Fundatia George Manu

Editorial
* Fenomenul Piteşti: un întuneric moral fără ferestre spre lumină?
Opinii
* Cronică de film: „Între chin şi amin”
Evenimente
* Cronica unei profanări: Francisco Franco
Articole generale
* Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (II)
* NOI, NEVREDNICII!
* Mihai Stere Derdena, Atitudinea exemplară a intelectualului
* LA JILAVA
* Să-l chemăm pe Isus în viaţa noastră
Istorie
* Masacrul din septembrie 1939 Context, cronologie şi desfăşurare
* Personalitatea Fericitului episcop Ioan Suciu în literatura legionară
* România şi sfârşitul Europei (30)
* Flori de aur din Maramureş (65)
* La División Azul (18) „Punga” de pe Voljov II - Batalionul „Román”
* Liceenii pe Canal Brigada K 4 - Reversul
Spiritualitate
* Puterea tăcerii şi cele şapte cuvinte
Manifestari - Comemorari
* În vizită la Fortul 13 Jilava împreună cu elevii liceului „Lucian Blaga” din Bucureşti
In memoriam
* † Ioana Petrovan(1931-2019)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 10 octombrie 2019


Fenomenul Piteşti: un întuneric moral fără ferestre spre lumină?

Declaraţiile publice despre fenomenul Piteşti ale cercetătorului CNSAS Mihai Demetriade, secondat pe facebook de colegul său Mădălin Hodor sunt diferite ca stil, dar identice pe fond. Ele întruchipează două feţe ale aceleiaşi monede: ura noii stângi neomarxiste faţă de tot ce are legătură cu naţiunea sau cu religia. Indiferent dacă printr-o exprimare aparent civilizată sau de o vulgaritate fără inhibiţii, în acest punct ambii se situează exact pe linia comunismului clasic.

În teorie marxiştii de toate nuanţele încearcă să instituie un „rai pe pământ” în absenţa lui Dumnezeu, printr-o pervertire a învăţăturii creştine. Iar pentru adversarii lor ideologici, aşa cum au făcut-o în Gulag, comuniştii au încercat să creeze un veritabil iad pe pământ. În forma sa cea mai extremă, manifestată la Piteşti, acest iad însemna o depersonalizare totală a omului. Un spaţiu în care fiecare din cei azvârliţi acolo urma să fie transformat în schingiuitorul aproapelui său, sub organizarea şi supravegherea atentă a creierelor diabolice care au conceput totul. Pentru Demetriade şi Hodor, Piteştiul nu a putut însemna aşadar altceva decât ceea ce au dorit comuniştii să realizeze: o beznă morală totală, fără nicio rază de lumină, fără eroi şi fără sfinţi.

Într-un interviu acordat lui William Totok (jurnalist asociat extremei stângi a marxismului cultural, cu trecut de colaborator al Securităţii ceauşiste în perioada studenţiei), publicat pe 28 octombrie 2019 pe site-ul Radio France International, primul se dedă la un exerciţiu „demistificator”, de relativizare a ororilor petrecute în închisoarea piteşteană la începutul anilor 50. Limbajul sub o aparenţă neutră, obiectivă, se serveşte de o logică perversă pentru a jigni memoria celor care au suferit torturi de neimaginat. După Demetriade, „victimele nu sunt chiar victime”, căci în cazul lor ar fi vorba de o „complicitate mai subtilă şi mai adâncă” cu „experimentul”. Până şi acest termen este pus în discuţie, fiind asociat cu o literatură memorialistică „hiperbolizantă”. Cele întâmplate acolo sunt considerate mai degrabă o „acţiune” în care organele comuniste ar fi creat doar cadrul, contextul favorabil, pentru ca deţinuţii legionari să se poată tortura între ei. Adică aceştia ar fi avut posibilitatea să se manifeste conform propriului caracter şi profil psihologic, Demetriade aducând în susţinerea acestei teze argumentul că în lagărul de la Rostock, legionarii întemniţaţi de Germania nazistă s-au dedat la pedepsiri prin bătaie a celor care erau consideraţi „trădători”.

Sugerând să se acorde credit mai puţin literaturii memorialistice, ci mai degrabă documentelor „oficiale” create de Securitate, Demetriade se asociază practic versiunii pe care autorităţile comuniste au încercat să o lanseze în interpretarea celor petrecute la Piteşti. Numai că logica la care recurge scârţâie din toate încheieturile. Tiparul unor evenimente punctuale petrecute la Rostock într-un anumit context e generalizat fără niciun argument, iar analogia folosită e forţată dincolo de orice limită. De fapt, cei torturaţi la Piteşti au suferit nu pentru că şi-ar fi trădat crezul, ci dimpotrivă, pentru a se lepăda de tot ce ţinea de acesta, de la credinţa într-un ideal, la dragostea pentru familie, neam şi Dumnezeu. Scopul „reeducării” de la Piteşti a fost anihilarea completă a personalităţii, negarea propriei structuri psihologice şi transformarea într-un robot fidel ideologiei comuniste. Iar fidelitatea aceasta trebuia dovedită prin fapte, prin transformarea la rândul său în torţionar, în „reeducator” al altor camarazi de detenţie.

Acestea sunt trăsăturile de bază ale experimentului de-a dreptul diabolic care s-a petrecut la Piteşti. El s-a vrut a fi o încercare de a dovedi că spiritul şi valorile sale nu sunt decât o iluzie. Că omul se reduce la materie şi că în urma unui „dresaj” corespunzător caracterul său poate fi transformat în orice direcţie, inclusiv făcându-l să devină o bestie pentru semenii săi.

Complicitatea subtilă şi adâncă cu organele de represiune comuniste nu se aplică astfel victimelor cărora Demetriade le contestă această calitate, ci mai degrabă însuşi cercetătorului CNSAS, care nu face decât să scuipe la modul subtil, dar profund, pe memoria celor care au suferit în infernul piteştean. Iar Mădălin Hodor, coleg cu Demetriade la CNSAS, ne rezumă într-un limbaj mai neaoş ce a vrut de fapt să spună acesta: „Legionarii ăia drepţi şi buni erau doar nişte căcaţi cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus.”  Mesajul său public de susţinere a lui Demetriade abundă de vulgarităţi şi josnicii şi dovedeşte la rândul său o complicitate semnificativă, fie ea şi involuntară, cu artizanii experimentului Piteşti. Dacă la Demetriade aceasta se manifestă la nivelul interpretării faptelor, similară cu cea propusă de creierele diabolice care au conceput totul, în cazul lui Hodor atitudinea şi vocabularul folosit la adresa victimelor aduce mai degrabă cu stilul torţionarilor care au fost însărcinaţi efectiv cu executarea odiosului program de reeducare.

Motivaţia ambilor e evidentă: majoritatea celor care au fost întemniţaţi la Piteşti erau studenţi legionari, adică aveau o identitate în răspărul corectitudinii politice de azi. Memorialiştii apreciază procentul acestora între 80-90%. Dacă literatura aceasta e considerată „hiperbolizantă”, cel puţin în privinţa unor asemenea cifre cercetătorii CNSAS ar putea veni cu precizări exacte, fundamentate pe documente. Dar nu o fac. Prin atitudinea lor aliniată unei anumite propagande, Demetriade şi Hodor, ca exponenţi ai noii stângi, se situează peste timp în continuitatea directă a celor care au pus la cale Piteştiul. Îmbibată de o ură propagată peste generaţii, intenţia comună peste decenii era şi continuă să fie aceea de a distruge sau compromite temelia alcătuirii sufleteşti a tinerilor naţionalişti creştini, adică potenţiala elită intelectuală a ţării din acea vreme, din care nu puţini au devenit figuri exemplare pentru românii de azi.

Disputa se poartă acum în jurul valorizării diferite a memoriei faptelor petrecute la Piteşti. Dar atitudinea faţă de ele nu poate fi decât o opţiune tranşantă între alb şi negru, între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Una între adevărul mărturisit de victimele Piteştiului şi „adevărul” promovat de schingiuitorii lor şi de propagandiştii care vor să spele creierele generaţiilor de azi. Cele două versiuni sunt profund antagonice şi despărţite de o veritabilă prăpastie.

Aceasta pentru că orice explicaţii ce ţin doar de psihologie sunt insuficiente pentru a înţelege deplin esenţa unui „experiment” al cărui temei se situează prin excelenţă în sfera religiosului. Supus unor condiţii extreme, aşa cum s-a întâmplat la Piteşti, sufletul omenesc nu se poate îndrepta decât fie către Dumnezeu, fie către satana. Nu poate exista cale de mijloc sau atitudine căldicică. Ne putem imagina cu uşurinţă de care parte s-ar fi situat „criticii” de azi, dacă ar fi fost puşi în contextul de la Piteşti de acum aproape 70 de ani.

Cei care au depus mărturie din proprie experienţă despre ce s-a întâmplat cu adevărat la Piteşti spun că doar aceia care au trecut pe acolo au dreptul moral să-i judece pe cei care au căzut, total sau parţial. Dacă suferinţele lui Iov ţineau doar de materia trupului, diavolului nefiindu-i îngăduit să se atingă de sufletul său, în infernul de la Piteşti nu au existat astfel de oprelişti. Dimpotrivă, ţinta principală, ceea ce se urmărea a fi distrus şi remodelat, era chiar sufletul, chipul lui Dumnezeu din om.

La un prim nivel, bătaia şi tortura fizică te poate sili să recunoşti unele fapte, să dai anumite informaţii, chiar despre alţi semeni de-ai tăi. Te poate împinge să greşeşti, atunci când nu mai poţi rezista supliciilor, dar nu te poate face să fii ceea ce nu eşti. În străfundul fiinţei tale rămâi acelaşi, cu credinţa şi reperele nealterate. Cei care au căzut astfel au făcut-o silit, iar nu de bună voie. A greşi face parte din natura omului despărţit de Dumnezeu. Dar atunci când rămâi ancorat într-o concepţie creştină în care mai există un rest de conştiinţă morală şi o urmă de căinţă, îndreptarea rămâne întotdeauna posibilă.

La Piteşti s-a petrecut însă altceva, la un alt nivel. Scopul reeducării a fost tocmai transformarea reală a sufletului într-un sens pervertit, mai precis separarea sa totală şi ireversibilă de Dumnezeu. Calea spre această stare era aplicarea unui regim de tortură continuă până când se atingea temperatura de topire proprie fiecăruia. Unii au căzut mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii au reuşit chiar să reziste. Dar nu prin propriile forţe, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Care i-a ajutat mai apoi şi pe mulţi din cei căzuţi să îşi revină. De aceea putem spune acum, peste timp, că în încleştarea de la Piteşti, în cele din urmă a biruit concepţia creştină asupra ateismului satanic, în ciuda propagandei tendenţioase din zilele noastre care încearcă să ridice exemplele negative la rang de regulă.

Cei care au rezistat şi nu au devenit torţionari au putut-o face doar cuprinşi de duhul blândeţii, precum Gelu Gheorghiu, sau de sentimentul ocrotirii de către Maica Domnului apărută în visul lui Nicolae Purcărea, prin conştientizarea virtuţii umilinţei şi lăsare în voia lui Dumnezeu, precum Aurel Vişovan, sau spunând în gând rugăciunea lui Iisus în vreme ce în mod formal, în faţa călăilor, rostea cu gura nişte blasfemii inimaginabile la adresa credinţei sale, ca Viorel Gheorghiţă. Aceste subtile detalii sufleteşti le putem cunoaşte doar din literatura memorialistică, şi nicidecum din ceea ce consemnează arhivele fostei Securităţi.

Alţii au căzut parţial, dar şi-au revenit prin harul lui Dumnezeu, iar această experienţă purificatoare i-a marcat pentru tot restul vieţii. Printre aceştia se numără şi Gheorghe Calciu, care ulterior avea să devină un preot de o exemplară atitudine de verticalitate mărturisitoare, suferind şi alte întemniţări sub regimul ceauşist. Iată care este opinia sa despre ce a însemnat cu adevărat Piteştiul:

„Toată acţiunea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să se încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.” (Interviu acordat Monahului Moise, din volumul „Viaţa Părintelui Calciu”)

„S-au scris cărţi despre Piteşti şi de oameni care nici măcar nu au văzut închisorile comuniste şi care au crezut că rezolvă o problemă, care, de fapt, era una metafizică, prin criterii estetice sau de psihologie de laborator. Dozajele greşesc, soluţiile sunt false, sentimentele injuste, criteriile absurde. Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supra-umane; acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp al mântuirii, singurul răstimp uman pentru mântuire.”  (Pr. Calciu – prefaţă la „Piteşti” de Dumitru Bacu)

Un alt exemplu este Dumitru Bordeianu, care în urma torturilor îndurate nu s-a lepădat explicit de Dumnezeu, dar a declarat, gândind că o face formal, că nu se mai roagă Lui. În clipa aceea, după cum mărturiseşte, sufletul i s-a împietrit, fiind chinuit de sentimentul părăsirii şi al disperării. După această apostazie, toate tentativele sale de rugăciune au devenit un exerciţiu steril al unui suflet mortificat. S-a transformat astfel şi el într-unul din roboţii produşi de acest experiment. E drept, nu a ajuns unul din acei bătăuşi atroce, ci a acceptat să devină un turnător la Gherla, a cărui conştiinţă îi era permanent torturată de faptul că devenise o unealtă a călăilor, fiind plin de compasiune pentru deţinuţii de lângă el care nu cunoşteau acest amănunt şi care îi acordau încrederea lor. Sufletul său mai via doar printr-un dram de speranţă, printr-o atitudine asemenea celei sugerate de Sfântul Siluan Athonitul, de a ţine mintea în iad, dar de a nu deznădăjdui.

Cel care l-a ajutat să renască, în închisoarea Gherla, a fost Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu, care ulterior avea să sfârşească şi el ca martir. Jimboiu l-a „diagnosticat” exact pe Bordeianu din punct de vedere duhovnicesc şi, plin de dragoste şi delicateţe sufletească, l-a ajutat să-şi revină pas cu pas. Vindecarea completă s-a manifestat printr-un şuvoi de lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire lui Dumnezeu, care i-au udat uscăciunea sufletească în clipa în care Bordeianu a simţit la modul fizic cum sufletul său este eliberat din strânsoarea forţei satanice care până atunci îl ţinuse prizonier. Această înviere lăuntrică s-a produs în închisoarea Gherla, pe fundalul clopotelor din oraş care anunţau chiar Sfânta noapte de Înviere.

Spre deosebire de alţi întemniţaţi trecuţi prin experienţe similare, Dumitru Bordeianu nu a devenit preot sau monah, dar a rămas pentru tot restul vieţii un creştin profund, un veritabil monah în haine civile. Citind după eliberare literatura ascetică şi mistică a Părinţilor Bisericii, el a reuşit ulterior să înţeleagă mai bine experienţele prin care i-a fost dat să treacă în închisorile comuniste şi pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a biruit. Cartea sa redactată în 1989 în exilul australian, „Mărturisiri din mlaştina disperării” este una din cele mai relevante mărturii duhovniceşti care ne-au rămas despre fenomenul Piteşti.

„La Piteşti şi Gherla, în demascări, omul astfel alterat şi degradat, chinuit şi chinuindu-şi semenul, a ajuns să-şi zdruncine sufletul. Cum s-a acţionat însă în aceste demascări, create pentru desfigurarea şi pervertirea voinţei şi a concepţiei creştine despre lume şi viaţă, şi cum s-a înjosit fiinţa umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie mărturisite. De altfel, în încercare se cunoaşte omul, în încercare se degradează sau se desăvârşeşte. Încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Piteşti şi Gherla sunt însă cele mai mari şi mai grele prin care a trecut Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei până azi. După cum unică este Mişcarea Legionară în istorie, unic este şi acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii şi cu slăbiciunile noastre în aceste încercări (demascări), ci cu oameni îndrăciţi, posedaţi de puterea satanei, aruncaţi asupra noastră cu toată ura, cinismul şi bestialitatea de care au putut da dovadă. Fenomenul Piteşti – Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei.

Pentru că esenţa comunismului este următoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi şi prin noi. Când vine duşmanul tău, te lupţi cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine şi mă baţi. Martirii creştini erau doar ei şi duşmanul – ei nu erau torturaţi de creştini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credinţă, ci de faptul că fratele tău a acţionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine şi tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viaţa pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ţi-a dat Dumnezeu putere să rezişti. Dumnezeu ştie puterea noastră. (…)

Da, satana este foarte inteligent şi celor care îl slujesc le strecoară această inteligenţă satanică, pe care au folosit-o şi atunci când au pus în practică experimentul de la Piteşti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevăraţi roboţi, ca în America sau ca aici, în Australia. Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ţi se stimula memoria de o inspiraţie negativă şi îţi aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea creştină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, ştiind de Dumnezeu şi de Biserică, sunt apostaţi. (...)

Comuniştii au acţionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra sufletului, asupra conştiinţei omului. De aceea suştin şi voi susţine cu tărie şi convingere că drama de la Piteşti şi Gherla a fost una aparte. După ce voi termina de mărturisit faptele trăite, văzute şi auzite de mine şi de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putinţă, să spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse şi înfăptuite de comunişti. Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveşte tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolşevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deţinuţii de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată şi pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite şi internaţionale. Esenţa acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să ştie când va lua sfârşit această tortură. Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate şi prelungite, fără termen şi fără nădejdea unui sfârşit.” (D. Bordeianu – „Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Faptul că mulţi din cei care au trecut prin Piteşti nu au cedat sau ulterior şi-au revenit, nu dovedeşte în cele din urmă decât eşecul acestui „experiment” cu adevărat satanic.  În cadrul său orice virtute, morală, demnitate, eroism, a putut fi degradată și pervertită.  Numai un singur lucru nu, pentru că ţine de alte sfere: sfinţenia, harul lui Dumnezeu. Doar cu un asemenea ajutor de sus a putut fi biruit infernul piteştean şi consecinţele sale. Numai sfinţenia rămâne nealterată, asemeni unui metal preţios, chiar şi atunci când e supusă celor mai josnice lovituri. Ea se afirmă orice i-ai face. Robită fiind, ea rămâne liberă şi neatinsă. Ucisă fiind, ea dobândeşte cununa martiriului. 

Acest fapt nu sunt în stare să-l înţeleagă detractorii de azi, care consideră că în iadul de la Piteşti nu a existat nicio rază de lumină şi că toţi care au trecut pe acolo au întrunit deopotrivă ambele calităţi: una accidentală de victimă, pe lângă cea fundamentală de călău.

Dar ceea ce e cu adevărat o lucrare a lui Dumnezeu, răzbeşte în cele din urmă în orice condiţii.

Bogdan Munteanu 

divider



Cronică de film: „Între chin şi amin”

„Între chin şi amin” (regia: Toma Enache), primul film artistic despre „reeducarea” de la Piteşti, s-a lansat în cinematografele din ţară în luna octombrie. Cu un scenariu (semnat Elena Enache, Toma Enache şi Eugen Cojocariu) inspirat din memorialistica scrisă de supravieţuitorii teribilului experiment, pelicula are în distribuţie atât actori consacraţi precum Constantin Cotimanis, Ion Dichiseanu şi Cezara Dafinescu, cât şi tineri aflaţi la început de drum (Vali Popescu, Ciprian Nicula, Ana Pârvu sau Kira Hagi). Aşteptam acest lungmetraj cu nerăbdare, curiozitate, dar şi cu multe rezerve. Ca să fiu sinceră, întotdeauna mi s-a părut că un film artistic despre Piteşti este imposibil de făcut. Mă refer la unul care să fie fidel adevărului reuşind, în acelaşi timp, să nu smintească (prin orori şi blasfemii redate pe ecran aşa cum au fost ele, în toată hidoşenia lor) şi de asemenea, să treacă de cenzura pe care legile în vigoare de condamnare a memoriei anticomuniste o impun.

Un alt motiv de îngrijorare a fost un soi de „inflaţie” pe tema Piteştiului pe care o observ de ceva vreme încoace. Au început să apară, peste noapte, anunţuri de viitoare filme artistice (mai urmează unul, semnat de Victoria Baltag), spectacole de teatru, workshop-uri şi alte forme de aducere în discuţie a acestui subiect atât de delicat şi atât de puţin comentat până acum. Personal mă îndoiesc profund de sinceritatea preocupării crescute pentru această temă. În contextul politic şi ideologic al zilelor noastre mă tem mai degrabă de o capcană, de un fals interes pus la cale de un Minister al Adevărului menit să rescrie istoria după propriile criterii. Dar despre asta voi vorbi probabil pe larg în altă parte.

Au fost întemeiate aceste rezerve? În mare parte aş zice că da. Totuşi „Între chin şi amin” are câteva merite şi calităţi de netăgăduit. Voi încerca să vorbesc atât despre acestea, cât şi despre punctele slabe ale acestei producţii cinematografice în rândurile care urmează. Ţin să avertizez că analiza mea va conţine spoilere. Prin urmare, dacă nu aţi văzut încă filmul, dar doriţi să o faceţi, poate ar fi mai bine să o citiţi abia după vizionarea lui.

Merită remarcat de la început felul profesionist în care s-a făcut promovarea acestui film (un trailer bun, anunţuri pe toate canalele media, afiş care atrage privirea şi aşa mai departe). Faptul că a umplut sălile cinematografelor se datorează, cu siguranţă, acestei bune mediatizări. Şi e de apreciat că un astfel de subiect a stârnit interesul unui public numeros.

Mi-a plăcut din start titlul ales de regizor. Unul puternic, cu rezonanţă, inspirat atât ca joc de cuvinte cât şi ca semnificaţie. Acesta arată că realizatorii au înţeles cel puţin un lucru: la Piteşti a fost o luptă de domeniul mistic, o luptă între Rău şi Bine, o luptă între Iad şi Rai, între Chin şi Amin.

Împachetarea filmului într-o poveste de dragoste, deşi o soluţie facilă, de tip hollywoodian şi nereprezentativă pentru realitatea Piteştiului, îl face digerabil şi uşor de primit de către publicul larg. Imaginea şi muzica de calitate sunt sugestive şi creatoare de emoţii puternice. De mare efect este alternarea scenelor de tortură din realitatea carcerală (sumbre, întunecate, tensionate şi însângerate) cu cele de dragoste din amintirea personajului principal (câmpuri cu flori viu colorate, imagini luminoase, fericite, în care chipul frumos şi inocent al iubitei este mereu în centrul atenţiei). Un procedeu cu rol de punctus contra punctum, poate puţin simplist şi la prima mână, dar care şi-a atins scopul, acela de a detensiona publicul în momentele prea dure şi de a oferi armonia necesară oricărei poveşti.

Bucata muzicală din „Cântecul lui Solveig” (din suita Peer Gynt, de Edvard Grieg) lightmotivul care ilustrează amintirile cu iubita este o alegere foarte inspirată. Acest cântec (unul dintre cele mai frumoase din opera bazată pe celebra piesă de teatru a lui Ibsen) este o promisiune a iubitei lui Peer (cel plecat în lume pentru a cunoaşte sensul vieţii) de a-i rămâne credincioasă şi de a-l aştepta până la moarte şi chiar dincolo de moarte. Aceeaşi făgăduinţă au făcut-o şi au respectat-o multe dintre soţiile celor întemniţaţi în închisorile comuniste.

Coloana sonoră mai cuprinde şi bucăţi muzicale din Ciprian Porumbescu (pentru care directorul închisorii are o paradoxală slăbiciune), dar şi muzică originală compusă de artişti contemporani precum Adrian Flautistu şi Eduard Gore. În ceea ce priveşte interpretarea actorilor, în afară de prestaţiile lui Constantin Cotimanis (foarte bună, fără a se depăşi totuşi pe sine), Ion Dichiseanu şi Cezara Dafinescu (în roluri secundare), ceilalţi actori joacă slăbuţ şi neconvingător. Excepţie face Ciprian Nicula care are câteva momente bune în rolul lui Iancu, deţinutul reeducat şi apoi pocăit. Actorul din rolul principal, Vali Popescu, dacă se descurcă bine în scenele din puşcărie (unde îl ajută atât machiajul, cât şi încărcătura emoţională tensionată), în cele de dragoste din amintirea personajului său nu reuşeşte să convingă, cum de altfel nu o face nici Ana Pârvu, partenera sa de platou. Replicile lor par citite de pe prompter, gesturile false, privirile lipsite de trăire. Însă şi aici, muzica şi imaginile ajută enorm şi reuşesc să transmită emoţia care lipseşte interpretării actoriceşti.

Cât despre personajele deţinuţilor reeducatori, acestea sunt şterse şi deloc ofertante pentru actori, nu conving nici ca rol, nici ca interpretare.

Din punct de vedere ideologic şi al adevărului istoric sunt de apreciat două aspecte. Primul este acela că filmul subliniază, fără echivoc, faptul că tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti a fost un experiment instrumentat şi gândit în cele mai mici detalii de către şefii Securităţii, deţinuţii reeducatori nefiind altceva decât unelte în mâna acestora (de care, atunci când nu mai au nevoie se dispensează uşor, folosindu-i pe post de ţapi ispăşitori).

De asemenea, este scos în relief un adevăr de care mulţi dintre comentatorii şi istoricii de azi se feresc, într-o încercare de laicizare a întregului fenomen concentraţionar: acela că scopul final al experimentului de la Piteşti a fost distrugerea credinţei în Dumnezeu din sufletele celor întemniţaţi aici, scop care, în ciuda căderilor inevitabile care au existat, nu a fost atins niciodată. Concepţia regizorală vede întreaga experienţă prin care au trecut cei torturaţi la Piteşti ca pe o Golgotă, ca pe o răstignire. Iar dacă nu toţi au avut puterea de a-şi asuma un destin hristic, au reuşit totuşi să se situeze, în cele din urmă, pe poziţia tâlharului pocăit din dreapta Mântuitorului. Ideea aceasta este sugerată prin mai multe imagini şi replici pline de încărcătură emoţională.

Motivul Crucii, al Golgotei, al răstignirii apare de mai multe ori pe parcursul filmului. Prima umilinţă la care directorul Ciumău încearcă zadarnic să-l supună pe Tase Caraman este aceea de a scuipa şi de a călca în picioare crucifixul smuls de la gâtul lui.

Un moment puternic este scena crucificării unor deţinuţi, scenă inspirată de martiriul lui Vasile Turtureanu, mucenicul de la Piteşti care a murit răstignit pe perete. În film, momentul este văzut ca o adevărată reeditare a Golgotei, pe care, chiar dacă torţionarii o vor a fi batjocoritoare, spectatorul o resimte ca pe un moment înălţător prin suferinţa hristică a personajelor. Aici avem trei răstigniţi, asemenea celor de pe muntele Calvar, iar cel care moare ca martir este, nu întâmplător, personajul din locul tâlharului pocăit.

O altă scenă puternică este aceea în care, sub ameninţarea torţionarilor, Iancu (fratele lui Tase) va răspunde fiecărei porunci din Decalog rostită de părintele Stavros, cu opusul ei. Un moment emoţionat şi terifiant, ce culminează cu acel „Să ucizi!” spus răspicat de un Iancu deja satanizat, cu o figură schimbată şi o privire dementă. Este foarte bine sugerată aici ideea de răsturnare a valorilor morale care atrage după sine dezumanizarea şi, în cele din urmă, demonizarea. Scena arată în acelaşi timp importanţa şi puterea pe care o are cuvântul, capabil să transforme sufleteşte fiinţa umană, să o înalţe sau să o doboare.

Nu în ultimul rând, este edificator momentul de pocăinţă al lui Iancu aflat pe patul de moarte. Muribund şi el, părintele Stavros (al cărui nume, nu întâmplător, în greceşte înseamnă „Cruce”) îl asigură pe acesta, precum odinioară Mântuitorul pe tâlharul din dreapta, nu doar că este iertat ci şi că, în curând, se vor întâlni în Rai.

Este lăudabil curajul realizatorilor de a-L mărturisi pe Hristos într-o epocă în care referirile cinematografice la creştinism, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire, sunt negative şi batjocoritoare. Şi totuşi filmul păcătuieşte mult la nivelul adevărului (istoric şi ideologic), atât de important în orice fel de mărturisire creştină.

Voi trece scurt peste faptul că nu sunt redate nici 20% din grozăviile de la Piteşti, „Între chin şi amin” fiind o variantă light şi prea puţin conformă cu realitatea. Dar, aşa cum am spus la început, erau imposibil de redat pe ecran grozăviile de la Piteşti în toată hidoşenia lor (chiar şi aşa filmul a fost, pentru unii, prea dur). Totuşi s-ar fi căzut, de dragul istoriei şi al adevărului, să fie respectate câteva dintre aspectele esenţiale care definesc acest experiment. Din păcate nu se întâmplă aşa. Din contră, povestea conţine elemente absolut neverosimile în raport cu realitatea. Refugiul în amintirile cu iubita nu mi se pare tocmai reprezentativ pentru ceea ce se întâmpla la Piteşti (deşi cel mai probabil regizorul s-a bazat pe mărturia lui Mihai Buracu referitoare la o experienţă oarecum similară trăită de acesta). Aici rar îţi permiteai asemenea reverii, cum n-aveai nici luxul de a sta într-o celulă doar cu prieteni, primind numai vizite periodice de la torţionari. La Piteşti trăiai alături de călăi, zi şi noapte, într-o teroare continuă în care chiar şi gândurile, amintirile şi sentimentele ţi le simţeai controlate, urmărite şi pedepsite. De asemenea, pătrunderea unei femei în închisoare (sora fraţilor Caraman, rol interpetat de Kira Hagi) este total neverosimilă.

Nu în ultimul rând, marea mea nemulţumire ţine de tipul de personaje alese să-i reprezinte pe cei care au suferit în teribilul experiment de la Piteşti. Ştim că, în realitate, acesta a fost pus la cale pentru a distruge studenţimea legionară. Credinţa nelimitată în Dumnezeu şi dragostea autentică de neam în care aceştia fuseseră educaţi în cadrul Mişcării făceau din ei cei mai de temut duşmani ai regimului comunist.

Nu mă aşteptam ca filmul să spună aceste lucruri pe faţă, dar speram că se va găsi o cale de mijloc prin care să fie cel puţin sugerată apartenenţa politică şi ideologică a protagoniştilor, măcar pentru cunoscători. Nu se întâmplă însă acest lucru. Din contră, scenariul nu doar că se fereşte de orice referire la legionarism, ci este curăţat chiar şi de cea mai mică urmă de naţionalism.

Singura mândrie naţională care răzbate prin toţi porii acestei pelicule este aceea de aromân a regizorului care face, de fapt, un film cu şi despre machedoni. Am toată stima, dragostea şi admiraţia faţă de aromâni. Ştiu că au dat partea lor de jertfă semnificativă în temniţele comuniste şi că s-au dovedit a fi oameni de isparavă, cu o coloană vertebrală greu de îndoit. Dar totuşi, a sugera că eroii reprezentativi de la Piteşti erau în marea lor majoritate machedoni mi se pare o idee exagerată şi fără legătură cu realitatea. De asemenea, e şi mai nepotrivit să alegi drept protagonist al aceste poveşti un artist cu capul în nori, şcolit la Viena, profund uimit în momentul arestării (habar nu avea că a compune o „Odă pentru Dumnezeu” este o infracţiune în ţara lui), neimplicat în niciun fel în lupta împotriva regimului anticreştin şi antiromânesc instalat în ţara lui.

Sigur, în închisorile comuniste au ajuns oameni de toate felurile şi din motive din cele mai absurde. Au existat şi la Piteşti studenţi mai puţin conştienţi de realităţile din ţară. Dar nu aceştia constituiau majoritatea lor (dacă ar fi fost aşa, nu era nevoie de experimentul în cauză) şi în niciun caz, nu ei au fost eroii care au supravieţuit acestei mari încercări fără să cadă.

O poveste despre fenomenul Piteşti ar fi trebuit să aibă în centrul ei un personaj iubitor de ţară şi implicat în lupta anticomunistă, un erou care îşi asumă această poziţie cu preţul vieţii. Şi nu doar pentru că acesta a fost adevărul istoric, ci şi pentru că, în realitatea de azi, avem nevoie de astfel de modele care să ne redea demnitatea de oameni şi mai ales pe aceea de români. Chiar acesta este efectul celor mai multe dintre cărţile de memorialistică ale mărturisitorilor trecuţi prin temniţele comuniste, cărţi pe care regizorul susţine că şi-a bazat întreaga poveste. Îmi pare sincer rău să o spun, dar mie mi se pare că a ratat (conştient sau nu) tocmai esenţa acestor scrieri.

Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt noţiuni care, pentru cei torturaţi la Piteşti, erau imposibil de despărţit. Din păcate, filmul le desparte. Şi dacă una este foarte frumos prezentată, cealaltă lipseşte cu desăvârşire.

În tot acest context, cel de-al doilea final al peliculei mi se pare total neinspirat şi chiar ofensator. În această scenă, un Ciumău aflat şi azi într-o funcţie cu putere de decizie, vorbeşte la telefon cu o funcţionară responsabilă cu departamentul de cultură, nemulţumit de apariţia pe marele ecran a unui astfel de film. După ce ascultă explicaţiile ce i se dau, fostul director de închisoare încheie discuţia cu replica: „Lasă că, oricum, la cât de prost e românul, o să creadă că e ficţiune.” Epilogul acesta (care a vrut probabil să sublinieze faptul de netăgăduit că alde Ciumău ne conduc în continuare şi ne iau de fraieri) te lasă mai degrabă cu un gust amar şi cu ideea că românul e prost. Realizatorii care dovedesc, cel puţin într-unul din momentele cheie ale peliculei, că înţeleg puterea şi importanţa cuvintelor, ar fi trebuit să ştie asta. E păcat să vii cu un asemenea final după o poveste care spune că iubirea şi credinţa în Dumnezeu, atunci când sunt suficient de puternice, te pot scoate întreg şi necompromis din cel mai întunecat iad. Acesta ar fi trebuit să rămână mesajul ultim pe care spectatorii să-l ducă acasă şi să îl păstreze în inimile lor.

În concluzie, „Între chin şi amin” pendulează între adevăr şi … jumătăţi de adevăr, fiind un film care din start şi-a propus să facă imposibilul. Dincolo de neajunsurile sale, lungmetrajul lui Toma Enache are calităţi indiscutabile, iar atunci când spune lucrurilor pe nume o face într-o manieră frumoasă din punct de vedere artistic, reuşind să creeze emoţii puternice, să ţină spectatorul pe scaun şi poate chiar să stârnească mai mult interes pentru subiect în rândurile celor nefamiliarizaţi cu această parte a istoriei noastre recente.

Alina Ioana Deac , Cluj

divider



Cronica unei profanări: Francisco Franco

Motto: Împăratul Carol Quintul, după ce i-a învins decisiv pe protestanţi la Muhlberg în 1547, a răspuns celor care-i cereau să profaneze mormântul lui Luther şi să-i ardă osemintele: El a ajuns (Luther) în faţa Judecătorului. Eu mă războiesc cu cei vii, nu cu cei morţi.

După ani de tatonări, abuzuri şi modificări legislative ilegale, guvernul Spaniei a stabilit, pe 24 octombrie 2019, deshumarea lui Francisco Franco din mormântul său aflat în Bazilica Mănăstirii benedictine Sfânta Cruce din Valle de los Caidos şi reînhumarea lui într-un loc ales de guvernul Sanchez.

Aşa cum ştiţi, atât Părintele Santiago Cantera (superiorul Mănăstirii aflate în subordonare directă faţă de Vatican) cât şi familia Franco, Fundaţia Naţională Francisco Franco, Falanga Spaniolă etc, au luptat cu toate puterile pentru a împiedica acest act profanator care este îndreptat numai parţial împotriva lui Franco. Scopul final al acestui demers este potrivit guvernului Pedro Sanchez: „laicizarea” ansamblului Valle de los Caidos, prin dărâmarea Crucii înalte de 150 m care domină valea, desfiinţarea osuarelor (în care odihnesc osemintele a peste 30.000 de spanioli căzuţi de ambele tabere în timpul războiului civil 1936-1939), transformarea Bazilicii în muzeu şi relocarea comunităţii benedictine.

Ansamblul Valle de los Caidos a fost închis pentru public în urmă cu mai bine de o săptămână înaintea deshumării, călugărilor benedictini li s-a interzis accesul şi slujirea în interiorul Bazilicii, slujbele săvârşindu-se pe esplanada din faţa Bazilicii.

Primul pas spre dezastru s-a făcut la ordinul guverului şi prin complicitatea Tribunalului Suprem, încălcând principiul inviolabilităţii lăcaşelor de cult (prevăzut în Constituţia Spaniei, în Concordatul cu Vaticanul şi în Dreptul Ecleziastic). Din păcate în afară de Pr. Santiago Cantera niciun reprezentant al Bisericii Catolice din Spania şi nici Vaticanul nu au avut nicio reacţie. Pe acest segment Părintele Santiago a luptat cu adevărat singur împotriva tuturor. Mai mult, singurul preot catolic care a asumat şi exprimat public aceeaşi pozitie cu Santiago Cantera este camaradul nostru, Pr. Marius Vişovan.

Pr. Marius Vişovan a plecat spre Spania pentru a fi alături de Pr. Santiago şi în această ultimă fază a luptei pentru adevăr şi dreptate Pr. Marius ne-a reprezentat pe toţi cei care sufleteşte ne aflăm pe aceeaşi poziţie de luptă alături de camarazii spanioli, ducându-le lor şi Generalului Franco salutul şi recunoştinţa noastră.

Deshumarea şi reînhumarea s-au făcut în cele mai umilitoare condiţii. La deshumare nu au fost permise: serviciu religios, participarea publicului, onoruri militare (garantate de Constituţie pentru toţi foştii şefi de stat), prezenţa preoţilor şi nici a comunităţii benedictine, filmări şi fotografii etc. Iar la reînhumare situaţia a fost identică, în afară de acceptarea unei scurte slujbe religioase private, care, după indicaţiile guvernului, a trebuit să nu depăşească 30 de minute...Deşi familia a dorit să aşeze trupul Generalului în cripta familiei Franco din Catedrala Almudena, autorităţile au decis ca Francisco Franco să fie reînhumat alături de soţia sa, în capela cimitirului El Pardo, lângă Madrid, capela care a fost trecută din luna mai a anului trecut în proprietatea statului. Practic din 24 octombrie, trupul lui Francisco Franco se află în mâinile şi la discreţia guvernului, un fel de arest post-mortem cu perioadă nedeterminată...La fel ca în 1936, cuvintele lui Ion Moţa sunt de o teribilă actualitate: „Hristos este acelaşi şi în Spania şi în România. Când o oaste diavolească se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume, când pe faţa luminoasă a Mântuitorului se trage cu baioneta şi cu mitraliera, atunci toţi oamenii, din oricare neam ar fi, trebuie să sară în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu cât cei care lucrează acum la dărâmarea creştinismului în Spania, nu se mulţumesc cu nenorocirea acestei ţări, ci vor ataca mâine aşezarea creştinească a tuturor ţărilor, aşadar şi a României noastre.”Dragi prieteni, vă îndemn să ne rugăm fiecare după posibilităţi pentru veşnica odihnă a Generalului Francisco Franco, pentru întărirea Pr. Santiago Cantera, ocrotirea comunităţii benedictine şi a Mănăstirii Valle de los Caidos! Cu Dumnezeu înainte! Francisco Franco Bahamonde - PRESENTE!

Cezarina Condurache

*

Însoţit de rugăciunile şi gândurile bune ale camarazilor din ţară am luat avionul de la Cluj spre Madrid miercuri 23 octombrie, în preziua nefericitului eveniment al deshumării generalismului Francisco Franco. Ajuns la Madrid am fost întâmpinat, transportat şi susţinut logistic în permanenţă de camarazii noştri români Călin Gabor şi Marius Andriescu, precum şi de eterna noastră prietenă spaniolă Carmen Cendan Lasheras („nuestra Carmen” - „Carmen a noastră”, cum ne place nouă să spunem…) care mi-a dat ultimele informaţii din „zona de conflict”, mănăstirea din Valle de los Caidos fiind practic sub stare de asediu, de mai multe zile credincioşii neavând dreptul să participe la Sfânta Liturghie, călugării benedictini fiind practic obligaţi să evacueze Sfintele Taine, părintele Santiago Cantera, superiorul mănăstirii, fiind supus la presiuni enorme de luni de zile încoace, dar în mod special în ultimele zile.

Informaţii puţine, de multe ori contradictorii, făceau şi ele parte probabil din tactica guvernului socialist de a limita şansele cetăţenilor de a-şi manifesta simpatia faţă de ilustrul şef de stat, adevărat salvator al Spaniei şi dezaprobarea faţă de abuzurile guvernului Sanchez, validate suspect şi forţat de o justiţie politizată împotriva demnităţii naţionale, a caracterului sacru al Bazilicii şi a legislaţiei interne şi internaţionale care a normat până acum raporturile dintre Stat, Biserică şi alte instituţii, inclusiv drepturile familiei Franco acum călcate în picioare în mod grosolan. Onorurile militare datorate unui fost şef de stat şi comandant la armatei au fost complet interzise iar slujbe religioase nu se ştia exact dacă, unde, când şi cum vor fi permise.

În această atmosferă am sosit eu la Madrid, cu speranţa de a putea participa la ceremoniile care speram să aibă loc, în calitatea mea de preot, reprezentant al Fundaţiei „George Manu”, purtător al unui mesaj de solidaritate al camarazilor români pentru familia Franco şi nationaliştii spanioli şi în mod special pentru părintele Santiago Cantera, adevărat erou şi profet al Spaniei creştine de azi. Cu slabele noastre puteri am ţinut să arătăm că suntem alături de dânşii, în acest moment greu, şi prin prezenţa fizică, alături de mesajele de susţinere pe care le-am trimis în decursul ultimului an.

Din start am aflat că la mănăstirea din Valle de los Caidos nu mi se va permite intrarea (de altfel nici nu a avut loc acolo o slujbă religioasă propriu - zisă de deshumare ci s-a permis părintelui Santiago doar o scurtă binecuvântare a osemintelor), apoi am aflat că nici la slujba de reînhumare de la Mingorrubio nu voi putea intra (şi acolo s-a permis doar accesul familiei Franco şi o ceremonia oficiată de un singur preot, părintele Tejero, care însă a rostit cuvinte memorabile şi pline de curaj, sfidând-o pe „tovarăşa” ministru al Justiţiei). Aşa că, cel puţin în cursul dimineţii de joi, mă voi mulţumi să stau în mijlocul manifestanţilor adunaţi la Mingorrubio, dar blocaţi de numeroase forţe de ordine la circa 500 de metri de cimitir. Însoţit de tânăra juristă Mercedes, fiica lui Carmen, am ajuns acolo în jurul orei 10. Timp de aproape 7 ore am gustat această atmosferă frumoasă, Mercedes prezentându-mă mereu tinerilor camarazi, colegi şi prieteni ai ei şi ai familiei, dar şi unor personalităţi consacrate din lumea intelectuală spaniolă - profesori universitari, avocaţi, ofiţeri de carieră, etc. Cu bucurie am reîntâlnit mulţi prieteni spanioli care vin anual la comemorarea noastră de la Majadahonda şi care ne onorează în mod constant cu respectul pe care îl arată jertfei martirilor noştri Moţa şi Marin şi care s-au simţit încurajaţi de prezenţa mea cu valoare simbolică, o „picătură de România” cum m-am autodefinit eu acolo. Şi în fine, am fost abordat de mulţi participanţi necunoscuţi până atunci, care văzându-mă îmbrăcat în reverendă au salutat prezenţa unui preot, m-au înconjurat cu simpatie şi au dorit să facă fotografii cu mine.

Din toate părţile se auzea !

Viva Franco!, !

Arriba España!, şi alte scandări entuziaste, se agitau drapele spaniole, pancarte şi afişe. De mai multe ori s-a intonat imnul falangist „Cara al Sol” şi alte cântece patriotice spaniole. Mai mulţi ziarişti s-au apropiat de mine şi mi-au solicitat interviuri (au fost vreo zece…) pentru diferite publicaţii sau posturi de televiziune spaniole şi străine. Le-am spus tuturor că vin special din România pentru a omagia memoria generalului Franco şi dezaprob decizia de deshumare a sa ; am precizat de fiecare dată că sunt fiul unui deţinut politic care a suferit 16 ani în temniţele comuniste. Din cele constatate ulterior pe internet, presa a relatat în general corect declaraţiile mele, dar publicaţiile de stânga au încercat să înscrie acţiunea într-un context zeflemitor, prezenţa unui preot din România fiind unul din ingredientele care dădeau o „culoare exotică” evenimentului. Între timp, eram ţinuţi la curent de către camarazi prin telefon, sms, mail, watsapp, cu ceea ce se întâmpla în Valle de los Caidos şi cum osemintele (cu elicopterul) şi familia (cu maşinile) se îndreptau spre noi pentru slujba de reînhumare, la care noi nu aveam acces, deşi eram foarte aproape.

Un grup de tineri catolici, prieteni ai lui Mercedes m-au solicitat la ora 12 fix să facem cu voce tare devoţiunea Angelus („Îngerul Domnului a vestit Mariei…”) la care s-au alăturat şi alţi participanţi; a fost un moment frumos de rugăciune. Ulterior a venit şi un preot din ”Fraternitatea Pius al X-lea” care a rostit o cuvântare şi apoi nişte rugăciuni împreuna cu o parte a participanţilor. Trecuseră deja mai multe ore de stat în picioare, se făcuse cald, nu se putea bea o cafea nicăieri, singurele localuri din zonă fiind închise, iar 2 km până în centrul oraşului El Pardo nu doream să fac atunci…Pe la ora 3 după - masă, o parte din participanţi începeau să se împrăştie, când primim vestea - bombă că ni se permite să mergem la cimitir după terminarea ceremoniei, în urma unei decizii de ultimă oră a justiţiei care declara ilegală blocarea noastră departe de cimitir! Imediat atmosfera a început să se reanimeze, grilajele au fost îndepărtate de către poliţie, s-a format o coloană din sutele de manifestanţi, preoţii am fost puşi în faţa coloanei şi ne-am pus în mişcare recitând Rozariul, cerând ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, poporul dând în cor răspunsurile la rugăciune cu mult entuziasm. Ne-am rugat pentru Spania, pentru sufletul generalului Franco şi al tuturor celor căzuţi pentru credinţă şi libertate, dar şi pentru convertirea duşmanilor şi iertarea păcatului laşităţii celor care aveau datoria să intervină dar n-au făcut-o…camerele video şi blitzurile imortalizau fiecare clipă a acestei ofensive finale… a Spiritului contra forţelor brute şi absurde ale noii corectitudini politice, dizolvante şi sinucigaşe pentru naţiunile creştine europene. Mă simţeam bucuros că eu ca preot şi naţionalist român, mă aflam simbolic în prima linie a acestei ofensive a rugăciunii şi Adevărului! La intrarea cimitirului am fost opriţi politicos de forţele de ordine, lumea a pus ofrande de flori în faţa porţii, rugăciunea s-a încheiat şi participanţii s-au retras în linişte, cu conştiinţa datoriei împlinite într-un context atât de dificil şi complicat.

Seara, de la ora 7, a avut loc liturghia solemnă în memoria generalisimului Francisco Franco în biserica din centrul oraşului El Pardo, construită la iniţiativa sa (care a şi participat acolo la liturghie de multe ori în ultima parte a vieţii), liturghie organizată de generalul Blas Piñar, un om minunat, de mare caracter şi de mare cultură, mare prieten al nostru, al românilor, şi participant anual la manifestările noastre de la Majadahonda (fiul renumitului luptător naţionalist Blas Piñar, apropiat al Comandantului Horia Sima, trecut la cele veşnice acum câţiva ani). La această liturghie am avut onoarea să concelebrez cu parohul, părintele Jose Maria, care m-a primit cu multă amabilitate. Biserica era arhiplină (stătea lumea şi afară…), primul rând era ocupat de membrii familiei Franco, alături de generalul Chicharro - preşedintele Fundaţiei Franco (un alt constant şi cald prieten al nostru, al românilor) şi alte personalităţi. În afara oficiului liturgic propriu - zis (în cadrul căruia eu am citit evanghelia iar parohul a rostit predica), a fost evocată în mod concis dar foarte emoţionant viaţa şi meritele marelui om de stat şi om al Bisericii, Francisco Franco (textul a fost elaborat de eminentul jurist şi militant naţionalist, domnul Jose Luis Jerez Riesco, cel mai vechi prieten al nostru, avocatul Comandantului Horia Sima în anii exilului spaniol şi prieten al domnului Nicolae Roşca, eu am avut onoarea să-l cunosc deja în 1997 când a vizitat România şi a fost şi la Sighet), evocare ce a stârnit îndelungi aclamaţii de bucurie, în mijlocul bisericii flutura drapelul naţional spaniol, s-a intonat entuziast în picioare imnul naţional al Spaniei, cu versurile originale de pe timpul lui Franco (care actualmente nu se mai recită, imnul de stat având doar… muzica).

La ieşire ne-am salutat cu mulţi prieteni, luându -mi rămas bun şi promiţând că ne vom revedea în ianuarie la Majadahonda. Prietenul nostru constant Miguel Menendez (nepotul lui Blas Piñar) era cu soţia şi cele două fetiţe (a propos…Blas Pinar are deja 92 de strănepoţi!... mă gândeam la cuvintele lui Isus „fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul…”), lumea a început să plece… Carmen m-a luat si m-a dus şi m-a predat lui Călin, în familia căruia am petrecut încă o seară frumoasă (mulţumesc Florinei că mi-a călcat reverenda în seara precedentă, a fost foarte important pentru ţinuta mea oficială… ei, câteodată şi haina face pe om!... regret că nu am putut petrece mai mult timp cu copiii Sofia şi Iliuţă, care de fiecare dată mă aşteaptă cu drag) şi care m-a dus dimineaţa la aeroport, făcând ca de fiecare dată numeroase sacrificii (inclusiv absenţa de la muncă) pentru bunul mers al manifestărilor noastre. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi camarazii noştri din Spania!

Orele de zbor la întoarcere nu au trecut greu…pe lângă rugăciunile de mulţumire Domnului pentru reuşita acestor zile (triste, dar totuşi înălţătoare), m-am delectat şi cu ultima carte a părintelui Santiago Cantera, o ficţiune istorico - spirituală din viaţa călugărilor irlandezi din Evul Mediu. Scrisă în primul rând pentru copiii şi tinerii creştini, dornici să aspire spre cele înalte, şi care au nevoie de modele autentice, de figuri fascinante care să-i motiveze! Şi autorul cărţii este un asemenea model, este o personalitate fascinantă!

Am ajuns la Cluj vineri la ora 14, mi-am luat maşina şi am pornit spre Maramureş. Mă bucur că prin aceste rânduri v-am adus şi vouă o picatură din Spania eternă, care deşi suferă, nu moare şi nu se predă! Alături de Moţa şi Marin, de sfinţii şi eroii noştri, şi noi suntem alături de ea!!

Arriba España! Francisco Franco - presente!

Preot prof. Marius Vişovan

Cezarina Condurache, Preot prof. Marius Vişovan 

divider



NOI, NEVREDNICII!

S-au tot dus atâtea frunţi de ceară,

Luminaţi de visul nostru sfânt,

Arşi de plâns atâţia ochi plecară

Cu icoana ţării în mormânt.

 

Pentru dimineaţa-nvăpăiată,

Pentru soarele din aspre năzuinţi

Câţi arhangheli au troznit pe roată?

Câte ocne-au tresărit de sfinţi?

 

Câte piepturi au cântat peste baladă

Mari ca nişte clopote de schit

Şi s-au stins gemând că n-o să vadă

Zorii pentru care au murit!

 

O, şi azi mai fumegă adâncă

Jertfa din mormintele de vis

Şi-n icoane mucenicii mai au încă

Răni pe care vremea nu le-a-nchis.

 

În răstimpuri câte-un alt pandur se frânge,

Tot mai merg furtunile pe străzi.

Albă toată câte-o mamă tot mai plânge,

Când mai fuge veacul după prăzi.

 

Fericiţi cei care-n verzi vecernii

Au fost miri la nunta de furtuni.

Numai noi, netrebnicii şi viermii,

Pentru nunta jertfei n-am fost buni.

 

Steaua noastră cruntă şi amară

Nu ne-nvredniceşte să murim,

Ca să crească şi din noi o ţară

Cu aprinderi înflorite de chilim.

Radu Gyr 

divider



Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare (II)

Ştiinţă instrumentalizată de politica globalistă. Omniprezentul Soros amestecat şi aici.

Ideea instrumentalizării politice a teoriei „încălzirii globale” a apărut în 1988 în Statele Unite. Pe 23 iunie 1988, înaintea unei comisii a Senatului prezidată de senatorul democrat Timothy Wirth a fost prezentat un raport al climatologului (de fapt de formaţie astronom) James Hansen, la acea vreme preşedinte al „Goddard Institute for Space Sciences”[1] [2].  Wirth, printre altele membru al organizaţiei globaliste „Council of Foreign Relations” (CFR) [3], a intuit imediat potenţialul mesajului acestei teorii în folosul agendei globalismului, indiferent de corectitudinea ei. Într-un interviu publicat în 1993, acesta este citat cu afirmaţia: „Va trebui să ne folosim de tema încălzirii globale. Chiar dacă teoria încălzirii globale este falsă, noi vom face ceea ce trebuie, în termeni de politică economică şi de mediu” [4]. Cu alte cuvinte, ceea ce primează este de fapt cu totul altceva decât adevărul ştiinţific.

Desigur, pentru atingerea scopurilor politice dorite, această teorie trebuia prezentată drept una indiscutabilă, cu un caracter cvasi-dogmatic. Era nevoie de o autoritate ştiinţifică menită să vegheze la „puritatea” ei. Astfel a luat fiinţă sub egida ONU, tot în 1988, institutul „Intergovernamental Panel on Climate Change” (IPCC), care publică anual rapoarte alarmiste despre încălzirea globală în care se pretinde că aceasta se datorează într-o proporţie covârşitoare cauzelor antropogene. Încă de la începuturile sale, acest IPCC s-a manifestat drept o organizaţie cu scopuri în principal politice, iar nu legate de ţinuta şi rigoarea ştiinţifică. Faptul nu a scăpat ziaristei Elaine Dewar de la Hamilton Spectator, care pe lângă această observaţie mai scrie, legat de impresiile pe care le-a lăsat Maurice Strong, preşedinte al United Nations Environment Program (UNEP), una din instituţiile care au „năşit” IPCC, că acesta doar „se foloseşte de ONU drept o platformă pentru a „vinde” criza globală a mediului şi agenda guvernării globale”7.

Maşinăria de propagandă a început să funcţioneze la turaţie maximă, fiind finanţată în mod evident cu sume uriaşe. În anul 2006 s-a lansat celebrul film „An Incovenient Truth” al lui Al Gore, fost vicepreşedinte al SUA sub regimul Clinton, menit să prezinte această problematică publicului larg. Filmul a constituit piesa principală din intensa campanie de lobby făcută de Gore la acea vreme care – oare e o surpriză? – a fost finanţată în mod substanţial de cine altcineva, decât de faimosul George Soros [5]! Om inteligent şi totodată cât se poate de pragmatic, acesta a intuit toate avantajele pe care le poate aduce o campanie cât mai zgomotoasă pentru „protejarea climei”. Astfel, controversatul multimiliardar, cunoscut pentru talentul său în domeniul speculaţiilor bursiere, nu a putut pierde prilejul să-şi recupereze cu surplus investiţiile făcute în campaniile de lobby şi în ONG-urile ecologiste. Nu e de mirare că activităţile acestora şi influenţa lor asupra politicii guvernamentale (în perioada ante-Trump) au dus la prăbuşirea acţiunilor unor mari companii de exploatare a cărbunelui. Astfel încât cei care au pariat la bursă pe această evoluţie, precum a făcut Soros, s-au ales cu câştiguri imense[6].

Cele doar câteva elemente prezentate aici ar trebui să fie suficiente pentru a înţelege că această teorie a încălzirii globale e doar un pretext sau instrument menit să provoace profunde transformări social-politice la scară mondială. Iar faptul că e promovată cu atâta asiduitate drept un adevăr indiscutabil (fie că e sau nu aşa) nu trebuie să ne mire.

Cu toate acestea, adevărul unei teze nu depinde de intensitatea propagandei făcută pe seama ei, ci trebuie analizat prin prisma cu totul altor criterii.

Absenţa consensului ştiinţific

Un document recent al IPCC[7], făcut public nu întâmplător exact în preajma summitului ONU pe tema climei din 21-23 septembrie 2019, trage ca de obicei un vehement semnal de alarmă, susţinând că gheţarii din zonele arctice se topesc într-un ritm accelerat, rezultatul fiind creşterea catastrofică a nivelului oceanelor planetare în deceniile următoare, cu un impact dezatruos asupra aşezărilor umane din zonele de coastă. Acest apel disperat (care cerea politicienilor să ia măsuri neîntârziate pentru a preveni catastrofa) a fost, bineînţeles, preluat cu generozitate de toate mediile mainstream.

Aproape simultan, pe 23 septembrie 2019, peste 500 de oameni de ştiinţă din numeroase ţări au semnat o scrisoare deschisă adresată Secretarului General ONU, Antonio Guterres, în care din contră, se face un apel la raţiune şi luciditate, respingându-se tezele „alarmiştilor”[8]. Astfel, sub titlul „Nu există o urgenţă climatică”, documentul expune elocvent şi concis următoarele puncte: încălzirea climei are atât cauze naturale cât şi antropogene, iar acum asistăm într-adevăr la o fază de încălzire, însă nu e ceva deosebit, căci astfel de perioade au mai existat în istoria planetei. În plus, această încălzire este mult mai lentă decât s-a prognozat, modelele folosite pentru a determina evoluţia climei fiind inadecvate, datorită influenţei exagerate pe care o atribuie factorului CO2. Pentru această perioadă de încălzire globală în care ne aflăm nu există nicio evidenţă statistică a unei frecvenţe sporite a dezastrelor naturale ca uragane, inundaţii sau secete. Aşadar nu avem de-a face cu nicio urgenţă climatică, iar ţelurile propuse pentru o decarbonizare totală până în anul 2050 sunt nerealiste şi nocive.

Cum era de aşteptat, mediile mainstream nu au suflat o vorbă despre acest punct de vedere diferit. În orice caz, se poate constata că nu există un consens la nivelul comunităţii ştiinţifice. Numai că opiniile care ies din cadrul dorit de unii sunt pur şi simplu marginalizate, cenzurate, trecute sub tăcere, pentru a nu le deranja agenda politică.

Punctul nevralgic al întregii teorii, care nu a fost explicat până acum într-un mod satisfăcător şi nu a putut fi demonstrat nici prin experimente, este următorul. Deşi procentajul de CO2 în atmosferă este de doar 0,04%, dintre care doar 4,3% este de origine antropogenă[9], cum se explică atunci imensul efect de amplificare pe care aceste cantităţi infime îl au asupra temperaturii globale, mai precis asupra pretinsului efect de seră care ar duce la această semnificativă încălzire globală? E unanim acceptat faptul că dioxidul de carbon absoarbe energia radiaţiilor infraroşii pe care apoi o emite sub formă de căldură, dar magnitudinea efectelor produse la scară planetară de o concentraţie totuşi extrem de redusă rămâne un subiect controversat în comunitatea ştiinţifică.

Tabăra „încălziriştilor” este în mod evident mai numeroasă, dar acest fapt poate avea şi cauze de o cu totul altă natură: propaganda mediatică puternică în favoarea acestei teze sau fondurile substanţiale care sunt alocate în mod expres pentru susţinerea ei, iar nu cum ar fi normal, pentru o cercetare obiectivă şi lipsită de idei preconcepute.

Unul din argumentele favorite ale propagandei pro-încălzire antropogenă este aşadar cel al „consensului” care ar domina comunitatea specialiştilor în climatologie. Adesea se aduce în atenţie, citat ca o mantră scurtă şi de efect, faptul că 97% din oamenii de ştiinţă susţin această teorie. Cifra în cauză este bazată pe câteva meta-studii, care ar fi analizat concluziile unui mare număr de articole ştiinţifice (peste 12000). Deja acest fapt e de natură să ridice un semn de întrebare, înaintea oricărei analize mai aprofundate a metodologiei acestor meta-studii. Concluzia corectă ar fi pe moment doar aceea că 97% din articolele luate în considerare susţin teza încălzirii globale antropogene, fără a da indicii asupra ponderii numerice efective a celor două tabere adverse. Totuşi, dacă „încălziriştii” sunt mai productivi sau dacă (aşa cum se întâmplă de fapt) articolele lor îşi găsesc loc mult mai uşor în paginile revistelor de specialitate decât cele „eretice”, atunci procentajul în cauză e lesne de înţeles.

Numai că cifra de 97% folosită ca argument retoric decisiv în multe dezbateri tot nu rezistă unei analize aprofundate. Pentru că de fapt ea se referă la ponderea articolelor (dintre cele luate în considerare în studiu, multe fiind pur şi simplu trecute cu vederea pe baza unor criterii subiective) care susţin că activitatea umană are un efect oarecare, oricât de mic, asupra climei, chiar şi atunci când nu se estimează în ce grad[10]. Prin urmare, cifra respectivă trebuie relativizată, iar cei interesaţi trebuie să ştie că s-a făcut deja o demontare meticuloasă şi detaliată[11] a pseudo-studiilor care au promovat această gogoaşă care sună impresionant, dar a … gol.

Şi nu e singura poziţionare critică în această privinţă. Între timp a apărut şi un institut „rival” al IPCC, cu un nume foarte asemănător, NIPCC[12] -  de data aceasta însă un institut neguvernamental, semnificat prin litera N din acronim. Într-unul din rapoartele publicate de acest institut independent, intitulat „Why Scientists Disagree about Global Warming”[13] („De ce oamenii de ştiinţă sunt în dezacord în privinţa încălzirii globale”), este demontată printre altele şi acea cifră fantezistă de 97%, foarte asemănătoare cu scorul pe care îl obţineau în alegeri candidaţii partidelor comuniste din regimurile dictatoriale cu partide unice.

Cea mai mare parte a documentului este dedicată unei critici amănunţite a activităţii IPCC. Astfel, se scoate în evidenţă faptul că acest institut a fost creat cu scopul precis de a studia efectele activităţii umane asupra climei, fiind mai degrabă parte a unei agende politice decât a unui demers dedicat exclusiv adevărului ştiinţific. Astfel, se spune în raportul NIPCC, orice abordare ştiinţifică ar trebui să pornească în primul rând de la ipoteza că schimbările climatice sunt rezultatele unor procese naturale. Aceasta este aşa-numita ipoteză nulă în statistică, care poate să fie adevărată sau nu. Iar oricine are cunoştinţe în domeniu ştie că aceasta se alege de obicei contrar evidenţelor livrate de observaţiile empirice care ne sugerează că activitatea umană ar putea influenţa clima. Aceasta ar fi aşa-numita ipoteză alternativă, cea pe care o suspectăm că ar putea fi adevărată. Apoi, în urma unei analize statistice (în acest caz foarte complexă), se poate determina dacă încălzirea este într-adevăr una datorată variabilităţii naturale (adică ipoteza nulă ar fi adevărată), sau dacă aceasta nu e una întâmplătoare, caz în care ipoteza nulă este respinsă drept falsă, considerându-se influenţele antropogene suficient de importante pentru a determina o schimbare a climei.

Ei bine, metodologiei aplicate de IPCC îi este reproşată tocmai inversarea celor două ipoteze, ceea ce este o eroare gravă şi fundamentală. Astfel, IPCC pleacă de la premisa indiscutabilă că activitatea umană influenţează clima şi nu face altceva decât să caute dovezi în sprijinul acesteia. Nu şi-a pus niciodată problema să lase deschisă şi posibilitatea unor concluzii contrare, pentru că aceasta ar contraveni de fapt scopurilor pentru care a fost înfiinţat.

Poate că un exemplu simplu va explica mai limpede unde este greşeala în acest tip de abordare. În scenariul care urmează, avem bănuiala că un producător ne înşeală la cântar. Produsul care ar fi trebuit să cântărească 1kg îl bănuim a fi de fapt mai uşor, dincolo de variaţiile statistice permise între anumite limite. Cum ne poate veni ideea asta? Simplu: am dat iniţial peste unul sau două ambalaje cu o greutate sub normă. Dar numai cu o floare sau cu două nu se face primăvară. Ce facem atunci mai departe? Analizăm un eşantion mai mare, calculându-i media. Să presupunem că aceasta dă un rezultat sub valoarea teoretică de 1kg. Înseamnă oare acest fapt că am demonstrat automat înşelăciunea? Evident, încă nu, după cum ştie oricine are noţiuni elementare de statistică. Căci abia acum începe munca ştiinţifică pentru a stabili care este explicaţia cea mai probabilă pentru datele noastre empirice.

Anume, în acest caz se stabileşte aşa-numita ipoteză nulă, care este exact contrară cu ceea ce ne oferă observaţiile concrete. Aceasta ar fi în acest caz: greutatea de 1kg este de fapt respectată, abaterile observate fiind întâmplătoare. Iar ipoteza alternativă este dată de ceea ce am observat de fapt în eşantion, contrar ipotezei nule, şi care ne dă de bănuit că suntem înşelaţi la cântar.

În urma unei analize statistice, care ţine cont de distribuţia de probabilitate asumată pentru variabila aleatoare care este greutatea produsului, se poate stabili dacă abaterile de la normă sunt într-adevăr substanţiale, putând fi puse pe seama unei fraude sistematice, caz în care ipoteza nulă este respinsă, acceptându-se alternativa. Sau dacă, dimpotrivă, abaterile sunt datorate întâmplării, caz în care ipoteza nulă este confirmată.

Prin urmare, ambele rezultate sunt în principiu posibile, rămânând să stabilim prin metode matematice care e varianta mai probabilă.

Ce se întâmplă însă dacă facem greşeala să inversăm ipotezele? Mai precis, dacă punem drept ipoteză nulă tocmai faptul că suntem înşelaţi la cântar, aşa cum ne indică eşantionul nostru? În cazul acesta orice test statistic este inutil, pentru că rezultatul e cunoscut dinainte: el va confirma întotdeauna ipoteza nulă. În acest caz nu e posibil decât un singur rezultat, mai precis cel dorit dinainte şi susţinut de nişte indicii oricât de mici.

Să comparăm acum scenariul de mai sus cu metodologia IPCC, care face tocmai această eroare fundamentală şi care nu poate duce la alte rezultate decât cele care sunt conforme cu scopurile sale. Presupunând că am avea elemente să credem că activitatea umană are o influenţă asupra creşterii temperaturii globale, în mod normal ar trebui să alegem drept ipoteză nulă tocmai contrariul, adică faptul că încălzirea are totuşi cauze naturale. Ei bine, la IPCC e invers. Iar procedând aşa, aducând unele argumente în favoarea ei (cum ar fi unele de tip circumstanţial, ca topirea gheţarilor), nu va avea niciodată opţiunea de a analiza dacă influenţele antropogene sunt suficient de importante pentru a modifica clima, sau dacă aceste modificări climatice sunt mai degrabă aleatoare. Aceasta pentru că rezultatul e cunoscut dinainte, ca în cazul de mai sus: ipoteza nulă nu va putea fi niciodată respinsă. Mai precis, orice indiciu în favoarea încălzirii globale cauzată de activitatea umană e deja o dovadă în acest sens.

Continuând cu comparaţia de mai devreme. Cum ar trebui să procedez dacă aş vrea să demonstrez cu orice preţ că sunt înşelat la cântar? Câtă vreme eşantionul îmi dă dreptate, adică media sa este sub 1kg, nu mai am ce analiza, căci dacă aleg ipoteza nulă după cum îmi convine, iar nu după regulile statisticii, ea va fi confirmată întotdeauna. Ce se întâmplă însă dacă într-un alt eşantion aş putea da la un moment dat şi peste nişte ambalaje mai grele, care îmi strică media, ducând-o la peste 1kg? În acest caz am două opţiuni. Fie găsesc justificări cât mai potrivite pentru a elimina piesele buclucaşe, „ajustând” astfel convenabil datele (mutatis mutandis: ignor orice contraargument la teoria încălzirii globale, căci nu are cum să fie adevărat, din moment ce eu consider adevărat tocmai contrariul), fie … procedez aşa cum ar proceda un statistician cinstit: vasăzică eşantionul îmi contrazice părerea? Nu cumva greutatea peste medie a acestui eşantion e doar rodul unei întâmplări? Atunci testez ipoteza zero, care de data aceasta e cea contrară eşantionului, cum e şi firesc, pentru a vedea cum stau lucrurile. Dar, dacă procedez în acest mod, îmi tai singur craca de sub picioare, recunoscând automat greşeala metodologică pe care am făcut-o fără să clipesc în celălalt caz, când eşantionul a dat o greutate prea mică.

Din cele două variante, evident că IPCC-ul o alege pe prima. Adică refuză să ia în considerare „eşantioanele” care ar contrazice ipoteza nulă pe care şi-a asumat-o apriori, aplicând după caz o selecţie şi ajustare a datelor şi argumentelor, pentru a obţine în final rezultatul dorit.

În raportul NIPCC se mai critică faptul că modelele şi prognozele folosite de IPCC pentru a estima creşterea viitoare a temperaturii globale şi a influenţei factorului CO2 sunt inacurate, fiind contrazise în timp de evoluţia reală a parametrilor. Dincolo de acestea, se aduce în discuţie şi tendenţiozitatea (bias) care afectează rezultatele publicate de numeroşi cercetători, aceasta datorându-se unor factori extraştiinţifici, cum ar fi carierismul, accesarea de granturi, propriile vederi politice, etc. Pe scurt, atunci când inteligenţa se suprapune cu oportunismul, sau când propriile vederi coinicid cu cele ale sponsorilor, atunci rezultatele cercetării nu pot indica decât într-o singură direcţie.

(va urma)



[1] https://www.heartland.org/news-opinion/news/global-warming-fake-news-from-the-start

[2] https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/hotpolitics/interviews/wirth.html

[3] https://www.cfr.org/membership/roster

[4] https://wattsupwiththat.com/2011/06/26/quote-of-the-week-still-wirthless-after-all-these-years-edition/

[5] https://www.washingtontimes.com/news/2016/aug/22/george-soros-al-gores-sugar-daddy/

[6] https://www.forbes.com/sites/thomaslandstreet/2015/08/28/soros-doesnt-like-coal-stocks-he-likes-money/

[7] https://www.nationalgeographic.com/environment/2019/09/ipcc-report-climate-change-affecting-ocean-ice/

[8] https://www.technocracy.news/climate-scientists-write-to-un-there-is-no-climate-emergency/

[9] https://ktwop.com/2017/02/26/man-made-contribution-to-carbon-dioxide-in-the-atmosphere-is-just-4-3/

[10] https://www.theeuropean.de/klaus-miehling/zehn-gruende-die-gegen-einen-klimawandel-sprechen/

[11] https://cei.org/sites/default/files/IQA_NASA_97_Percent_Final.pdf

[12] http://climatechangereconsidered.org/

[13] https://www.heartland.org/_template-assets/documents/Books/Why%20Scientists%20Disagree%20Second%20Edition%20with%20covers.pdf

Bogdan Munteanu 

divider



LA JILAVA

Un vînt domol şi cald a-ntârziat

Pe ondularea ierbii lungi, pletoase

Şi-a aţipit cu florile în braţe

Pe Fortul plin de sânge şi de oase.

 

Ne învârtim, cu ochii duşi departe,

În ţarcul strâmt al celor cinci solare,

Ne afundăm apoi, ca-n Evul antic,

În negrul catacombelor primare.

 

Aci, sub bolţi bătrâne şi jilave

Cu bâte, morţi, sudalme şi tinete,

Înscriem pe răbojul veşniciei

Sentinţele citite la vizete.

 

Şi nimeni nu ne plânge, nici nu tună

C-a fost zvârlit să piară-n închisoare,

Căci nu ne dor nici rănile, nici anii

Şi nici chemarea morţii nu ne doare.

 

O invităm să împărţim frăţeşte

Turtoiul şi-arpacaşul Stăpânirei

Şi ridicăm cu darurile morţii

Împărăţia forţei şi-a iubirei.

 

Mai vin de sus, la sfat cu noi, Voievozii

Oştirei verzi însângerate încă

Şi arcuiesc din Cerul lor cupolă

Pe groapa noastră rece şi adâncă.

 

Această arhitectură mortuară

Nu are înţelesuri egiptene,

Ci se ridică neamul meu din groapa

Sublimei învieri galileene.

Virgil Mateiaş24 iunie 1959, Jilava, celula 29

 

JILAVA

Rânjind de sub sârma ghimpată,

Ne-nghite în gura-i căscată,

Adânc scufundată ca nava:

Jilava, grozava, mârşava!

 

Sprânceana zbârlită şi-o-ncruntă

Şi ochiul ciclopic înfruntă

Din fundul pământului bolta

Şi-şi spumegă gnomii revolta.

 

Din hrube, din beznă, din piatră,

Toţi demonii iadului latră

Şi ţipă-n văzduh cucuvele,

În nopţi fără lună şi stele.

 

Un geamăt şi-un vaier se-aude,

Şi scrâşnet de lanţuri zălude,

Prin ganguri pândeşte misterul

Şi-njură cumplit temnicerul.

 

Sub bolţi cenuşii ca leşia,

Îşi târâie ziua stafia

Şi-n somnul cu ţepi ca aricii:

Coşmaruri, fantome, suplicii.

 

Ne suge cu mii de ventuze,

Cu vinete, lacome, buze,

Şi-n sânge ne toarnă otrava:

Mârşava, grozava, Jilava!

Ionel Zeană 

divider



Să-l chemăm pe Isus în viaţa noastră

Peste lume bate vânt de nebunie şi necredinţă. În învolburarea lui ridică tot mai sus gunoaiele imoralităţii, care sălăşluiau alături de viaţa cea curată.

Se avântă în înălţime ca un sul de murdărie şi apoi se împrăştie întunecând întreaga zare. În această atmosferă morala rămâne o poveste căreia nimeni nu-i mai dă vreo ascultare, credinţa este un articol bun pentru mulţimea proastă şi neroadă, un fel de anestezie, care să-i adoarmă simţurile; învăţămintele sfinte scoase din Evanghelia lui Hristos sunt zeflemizate şi aruncate la coş, ca nişte hârtii, Biserica primeşte tot mai viguroase atacuri din toate părţile şi pe deasupra tuturora inventatorii moderni se grăbesc să ridice altă axă, care să călăuzească şi să sprijine viaţa intimă a lumii.

Câte chinuri sforţări şi muncă pentru stabilizarea acestei noi aşezări şi totuşi nu s-a reuşit până acum decât să se mărească dezordinea atât în lumea materială cât mai ales - şi asta e important - în domeniul spiritual.

Trăim astăzi vremurile unui nou turn al lui Babel, când pedeapsa divină nu se manifestă însă prin încurcarea limbilor, ci prin aceea a cugetelor.

Iată tabloul haotic care stăpâneşte astăzi lumea.

Cu toate că în mod conştient s-a ajuns la această situaţie, lumea totuşi trăieşte în nesiguranţă; o nelinişte internă o macină, o frământă, îşi caută echilibrul pe care l-a pierdut, vrea cu tot dinadinsul să recâştige situaţia de încredere de altă dată, să se refacă.

Până la această stare, care se tot îndepărtează, dorinţa generală caută cel puţin explicaţii, amăgiri dătătoare de speranţe. Şi aceste lămuriri îmbrăcate în haine savante cu pretenţii de teorii şi legi scoase din natura lucrurilor, moşite de oameni de ştiinţă de renume mare, vin una după alta să dovedească cauza relelor şi a situaţiei.

În felul acesta au apărut o serie nesfârşită de crize, drept generatoare a celor arătate. Aşa avem: criza economică, criza socială, criza familiei, a şcolii, a învăţământului, a tineretului etc. Într-un cuvânt este de acord lumea întreagă că trăim vremuri de criză. Şi atunci s-a pornit lupta de refacere, de a ne scoate de sub puterea acestei hidre teribile, care planează asupra noastră, cu mii de braţe înfricoşătoare.

Încercările de remediere şi sforţările care se fac, de a ieşi din situaţiunea aceasta poartă în ele nota unui tragic ridicol. Pentru că nimeni nu vrea să urmărească adevărata cauză a acestor fenomene. Cercetând puţin ar găsi repede că originea tuturor relelor care ne bântuie nu sunt datorate materiei, ci sunt rezultatul exclusiv al unei grave crize sufleteşti şi a lipsei de credinţă.

Lipseşte sufletul din viaţa de acum, lipseşte credinţa creştină a Mântuitorului. Toate necazurile zilelor noastre şi toate crizele îşi au izvorul aici şi tot aici îşi găsesc şi îndreptarea. Porunca vremii, porunca mântuitoare este: înapoi la Biserică!

În locul falselor învăţături impregnate de duhul rău al masoneriei, ucenica satanei, Învăţătura lui Hristos.

În locul necredinţei şi al libertăţilor ucigătoare de trup şi suflet, credinţa creştină cu binefacerile ei. Să-l chemăm pe Isus în gândurile şi în acţiunile noastre.

Singurul drum care ne poate duce la limanul izbăvirii şi al liniştei. Pornind de la această credinţă în numele Lui vom învinge. Vom birui toate crizele, vom găsi din nou echilibrul necesar. Dar numai cu El. Căci Isus este: Calea, Adevărul şi Viaţa.

Ion Banea „Flori de Crin”, octombrie 1934

divider



Mihai Stere Derdena, Atitudinea exemplară a intelectualului

Atitudinea domnului Mihai Stere Derdena împotriva comunismului i-a cauzat multe suferinţe: nu a fost membru pcr, nici informator al securităţii şi nu şi-a făcut niciun proces de reabilitare juridică. De altfel, domnul Mihai Stere Derdena afirmă pe bună dreptate că „acei confraţi ai săi de temniţă, care au cerut şi au obţinut reabilitarea juridică, îndeosebi sub regimul comunist, se autoexclud din rândurile foştilor deţinuţi anticomunişti. El nutreşte convingerea fermă că acest raţionament este şi logic, nu numai moral”.

Vocaţia intelectualului nu avea cum să se împlinească prin absenţa atitudinii, a comportamentului, a curajului mărturisitor al Adevărului, prin denunţarea ipocriziei, a falsului, a minciunii şi, mai ales a necinstei sufleteşti de care dădea dovadă pseudo-intelighentia formată la şcoala comunismului, a turnătoriei şi a delaţiunii securistice. În acest sens, prezenţa incomodă a unui intelectual de talia domnului Mihai Stere Derdena reprezintă oglinda conştiinţei care luminează calea, proiectând fiinţa în orizontul mirabil al verticalităţii.

Laitmotivul activităţii publicisice a domnului Mihai Stere Derdena îl constituie „convingerea înfricoşătoare că pieirea neamului românesc devine inevitabilă prin degradarea morală, la maximum, a intelectualităţii, clasă alcătuită mai ales după 1944, exclusiv din lichele şi din iude. Datorită, îndeosebi, intelectualităţii s-a ajuns, în timpul regimului comunist, la performanţa oribilă ca Partidul Comunist Român (recte Partidul Criminalilor Români) să numere în rândurile sale circa

4. 000.000 (patru milioane), de cetăţeni români majoritari, ceea ce înseamnă că devenise, din punctul de vedere procentual, nu numai cel mai numeros partid comunist, din lume, dar chiar de două-trei ori mai numeros decât orice partid comunist din străinătate. Cât despre numărul informatorilor securişti din România comunistă este bine să ne amintim, în toată vremea, ce declarase marele preşedinte american Ronald Reagan (ianuarie 1981 - ianuarie 1989), spre sfârşitul celui de-al doilea său mandat: «În aşa-zisa epocă de aur a lui Nicolae Ceauşescu s-a realizat ruşinosul record mondial, ca un român din trei să fie agent informator al poliţiei secrete, numită, eufemistic Securitate». Cititorule, ia seama că nu-i nicio eroare în reproducerea fracţiei de 1/3, indicată de preşedintele american, vrednic de pomenire perpetuă. A mai vorbit providenţialul Reagan şi de contraperformanţele că, în România comunistă, ţară care fusese odinioară exportatoare de cereale, populaţia suferă cronic de foamete, de sărăcie, de frică şi de frig. Îţi dai seama, tinere cititor, ce înseamnă un român din trei, devenit iudă, adică vânzător de oameni la Securitate? O treime, vei răspunde. Da, o treime însă din toată populaţia ţării, incluzând toate vârstele şi toate categoriile sociale, ceea ce-i de-a dreptul incredibil şi înspăimântător. Cu toate acestea, ăsta-i adevărul. Căci nimeni nu cunoştea aceste date statistice mai bine decât generalul Ion-Mihai Pacepa, cel, care, în calitate de consilier - securist al Bâlbâitului-cu-Gura-Strâmbă, împânzise ţara noastră cu reţele de informatori ai Securităţii, iar, apoi, fugit din România şi stabilit în SUA, devine, începând din 1978, informator de prim rang al preşedinţilor Jimmy Carter, Roland Reagan şi George Bush. Aşa că preşedintele Reagan n-a minţit, nici n-a exagerat”. Analiza domnului Mihai Stere Derdena este atât de clară, mergând până la decriptarea mecanismului de selecţie a informatorilor, a acestor iude, care conduc de 30 ani România, decapitând-o sufleteşte, moral şi fizic, prin amputarea oricăror posibile încercări de reviriment, a recreării unei elite care să continue traseul elitei mărturisitoare, întrerupt brutal de instaurarea comunismului. Dacă se exclud din calcul anumite categorii sociale şi de vârstă - populaţia între 0 şi 18 ani (deşi, noile cercetări scot în evidenţă un uşor procent de informatori în rândul elevilor de liceu), rezultă că doi din trei, adică două treimi din populaţia de peste 18 ani au colaborat, ca iude, cu Securitatea. Dacă se exclud de asemenea muncitorii şi agricultorii, din rândul cărora au fost recrutaţi mai puţin informatori, fiind preferaţi ca iude aproape exclusiv intelectualii, atunci rezultă că trei din trei intelectuali au fost iude „în anii epocii de aur calp (adică în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului XX). De vreme ce o treime din o sută reprezintă 33%, înseamnă că două treimi fac 66% şi că, în sfârşit, trei treimi echivalează cu 99%. Nu rotunjim fiindcă ar fi mai rău. Dacă, totuşi, din suta de intelectuali români s-a păstrat, măcar, unul cu caracter integru (nefiind membru al PCR, nici al serviciului de informatori secreţi ai Securităţii), putem spera într-o reală şansă de regenerare morală a intelectualităţii româneşti. Însă adevărul spune că cel puţin 999 la mia de intelectuali trecuţi de 18 ani, în 1989, au fost informatori, corupţi, hoţi, mincinoşi, falsificatori ai istoriei, tembeli şi lichele. De aceea România este pe ultimul loc în Europa din orice punct de vedere. Să fie limpede că edificarea unei economii prospere şi competitive prin minciună, corupţie, ateism şi hoţie, prin încadrarea a o sută de angajaţi în loc de zece (cum era în comunism, care de aceea este regretat) de către aceşti oameni vechi şi compromişi este totuna cu a construi un castel pe gunoaie cu lemne putrede”.

Verdictul domnului Mihai Stere Derdena este confirmat, din păcate, recent, de noile liste de la CNSAS, unde vedem într-o proporţie covârşitoare intelectuali (academicieni, preşedinţi de academie, universitari, rectori, profesori, scriitori etc.) în rândul acestor iude care au colaborat cu Securitatea comunistă, adevăruri care nu se vor rostite cu tărie întrucât nu trebuie cunoscute de toată opinia publică, pentru a putea menţine la putere neocomunismul. Rectitudinea intelectualului autentic de talia domnului Mihai Stere Derdena este în contrapunct cu susţinătorii minciunii şi ai neadevărului, în măsura în care atitudinea Domniei Sale este susţinută şi de calitatea morală a rezistentului anticomunist, trecut prin experienţa recluzionară comunistă. Despre Alexandru Ivasiuc, de pildă, domnul Mihai Stere Derdena scrisese destul în cartea sa de memorialistică Mărturisirea unui neînvins, prezentând probe irefutabile că era informator al securităţii renumit şi autor moral al câtorva crime securiste. Mai mult, domnul Mihai Stere Derdena dărâmă şi mitul anticomunistului Paul Goma, catalogat un cameleon şi un mare şarlatan, pe care Securitatea l-a făcut dizident, aspect care apare explicit în Buletinul informativ, nr.

2 din 29 iunie 2003: „După ce a fost brichisit de noi (Securitatea, n.n.), Paul Goma a plecat cu misiune”. Rememorarea dialogului cu Paul Goma, student atunci, este elocventă în acest sens:„- Nu mai ştiu de la cine am aflat că tu, Derdena, înainte de arestare, erai student atât de bine apreciat de Matilda Caragiu, încât ea te-ar fi oprit, după absolvire, la catedra de dialectologie. Asta înseamnă că ai putea pune la ea o vorbă bună pentru mine ca, în toamnă, să promovez restanţa la dialectologie, fără emoţii, fără teamă.

– Întâi, e bine să ştii că examinatorul meu, la dialectologie, a fost Boris Cazacu. Apoi, trebuie să ai în vedere că eu nu agreez şi, implicit, nu practic obiceiul de a face asemenea intervenţii.

Răspunsul meu intransigent îl dezamăgi şi îl melancoliză. Aveam să aflu mai târziu că Goma rămăsese repetent. Şi, făcând el însuşi haz de necaz, se consideră licenţiat în liceu”. Mai mult, Mihai Stere Derdena îl cunoaşte pe Paul Goma din perioada carcerală de la Gherla, acolo unde acesta din urmă se manifesta ca „un ins extrem de fricos. Faptul că n-a fost condamnat, nici măcar judecat (în acelaşi timp Grigore Caraza şi Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa executau ani mulţi şi grei de închisoare pentru fapte politice minore), că a fost primit de Cornel Burtică (secretar al C.C. al PCR) şi libertatea de a se stabili în Franţa, toate acestea sugerează ideea că aşa-zisa disidenţă a comunistului Paul Goma a fost temeinic regizată de Securitate. Aşadar, nu există niciun dubiu că Paul Goma, un tip prea fricos, înfumurat şi mincinos, a fost instruit şi dirijat de Securitate (al cărei agent informator era încă din anii’60 ai veacului trecut) ca să-i facă servicii şi în străinătate”.

Includerea domnului Mihai Stere Derdena în disidenţa de către Eugen Simion nu avea cum să scape ochiului critic al intelectualului macedoromân în măsura în care Mihai Stere Derdena a fost un anticomunist probat prin infernul concentraţionar bolşevic, ci nu „un disident, calificativ valabil pentru comunişti ca Ion Iliescu, Silviu Brucan, Paul Goma şi alţii, care s-au opus doar regimului ceauşist, nu şi comunismului”. În plus, domnul Mihai Stere Derdena era tot mai convins că „Eugen Simion a fost nu numai membru marcant al PCR, dar şi informator de elită al Securităţii comuniste. Altminteri, nu ar fi făcut o carieră excepţională, ajungând până la cea mai de sus treaptă a scării profesionale, cea de preşedinte al Academiei, nici nu i s-ar fi aprobat să petreacă, sub regimul de teroare comunistă, ani mulţi în Franţa şi Germania ca lector universitar, în timp ce 99% din populaţia României nu aveau dreptul de a călători nici măcar în Bulgaria. A fost un mare răsfăţat, un privilegiat de frunte al regimului comunist, căruia îi făcuse în continuu servicii dintre cele mai importante şi mai grave, începând cu vinderea continuă a marelui cărturar G. Călinescu”.

Şi desigur, această caracterizare ar mai putea continua în legătură cu serviciile pe care Eugen Simion le-a făcut regimului neobolşevic cominternist al lui Ion Iliescu şi tuturor ciracilor securişti din perioada postdecembristă. Să nu uităm de rolul aşa-zişilor intelectuali trimişi de Securitate, ca informatori, pentru a spiona exilul românesc anticomunist de la Mircea Eliade, Emil Cioran, George Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Horia Stamatu la Pr. Valerian Trifa, Pr. Vasile Boldeanu, Vasile Posteucă et alii. O consultare a dosarelor de la CNSAS referitoare la direcţia DIE a exilului românesc ar fi lămuritoare pentru cei care ar vocifera împotriva evidenţei.

Mihai Stere Derdena rămâne o autoritate morală în rândul intelectualilor, dovada fiind inclusiv dosarul său de urmărire informativă de la CNSAS, a unui luptător împotriva comunismului, care nu a făcut rabat niciodată de la cinste, adevar, credinţă şi profesia intelectuală. În acest sens, pot aminti o afirmaţie subiectivă, dar perfect justificabilă a unui alt luptător anticomunist, Constantin Mihai (tatăl meu, un student apreciat de Şcoala istorică de la Cluj a lui David Prodan - aceasta este o altă poveste care va fi spusă cândva), potrivit căreia nu poţi discuta cu un veritabil anticomunist decât în prezenţa unui document valid de autentificare: dosarul de urmărire informativă de la CNSAS, singurul care probează fapte, ci nu vorbe.

Constantin Mihai 

divider



Personalitatea Fericitului episcop Ioan Suciu în literatura legionară

Faima de sfinţenie a Fericitului episcop martir Ioan Suciu (1907-1953) a fascinat societatea românească a anilor ’30 -’40, el câştigând, prin predicile şi scrierile sale, o admiraţie sinceră din partea multor suflete virtuoase. Mărturiile unor autori legionari, preoţi şi intelectuali de forţă, atestă existenţa în epocă a unui larg curent de simpatie, trăirea sa înflăcărată a Evangheliei impresionând profund. Valoarea acestor mărturii este cu atât mai mare, cu cât vine din partea unor oameni de înaltă ţinută morală, şi ei îndelung pătimitori în temniţele comuniste. Vom da aici doar câteva exemple, publicate în lucrări memorialistice, dar dovezile sunt mult mai numeroase şi merită evidenţiate.

Părintele Nicolae Grebenea în „Amintiri din întuneric” îi face un portret emoţionant, relatând vizita episcopului Suciu la Aiud: „Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, mitropolitul nou ales al Blajului, dar neconfirmat de guvernul nostru, şi-a anunţat vizita cu o slujire a sfintei liturghii în temniţă. Era un act de mare bucurie şi speranţă. Noi, ortodocşii, ajunseserăm la înjghebarea unui cor religios ce cânta la biserică cântările liturghiei. Era compus din tineri, din care doi erau greco-catolici. Ne-am hotărât să-l primim sărbătoreşte. Era prima dată când un episcop român urma să viziteze Aiudul cu centrul lui, temniţa, ce adăpostea acum peste patru mii de oameni: cu generali comandanţi de armată, miniştri din toate guvernele de după 1918, senatori şi deputaţi în guvernele trecute, ingineri, medici şi arhitecţi, profesori universitari, înalţi funcţionari ai Băncii Naţionale, profesori, învăţători, elevi, studenţi şi câteva sute de detinuţi de drept comun. Venea cu autorizaţia Ministerului de Interne. La poarta intrării în temniţă îl aştepta corul cu cântecul: „Pe stăpânul şi arhiereul nostru Ioan, Doamne, păzeşte-l întru mulţi ani!” Cu corul l-am condus până în biserică. Am adus la biserică oameni „din cei mai grei”, să zic aşa, ca să profite de această vizită. Până nişte preoţi slujiră Sfânta Proscomidie în timpul Utreniei, trei persoane: Grigorie Baciu, fost prefect de Alba, preotul Ioan Florea şi eu, am putut vorbi cu episcopul în calota unde erau ţinute veşmintele sacre. Era om scund, pirpiriu, plin de duh. Nişte emanaţii de sfinţenie ca nişte unde porneau de la el şi parcă te atingeau fizic. Aproape o oră discuţia a fost o desfătare. Era un om foarte cult, predicator de calibru mare, român integru, propagandist greco-catolic foarte activ. Scrisese câteva cărţi valoroase în care se arăta foarte bun român şi creştin în acelaşi timp. Acum, la cei 42 de ani ai lui, la Crăciunul lui 1947, a treia zi când oficia la Aiud, el era un nume impus în societatea românească şi apreciat de toţi, dincolo de deosebirile confesionale.

Când s-a retras să slujească Sfânta Liturghie, până la câţiva metri depărtare se simţea atmosfera de sfinţenie ca un magnetism ce ieşea dintr-însul. Slujirea frumoasă, predica ziditoare, au umplut inimile marilor deţinuţi ce le ascultau. Şi când a spus că a ţinut să slujească la Aiud acestor oameni „aleşi” ce suportă o dureroasă lipsă de libertate în condiţii grele, unii s-au înduioşat până la lacrimi.

Când a dat anafura, a împărţit şi iconiţe cu Domnul Iisus Hristos. N-avea voie să poarte discuţii cu deţinuţii, de aceea anafura o dădea tăcând. Trecerea episcopului Ioan Suciu, care a murit mai târziu la Sighet, a lăsat o profundă impresie la deţinuţii din Aiud.” (preot Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, pag. 189-190)Ion Gavrilă Ogoranu în „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” arată influenţa scrierilor episcopului asupra tinerilor legionari: „Şedintele „Frăţiei de Cruce” începeau şi se terminau cu o rugăciune. În decursul şedinţei se citea un text din Sf. Scriptură... Trebuia să cunoşti Biblia şi cărţi religioase atât de autori români, cât şi străini. În ultimul timp, cărţi de căpătâi au fost scrierile tânărului episcop unit Ioan Suciu: „Eroism”, „Tinereţe”, şi „Mama”.” (Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I, pag. 29)Părintele Liviu Brânzaş îşi exprimă admiraţia fără rezerve faţă de Ioan Suciu în minunata sa lucrare „Raza din catacombă”: „În cartea intitulată „Tinereţe” a episcopului Ioan Suciu de la Blaj, el însuşi un erou al credinţei, găsim cuvinte admirabile... Martirul Ioan Suciu spune: Tinereţea traiului tihnit nu aduce nicio dobândă pentru Neam. Tinereţea călită în suferinţă înalţă întotdeauna. Neamul nu are nevoie decât de tineri care ştiu pătimi şi răbda.

Se ştie că profesorul de religie şi apoi prelatul greco-catolic Ioan Suciu a fost un admirator al tineretului legionar (ultimul capitol din „Tinereţe” fiind un elogiu şi o expresie a acestei admiraţii) iar cărţile sale „Tinereţe” şi „Eroism” fac parte din patrimoniul doctrinar şi spiritual a acestui tineret.” (Raza din catacombă, pag.

160) „O parte din aceşti tineri au păşit cu adevărat pe calea sfinţeniei şi au ajuns pe culmi. Valeriu Gafencu a realizat în mod plenar o tinereţe sfântă. Sunt sigur că dacă marele episcop şi martir Ioan Suciu l-ar fi cunoscut pe Valeriu Gafencu în închisoare l-ar fi asemuit cu Pier Giorgio Frassati, sfântul italian din veacul nostru a cărui tinereţe sfântă a descris-o episcopul scriitor într-o carte pentru a fi pildă tineretului creştin din România.” (op.

cit. pag. 217)Aspazia Oţel Petrescu în „Strigat-am către tine, Doamne” exprimă reputaţia excepţională de care se bucura episcopul Suciu în faţa tinerilor de ambele confesiuni: „Paralel cu FORS - ul (Frăţia Ortodoxă Studenţească ) funcţiona ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi). Avea acelaşi caracter de polarizare a spiritualităţii creştine în viaţa studenţească. Între cele două societăţi era o sinceră şi caldă camaraderie. Ne invitam unii la alţii când erau programe mai deosebite, nu pierdeam nicio ocazie să ascultăm predicile monseniorului Ioan Suciu, un prelat de o vastă şi aleasă cultură, cu un desăvârşit har al oratoriei, cu impact deosebit asupra tineretului. Acest venerat prelat, adoratul studenţimii clujene, va fi una din jertfele supreme, victimă a comunismului ateist. A plătit cu viaţa intransigenţa sa misionară.” (Strigat-am către Tine, Doamne, pag. 18)Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase) are şi el o referire la episcop în cartea sa „Temerarii”: „Ne - a ajutat foarte mult la întreţinerea atmosferei (la Jilava, în 1949) prezenţa preotului greco-catolic Vasile Radu, secretar al episcopului martir Ioan Suciu, arestat cu toţi ceilalţi episcopi uniţi cu Roma încă din 1948 şi care va muri în închisorile comuniste.” (Temerarii, pag. 176)Ion Halmaghi în „ Memoriile viitorului” arată ce autoritate morală avea episcopul Ioan Suciu în faţa intelectualilor anticomunişti: „Eu eram membru la biserica greco - catolică din str. Polonă unde era paroh părintele Chinezu. După lovitura comunistă de la 6 martie 1945 ne adunam acolo la un fel de şedinţe spirituale sub conducerea Mons. Ghika. Veneau acolo Nicolae Tatu, Coriolan Gheţie, Horia Cosmovici, părintele Chinezu şi eu. Părintele Chinezu făcea legătura directă cu episcopul Ioan Suciu. Deci pot spune că aveam certitudinea orientării noastre corecte în acele momente de nelinişte şi tulburări.” (Memoriile viitorului, pag. 254)Petru C. Baciu în „Răstigniri ascunse” aminteşte şi el vizita episcopului Suciu la Aiud: „Temniţa Aiud avea atunci 3 biserici : una ortodoxă, una catolică şi una protestantă. În toate cele 3 biserici s-a slujit până în 1948 - toamna. Biserica ortodoxă a avut până atunci un preot oficial.

Până în anul 1945 deţinuţii politici erau numai legionarii, apoi au început să vină aşa zişii criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării. Au fost aduşi foşti miniştri din toate guvernările anterioare - deputaţi, senatori, ofiţeri, generali, profesori, muncitori, etc.

Aici la Aiud a slujit Sfânta Liturghie şi episcopul greco - catolic Ioan Suciu care a lăsat deţinuţilor politici o impresie foarte frumoasă prin prezenţa sa, curajul şi cuvintele de îmbărbătare pe care le - a rostit la predică.” (Răstigniri ascunse, vol. II, pag. 328)Ion Boieru (pseudonim al lui Ion Halmaghi) în „Cronica vremii” arată ecourile luptei episcopului Suciu în atmosfera exilului românesc: „Aici în faţa tuturor (la conferinţa ARCA din Canton - Ohio) să se ştie că mergem mai departe cu credinţa şi voinţa noastră de lupta pentru neamul românesc, până la biruinţă, a afirmat părintele Iuliu Aron, fiind confirmat de preşedintele ARCA, Michael Kirilă care a citat pe episcopul martir Ioan Suciu care a afirmat că niciodată episcopii români uniţi nu vor trăda credinţa creştină” (Cronica vremii, pag. 280)Flor Strejnicu, în lucrarea de sinteză „Creştinismul Mişcării Legionare”, îl pomeneşte laudativ pe Ioan Suciu la paginile 229, 231, 246.Cu certitudine, Fericitul episcop Ioan Suciu, evanghelizator şi martir, a fost un creator de comuniune între oameni, un constructor de punţi, un român sfânt care lucrează neîncetat pentru neamul său. A făcut asta pe pământ, acum îl rugăm să mijloceasca neîncetat din Cer har pentru neamul românesc!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Masacrul din septembrie 1939 Context, cronologie şi desfăşurare

Planul de lichidare al Mişcării Legionare

După cum ştiţi, asasinarea echipei Miti Dumitrescu a fost prima etapă a marelui masacru săvârşit de autorităţile statului în intervalul 21-23 septembrie 1939. În total în aceste zile funeste, pe tot cuprinsul ţării, 252 de legionari au căzut sub gloanţele jandarmilor - unelte de execuţie a ordinelor sosite de la Palat, sub pretextul oficial de restabilire a ordinei şi represalii în urma actului echipei Miti Dumitrescu. Cum s-a putut ajunge totuşi la o asemenea crimă abominabilă?!...Distrugerea Mişcării Legionare devenise un obiectiv al Palatului cu mult înainte de arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Să nu uităm de cazul Stelescu şi de tentativa de asasinat asupra Căpitanului descoperită la 5 septembrie 1934. Să nu uităm nici că planurile pentru eliminarea lui fizică au continuat spre disperarea legionarilor care vor denunţa public intenţiile Regelui şi Camarilei sale în timpul Congresului Studenţesc de la Târgu Mureş din 1936. Odată cu instaurarea dictaturii regale, planul de lichidare nu numai politică, ci şi fizică a Legiunii începe să se deruleze treptat. În februarie 1938 Căpitanul pomeneşte pentru prima dată explicit - în controversata circulară 145 - despre planurile ce se fac pentru asasinarea sa. Acolo face publică discuţia pe care a avut-o cu generalul Sichitiu care i-a dezvăluit că Armand Călinescu vorbeşte despre dispariţia sa care va fi urmată de dispariţia Mişcării şi dă în vileag şi încercarea făcută de Istrate Micescu, ministru de externe în guvernul Cuza-Goga, de a-l ademeni pe colegul lui de partid Ion Emilian, prefect de Neamţ, să-l lichideze pentru „înalte raţiuni de stat”, desigur şi contra unor foloase materiale.

Planul Regelui - pentru a putea fi pus în practică - avea nevoie de un regimul dictatorial (pe care şi l-a impus în februarie 1938, întărindu-l printr-o Constituţie care să-i fie utilă) şi de o unealtă potrivită care să îi execute ordinele chiar atunci când acestea nu aveau acoperire legală, chiar dacă erau imorale, chiar dacă erau împotriva lui Hristos şi spre distrugerea neamului românesc. Acesta unealtă s-a găsit cu uşurinţă în persoana lui Armand Călinescu. Cum a ajuns să se califice în această poziţie? Armand Călinescu şi Mişcarea Legionară

Încă din primăvară lui 1933 Armand Călinescu, ţărănist, s-a poziţionat ca adeversar al Mişcării Legionare solicitând măsuri drastice împotriva membrilor ei pentru tulburarea ordinei. Inutil să vă reamintesc faptul că nu existau dezordini din partea legionarilor. La acel moment Armand Călinescu era secretar de stat la ministerul de interne. Printre acţiunile sale antilegionare celebre menţionez interzicerea taberei de muncă legionară de la Vişani pentru construirea unui dig. Aici, în 10 iulie 1933, cei peste 200 de legionari sosiţi din toată Moldova au fost înconjuraţi de jandarmi şi culcaţi la pământ sub loviturile acestora. La ordinele lui Armand Călinescu. Şi nu s-a oprit aici.

În 1934, după moartea lui I. Gh. Duca, a susţinut vehement condamnarea Căpitanului şi distrugerea Gărzii de Fier (care era deja desfiinţată prin lege). A continuat să urască Mişcarea, să lucreze împotriva ei, şi în acelaşi timp să-şi croiască loc în anturajul Regelui acţionând de multe ori împotriva propriului sau partid - PNŢ. De exemplu, în 1937, la încheierea pactului de neagresiune electorală între ţărănişti, liberalii lui Brătianu şi legionari, Armand Călinescu s-a opus public, acuzând că prin acesta cele trei entităţi complotează în fapt împotriva Regelui. Cu paşi siguri, cimentaţi în ani cu minciuni, sânge şi imoralitate, Armand a ajuns în poziţia pe care a căutat-o încă din 1933... Prigoana cea Mare. Asasinate. Lagăre.

Din decembrie 1937 a reuşit să ajungă în poziţia care îi permitea să fie călăul tineretului român folosindu-se de structura de apărare internă din rândurile căreia a creat echipe de ucigaşi profesionişti specializaţi în lichidarea legionarilor. Toţi aceştia au acţionat la ordinul lui Călinescu şi prin mâna lui dreaptă Gavrilă Marinescu, evidenţiindu-se prin cruzimi şi ilegalităţi în schimbul cărora au primit avansări şi stipendii grase din fondurile statului.

Concret în perioada 29 decembrie 1937 - 21 septembrie 1939 (timp în care a fost mai întâi ministru de interne sub 3 guverne - Cuza-Goga, Miron Cristea 1 şi Miron Cristea 2; apoi vicepreşedinte al consiliului de miniştri în guvernul Miron Cristea 3 şi la urmă premier) a semănat în pământul ţării peste 50 de cruci legionare în fruntea cărora sângera Crucea Căpitanului, crucile Nicadorilor şi Decemvirilor, crucile prof. Cristescu, Lt. Dumitrescu, Nicoletei Nicolescu, echipei Nadoleanu, tuturor legionarilor arşi la Crematoriu (altă cruzime inventată de Călinescu), celor împuşcaţi la Huedin, a diaconului Isihie Antohe etc. Această perioadă, numită şi Prigoana cea Mare, este pe departe cea mai cruntă dintre toate prigoanele prin care trecuse Mişcarea, atât prin durată, prin numărul mare de asasinate şi de arestări.

Tot sub bagheta lui Armand Călinescu, ca parte a planului de exterminare a Mişcării, se înfiinţează şi lagărele pentru legionari şi legionare unde vor fi internaţi în primă fază (aprilie/mai 1938) sute de legionari de primă linie, iar în a doua fază legionarii mai puţin cunoscuţi care activaseră în timpul prigoanei (în special după asasinarea Căpitanului). Detenţia îndelungată în aceste lagăre a însemnat nedreptate (arestarea abuzivă, imposibilitatea de se apăra), privaţiune (fără legătură cu familia, fără posibilităţi de comunicare), sancţiuni (salariile suspendate prin legi ticluite de guvern), umilinţe (bătuţi, schilodiţi înainte de aducerea în lagăr, ţinuţi între sârme ghimpate ca nişte criminali) şi pătimiri (dorul de familii, de copii, episoade personale dramatice care zdruncinau întreaga comunitate - de exemplu un legionar de la Ciuc a aflat că i s-a sinucis soţia).

Peste toate acestea guvernul toarnă la momentul bine calculat în nebunia Regelui şi vestea asasinării Căpitanului. Toate acestea la un loc ar fi trebuit, potrivit scenariului scris la Palat, să ducă la desolidarizări în masă, la dezertări sonore şi în final la dispariţia Mişcării. Planul nu a funcţionat aşa cum au sperat regele şi Camarila decât în câteva cazuri izolate şi nereprezentative pentru Legiune (ex. Pr. Grigore Cristescu). În toate lagărele şi la Râmnicu Sărat majoritatea liderilor Mişcării şi a legionarilor rămăseseră de neclintit. În afara lagărelor legionarii liberi continuau să acţioneze şi să se organizeze în toată ţara, sfidând prigoana, primejdia şi asasinatele. Şi ei ştiau că miza este distrugerea totală a Mişcării, în plus asasinarea mişelească a Căpitanului le apăsa tuturor pieptul, fiecare simţind parcă greutatea plăcii de beton sub care se afla trupul cel ucis.

După mai bine de un an de la arestarea Căpitanului şi la luni bune de la moartea lui, legionarii se aflau pe aceleaşi poziţii. Mai mult, deşi asasinaseră zeci şi arestaseră sute de figuri exponenţiale ale Mişcării, iar alte zeci/sute de personalităţi legionare se refugiaseră în exil, în ţară, noi lideri legionari neînfricaţi apăreau de nicăieri, organizând acţiuni spectaculoase (vezi Nae Dumitrescu-aruncătoarele de flăcări; acţiunea Nadoleanu). Cu ajutorul agenţilor infiltraţi, cele mai multe au fost descoperite, dar frecvenţa lor nu arăta de fel că Legiunea ar fi pe punctul de dispariţie. Rămânea şi poziţia intransigent legionară a celor din lagăre. Erau sute de nume importante, nu puteau fi ţinuţi la infinit în lagăre, dar Regele nu avea nici intenţia şi nici curajul de a-i elibera. Cum să dipară Mişcarea dacă Clime ar fi fost liber? Cum să nu vibreze tineretul la eliberarea lui Gyr? Cum să nu crească rândurile Legiunii cu Cantacuzino, Totu, Banea etc., liberi? Astfel Palatul ajunge treptat la planul de lichidare masivă a căpeteniilor legionare şi menţinerea în detenţie a unui număr mare de legionari anonimi (să nu uităm că în 1938 Armand Călinescu începuse construirea noii închisori Piteşti pe care o destinase legionarilor).

Doar că o execuţie în masă necesita un pretext cât de cât credibil în ochii cetăţenilor şi ai politicii internaţionale. Pentru crearea lui, Armand Călinescu împreună cu agenţii săi infiltraţi în rândurile legionare - Vârfureanu ocupă aici un loc fruntaş - pun la cale un complot pentru asasinarea mai multor generali români (pentru detalii, vezi Horia Sima „Sfârşitul unei domnii sângeroase”). O asemenea faptă pusă în spatele Mişcării ar fi atras oprobiu public, dând pretextul perfect pentru o acţiune de eliminare radicală. Iar după represiune, odată înlăturată Mişcarea, Regele avea să îşi vadă de afacerile şi imoralităţile sale, fără să mai fie contestat şi deranjat de cineva. Doar că planul regelui nu a funcţionat nici de data asta aşa cum plănuise.

21 septembrie 1939, acţiunea lui Miti Dumitrescu

Acţiunea lui Miti Dumitrescu a zguduit din temelii Palatul Regal (având un rol decisiv în dărâmarea lui Carol, ce avea să aibă loc la mai puţin de un an de la momentul 21 septembrie 1939). Întâi de toate pentru că Regele nu mai credea posibilă o acţiune legionară atât de puternică care să se producă, scăpând vigilenţei Siguranţei. „...vor trebui luate nişte măsuri drastice să se curme această chestie. Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viaţă şi pe moarte, este momentul de a hotărî cine pe cine”. Armand Călinescu dăduse în nenumărate rânduri asigurări că a îngropat definitiv Garda de Fier şi că ea mai supravieţuieşte doar prin unele rămăşiţe - poate că şi Regele era tentat să creadă că Armand are totul sub control. Încă din februarie 1939 discursul premierului era centrat pe faptul că el, Armand cel de oţel, a învins Garda de Fier - ceea ce făcea deliciul presei internaţionale. De exemplu revista franceză „Paris Soir” din 23 februarie 1939 titra pe prima pagină alături de fotografia lui Călinescu „«La Garde de Fer a disparu à jamais» nous affirme M. Calinesco” (interviu dat de Călinescu după descoperirea şi eliminarea echipelor Nae Dumitrescu şi Nadoleanu).

În al doilea rând pentru că fiind posibilă o asemenea acţiune se temea să nu mai existe şi altele nedescoperite care să-l vizeze pe el şi pe Magda Lupescu. „...pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. Puteam să fiu liniştit cu el”. Şi în al treilea rând pentru că pierduse omul de execuţie înainte să-şi finalizeze planul şi găsirea unui înlocuitor nu era tocmai simplă „n-am găsit la noi în ţară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat”. Citatele aparţin Regelui şi au fost notate în jurnalul său la data de 21 septembrie 1939. Se caută un călău pentru sute de legionari

Aşa cum scriam în numărul trecut al revistei echipa Miti Dumitrescu îl împuşcă pe Armand Călinescu în data de 21 septembrie 1939, ora 14. În câteva minute Regele află de la radio şi imediat după aceea primeşte detalii de la Urdăreanu, cel care descoperise trupul lui Armand zăcând în stradă. Problema majoră cu care Regele s-a confruntat în după amiaza zilei de 21 septembrie 1939 a fost găsirea rapidă a unui înlocuitor pentru Călinescu, unul care să aplice acum, de urgenţă planul asasinatelor în masă. Un om politic nu ar fi acceptat această poziţie, iar Regele nu putea să dea în mod oficial ordinul (şi evident nici nu dorea). După cum notează în memoriile sale Carol, se sfătuieşte imediat cu Urdăreanu şi Gafencu stabilind că cel mai potrivit instrument ar fi un general, cei trei se opresc asupra generalului Ernest Ballif (administratorul Domeniilor Regale).

După ce au stabilit premierul, Regele convoacă la orele 16 o consfătuire cu Iamandi, Petre Andrei, Miliţă Constantinescu şi Ghelmegeanu. În timpul discuţiilor pică variată Ballif, este propus Gafencu care refuză şi se ajunge la concluzia că Gheorghe Argeşanu este cel mai potrivit pentru că, notează Carol „va putea să-şi asume răspunderea completă a tuturor măsurilor care trebuie luate spre a face completă curăţire, iar din punct de vedere politic nu va încurca, căci va asculta de ceea ce i se va spune.” Argeşanu este chemat de urgenţă din Dobrogea - unde se afla în fruntea Corpului 2 Armată. Carol spune că acesta ajunge la Palat seara târziu şi că nu se poartă cu el niciun fel de discuţie, trecând direct la depunerea jurământului la ora 22 şi apoi direct în şedinţa de consiliu. Şedinţa durează aproximativ o oră, astfel că în jurul orei 23 guvernul stabileşte primele două măsuri: pe de o parte, executarea imediată a echipei Miti Dumitrescu şi pe de alta, executarea unui număr de 2-3 conducători legionari în fiecare judeţ. Toate aceste detalii se găsesc în „Însemnările Zilnice” ale Regelui Carol al II-lea. Deciziile nu aparţineau guvernului, ci lui Carol.

Trebuie să menţionăm că Regele Carol al II-lea a avut în vedere numirea unui guvern provizoriu care să stea în funcţie doar pentru perioada masacrului, urmând să predea ştafeta unui guvern „real” imediat după terminarea băii de sânge. Ceea ce s-a şi întâmplat. Guvernul Argeşanu a omorât 252 de legionari şi a arestat alte câteva sute, după care, la o săptămână de la numirea în funcţie, şi-a prezentat demisia. Pregătirea asasinatului

În fapt, încă din timpul zilei de 21 septembrie 1939 legiunile de jandarmi din ţară primiseră de la Ministerul de Interne ordine cifrate prin telefon sau transmise telegrafic. Acestea cereau în prima fază arestarea legionarilor cunoscuţi din zonele respective, izolarea legionarilor aflaţi sub arme, asigurarea pazei la instituţiile publice etc. Cu mult înaintea găsirii lui Argeşanu drept înlocuitor, cu mult înaintea şedinţei de consiliu, cu mult înaintea stabilirii măsurilor represive, pregătirile pentru masacru erau în toi... Cum a reuşit Regele să se organizeze atât de repede fără Armand? Simplu. Să nu uităm că Armand Călinescu avea şi el o unealtă a lui - Gavrilă Marinescu, care i-a fost secretar de stat la Interne. Gavrilă Marinescu, care cunoştea în detaliu şi conducea alături de şeful său planul de exterminare a Mişcării Legionare, a acţionat la comanda Regelui înainte de formarea guvernului provizoriu.

La orele 20:30 Prefectura judeţului Iaşi dă raportul la centru în urma şedinţei care avusese loc după primirea ordinului telegrafic de la Ministerul de Interne. La şedinţă participă prefectul, chestorul poliţiei şi comandantul legiunii de jandarmi. „Organele Chesturii vor executa în oraş, iar ale jandarmeriei în ţară chiar în cursul acestei nopţi, ridicarea şi ţinerea la popreală a tuturor membrilor fostei organizaţii legionare cunoscuţi sau aflaţi liberi şi vor fi ţinuţi sub pază la Chestură sau în alt loc ce se va hotărî ulterior.” În data de 22 septembrie aceeaşi Prefectură raportează că au fost arestaţi 881 legionari.

Inspectorarul regional de jardarmi Bucegi (care controla ţinutul Argeş/Bucegi cu mai multe judeţe în subordine) raportează şi el că în urma ordinelor primite, pe teritoriul său au fost reţinuţi până la data de 22 septembrie un număr de 410 legionari. La Tecuci acelaşi ordin a sosit în cursul după amiezii. Acolo, şeful poliţiei, Dumitru Bardac a trimis pe toţi agenţii disponibili să aducă anumiţi legionari la sediul Chesturii. Până la lăsarea întunericului toţi cei găşiţi de agenţi au fost ridicaţi de la casele lor şi închişi. Ordinul de asasinare Ordinul pentru asasinare s-a dat în seara de 21 septembrie 1939, puţin după ora 23, aşa cum menţiona şi Regele Carol în memoriile sale. Din documentele recuperate şi din declaraţiile date în 1940 de cei care au participat efectiv la asasinate, reiese că ordinele s-au transmis prin Legiunile regionale de jandarmi. Cum şi în câte locuri s-au propagat de acolo este imposibil de precizat în acest moment. Cert este că nu au fost omorâţi câte 2-3 legionari în fiecare judeţ aşa cum spunea Regele.

În România anului 1939 existau 71 de judeţe grupate în 10 ţinuturi (Constituţia lui Carol din 1938 introduce ţinutul ca nouă unitate administrativ-teritorială). Numărul judeţelor în care au fost executaţi legionari este 55. De menţionat că 3 judeţe au executat un singur legionar (Sălaj, Suceava şi Roman), iar 1 judeţ a plusat, asasinând 4 legionari (Constanţa). Culmea este că în judeţele Vaslui, Ciuc şi Braşov - unde au existat asasinate masive în rândul legionarilor din lagăre, respectiv din spital, separat de aceştia au fost executaţi suplimentar încă 8 legionari: 4 la Braşov, 3 la Ciuc, 1 la Vaslui. Când s-au produs asasinatele?

Asasinatele legionarilor din ţară au început în noaptea de 21/22 septembrie, au continuat masiv pe tot parcursul zilei de 22 septembrie. Chiar şi în 23 septembrie au mai avut loc execuţii.

Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat raportează în dimineaţa zilei de 22 septembtie la ora 6:50 „executarea întocmai a ordinului dvs. nr. 838 cifrat primit prin legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat... executarea s-a săvârşit la ora 4:30”.

Tecuciul va trece la executarea ordinelor în noaptea de 21/22 septembrie, unul dintre agenţii care au acţionat declara în 1940 „pe la orele 23:30 am fost invitat printr-un prim gardian să mă prezint la oficiu... m-am prezentat dlui. şef Bardac care m-a trimis să rechiziţionez un camion şi să-l duc la oficiul poliţiei pregătit cu cele necesare pentru drum: şofer, ulei, benzină. Am crezut că aceste camioane sunt necesare la transportări de trupe. Nimeni din personalul inferior nu ştia ce anume urma să se petreacă... la orele 5 dimineaţa am văzut că gardianul public Cazan Grigore a scos din camera unde erau arestaţi toţi legionarii pe Naciu Vasile, ducându-l în camera secretarului... am văzut că gardianul Diaconu Vasile lega cu o frânghie pe Vasile Naciu... la orele 6:30 s-a înapoiat camionul cu Naciu Vasile împuşcat şi plin de sânge...”.

Legiunea de Jandarmi Braşov confirmă în data de 22 septembrie „executarea ordinului telefonic cifrat no. 28098 din 22.09.1939, am organizat escortă pentru executarea numiţior... din Spitalul Militar Braşov, hotărând o transferare cu direcţia Bucureşti totodată fixând locul execuţiei în raza comunei Râşnov...”.

Chestura de poliţie Iaşi raportează în 23 septembrie executarea legionarilor şi, odată cu ea, noile arestări operate.

Inspectoratul Regional de Jandarmi Chişinău raportează că a primit ordinele între orele 2 şi 3 în noaptea de 22 septembrie şi a ordonat execuţiile în cursul dimineţii de 23 septembrie şi au fost asasinaţi 12 legionari în judeţele Chişinău, Tighina, Orhei şi Cetatea Albă. Şi la Soroca asasinarea celor 3 legionari a avut loc tot în 23 septembrie 1939.Cine erau cei asasinaţi?

Cei 242 de legionari asasinaţi în afara Bucureştiului nu au fost aleşi la întâmplare (în Bucureşti aşa cum ştiţi au fost asasinaţi 10 legionari: 9 fiind echipa Miti Dumitrescu şi Victor Dragomirescu). Din cei 242 de legionari, 95 se aflau internaţi în lagărele Ciuc şi Vaslui, în penitenciarul Râmnicu Sărat şi în Spitalul Militar Braşov (unde fuseseră aduşi din lagăr), iar 147 erau cetăţeni liberi ridicaţi de acasă, de pe stradă, de la serviciu. Lagăriştii

La Râmnicu Sărat vestea asasinării lui Armand Călinescu a ajuns în ziua de 21 septembrie. Legionarii de aici ştiau ce se va întâmpla. Între ei Sima Simulescu avea să indice faptul că vor fi asasinaţi prin împuşcare în colţul din spatele închisorii - colţul pe care de mult îl pregătiseră pentru potenţiala lor execuţie, amenajându-l cu o brazdă de flori în formă de mormânt.

În Lagărul Ciuc se aflase de moartea lui Armand şi toţi cei arestaţi se pregăteau şi ei pentru moarte. La Vaslui vestea asasinatului a pătruns în momentul în care cei selectaţi pentru transfer se aflau în curtea lagărului, lămurind pe loc ciudata acţiune de transfer nocturn. Anunţul acestui transfer către Vaslui, respectiv către Ciuc în timpul nopţii de 21/22 septembrie a fost înţeles dintru început ca cel mai posibil pretext pentru o execuţie. Cei nominalizaţi erau destul de siguri că merg la moarte. Iar cei rămaşi aşteptau sosirea unor noi şi noi liste - s-a crezut că vor fi executaţi cu toţii.

Şi la Spitalul Militar Braşov se aflase despre moartea lui Călinescu. Anunţul transferului făcut în miez de noapte pentru 7 legioanari bolnavi cărora li se spune să nu-şi ia bagajele le-a confirmat acestora că merg la moarte. Au plecat hotărâţi şi conştienţi. Legionarii din judeţe

Cei 147 legionari asasinaţi pe tot cuprinsul ţării au fost parte arestaţi în cursul zilelor de 21/22 septembrie şi duşi la sediile chesturilor de poliţie, la posturi locale de jandarmi sau chiar în primării. Nici ei nu au fost aleşi chiar la întâmplare după cum s-a mai scris şi discutat. Cu toţii erau legionari, cunoscuţi ca atare, mulţi fuseseră arestaţi în prigoanele anterioare, mulţi fuseseră arestaţi chiar şi în Prigoana cea Mare şi eliberaţi de curând din lagăre sau închisori.

Aşa cum spuneam în capitolule precedente, numărul legionarilor arestaţi în zilele de 21 şi 22 septembrie a fost mare - estimat la câteva mii. Dintre ei, cei 147 au fost selectaţi cu numele de către autorităţile centrale sau locale abilitate. Nu au fost împuşcai pe alese de către şeful de post din comuna x, sau de către un jandarm din legiunea z.

Spre exemplu, la Constanţa cel care a făcut selecţia locală şi a dat ordinul de execuţie a fost Alexandru Popescu Marinarul, Şeful Legiunii de Jandarmi Constanţa. Acesta, un călău vechi al Mişcării, decide asasinarea a 4 legionari, între care 3 preoţi. Pe unul din legionari - Constantin Chiriazi - îl omoară el însuşi, tot el dă ordin telefonic postului de jandarmi Dulgheru pentru a fi omorât preotul Ion Secăreanu. Pentru că jandarmul de acolo refuză să omoare un preot, Marinarul îl ameninţă că merge personal la Dulgheru şi îl împuşcă şi pe el şi pe preot. Şi într-adevăr s-a dus, numai că jandarmul tocmai ce-l împuşcase pe părinte.

Alţii au fost ridicaţi de pe la casele lor şi împuşcaţi direct, fără să mai ajungă pe la postul de poliţie, cum a fost ridicat Pr. Grigore Motomancea din Radoşi/Gorj sau colonelul Gheorghe Potolea la Bereşti, Nicolae Niculicea la Tărlungeni, Preotul Ion Secăreanu din Dulgheru etc. Ofiţerul de cavalerie Gheorghe Potolea, supravieţuitor al Şarjei de la Prunaru a fost arestat de acasă în 22 septembrie, fix când se întorsese de la biserica. A fost pus în lanţuri şi împuşcat într-o margine a Târgului Bereşti.

Alţii au fost arestaţi direct de la serviciu - Radu Papacioc a fost ridicat la ora 9 de la Uzinele Malaxa unde lucra. Într-un singur caz, Elena Bagdad (singura femeie asasinată în masacrul din 21/22 septembrie 1939) a fost ridicată din Sanatoriu Bârnova, unde era pe moarte, şi dusă direct la locul asasinatului.

Senini, împăcaţi şi chiar bucuroşi în faţa morţii

Din mărturiile care au ajuns până la noi reiese că cei reţinuţi în cursul zilelor de 21 şi 22 septembrie 1939 se aşteptau să fie asasinaţi şi că au mers senini şi chiar fericiţi spre moarte. Mărturiile despre curajul, credinţa, demnitatea şi bucuria cu care lagărişitii au pornit spre moarte sunt cutremurătoare şi numeroase. Şi mulţi legionari dintre cei asasinaţi pe judeţe se aşteptau să fie asasinaţi în momentul în care au fost ridicaţi de la casele lor, fără niciun temei legal. În plus, aceştia, fiind în libertate, aflaseră de căderea lui Armand. Câteva mărturii:La Coşeşti/Muscel se aflau reţinuţi în sediul primăriei 26 de legionari. La 4 dimineaţa, 22 septembrie 1939 dintre ei este scos afară Stancu Ion. „mă împuşcaţi pe mine... vreau să mor creştineşte... dacă nu-mi daţi voie să mă împărtăşesc, nu mă puteţi opri să mă închin”. La Suliţa/Hotin, studentul Iacob Soroceanu ridicat de acasă şi dus la postul de jandarmi în 22 septembrie 1939 le spune părinţilor: „Eu poate n-am să mai vin. Fiţi ţari. Fiţi senini”...Traian Amzăr din Suseni/Argeş este ridicat de acasă, îi spune soţiei că a împrumutat nişte bani şi roagă să aibă ea grijă să îi restituie, ca să nu rămână dator.

Ioan Pielmuş din Moşoaia/Argeş este şi el ridicat de acasă. Îi cere mamei hainele cele mai bune, îi spune că nu va mai veni şi, sărutându-i mâinile, îi cere iertare. Unde şi cum au fost omorâţi?

Cei de la Ciuc şi Vaslui au fost asasinaţi chiar în proximitatea lagărului. Cei de la Spitalul Militar Braşov au fost scoşi din oraş şi împuşcaţi pe Valea Râşnoavei. La Râmnicu Sărat au fost împuşcaţi în curtea interioară a închisorii - în colţul semnalat şi semănat cu flori de Sima Simulescu.

La asasinatele din ţară procedura a fost destul de standardizată. Legionarii ridicaţi din arestul posturilor de jandarmi, primării etc, cei luaţi direct de acasă sau de la serviciu au fost împuşcaţi la marginea satelor, în dreptul unei păduri, la o răscruce de drumuri, la podul peste apa care traversa satul etc.

În cazuri izolate asasinatul s-a făcut în public, fără nicio jenă. Preotul Motomancea a fost omorât, în văzul lumii, în faţa porţii casei sale de unde tocmai fusese scos de jandarmi. Preotul Secăreanu deasemenea este împuşcat pe stradă în timp ce era escortat de şeful de post. Alături de el era doamna preoteasa Elena şi fiica, Aurora, îşi privea tatăl de deasupra gardului casei...Toţi cei 242 de legionari au fost asasinaţi prin împuşcare, în multe cazuri s-a tras pe la spate, simulându-se fuga de sub escortă. De ce au procedat aşa deşi aveau ordin clar de împuşcare? Se temeau de răsturnarea situaţiei având în vedere faptul că ordinul primit nu era scris? Poate că le era groază să îi privească pe legionari drept în faţă, ştiind că omoară oameni nevinovaţi? Totuşi trebuie să fi fost ceva mai mult la mijloc. În cazul legionarului Radu Papacioc asasinat la Tohanul Vechi/Braşov se face proces-verbal de constatare a încercării de fugă de sub escortă, urmată de împuşcare (culmea e că aflăm despre acest proces-verbal chiar din declaraţia unuia dintre asasini care mărturiseşte cum l-au omorât pe Papacioc şi pe Bordeanu-Lehaci!). La fel de stupidă este şi situaţia de la Fieni, Dâmboviţa, unde se precizează că după anunţul de la radio privind asasinarea lui Armand Călinescu, 3 legionari: Lungu, Gâlmeanu şi Niţescu au încercat să ia cu asalt postul de jandarmi Fieni şi să-i dezarmeze pe soldaţi şi să le fure armanentul şi muniţia, drept urmare au fost împuşcaţi de jandarmii care se apărau...Unii dintre ei au fost bătuţi şi schingiuiţi înainte de a fi împuşcaţi. La Râmnic, domnul inginer Gheorghe Clime a fost torturat mai bine de o oră pentru a recunoaşte că a dat lui Miti Dumitrescu ordinul de a-l omorî pe Armand Călinescu. Clime a negat până la moarte.

În Tărlungeni, Braşov, a fost ridicat de acasă Nicolae Niculicea. Şeful de post Vlad Stanciu, însoţit de un jandarm, l-a dus la marginea satului şi au tras trei focuri de armă asupra lui. Niculicea nu a murit pe loc, a fost lăsat de asasini să agonizeze în prundişul de la malul Tărlungului, strigând după ajutor mai bine de 6 ore. În acest timp oamenii din sat nu au fost lăsaţi să se apropie, deşi îl auzeau pe împuşcat cerând apă şi repetând „n-am voit să fug, de ce m-aţi împuşcat?”.

Costel Constantinescu din Borăneşti/Ialomiţa a fost arestat de acasă şi închis alături de alţi camarazi din judeţ, la Manasia. A fost scos în puterea nopţii dintre camarazi şi ţinut până la ziuă în cancelaria postului de jandarmi. De dimineaţă este ridicat de un plutoiner care îl duce pe jos spre Pădurea Manasia, unde va fi împuşcat pe la spate. Cade la pământ, strigându-i asasinului: „De ce mă omori? Ce rău ţi-am făcut eu, nene?”. Acesta trage din nou. După ce l-a omorât, plutonierul îl va fi lovi cu piciorul, îl va străpunge în mai multe rânduri cu baioneta, iar la final... va urina peste faţa lui Costel Constantinescu. Expunerea şi batjocorirea trupurilor

Asasinatul în sine nu era suficient. Ultima etapă a planului regal urmărea îngrozirea populaţiei şi stigmatizarea celor omorâţi. Astfel că aproape toţi cei 242 de legionari au fost expuşi în locuri publice spre a fi văzuţi de cetăţeni. Mai mult, peste tot oamenii au fost chemaţi să vină să vadă trupurile tumefiate şi pline de sânge. Au fost aduşi oamenii din fabrici, elevii de liceu. În general familiilor nu li s-a permis să se apropie de cei asasinaţi în timpul în care au fost expuşi pe străzi şi în pieţe. Nu s-au putut aprinde lumânări, nu s-a putut aduce preotul, nu au putut să-şi sărute copiii. În schimb, cei ce veneau să se bucure de macabrul spectacol erau lăsaţi să se apropie ca să poată scuipa şi lovi cu piciorul.

Lagăriştii, fiind foarte mulţi la număr, au fost înşiraţi pe locul în care au fost asasinaţi. În ţară expunerea s-a făcut în locurile cele mai vizibile - pieţe, răscruci de drumuri, centrul satului etc. Deasupra celor omorâţi au fost afişate peste tot pancarde cu acelaşi text ce fusese expus şi alături de echipa Miti Dumitrescu „Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de ţară”.

În judeţul Tecuci cei trei legionari asasinaţi au fost expuşi: Vasile Naciu, în oraşul Tecuci, în Piaţa Observator, Spirache Teodorescu, în centrul comunei Iveşti şi Gheorghe Căsăneanu, în centrul comunei Găiceana.

La Chişinău toţi trei asasinaţii sunt expuşi în piaţa mare: colonelul Vasile Diaconescu, Sergiu Florescu şi Ioan Palamarciuc. Au fost acoperiţi cu scuipatul minorităţilor care le doreau de mult moartea. Mai cumplit decât asta a fost momentul în care au fost aduşi să-i vadă spre luare aminte elevii de liceu. Între liceeni aduşi în piaţă, fără să ştie ce se întâmplase şi ce urmează să vadă, se afla şi Paul Diaconescu, fiul Colonelului, mare mutilat de război. Copilul a recunoscut întâi cârjele aflate lângă un cadavru, apoi a realizat că trupul plin de sânge era al tatălui său. Paul Diaconescu a leşinat.

Studentul teolog Teodor Dubovinschi a fost împuşcat la Lipcani/Hotin şi expus în faţa Regimentului Vânători din localitate, în timp ce camaradul său Vasile Dobuleac a fost împuşcat şi apoi expus în obolul de vite din Briceni/Hotin. Legionarii putneni, Marin Petre, Voinea Nicolae, State Vasile vor fi expuşi privirilor focşănenilor fiind asezaţi în faţa vechii hale din oraş.

La Vaslui, prefectul Loghin şi comandantul legiunii de jandarmi nu s-au mulţumit cu zecile de legionari din lagăr, au cerut şi asasinarea lui Gheorghe Volocaru, legionar recent eliberat din lagărul Vaslui. Volocaru a fost luat de acasă şi asasinat la bariera Vasluiului. Tatăl său a aflat şi a venit într-un suflet. Urlând şi plângând, s-a aruncat peste trupul ciuruit al copilului. Jandarmii l-au lovit şi l-au îndepărtat. Plângând, bătrânul a cerut să i se dea voie să ia ceasul copilului său, ca amintire. „vrei să ai amintire de la trădătorul ăsta, de la hoţul ăsta?” Vorbele îi aparţin maiorului de jandarmi Bencu. Bătrânul a fost luat şi dus la sediul legiunii de jandarmi unde a fost bătut şi scuipat de asasinii copilului său. Înmormântarea legionarilor asasinaţi

Cu foarte puţine excepţii cei asasinaţi au fost îngropaţi de autorităţi în gropi comune, la margini de cimitire, fără slujbă religioasă şi fără să fie acceptată prezenţa familiilor. Expunerea a durat între o zi şi trei zile, la capătul cărora s-a dispus înmormântarea.

Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi în ţară au fost îngropaţi în marginea cimitirului pe raza căruia se întâmplase asasinatul şi unde fusese şi declarat decesul.

Un caz de legionar recuperat şi îngropat de familie chiar după asasinat este al studentului teolog Iacob Soroceanu din Suliţa/Hotin. Tatăl lui Iacob, bătrânul preot Soroceanu fusese la autorităţi să întrebe de soarta copilului său. Aceştia i-au spus senin „mergi acasă părinte, îl găseşti acasă”. Iacob era însă deja împuşcat şi zăcea pe marginea drumului de lângă satul său natal. Li s-a permis înmormântarea noaptea.

Mormintele celor mai mulţi legionari au fost aflate şi recuperate de familii abia în timpul guvernării legionare din 1940. Atunci foarte mulţi dintre cei asasinaţi în 21/23 septembrie 1939 au fost deshumaţi din locurile în care îi aruncaseră călăii şi apoi reînhumaţi în satele lor sau în Cimitirul Legionar Predeal, cu slujbă creştinească şi onoruri legionare. Deşi au trecut 80 de ani, în satele răspândite pe tot cuprinsul ţării majoritatea mormintele lor se păstrează şi astăzi ca şi amintirea locală a oribilului asasinat.

Din păcate, guvernarea legionară a durat numai 4 luni. Şi pe deasupra, trupul ţării era atunci sfâşiat, mare parte din Ardeal nu mai era la noi. De aceea unele familii nu şi-au mai recuperat niciodată martirul şi nici nu au aflat despre modalitatea în care a fost ucis, locul, cine i-a fost asasinul etc. Este, de exemplu, cazul legionarilor Cornel Girigan şi Alexandru Ciolan, de loc din Feldru-Bistriţa Năsăud. Feldru se afla în 1940 în Ardealul cedat. Nici acum urmaşii lor - care locuiesc tot în Feldru - nu au aflat unde se află mormintele celor doi.

Din raţiuni de spaţiu şi nedorind să supra solicit cititorii cu un text şi aşa prea lung, mai spun doar că cele aşternute aici pe hârtie sunt nici a 5-a parte din drama zilelor de 21-25 septembrie 1939. Sunt sute de vieţi, sute de poveşti, sute de familii zdrobite, sute de martiri, sute de morminte. Pe unele le-am căutat şi le-am descoperit, altele ne asteaptă să le găsim... Dar pentru toţi, găsiţi şi negăsiţi, ştiuţi doar cu numele sau cunoscuţi în detaliu, intelectuali şi muncitori, ţărani şi studenţi, legionari vechi sau legionari sfinţiţi de Prigoana cea Mare, răspundem cu şi din toată inima: PREZENT!„Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane

Păşesc în rând cu cei ce au rămas.”

Notă: Citatele din text sunt preluate din volumul „Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România” volumul V. Informaţiile folosite provin şi din ziarele Buna Vestire, Cuvântul şi Garda din 1940, Pământul Strămoşesc - ediţia de exil, C.Z.C. - „Pentru Legionari”, Horia Sima - „Sfârşitul unei domnii sângeroase” şi „Era Libertăţii”, Dumitru Puiu Bordeiu - „Mişcarea Legionară în Dobrogea anilor 1940-1944, I.G. Dimitriu - „Medalioane însângerate” etc.

Cezarina Condurache 

divider



România şi sfârşitul Europei (30)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.„În momentul în care luasem portofoliul Afacerilor Externe, constatasem carenţa şi inexistenţa alianţelor noastre ante-belice. Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică, Tratatele cu Franţa căzuseră, ca întărituri de carton la prima suflare a furtunii. Din momentul în care încheiasem cu Germania Convenţia militară din septembrie 1940, singurul nostru aliat era Germania. Încheiasem această alianţă atât în vederea securităţii ţării în momentul acela, cât şi în vederea războiului pe care îl consideram inevitabil între Rusia Sovietică şi Germania. Trupele germane, chemate de noi, se găseau în România nu ca trupe de ocupaţie, ci ca trupe aliate a căror prezenţă constituia pentru noi o necesitate vitală.” ( pag.

186)Anul 1940 este în Europa anul prăbuşirii complete a construcţiei politico-juridico- militare configurate după primul război mondial, sistem impus şi dominat de Franţa şi Anglia, învingătoarele europene ale primei conflagraţii. Raportul de forţe în Europa s-a modificat radical, noul stăpân este Germania, care spulberă tot ce-i stă în cale şi redesenează harta continentului, desfiinţând sau dezmembrând unele state, mărind sau micşorând suprafaţa altora. Ţările care s-au aliat la timp cu Germania sunt acum răsplătite, cele care au sfidat-o sunt pedepsite. Din cauza politicii catastrofale a regimului carlist, manevrate multă vreme de Titulescu după interese oculte, România pierde pe nedrept bucăţi importante din teritoriul naţional.

Statul Naţional Legionar, înfiinţat prin actul constituţional de la 14 septembrie 1940, avea nevoie urgentă de o nouă şi solidă politică externă şi orientarea evidentă spre Germania trebuia să cuprindă imediat şi o colaborare militară, pericolul sovietic fiind mai mare ca oricând, ocuparea barbară a Basarabiei, Bucovinei de nord şi Herţei fiind doar începutul, provocările la graniţe continuând în toată perioada următoare.

În calitate de ministru de externe al României, Mihail Sturdza va face mari eforturi pentru a lărgi sfera de alianţe şi colaborări externe, cu unele succese punctuale, dar obtuzitatea lui Antonescu şi autosuficienţa reprezentanţilor Reichului vor frâna mult această deschidere şi vor dăuna cooperării în lupta anticomunistă, pe un plan mai general.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (65)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)„Cu toate lipsurile ce se accentuau din ce în ce mai mult (1985), bucuria era mare. Eram toţi împreună. Bradul, obţinut foarte greu, după multe căutări şi intervenţii în secret, îl aştepta pe Moş Crăciun. Când auzeam pe străzi copii zburdalnici vorbind despre „Moş Gerilă”, revolta mea izbucnea, întrebându-mă: „Până când, Doamne, până când? Până unde poate merge falsul şi urâciunea sufletească a mai-marilor ţării, încât să otrăvească inimile acestor inocente fiinţe?”.

După sărbători, am intrat în cotidian. Seara, când se lua curentul, aprindeam cele câteva lumânări la care soţia mea corecta caietele elevilor, Marius se adâncea în lecturile lui preferate, iar eu, responsabil cu focul din sobă, cu gândurile dispersate peste atâţia ani, atât de încărcaţi, priveam lung jocul indescriptibil al flăcărilor. Până şi petrolul, „opaiţul” strămoşilor noştri, lipsea.

Afară, un frig ca-n Maramureş: în jur de -20°C. Soţia mea venea îngheţată de la şcoală, spunându-ne că, pentru a putea suporta frigul din clasă, făcea cu elevii, în timpul orei de matematică, exerciţii de... gimnastică. Cât era de frig în clasă?... Într-o zi a luat termometrul în geantă, lăsând-o deschisă în timpul orei. La întoarcere ne spune: - Trei grade! Cum poţi să faci şcoală în asemenea condiţii? Evident că nu a comentat nici în şcoală, nici pe stradă. Era periculos să discuţi asemenea subiecte. De la tribuna unei mari adunări de partid, Ceauşescu ne-a sfătuit părinteşte să mai luăm un pulover în plus. În timpul acesta, elevii scriau cu mănuşi, ţinând caietele pe genunchi.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La División Azul (18) „Punga” de pe Voljov II - Batalionul „Román”

„Comandante”* Miguel Román Garrido - Biografie

Între primele unităţi „albastre” ce au intrat în această operaţiune s-a aflat eroicul Batalion II/269*, recunoscut de către sovietici ca cea mai puternică unitate spaniolă împotriva căreia au luptat pe frontul Leningradului. Cititorii noştri au făcut cunoştinţă cu el în capitolele anterioare în care s-au descris bătăliile de la stabilirea primului cap de pod spaniol F - Lt. Escobedo - şi de la Udarnik - „La Intermedia”. Astăzi ne vom opri asupra figurii carismatice a comandantului din prima etapă, cu al cărui nume va fi recunoscut în istoria Diviziei Albastre - „Batallón Román”. Pentru aceasta am ales să traduc portretul biografic pe care Carlos Caballero Jurado îl prezintă în prologul cărţii „Que en Rusia están” Historia Del II Batallón Del 269, scrisă de Manuel Román Jiménez, fiul protagonistului nostru de astăzi.

Când, la 26 noiembrie 1899 se năştea, în localitatea Jamilea (Jaen), Miguel Román Garrido, nimic nu părea să indice că acesta va urma cariera armelor. Nu existau între inaintaşii săi direcţi militari, şi atât tatăl - farmacist de profesie - cât şi bunicul, nu făcuseră nici măcar serviciul militar. Cu toate acestea, după cum povestesc biografii săi, i-a fost de-ajuns contemplarea într-o fotografie a unei rude îndepărtate îmbrăcată în uniformă militară pentru a i se deştepta vocaţia ostăşească. Nu este acesta un amănunt lipsit de importanţă, deoarece în Spania acelui schimb de secole era des întâlnită figura militarului de „ tradiţie familiară”. Miguel Román a fost în schimb un militar din genuină şi proprie vocaţie.

După ce a urmat cursurile Academiei de Infanterie din Toledo între 1920 şi 1923, în acest ultim an se încorporează în trupele spaniole destinate în Protectoratul Marocului. Aici va servi atât în unităţi pur spaniole, cât si în distincte unităţi ale Corpului de „Regulares”*, care după cum ştim, este corpul cel mai decorat din Armata spaniolă. În Maroc Román va primi două Cruci ale Mariei Cristina pentru vitejie în luptă.

Cu Protectoratul în cele din urmă pacificat, în 1928 Miguel Román Garrido revine în Spania şi la rutina vieţii de garnizoană. Venirea celei de-a IIª Republici provocă succesive, aproape constante, valuri de agitaţie în câmpiile andaluze şi în mai multe rânduri Miguel Román a fost nevoit să solicite licenţă temporară pentru a se putea ocupa personal de pamânturile familiei. Era deja reintegrat în viaţa militară, când în octombrie 1934 stânga lansează o provocare făţişă statului cu numita „Revoluţie din Octombrie”. Román, cu unitatea aflată sub comanda sa, a fost unul dintre responsabilii în menţinerea legii şi ordinii în Jaen. La producerea Răzvrătirii de la 18 iulie 1936, Miguel Román - căpitan deja - s-a pus de-ndată la dispoziţia Comandamentului Militar al Granadei, alăturându-se răzvrătiţilor. Granada era în aceste momente o enclavă situată în plină zonă controlată de către Frontul Popular, situaţia ei fiind extrem de riscantă din acest motiv. Numai îndrăzneala încercuiţilor care le-au proporţionat lovituri succesive poziţiilor inamice, au împiedicat căderea Granadei în mâinile Frontului Popular. În aceste operaţiuni s-a evidenţiat căpitanul Román, la comanda celei de 4ª Companii al celui de-al 4-lea Batalion al Regimentului „Lepanto”.

Când încercuirea Granadei a fost ridicată, liniile frontului s-au menţinut în continuare în apropierea acestei capitale, şi va fi în aceste sectoare în care Román va continua operând în mod special. Aflându-se accidental la comanda Batalionului său , acesta a fost citat ca „Notablemente Distinguido” (august 1937), iar el personal a fost citat „Muy Distinguido” în februarie 1938, exercitându-se cu gradul de maior. În martie 1938 comandamentul Armatei Naţionale a decis crearea Divizieii 122 cu unităţile care se evidenţiaseră în anterioarele accţiuni în sectorul Granadei, incluzând şapte batalioane de infanterie, un batalion de infanterie marină, un Tercio requeté şi trei Bandere ale Falangei*. Unul dintre batalioane era 4º din „Lepanto”. Cu noua sa divizie Miguel Román a ajuns să lupte pe fronturile din Cordoba şi Extremadura (în sectorul La Serena), unde din nou va fi calificat ca „Muy Distinguido”*. Până la sfârşitul conflictului, Miguel Román continuă să activeze în sectoarele din Cordoba şi Jaen, valoarea şi curajul său în luptă fiindu-i răsplătite cu două Cruci Roşii* şi două Cruci de Război. Recunoaşterea efectivă a gradului de maior, cu care începuse a se exercita cu mai multe luni în urmă, a primit-o abia la 20 iunie 1940. Între rapoartele elaborate de către superiorii săi merită remarcat cel emis de către lt. colonel Enrique Vidal care afirma că <>. Şi al colonelului José Martinez Esparza care spunea că <>.

Multe erau calităţile cu care era înzestrat personajul nostru, cea mai de seamă fiind profundul simţ al dreptăţii şi carisma sa, ce făceau ca subordonaţii săi să simtă pentru el o autentică reverenţă, ştiind că nu le-ar fi cerut niciodată ceva ce el însuşi n-ar fi fost dispus să facă, şi că mereu vor fi trataţi cu maximă cinste şi cu o grijă paternă.

Când s-a convocat înrolarea de voluntari pentru D.A., Miguel Román Garrido a fost unul dintre ofiţerii care n-au şovăit o clipă în a se înscrie, iar colonelul ce trebuia să ia comanda Regimentului care se va organiza în Andalucia, nimeni altul decât mai sus citatul José Martinez Esparza, l-a ales fără a sta pe gânduri pentru a-l pune în fruntea celui de-al doilea dintre batalioanele sale. În cartea sa <>, Esparza descrie astfel acest episod: „Pentru alegerea comandanţilor celor două Batalioane ce se formau în Sevilla, n-am avut niciun fel de îndoială, deoarece figura pe listele de voluntari Maiorul Miguel Román Garrido, care după cum se va vedea de-a lungul acestei relatări […] este unul dintre cei mai buni comandanţi de batalion ai Diviziei Albastre. Cunoscându-l încă din timpul Campaniilor din Africa şi apoi avându-l la ordinele noastre în Campania de Eliberare […], ştiam că Maiorul Román, cu modul său îndrăzneţ de a conduce, cu afectuoasa sa energie şi valoarea sa demonstrată, era capabil să-şi poarte trupa sub comanda sa pe cele mai înalte culmi ale eroismului”.

Istoria va demonstra cât de corectă a fost această alegere. În Rusia, Miguel Román Garrido îşi va evidenţia multiplele calitaţi de şef militar. De semnalat că Román a fost unul dintre cei trei Maiori de Infanterie care în calitate de Comandanţi de Batalion au fost distinşi cu Medalia Militară în campania rusească (ceilalţi doi fiind Tomás García Rebull şi Ricardo Suárez Roselló) şi că a sa a fost singura decernată literal <> în 1942, ale celorlalţi doi iluştri militari amânându-se până în 1945 şi 1948.Miguel Román revine din Rusia în vara anului 1942. Înapoi la rutina vieţii de garnizoană şi a avansărilor in grad (lt.

–colonel şi colonel), întreruptă doar de situaţiile de tensiune ca cele de pe frontiera hispano-franceză, unde s-a aflat în misiuni în timpul înfiltrărilor de „maquis”*, între septembrie 1945 şi februarie 1947.Cu trei campanii militare în spate, distingându-se în fiecare din ele, surprinde oarecum că l-a găsit sfârşitul vieţii fără a atinge generalatul. Într-adevăr, personajul nostru s-a stins din viaţă la 8 septembrie 1960 în urma unor afecţiuni pulmonare. Admiratorii săi - nu puţini la număr- au considerat că l-au „penalizat” lipsa sa de abilitate în relaţii sociale şi dispreţul de mărire, sau indubitabila sa legătură cu Falanga. Nu trebuie să cădem însă în plasa teoriilor conspiraţioniste. Până la data decesului lui Miguel Román, doar doi dintre maiorii care au comandat batalioane în D.A. dobândiseră gradul de general de Brigadă (Ángel Ramírez de Cartagena y Marcaida şi José Pérez Pérez). Adevărata problemă, mai gravă în realitate, era că inerţia, vechimea, structurile, cântăreau mai mult decât capacitatea militară dovedită la ora ascensiunii, o adevărată piatră de povară care a împiedicat avansarea acelora care ar fi putut deveni excelenţi ofiţeri generali. Cert este că în anii ce au urmat, destui ofiţeri, comandanţi de balion ai D.A. aveau să poarte stelele de general. Moartea l-a surprins prematur pe eroul nostru, chiar dacă pentru cineva ca el, care luase parte la trei dure campanii, am putea poate considera că l-a ajuns destul de târziu. Însă gloria şi onoarea transcend moartea. Este, într-un oarecare mod, o formă a imortalităţii, o permanenţă… Şi din acest motiv, în timp ce peste numele atâtor camarazi ai săi de arme s-a aşternut o mantie a tăcerii şi a uitării, numele lui Miguel Román Garrido se bucură de faimă şi prestigiu. Mai ales pentru participarea în campania rusă cu D.A., în fruntea unui batalion cu totul şi cu totul eroic, care nu întâmplător a trecut în posteritate cu numele de <>. (va urma)

Note: - Comandante - echivalent al gradului de maior în armata română; superior gradului de căpitan şi inferior gradului de locotenent colonel.

– II/269 - În capitolele anterioare am comis o greşeală frecventă în textele despre D.A., la care se referă Carlos Caballero Jurado în ultima sa lucrare, folosind cifre arabe atunci când m-am referit la batalioanele diviziei 250 (ex: 2/269). În organigrama acesteia un singur batalion figura cu cifre arabe - Batalionul Reserve 250 („Tia Bernarda” - Mătuşa Bernarda), celelalte se enumerau cu numere romane, începând cu I corespunzând fiecărui regiment - 262, 263, 269. Companiile se enumerau cu cifre arabe de la primul la ultimul regiment, începând cu 1ª şi încheind cu a 15ª.

– Regulares - corp de armată care includea în rândurile sale luptători marocani.

– Bandera - unitate militară echivalentă a unui batalion.

– Tercio - unitate militară equivalentă a unui regiment.

Muy Distinguido - Menţiune Specială pe un Ordin de Zi al Armatei.

– Muy Distinguido - Mențiune Specială pe un Ordin de Zi al Armatei.

– Maquis - grupuri comuniste spaniole de guerilă în sudul Franţei, care îşi adoptă acest nume în analogie cu „Rezistenţa franceză” - „maquisards”.

Bibliografia: Semblanza de Miguel Román Garrido de Carlos Caballero Jurado.

Călin Gabor , Spania

divider



Liceenii pe Canal Brigada K 4 - Reversul

Nu ne dădeam seama cum arătăm. Odată, când eram de rând la căratul hârdaielor cu mâncare, m-am urcat pe cântarul pe care-şi pritoceau bucătarii bucatele. Încălţat cu bocanci,dar îmbrăcat în zdrenţe de vară de doc suprauzate, atârnam 42 kg. La cei 20 de ani, cât aveam atunci. Stăteam bine, ce să zic? Mă mai grozăveam şi cu o frumuseţe de mustaţă, care desigur, nu avea darul de a mă întineri. Un văr al meu, proaspăt „colonist”, pe care l-am întâlnit acolo, nu m-a recunoscut. Când i-am spus cine sunt, s-a speriat rău de tot şi a început să plângă. L-am întrebat ce l-a apucat? - Nelule, mi-a spus încurajator la nedumerirea mea, arăţi de 45 de ani! A trebuit să-l încurajez eu pe el, proaspătul aterizat în spaţiul acela şi să-i explic, cam pe fugă, că sunt într-o situaţie mai specială, că nu toţi o duc aşa, că… Ce m-am priceput şi eu atunci. Dar cântarul mi-a dat de gândit: cât voi rezista? Cât va vrea Atotputernicul! Vechea zicală care spunea „Nu-mi da Doamne cât pot duce!” confirma că necunoscute sunt limitele de rezistenţă. Aşa că, până una-alta, mergeam înainte. Cam clătinat, dar mergeam. Iar Ciobanu persevera drăceşte. Era plină vară, sudoarea ne inunda, praful ne sufoca şi se aşeza pe noi amestecându-se şi solidificându-se. Cu ceva vreme înainte, în vara trecută, venind noi dintr-un schimb de noapte tot aşa, îmbrăcaţi în crustă de noroi solidificat, am avut şansa să dăm peste doctorul Mihăilescu, l-am rugat şi a aprobat - avea calitatea - să facem duş în sala de duşuri de pe lângă infirmerie. Aşa că a fost o vreme când ne-am răsfăţat. Dar boieria aceea se terminase de mult şi trebuia să ne descurcăm cu unicul robinet din faţa barăcii, unde ne spălam cum puteam, pentru a scăpa de carapace.*Front de lucru nou. Aceasta însemnând o oarecare uşurare, întrucât pământul de suprafaţă era mai uşor de săpat şi se arunca în vagon de sus în jos. Treaba mergea bine când, cineva a strigat:

–Măi băieţi, aici sunt oase! Săpaserăm doar puţin peste ½ m în ţărâna aceea uşoară, prăfoasă.

– Şi ce dacă? Prăpădita asta de Dobrogea (nu eram prea reverenţioşi cu ospitalierul ţinut) e doldora de oase, de la mastodonţi (oare?), la superba încoronare a naturii numită OM!

Erau oseminte umane, vechi, brune şi sfărmicioase, precum şi craniile aferente. Cei mai informaţi afirmau că era un cimitir musulman, probabil foarte vehi şi foarte uitat, de vreme ce nu erau semne, pietre funerare care să marcheze locurile mormintelor. Sau poate nici nu era abandonat, i doar „prins în traseu” şi cui îi păsa de soarta bătrânelor oseminte?!? Aşa că osemintele turcilor sau tătarilor au luat calea pământului extras din uriaşul şanţ.

După lăsarea serii, garniturile aveau un aspect cât se poate de macabru, ornate pe coama încărcăturii cu oase şi cranii, sub lumina slabă a becurilor de pe şantier.

Nu deveniserăm insensibili, dar învăţaserăm să triem cu asprime cele esenţiale. Nu puteai totuşi să nu te întrebi: Oare oasele mele, pe unde?... În afară de asta, eram prea toropiţi de oboseală ca să ne ardă de speculaţii metafizice, filosofice şi alte asemenea. Realitatea era simplă şi dură ca o bucată de cremene: mori sau supravieţuieşti! Şi cum să supravieţuieşti, ieşind curat, neatins de zoaiele vremii şi nealterat!?! În asta consta războiul nostru cel greu dintre Brigada K-4 versus Ciobanu Paul. Care ne-a sleit fizic cât a putut. Şi a putut mult.

Toate strădaniile sale de a ne batjocori onoarea au eşuat. Nu e niciun strop de îngâmfare sau lăudăroşenie în afirmaţia aceasta, este realitatea uimitoare şi pentru mine, trăitor acolo şi atunci. Coeziunea noastră a fost cauza înfrângerii lui Ciobanu.

Nu a avut nici un prieten! La Târgşor, amicul nostru de acum Paul Ţalea, părea să-i fie prieten, erau văzuţi împreună. Din relatările lui Ţalea, discutau marxism la nivel înalt!?! Amiciţia aceasta avea unica explicaţie că Ţalea Paul se lăsa dominat de un individ care nu reuşea aceasta cu alţii.

Nici reeducaţii nu mureau de dragul lui, era dubios de la mare distanţă. Dar Paul al nostru era un oltean atipic, naiv, curios, sincer peste măsură, apt de a deveni uşor victima oricărui pungaş. Simplu: credea că toţi sunt ca el!

Acum, noi răutăcioşii - de formă - îl făceam vinovat pe el de purtarea mizerabilă a celuilalt Paul, Ciobanu, punându-i sub nas şi dând valoare de dogmă zicalei cu cin-s-asamănă etc… Degeaba se lupta argumentând - era boala lui - că nu are nimic cu individul, că l-a dus de nas, că în definitiv e la mintea cocoşului precum că soarta lui nu-i cu nimic mai bună, la care noi săream cu gura pe el:

– Ce cocoş, mă? Care cocoş? Ce are cocoşul şi mintea lui cu tărăşenia asta? Deviind perfid firul argumentaţiei spre o altă întâmplare petrecută cu ceva vreme înainte şi în care nu cocoşul fusese pricină de poticnire, ci nişte raţe flămânde iscate din fantezia lui Puiu Păcuraru într-un moment dramatic, cu mare spaimă pe capul lui Paul.

Avea dreptate Paul. Ciobanu nu-l scutea din usturătoarele-i sarcasme nici pe el, ba s-ar putea spune că dimpotrivă. Dealtfel Paul Ţalea era parcă predestinat să fie ţinta ironiilor, băşcăliilor şi sarcasmelor pe care le atrăgea asupra sa ca un magnet, afectuoase la urma urmei - şi el ştia foarte bine aceasta - de aceea nici nu se supăra. Dacă toate acestea ar fi încetat, ar fi considerat că, probabil, suntem supăraţi pe el din misterioase motive, ceea ce l-ar fi necăjit pe olteanul-neoltean, cum nu încetam noi să-l calificăm, rânjind sardonic. Şi astăzi sunt convins că dacă i s-ar fi oferit posibilitatea să aleagă între un loc mai convenabil şi a rămâne cu noi şi satanicul individ care ne otrăvea zilele, ar fi ales ultima alternativă. Nu numai el! Poate părea ciudat, dar eforturile lui Ciobanu de a ne destrăma, de a ne fragmenta, metodă cu durata a cel puţin două milenii, a avut exact inversul efectului scontat.

A mai fost ceva. Nu a încercat cu bătaia. Presupun că laş fiind, - ca toţi cei de teapa lui - nu a îndrăznit să rişte provocarea unui eventual atentat la preţioasa-i persoană. Deduc aceasta pentru că atunci când eram în toiul muncii, cu sculele care puteau deveni periculoase în mâinile noastre, se ţinea prudent deoparte, la distanţă sigură de orice pericol posibil. O cazma, ascuţită ca toate sculele din dotare, putea să devieze de la cursul normal şi să nimerească „din greşeală” preţioasa beregată a d-lui brigadier. L-am suspectat cândva de această excesivă prudenţă şi pe Cori Gherman şi, deşi sunt convins că nimănui nu i-a trecut prin cap asemenea oroare, nu era păgubos pentru oropsiţi să fie consideraţi posibili călăi.

Normatorul care-l înlocuise pe Măgirescu fiindcă cică acesta ar fi fost prea moale, Oprea, student reeducat, fost normator sau brigadier pe la studenţi în Peninsula, s-a „scăpat” odată şi cu o unică lovitură de expert, l-a doborât pe unul dintre noi, nu mai ştiu care. Tăcerea care a urmat gestului, privirile elocvente şi fără echivoc, au făcut ca Oprea, ins sec, taciturn, rece, închis (în câteva luni nu l-am văzut măcar surâzând vreodată) să nu repete gestul. În schimb au luat-o pe coajă consătenii lui din Sânicolau, fiind Oprea din aceeaşi localitate.

– Ce fel de oameni sunt măi, pe la voi? Cu acesta ziceaţi voi că aţi fost cândva prieteni? Care sunt criteriile după care vă alegeţi voi prietenii?

Şi tot astfel, amărându-i pe bieţii nevinovaţi, aşa, de dragul conversaţiei. Poate că vreunul dintre ei să-i fi şoptit la ureche ceva de genul:

– Ce faci măi? Vezi că ăştia-s cam nebuni şi la disperare cine ştie ce le poate da prin cap!?! Se pot petrece trebuşoare neplăcute, fii atent că…Cert este faptul că Oprea nu şi-a mai ridicat niciodată mâna asupra niciunuia dintre noi. Păstra distanţa, rece şi impenetrabil, iar celălalt o păstra şi el, gălăgios şi fanfaron.

Scădeam în greutate şi creşteam în îndârjire. De unde mai scădeam, nu ştiu. În urmă cu ceva vreme atârnam 42 kg. mari şi late!?! Acum nu mai ştiu cât cântăream. Sigur, ceva mai puţin. Era încurajator! Cifrele din carnetele normatorului - am aflat cumva şi erau reale - relatau faptul că fiecare dintre noi săpa şi încărca în vagoane în medie/zi, câte 22-24 m.c. de pământ. Media greutăţii pământului era estimată oficial a fi de 1600 kg,/ m.c. Se poate calcula greutatea care trebuia să treacă prin efortul braţelor nostre, înafara săpatului propriu zis. Dacă nu aş fi fost acolo, participant direct şi aş fi auzit de la alţii, cu certitudine verdictul ar fi fost baliverne. Dar măsurătorile erau efectuate zilnic de doi topografi, care au fost în civilie conferenţiari universitari (cu studii politehnice în Germania) iar aceştia erau de o corectitudine nemţească şi oricum nu aveau niciun motiv să trişeze. Este un adevăr din acelea neverosimile, dar nici contestabile, deoarece măsurătorile se făceau cu cele mai performante aparate din acea vreme. Beneficiarii şi receptorii felicitărilor erau brigadierul şi normatorul, omagiaţi de „conducere” pentru eficienţă în comandarea muncii… altora.

Nu se mai punea problema cât vom rezista, ci când ne vom prăbuşi? Era din ce în ce mai evident că prea mult nu mai putea dura.

Singurul care nu-şi modificase nici atitudinea şi aparent nici greutatea, era Sile Trandafir. Pe el nu l-au putut clinti din ale lui nici brigadierul, nici uscatul normator. Sile-şi vedea de treabă în felul lui inconfundabil, cu toate batjocurile abătute din belşug pe capul lui distins şi calm. Nu ştiu cum făcea, că fizic era intact, cu aceeaşi culoare de piersică în obraz, cu aceiaşi ochi lucind de inteligenţă şi ironie, ca şi o voioşie interioară, generată de cauze doar de el ştiute. Degeaba l-au persecutat la mâncare - care între timp devenise execrabilă în toată „colonia” şi se spunea că hoţii mureau pe capete din motive de distrofie (îşi vindeau pâinea pe ţigări) - el, Trandafir, rămânea - cel puţin aparent - la aceleaşi cote, nici în plus, nici în minus. Bineînţeles pe locul prim al celor din urmă, care i se cuvenea de drept!

Este de presupus că arătam rău de tot, de vreme ce întrezăream în privirile celor mai puţin defavorizaţi din alte brigăzi, când ieşeam la lucru, priviri uluite îndreptate spre noi. Încercam - posibil vanitoşi - să ne ţinem drepţi şi băţoşi, doar că băţoşenia noastră trebuie că arăta jalnic, precum toamna, care începuse să-şi cearnă burniţele şi să-şi descătuşeze vânturile-i reci. Când e vorba de mizerie, se pare că niciodată nu-i destulă.

Mă lamentez acum ca o babă, dar atunci nu am fi îndrăznit aşa ceva, era de prost gust. Mergeam înainte, cam clătinat, dar mergeam. Trandafir continua să-şi întreţină cămăşile lui albe imaculate, exasperându-şi „superiorii” şi să-şi servească masa pe batistele lui aidoma, ca un senior cu gusturi rafinate. Ce conta că mâncarea consta dintr-o zeamă acră de gogonele? Rangul trebuia ţinut! Îl ţinea! Zadarnice au fost tentativele de a ne stârni împotriva lui. Nu ţinea! Sile era al nostru aşa cum era şi nu doream să-l vedem schimbat. Dacă el rezista, trebuia să rezistăm şi noi. Rezistam! Sile devnise, în felul lui, port-drapel.

Burniţa se transforma încet-încet în ploaie măruntă şi rece de toamnă. Din nou se părea că mai rău nu se poate. De fapt întotdeauna se poate, dar momentul prezent are totdeauna prioritate în aprecierile nostre. Ce o mai fi, om trăi şi vom vedea. Dacă vom trăi…Ploaia înmuia pământul, drumurile de ţărână deveneau noroaie. Frământam clisa aceea, calculând cam cât o mai fi până la primăvară. Ehei! Mai e o bucată bună de toamnă, o iarnă care cine ştie cum va fi, apoi alt sezon de noroaie, apoi vara… Şi tot aşa.

În ziua de 9 sept. i-am înştiinţat pe colegi, aşa, cam cu jumătate de voce:

– Flăcăi începând din ziua de astăzi sunt expirat. - Să-ţi fie de bine! a sunat replica optimistă. Ce, parcă aş fi fost unicul expirat!? Ce-o faci pe originalul Nelule, ia încearcă să socoteşti, câţi neexpiraţi mai sunt în brigadă?

Aşa era. Momentul a marcat doar trecerea mea din minoritate în majoritate. Nici nu ne mai sinchiseam de data expirării, deoarece nu avea nicio însemnătate reală, ţi-ai încheiat condamnarea, ţi-ai executat osânda, dar nimeni nu se sinchisea să aplice legea, să-ţi deschidă poarta şi să-ţi înmâneze biletul de eliberare, salutare şi drum bun! Consemnam în treacăt faptul şi gata, că de eliberat, nu se elibera nimeni. Cum să-i laşi pe bandiţi să-şi ia tălpăşiţa? Canalul avea nevoie de braţe de muncă. Dacă-i laşi să plece se mai apucă şi să trăncănească cine ştie ce sau, mai rău, să uneltească din nou contra ordinii sociale, că aşa-s ăştia! Nu se lecuiesc! Aşadar, eliberările bandiţilor cu condamnările expirate nefiind productive, minţile luminate ale cadrelor superioare de partid au găsit soluţia: pedepsele administrative. O găselniţă demnă de sistem.

Aprecierea nu ştiu cui atrăgea după sine această sancţiune în afara oricărei legalităţi, adăogând puşcăriei „legale” prelungirea „stagiului” cu câte 6, 12, 24 luni etc… Rafinamentul creierelor luminate a decis ca aceste „pedepse” să nu mai fie calculate în ani, ci în luni. Care puteau fi cu zecile sau sutele, la infinit… Căci şi acestea se puteau prelungi oricât, fără să mai fie nevoie de formalităţi judiciare cu cheltuielile aferente, se mergea simplu, din condei.

Uneori era comunicate, alteori nici atât. Parcă era mai bine nici să nu ştii. Şi să nu ştie nici ei, că te puteai trezi tranferat în raiul lui Borcea de la Capul Midia. Colonie de lăgărişti şi expiraţi cu „administrativ” de unde comandantul Liviu Borcea se străduia din greu să-i trimită pe lumea cealaltă., cu rezultate notabile. Se aflase că acest lagăr era cel mai nenorocit „de pe întreg traseul Canalului”. Faima comandantului Borcea depăşise limitele lagărului pe care-l comanda. Nimeni nu-şi dorea să-l cunoască personal şi direct. După cele auzite, era recordmenul crimelor de pe Canal. Am avut şansa să nu-l ştiu decât în Memorialul Durerii unde se smiorcăia, afirmându-şi nevinovăţia. Am auzit că familia l-a părăsit când a aflat - probabil odată cu mine - cine a fost. Dar nu l-a părăsit şi Atotputernicul, căci a murit după ce a primit toate cele de cuviinţă muribunzilor. La înmormântare au fost doar preotul - care mi-a relatat episodul -, cantorul şi administratorul de bloc. E bine şi aşa, căci mila Atotputernicului nu are limite şi nu ne cere decât umilinţa şi pocăinţa Fiului Risipitor. Dacă apucăm!

Ploile ne sâcâiau cu perseverenţă, dar aveau şi partea lor bună, ca mai toate relele. Se cam încurcau toate, liniile ferate aşezate pe pământ se lăsau, se deplasau, se mai strâmbau şi mai deraiau locomotivele şi vagoanele, blocând activitatea, ba ici, ba colo. Lucrările de intreţinere ţineau „cât mortu-cu mâna”, ritmul scădea în beneficiul nostru. Doar ploaia râncedă ne duşmănea, eram tot timpul uzi, adesea până la piele. Unde erau ploile acelea aducătoare de fericire, când nu se putea ieşi la lucru şi când Mia Ilin spera să ţină până când „va ajunge raţa cu ciocul la cer”. Acum era doar o cernere care nici nu te bloca în „colonie”, nici nu-ţi dădea pace. Aşa eram noi, veşnicii nemulţumiţi, cum să nu fie supăraţi stăpânii pe noi?!

În această atmosferă mucedă, bacoviană, s-a răspândit zvonul că urmează o mare reorganizare a „coloniilor”. Niciodată nu ştiai ce surprize poate aduce o „reorganizare”. Cum ne obişnuiserăm să înaintăm optimişti din rău în mai rău, nici nu ne-am bucurat, nici nu ne-am întristat. Deveniserăm înţelepţi pentru vârsta noastră, prea înţelepţi, aşa că am aşteptat să vedem ce şi cum.

A venit ziua în care brigadierul ce părea îngrijorat - nu pentru noi, pentru el - ne-a comunicat că trebuie să fim pregătiţi cu calabalâcul. Aşa că ne-am adunat ce aveam făcând toate artificiile pentru a nu pierde nimic, până la ultima zdreanţă. Astfel, cu o valiză model cazon şi o raniţă model wehrmacht, pe care-mi înfăşurasem cerga mea miţoasă model Maramureş (gubă) legată temeinic, eram gata de drum. Ştiam destinaţia: Coasta Galeş. Nu era complet necunoscut, îl vedeam uneori din anumite puncte, situat pe „malul” celălat al Canalului, un lagăr ca toate lagărele, plantat pe o coastă cu pantă lină - ni se părea - şi se spunea că va fi populat cu noi, cei ce mergeam din Poarta Albă şi cu cei ce vor veni din Peninsula. Zvon confirmat. Şi limita condamnărilor care la Poarta fusese de 4 ani, se pare că va creşte simţitor. Aşa a fost.(va urma)

Ion Dunca 

divider



Puterea tăcerii şi cele şapte cuvinte

E de-a dreptul anacronic să le vorbeşti oamenilor despre beneficiile spirituale ale tăcerii, într-o vreme în care aceştia vor să comunice cât mai mult. Să se comunice, să îşi exprime, fără rest, dorinţele, aşteptările, opiniile sau preferinţele. Şi totuşi... actul comunicării impune nişte reguli stricte fără de care aceasta se deteriorează într-atât, încât ajunge să se confunde cu antipodul ei: cu trăncăneala sau vorbăria fără rost şi fără şir. Practica limbajului cotidian a creat cuvântul potrivit pentru omul care nu-şi poate ţine în frâu limba: limbutul.

Înţelepciunea noastră autohtonă a surprins câteva nuanţe notabile ale flecărelii. Despre un astfel de om, ţăranul român zicea că „are gura slobodă”, că „are gură de cârpă” sau că „amestecă vorba ca făcăleţul mămăliga”. Guralivul, în ochii străbunilor noştri, apărea ca unul care îşi uită scopul pe care şi l-a propus şi, din cauza lipsei de măsură în vorbire, se abate din drumul său: „Cel ce tace/merge-n pace;/Cel ce vorbeşte/mai mult zăboveşte”. Înţelepciunea ţărănească observa memorabil caracterul contagios al flecărelii care, pe nesimţite, se transformă în bârfă: „Când nu tace o gură, nu tace o lume întreagă”. Ca sinonime simpatice pentru flecar găsim „guralivul” sau „vorbăreţul”, unele fiind ieşite din uz, dar cu atât mai grăitoare: „limbăreţul”, „limbuţelnicul”. Cehov îl numeşte pe un asemenea ins, foarte plastic: limbă-lungă.

Arta tăcerii în diverse tradiţii spirituale

Antropologul francez David Le Breton a consacrat tăcerii o carte aparte, el expunându-i cititorului modul în care diversele culturi au înţeles valoarea tăcerii. Cuvântul şi tăcerea constituie doi poli, aflaţi în tensiune, iar această legătură inextricabilă joacă un rol esenţial în devenirea spirituală a oricărui om. El scrie: „Orice act de vorbire este precedat de o voce tăcută. (...) Orice vorbire îşi trage seva din acest loc fără spaţiu şi timp care este numit, în lipsă de altceva, interioritatea individului”. Citându-l pe Plutarh, Le Breton ne aminteşte că în vorbirea spartanilor nu ai fi găsit nimic de prisos, ea fiind limpede şi tăioasă asemeni unui cuţit. Aflăm că laponii din nordul Suediei, dacă sunt invitaţi la cafea, în decurs de o oră nu vor schimba mai mult de cinci, şase fraze cu gazda, preferând tăcerea consistentă unei vorbării lipsite de conţinut. La fel, japonezii, vestiţi pentru rezerva de care dau dovadă în mişcări şi comportament, se simt mult mai „acasă” în tăcerea învăluitoare. Antropologul citează o serie de proverbe din culturi diferite, menite să pună în lumină rolul paideic al tăcerii: din cea finlandeză („Gura e una, urechile sunt două”), spaniolă („Omul se-nţelepţeşte ascultând”), arabă („Nu deschide gura decât dacă eşti sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea”), iudaică („Vreme este să taci, şi vreme să grăieşti - Ecclesiastul, 3,7). Analizând „disciplinele tăcerii”, Le Breton aminteşte rolul terapeutic al acesteia în relaţia dintre psihanalist şi pacient, când primul tace strategic pentru a asculta mai bine confesiunea celui din urmă şi pentru a da o greutate mai mare cuvintelor pe care i le va adresa. Cuvântul şi tăcerea în paginile Patericului

În Patericul egiptean vom întâlni multe ziceri, capete de învăţătură şi întâmplări elocvente care au ca temă tăcerea şi silirea de sine a omului (care şi-a închinat întreaga-i fiinţă slăvirii şi slujirii lui Dumnezeu) pentru dobândirea tăcerii.

Astfel, Avva Pimen învăţa: „De îşi va aduce omul aminte de cuvântul scris că din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai mult tăcerea”. Avva Arsenie mărturisea: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut niciodată”. Odată, slujba sfârşindu-se, Avva Macarie Egipteanul, ieşind cu împreună-vieţuitorii săi întru Hristos din biserică, le spune: „Fugiţi, fraţilor!” Unul dintre bătrâni îl întreabă: „Unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?” Punându-şi degetele pe gură, Avva i-a răspuns: „De aceasta să fugiţi”. Apoi a intrat în chilia sa, încuind uşa după el.

Despre Avva Amoi citim că atunci când mergea la biserică nu îşi lăsa ucenicul să păşească alături de el. Iar când acesta venea la dânsul ca să-şi spovedească gândurile, după ce şi le mărturisea, Avva îl izgonea, zicându-i: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”. Iar despre Avva Agathon se vorbea că trei ani s-a ostenit să ţină o piatră în gura sa, până când s-a deprins să tacă.

Limbuţia şi tăcerea în Scara Sfântului Ioan

Sfântul Ioan Sinaitul consacră cea de-a unsprezecea treaptă a Scării sale patimii limbuţiei şi virtuţii care i se opune acesteia, tăcerea. „Limbuţia, scrie el, este tronul pe care are obiceiul a se arăta şi a se făli slava deşartă”. Prin urmare, există o strânsă legătură între nestăpânirea limbii şi patima slavei deşarte. Tot Sfântul Ioan ne învaţă că limbuţia poate avea ca sursă lipsa autocontrolului (prea marea libertate de vorbire) sau lăcomia. Oamenii fiind atât de diferiţi, originea vorbăriei incontinente este şi ea diferită.

Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să conştientizăm neajunsurile pe care limbuţia le provoacă sufletului: acest viciu ne face să îi clevetim pe cei apropiaţi; să ne veselim prosteşte; limbuţia favorizează minciuna şi alungă starea de umilinţă a celui ce se pocăieşte; vesteşte trândăvia; împrăştie gândurile şi atenţia minţii; nimiceşte paza sufletului (starea de trezvie); răceşte fierbinţeala inimii, adică râvna pentru lucrarea duhovnicească; întunecă rugăciunea. Sfântul Ioan ne portretizează, prin contrast, chipul înnobilat al virtuţii tăcerii: ea este „mamă a rugăciunii”; ne izbăveşte de sub robia gândurilor rele; păzeşte „focul dumnezeiesc” ce arde tainic în inima creştinilor; apără sufletul împotriva duşmanilor săi; este „prietenă a lacrimilor” de pocăinţă; ne aminteşte de moarte; se opune atitudinii îndrăzneţe; este „tovarăşă a isihiei (liniştii)”. Într-un cuvânt, tăcerea este „progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită spre Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Sinaitul ne înfăţişează atitudinea diferită a celui care îşi conştientizează păcatele, se pocăieşte pentru ele, se abţine să vorbească mai mult decât trebuie - toate dovedind cunoaştere de sine -, precum şi a celui robit de patima limbuţiei, care vădeşte prin această slăbiciune că nu a ajuns să se cunoască aşa cum este, în realitatea nudă a fiinţei sale, dincolo de măştile sale psihologice sau sociale: „Cel ce-şi recunoaşte păcatele îşi pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”.

Trăind într-o lume preocupată de eficienţă şi pragmatism, întrebarea „dar ce vom câştiga dacă ne vom abţine de la prea-multa vorbire?” ne vine spontan pe buze. Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte în privinţa câştigului inestimabil de care se va bucura cel ce iubeşte tăcerea: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”. Comuniunea profundă cu Dumnezeu şi cunoaşterea izvorâtă din această comuniune sunt bunurile spirituale spre care tinde sufletul fiecărui creştin, dobândite, de multe ori, după ani îndelungaţi de aşteptare şi nevoinţă.

Şapte cuvinte pe ziŞtim, din lecturile noastre, despre acel părinte îmbunătăţit care se silea pe sine să nu rostească mai mult de şapte cuvinte pe zi. La prima vedere, acest sfat este potrivit doar anahoreţilor retraşi cu totul din lume. Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte în care rememorează întâlnirile prilejuite de frecventarea grupului Rugul Aprins, ne învaţă cum am putea pune în aplicare acest sfat, chiar dacă suntem trăitori în lume: „Cei care doresc o viaţă duhovnicească mai profundă, după tradiţie, n-au voie să spună de la ei decât şapte cuvinte pe zi. Dacă sunt provocaţi, atunci pot să vorbească, pot să răspundă la orice, dar de la ei, nu pot porni decât şapte cuvinte pe zi”. Să reţinem: chiar dacă avem familie şi soţul, soţia sau copiii ne provoacă necontenit la conversaţie, chiar dacă suntem nevoiţi să dialogăm cu colegii de birou, ne putem impune să spunem de la noi doar şapte cuvinte. În acest fel, chiar dacă nu vom petrece necontenit într-o tăcere deplină, vom simţi negreşit roadele acestui exerciţiu: ne vom exersa stăpânirea de sine, nu vom lansa cuvinte deşarte, lipsite de conţinut sau vătămătoare pentru semenii noştri. În plus, momentele de tăcere ne vor ajuta să ne vedem mai clar gândurile, tăcerea ne va da putere să ne împotrivim impulsurilor păcătoase şi vom simţi mai profund comuniunea cu Dumnezeu.

Ciprian Voicilă Sursa: https://ziarullumina.ro/

divider



În vizită la Fortul 13 Jilava împreună cu elevii liceului „Lucian Blaga” din Bucureşti

Aveam 16 ani când s-a reîntors tata de la ultima puşcărie, de la Aiud. Aveam aceeaşi vîrstă cu elevii din grupul cu care am vizitat închisoarea Fortul 13 Jiava.

Şi pentru aceşti elevi, ca şi pentru mine, a fost o premieră.

La începutul vizitei, în autobuz, toţi copiii, voioşi ca Peneş Curcanul înainte de războiul cu turcii. La plecarea de la Fortul 13, toţi erau gânditori, mult mai tăcuţi şi câteva fete chiar plângeau. Tocmai vizionaseră - după vizitarea închisorii - un documentar cu câţiva supravieţuitori de la Jilava, de fapt, toţi colegi de suferinţă cu tatăl meu, Gheorghe Grecu.

Copiii aceştia se conectaseră cumva cu cuvântul şi sufletul unor foşti întemniţaţi şi cu şirul lor de perle negre: „Intrarea în Fortul 13 se făcea în coloană printre bâtele gardienilor”, „rezistenţa noastră morală ere umilită de imposibilitatea sau jena de a avea simple necesităţi fiziologice”. „Cazimca a fost iad”, „Hristos a murit degeaba”....Mă uitam discret la aceşti copii din jurul meu şi mă vedeam pe mine la 16 ani, în 1964. Eu trebuia să mă conectez cu acel bărbat cam străveziu la faţă, care a intrat la noi în casă, acel necunoscut, eroul bidimensional din poveştile bunicii mele?

Toţi adulţii din familie: mama, mătuşa, unchiul tăceau mâlc la subiectul „Gheorghe este la pension”. Doar bunica mă lua deoparte şi îmi dădea ceva claritate din anticomunismul lui tata, aşa, în felul ei de ţărancă moldoveancă. „Comuniştii ăştia... Ruşinaţii!!!... Nu i-ar mai ţine pământul... să ştii că tată-tău şi ai lui n-au îngenunchiat în faţa lor şi Maica Domnului nu i-a lăsat! Ăştia sunt diavolii ce-i auzi tu la cutia aia!” „Cutia” sau „Sărăcia” aia era radioul şi, mai târziu, televizorul.

Revenind la Fortul 13 Jilava, îngândurarea şi lăcrimatul pe care le-am observat la grupa de elevi cu care vizităm închisoarea, semănau cu îngândurarea şi plânsetul meu de la 16 ani. Citeam impresiile pe chipurile copiilor. Am trecut pe rând - iniţiaţi de un ghid foarte bun, cu vorba scurtă şi apăsată - pe la Celulare, Izolatoare, pe la cumplita „Neagră”, pe la Casimcă. Am văzut curticelele înguste, străjuite de ziduri unde deţinuţii se plimbau „în aer liber”. Toate cu pereţi goi, reci, rudimentari, sub pământ, cu lumina naturală minimă sau deloc (cum era „Neagra”), celule în care hrana ce li se dădea era sub 600 calorii pe zi. Elevii mei, crescuţi în era digitală, a supraconsumului, parcă păşeau în ficţiune? Nu, au atins praful roşu de cărămidă (Aha, cu acest praf făceau deţinuţii praf de scris!), au atins uşile brutale, masive, de fier şi vizetele mici prin care abia intra gamela cu fiertură, au văzut gratiile de la ferestre, care şi acelea erau odată acoperite de scânduri. Au simţit aerul rece, jilav, şi-au imaginat mirosul pestilenţial al tinetelor din celulele unde erau până la 70-80 de deţinuţi şi unde tinetele se goleau o dată pe zi.

Apoi copiii au văzut documentarul cu chipul unor supravieţuitori dintr-o lume „reală, tridimensională”, cum le-a spus talentata noastră organizatoare Cezarina. Multe adjective ar trebui să folosesc ca să descriu suflul şi supleţea intelectuală a Cezarinei... „Uite, aveţi în faţa voastră, trei doamne, fiice de foşti deţinuţi politici, le-a spus Cezarina arătând spre noi, trei persoane ce purtam în braţe portretele taţilor noştri. Erau Dna. Ileana Voicescu, fiica Părintelui Voicescu, dna. Alina Călinescu, fiica soţilor Călinescu, ambii foşti deţinuţi politici, şi cu mine.

Mă gândeam: oare s-au conectat aceşti copii cât de cât? Sigur un început de conecţie s-a făcut. Recunosc însă - întorcându-mă la ceea ce am fost eu la 16 ani - că drumul este anevoios. Cum a făcut tatăl meu conecţia cu fiica lui adolescentă, atunci, după eliberare? M-a luat într-o vizită la „Muzeul de artă al Republicii Populare Române” timp de două zile consecutive. În prima zi ne-am perindat ore şi ore prin faţa artei medievale timpurii, icoane creştine/ bizantine sau renascentist catolice, mai târziu. Nenumărate catapetesme, imagini cu fapte din Noul Testament. Îmi aduc aminte că am stat aproape o oră şi am comentat în faţa unei „Pieta”, chipul lui Iisus cu coroana de spini. Tata era bulversat, a articulat câteva adeveruri creştine cu simplitate de ţăran, fără nicio lacrimă. Am simţit ceva din suferinţa tatei, am simţit un Iisus viu, de parcă îmi vorbea un luptător de mai ieri. În aprilie 1965, tata ne-a luat pe toţi fraţii la întreaga slujbă de Înviere, în picioare până la 2-3 dimineaţa când preotul ne-a dat Sfintele Paşti, apoi, pe jos, am ajuns de la biserica, acasă. A fost primul meu Paşte când accentul nu a mai căzut pe stufatul de miel, cozonac sau cine are oul roşu câştigător când mă jucam cu fraţii mei. Acum, în faţa tatei am înţeles altfel că „Hristos a Înviat!” şi că „Adevărat a Înviat!”

Doina Grecu , SUA

divider



† Ioana Petrovan(1931-2019)

A trecut la cele veşnice la 1 septembrie, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomireşti, unul dintre ultimii deţinuţi politici anticomunişti din Maramureş. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâţu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele şi sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popşa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popşa a fost ucis şi grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.„Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popşa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea... I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi - pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma... Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti şi apoi seara, la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore - care avea 3 ani...La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele - am crezut că şi soarele era arestat... Situaţia era greu de suportat - unde e sora mea, unde sunt părinţii mei..., ce ne vor face?... Eu aveam doar 18 ani... Plângeam şi mă rugam... trei paşi încolo, trei paşi încoace, ... mă rugam şi plângeam ...

La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog ... Îmi spunea: „De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi „Dacă mă enervezi, te spânzur!”Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza...” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat - ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani... Ani pe care i-au şi executat - la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie...” (Marius Vişovan, Maramureşul în lupta anticomunistă).

Înmormântarea a avut loc pe 5 septembrie, la Dragomireşti, şi a fost oficiată de episcopii greco-catolici Virgil Bercea (Oradea) şi Vasile Bizău (Baia Mare), împreună cu un grup de preoţi. Părintele Marius Vişovan a evocat personalitatea Ioanei Petrovan, subliniind eroismul partizanilor maramureşeni conduşi de Vasile Popşa. A fost prezent şi primarul oraşului Dragomireşti, Vasile Ţiplea, promotor a numeroase acţiuni de cinstire a rezistenţei anticomuniste. Veşnică odihnă şi memoria binecuvântată!

Permanenţe 

divider