînhumarea lui Radu şi Flora Gyr, martie 2012
* Românii şi UE
Articole generale
* Mănăstirea Benedictină Valle de los Caidos şi comunităţile româneşti
* De vorbă cu Mihai Posada (II)
* Rugăciunea lui Vasile Christescu
Istorie
* Prigoana cea Mare şi martirii ei
* Flori de aur din Maramureş (57)
* Tată şi fiu în temniţele comuniste
* România şi sfârşitul Europei (22)
* La División Azul (14) Ilmen - O călătorie către „Zero Absolut” (I)
* Liceenii pe Canal - Brigada K-4 elevi, Poarta Albă 1951-52
Cultura
* PATIMILE UNUI CĂRTURAR
Spiritualitate
* „Cred în sfinţi, dar şi-n voinici”
* Lucrarea Părintelui Justin - „Harul lui Dumnezeu să fie peste toţi românii şi toată România”
* Decizia Sinodului în privinţa problemei bisericeşti din Ucraina
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea anuală de la Târgu Ocna
In memoriam
* † Ecaterina (Cotea) Juriari (1929–2019)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 2 feburarie 2019


Părintele Justin Pârvu şi Buna Vestire pentru neamul românesc

Pe 10 februarie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea părintelui Justin Pârvu. Prin viaţa sa exemplară care a îmbinat jertfa, suferinţa, trăirea, rugăciunea şi fapta, prin lucrarea pe care a lăsat-o în urma sa după o lungă şi rodnică viaţă, părintele a intrat definitiv în inimile a milioane de români. A devenit o legendă, un duhovnic iubit şi cinstit de întreaga Biserică vie. Cu ocazia centenarului său, întâistătătorii Bisericii noastre, Preafericitul Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan al Moldovei au exprimat încă odată, prin cuvânt şi rugăciune, aprecierea întregii Biserici pentru viaţa şi lucrarea sa. O sinteză excepţională a acesteia, care redă cu fidelitate duhul părintelui în întreaga sa profunzime şi complexitate, a fost realizată cu acest prilej şi de obştea monahilor de la Petru Vodă, în frunte cu părintele arhimandrit Hariton Negrea, pe care o publicăm şi noi în paginile acestui număr al revistei noastre.

Mormântul părintelui Justin de la mănăstirea Petru Vodă, propria sa ctitorie, a devenit un loc de pelerinaj şi de închinare pentru un şuvoi neîntrerupt de credincioşi. Dar pelerinii care vizitează acest loc ştiu că el este încărcat de semnificaţii mai adânci. E un simbol al Bunei Vestiri, al jertfei care rodeşte. Părintele Justin a fost unul din pătimitorii şi mărturisitorii închisorilor comuniste. Acolo s-a dat o luptă cumplită, între Hristos şi satana, care în final nu a reuşit să frângă credinţa acelor suflete gata de jertfă. Ura satanică revărsată asupra lor a fost cumplită, deoarece majoritatea erau legionari al căror ţel era aducerea neamului la Hristos. În cimitirul din spatele mănăstirii Petru Vodă, unde stau aliniate morminte străjuite de cruci verzi, sunt îngropaţi şi alţi mărturisitori sub semnul acestei primăveri spirituale, al verdelui care simbolizează revenirea la viaţă a naturii, dar şi speranţa în învierea neamului după o iarnă sumbră şi geroasă de ateism şi prigoană: Radu şi Flora Gyr, Părintele Gheorghe Calciu, monahii Atanasie Ştefănescu şi Paulin Clapon. Pe lângă ei, spre închinare în biserica mănăstirii sunt şi sfinte oseminte ale unor mucenici anonimi, dezgropate la Aiud sau în alte locuri de pătimire. Această concentrare în lăcaşul mănăstiresc ctitorit de părintele Justin a unor asemenea simboluri văzute şi nevăzute, de putere spirituală iradiată de jertfa acestor martiri, reprezintă una din cele mai importante lucrări şi moşteniri pe care el ni le-a lăsat nouă şi generaţiilor viitoare de români.

Revenind la numele celor înhumaţi în cimitirul mănăstirii. Nimic mai firesc pentru cei care, după eliberarea din închisoare, au îmbrăţişat la un moment dat monahismul chiar aici la Petru Vodă, la părintele Justin. Dar numele cele mai cunoscute publicului larg sunt Părintele Calciu şi poetul Radu Gyr. În cazul lor a fost vorba de dorinţa lor sau a familiei ca locul unde ei să-şi petreacă odihna de veci în aşteptarea învierii să fie tot aici, alături de părintele Justin. Osemintele lui Radu Gyr şi ale soţiei sale Flora au fost reînhumate în martie 2012, fiind aduse de la Bucureşti la dorinţa familiei, a urmaşilor lor. Cei care au asistat la slujbă spun că ar fi sfinte moaşte, izvorâtoare de mir. Dumnezeu şi timpul ne vor lămuri cum stau cu adevărat lucrurile. Asta pentru cei care încă se îndoiesc. Căci părintele Justin o spune cu toată hotărârea: nu vă îndoiţi, dragii mei!

Cuvântul pe care părintele l-a ţinut în faţa acestor oseminte, după slujba dinaintea reînhumării, a rămas înregistrat pentru posteritate (https://www.youtube.com/watch?v=DMmdlwvLJwQ ). Din câte se ştie, cei doi pătimitori ai închisorilor, părintele Justin şi Radu Gyr, nu s-au întâlnit faţă către faţă în hrubele temniţelor. Dar iată cum întâlnirea acestor doi titani ai duhului, produsă în această împrejurare providenţială, capătă o aureolă mistică şi luminoasă. Cuvântul rostit cu acest prilej de părintele Justin se adresează în primul rând familiei prezente şi osemintelor părinţilor şi bunicilor lor, care erau conduse creştineşte către locul veşnicei odihne. Dar aceste oseminte nu sunt decât un simbol particular. Căci predica nu este doar despre ele luate în mod izolat. Părintele nu vorbeşte doar osemintelor lui Radu Gyr, căci în ele vede osemintele tuturor martirilor şi mucenicilor prigoanei  comuniste, care au însămânţat cu jertfa lor toată ţărâna românească. Iar familia la un moment dat nu mai e familia particulară a celor pomeniţi în acel moment, ci capătă dimensiunile lărgite ale întregului neam. În faţa osemintelor lui Radu şi Flora Gyr, vorbind familiei acestora, părintele Justin înalţă semnificaţia acestui moment dincolo de particularul clipei, transmiţând un mesaj pentru veşnicia neamului.

Înainte de a-l reproduce, se cuvine făcută şi o observaţie. Părintele Justin foloseşte în permanenţă o substituire de termeni. Legionarismul nu apare menţionat explicit, ci doar sub forma sinonimului Bunei Vestiri. Nu cred că poate fi vorba de o reţinere nejustificată, ci mai degrabă de o atitudine de înţelepciune şi clarviziune din partea părintelui. Cuvântul lui nu este adresat doar cunoscătorilor, sau cercului restrâns al celor prezenţi în acel moment, ci poate fi aflat de oricine îl caută deliberat sau îl găseşte întâmplător. Cei care cunosc puterea asociativă a cuvintelor ştiu despre ce e vorba aici. Termenul de „legionar” este asociat în mintea multora exclusiv cu barbaria, ura şi violenţa, el stârnind din start puternice reţineri. Iată de ce părintele evită folosirea sa explicită (căci oricum e limpede pentru toţi la ce se referă), ci conturează mai degrabă semnificaţiile sale lăuntrice, sub forma acestui ideal al Bunei Vestiri. Care astfel poate fi înţeles şi acceptat mult mai uşor decât prezentându-l publicului larg sub forma unui termen asupra căruia s-a aruncat un morman de hule şi de calomnii. Părintele a demonstrat astfel şi cu acest prilej că important este în primul rând un conţinut autentic, iar nu o etichetă ostentativă pusă pe un ambalaj gol. Şi, în plus, chiar dacă acest conţinut rămâne valabil, prezentat sub o etichetă neadecvată momentului, îi va îndepărta pe mulţi de la cunoaşterea adevărului. De aceea, în opinia sa, atunci când nu se poate încă produce o concordanţă deplină între formă şi fond, ceea ce trebuie să primeze este întotdeauna fondul.

Să luăm aminte, şi să-i ascultăm cuvântul!

Bogdan Munteanu 

divider



Părintele Justin Pârvu: cuvânt la reînhumarea lui Radu şi Flora Gyr, martie 2012

Ne aflăm la începutul lui martie, luna aceasta frumoasă când înfrunzesc pomii şi toată natura şi din adâncul pământului răsar toate plantele. Aşa cum noi astăzi sărbătorim această lună a Bunei Vestiri a acestor eroi, a acestor martiri, care au sădit în adâncurile pământului osemintele lor. Dar [ele] nu sunt obişnuite. Aceste oseminte sunt deosebite prin faptul că sunt eroii, sunt martirii care au străbătut întunericul acestei istorii. Pentru că au trăit în vremurile cele mai grele, când în Răsărit era un păgânism roşu, iar în Apus un ateism negru, s-au întâlnit în poporul român aceste două concepţii mari, de moarte şi viaţă. Ei bine, un grup de tineri au luat, cu preţul vieţii lor, [hotărârea] să ridice la înălţime, la linia Bisericii, această concepţie creştin-ortodoxă din ţara noastră.

Aici au fost istorii cumplite. Puşcăriile au fost inundate, din 1923 până în 1964; acolo tinereţile noastre s-au topit, s-au chinuit, până să iasă la lumină în zilele noastre, la suprafaţă, toată viaţa lor şi tot zbuciumul lor.

Când vorbim despre eroi vorbim despre oameni virtuoşi, care au luptat şi luptă împotriva unui duşman, a unui inamic. Ei bine, aici nu s-a luptat cu un inamic oarecare. Aceşti tineri, care au ridicat armele spirituale împotriva păgânătăţii, atât din Răsărit, cât şi din Apus, au fost nişte tineri independenţi, care nu au fost legaţi nici de concepţia ateistă, nici de concepţia leninistă. Au fost ei, prin viul lor grai şi viaţă şi inimă, au plecat şi au dat jertfă începând cu Moţa-Marin, când s-a tras cu gloanţele în faţa lui Hristos. Ei au plecat acolo nu că a fost [vorba de] catolici sau ortodocşi. S-au dus pentru apărarea credinţei noastre creştine. Creştin când vorbim, ne gândim la omul de jertfă, la omul de dăruire. Creştin nu este un om care numai umblă pe stradă, se plimbă, aprinde o lumânare şi iese din biserică, ia cucoana şi merge mai departe. Nu. Viaţa creştină este jertfă continuă. Este o dăruire permanentă în viaţa noastră de toate zilele. Atât în mănăstiri, care au luat jugul acesta greu al monahismului, ei şi-au luat pe seama lor dăruirea pentru lumea aceasta creştin-ortodoxă. Ei sunt rugătorii de astăzi şi rugătorii de mâine, rugătorii din viitor, până în înălţimile cerului.

De aceea, poate că priviţi dintre dumneavoastră cu multă îndoială sau scepticism aş putea spune, că vă îndoiţi în cugetul frăţiilor voastre. Nu vă îndoiţi, dragii mei! Îndoindu-ne de aceste oseminte, de aceşti eroi, ne îndoim de existenţa noastră ca neam! Dacă noi nu recunoaştem vitalitatea şi eroismul lor, nu cunoaştem nimic, ne-am pierdut în negura veşniciei, fără rost. De aceea trăim aceste momente frumoase, aşa după cum Buna Vestire ne-a dăruit vestea Naşterii lui Iisus Hristos, aşa vestesc aceşti tineri viitorul neamului nostru. Pentru că dovada că au luptat şi luptă cu vitregiile, împotriva răutăţilor, sunt osemintele lor binecuvântate de Dumnezeu şi bine mirositoare în faţa noastră. Nu-i nevoie să aducem argumente de niciun soi, că iată, vin necredincioşii. Uite, priveşte aicea, şi te vei limpezi tu singur despre realitatea acestei concepţii legate de Buna Vestire! Aceasta -despre istoria Bunei Vestiri- este întinsă peste tot neamul, nu numai pentru neamul românesc, căci Buna Vestire nu vesteşte numai românilor, ci vesteşte la întreaga omenire, care se mântuiesc în numele lui Hristos, în numele acestei Bune Vestiri.

De aceea pentru noi, repet, este o zi de mare sărbătoare, pentru că aicea sunt şi părinţii, aici sunt şi copiii lor, aici sunt nepoţii şi strănepoţii. Iată neamul are o istorie, o parte de istorie, care se desfăşoară în faţa noastră. Aici este şi sora, este fratele, este cumnatul, aici este tot neamul acesta românesc prin care respiră viaţa noastră creştină. Eu ce să spun decât să aduc condoleanţele mele familiei, dar în acelaşi timp şi o bucurie pentru că au fost sălaşul, au fost casa unde au crescut şi s-au educat aceşti tineri care şi-au dat viaţa. Este vorba despre lupta aceasta puternică a noastră care se vădeşte peste tot. Cine nu vrea să creadă, să meargă la Vaslui, să meargă la Predeal, să meargă la Râmnicu-Sărat, să vadă jertfa şi eroismul acestor tineri. Dacă privim cu îndoială la acest eroism al lor, privim cu îndoială şi de existenţa noastră ca om, ca individ, şi ca Hristos în mijlocul nostru.

De aceea, gândiţi-vă foarte mult şi frăţiile voastre, misiunea pe care o aveţi ca monahi este să ne rugăm pentru neamul nostru, pentru creştinismul nostru, pentru cei prezenţi şi cei din Biserica triumfătoare. Ne rugăm ca să ţină această unitate a noastră, pentru că numai aceasta ne duce pe noi la înviere. Nu există altă cale. Chiar dacă am umbla noi să socotim, să calculăm toate lipsurile noastre, dar deocamdată aici rămânem. Au spus că au făcut greşeli mari, Mişcarea aceasta a Bunei Vestiri. Au făcut greşeli mari, da, pentru că au executat un Duca, un Călinescu sau în sfârşit, că s-au făcut multe greşeli. Există două forme de apărare. Există o apărare de inamicul dinăuntru şi o apărare de inamicul dinafară. Ei bine, ei şi-au luat [asumat] această bărbăţie şi au apărat, au început să secere aici ca să vâre teama în a nu se mai întinde masoneria peste neamul nostru. Pentru că, am spus, această lucrare dinăuntru este mult mai periculoasă decât cea dinafară. Cum spune zicala: „păzeşte-mă, Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur”.

De aceea şi noi la ora aceasta, avem datoria să tindem în rugăciune, să tindem către ei, ca să ne poată ajuta în aceste vremuri ale ateismului pe care le trăim. Nu trăim [doar] o viaţă de mănăstire, facem utrenie, liturghie şi vecernie. Sunt importante şi lucrurile acestea, dar important e să reprezinţi vecernia, să reprezinţi liturghia. Liturghia înseamnă dăruire, jertfă, şi viaţa monahală este o dăruire şi o jertfă. Nu e o viaţă de linişte, de compătimire, viaţa călugărească e o viaţă de luptă, de necaz, de greu, de urcuş. Ei bine, noi suntem în lumea aceasta acuma în urcuşul acesta la mare înălţime. Suntem în lumea aceasta a prăbuşirii creştinismului. Suntem în plin ateism, în Europa din occident şi în Europa de răsărit. Suntem între aceleaşi ciocane ca şi acum 50-80 de ani. (…)

De aceea noi când am cinstit aceste oseminte, vor merge o parte din ele, care socotim că sunt de îngropat, iar restul rămân pentru închinarea celor care au credinţă şi nădejdea Învierii. Dumnezeu să binecuvânteze onorata familie, să binecuvânteze toată lumea de aici monahală şi credincioasă, care a participat la această sărbătoare, vă doresc multă sănătate şi bucurie şi să ducem cu noi vestea aceasta a Bunei Vestiri, a ostaşilor care au urmat într-adevăr vestea cea bună. Domnul să vă binecuvânteze!

Pr. Justin Pârvu 

divider



Românii şi UE

„O maimuţăreală” – aşa îşi intitulează dl Sever Voinescu articolul publicat în numărul din 21-27 februarie al revistei „Dilema Veche” pe care o şi conduce. El însuşi fiind un conservator, care îşi asumă în mod manifest credinţa creştin-ortodoxă, îi are în vedere prin acest titlu pe alţi confraţi de-ai săi, „conservatori” la rândul lor. După cum se vede, încurcate sunt căile … conservatorismului. Nodul gordian este raportarea românilor la UE, unde opiniile se despart. Dl Voinescu mărturiseşte că dacă ar fi american, ar fi un susţinător, ce-i drept, nu foarte entuziast, al preşedintelui Trump. Dacă ar fi fost britanic, ar fi susţinut Brexitul, dar cu multe semne de întrebare. Aşadar un spirit dilematic în toată regula, în buna tradiţie a revistei sale.

Fireşte, dl Voinescu s-a declarat dintotdeauna un adversar hotărât al corectitudinii politice, al dirijismului stângii globalizante. Toate acestea sunt împărtăşite însă şi de alţi compatrioţi „conservatori” de-ai noştri, poate doar cu grade mai accentuate de susţinere pentru Trump şi Brexit. Unde se despart însă apele? Dl Voinescu ne mai înştiinţează (ceea ce fireşte, ştim cu toţii), că din păcate el nu e nici american şi nici britanic, ci român. Şi ca atare, modelul de raportare la realităţile româneşti nu poate fi calchiat după calapoadele unor doctrine străine, adaptate şi izvorâte dintr-o altă tradiţie, dintr-un alt specific. Ar mai lipsi un pas şi domnia sa ar deveni un gânditor politic de orientare autohtonistă, păşind pe urmele concepţiei eminesciene. Dar din păcate nu e în stare să-l facă.

Miezul problemei constă de fapt în raportarea la UE. Chiar dacă e un eurosceptic care priveşte în mod critic o serie de aspecte ale structurii ei şi ale măsurilor prin care această uniune încearcă să impună principiul globalist al dizolvării statelor în entităţi supranaţionale, totuşi dl Voinescu vede în apartenenţa României la UE răul mai mic în comparaţie cu eventuala izolare a României, rămasă suverană, dar în afara acestor structuri.

„Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE. Nu zic că aceste reguli îmi plac în totalitate, dar măcar îmi creează condițiile unei vieți decente și, mai ales, îmi permit să mă lupt pentru ceea ce cred. Lucid vorbind, orice alt aranjament pentru România de azi e mult mai rău. Putem visa la cai verzi pe pereți, desigur – eu vorbesc despre ceea ce este pe masa istoriei acum și despre alegerile pe care chiar le avem.”

Trebuie să recunoaştem şi o dreptate parţială în cele spuse aici. Clasa noastră politică e un veritabil dezastru, un monument de incompetenţă, perfidie, balcanism şi corupţie. Dar dacă ar fi consecvent cu ideile pe care le profesează, dl Voinescu ar trebui să nu se împace cu ideea că remediile la această stare de lucruri vor veni din afară. Căci nu vor veni. Impresia multora este că dimpotrivă, potentaţii străini sunt perfect conştienţi de această stare de lucruri, dar nu este in interesul lor şi nici nu stă în puterile lor să o îndrepte. Ca atare, au inventat o serie de mijloace de presiune şi de control, pentru a ţine în frâu nărăvaşa clasă politică dâmboviţeană. Numai că ar trebui să fie clar pentru toată lumea, acestea nu sunt un medicament cu virtuţi curative, ci doar instrumente prin care România este ţinută –iar aici vina principală aparţine clasei noastre politice- într-un minorat perpetuu, pe care mulţi critici îl asimilează statutului de „colonie”. Dacă parteneriat pe picior de egalitate nu se poate, atunci măcar sub forma asta – pare a fi judecata logică a mai marilor europeni.

Revenind. Aproape tot ce scrie dl Voinescu e bine şi frumos, dar concluziile sunt în cele din urmă deprimante. Domnia sa nu vede posibil, nu încearcă să se implice concret într-o lucrare de transformare pe scară largă, dar din interior, a mentalităţilor românilor de azi. Asta deşi un intelectual ca domnia sa ar fi printre cei mai nimeriţi să pună umărul. Singura „scăpare”, care de fapt NU E, o vede în … UE, în ciuda politicii sale criticabile. Asta însă nu e nicio eliberare, ci un prizonierat perpetuu, în primul rând faţă de propriile metehne româneşti. E doar o ţinere sub control a bolii, care nu întrevede nicio vindecare a ei.

Apartenenţa României la UE, dacă are aspecte pozitive, atunci ele constau în altceva. În primul rând ieşirea din izolare a României postcomuniste a fost şi benefică. Românii au ce învăţa, la nivel individual, la nivel de mentalitate, de la popoarele apusene. Nu vorbesc aici de instituţiile birocratice europene, ci de contactul omul simplu cu alte neamuri şi alte culturi, mai avansate. Se poate învăţa seriozitatea, corectitudinea, respectul pentru munca cinstită, care e la rândul ei respectată şi răsplătită. Libera circulaţie e esenţială. Fireşte, sunt şi dezavantaje, dar ele rezidă mai degrabă tot în problemele cronice existente în vatra autohtonă. Dacă ar avea o perspectivă reală în ţară, milioane de români stabiliţi actualmente afară s-ar întoarce acasă, aducând cu ei experienţa acumulată şi o mentalitate modelată într-un mediu care în mod sigur le-a ajutat să le formeze personalitatea.

Această hemoragie etnică, această tragedie a risipirii românilor în diaspora, şi-ar găsi rezolvarea tot numai printr-o profundă transformare pe plan intern, menită să le creeze condiţiile întoarcerii.

Decât să gândească lucrurile numai pe jumătate, preferând varianta aspirinei pentru cancer, adică a binelui relativ şi fără efect profund al apartenenţei României la structurile birocratice ale UE (care e altceva decât Europa veritabilă), intelectuali ca dl Voinescu ar trebui să pună punctul pe i şi să meargă până la capăt, să pledeze alăturii de alţii, punând pe primul plan o profundă transformare internă a României. Şi atunci da, până când se va ajunge acolo, va putea să declare că susţine, dar numai cu titlu de provizorat, teza: „Și ce soluții ar putea exista pentru prezervare și prosperitate cu un popor aflat în acest stadiu? Practic, nici una în afara UE.”

De acord, dar dacă nu pledează în acelaşi timp pentru o ridicare a poporului român din acest stadiu larvar în care se află actualmente, adică să manifeste o abordare, ei da, „naţionalistă”, că nu văd care ar fi termenul mai potrivit, pe o linie să-i spunem neo-eminesciană, dl. Voinescu nu face decât să se învârtă în jurul cozii. Iar ceea ce scrie sub semnul unor jumătăţi de măsură, nu e atunci altceva decât ceea ce spune titlul propriului text: o maimuţăreală.

Bogdan Munteanu 

divider



Mănăstirea Benedictină Valle de los Caidos şi comunităţile româneşti

De mulţi ani, după cum v-am informat în numeroase ocazii, Mănăstirea Sfintei Cruci din Valle de los Caidos a dezvoltat şi intensificat o relaţie fraternă cu comunităţile româneşti din Spania şi din România, atât cele formate din credincioşi catolici, cât şi ortodocşi. În luna ianuarie a acestui an, pe data de 11, Priorul Mănăstirii (n.n. Padre Santiago Cantera) a primit vizita unui grup de români aflaţi în pelerinaj la Biserica Mănăstirii. Între ei s-a aflat un intelectual ce a pătimit mulţi ani în temniţele comuniste şi Părintele Marius Vişovan, preot catolic de rit oriental, fiul intelectualului şi luptătorului anticomunist Aurel Vişovan (1926-2002). În data de 25 ianuarie, Priorul a fost invitat să participe în recent construita Catedrală Ortodoxă Română din Madrid la o impresionantă rânduială de tundere în monahism a părintelui Spiridon (Sorin), un prieten personal al Priorului şi secretarul PS Timotei, Episcopul ortodox al Spaniei şi Portugaliei. Priorul a fost întâmpinat de 3 episcopi ortodocşi prezenţi la ceremonie (PS Timotei şi Episcopul auxiliar Teofil de Iberia, împreună cu ÎPS Varsanufie) şi s-a bucurat timp de mai multe ore de întâlnirea şi prietenia preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi enoriaşilor din comunitatea ortodoxă din Madrid. Totodată, cu această ocazie, Priorul a putut cunoaşte mai bine muzica şi notaţia psaltică bizantină.

Sursa: http://www.valledeloscaidos.es/noticias/2019/relacion-de-la-abadia-benedictina-con-comunidades-rumanas 

divider



De vorbă cu Mihai Posada (II)

Dialog apărut în Revista CURTEA DE LA ARGEŞ, Nr. 1 (98)/2019 pp. 12-14 sub titlul „De vorbă cu Bogdan Munteanu”. Pentru preluarea de faţă ne-am permis o uşoară modificare a titlului, pe care o considerăm mai potrivită pentru revista noastră (n.red).

Mihai Posada: Acuza „venerării idolatre“ nu se aplică în cazul încercării de primire-transmitere a duhului sfinţilor închisorilor, unde perceperea ca sfinţi a mărturisitorilor implică firesc venerarea acestora în absolut, întrucât, după cum scrie Sorin Lavric în prefaţa amintită: „Predania [lor] surprinde acea parte a trecutului care vine peste tine fără să te întrebe“. Ciprian Voicilă, în prefaţa intitulată „Testamentul Sfinţilor închisorilor - înţelesuri puse în lumină şi un imperativ mistic“, la volumul Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide: despre duhul „Sfinţilor Închisorilor“ face precizarea: „Parcurgând această carte edificatoare, la sfârşitul ei veţi constata un adevăr care vă poate schimba viaţa: cuvântul testamentar al lui Valeriu nu îi este adresat doar lui Ioan Ianolide şi cercului restrâns al ucenicilor «Sfântului Închisorilor». Şi Noi trebuie să desluşim şi să ducem duhul Sfinţilor Închisorilor mai departe“. Cum vă imaginaţi acest fenomen, când astăzi, spre deosebire de perioada când cei doi trăiau, copiii nu mai sunt majoritar crescuţi şi educaţi în spirit creştin, iar actualitatea cunoaşte atacuri fizice şi mediatice, speculativ-intelectuale şi decizionale la adresa creştinilor, încât recent, vicepreşedintele american Mike Pence a declarat oficial spijinul comunităţilor creştine persecutate, folosind programul USAID; mai exact, în ce ne priveşte ca români, cum se va face (prin lectură) predania creştină adresată unei populaţii de părinţi şi copii în masivă dezcreştinare?

Bogdan Munteanu: Fireşte, în cazul sfinţilor (sau a „candidaţilor“ la sfinţenie) nu poate fi vorba de „venerare idolatră“. Creştinii Îl venerează în permanenţă doar pe Dumnezeu, iar sfinţii sunt cinstiţi datorită calităţii lor exemplare. Aceasta înseamnă de fapt „canonizarea“: oficializarea de către Biserică a acestei calităţi, a faptului că în aceşti oameni s-a făcut vizibilă lucrarea lui Dumnezeu. Iar predania creştină se transmite mai departe în primul rând prin asemenea oameni, altfel rămâne literă moartă. La întrebarea cum ar trebui procedat pentru a o transmite mai ales generaţiilor actuale, care suferă un grav proces de descreştinare, primul răspuns ar trebui să fie: prin lucrarea unor figuri exemplare. Flacăra credinţei se transmite în primul rând în chip viu, de la om la om. În cartea sa „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, marele teolog Dumitru Stăniloae explică acest fir pe care s-a transmis credinţa de la o generaţie la alta, şi care urcă până la apostolii care L-au cunoscut pe Hristos faţă către faţă. „Astfel, prin omul care crede avem siguranţa că vedem dincolo de el pe Dumnezeu şi că cel ce lucrează din el asupra noastră, făcându-ne să credem, este iarăşi Dumnezeu. Credinţa altuia este mediul, este cărarea, prin care transmite Dumnezeu credinţa în noi. Desigur, minunat este în aceasta nu numai faptul că Dumnezeu lucrează, ci şi acela că lucrează tocmai prin om, că ni se adresează dintr-un om.” Dar, bineînţeles, credinţa se poate transmite şi prin lecturi, mai ales când asemenea oameni nu mai sunt printre noi, sau nu ştim să îi căutăm. Esenţial este să se scrie acele cărţi potrivite, prin care personalitatea lor este făcută cunoscută unor cercuri cât mai largi de creştini. Mă refer în primul rând la literatura hagiografică, dar nu doar la cea referitoare la sfinţii din vechime, ci şi la cea referitoare la acele figuri exemplare care au fost (aproape) contemporane cu noi şi în care cititorul actual are şanse mai mari să se regăsească.

De fapt, cam acesta a fost şi traseul devenirii mele. Le datorez aproape totul în această privinţă în primul rând socrului meu, Marcel Cazacu şi primului meu părinte duhovnic, Ioan Negruţiu, ambii având ani grei de temniţă comunistă în spate, pe care i-au biruit cu puterea credinţei. Dincolo de aceste repere vii (care au trecut la Domnul pe la începutul anilor 2000) am citit şi literatura memorialistică de detenţie în care sunt evocate şi alte figuri exemplare, mulţi fiind martiri şi sfinţi ai temniţelor comuniste. Apropierea mea de credinţă, de Biserică, s-a făcut la început prin asemenea oameni: faţă către faţă sau prin mărturiile scrise ale altora. Bineînţeles, odată această scânteie aprinsă, au urmat şi alte lecturi cu caracter teologic, care în cele din urmă sunt obligatorii pentru orice creştin care doreşte să cunoască amănuntele legate de credinţa şi practica Bisericii, în care doreşte şi el să se încadreze.

Mihai Posada: Ce fel de influenţă spirituală au exercitat asupra dumneavoastră personalităţile celor doi pătimitori: socrul Marcel Cazacu şi, desigur, preotul şi duhovnicul Ioan Negruţiu?

Bogdan Munteanu: Aţi spus bine „pătimitori”. Pentru că cine i-a cunoscut direct, şi-a putut da seama că pentru asemenea oameni trăirea creştinismului a însemnat realmente o purtare a crucii. Sigur că fiecare avem parte de încercările noastre prin care ne este dat să trecem. Dar toate acestea nu se pot compara cu suferinţele îndurate de acea generaţie a închisorilor şi peste care au trecut numai cu seninătatea pe care ţi-o poate da adevărata credinţă. În ei am găsit aşadar nişte repere ale autenticităţii. Credinţa lor nu era doar una din vorbe sau gesturi, ci esenţialmente trăită. Deşi poate mai puţin cunoscut la nivelul întregii ţări, părintele Ioan Negruţiu a fost la vremea sa poate cel mai important duhovnic din partea de sud-vest a României. Deşi nu îi lipsea orizontul cultural, ci dimpotrivă, cuvântul său nu era sofisticat ci de cele mai multe ori simplu, dar plin de profunzime şi de putere. Avea o prestanţă inegalabilă şi un har inefabil, care îl făceau să fie fascinant şi totodată o personalitate care iradia o mare autoritate duhovnicească. În ce îl priveşte pe Marcel Cazacu, socrul meu, el a fost în primul rând un model de verticalitate îmbinată cu modestia. A fost în anii 90 vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Timiş. A refuzat însă demnităţi mai înalte, cum ar fi cea de preşedinte al asociaţiei sau chiar candidatura la Parlament pe listele Convenţiei Democratice, deşi aceasta i-a fost oferită. A preferat să se implice mai degrabă în proiecte de ordin spiritual, cum ar fi demersul care a condus la ridicarea în complexul studenţesc al universităţii timişorene a „Bisericii studenţilor”. A fost un om respectat de toate personalitătile oraşului, de la primar la mitropolit şi până la parlamentarii partidelor de sorginte necomunistă (membre la vremea respectivă în CDR). Pe scurt, amintirea sa este păstrată la loc de cinste de către toţi cei care l-au cunoscut, pentru a nu mai vorbi de mine sau de soţia mea, pentru care el a însemnat mult mai mult, mai ales pe plan sufletesc. Mihai Posada: În textul de deschidere, datat noiembrie 2015 şi intitulat „Argument: în căutarea reperelor într-o lume sub asediu“, atunci când vorbiţi despre „tradiţia şi religiozitatea rusă“ ce ar putea reprezenta „un adevărat tezaur pentru omenirea care e însetată de spiritualitate“ faceţi şi precizarea următoare, cu referire la conţinutul primei părţi a cărţii Permanenţe europene, rosturi româneşti: „Iată de ce reperele evocate aici nu sunt nicidecum de genul concepţiei ezoteric-eclectice a unui Dughin, aflat acum pare-se în mare vogă prin unele cercuri, inclusiv occidentale [...]“.

Aceasta să fie motivaţia pentru care, nici în paginile revistei PERMANENŢE nu apare numele filologului, eseistului şi editorului italian Claudio Mutti, chiar dacă acesta a publicat, între altele, cărţi despre Mişcarea Legionară şi intelectuali români din perioada interbelică (Mircea Eliade şi Garda de Fier, sau Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier - Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu, sau Mircea Eliade, Legiunea şi noua Inchiziţie, a tradus şi tipărit piesa de teatru Ifigenia a lui Eliade etc.), dar nici acela al traducătorului său, Răzvan Codrescu, ceva mai cunoscut la noi, ca jurnalist şi autor de carte despre dreapta interbelică românească?

Bogdan Munteanu: Spiritualitatea rusă e una profundă şi autentică, dar în ansamblul ei pe alocuri şi contradictorie. În cartea mea m-am referit la repere ale gândirii religioase cum ar fi filosofii Vladimir Soloviov şi Nikolai Berdiaev, sau la personalităţi din domeniul teologiei ortodoxe cum ar fi Sofronie Saharov sau Alexander Schmemann. Sunt oameni cu valori morale clare, de ordin superior, incompatibili după mine cu un ideolog precum Dughin, care încearcă să coalizeze sub steagul concepţiei sale eurasiatice toate forţele „antioccidentale”. Care încearcă adică să ambaleze într-un cofraj teoretic scopuri cât se poate de terestre, de politice. Răspunsurile la întrebările concrete pe care le puneţi sunt însă foarte simple. În ce-l priveşte pe Claudio Mutti, nu ştiu dacă e sau nu un „dughinist”, dar e posibil să existe o compatibilitate între ei. În orice caz, faptul că numele său nu apare în revista noastră, se datorează pur şi simplu faptului că nu suntem în contact cu el. Spre deosebire de Răzvan Codrescu, care s-a ocupat de editarea cărţilor sale în România şi care a constituit probabil filiera prin care în trecut texte ale lui Mutti au fost publicate şi în „Puncte Cardinale”. Dacă situaţia s-ar schimba cumva, atunci depinde. În orice caz, texte de orientare „dughinistă” nu sunt compatibile cu linia revistei noastre. Altele poate da. Iar în ce-l priveşte pe dl. Codrescu: odată cu regretabila încetare a apariţiei revistei sibiene, proiectele domniei sale au fost altele, iar ele nu au inclus niciodată revista „Permanenţe”. Totuşi, afirmaţia că numele său nu se regăseşte în paginile ei nu corespunde realităţii. În ultimii cinci ani, numele său apare de mai multe ori, chiar dacă mai mult ocazional, iar nu cu regularitate. Eu personal sunt în contact cu dl. Codrescu, ne cunoaştem şi ne stimăm reciproc. Dacă vreţi, se poate spune că am încheiat un fel de „pact” în sensul că noi putem prelua texte publicate pe blogul domniei sale (ceea ce s-a şi întâmplat în câteva rânduri), dar şi dl. Codrescu a publicat pe pagina sa o serie de texte ale subsemnatului. Nu este vorba însă de o colaborare regulată, sau „instituţionalizată”, ci fiecare parte decide asupra oportunităţii unei eventuale preluări.

Mihai Posada: Ne puteţi spune în ce împrejurări aţi devenit conducătorul revistei PERMANENŢE?

Bogdan Munteanu: Desigur. De la înfiinţarea ei în 1998 şi până în decembrie 2011, revista „Permanenţe” l-a avut drept redactor-şef pe Mircea Nicolau. O personalitate remarcabilă atât prin forţa sa interioară cât şi prin cultura şi abilitatea sa oratorică. Deţinut politic cu mulţi ani de temniţă antonesciană şi comunistă, a fost în anii 30 coleg la facultatea de filosofie cu cei consideraţi „elita interbelică”, printre care şi Constantin Noica. Dealtfel Mircea Nicolau a fost un martor de primă mână, unul din principalii interlocutori ai lui Sorin Lavric în cursul documentării sale pentru scrierea cărţii „Noica şi Mişcarea Legionară”. Odată cu trecerea în veşnicie în decembrie 2011 a lui Mircea Nicolau, revista „Permanenţe” a mers înainte fără un redactor-şef propriu zis, funcţia aceasta fiind suplinită de dl. Gheorghe Gheorghiu, un alt veteran al închisorilor comuniste. Abia la începutul lui 2013 s-a oficializat noua echipă redacţională, care a marcat schimbul de generaţii. Ea s-a alcătuit din colaboratori ai revistei din generaţia mai tânără, dar care aveau la activ ani buni de activitate şi contribuţii regulate la revistă. Iar din cadrul acestei echipe (care îi mai include pe Cezarina Condurache, Pr. Marius Vişovan, Ciprian Voicilă, iar mai recent şi Pr. Vasile Gordon, un vechi prieten al nostru) mi s-a încredinţat mie răspunderea de a îndeplini funcţia de redactor-şef. Probabil pentru motivul că textele mele se încadrează într-un orizont mai larg, fiind capabile să imprime liniei revistei o deschidere mai amplă către diferite tematici: cultural, teologic, politic, istoric sau texte de atitudine. Mihai Posada: În cel mai nou volum semnat de dumneavoastră, cu titlul Marionete ale destinului (Evdokimos, 2018), faceţi o pertinentă analiză a situaţiei statelor europene, dar şi a situaţiei din America sau Rusia, în lumina fenomenelor contemporane ce definesc evoluţia lumii contemporane: corectitudinea politică, populismul, servilismul politic, interesul naţional vs. mondialism, ideologii, doctrina creştină, revizuirea creştinismului etc. etc. şi, foarte important, aduceţi în discuţie binomul raţionalism-iraţionalism. În recent apăruta carte a lui Jerome R. Corsi (New York Times best seller autor al volumelor The Obama Nation, The Late Great USA şi Unit for Command), intitulată Killing the Deep State: The Fight to Save President Trump, după ce dezvăluie legătura între aşa-zisul Guvern Subteran care urmăreşte îndepărtarea de la putere a preşedintelui Donald J. Trump şi puternicele agenţii din spatele acestui Guvern din umbră - FBI (Biroul Federal de Investigaţii), CIA (Agenţia Centrală de Informaţii), DOJ (Departamentul de Justiţie), NSA (Agenţia Naţională de Securitate) şi the Federal Reserve (Banca Centrală a SUA), autorul ajunge la afirmaţia: „Globaliştii din Guvernul subteran au decis că Trump trebuie îndepărtat de la preşedinţie - într-un fel sau altul” (pag. 30) şi mai exact: „Guvernului Subteran nu îi pasă dacă Trump va fi înlăturat din serviciu prin acuzaţii, prin declararea sa ca incompetent mintal ori, în ultimă instanţă, prin asasinarea lui, atâta vreme cât va fi înlăturat înainte de încheierea primului său mandat”, tocmai pe motiv că, potrivit comentatorului politic Bill O’Reilly: „Corsi spune că preşedintele Trump oferă cheia însănătoşirii Americii, protejării Constituţiei americane, graniţelor Statelor Unite şi a modului de viaţă american” şi totodată cel care are în proiect, „împreună cu patrioţii americani, să distrugă acest periculos Guvern Subteran pentru totdeauna”. În cazul eliminării lui Trump de la Casa Albă, cum vedeţi, de pe „poziţia creştinului modern” care sunteţi (Sorin Lavric), viitorul orientării naţional-creştine într-o Europă supusă dezcreştinării nu doar prin islamizare şi aservită mondialismului impus de Noua Ordine Mondială?

Bogdan Munteanu: Pentru început aş dori să explic titlul acestei cărţi, „Marionete ale destinului”, căci se potriveşte foarte bine în contextul întrebării de faţă. În majoritatea ţărilor occidentale, dar şi în multe ţări est-europene aflate sub asediul „tiraniei valorilor” (adică a unor false valori, impuse de o anumită agendă) şi a „corectitudinii politice”, s-a format o reacţie de rezistenţă, care capătă o consistenţă tot mai accentuată, inclusiv la nivel politic. Pe care sistemul actualmente dominant, „establishmentul”, o etichetează drept „populism”. În foarte multe cazuri acesta nu este decât o formă de manifestare axată pe succesul politic imediat, o modalitate de „vulgarizare” (adică de promovare pe înţelesul omului simplu) a unor principii şi valori conservatoare, tradiţionaliste, creştine. Chiar dacă unii lideri din cadrul acestui spectru nu ne sunt personal simpatici, ei putând avea o serie de defecte la nivel individual, inclusiv morale, ei reprezintă de fapt vocea unui curent de opinie mult mai larg, a unor pături profunde ale populaţiei, care se simt alienate de teroarea ideologică şi de politica iraţională dusă de elitele progresiste actuale. Asemenea personaje, cum e de pildă şi Donald Trump, le-am asociat în cartea mea cu nişte „marionete ale destinului”. Adică în ciuda unor posibile carenţe individuale, ele pot fi (pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp) şi nişte unelte ale binelui, tocmai prin opunerea unei rezistenţe salutare în faţa agendei relativismului globalist. Iar Trump, dincolo de discursurile sale controversate, e şi un om al faptelor. În instituţiile statului american, tocmai în acel „deep state” la care vă referiţi în întrebare, el a demarat un amplu proces de înlocuire a funcţionarilor, specialiştilor, juriştilor, judecătorilor, etc. E vorba în special de oamenii din funcţiile cheie ale societăţii, care se află acolo indiferent de culoarea politică a celor de la guvernare. În ultimele decenii, acest „deep state” a fost populat în majoritatea sa cu persoane de orientare „progresistă”, de „stânga”. Ceea ce face acum Trump - şi acesta e principalul său merit este de a răsturna acest proces şi de a face tot ce depinde de el pentru a reechilibra balanţa. Iată de ce acele cercuri de care amintiţi se simt atât de deranjate de politica lui Donald Trump şi încearcă să-l înlăture cu orice preţ de la Casa Albă.

Pentru a reveni la întrebarea dvs.: desigur că eliminarea prematură a lui Trump, adică înainte de a se putea consolida acea contrarevoluţie conservatoare din instituţiile statului american, ar reprezenta o lovitură grea pentru America „profundă”, cea care l-a ales şi se simte reprezentată de el, dincolo de excentricităţile sale personale. În cazul Europei însă, nu cred că ar schimba prea multe lucruri. Deşi asistăm la o sincronicitate în evoluţiile politice şi ideologice de pe cele două maluri ale Atlanticului, nu cred că poate fi vorba de o relaţie de dependenţă. Fiecare parte îşi are specificul ei şi reprezintă un răspuns dat unor provocări de o natură similară. Încât eu personal cred că, indiferent cât va mai fi un Donald Trump la Casa Albă, acest fapt nu poate avea o influenţă covârşitoare asupra Europei, decât cel mult una de ordin moral. Europa îşi va vedea, în orice caz, de drumul ei propriu, care nu este altul decât drumul naţiunilor care se străduiesc să găsească un răspuns provocărilor aduse de globalizare şi de ideologiile legate de acest fenomen.

Mihai Posada 

divider



Rugăciunea lui Vasile Christescu

„Doamne, ştiu că biruinţa Arhanghelului se va împlini peste voinţa oamenilor, că biruinţa trimisului Tău este biruinţa Ta! Doamne, rogu-mă Ţie, dacă trebuie să mor, dă-mi moartea... dacă e nevoie să putrezesc în temniţă, dă-mi temniţa... Şi dacă e bine să fiu liber, luminează-mi mintea şi calea! Ajută-mi, Doamne, să nu-i calc voia lui şi să-l pot privi drept în ochi... iar pentru păcatele mele nu-i îngreuna sarcina lui!” Am găsit această minunată rugăciune în paginile Memorialului Legionar, apărut la Madrid în 1960, cu menţiunea că îi aparţine lui Vasile Christescu şi că a fost compusă/ rostită în 1938. Ştim că profesorul Christescu a fost arestat la scurtă vreme după Căpitan, cândva în primăvara anului 1938 (final de aprilie/ început de mai), fiind internat iniţial în lagărul de la Mănăstirea Tismana, apoi transferat la Miercurea Ciuc, în 14 mai 1938. În iunie 1938 mai mulţi legionari sunt scoşi din lagărul Ciuc şi transportaţi cu trenul spre Jilava, în vederea judecării lor în procesul celor 19 lideri ai Mişcării Legionare. Între ei se află şi Vasile Christescu care va evada din tren împreună cu Alecu Cantacuzino, în data 18 iunie. De atunci şi până la capturare şi asasinare (26 ianuarie 1939) Christescu va fi şeful Comandamentului Legionar de Prigoană. Această rugăciune a fost scrisă cândva după evadarea din 18 iunie, dar, după cum reiese din text, înainte de asasinarea Căpitanului, 29 noiembrie 1938. Rugăciunea lui Christescu este o adevărată profeţiune de credinţă legionară. Ceea ce a mărturisit în faţa lui Hristos că stă gata să primească pentru biruinţa legionară, i s-a dat. Făcuse temniţă în atâtea rânduri, din 1934 până în 1938, Hristos ştia că încercarea asta o trecuse deja cu bine, nu i-a mai dat-o. L-a lăsat liber, luminându-i mintea şi calea până când a pus la punct planul de răsturnare a regimului carlist. Sub comanda lui Christescu s-a întocmit planul aruncătoarelor de flăcări al locotenentului Dumitrescu; sub comanda lui s-a organizat planul Nadoleanu şi toate celelalte... încercări pe moment eşuate, dar care vor constitui un izvor de tărie şi inspiraţie pentru legionarii ce le vor continua şi duce la izbândă peste câteva luni, sub Horia Sima. Apoi a fost capturat şi asasinat în acea cumplită noapte de 26 ianuarie. Şi Vasile Christescu a reuşit să primească toate cele pe care le ceruse cu demnitate şi tărie, împlinindu-i-se astfel cea mai mare rugă dintre toate: aceea de a nu călca voia Căpitanului! Cu siguranţă l-a putut privi drept în ochi, raportându-i că şi-a făcut pe deplin datoria de comandant legionar.

La 80 de ani de la mutarea în veşnicie a profesorului Vasile Christescu, personalitatea lui continuă să lumineze şi să inspire noile generaţii legionare. Lupta şi jertfa sa nu au fost uitate. Dumnezeu să-l odihnească pururi alături de Căpitan, sub aripile Arhanghelului în fruntea Legiunii Cereşti!

Comandant legionar Vasile Christescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Prigoana cea Mare şi martirii ei

Pomenirea de 80 de ani a legionarilor asasinaţi în ianuarie/ februarie 1939

În literatura legionară şi în mărturiile directe date de seniorii noştri legionari revine mereu sintagma „Prigoana cea Mare”. Ea se referă la prigoana carlistă începută în aprilie 1938, odată cu arestarea Căpitanului şi a multor fruntaşi legionari şi se încheie la finele anului 1939. Bilanţul acestei mari prigoane este dramatic: aproape 300 de legionari asasinaţi, dintre care peste 250 într-un masacru organizat la nivel naţional în 21/22 septembrie 1939. În primele două luni ale anului 1939 au fost asasinaţi 12 legionari: Locotenent Nae Dumitrescu † 24 ianuarie; Prof. Vasile Christescu † 26 ianuarie; chimist Lucia Grecu † 5 februarie; sculptor Andrei Iacob † 13 februarie; Echipa Nadoleanu † 17 februarie (medic Enache Nadoleanu, student Dragoş Popovici, student medicină Martin Vucu, student teologie Aurel Gherman, medic Ion Iovu, student Octavian Bălan, avocat Iulian Rădulescu); avocat Ştefan Frank † 23 februarie.

Sâmbătă, 9 februarie 2019, i-am pomenit pe toţi la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti, apoi, însoţiţi de Pr. Vasile Gordon, am adus cu toţii rugăciuni la mormântul Luciei Grecu în cimitirul Izvorul Nou. Aşa cum ştiţi, Nae Dumitrescu, Vasile Christescu şi Echipa Nadoleanu au fost incineraţi la Crematoriu, iar cenuşa lor recuperată în 1940 a fost reînhumată la Predeal. Ştefan Frank a fost asasinat undeva la Târgu Ocna, despre mormântul lui Andrei Iacob nu ştim nimic... Doar Luciei Grecu i-a fost dat să fie înmormântată de familie, în Bucureşti, imediat după asasinare. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin grija legionarelor şi urmaşilor acestora mormântul Luciei Grecu s-a păstrat şi poate fi astăzi loc de închinare pentru toţi cei care urmează cuvintele şi linia trasată de Căpitan în veşnicia neamului românesc.

Lucia Grecu, prima legionară asasinată

Lucia Constanţa Grecu s-a născut la 3 februarie 1939 la Bucureşti şi a terminat facultatea de fizico-chimice. Sofia Cristescu o descrie ca fiind mică de înălţime, cu părul împletit în două codiţe ce îi dădeau un aer de liceană, mereu energică şi în acţiune. Încadrată la începutul anilor ’30 în cetăţuile legionare conduse de Nicoleta Nicolescu, a participat la toate marile momente şi bătălii legionare: tabere de muncă, comerţ legionar, campania electorală. În timpul Prigoanei celei Mari este una din curierele principale ale Nicoletei Nicolescu pentru păstrarea legăturilor cu Comandamentul Legionar şi cu legionarii ascunşi. Lucia Grecu ştia locul în care se ascundea comandantul Victor Dragomirescu şi asigura legăturile acestuia cu restul Comandamentului. Siguranţa aflase despre rolul ei important şi o căuta cu un număr impresionant de agenţi (peste 200, după cum relata „Buna Vestire” în 22 septembrie 1940). Implicată şi în acţiunea aruncătoarelor de flăcări a locotenentului Nae Dumitrescu, Lucia va fi arestată în 28 ianuarie, la scurtă vreme după explozia din strada Căpitan Oarcă şi asasinarea lui Dumitrescu. Potrivit lui Duiliu Sfinţescu, Siguranţa ar fi pus-o sub urmărire pe sora Luciei şi astfel ar fi reuşit să facă arestarea în momentul în care cele două s-au întâlnit. Este singura referinţă la existenţa unei surori a Luciei, nu am putut confirma informaţia din nicio altă sursă. Anchetată la Prefectura Poliţiei Bucureşti, este torturată pentru a da informaţiile necesare capturării lui Victor Dragomirescu. După mai multe zile de anchetă este asasinată, iar trupul este aruncat pe geam de la etajul Prefecturii, simulându-se o sinucidere. Alte deţinute care au fost şi ele anchetate la Prefectură spun că o sinucidere acolo era imposibilă datorită supravegherii permanente şi a faptului că toate camerele de anchetă aveau zăbrele... Data pe care literatura legionară o păstrează ca dată a morţii Luciei Grecu este 5 februarie 1939. Lucia Grecu este prima legionară asasinată de autorităţi, vor urma multe alte martire ale Mişcării...Un erou legionar neştiut: Andrei Iacob

Presa franceză din ianuarie/februarie 1939 relatează constant despre Garda de Fier şi „teribilele atentate puse la cale” pentru asasinarea lui Armand Călinescu. Subiectul era unul foarte important pentru ei şi ca atare era expus de multe ori chiar pe prima pagină a ziarelor (ex. Paris-soir). Călinescu este elogiat invariabil de publicaţii şi fiecare crimă înfăptuită de autorităţi asupra legionarilor este aplaudată şi considerată pe deplin justificată. Citind un asemenea articol care laudă asasinarea profesorului Vasile Christescu, am aflat de Andrei Iacob (pe care îl întâlnisem în martirologiile şi cronologiile legionare vag amintit, fără alte detalii, doar cu numele de familie Iacobi sau Jakab).

Cu câteva zile înainte de a fi ucis, prof. Vaslie Christescu - şeful Comandamentului Legionar de Prigoană - este adus spre găzduire în casa soţilor Iacob. Aceştia locuiau într-o mică vilă aflată pe strada aviator Teodor Iliescu, la numărul 15, în Bucureşti (casa există şi astăzi). Pe 26 ianuarie, în cursul nopţii, agenţii Siguranţei înconjoară casa, intră în forţă şi îi obligă pe soţii Iacob să se întindă pe podea cu faţa în jos. Echipa condusă de comisarul Otto Reiner urcă la etaj unde se ascundea Vasile Christescu pe care îl împuşcă mortal. Soţii Andrei şi Lucia Iacob sunt arestaţi.

Despre Andrei Iacob am reuşit să aflu că era născut la Braşov, în 1908, era sculptor şi una din lucrările lui, „Mamă cu copil”, a fost trecută de Ministerul Cultelor şi Artelor în anuarul din 1937 închinat artiştilor plastici. Era căsătorit de puţină vreme cu Lucia Coterbic. Pe Lucia Coterbic o găsim menţionată în numeroase lucrări din literatură legionară şi memorialistică (cărţile semnate de Sofia Cristescu, Aspazia Oţel Petrescu, Dina Balş etc). Până acum nu am ştiut însă că a fost căsătorită. Lucia s-a născut la Bucureşti, în 6 octombrie 1908, în famlia Ion şi Iuliana Coterbic. Familia Coterbic era celebră în Bucureştiul interbelic, ei deţinând un lanţ de cofetării şi bombonerii. Soţii Coterbic au avut doi copii, pe Lucia (bibliotecară) şi pe Nicolae (avocat), ambii înrolaţi în Mişcarea Legionară din anii ’30.În noaptea de 26 ianuarie 1939 soţii Lucia şi Andrei sunt arestaţi, dar separaţi pentru anchetă. Este arestat în zilele următoare şi fratele Luciei. Procesul lor se judecă în martie 1939. Pe banca acuzaţilor se găsesc fraţii Coterbic, dar Andrei lipseşte. Potrivit unei menţiuni din Inventarul Fondului Penal al C.N.S.A.S, Andrei Iacob a murit în data de 13 februarie 1939 la Spitalul Corpului de Gardieni Publici. Cauza decesului o precizează cumnatul său, Nicolae Coterbic: Andrei ar fi fost bătut în mod repetat de comisarul Otto Reiner şi ar fi suferit în cele din urmă un atac de cord.

Lucia Coterbic (poreclită de camaradele ei „Ţăndărel” pentru că era foarte mică de statură şi slăbuţă) este condamnată pentru găzduirea profesorului Christescu şi va fi eliberată cândva în cursul anului 1940. Ea revine acasă la părinţi şi nu în locuinţa din aviator Iliescu, după cum relatează Sofia Cristescu, care în timpul guvernării legionare lucra la cofetariile familiei Coterbic. În acest timp, Lucia funcţiona că dactilografă în secretariatul Mişcării Legionare, funcţie pe care a îndeplinit-o în tot timpul guvernării. În anii 1940-1941 e prezentă în numeroase rânduri şi la „Ferma fetelor”, loc în care legionarele, în frunte cu Marieta Iordache, cultivau la marginea Bucureştiului legume, creşteau animale şi aveau o mică făbricuţă de marmeladă. În 1942 este arestată şi condamnată de regimul Antonescu, va trece prin temniţele Jilava şi Văcăreşti. Eliberată înainte de insturarea comunismului, o regăsim în temniţă la începutul anilor ’50 la Văcăreşti şi la Mislea. În temniţă o cunoaşte pe sora Maria Ionela Cotoi, arestată pentru refuzul de a-şi părăsi credinţa greco-catolică. Sora Ionela va începe încă din temniţă organizarea unui ordin monahal - Congregaţia Inimii Neprihănite - la care se vor ataşa mai multe colege de suferinţă, între care şi Lucia Coterbic. După eliberare Lucia va continuă şi acasă programul monahic, colegele de detenţie povestind că după eliberare aceasta se ruga tot timpul în cămăruţă ei, părăsind-o numai pentru a merge la biserică. Ulterior va deveni călugăriţă în Congregaţia întemeiată de Sora Ionela, slujind-o până la trecerea în veşnicie.

Dumnezeu să-i odihnească pe dragii noştri martiri în rândurile Legiunii Cereşti, iar pe noi să ne întărească, luminându-ne sufletele şi conştiinţele cu flacăra jertfei lor.

Cezarina Condurache 

divider



Flori de aur din Maramureş (57)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)Spre sfârşitul anului 1980, într-una din zile, în timp ce lucram în birou, am simţit că mi se face rău. Au observat şi colegii, care, sprijinindu-mă, m-au dus la cabinetul medical al fabricii. Am căzut pe patul de gardă, pierzându-mi cunoştinţa. Când m-am trezit, asistentul îmi lua pulsul. - Aţi făcut lipotimie - îmi spune. Va trebui să vă vadă doctorul. Acum nu este aici. Are mai multe întreprinderi în grija lui. Vom chema „Salvarea” şi mergeţi la Urgenţă. - O, nu! asta nu! am răspuns. I-aş speria prea tare pe cei de acasă. Voi chema de acolo medicul.

Pe drum, mi-am mai revenit puţin - venisem cu o maşină, aşa că reuşesc să urc cele câteva trepte. Soţia mea, care tocmai venise de la şcoală, s-a speriat văzându-mă. Am încercat s-o încurajez, dar n-am reuşit s-o păcălesc. Mă bucuram că băiatul era la şcoală, pentru a nu asista la această scenă penibilă pentru mine. Am reuşit să-mi revin, făceam câţiva paşi prin cameră. Liniştea mi-a făcut bine, nu mai era zgomotul îngrozitor din fabrică. Medicul chemat acasă, după un consult atent, nu şi-a ascuns deloc îngrijorarea. - Trebuie şi o tomografie. Se pare că aveţi grave probleme pulmonare.

A doua zi, la dispensar, diagnosticul s-a confirmat. Mi s-au redeschis leziunile pulmonare din închisoare, caverna din plămânul drept. Printre toate acestea, analiza K era negativă, spre bucuria mea, deci nu eram pericol de contaminare pentru cei din jur. Diagnosticul în sine nu m-a speriat. Cunoşteam foarte bine tratamentul ce trebuia să-l urmez. Din păcate, nu se mai putea face pneumotorax, pleurile fiind lipite. Pe lângă repausul pe care trebuia să-l respect, se cerea un tratament forte cu antibiotice. Luam câte 16 capsule deodată - era tratamentul de şoc. Concediul se dădea din lună în lună şi, întrucât leziunea nu se închidea, după 6 luni am fost pensionat provizoriu, iar după un an definitiv. Dar asta însemna venituri foarte mici, datorită numărului mic de ani lucraţi. Practic, soţia mea întreţinea toată familia.

A fost un an foarte greu, în care nu am putut ieşi din casă; la control puteam merge doar cu maşina. Nopţi nedormite, transpiraţii continue, dureri… priveam lumea de afară doar de pe fereastră. Am reuşit să supravieţuiesc mulţumită lui Dumnezeu şi dragostei cu care mă înconjura familia. Deşi ne ascundeam îngrijorarea unul de altul, situaţia mea fiind vizibil rea, surâsul atât de necesar ca medicaţie nu mi-a lipsit.(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



Tată şi fiu în temniţele comuniste

Unul dintre deţinuţii politici mai puţin cunoscuţi din Maramureş a fost primarul din Breb - Pop Arvinte. Fără să facă parte dintr-un grup anticomunist organizat, Pop Arvinte a plătit cu ani de închisoare activitatea sa trecută în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, din partea căruia a deţinut funcţia de primar al Brebului în perioada 1929-1932.Pop Arvinte provine dintr-o familie de luptători pentru Marea Unire. Tatăl său Pop Tănase şi cumnatul său Vişovan Alexandru s-au numărat printre fruntaşii români din Breb care s-au manifestat deschis pentru Unirea Transilvaniei cu România în decembrie 1918, participând la întrunirile locale care au desemnat delegaţii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureş (1918-1919), pag. 72 şi 75). Arestat în 1952, Pop Arvinte va petrece 2 ani în temniţa de la Sighet. Eliberat în 1954 se va opri câteva zile la sora sa Paraschiva Vişovan care locuia în Sighet la Locul Târgului. Valentin Haidu, nepotul surorii sale, îşi aminteşte momentul. „În 1954 aveam 10 ani... unchiul Arvinte era frate cu bunica mea. Mi-amintesc ziua când a ieşit din puşcărie şi a venit la noi acasă. Era atât de slab şi schimbat la faţă, aproape de nerecunoscut... Se vedea că vine din iad... A stat la noi o zi sau două, s-a mai refăcut un pic, apoi au venit neamurile din Breb şi l-au dus acasă.” Pop Arvinte a murit relativ tânăr, în 1968.Fiul său Ioan ( foto), elev la liceul „Dragoş Vodă”, fusese deja arestat din 1949 pentru activitate anticomunistă făcând parte din cel de-al doilea grup de elevi, condus de Ştefan Minică. A suferit închisorile Sighet, Cluj, Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Poarta Albă, Constanţa. După detenţie, Ioan Pop a studiat medicina şi s-a stabilit la Timişoara unde şi-a desfăşurat activitatea ca medic până la pensionare şi unde locuieşte şi azi, în vârstă de 88 de ani. El este unul dintre cei 33 de elevi sigheteni pentru care s-a dezvelit placa comemorativă la liceul „Dragoş Vodă” în 2014 (demontată ulterior, la presiunea Institutului „Elie Wiesel”).

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (22)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

În 1939 primejdia, nu numai pentru ţara noastră, dar pentru Europa întreagă nu era Germania, ci Rusia comunistă. Împotriva acestei primejdii era evident că nu ne puteam baza pe acele ţări sau guverne supuse Puterilor Anonime, care ajutaseră forţele comuniste în diverse ocazii. Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu prezentau în ochii noştri nicio garanţie. Împotriva uriaşei puteri ruso-comuniste o singură putere în lume putea să ne apere şi aceasta era Germania, Germania înarmată până-n dinţi şi restabilită în statutul ei politic şi militar antebelic.

Foştii noştri aliaţi, Franţa şi Marea Britanie, au fost aruncaţi într-un război care nu era războiul popoarelor francez şi britanic, ci a unor clici pro-sovietice, război care s-a încheiat cu prăbuşirea definitivă a Imperiilor francez şi britanic. Fidelitatea faţă de foştii noştri aliaţi (atât de invocată de regimul carlist) ar fi cerut tocmai să ne întrebuinţăm toată influenţa pentru a-i îndepărta de drumul nefast pe care-l apucaseră. (pag. 146-147).

Jocul ciudat al politicii britanice şi franceze în ajunul declanşării celui de-al doilea război mondial este de-a dreptul inexplicabil dacă nu admitem un „centru de comandă” ocult care să împingă puterile occidentale alături de Uniunea Sovietică, aceeaşi Uniune Sovietică care le profeţea şi pregătea moartea. Abandonarea cu cinism a Poloniei, căreia anglo-francezii îi garantaseră totul şi n-au făcut nimic este însoţită de o tactică indulgentă fără de URSS căreia nu i se declară război pentru invadarea Poloniei, aşa cum s-a declarat război Germaniei. Aşa cum Mihail Sturdza observă foarte clar, politica occidentală a trecut peste orice principiu sau angajament pentru a-şi menţine alianţa cu sovieticii. Din păcate, conducerea politică de la Bucureşti nu a servit interesele naţiunii române şi nici interesele reale ale ţărilor occidentale, ci doar pe cele ale ocultei pro-sovietice care a împins Europa la sinucidere. De altfel, titlul în limba engleză al cărţii lui Mihail Sturdza aşa se şi numeşte: „Sinuciderea Europei”…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La División Azul (14) Ilmen - O călătorie către „Zero Absolut” (I)

Luptele purtate de către ruşi împotriva capetelor de pod spaniol şi german de pe râul Voljov se înscriu în strategia de eliberare a Leningradului. Atacurile asupra nordului Novgorodului aveau scopul de a sonda punctele slabe, în timp ce în sud, între lacul Ilmen şi Seliger, se urmărea ruptura, care parţial se va produce într-o primă etapă, începând cu 17 ianuarie 1942. La 7 ianuarie 1942 se dezlănţuie infernul asupra sectorului meridional al armatei a 16-a. Dintr-o dată atacuri incredibil de puternice au rupt linia râului Lovat şi au progresat 50 de kilometri, ajungând până în preajma Staraiei Russa, principal centru de aprovizionare al Corpurilor de Armată X şi II. Patru armate mobile sovietice de iarnă convergeau asupra a şase extinse şi statice divizii germane. Sănii cu motor şi blindate roşii au întrerupt linia ferată între Staraia Russa şi Shimsk. Busch nu mai deţinea un „Front Sud”. Acesta a trimis o unitate motorizată la Staraia Russa, care în scurt timp a fost înconjurată. Apoi a trimis şi Divizia 81 la malul sudic al lacului Ilmen. În această bătălie de iarnă, fără o linie a frontului, unităţile germane erau izolate şi încercuite. Una dintre acestea, mică, aparţinând Diviziei 290, apăra Vsvad, o modestă aşezare de pescari situată la vărsarea râului Lovat. Celor câţiva germani aparţinând Batalionului 290 Anticar li se alăturaseră resturile posturilor desbordate, în dimineaţa zilei de 8 ianuarie, căpitanul Prohl având sub comanda sa circa 550 de oameni într-un punct fortificat izolat. Luptând pentru supravieţuire, Corpul de Armată X nu-şi permitea să trimită vreo unitate în ajutorul cuiva. Busch trimitea toate forţele de care dispunea la bătălia pentru Staraia Russa: forţe de poliţie, letoni, gărzi locale ruseşti. Căutând o ieşire din această situaţie, îşi aminti de recunoaşterea făcută de către spanioli pe gheaţa lacului Ilmen şi îi ceru lui von Chappuis să găsească o unitate spaniolă pentru a fi trimisă în ajutorul celor din Vsvad.

În Cartierul General al Diviziei 250 din Grigorov, privirile chipurilor aplecate asupra mesei acopertiă cu hărţi, urmăresc mâna generalului care trasează o linie subţire roşie ce traversează pata albastră care indică lacul Ilmen. - Aici este Vsvad… treizeci de kilometri de malul nostru. Aici se află punctul forte pe care trebuie să-l eliberăm. Ordinul e clar. Germanii au fost bătuţi în sudul lacului. Corpul de armată nu mai are rezerve. Doar noi mai rămânem. Zanón intervine:

– Scuzaţi-mă, domnule. Dar noi nu avem la îndemână batalioane utilizabile. Doi şase nouă este practic inexistent; regimentul 262 apără Novgorod şi ceea ce a mai rămas din 263 se extinde pe întreg frontul. Nici noi nu dispunem de rezerve.

– Patrula de schiori - sugeră o voce timidă.

– Ah, da - răspunse generalul. Eu i-am vizitat ieri la postul de comandă, în Samokrazha. Căpitanul Ordás, care a preluat comanda de curând, dispune de o forţă mixtă de 200 de oameni. Compania de schiori a luat naştere printr-o decizie ierarhică şi nu din vocaţie, ca în cazul companiilor siberiene de partea rusă, sau cele tiroleze ale germanilor. Puţini erau spaniolii care practicaseră schi, nemaivorbind de cel de fond, însă dat fiind că era iarnă, era necesară o unitate de schiori în Divizia 250. S-a constituit din unele plutoane luate de la Compania de mitraliere ale Batalionului de rezervă şi de la Compania a 5-a antitanc, fiecare proporţionând elita sau surplusul de care dispunea, în funcţie de deciziile şefilor acestor unităţi. Formată pe aceste baze, această unitate nu avea mobilitatea celor siberiene, nici adaptarea la teren sau la climă, dar odată pusă la probă, toate aceste calităţi se vor dobândi graţie unor certe caracteristici sufleteşti. Este vorba de traversarea lacului Ilmen îngheţat, cu arme şi în condiţii extrem de dificile. Adică, de a străbate treizeci sau patruzeci de kilometri, în funcţie de traseul ales, şi de a perfora zidul armatei roşii care se extindea în faţa Vsvadului, din Nord până în Sud. Una dintre aceste probe ar putea părea uşoară pentru aceşti oameni care au străbătut 1000 de km. de la graniţa poloneză, cealaltă reprezentând o aventură extremă, ea constând în efectuarea unui atac cu o proporţie a inferiorităţii de unu la sută.

Un vânt sălbatic învăluie dărăpănata isbă ce serveşte de casetă pentru radioul companiei. Suflă peste întinderea îngheţată a lacului, ridicând în vârtejuri zăpada ce-l loveşte pe Varela, operatorul radio care stă în uşă, bătând din picioare pentru a se încălzi.

– Divizia la telefon, strigă un tânăr şi Varela fugi să ia receptorul. După câteva cuvinte fugi din nou afară şi se întoarse cu un bărbat scund şi slab care apucă telefonul. Toţi cei prezenţi aşteptară în tăcere până când căpitanul Ordás termină de vorbit.

Ordonă subalternilor să se reunească cu el şi începu să desfacă hărţile. Când au intrat cei cinci locotenenţi - Otero, Castañer, Porta, Garcia şi Santiago, l-au găsit cufundat în planificarea rutei spre Vsvad. - Generalul şi-a pus toată încrederea în Compania de schiori, le-a spus. Trebuiau să se pregătească pentru a porni în dimineaţa următoare, traversând lacul în diagonală, în cel mai scurt timp posibil. Chiar dacă calcula că ar avea nevoie de opt ore pentru a ajunge la Vsvad, vor lua provizii pentru trei zile. Nouă puşti mitralieră asigurau o putere de foc extra. Tinerii ofiţeri pricepură: o misiune eroică.

Muñoz Grandez îşi trimise ajutorul, pe căpitanul de corvetă Mora Figueroa, pentru a le ura drum bun din punctul de plecare Spaso-Pinkopets- Veţi elibera un batalion de camarazi germani, le-a spus. Veţi traversa lacul. Drumul va fi scurt, dar dur. Veţi înfrunta forţe sovietice superioare ca număr. Dacă vreunul dintre voi este bolnav, să o spună acum.

– Înainte, strigă Ordás, cu toată forţa şi porni în marş. Alături de el păşea o siluetă uriaşă, de vârstă mijlocie, a cărui umbră părea că o absoarbe pe a micuţului căpitan. Ordás îi aruncă o privire plină de încredere tovarăşului său, sergentul Willi Klein, interpret german agreat de către departamentul de comunicaţii la compania de schiori. Nu avuseseră timp să se cunoască, dar Klein trăise în Spania, câştigându-şi existenţa ca comerciant în Bilbao, înaintea Războiului Civil şi în timpul acestuia a fost prizonierul roşilor până când l-au eliberat naţionaliştii. Klein îi purta un mare respect lui Ordás, a cărui atitudine şi caracter i-au atras porecla „Prusacul”. Nu era doar pura eficacitate ceea ce îl impresiona pe Klein, ci şi faptul că micul ofiţer cu ochi strălucitori şi vii era cu adevărat un erou. Vechi africanist, comandase unităţi de marocani în Războiul Civil, fiind decorat cu Medalia Militară pentru meritele sale pe câmpul de luptă.

Compania se puse cu greu în marş. Săniile erau încărcate cu provizii şi echipament. Ţăranii ruşi au refuzat să le lase spaniolilor, de teamă că le vor pierde şi s-au oferit să le conducă ei, astfel că şaptezeci de mujici însoţeau expediţia spaniolă. Câteva ore mai târziu, Ordás îl chemă pe Varela pentru a informa prin radio Cartierul General asupra desfăşurării expediţiei până în acel moment. Însă acesta constată că generatorul îngheţase. Fără a sta pe gânduri, îi ordonă lui Varela să se întoarcă după altul. - Cunoşti drumul, îi spuse cu tot calmul din lume. Să ne ajungi cât de repede poţi. Pentru întâia oară în viaţă, limbutul transmisionist rămase fără cuvinte. Fiind un tip care obişnuia să înjure, i se oferea acum ocazia de a-şi revizui întregul repertoriu pe durata lungului traseu ce i se aşternea în faţă.

Înaintarea se făcea din ce în ce mai anevoioasă. Frigul era incredibil. Unul dintre soldaţi întrebă:

– Credeţi că se va atinge zero absolut, domnule locotenent?

– Staţia meteorologică din Grigorov a anunţat -53 de grade. Nu ţi-e suficient?

Pe măsură ce acest lent avans, de un kilometru pe oră, îi apropia pe spanioli de mijlocul lacului şi trunchiurile de copaci dispăreau, acestora le luau locul un fel de iceberguri de diverse culori; ba albe, ba noroioase, uneori galbene când soarele îşi proiecta prin ceaţă razele asupra lor. Presiunea internă a apei ducea la apariţia acestor iceberguri ce apăreau în drumul lor ca adevărate ziduri tăioase ce trebuiau ocolite, făcându-i să devieze tot mai mult, la fel ca în alte zone ale lacului în care aceeaşi presiune se comporta în mod contrar, provocând fisurarea gheţii.

Într-unul din popasurile făcute lt. Otero de Arce, după reuniunea ofiţerilor, adună în jurul său oamenii şi le comunică:

– Contrar planificării marşului, ne aflăm la şase sau şapte kilometri de Spass. Vom elibera Vsvad care se află încercuit. Vsvad rezistă, însă numeroase unităţi inamice s-au înfiltrat prin toate părţile, fără a putea fi localizate cu exactitate. Situaţia este foarte confuză. Nu este timp de pierdut şi din păcate nu ne putem atinge obiectivul urmând drumul cel mai scurt, cum planificasem. Aţi văzut cum se prezintă lacul? Este foarte adânc în zona centrală şi cum greutatea specifică a gheţii este inferioară celei a apei, tinde mereu să se ridice provocănd numeroase fisuri. Trebuie să fiţi foarte atenţi. Vom căuta să ajungem la Vsvad pe drumul cel mai direct posibil, dar… va fi anevoios şi dur. Curaj!(va urma)

Bibliografie: Españoles contra Stalin - La División Azul en El Frente de Voljov - Carlos Caballero Jurado

La División Española de Hitler - La División Azul en Rusia - Gerald R. Kleinfeld y Lewis A. Tambs

La División Azul - Saint Loup

Călin Gabor , Spania

divider



Liceenii pe Canal - Brigada K-4 elevi, Poarta Albă 1951-52

A venit ziua în care vagabondajul prin diferite brigăzi cu compoziţie eterogenă s-a încheiat. Mai-marii Porţii Albe, în marea lor înţelepciune au decis că se impune o realcătuire a efectivelor printr-o organizare „ştiinţifică”. Aşa că au subîmpărţit imensa colonie - cea mai mare de pe traseul Canalului - pe secţii eşalonate în ordine alfabetică, fiecare secţie având câte patru barăci-brigăzi. Aşa s-a întemeiat brigada de elevi (şi câţiva studenţi) K-4. Aceasta fiind ultima din noua secţie şi noua noastră adresă. Drept în faţa noastră, dincolo de aleea care despica geometric zona, se afla brigada J-4, înţărcuită separat în cadrul secţiei sale cu sârmă ghimpată: era brigada disciplinară a „politicilor”, aflată sub oblăduirea „colonelului” Haralambie, personaj sinistru, fost subofiţer în Armata Regală Română, prizonier, revenit în ţară ca ofiţer în diviziile de „voluntari”, acum condamnat de drept comun pentru furturi masive din proprietatea armatei… populare!?! Era brigada aceasta o teribilă puşcărie în puşcărie, de care ne temeam ca de satana. Cât se poate de motivat dealtfel.

Aşa ne-am regăsit o parte dintre târgşoreni, dar şi alţi elevi şi câţiva studenţi care nu trecuseră prin Târgşor, ei, hălăduind înainte de Canal prin alte stabilimente cu gratii de pe întinsul patriei, precedând în alte medii concentrarea forţei de muncă de pe traseul de peste 60 km al măreţului şantier. Dar având ei la dosar în dreptul rubricii „categorie socială” indicaţia precisă „elev” sau „student”, au fost pescuiţi de prin diverse brigăzi pe unde hălăduiau, pentru a-şi ocupa locul cuvenit, conform statutului de drept.

Nimeni nu s-a bucurat iniţial de selecţia aceasta, ştiind noi dintr-o experienţă nu prea îndepărtată cam ce distracţie reprezintă viaţa într-o brigadă de tineret, dar ne-am resemnat şi în cele din urmă chiar ne-am bucurat că suntem împreună.

Un fapt devenit în timp lege nescrisă era depistarea precoce a „ciripitorilor”, fără care nu se putea. Nu era greu, aceştia nu aveau rafinamentul de a se camufla, erau repede mirosiţi şi faptul că am „localizat” unul singur, a fost considerat de bun augur, mai ales că acest unic serv al stăpânilor - fie în uniformă, fie brigadier deţinut - nu excela prin deşteptăciune, era doar un amărât lihnit, ca noi toţi dealtfel, dar oabsedat de organul devenit dominant, stomacul. În vreme ce noi ne prefăceam, cu oarecare succes, că acest organ nu există, pentru amărâtul despre care vorbesc fără să-i rosteasc numele, exista tiranic şi absolutist. Acestea fiind stabilite şi după ce ne-am cunoscut toţi între noi, am intrat pe făgaşul normal. Mă rog, normalul nostru, al lagărului de muncă forţată ce-şi spunea distins: Colonia de Muncă Poarta Albă. Nu-i aşa că are o rezonanţă dichisită?

Ne-au potcovit la început cu un brigadier de drept comun, asasin - profesionist sau accidental -, nu ştiu, ştiu că era ucigaş. Agache se numea şi era moldovean de baştină. Voinic, frumos şi prost, dar prost rău de tot. Nu depăşea 25-26 de ani, ca vârstă s-ar fi potrivit cu noi, în rest ioc! Ne-a necăjit mai mult din cauza prostiei: cine ştie ce instrucţiuni o fi primit de la mai-marii lui, ce i-or fi vârât în cap privitor la înaltul grad de periculozitate prezentat de haidamacii pe care-i păstorea!?! Aşa că zbiera cu rost şi mai ales fără, ne pâra la Înalta Poartă (Albă!), dar spre norocul nostru nu prea-l luau în serios, deoarece treaba pe care o făceam - descărcări manuale - impunea un ritm diabolic şi o făceam bine şi în timpul prevăzut. Actele de indisciplină erau evitate cu multă grijă, spre a nu oferi motive pentru a fi trecut vreunul la brigada din faţa noastră, cea înţărcuită special cu sârmă ghimpată şi unde zăream uneori nişte umbre, printre care şi nişte buni prieteni: Nelu Man, Puiu Păcurariu, Tavi Goia - care a cam scrântit-o acolo - şi alţii mai copţi ca vârstă şi stagii penitenciare, ca D-l Prof. Mihai Tomuş, moţ dârz şi zgârcit la vorbă, precum şi total inflexibil când era vorba de demnitate, fapt care l-a „plimbat” cam multişor prin zonele speciale ale „disciplinarilor”, fără să-l îndoaie. Puiu Păcurariu a povestit în cartea lui, „Rezervaţia de zebre”, cruzimea rafinată cu care erau striviţi acolo cei mai dârji oameni şi de unde nu se scăpa decât când din omul intrat nu rămânea decât un rest de om, schelet ambulant cu privirea pierdută, stors de ultima picătură de putere fizică. Uneori şi morală. În care cazuri, revenirea era extrem de dificilă, dar nu imposibilă.

Când a scăpat Puiu Păcurariu de acolo era doar o umbră din ceea ce fusese, dar moralul era la locul lui, doar că părea puţin năucit. În rest, funcţiona şi nu a trecut mult timp până s-a reintegrat deplin şi cu supliment în ceata gălăgioasă - când se putea - a clasei de liceeni nimeriţi altundeva decât ar fi trebuit. Nelu Man şi-a revenit ceva mai greu - era excesiv de delicat - dar şi-a revenit! Tavi Goia, care nu era elev, dar era maramureşan şi ne cunoşteam destul de bine, nu şi-a revenit, a devenit normator, ceea ce pentru conjudeţenii mei însemna ceva josnic: cei mai mulţi erau turnători calificaţi. Nu ştiu dacă Tavi a fost sau nu turnător, dar de atunci a fost ocolit de cei ce înainte-i fuseseră prieteni.

De cele mai multe ori, a fi plasat într-o poziţie favorizată ,implica riscul pierderii prietenilor adevăraţi, căci cei ajunşi acolo, în sferele înalte ale puterii, erau complicii stăpânilor, în niciun caz prieteni. Putere, între deţinuţi, însemna trădarea camarazilor ca să-ţi fie ţie mai bine, sau mai puţin greu. Avantaj derizoriu, căci în gaşca turnătorilor toţi se turnau şi se pândeau reciproc, ca nişte javre încăierate pentru un prăpădit de os. Aceştia, deţinuţii cu funcţii, erau de cele mai multe ori mai răi decât cei din administraţia oficială. Dacă-mi amintesc acum de ticăloşii acelor locuri o fac cu totală neplăcere şi doar pentru că nu pot fi evitaţi în aceste aduceri aminte, altfel nici nu i-aş pomeni. Pe de altă parte, prin ei se explică simplitatea diabolică prin care s-a eficientizat sistemul, atât în închisori, cât şi în afara lor: dă-i unui amărât ceva în plus faţă de semenii săi şi va crede că a prins luna de pe cer, făcând pentru acel „nimic” în plus, toate ticăloşiile imaginabile, călcându-şi în picioare semenii; iar dacă pe lângă suplimentul de zeamă adaugi şi un strop de putere, va urca iadul pentru ceilalţi, scoţând din adâncul propriei bezne tot răul de care-i în stare.

Nu a făcut Agache prea mulţi purici la brigada noastră, a fost urmat de unul şi mai prost, tot de drept comun, pre numele său Boldur, de profesie - ricanam noi - oltean. Departe de isteţimea specifică a oltenilor, acesta era făcut grămadă, dosnic şi posomorât, mereu bănuitor: ori de câte ori observa o şuetă în doi sau mai mulţi, intervenea morocănos:

– Ce stai de taină, mă, ce stai de taină?

Ne-a trebuit timp pentru a înţelege subtilul sens al acestei întrebări şi am fost nevoiţi să apelăm la un alt „profesionist” provenit din aceeaşi zonă misterioasă şi… tainică, Paul Ţalea, care ne-a desluşit sensul abscons şi profund al bombănelilor lui Boldur. În cele din urmă, tactica noastră de a-l ignora pur şi simplu, a dat rezultate: el bombănea în legea lui şi se mai agita uneori cu privire la „taină”, noi ne vedeam de treabă în legea noastră. Partea proastă cu acest individ era că nici atunci când se prindea câte un moment de posibil răgaz, nu ne lăsa în pace, găsindu-ne de lucru, orice, de obicei ocupaţii absurde, tot felul de nivelări fără rost şi alte asemenea, numai pentru a ne ţine ocupaţi, a nu „sta de taină”, ceea ce în vederile lui era ceva probabil periculos. Aşa că el era fericit în felul lui - nu cred că a avut în viaţa lui măcar o singură bucurie reală - iar noi ne vedeam „de taină”, căci oricum ar fi vrut el să facă, nu avea cum să fie simultan peste tot, brigada pe şantier fiind înşirată pe câţiva zeci de metri. În momentul în care „adversarul” se apropia, „taina” înceta, pentru a fi reluată de unde fusese întreruptă odată cu îndepărtarea lui. Un fel de joc absurd de-a şoarecele şi pisica, deoarece pisica nu era isteaţă. În schimb se răzbuna cum putea - şi putea - când eram pe schimbul doi, oferindu-ne dimineaţa la tot felul de corvezi în „colonie”, aşa, ca să ne ocupe timpul şi să ne păgubească de nişte ore de odihnă, de care aveam mare nevoie. Motiv pentru care preferam schimbul de noapte, acest schimb nefăcând corvezi.

Trebuie să vorbesc puţin despre aceste CORVEZI, căci mi-au rămas în amintire mai urâte chiar decât munca devastatoare de pe şantier. Oboseala era instalată temeinic, niciodată nu te odihneai suficient. Poate şi pentru că eram lihniţi de foame, slăbiţi fizic (dar asta nu o mai luam în seamă, făcea parte din noi). Preţuiam mai mult oleacă de somn, decât o gamelă cu ciorbă. n loc de asta trebuia să-ţi macini vremea şi nervii măturând pe undeva în vreun colţ al „coloniei” - unde nu era nimic de măturat - sau să intri sub oblăduirea temporară a brigadierului ţigan Varga, mai-marele cărămidăriei, pentru a strânge în urma tuciuriilor săi subordonaţi. (Cum mama puricilor reuşeau să creeze o asemenea dezordine?) Sau la curăţat cartofi ori ce se nimerea pe la bucătăria enormă şi în cantităţi aşişderea; partea cea mai proastă consta în faptul că ne străduiam să ne îndeplinim sarcina cu maximă corectitudine, ceea ce ducea la prelungirea timpului, îndurând şi ofensele bravilor bucătari-hoţi, nemulţumiţi de prestaţia noastră.

Cea mai temută corvoadă la bucătărie era atunci când în meniul „coloniei” intra peştele, care venea în cantităţi uriaşe, pescuit din Siut Ghiol (foarte bogat în peşte pe atunci) şi din Dunăre. Desigur şi din mare, toate aceste surse fiind prin preajmă. Atunci să te ţii distracţie! Sub comanda specialiştilor lipoveni, a trebuit să învăţăm despicarea, curăţarea şi ceea ce era cel mai neplăcut, înlăturarea solzilor. Am ajuns să ştim, cu văditul entuziasm al celui care vrea să cunoască, dificultăţile prezentate de fiecare soi de peşte şi mai ales gradul de… periculozitate. Cel mai parşiv dovedindu-se a fi şalăul.

Prima dată când am fost „fericiţi” cu corvoada la peşte, unul dintre noi s-a înţepat destul de rău în creasta unui şalău impresionant prin dimensiuni, cu degetele sângerând şi văitându-se de durere. Dureau rău înţepăturile astea, aparent nu cine ştie ce grave, la care Puiu Năstase concluzionă domol, după felul lui:

– Răzbunarea şalăului!...Ceea ce nu ne-a adus nicio consolare, nici victimei, nici nouă, căci nu era posibil să eviţi creasta aceea nenorocită şi să nu-ţi înţepi măcar buricele degetelor. Nu ştiu dacă şalăii cu pricina au savurat deliciul răzbunării, cert este că noi îi uram, simpatizând în compensaţie cu caraşii, mai puţin periculoşi şi - din fericire -, majoritari. Mai nimereau prin cazanele bucătăriei şi alte soiuri, unde, în amestec cu cine mai ştie ce legume şi zarzavaturi, deveneau ceea ce se denumea pompos „ciorbă pescărească”. Ne chinuiam cu ea, nu aveam ce face, dar ceea ce era cel mai neplăcut consta în aceea că după asemenea corvoadă duhneam a peşte zile întregi, spre necazul nostru şi spre încântarea lui Sile Trandafir, colegul nostru cu „origine socială” pescărească, de pe undeva din părţile Brăilei, pentru care duhoarea de peşte era cel mai suav parfum. Ne-au uimit şi şefii noştri ocazionali, lipovenii, care colectau icrele şi lapţii, savurându-i aşa, cruzi, doar cu puţină sare şi „ciuşcă” (un soi de ardei iute ca focul) şi nu mai ştiu ce ingrediente, pretinzând că toată combinaţia asta are o savoare nemaipomenită, deloc înţeleasă de noi, nerafinaţii întru ale bucătăriei pescăreşti. Ce să-i faci? Mai aveam multe de învăţat.

Toate acestea făceau parte intrinsecă - să-i zicem aşa - din viaţa noastră cotidiană acolo şi în acel moment, luam şi noi ce puteam din partea bună a lucrurilor, străduindu-ne să ignorăm pe cât posibil restul.

Lamentarea era exclusă, învăţasem cât poate fi de păguboasă şi deloc folositoare. O farsă amicală, o glumă, erau preferate şi incomparabil utile.

În cele din urmă lucrurile au luat - atunci nu ştiam - o întorsătură favorabilă nouă: am fost mutaţi la punctul de lucru probabil cel mai îndepărtat de „colonia-bază”, la descărcări basculante. Se spunea că era un punct de lucru excelent organizat şi favorizat de faptul că rampele fiind înalte, se umpleau mai greu. Depărtarea făcea ca inspecţiile şefilor să fie mai rare. Transportul spre şi dinspre locul de muncă se făcea în vagoane de marfă, era o garnitură specială destinată navetei de trei ori pe zi. Era altceva. Iar noi, fiind într-o permanentă sete de schimbare, tărăşenia ni s-a părut cel puţin interesantă, până una-alta.(va urma)

Ion Dunca 

divider



PATIMILE UNUI CĂRTURAR

Ion V. Georgescu, teolog şi cărturar a cărui carieră a fost curmată brusc prin încarcerarea sa de către bolşevici, care l-au ţinut în lagăre şi închisori timp de aproape două decenii, îşi cucerise în perioada interbelică un bun renume de specialist în limba ebraică, în exegeza Vechiului Testament şi în istoria culturală a Antichităţii orientale, fiind foarte apreciat, între alţii, de către Gala Galaction (în pofida faptului că acesta din urmă era un om cu mărturisite vederi de stînga, în timp ce tînărul teolog avea, ca mai toată generaţia sa, vederi politice de dreapta).

Deşi nu i-a fost dat să moară în detenţie, sau de „mîna lungă a Securităţii”, asemeni celor consemnaţi în masivul documentar Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist (E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007), el poate fi numărat printre martirii ortodocşi ai Crucii din secolul XX, iar figura lui ar merita cunoscută pe scară mai largă, atît în dimensiunea ei teologic-intelectuală, cît şi în dimensiunea ei eroic-mărturisitoare [1].

Dar să vedem mai îndeaproape care i-a fost traseul existenţei.

Ion V. Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1909 la Bascov, jud. Argeş. A urmat Seminarul Teologic din Curtea de Argeş (1921-1928), apoi, la Bucureşti, Facultatea de Teologie (1928-1932) şi Facultatea de Litere (1929-1933), cu licenţă în Limbile Clasice. Temeinica sa formaţie se consolidează la Athena şi Paris (2 ani) prin studii de specializare în istoria şi exegeza Vechiului Testament.

Încă din vremea studenţiei (1931) este preparator la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a funcţionat o vreme şi ca secretar-ajutor (1934-1937), ca apoi să devină asistent (pînă în vara lui 1945).

În 1938 îşi lua, la Bucureşti, Doctoratul în Teologie, cu teza Demonologia Vechiului Testament. Satan în profeţia lui Zaharia.

În aceeaşi perioadă este hirotonit diacon, dar vocaţia sa este mai degrabă catedra decît amvonul. A mai publicat în volum, înainte de marele război, Actualitatea profeţilor, Bucureşti, 1934, Demonologia Vechiului Testament. Azazel, Bucureşti, 1934, şi Scrierile părintelui profesor Ioan Popescu-Mălăieşti [2], Bucureşti, 1938-1939 (întîi în revista Studii Teologice, apoi şi în extras). Din păcate, scrierile sale (pe care vitregiile vieţii nu i-au mai permis să le revadă şi să le actualizeze bibliografic) au fost tipărite în epocă destul de neglijent, ceea ce a făcut foarte dificilă reeditarea lor la nivelul exigenţelor actuale [3].

În anii studenţiei, tînărul Ion V. Georgescu s-a apropiat, ca atîţia alţi colegi de generaţie, de Legiunea Arhanghelul Mihail [4] - opţiune politică ce avea să-i fie fatală atunci cînd comuniştii au venit la putere, pe şenilele tancurilor sovietice. Multe informaţii despre el (greu de verificat) ne oferă, mai ales în privinţa relaţiei cu legionarismul (de unde i s-au cam tras toate), memorialistul Atanasie Berzescu (Lacrimi şi sînge. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Banatului, Editura Marineasa, Timişoara, 1999, pp. 265-281), care l-a cunoscut în recluziune („În decembrie 1957, prof. Ion V. Georgescu se eliberează de la Gherla şi este trimis în com. Lăţeşti cu domiciliu obligatoriu. Acolo, la Lăţeşti, l-am întîlnit pentru prima dată...”). În 1940, pe vremea statului naţional-legionar, i s-ar fi propus un post de ministru, dar, „din prea multă modestie”, l-ar fi refuzat (dacă lucrul e adevărat, aş fi de părere că prudenţa a jucat un rol mai mare decît modestia).

Un lucru destul de straniu se petrece în august 1945: ridicat samavolnic de bolşevicii ruşi, a fost dus mai întîi la închisoarea Liublianka din Moscova, unde a fost condamnat la 20 de muncă silnică în gulagul siberian [5]. A fost purtat, ca deţinut, pe la Verhoiansk („polul frigului”), Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta (dincolo de Cercul Polar). Iată ce relatează memorialistul citat:„Într-o zi de august 1945, pe la sfîrşit de lună, cu seninul cerului scăldat de razele soarelui dogoritor, Ion V. Georgescu, sumar îmbrăcat de vară, cu o cămaşă cu mîneci scurte, pantaloni albi şi cu sandale în picioare, venea de la facultate, agale, spre casă. Se mai oprea din loc în loc, uitîndu-se pe la vitrine. Acasă îl aşteptau doi copii, Răzvan şi Bogdan, şi soţia Ariana. În învălmăşeala gîndurilor se trezeşte cu doi bărbaţi în floarea vîrstei în faţă, întrebîndu-l de sănătate, într-o românească perfectă. Cei doi îl încadrează între ei, prinzîndu-l de braţe. Aşa, cu mult calm, îl poftesc cu ei pînă la maşină. Îl obligă să intre în maşină şi zboară cu el pînă la aeroport, unde, zoriţi, îl aruncă de-a valma în avion. În avion, tot timpul, cei doi mascau multă bunăvoinţă şi respect.

Iată-l pe Ion V. Georgescu, în plină zi de vară a anului 1945, la 36 de ani, răpit de pe străzile Bucureştiului, urcat în avion şi dus la Moscova! Răpit de ruşi! După ce şi-a revenit din starea aceea de om bulversat, şi-a dat seama că-i răpit. Mirarea şi întrebările se desfăşurau de-a valma în capul lui. Intuia că-i un drum poate chiar fără întoarcere. [...] Ajunşi la Moscova, de la aeroport, cu o maşină, a fost dus direct în faţa lui Beria. Deci, răpirea lui Ion V. Georgescu se poate spune că a fost făcută de Beria. Aceasta se confirmă şi prin ceea ce voiau să obţină de la prizonier prin anchetele făcute asupra lui timp îndelungat, sub presiune, cu toate metodele binecunoscute de noi toţi care am trecut prin infernul comunist” [6].

Readus în ţară în 1955, a fost azvîrlit în temniţele de acasă (cu un scurt popas în lagărul 5 Culme, pare-se că anume pentru a fi bătut de fiorosul Başpalian). Din documentaţia lacunară rezultă că cel mai mult a stat în penitenciarul de la Gherla (unul din centrele aşa-numitei „reeducări”, în care s-a încercat o continuare a Piteştiului).

Eliberat în septembrie 1962, devine, din anul următor, corector şi apoi redactor la Institutul Biblic din Bucureşti (de unde se va pensiona în 1971), cu sprijinul Patriarhului Justinian Marina, care i-a întins o părintească mînă de ajutor, ca atîtor altor foşti deţinuţi politici (nu numai clerici, dar şi mireni recunoscuţi pentru angajarea lor creştină).

În anii din urmă, a tradus destul de mult (mai ales din greacă, rusă şi franceză: Teodor de Mopsuestia, N. A. Nissiotis, P. Evdokimov, Vl. Losski, P. Ceremuhin, V. Krivoşein, N. Uspenski, J. Meyendorff, Alexie de Meudon ş. a.) şi a publicat comentarii sau recenzii în revistele bisericeşti, îndeosebi în intervalul 1966-1974, uneori semnînd cu pseudonimul Ion V. Paraschiv. Din nefericire, spre sfîrşitul vieţii şi-a pierdut vederea (în urma unei boli de ochi rare şi puţin cunoscute, pe care o contractase în anii de detenţie).

A murit în Bucureşti, singur şi orb, la 21 noiembrie 1976, în urma unui atac de cord. Nicu Popescu Vorkuta, care l-a cunoscut îndestul de bine, nota în memoriile sale: „Îmbătrînit, epuizat, cu inima şi vederea foarte slăbite, a fost eliberat şi a mai apucat să lucreze cîţiva ani, în domeniul său, sub oblăduirea Patriarhului Justinian. A murit la masa de lucru, cu capul pe cărţile sale de studiu. Dumnezeu să-l odihnească! Crucea pe care a dus-o a fost mult peste puterile lui!” [7].

Oricît de scump l-ar fi costat şi de „peste puteri” i-ar fi fost crucea purtată, lui Atanasie Berzescu îi mărturisese cîndva că „dacă ar trebui s-o ia de la capăt cu viaţa, tot pe acest drum ar merge”.

Reeditarea măcar a unora dintre scrierile sale teologice ar fi o reverenţă tardivă a contemporaneităţii în faţa unui cruciat uitat, pe care tragedia istoriei şi a propriului destin l-a împiedicat să devină instanţa cărturărească şi spirituală care ar fi putut să fie.

Note: [1] Pentru principalele sale lucrări publicate, atît înainte, cît şi după anii de detenţie, cf. lista bibliografică dată de pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu în Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 192. Pentru amănunte biografice, cf. mai ales M. Păcurariu, op. cit., pp. 191-192; Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p. 201 (lucrare tradusă şi în limba engleză); Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, p. 135 (de consultat cu multă prudenţă). Se adaugă evocările unor memorialişti care l-au cunoscut efectiv şi de care va veni vorba în cele ce urmează. [2] Acesta (născut în 1874 şi răposat în 1953) a fost profesor de Vechiul Testament, Arheologie biblică şi Limba ebraică (1907-1939), iar în două rînduri şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1929-1933 şi 1936-1938). Activînd în aceeaşi zonă de preocupări şi competenţe, I. V. Georgescu i-a fost subordonat şi îndatorat.[3] Desigur, astăzi cercetările în domeniu au avansat considerabil, dar esenţialul îl găsim deja în aceste pagini de aplicaţie erudită, încă folositoare în vetusteţea lor, mai ales într-o bibliografie locală destul de săracă în studii tematice de acest gen. [4] După cercetătorul Francisco Veiga (Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 231), în luna ianuarie 1937 Legiunea ar fi avut 12.000 de cuiburi (cu circa 96.000 de militanţi), iar în luna decembrie a aceluiaşi an - 34.000 de cuiburi (cu circa 272.000 de militanţi)! Pe de altă parte, din 10.000 de preoţi cîţi erau în ţară, 2000 ar fi făcut parte din Legiune (căutînd în ea, crede autorul - evreu spaniol -, „dinamismul şi capacitatea de mobilizare socială care lipseau ortodoxiei creştine”).[5] Printr-o decizie a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al U.R.S.S., din septembrie 1955, condamnarea i-a fost redusă la 15 ani. Repatriat după 10 ani de încarcerare, restul de 5 urma să-i execute în ţară. Reanchetat aici pentru condamnarea primită în U.R.S.S., se constată că ea avusese un caracter „administrativ” (nu i se puteau imputa fapte, dar constituia un pericol potenţial, ce impunea măsura preventivă a reţinerii în privaţiune de libertate!); cum în România această măsură fusese desfiinţată legal, a fost pus în libertate (23.09.1957), dar cu domiciliu obligatoriu, pentru ca după nici un an să fie rearestat (12.09.1958) şi trimis în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. [6] Dacă e să dăm crezare memorialistului, Beria personal i-ar fi cerut teologului legionar să se lepede de Legiune, să devină colaboratorul ruşilor şi să ajute - cu promisiunea de a fi bine răsplătit („În 1946, spre sfîrşitul anchetelor, mi-au promis locul lui Petru Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri în România. Nu am primit acest lucru”!) - nici mai mult, nici mai puţin decît la... suprimarea lui Horia Sima. Teologul nu numai că nu a acceptat, dar ar fi făcut şi o argumentată apologie a Mişcării Legionare, a cărei consemnare scrisă nu se îndoia că se mai păstrează prin arhivele moscovite.[7] Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti, 2009, pp. 233-234 (este vorba de a doua ediţie a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, Editura Gordian, Timişoara, 1995). Vorkuta i-a zis autorului, în închisoare, prinţul Alexandru Ghyka (fascinat de povestirile sale din lagărele sovietice), şi aşa i-a rămas numele în mediile legionare.

Răzvan Codrescu Sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.com

divider



Lucrarea Părintelui Justin - „Harul lui Dumnezeu să fie peste toţi românii şi toată România”

Discernământul oricărei minţi luminate totdeodată de înţelepciune şi de smerenie recunoaşte că adâncimea şi complexitatea importanţei duhovniceşti a Părintelui Justin Pârvu depăşesc mica putere de înţelegere a generaţiei noastre, dar, pentru evlavie, se cuvine să încercăm a creiona o schiţă a ostenelilor sfinţiei sale, fără pretenţia de a fi un text exhaustiv.

Evanghelia este soare care va lumina veşnic pe cei ce vor lucra poruncile sale şi îi va duce la măsura sfinţeniei. A vorbi despre o „linie” a Părintelui Justin este a reduce lumina, razele şi căldura Cuvântului Dumnezeiesc la o ideologie. Ortodoxia românească foloseşte termenul „lucrare” pentru a desemna două realităţi care se întrepătrund, atât pe pământ, cât şi în veşnicie: energie (ἐνέργεια) şi făptuire (πρᾶξις).

După umila noastră pricepere, domeniile incontestabil înrâurite de Părintele ar fi acestea:Lucrarea duhovnicească a Părintelui Justin a fost Ortodoxia: cunoaşterea şi împlinirea poruncilor Evangheliei, în duhul Sfântului Apostol Ioan Teologul. Prin mucenicia sa îndelung-pătimitoare, prin calitatea şi statornicia mărturisirii sale permanente, Dumnezeu l-a răsplătit, făcându-l cu adevărat chip îngeresc, Sfânt Părinte purtător de Duh.

Lucrarea teologică a Părintelui Justin a fost, d.p.d.v. al sistemului predicat, statornica respectare a teologiei confirmate de cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, iar d.p.d.v. apologetic, continuarea învăţăturii Sfântului Justin Popovici. Părintele nu doar a publicat şi a propovăduit, dar a şi dovedit cu fapta împlinirea întregii patristici ortodoxe.

Lucrarea monahală personală a Părintelui Justin a constat într-o nevoinţă peste fire, o neobosită tăiere a voii şi o rugăciune ajunsă la desăvârşire, jertfe prin care s-a ridicat nu doar la nepătimire, dar şi din slavă în slavă, precum Hristos a făgăduit.

Lucrarea socială a Părintelui Justin a fost continuarea lucrării filantropic-catehetice a Sfântului Vasile cel Mare.

Lucrarea culturală a părintelui Justin a fost sprijinirea liniei tradiţionale bizantine sau moldoveneşti în arhitectură, patristică, iconografie şi psaltică, şi ctitorirea neobosită. D.p.d.v. al specificului naţional, s-au remarcat două direcţii: promovarea elitei culturale creştin-ortodoxe interbelice, postbelice şi post-decembriste, pe de o parte, iar pe de altă parte binecuvântarea acordată şi accesibilităţii culturale (tehnologiei pentru popularizarea valorilor creştine şi chiar acceptarea mediocrităţii, ca pogorământ şi încurajare spre a spori în fapta bună).

Lucrarea istorică şi politică a Părintelui Justin a fost continuarea liniei strategice a voievozilor drept-credincioşi şi în mod special al lucrării de moralizare, responsabilizare, culturalizare şi apărare a poporului român creştin-ortodox pe care a început-o Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea Legionară. Ca o unicitate în această privinţă, părintele a îmbinat atât aspectul activ-filantropic al legionarismului iniţial, cât şi cel isihast al legionarismului de detenţie, şi a fost vehement împotriva alegerii exclusive a unei singure laturi (doar activism sau doar isihasm). În ce priveşte expresia sa politică, latura defensivă s-a remarcat printr-o autentică smerenie, care l-a făcut biruitor asupra tuturor ispitelor acestui veac, iar în latura ofensivă printr-o ireproşabilă intuiţie şi fineţe, care l-a făcut cuceritor atâtor suflete.

În ce priveşte specificul lucrării sale mănăstireşti de la Petru Vodă, din propriile sale cuvinte Părintele afirmă trei direcţii principale: una liturgică (pe filon atonit, cu îndatorirea mai ales către cinstirea sfinţilor mărturisitori şi mucenici din prigoana comunistă), una catehetică (prin predici şi publicaţii) şi una filantropică (sufletească, prin duhovnicia proprie şi a ucenicilor duhovnici, şi trupească, printr-o ospitalitate avraamică şi prin aşezămintele pentru bătrâne şi copii de la Mănăstirea de maici). Toate acestea trei domenii ale faptei sale bune sunt continuate şi astăzi de obştile amânduror Mănăstiri.

Testamentul Părintelui Justin este Noul Testament.

Lucrarea Părintelui Justin a fost o permanentă osteneală de creştinare a tuturor aspectelor vieţii româneşti, sădind în toate chipurile dragostei creştine prin pilda vieţii lui:

– Dragostea de Dumnezeu dovedită prin cuvântul rostit, grăit şi împlinit cu fapta;- Dragostea de oameni dovedită prin insuflarea cu Duhul Sfânt a fiecărei fiinţe întâlnite şi a fiecărei activităţi săvârşite;- Dragostea de Biserica Ortodoxă, dovedită prin preţuirea, ocrotirea, propovăduirea şi urmarea cu fapta a tuturor învăţăturilor Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi şi prin cinstirea Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor Bisericii;- Dragostea de monahism şi preoţie, pe care le-a numit cele mai înalte chipuri de trăire creştină şi cele mai mari responsabilităţi înaintea lui Dumnezeu şi a omenirii;- Dragostea de ţară, dovedită prin suferinţe sufleteşti şi trupeşti răbdate pentru ortodoxia, demnitatea şi libertatea poporului, prin cinstirea sfinţilor şi eroilor români din toate timpurile, prin înţelegerea, ocrotirea şi educarea creştină a cetăţenilor români şi prin efortul neprecupeţit de cinstire cu trăirea, gândul, cuvântul şi fapta a Sfinţilor închisorilor;- Dragostea părintească, de duhovnic al neamului, dovedită prin rugăciunea neîncetată şi prin îndrumarea tuturor pe calea Crucii, a trăirii hristice, a dobândirii Minţii lui Iisus şi a mântuirii;- Neiubirea de sine dovedită prin smerita cugetare, tăierea voii şi nevoinţele săvârşite neîncetat, în mod personal şi exemplar (sfintele slujbe, postul, metaniile, pravila de rugăciune, rugăciunea inimii, privegherea, răbdarea bolilor, a ocărilor şi prigonirilor);- Dragostea de vrăjmaşi dovedită prin mustrarea blândă, iertarea şi răbdarea lor, şi prin neobosita facere de bine către ei;Subiectele despre care a vorbit părintele Justin îndeosebi sunt:

– Dobândirea virtuţilor creştine: dragostea, pocăinţa, iertarea, răbdarea, înţelepciunea, smerenia şi demnitatea creştină;- Întruparea, Răstignirea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos;- Sfânta Evanghelie;- Vieţile Sfinţilor;- Vremurile Apocalipsei;- Istoria şi obiceiurile românilor şi dârzenia lor;- Mărturisirea, virtutea, unitatea, jertfelnicia, frumuseţea, desăvârşirea creştină şi sfinţenia mucenicilor din închisori;- Monahismul;- Împotriva ereziilor (arianism, papism, protestantism, monofizism, scolastică, păgânism, ocultism, masonerie, budism, nihilism, filetism, ateism, bolşevism, materialism, ecumenism, virtualism, cipuri - peceţi anticreştine);- Împotriva exodului românilor şi a umilirii lor;- Împotriva atacului asupra românilor prin a-culturalism, materialism, imoralitate, tehnocraţie, cleptocraţie, înşelare, şi toate celelalte forme de atac folosite de vrăjmaşii Ortodoxiei şi ai naţiunii române;- Împotriva unor anumite patimi (indiferentism, lene, viclenie);- Împotriva încălcărilor (soborniceşti, canonice sau evanghelice) săvârşite de clerici şi ierarhi (fiind curajos şi ferm, dar nu răzvrătit, schismatic ori grosolan);- Împotriva pierderii harului, a ortodoxiei, a dragostei creştine şi a libertăţilor civile prin spionarea tehnologică şi tehnologizare abuzivă.

Multe dintre aceste subiecte au fost comune multor Părinţi ai Bisericii, şi sunt abordate şi în predicile noastre, însă Părintele avea felul lui unic de a le comunica, aproape exclusiv de la om la om şi foarte rar prin comunicări difuzate cibernetic. Efortul de zidire duhovnicească a unui preot, a unui monah şi în definitiv a oricărui creştin constă în relaţionarea directă, după pilda Mântuitorului.

De luat aminte este că aşa cum nu orice eretic sau sectant care vorbeşte despre Hristos este ucenic al Lui, nu oricine vorbeşte despre aceste subiecte este „vrednic urmaş al Părintelui Justin”, ci cel care vorbeşte în acelaşi cuget şi duh cu sfinţia sa, la momentul şi la locul potrivit. Şi nu oricine este chemat şi binecuvântat să vorbească pentru credinţă, ci acela pe care adumbrirea Sfântului Duh şi ascultarea sobornicească îl încredinţează că nu vorbeşte dintr-un duh străin. Fie ca binecuvântarea Domnului să aprindă inimile şi minţile tuturor creştinilor spre cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe, spre slava lui Dumnezeu şi nu a lor proprie.

Dacă citim Vieţile Sfinţilor prigoniţi în secolul trecut, vom vedea că situaţia de acum este asemănătoare în orice loc unde se cinstesc nevoitorii generaţiei din detenţia comunistă. Scopul prigoanei de atunci era înrobirea, prin distrugerea credinţei ortodoxe şi a dragostei de ţară. Scopul de acum este acelaşi, doar că metoda s-a schimbat. Distrugerea ortodoxiei se făcea atunci prin ofensivă atee, iar acum prin ofensivă pseudo-ortodoxă şi eretică, adică s-a înlocuit ateismul făţiş cu uzurparea credinţei. Distrugerea patriotismului se făcea atunci prin încurajarea Internaţionalei şi luarea în râs a iubirii de patrie, iar acum prin aparenta descurajare a globalismului şi exacerbarea naţionalismului, adică s-a înlocuit patriotismul cu uzurparea lui.

Privit cu detaşarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, diabolismul procedeelor războiului duhovnicesc din zilele noastre depăşeşte din punct de vedere duhovnicesc ceea ce s-a făcut la Piteşti şi Aiud; de altfel, în aceasta constă prigoana prorocită de Părintele: procesele false de atunci au devenit judecările opiniei publice de pe internet, demascările au devenit părută mărturisire a credinţei, bătăile s-au înlocuit cu calomniile, torturile s-au înlocuit cu tirania demonică, şi în general duhul şi activitatea torţionarilor din temniţe lucrează acum împotriva Mănăstirilor - mai cu seamă împotriva celei străjuite de ocrotitorii cereşti neînvinşi atunci. Ofiţerii de atunci - inchizitorii de acum, torţionarii de atunci - zeloţii de acum, colaboratorii de atunci - aplaudacii de acum, mărturisitorii de atunci - mărturisitorii de acum, rugătorii de atunci - ocrotitorii de acum. Însă câtă vreme trăieşte omul are şansa pocăinţei.

Celor care n-au mişcat un deget când Părintele i-a chemat pe toţi spre apărarea libertăţii creştine, a culturii creştine, a educaţiei creştine, a bioeticii creştine, a moralei, a medicinei şi chiar a presei creştine, sau celor care s-au făcut activişti din interese personale, li s-au alăturat acum, chiar dacă în aparentă opoziţie, alţii. Unii îl combat pe Părintele Justin negându-i sfinţenia (aşa cum fac cei ce nu recunosc sfinţenia sfinţilor martiri din închisori, mulţi din ei fiind clerici - dacă aceştia, ca şi în cazul Sfântului Evghenie Rodionov sau al Sfântului Ilie Lăcătuşu, neagă evidenţe atât de incontestabile, singuri se arată ca necredincioşi, iar cuvintele sunt de prisos, de rugăciune fiind nevoie). Alţii îl obiectivează pe Părintele Justin, tratându-l ca pe o proprietate personală şi marfă de negoţ, ca odinioară „cucernicii bişniţari” pe care Mântuitorul Hristos i-a scos afară cu biciul. Alţii prejudiciază întreaga Biserică afirmând despre Părintele Justin lucruri pe care sfinţia sa nu le-a propovăduit niciodată, asociindu-l cu tot felul de heterodoxii şi extremisme. Cel mai mare prejudiciu îi aduc însă cei care, şi azi, ca şi când era în trup, îl răstălmăcesc arhiconic după model arian, orighenist, nestorian, papistaş, protestant sau chiar akefal (specialişti sunt mai ales teologii cu ambiţii, dar şi mintea grosolană ale tehnocraţilor); mulţi din cei care vorbesc azi despre Părintele Justin cad în ispita aceasta, dar poate şi pentru tonul lor de linguşitoare evlavie şi abundenţa scolasticismelor, reuşesc să ducă în eroare pe mulţi din cei care nu l-au cunoscut cu adevărat pe marele duhovnic. Şi nu sunt puţini nici aceia care îl necinstesc neîmplinindu-i sfaturile de duhovnic; prejudiciul neascultării, fiind mai ales către propria persoană, e mai mic decât cele soborniceşti, enumerate mai sus.

Aceasta este ortodoxia predanisită de la Mântuitorul până la Părintele Justin, şi nouă tuturor: unitatea nu poate exista cu nimeni care nu e de aceeaşi gândire teologică şi aceeaşi simţire cu Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Această unitate, împletită cu polemicile religioase care garantează sănătatea Bisericii, nu înseamnă dezbinare, precum am fost acuzaţi mai ales în ultimul an, ci tărie a credinţei, după modelul apostolic. Aceasta este ascultarea de Biserică: unitatea cu Sfinţii. Aceasta se lucrează prin pocăinţa sinceră cu care credinciosul se întoarce în fiecare clipă la Mântuitorul Hristos, nădăjduind numai în El şi în nesfârşita Lui milostivire, şi I se dăruieşte prin neîncetată rugăciune. Rugăciunea presupune tăcere, ca atunci când se rosteşte ceva, să fie izvorât din ea. Dacă unii tac fiindcă se roagă, alţii tac fiindcă n-au nimic de zis.

Vechii potrivnici ai Părintelui spuneau că „ucenicii lui îl influenţează”. Evanghelia spune însă că nu e ucenicul mai mare decât învăţătorul său. Părintele asculta pe oricine, dar nu asculta de oricine, ci numai de Dumnezeu, de Biserică şi de duhovnicul lui. Părintele Justin a vorbit despre pericolul uniatismului, al ecumenismului, al relativismului, al nihilismului, al supratehnicii, al imoralităţii, al aculturalizării, al deznaţionalizării, ş.a.m.d., înainte de a întemeia Mănăstirea Petru Vodă, iar despre cipuri, încă din anul 2003. În al doilea rând, părintele a fost pildă de demnitate şi verticalitate, iar nu trestie bătută de vânt. Nu s-a clintit în 17 ani în chinul temniţelor, nici mai apoi cuvintele mieroase ori „junghierile de la spate” nu l-au clintit vreodată, până la moarte dovedindu-se mai lucid decât toţi. Nu pe Părintele Justin îl pot clinti prigonirile, acum când e proslăvit de Dumnezeu, ci pe cei slabi.

Pescuitorii în ape tulburi care inventează şi reduc moştenirea spirituală a Părintelui Justin la calomnii precum: anti-clericalismul de principiu, senzaţionalismul, şovinismul, populismul şi anti-monahismul (în genere, dar şi în special dispreţuind Mănăstirea noastră). Aceste ideologii nu fac parte din concepţia creştin-ortodoxă. Ele, fiind de provenienţă masonică neo-marxistă, sunt împotriva a tot ce a simţit şi întreprins Părintele Justin.

Cel mai important aspect al marii victorii duhovniceşti a Părintelui este că, devenind una cu Dumnezeu prin har, a lăsat Ortodoxiei şi României o moştenire care a devenit comoara şi datoria fiecărui creştin. Ea nu este proprietatea personală a cuiva anume, nici nu ţine de rangul cuiva anume. Ca şi Evanghelia: este a tuturor celor ce o ascultă şi o împlinesc pe ea. Agonisit cu truda unui veac de jertfă, lacrimi şi sânge, testamentul veşnic al Părintelui Justin e însăşi pilda lui de sfinţenie: „urmaţi-mi mie precum şi eu lui Hristos”.

Mănăstirea noastră îi continuă smerit, cu conştiinţa responsabilităţii faţă de ortodoxie şi faţă de popor, cu nevrednicie, dar cu râvnă, lucrarea monahală, catehetică, apologetică şi duhovnicească, nevoinţe cu care ne vom înfăţişa într-o zi înaintea Tronului lui Dumnezeu şi a Părintelui Justin. Nu internetul, ci sfinţii vor judeca lumea. Lui Hristos fie slava în veci. Amin.

Arhim. Hariton Negrea cu obştea Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro

divider



Decizia Sinodului în privinţa problemei bisericeşti din Ucraina

Biserica Ortodoxă Română cere GARANŢII SCRISE că identitatea românilor din Ucraina va fi păstrată şi pentru înfiinţarea unui vicariat legat de Patriarhia Română

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în 21 februarie în prima şedinţă din 2019, s-a pronunţat asupra celei mai spinoase probleme a momentului: situaţia bisericească din Ucraina.

Ierarhii români au decis să reitereze invitaţia la dialog pentru părţile în conflict şi în caz de eşec, „convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente”.„Privitor la această situaţie bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul şedinţelor sale din 24 mai 2018 şi din 25 octombrie 2018. S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluţie a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unităţii de credinţă, respectarea libertăţii administrativ-pastorale a clerului şi credincioşilor din această ţară (inclusiv dreptul la autocefalie) şi restabilirea comuniunii euharistice. În caz de nereuşită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente”, se arată în comunicatul publicat pe siteul agenţiei Basilica.

O viitoare decizie a Sinodului Bisericii Române va trebui să ţină cont de faptul că „în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe româneşti, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe din Ucraina - Patriarhia Moscovei”.

În continuare, ierarhii români afirmă: „Este necesară o consultare reală a acestor ortodocşi români, care sunt preocupaţi de păstrarea identităţii lor etnice şi lingvistice. În acest sens, este necesară obţinerea de garanţii scrise din partea autorităţilor bisericeşti şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că aceşti ortodocşi români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniţi prin trimiterea de cărţi de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română. S-a menţionat faptul că, în România, funcţionează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990”.

În încheiere, „Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluţionarea problemei ierarhilor şi preoţilor necanonici din Occident, care au aparţinut fostului „Patriarhat al Kievului”. ”

Andrei Nicolae Sursa: https://www.activenews.ro/

divider



„Cred în sfinţi, dar şi-n voinici”

În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziţia interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităţilor înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ţi impune cu orice preţ părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte şi situaţii. Termeni ca „naţionalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiţi ca şi când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viaţa reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.

De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor şi conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?

Sociologii şi antropologii au stabilit că neamurile - aşa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcţie de trei trăsături esenţiale: teritorialitate, o limbă comună şi valori comune. Aceste caracteristici, deşi obiective, par a nu releva esenţa spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului şi sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiţie mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învaţă el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălţimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) şi şi-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temniţele comuniste, pentru Hristos şi pentru valorile perene ale neamului românesc.

Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriştilor români va observa că definiţia pe care o oferă Mircea Vulcănescu noţiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naştere, nuntă, moarte). Neamul - ne învaţă străbunii noştri - este format atât din cei de aici, cât şi din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-şi regăsi rudele, pentru a-şi întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea şi Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri şi parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii şi cei morţi (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.„...căci tăcuţii mucenici/ cu haiducii-s gemeni”Destinul neamului românesc s-a împlinit şi se împlineşte (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârşi în veşnicie) prin sfinţii, mucenicii, mărturisitorii, dar şi eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinţi şi eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred şi-n neamul meu,/ înfrăţit cu dorul./ Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,/ cred în flori şi-n cremeni,/ căci tăcuţii mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.

M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaştele mucenicilor, au fost aşezate şi numele tuturor eroilor (cunoscuţi) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinţi şi eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniţi în faţa adversităţilor de tot felul, care s-au înmulţit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noştri naţionali - modele de virtute

Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită şi cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creşterea şi decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poţi fi fascinat şi de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poţi mira în faţa curajului, a demnităţii, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naţionale. În rândul părinţilor, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noştri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuţile definitorii ale eroilor noştri.

De pildă, ştim că Ştefan cel Mare a domnit 47 de ani şi a înălţat 47 de locaşuri sfinte. Dar puţini ştiu că după victoria repurtată la Vaslui - aşa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toţi liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii şi civilizaţiei creştine, o stavilă împotriva turcirii Europei.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Ţepeş, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Ţării Româneşti de sub jugul otoman şi eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim trataţi cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbeşte: în ea se istoriseşte că Vlad-Vodă Ţepeş, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să îşi scoată fesurile pentru că „aşa este obiceiul la stăpânitorii ţării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeţi de spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părţi şi la alţi stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.

Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creştin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.

Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor şi apărător al dreptăţii. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obişnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.

Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).

Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noştri nu şi-au pierdut nici măreţia, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Comemorarea anuală de la Târgu Ocna

Comemorarea anuală de la Târgu Ocna, închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor martirilor şi mărturisitorilor care au trecut prin închisoarea comunistă din oraşul de pe malul Trotuşului, a avut loc anul acesta pe data de 18 februarie, sub organizarea Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi a Fundaţiei Profesor George Manu.

La Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din cimitirul penitenciarului s-a slujit Sfânta Liturghie de către un sobor de preoţi, în frunte cu părintele protoiereu Ioan Bărgăoanu, urmată de slujba de parastas.

Predica din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostită de către părintele profesor Vasile Gordon de la Biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucureşti. Acesta a insistat în cuvântul său pe unitatea de credinţă a mărturisitorilor din temniţele comuniste, unitate care ar trebui să existe şi astăzi între cei care îi cinstesc pe aceşti mari sfinţi ai neamului nostru.

După săvârşirea Sfintei Liturghii, ca în fiecare an, a urmat slujba de pomenire a martirilor şi mărturisitorilor de la Târgu Ocna la finalul căreia părintele Valentin Băltoi, consilier cultural al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului a dat citire cuvântului transmis de arhiereul locului, ÎPS Ioachim Băcăuanul.

Ierarhul a subliniat în predica sa importanţa de netăgăduit pe care poezia temniţelor şi rugăciunea au avut-o în viaţa celor întemniţaţi, având puterea de a transforma celulele reci în adevărate chilii de sfinţi. La finalul cuvântului său, ÎPS Ioachim a îndemnat la neuitarea acestor fapte pe care cei comemoraţi astăzi le-au scris cu sânge pe filele istoriei neamului românesc.

După parastasul săvârşit în faţa bisericii, preoţii împreună cu credincioşii prezenţi la comemorare au făcut rugăciuni şi s-au închinat la troiţa ridicată în curtea bisericii în memoria celor ale căror oseminte au fost aruncate în groapa comună din acest cimitir, fără slujbe creştineşti şi fără cruce la căpătâi. Aici, părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti a rostit şi sfinţia sa un cuvânt de învăţătură plin de evlavie faţă de aceşti noi mucenici ai neamului românesc.

La eveniment au participat în jur de 300 de persoane, pelerini din toate colţurile ţării, mireni ş monahi, cu toţii veniţi să cinstească memoria celor care au plătit cu viaţa sau cu întreaga tinereţe pentru vina de a crede nelimitat în Dumnezeu şi de a-şi iubi neamul până la jertfa supremă.

Alina Ioana Deac 

divider



† Ecaterina (Cotea) Juriari (1929–2019)

Ecaterina s-a născut la 15 mai 1929 la Lupa Rece în Orhei, în familia moşieresei Alexandra Russo şi a ofiţerului Eugen Juriari. Ecaterina (alintată în familie „Cotea”) era al cincilea copil al Alexandrei Russo, aceasta având din prima căsătorie 1 băiat şi 3 fete cu agronomul Marin Chiriţescu Arva. Cotea a crescut liberă şi fericită la moşia Lupa Rece de lângă Orhei; aici, înconjurată de dragostea surorilor mai mari şi sub privirea ocrotitoare a mamei, învaţă să meargă, să se roage, începe şcoala. Copilăria celor 5 fraţi a fost una de poveste, nimic nu prevestea că nori negri o vor întuneca atât de curând...În 1932, pe când Ecaterina avea 3 ani, Alexandra Russo aderă la Mişcarea Legionară. Încadrarea ei produce un adevărat cutremur în cercurile aristocratice din Basarabia, mai ales că primul soţ al doamnei pusese bazele teoretice ale agriculturii de tip sovietic... Cu toate astea viaţa doamnei Russo şi a celor 5 copii ai săi se va derula de acum înainte în pas cu viaţa Legiunii, jertfindu-se din plin în toate prigoanele satanice la care a fost supusă. Casa din Chişinău şi moşia de la Orhei devin sedii ale Mişcării Legionare, doamna Russo munceşte neostenit pentru a propaga ideile legionare, recrutează tineri din facultăţile Chişinăului, coordonează întreaga activitate organizatorică (rapoarte, cotizaţii, propagandă scrisă, tabere de muncă etc.), copiii îi sunt alături, păşind împreună cu mama lor pe drumul Legiunii.

Alexandra este reţinută pentru scurt timp, atât în 1936, cât şi în timpul campaniei electorale din 1937. Prima arestare are loc în 1939 când distinsa doamnă trebuia să fie executată în cumplita noapte de 21/22 septembrie 1939. Datorită poziţiei înalte pe care o deţinea în societatea basarabeană, numele ei este înlocuit de pe lista celor ce trebuiau executaţi (fără ca ea să ştie) şi Alexandra este depusă în lagărul de la Sadaclia, alături de alte reprezentante ale Mişcării.

Cotea avea doar 10 ani la acea vreme şi a rămas în grija surorilor mai mari. Doamna Alexandra va ieşi din lagăr în aprilie 1940. Revine acasă la Lupa Rece, dar bucuria regăsirii copiilor va fi de scurtă durată. În iunie 1940 sovieticii ocupă Basarabia, iar Alexandra se va despărţi pentru totdeauna de copiii ei. Fiul Leonid şi fiicele Alexandra, Sofia, Marina şi Ecaterina se vor refugia la Bucureşti. Doamna Russo refuză să plece. Imediat după intrarea trupelor sovietice se ocupă de salvarea legionarilor închişi la Chişinău (arestaţi după pedepsirea lui Armand Călinescu), somându-l pe directorul închisorii să îi trimită în ţară înainte ca oraşul să fie ocupat şi deţinuţii lichidaţi de sovietici. Între cei salvaţi atunci de Alexandra Russo se numără şi Costică Dumitrescu - ulterior monahul Marcu de la Sihăstria. În 12 iulie 1940 (după alte surse, în 20 septembrie 1940) este chemată pentru a da „declaraţii” privind organizarea Mişcării Legionare în Basarabia. Dispare fără urmă, aflându-se ulterior că a fost deportată în Kazakstan (după alte surse, Turkestan) într-un lagăr unde a fost exterminată în 1943.În Basarabia rămâne şi tatăl Ecaterinei, ofiţerul Eugen Juriari. Supravieţuieşte valului de deportări din vara lui 1940, dar este asasinat în iunie 1941, cu o zi înainte ca trupele române să ajungă în satul lui Juriari, Răzeni. Împreună cu alţi gospodari ai Răzeniului a fost convocat într-o seară la sovietul sătesc. Cu toţii au dispărut până dimineaţa. La o săptămână de la dispariţie au fost descoperiţi într-o groapă comună în imediata apropiere a satului, se spune că au fost îngropaţi de vii. Cele 10 trupuri deshumate au fost înmormântate cu evlavie în curtea bisericii din Răzeni, după eliberarea Basarabiei. Ecaterina şi-a însoţit fraţii la Bucureşti, aici vor locui în casa moştenită de aceştia de la tatăl lor care trecuse la cele veşnice. Leonid merge la studii la Iaşi, fetele rămân în Bucureşti. În 1944 Leonid face un drum la Chişinău pentru a se interesa de soarta moşiei de la Lupa Rece. Va fi arestat şi i se pierde urma pentru totdeauna.

Cele 4 fete au rămas singure, fără părinţi şi fără ocrotirea fratelui mai mare. Inteligente, cu o educaţie aleasă şi o demnitate înnăscută, se vor sprijini una pe alta şi nu se vor lăsa îngenunchiate de poverile tot mai mari ce le încărcau umerii. Deşi în plină prigoană comunistă, cele 4 surori (cunoscute în lumea legionară ca „surorile Chiriţescu”, deşi doar 3 din ele erau fiicele lui Marin Chiriţescu) au fost în permanentă legătură şi colaborare cu legionarele din Bucureşti şi din ţară. Între acestea trebuie menţionată Lucia Popşor şi Nana Sofica care o cunoscuseră pe mama lor, Alexandra Russo, la Sadaclia. Cotea a urmat Facultatea de Chimie la Bucureşti şi profesa în domeniu. Surorile sale mai mari terminaseră şi ele studiile, Alexandra (alintată Lealea) terminase agronomia, fusese căsătorită şi divorţase; Sofia (alintată Stanca) terminase Academia Comercială şi se căsătorise cu un refugiat basarabean, Dumitru Racu; Marina (alintată Ghega) terminase medicina... Reuşesc ani buni să evite atenţia autorităţilor, până în 1953 când vor lua toate calea temniţei. Surorile Chiriţescu sunt arestate în 1953 în legătură cu legionarii paraşutaţi. Marina este cea care îl ascunde la Bucureşti pe legionarul Ionel Golea, lider al echipei. Cei doi trăiesc o scurtă şi intensă poveste de dragoste, terminată brusc prin arestarea şi executarea lui Ionel Golea. Judecate la loc de frunte în imensul lot al legionarilor paraşutaţi, surorile vor pătimi ani grei în temniţă şi domiciliu obligatoriu.

Ecaterina este arestată la 5 septembrie 1953 şi judecată de Tribunalul Militar Bucureşti pentru „favorizare la crimă de înaltă trădare”. A fost condamnată la 15 ani de muncă silnică pentru că „ştiind de Golea Ion că se află la sora sa în casă şi că este spion, nu l-a denunţat autorităţilor”. Cotea are parte de o anchetă dură, din cauza torturilor fizice şi mai ales psihice suferite va intra într-o stare de paralizie generală: nu se mişca şi nu vorbea. În această stare va petrece toată detenţia, imobilizată pe o targă şi hrănită artificial. Trece prin Jilava şi Văcăreşti - spital penitenciar, unde supravieţuieşte numai datorită puterii lui Dumnezeu. Colegele de suferinţă - care nici măcar nu îi ştiau numele - o scot afară la soare cu tot cu targă, ele o hrănesc cu furtunul ca să o ţină în viaţă, ele o spală, ele o îngrijesc. După un timp la Văcăreşti va fi internată şi sora sa Marina. Ajunsă la infirmerie şi observând ciudata făptură ţintuită pe targă întreabă cine este, celelalte deţinute nu îi ştiau numele. Atunci Marina - medic de profesie - se apropie încercând să ajute o camaradă de suferinţă şi descoperă că era surioara cea mică! Toată dragostea şi atenţia Marinei şi a celorlalte deţinute nu o vor face pe Cotea să iasă din starea în care o băgase groaznica anchetă. Va fi eliberată în august 1957, în urma unui decret special de graţiere. Este mutată la Spitalul Central din Bucureşti şi de aici în alte centre de tratament. În acest timp surorile nu ştiau nimic despre ea. Ele fuseseră scoase pentru o perioadă din temniţă şi aruncate în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, unde şi-au regăsit mătuşa - aviatoarea Nadia Russo (ce fusese căsătorită cu Alexandru Russo, văr primar al mamei lor), apoi vor reveni în temniţă până la decretul general de graţiere a deţinuţilor politici..După ce stă destul timp izolată în spitale şi sanatorii, surorile aflate pe atunci în Bărăgan, reuşesc să afle că e în viaţă şi reuşesc să o externeze printr-un cunoscut. În 1964 Alexandra, Sofia şi Marina revin acasă; Ecaterina îşi revine ca prin minune, înconjurată de dragostea şi îngrijirea pe care i-o oferă surorile. În 1966 era complet restabilită şi lucra pe un post de chimistă la Institutul de Cercetări şi Gospodărire a Apelor. Nu s-a căsătorit niciodată, rămânând mereu alături de surorile ei. După 1990 surorile Chiriţescu se implică activ în ridicarea monumentelor în memoria camaradelor căzute în temniţe. Marina este ctitorul principal al Crucii Martirelor de la Miercurea Ciuc, Alexandra este una din cele 12 membre ale grupului de iniţiativă pentru ridicarea Bisericuţei de la Mislea, Sofia şi Ecaterina au ctitorit şi finanţat memorialul de la Răzeni - în memoria lui Eugen Juriari şi a celorlalţi martiri români asasinaţi de bolşevici. În curtea bisericii Răzeni, prin grija celor două surori, au fost ridicate 10 cruci de marmură şi un monument pe locurile de veci ale celor ucişi mişeleşte.

Tot după 1990 ele au fost să vadă moşia de la Lupa Rece, locul în care s-au născut şi au crescut alături de o mamă ce le-a fost răpită de urgia sovietică. Astăzi pe locul moşiei se află satul Lupa-Recea, parte a raionului Străşeni, iar conacul lor era la momentul vizitei celor două surori şcoală gimnazială (în prezent nu mai funcţioneză). Sofia şi Ecaterina nu au încercat redobândirea moşiei pierdute, erau mulţumite că în casa lor copiii din sat primeau educaţie. Mai mult, aflând că se construieşte biserică în sat (pe vremea lor exista o capelă în interiorul conacului, care deservea moşia cu toţi locuitorii ei), au făcut o donaţie consistentă, contribuind mai apoi constant la ridicarea bisericii. Cotea împlinea astfel visul Sofiei Cristi Korotneva, sora străbunicii sale, cea de la care mama sa moştenise moşia...Ecaterina Cotea Juriari - ultima dintre surorile Chiriţescu - a trecut la Domnul pe 8 februarie 2019 şi a fost condusă pe ultimul drum la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti spre mormântul în care o aşteptau Lealea, Stanca şi Ghega. Din păcate niciuna dintre surori nu a avut copii, odată cu trecerea în veşnicie a Ecaterinei se stinge neamul moşierilor Russo.

De aceea va îndemn pe toţi cei care veţi citi aceste rânduri să primiţi în familile voastre sufleteşti aceste modele ale demnităţii româneşti, să le pomeniţi alături de morţii voştri şi să păstraţi în memoria vie a celor din jurul vostru viaţa şi jertfa doamnei Russo, martiriul lui Eugen Juriari, dispariţia timpurie a lui Leonid, pătimirea de o viaţă a Alexandrei, Sofiei, Marinei şi Ecaterinei. În acest fel legenda acestei familii nobile ca sânge şi ca duh, va continua să trăiască şi toată jertfa oferită de ea întru Hristos va continua să rodească întru mântuirea neamului românesc.

Noi mereu te plângem soro, iar tu dormi mereu...Ecaterina Cotea Juriari - PREZENT! alături de întrega ei familie de martiri şi pătimitori.

Cezarina Condurache 

divider