Fundatia George Manu

Editorial
* România 100 – veacul apocaliptic
Opinii
* Pactul global pentru migraţie – un program sistematic pentru dizolvarea naţiunilor
* Genocidul anti-românesc la ultimii paşi
Aniversari
* 80 de ani de legendă, 80 de ani de actualitate
* Căpitane!
* NICOLAE PETRAŞCU - de 50 de ani PREZENT!
Evenimente
* Acordarea diplomei de Cavaler de Onoare părintelui Marius Vişovan, în cadrul Cinei Anuale a Fundaţiei Naţionale Francisco Franco
* Sfinţirea monumentului de la Ieud
Articole generale
* Urare de Crăciun
* Dragă Românie,
* # Catedrala
* Cuvinte care stau la temelia Catedralei Mânturirii Neamului
* O catedrală cât dorinţa de mântuire a unui neam întreg
* Permanenţe 20 de ani
* Prima mea întâlnire cu Mircea Nicolau
* Lerui, Doamne, Ler
Istorie
* File din legenda NICADORILOR şi DECEMVIRILOR
* Din temniţele memoriei: Întâia jertfă legionară: 85 de ani de nedreptate! VIRGIL TEODORESCU
* Flori de aur din Maramureş (55)
* România şi sfârşitul Europei (20)
* Liceenii pe Canal
Manifestari - Comemorari
* ROMÂNIA: 100 de ani de la MAREA UNIRE - 80 de ani de la MAREA JERTFĂ
* Comemorarea anuală Râşnov
In memoriam
* Părintele Nicolae Bordaşiu, un mărturisitor neîncetat al Logosului
* Părintele Nicolae-Ioan Bordaşiu – slujitor înţelept al Bisericii şi mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste
* In memoriam Dumitru Covalciuc
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 11-12 noiembrie-decembrie 2018


România 100 – veacul apocaliptic

La 1 decembrie 2018 ziua naţională a României a marcat o aniversare rotundă: un veac de la făurirea României Mari. Un moment în care ne putem pune fireasca întrebare: ce anume am sărbătorit de fapt?  Statul român exista deja de la 1859, chiar dacă la dimensiuni semnificativ reduse. Iar cel din 2018, adică la un veac de la Marea Unire, nu mai este cuprins în aceleaşi hotare ca atunci. După Al Doilea Război Mondial, România Mare a devenit din nou ciuntită, pierzând Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul. România de azi nu mai e nici mică, dar nici mare precum odinioară. Dincolo de nostalgia măreţiei vremurilor trecute şi păstrarea nestinsă a candelei speranţei într-un viitor românesc mai bun, putem aşadar sărbători un secol de la unirea (nu „anexarea” sau „aderarea”, cum au afirmat unii jurnalişti germani) Transilvaniei cu România, adică de la întregirea ţării. Termenul potrivit trebuie ales astfel încât să redea un adevăr de natură organică, nu artificială. Iar această regiune istorică, practic vatra pe care în negurile vremurilor s-a format neamul românesc, e inima care a rămas până azi în trupul ţării, cu excepţia unui episod de câţiva ani, urmare a Dictatului de la Viena din august 1940, când ea a fost temporar sfâşiată.

În amplul său eseu intitulat „Semnificaţia Ardealului”, scris la două decenii de la Marea Unire, filosoful Vasile Băncilă aşternea dintru început observaţia că noi românii nu ne putem înţelege ca neam dacă nu înţelegem mai întâi Ardealul cu istoria, tradiţia, specificul şi mentalităţile sale. Fără acest spaţiu geografic şi spiritual sufletul românesc ar fi incomplet. Ardealul a fost, în acelaşi timp, inima noastră etnică şi centrul de iradiere. Legendele păstrate în tradiţia populară a românilor ne spun că de aici au descălecat întemeietorii celorlalte două state: Moldova şi Ţara Românească. Care ar fi devenit astfel, susţine Băncilă, delegaţii Ardealului în istorie, în aşteptarea timpului când acesta avea să fie salvat de cele două principate. Iar roata s-a întors peste veacuri, încât idealul românesc şi-a aflat împlinirea la 1 decembrie 1918, prin întregirea neamului în matca sa firească. Acum nu mai avem întinderea de atunci, aşa că nu e cazul să cădem în euforii deplasate. Şi totuşi, un trup parţial ciuntit, dar a cărui inimă bate la locul ei, e încă viu. Nu e puţin lucru, căci se putea şi mai rău… Să mulţumim lui Dumnezeu că România mai trăieşte, la un veac de la întregirea teritoriului ei, în ciuda urgiilor care s-au abătut şi continuă să se abată de atunci încoace peste ea.

Dincolo de aniversarea unui moment de graţie, în care România ajungea să se întindă la maximul posibilităţilor sale fireşti, cred că se cuvine şi a trece în revistă veacul care s-a scurs de atunci, încercând a-i contura semnificaţiile. Nu am de gând să depăn o lecţie de istorie, în care să înşir fapte şi evenimente. Istoria ca ştiinţă pretins obiectivă e una (deşi aşa-zisa „obiectivitate” e un termen variabil, interpretat mereu diferit în funcţie de ideologiile politice ale momentului), iar istoria care poate fi numită „vie” e cu totul altceva. Rezultanta acesteia o constituie ecoul frământărilor istorice sedimentate într-o conştiinţă colectivă, la care fiecare rezonează după propria sensibilitate şi în conformitate cu propriul filtru interior, prin care separă adevărul de fals, binele de rău şi valorile de non-valori.

Care ar fi aşadar nota principală, semnul major sub care a curs acest ultim veac de istorie românească? Ca să ne putem da seama mai bine, ar trebui să începem cu începutul. Cu primul an al României Mari. În anul 1919 întregul continent european trecea prin vremuri tulburi şi anarhice. Pe de-o parte marile imperii se prăbuşiseră, dând posibilitatea popoarelor înrobite să-şi croiască în mod liber propriul destin. Doar într-un asemenea context s-a putut forma şi România Mare, la fel ca alte state. Dar, pe de altă parte, o nouă şi teribilă ameninţare se revărsa asupra poporelor Europei şi a sistemului lor tradiţional de valori: revoluţia bolşevică. Aceasta triumfase deja în Rusia şi începea să prindă rădăcini şi să se extindă spre inima Europei. Lucrul s-a întâmplat inclusiv în Ungaria vecină, care a căzut la rândul ei sub călcâiul de fier al comunismului. Mai mult, regimul de atunci de la Budapesta nu a recunoscut Unirea Transilvaniei cu ţara-mamă şi a devenit agresor la adresa noii Românii. Numai că armata română a fost la datorie, a respins atacul şi a trecut la contraofensivă. Nu s-a mai oprit până la victoria finală, încununată cu ocuparea Budapestei, alungarea de la putere a comuniştilor şi punerea în mod simbolic pe catargul drapelului de pe Parlamentul ungar, a unei … opinci a unui sergent român… un ţăran ca mai toţi cei care au luptat pentru apărarea patriei, şi care a dorit să simbolizeze, nu fără o doză de umor, victoria bunului simţ şi a omeniei asupra ideologiilor distructive care începeau să ameninţe lumea.

Aşadar, dacă ne punem întrebarea care a fost prima acţiune importantă a României Mari, care a fost primul ei gest major de politică externă, iată răspunsul: lupta anticomunistă! Începută chiar în anul unu al Centenarului a cărui împlinire tocmai am sărbătorit-o, aceasta cred că poate fi considerată semnul major, sau cheia în care ar trebui să privim ultimul secol de istorie românească.

Comunismul trebuie privit aici ca întruchipare extremă a progresismului utopic. Sau drept ipostază a fiarei apocaliptice care umblă să înghită şi să distrugă aşezarea firească a lumii, cu identitatea şi credinţa ei. Pe de altă parte, românismul – ca simbol pentru valorile transcendente ale spiritului. Aceasta e lupta care s-a dat în ultima sută de ani şi care continuă, în diferite forme, şi în ziua de azi.

Acest ultim veac de istorie este citit de ideologii oficiali ai momentului în cheie „progresistă”. Nu se conteneşte a se evoca ceea ce a reprezentat de fapt o impunere mai degrabă forţată, de sus în jos, a unor structuri sociale şi politice ca etalon al „modernizării”, deşi între acestea şi masele de români a existat un permanent divorţ. Aceasta pentru că statul cu toate structurile sale a fost populat în proporţie covârşitoare de personaje corupte, fără anvergură, dar mai ales lipsite de rădăcini autentice şi de o viziune amplă a destinului nostru colectiv. O pătură conducătoare în care majoritatea românilor nu s-a regăsit mai deloc, fiind străină de aspiraţiile profunde ale neamului.

Interpretarea trecutului secol de istorie în această notă este înşelătoare şi inadecvată. Dacă fundamentăm totul doar pe contrastul între „totalitarism” şi „democraţie” riscăm să pierdem esenţialul. Căci întrebarea care se pune este: a fost vreodată „democraţia” românească una autentică? Una care să determine poporul să se identifice pe deplin cu ea? Sau a fost ea mai degrabă o spoială, o faţadă, nişte instituţii care au existat de formă, dar la adăpostul cărora clasa politică a urmărit alte interese –proprii sau străine- întotdeauna în dispreţul mulţimii „retrograde”?

A vorbi la modul triumfalist de „progresism” nu înseamnă  altceva decât a concede bifarea mimetică a unor instituţii social-politice împrumutate din civilizaţia occidentală, dar fără a pregăti naţiunea să le înţeleagă. Dar mai ales fără a pricepe faptul elementar că românul are mai degrabă încredere în oameni de caracter şi de calitate morală, iar nu în instituţii care dau bine doar pe hârtie, mai ales când ştie prea bine că ele sunt populate de oameni croiţi dintr-o stofă îndoielnică. Mai mult, „progresiştii” au întotdeauna un duşman pe care îl combat cu cerbicie. Această adversitate începe odată cu punerea etichetei de „retrograd” asupra a tot ce li se pare că s-ar opune utopiei „progresului”. Iar aici intră în primul rând elementul spiritual cu toate conotaţiile şi întrupările sale: oameni, instituţii, organizaţii. În lupta sa împotriva acestei dimensiuni a existenţei umane, „progresismul”, chiar şi atunci când se pretinde „democratic”, capătă tot mai mult accente totalitare, iacobine. Dintr-o dată toleranţa proclamată devine intolerantă la adresa celor cu alte concepţii. Cenzura e considerată drept ceva firesc. „Corectitudinea politică” drept o binecuvântare colectivă, un bine indiscutabil care la o adică trebuie impus şi cu forţa. Democraţia nu mai e înţeleasă ca un spaţiu al diversităţii şi libertăţii autentice, al respectului reciproc, ci unul al impunerii ingineriilor sociale pe seama valorilor tradiţionale. Adică se sapă de zor la temelia care de fapt ar trebui să stea la baza democraţiei, ca ţinând de structura profundă a firii umane, cu pecetea sa etnică şi religioasă.

Ei bine, viziunea spirituală asupra lumii şi a omului nu face decât să pornească de la această temelie, pe care o afirmă şi o apără în orice împrejurare. Şi tocmai în aceasta a constat şi constă specificul românesc de-a lungul veacurilor. În lipsa unei astfel de concepţii devenim o turmă fără identitate, fără rădăcini, fără vigoare şi fără orizont. Adică aşa cum vor să ne vadă arhitecţii viitoarei orânduiri mondiale, ale căror planuri datează dinaintea făuririi României Mari.

Asalturile furibunde împotriva valorilor de ordin spiritual au căpătat în ultimul secol dimensiuni cu adevărat apocaliptice. Ioan Ianolide, considerat şi „deţinutul profet”, unul din misticii din închisorile comuniste, prietenul şi discipolul lui Valeriu Gafencu, avea să scrie: „Din experienţa noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteşteană, fenomen de chintesenţă a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creştin. (…) Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.”

Sunt cuvinte cu adevărat profetice, care se împlinesc sub ochii noştri. Urgia luciferică abătută în ultimul veac asupra României şi a întregii lumi le adevereşte din plin. Ţelul ei e nici mai mult nici mai puţin decât o reeducare colectivă, crearea unei turme umane fără identitate, conformistă şi docilă.

Şi totuşi, din ultimul veac de istorie românească rămânem cu o lecţie fundamentală: malaxorul de strivit suflete nu a izbândit. Spiritul s-a dovedit mai tare decât orice tortură sau prigoană, şi asta pentru că el nu vine doar din interiorul omului, ci poartă o infuzie indestructibilă de ajutor de sus. E puterea harului divin, venit din lumea cerească, acolo unde Arhanghelul Mihail a biruit definitiv în lupta sa împotriva satanei.

Ce dovadă mai peremptorie a falsităţii şi falimentului existenţial al oricăror concepţii progresiste care neagă realităţile spiritului mai vrem, atunci când până şi cea mai cruntă încercare de distrugere a lor, petrecută pe pământ românesc, a dat greş, făcând evident triumful spiritului asupra materiei?

Iată care este adevărata şi cea mai semnificativă lecţie a ultimului veac de istorie românească, un simbol ale cărui valenţe sunt capabile să iradieze în mod benefic în întreaga lume.

Bogdan Munteanu 

divider



Pactul global pentru migraţie – un program sistematic pentru dizolvarea naţiunilor

Dacă mai avea cineva îndoieli asupra adevăratelor ţeluri ale globalismului, acum le putem citi şi scrise negru pe alb. E vorba de Pactul Global pentru o Migraţie Sigură, Ordonată şi Reglementată. Am redat titlul complet, care deja conţine elemente ale unui amplu şi sistematic program de omogenizare etnică a omenirii. Căci de la faza improvizată, plină de aventuri, riscuri şi necunoscut a fenomenului migraţionist, urmează să se treacă acum la o etapă planificată şi organizată, prin dezvoltarea tuturor mecanismelor aferente. E important de precizat că aici nu e vorba nici de libera circulaţie în cadrul UE, nici de refugiaţi, adică de cei care şi-au părăsit ţările de origine poate fără voia lor, ca urmare a persecuţiilor sau a războaielor şi care într-adevăr au nevoie de protecţie. Pentru această categorie de oameni există un pact similar, adoptat cu mai multă vreme în urmă (Pactul ONU pentru refugiaţi). De data aceasta avem de-a face practic cu o invitaţie oficială adresată tuturor acelor oameni care decid să se stabilească în altă ţară, unde speră la un trai mai bun. De pildă prin accesul la ajutoare sociale în ţările dezvoltate, care este mult peste ce reuşesc să câştige în ţările lumii a treia.

Pactul a fost semnat la Marrakech în Maroc pe 10 decembrie de peste 150 de ţări, printre care şi România. Excepţiile notabile sunt: SUA, Austria, Elveţia, Italia, Polonia, Cehia, Solvacia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia, Australia, Israel, Chile. În Belgia semnarea Pactului a provocat controverse mergând până la ruperea coaliţiei de guvernare. Deşi a semnat, Brazilia a anunţat că se va retrage la începutul lui 2019, odată cu schimbarea de regim, când începe mandatul noului preşedinte de dreapta. Un fapt semnificativ: înainte de semnarea pactului de către delegaţi guvernamentali, în foarte multe ţări s-a evitat (sau s-a încercat evitarea) oricărei dezbateri publice sau parlamentare asupra chestiunii. Care a fost transformată într-un simplu gest de rutină, lăsat pe seama specialiştilor şi cercurilor diplomatice, în dispreţul opiniei publice. Curat transparent şi democratic, limpede ca apa de izvor! De ce oare, dacă nu am avea de-a face decât cu un document cât se poate de benign, de competenţa exclusivă a specialiştilor?

Adevărul e altul: acest plan priveşte viitorul nostru, al ţărilor noastre, al copiilor şi nepoţilor noştri, la care nu putem rămâne indiferenţi! Iată de ce, odată ce conţinutul Pactului a devenit cunoscut pe scară mai largă, în multe ţări, inclusiv dintre cele care în final au aderat la el (printre care şi România) s-a coagulat o opoziţie semnificativă la adresa acestui plan. Radicalismul şi amploarea sa nu pot însemna decât una din două: un politician care îl susţine făţiş este ori un trădător al propriei naţiuni, în deplină cunoştinţă de cauză, ori un inconştient fără repere, care nu ştie să facă distincţie între măsurile care asigură vitalitatea şi viitorul unui neam, şi cele care îl conduc spre o moarte lentă, gradată pe parcursul a câtorva generaţii.

Deşi ambalat într-un document stufos, redactat într-o perfectă limbă de lemn tehnocrată, care prezintă migraţia în termeni exclusiv pozitivi şi invocă în permanenţă mantra „drepturilor omului”, intenţiile Pactului sunt cât se poate de toxice şi de extremiste. Vom vedea îndată care îi sunt implicaţiile reale. Aceasta deşi se susţine în permanenţă că documentul nu are putere juridică, fiind mai mult o declaraţie de principii şi un cadru de acţiune şi de cooperare. O afirmaţie care e demontată de însuşi conţinutul documentului, care presupune şi instituirea unui mecanism de control şi verificare a implementării punctelor acestui program, precum şi cenzura şi combaterea opiniilor critice la adresa Pactului sau a fenomenului migraţionist la modul general.

Acest document din categoria „soft law” legalizează practic post-factum politica din 2015 a cancelarului german Angela Merkel, care după toate analizele specialiştilor în drept a fost în mod evident ilegală. Graniţele nu se pot deschide la modul arbitrar pentru oricine, şi în plus nu a fost făcută o distincţie clară între refugiaţii cu drept de azil şi restul (adică majoritatea) migranţilor economici care, conform legislaţiei curente, ar fi trebuit retrimişi de urgenţă în ţările de origine, sau cel puţin înapoi în ţările prin care au tranzitat. La modul concret însă, această distincţie practic nu s-a făcut, legislaţia în vigoare fiind de facto suspendată, invocându-se motive de forţă majoră (ceea ce ar putea constitui cel mult circumstanţe atenuante, dar nu o justificare a încălcării legilor naţionale şi tratatelor internaţionale precum acordul de la Dublin).  Numai că actualul Pact ar legitima perfect acest tip de politică, inclusiv pentru viitor. Îi vine ca o mănuşă croită pe măsură, deci cel puţin o parte din interesele care stau în spatele său sunt cât se poate de evidente. Şi nu, nu e vorba aici de interesele germane, căci acestea nu pot fi decât asemănătoare cu ale tuturor popoarelor europene. Ci de alte forţe oculte, care au instrumentalizat statul german pentru a-şi realiza scopurile, bineînţeles cu complicitatea unei largi părţi din clasa politică.

În continuare voi prezenta punctele esenţiale ale acestui plan (termen mai potrivit decât cel de „pact”), căci într-adevăr, se doreşte o planificare şi o sistematizare a fenomenului migraţionist. E vorba de un întreg program de inginerie socială cu bătaie lungă care, dacă va fi pus în practică integral, va transforma faţa lumii. Dispreţul pentru identităţile şi tradiţiile naţionale şi culturale formate în veacuri de istorie este de-a dreptul ostentativ, acestea nefiind nici măcar menţionate. În schimb, migraţia e prezentată exclusiv în nuanţe pozitive, ca fiind un element aducător de beneficii pentru toată lumea, de la ţările de origine, la cele tranzit şi sfârşind cu cele de destinaţie. Această concepţie care străbate întregul document e afirmată de la bun început, în partea intitulată „Viziunea şi principiile”:  

„Migrația a fost parte a experienței umane de-a lungul istoriei, și noi recunoaștem că este o sursă de prosperitate, inovație și dezvoltare durabilă în lumea noastră globalizată, și acest impact pozitiv poate fi optimizat prin îmbunătățirea controlului asupra migrației. Majoritatea migranților lumii astăzi călătoresc, trăiesc și lucrează într-un mod sigur, ordonat și reglementat. Totuși, migrația afectează incontestabil țările noastre, comunitățile, migranții și familiile lor în moduri foarte diferite și câteodată impredictibile."

În secţiunea „Înţelegere comună” se afirmă:

„Migraţia e o caracteristică definitorie a lumii noastre globalizate, care uneşte societăţile din interiorul regiunilor şi dincolo de acestea, făcând ca toate ţările noastre să devină deopotrivă ţări de origine, tranzit şi destinaţie”

Departe de a fi o constatare obiectivă, această afirmaţie reflectă o intenţie cât se poate de evidentă de omogenizare a societăţilor şi de fluidizare a graniţelor, fapt care ar conduce pur şi simplu la dizolvarea naţiunilor cu specificul propriu al fiecăreia. Iar pentru a contracara posibilele critici la adresa afirmării apodictice a caracterului exclusiv pozitiv al fenomenului migraţiei, secţiunea se încheie astfel:

„Trebuie să asigurăm tuturor cetăţenilor noştri accesul la informaţii obiective, bazate pe fapte şi informaţii clare despre avantajele şi provocările migraţiei, pentru a înlătura naraţiunile menite să inducă în eroare şi să creeze o percepţie negativă la adresa migranţilor”.

În secţiunea „Responsabilitate comună”, după ce se reiterează caracterul global al fenomenului migraţiei, pe care nicio ţară nu l-ar putea controla într-un mod unilateral (oare de ce, nu asta e de fapt esenţa suveranităţii naţionale?), se afirmă:

„Prin această abordare comprehensivă intenţionăm să facilităm o migraţie sigură, ordonată şi reglementată, precum şi să reducem efectele negative al migraţiei nereglementate prin măsuri internaţionale de cooperare (…) să reducem riscurile şi situaţiile precare asociate cu migraţia (…) acest pact urmăreşte crearea de condiţii favorabile care să permită tuturor migranţilor să îmbogăţească societăţile noastre prin capacităţile lor umane, economice şi sociale, pentru a contribui astfel mai bine la o dezvoltare durabilă la nivel naţional, regional şi global.”

În spatele formulărilor alunecoase şi optimiste pot fi depistate intenţii cât se poate de clare. La o adică, esenţa suveranităţii unui stat implică şi controlul deplin asupra graniţelor sale. Adică posibilitatea de a decide cine are dreptul să intre, şi cine nu. Cooperarea internaţională invocată aici e necesară doar într-un singur caz: acela în care se doreşte în mod programatic crearea unui val neîntrerupt de migraţie, care să fie permanent sub controlul oficialităţilor, reducând migraţia ilegală, care practic va deveni inutilă: de ce să mai sari peste gard atunci când poarta e larg deschisă?

Acest obiectiv al unei migraţii masive şi planificate e întărit în următoarea secţiune, „Unitate de scop”:

„Prin Pactul Global se recunoaşte faptul că o migraţie sigură, ordonată şi reglementată funcţionează pentru toţi atunci când e bazată pe o bună informare, planificare şi consens. Migraţia nu ar trebui să fie un gest al disperării. Atunci când totuşi este aşa, va trebui să cooperăm pentru a asigura necesităţile tuturor migranţilor aflaţi în situaţii precare. În acest scop ne obligăm să facilităm şi să asigurăm o migraţie sigură, ordonată şi reglementată în beneficiul tuturor.”

Se poate mai clar de atât? Adică oricui decide în mod raţional şi conştient –nu din disperare sau împins de nevoi- că doreşte să se stabilească în altă ţară pentru un trai mai bun, vor trebui să îi fie asigurate toate facilităţile menite să-i asigure împlinirea acestui ţel. Un scenariu halucinant? Şi totuşi, e scris negru pe alb!

Din tezele fundamentale expuse în secţiunile de început ale pactului au fost dezvoltate 23 de obiective şi angajamente pe care statele semnatare se obligă să le îndeplinească (în ciuda pretenţiei că documentul nu are putere juridică). Acestea pot fi practic deduse din cele pe care le-am menţionat anterior. Pe scurt, dacă cineva ar dori să pună în aplicare un plan de inginerie socială la scară mondială, al cărui rezultat să fie omogenizarea etnică şi implicit dizolvarea naţiunilor existente, atunci aceste obiective reprezintă pilonii săi de bază, nişte măsuri logice şi obligatorii. Ele se potrivesc ca o mănuşă cu această intenţie nemărturisită nicăieri explicit şi ferită pe cât s-a putut de orice fel de dezbatere şi scrutare critică.

Decât să intru în detalii prin traducerea altor fragmente, consider că prezentarea unui posibil scenariu ar fi mult mai sugestivă.

Să presupunem că un cetăţean oarecare, dintr-o ţară îndepărtată, de pe un alt continent, hotărăşte – nu neapărat împins de disperare- să migreze într-o ţară în care speră la un trai mai bun. De obicei ţinta lui e o ţară europeană. Fireşte, omul nostru nu e singur. Doritori asemeni lui sunt milioane. Ei bine, ei nu vor porni într-o aventură în necunoscut. Aceasta pentru că ei vor avea acces la o informaţie corectă şi promptă în toate fazele migraţiei, pe toate rutele aferente (obiectivul 3). Fireşte, accesul la aceste rute va fi facilitat pe cât se poate. Ele vor trebui să fie permanent disponibile şi flexibile, pentru a asigura o migraţie reglementată (obiectivul 5).

Ajunşi la destinaţie, se presupune că aceşti oameni vor avea acces pe piaţa muncii. Se va facilita o recrutare corectă şi etică a forţei de muncă şi asigurarea condiţiilor pentru o muncă decentă (obiectivul 6). Fireşte, nici un om cu o urmă de moralitate nu poate suţine exploatarea semenilor şi munca de sclavi. Dar în continuare se precizează mai mult, anume că migranţilor trebuie să le fie permis să-şi schimbe locul de muncă cu un efort birocratic minim şi de a-şi schimba condiţiile şi durata şederii, pentru a avea mai multe şanse la o muncă demnă, cu respectul drepturilor omului. Partea aceasta pare a se referi doar la migranţii care vin recrutaţi drept forţe de muncă, deci care umplu un deficit pe piaţa muncii. În acest caz specific ar fi un fapt dorit de toată lumea. Numai că nici aici, nici altundeva în document nu se trage o linie de demarcaţie limpede între acest tip de migranţi, care pot fi necesari în societăţile în care s-au stabilit, şi cei ilegali, majoritatea fără calificare, care vin pur şi simplu şi aşteaptă … să primească ceea ce le oferă statul-gazdă. Iar oferta creşte odată cu aderarea la Pact.

Da, chiar şi cei veniţi ilegal, pot să mai spere … Aceasta le-o spune obiectivul 7, menit să adreseze şi să diminueze vulnerabilităţile legate de migraţie. Acestea pot fi pe de-o parte situaţii precare ivite pe drum, situaţii problematice în raporturile cu autorităţile, adică lucruri fireşti care solicită o empatie umană, dar printre ele e strecurat şi punctul care susţine facilitarea schimbării statutului de migrant ilegal într-unul legal. Adică una din vulnerabilităţile, din stările precare adresate de document constă pur şi simplu într-un statut de ilegalitate, ceea ce ar duce implicit la probleme cu autorităţile. Ei bine, Pactul solicită nici mai mult nici mai puţin decât facilitarea legalizării acestui statut, pe bază individuală şi în urma unei analize fundamentată pe criterii transparente, care urmează a fi stabilite. 

O altă situaţie problematică o au cei care pătrund ilegal în ţările de destinaţie făcând apel la serviciile traficanţilor. Ceea ce până acum reprezenta o încălcare clară şi conştientă a legii. Nu şi de acum încolo. Căci la obiectivul 9, Pactul afirmă că trebuie combătut traficul ilegal de persoane, dar migranţii în cauză, care fac apel la aşa ceva, nu vor suferi consecinţe penale. Iar această combatere nu se face altfel decât prin crearea de rute legale (obiectivul 10), parcurse nu de interlopii de până acum, ci probabil de ONG-urile umanitare care pretind că salvează migranţii a căror viaţă ar fi fost în pericol, de pildă la traversarea riscantă a unor rute maritime. De acum riscurile vor fi reduse, traseele oficializate, iar ONG-urile care în anumite ţări au avut probleme cu justiţia pentru trafic de persoane, vor avea mână liberă. Obiectivul 11 are în vedere coordonarea controlului la frontiere, dar nu cumva pentru împiedicarea intrărilor ilegale, ci dimpotrivă, pentru a facilita traversări sigure şi reglementate ale frontierelor naţionale. Iar în cazul intrărilor sau şederilor ilegale, se impune ţărilor semnatare să-şi revizuiască legislaţia, pentru a asigura că sancţiunile sunt proporţionate, echilibrate şi nediscriminatorii. Se impune chiar (obiectivul 13) ca privarea de libertate în cazul migranţilor să fie adoptată doar în ultimă instanţă, solicitându-se căutarea de alternative.

Următoarele puncte adresează integrarea migranţilor în societăţile de destinaţie. Astfel ar urma să le fie asigurat accesul la servicii de bază (obiectivul 15), facilitarea integrării depline şi a creşterii coeziunii sociale prin acces la şcoli, asociaţii şi alte forme de organizare (obiectivul 16).

Nu se putea să nu fie menţionate şi propaganda cenzura. Care fireşte, nu sunt numite astfel. La obiectivul 17 se solicită înlăturarea tuturor formelor de discriminare şi promovarea unui discurs public obiectiv pentru a modela percepţia asupra migraţiei. Adică se va impune un discurs oficial, orice abatere de la el nefiind îngăduită – cu toate că undeva, în hăţişul paragrafelor, apare o referire vagă şi la libertatea de exprimare. Pentru ca imediat după aceea să se solicite emiterea de legi speciale, care să pedepsească ura contra migranţilor - dar unde e limita între libertatea legitimă de exprimare şi ură? Cine o poate stabili? În plus, în cazul mediilor de informare care ar practica un discurs aşa-zis intolerant, xenofob, rasist, se solicită statelor semnatare tăierea subvenţiilor publice acordată acestora. Deci crearea de pârghii menite să faciliteze cenzura, pumnul în gura opiniilor incomode.

Următoarele obiective sunt menite să creeze diferite alte facilităţi pentru migranţi, care nu fuseseră adresate anterior, iar ultimul de pe listă, obiectivul 23, menţionează întărirea cooperării internaţionale pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată.

Urmează o secţiune intitulată „Implementare”, prin care statele semnatare se obligă (da, deci nu e un document facultativ, cum ne aburesc unii!) să implementeze prevederile Pactului, iar secţiunea finală poartă titlul „Control şi verificare”, parcă pentru a întări încă odată caracterul obligatoriu al documentului pentru cei care l-au adoptat.

Iată aşadar ce au semnat o mulţime de ţări, printre care şi România. Ar mai urma ca acest document să fie ratificat de Parlament, pentru a căpăta cu adevărat legitimitate. Mai avem aşadar o şansă, în ceasul al 12-lea, ca oamenii noştri politici responsabili, indiferent din care partid fac parte, să ia atitudine şi să iniţieze o dezbatere parlamentară, care să ducă la un vot al conştiinţei şi nu al impunerii. Altfel riscăm ca un cunoscut cântec, „Doamne ocroteşte-i pe români”, care evocă patetic toate urgiile istorice care s-au abătut asupra neamului nostru, să fie completat cu o nouă strofă, inspirată din contextul actual!

Bogdan Munteanu 

divider



Genocidul anti-românesc la ultimii paşi

În ultimele trei decenii România a fost condusă de felurite marionete ale unor puteri extremiste, de un fanatism anti-românesc total. Dovada absolut clară pentru orice om care gândeşte este faptul că ŞAPTE MILIOANE DE ROMÂNI au plecat în străinătate. Oficialii recunosc „doar” CINCI MILIOANE de emigranţi români, ceea ce, de fapt, nu schimbă esenţial lucrurile: cca. 22% dintre Români au plecat din Ţară în ultimii 30 de ani. Adică, într-un cuvânt: GENOCID.

Genocid???

Da. Genocid

Genocidul este acţiunea săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, etnic, religios ori politic.

Din Decembrie 1989 şi până astăzi toate forţele politice ajunse la conducerea Statului - de la FSN la UDMR - au lucrat sistematic la slăbirea până la nimicire a elementului etnic românesc (şi religios ortodox) din toate structurile de stat, din societate, educaţie, cultură etc. Sunt fapte absolut clare. Şi dovada supremă, între cele de până acum, este cea deja amintită: 22% dintre Români au fost făcuţi să îşi părăsească Ţara. Cu gând de întoarcere sau fără.

Nu există o scădere similară a minorităţilor etnice şi religioase. Dimpotrivă, ele au crescut proporţional sau absolut, unele de zeci de ori. Ceea ce arată - pe fapte, nu pe vorbe - că măsurile au fost îndreptate împotriva Românilor ca etnie (şi Ortodoxiei ca religie).

Naivii care încă nu vor să vadă realitatea vor întreba: „De ce să presupunem că este un genocid intenţionat? De ce să nu credem că este o greşeală? De ce să nu credem că emigrarea masivă a Românilor, unică în lume, este doar rezultatul incompetenţei şi corupţiei clasei politice?”Pentru că(1) ar fi un fenomen unic în lume. Corupţie şi incompetenţă a existat sau există în multe ţări, fără ca peste o cincime din populaţie să ajungă să fugă. Asemenea procente se întâlnesc doar în ţările sau regiunile lovite de calamităţi naturale cumplite, extreme, sau de război prelungit.(2) aceleaşi măsuri, dovedite practic a fi distrugătoare, criminale, împingând populaţia la părăsirea Ţării, sunt aplicate sistematic de fiecare regim politic ajuns la putere. Chiar şi atunci când acesta a promis în campania electorală înlăturarea, înlocuirea, pedepsirea etc. unor astfel de măsuri. Se dovedeşte astfel reaua-intenţie (şi faptul că în spatele acestor partide şi grupări politice se află o gândire şi o strategie comună, extremist anti-românească).

Dar dovada supremă a intenţiei distrugerii Românilor, ca naţiune şi etnie, a distrugerii României ca ţară românească, o avem în ceea ce fac - în perfectă armonie - Guvernul, Parlamentul şi Preşedinţia în aceste zile:SPRIJINIREA ŞI SEMNAREA PACTULUI PENTRU MIGRAŢIE.

Politicienii - cu izolate, din păcate, excepţii - sprijină colonizarea României cu populaţii străine!

Cu toate că au jurat să respecte Constituţia, care interzice acest lucru!

Dar după ce au manevrat populaţia să se lepede de Constituţie, boicotând un Referendum dedicat apărării familiei şi Constituţiei, marionetele intereselor străine au căpătat un ascendent clar. Pe care îl folosesc spre a distruge mai departe România, spre a trece la următoarea fază a genocidului împotriva Românilor:COLONIZAREA ROMÂNIEI DE POPULAŢII STRĂINE.

Principalele argumente aduse de genocidari sunt:(a) ajutorul umanitar şi(b) depopularea României.

Ceea ce dovedeşte clar intenţia de genocid anti-românesc.

De ce?(a) Pentru că dacă e vorba de ajutor umanitar, PRIMII CARE AU NEVOIE DE AJUTOR UMANITAR SUNT ROMÂNII!

Românii ale căror familii au fost despicate de conducerea Statului, vinovată - de la Preşedinţie la Guvern - de forţarea Românilor să îşi caute de lucru în străinătate. Românii care nu de bine au fugit spre a munci ca sclavii pe câmpurile din Spania sau Italia, în fermele din Elveţia şi în nenumărate ale locuri! Românii care plâng de dorul părinţilor, copiilor, fraţilor, prietenilor fie rămaşi în România, fie rătăcitori prin alte meleaguri străine decât ei.

Fără să mai dau alte exemple, pentru orice om care nu este complet iraţional, este evident că primul ajutor umanitar este pentru rudele aflate în nevoie; doar apoi împarţi ce rămâne străinilor. O femeie care ar da mâncarea unor copii de pe stradă, în vreme ce copiii ei mor de foame, nu ar mai putea fi socotită ca mamă nici de copiii ei, nici de alţii. Evident, un STAT care vrea să dea ajutoare umanitare străinilor, pe când cetăţenii sunt DISPERAŢI din cauza situaţiei economice (până la nivelul unei emigraţii de 22% din populaţie!!!) este un STAT GENOCIDAR, este un STAT TRĂDĂTOR, este o unealtă a unor interese străine, extremiste.(b) Pentru că dacă este vorba despre depopularea României, SOLUŢIA ESTE READUCEREA ÎN ŢARĂ A ROMÂNILOR PLECAŢI!

Românii care, după zece, douăzeci, treizeci de ani de la plecare, încă trimit bani şi alte ajutoare în Ţară, încă îşi iubesc familiile şi meleagurile natale. Încă vin de sărbători, încă plâng ascultând cântece din Ţară. Sufletele lor suferă şi sângeră. Şi munca lor zideşte! În Italia şi Spania, în Elveţia şi Franţa, în Germania şi Ţările Scandinave, în Marea Britanie, Irlanda, Canada, SUA, Australia etc., etc., etc., Românii muncesc enorm, contribuind semnificativ la bunăstarea şi dezvoltarea ţărilor de adopţie. LOGIC, readucerea în Ţară a cât mai multor dintre ei este mijlocul NATURAL de combatere a depopulării! Fiind şi o DATORIE ABSOLUTĂ a oricărei puteri politice responsabile.

Să lupţi să aduci populaţii străine în timp ce ţara este depopulată de băştinaşi - iată definiţia unui GENOCID LA SCARĂ NAŢIONALĂ.

Într-adevăr, paşii fundamentali pentru un genocid la scară naţională sunt:

– înlăturarea claselor superioare autohtone (proces realizat de Fanarioţi şi repetat de Comunişti)- înlocuirea claselor superioare autohtone prin clase superioare străine, inclusiv cu elemente de origine autohtonă îndoctrinate să-şi urască propria origine şi cultură (proces, iarăşi, realizat repetat de la Fanarioţi şi până astăzi- deznaţionalizarea prin propagandă a populaţiei autohtone (ceea ce s-a făcut sistematic de 300 de ani încoace)- stricarea sau creolizarea limbii (îndeplinită la noi mai ales prin grecisme, franţuzisme, germanisme, rusisme, englezisme etc.)- izgonirea elementelor active şi patriotice ale populaţiei autohtone (activitate sistematică mai ales de la Carol al II-lea încoace)- înrobirea economică a populaţiei autohtone, în primul rând prin scăderea numărului de proprietăţi deţinute, prin scăderea importanţei acestora, prin impunerea de cât mai multe taxe şi impozite, prin favorizarea unităţilor economice străine etc. (ceea ce se face la noi, de trei decenii, SISTEMATIC ŞI EVIDENT)- eradicarea autohtonilor prin ucidere (ex.: fiind trimişi să lupte extrem de slab înarmaţi şi instruiţi împotriva unor forţe bine înarmate şi instruite) sau prin determinarea lor (pe baza împlinirii paşilor anteriori ai genocidului) SĂ PLECE ÎN STRĂINĂTATEşi, în sfârşit, ultimul pas.

– colonizarea masivă cu populaţii străine - care, încălcându-se (iar) Constituţia, se pregăteşte acum prin semnarea Pactului pentru Migraţie.

În lupta de supravieţuire a Românilor este esenţială opoziţia faţă de acest ultim pas, pregătit de Preşedinţie şi Guvern prin semnarea Pactului pentru Migraţie.

Adevărul este că Românii sunt, în aceste decenii, supuşi unui genocid sistematic. Diabolic prin iscusinţa propagandei, manipulării extinse, care face să fie ignorate fapte absolut clare. Dar tot mai evident prin prăbuşirea Românităţii României, prin izgnoirea sistematică a Românilor din Ţară, prin persecutarea Românilor plecaţi la orice contact cu Statul (de la ambasadori la funcţionarii din interiorul graniţelor), astfel încât aceştia să fie descurajaţi să se întoarcă sau să mai aibă legături cu Ţara. Şi, acum, prin pregătirea clară, directă, neruşinată, a colonizării României cu populaţii străine.

Români, treziţi-vă!

Ridicaţi-vă!

Protestaţi împotriva Pactului pentru Migraţie!

Trimiteţi scrisori (mail-uri) Guvernului, Preşedinţiei, Parlamentului!

Realizaţi şi trimiteţi memorii împotriva semnării acestui pact.

Şi, mai ales, la următoarele alegeri căutaţi să scăpaţi de păcăleala marionetelor politice, de partidele care se prefac a se lupta între ele, colaborând însă perfect în toate măsurile anti-româneşti!

E vremea pentru altă cale, una în care interesul naţional să fie, aşa cum e firesc, pe primul loc.

Pr. Mihai Andrei Aldea Sursa: https://mihaiandreialdea.org/

divider



80 de ani de legendă, 80 de ani de actualitate

Dacă în fiecare lună noiembrie îl avem în suflet pe Căpitan, marcând prin rugăciune şi diverse evocări aniversarea tragică a morţii sale, anul acesta cifra rotundă a celor 8 decenii scurse ne conturează dimensiunea istorică a timpului pe care neamul românesc l-a petrecut fără prezenţa sa fizică, dar plin de energia morală pe care ne-a lăsat-o ca moştenire fascinanta sa personalitate. Prin moarte, a intrat în legendă, devenind nemuritor în inimile tuturor românilor curaţi şi sinceri (chiar şi a multora care nu se înregimentaseră în Legiunea lui...).

Emil Cioran a surprins minunat în doar câteva cuvinte locul Căpitanului în istoria şi eternitatea românească: „Cu excepţia lui Isus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi a readus cerul deasupra României.”Dar dincolo de amintirile de mare forţă motivaţională pe care apropiaţii săi le-au perpetuat şi au reuşit cu destul succes să le transmită, cel puţin generaţiei care le-a succedat imediat, Corneliu Zelea Codreanu a rămas mereu actual în cele 8 decenii care au trecut, pur şi simplu pentru că evenimentele i-au confirmat în mare măsură gândirea, principiile şi previziunile. Poporul român continuă şi azi să se frământe, să pună întrebări şi să caute răspunsuri, aşa cum o făcea şi generaţia Căpitanului în anii ‘20-’30. Temele de dezbatere cum ar fi corupţia masivă a clasei politice, pericolul rusesc, apărarea identităţii naţionale în faţa unor influenţe dizolvante în cultură, presă, învăţământ, lipsa de integrare a minorităţilor etnice în ansamblul naţional, demagogia ieftină, lipsa de spirit civic, dezamăgirea provocată de reprezentanţi ai clerului etc. sunt prezente în spaţiul public azi ca şi atunci cu diferenţa că azi ţara arată mult mai rău şi economic şi spiritual şi milioane de români au părăsit-o deja, pierzând speranţa într-un reviriment apropiat. Lucrurile stau mult mai rău azi pentru că între timp peste noi s-a revărsat urgia comunistă care a ucis mase de oameni, a distrus instituţii, a falsificat valori şi (mai ales) a ruinat sufletele… şi totul pe termen lung, la scara întregii naţiuni. Putem vorbi de o mare decădere morală, o satanizare în sensul cuvintelor Căpitanului din 1936 care avertiza în faţa unei posibile ocupaţii sovietice: „De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?” Aici, mai mult ca oriunde, Corneliu Zelea Codreanu s-a dovedit un tragic vizionar. Toate marile teme ale frământării naţionale din ultimul secol şi-au găsit ecoul în sufletul Căpitanului, în acţiunea sa constantă pe durata a două decenii, în toate acţiunile sale, în cuvântările sale, în opera sa scrisă. El a trăit la temperatură înaltă toate durerile şi aspiraţiile neamului românesc, a identificat corect cauzele problemelor, a căutat soluţii şi s-a zbătut să le pună în practică, deşi a fost mereu sabotat de cei care doreau menţinerea unei stări de lucru nedrepte, perpetuarea minciunii. Iar Mişcarea pe care a creat-o a continuat, după moartea lui, acelaşi efort în condiţii foarte grele, de multe ori total ostile.

Nicio construcţie politică de dreapta autentică nu va putea face abstracţie de experienţa Căpitanului. Aşa cum în cultura naţională totul trece prin Eminescu, tot aşa în politica naţională totul trece prin Codreanu. Cine clădeşte ignorând temelia, construieşte în vânt… iar temelia pusă de Codreanu este moralizarea, încreştinarea politicii şi a întregului spaţiu public. Educaţia legionară a şlefuit omul nou, trăitorul român al creştinismului integral. Stau mărturie sfinţii din închisori, eroii din munţi, poeţii şi savanţii creştini. Ei sunt razele Căpitanului pe cerul României eterne.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Căpitane!

La 80 de ani de la mutarea ta în veşnicie, prin moarte martirică, noi, cei de astăzi, fiii, nepoţii, strănepoţii tăi şi ai neamului, raportăm:Legiunea trăieşte şi noi ne străduim să o slujim, păzind principiile pe care tu ai întemeiat-o împotriva a tot ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere şi împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală. Urmăm cele 4 linii de început. Îi cinstim pe toţi camarazii noştri căzuţi şi îi readucem în memoria neamului pentru a avea nume şi mormninte de eroi, împlinind astfel promisiunea pe care tu le-ai făcut-o în numele nostru.

Aşa cum ne-ai lăsat scris, respingem încercările de finanţare din exteriorul organizaţiei, înţelegem că salvarea neamului nu se face în culisele partidelor, ci prin lupta şi jertfa fiilor neamului românesc, urmăm calea onoarei, ferindu-ne de mişelie, trădare, ademenire, încercările de cumpărare a sufletelor. Îţi citim şi recitim învăţăturile ce ni se arată mai minunate şi mai profetice cu fiecare nouă lectură. Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îndreptat paşii spre Legiune şi că ne-a deschis inima spre a primi şi coborî în ea cuvintele tale. Stăm strânşi sub tricolor, la icoană şi noi cei vii - puţini şi imperfecţi cum suntem - şi toţi cei morţi - cohortele Legiunii Cereşti. Uniţi în Hristos şi în duh legionar, soldaţii tăi din cer şi de pe pământ îţi strigă:Bucură-te, Corneliu, Apostol, Mărturisitor şi Căpitan al neamului românesc!

Trăiască Legiunea! Să ne trăieşti Căpitane!

Cezarina Condurache 

divider



NICOLAE PETRAŞCU - de 50 de ani PREZENT!

Luna octombrie 2018 a marcat împlinirea a cinci decenii de la moartea lui Nicolae Petraşcu - comandant legionar, secretar general al Mişcării Legionare, deţinut politic atât în lagărele germane, cât şi sub dicaturile carlistă şi comunistă. Profesorul Petraşcu îşi doarme veşnicia la Sibiu, alături de soţia sa Livia - o mare doamnă a demnităţii româneşti. Pomenirea de 50 de ani pentru Nicolae Petraşcu a fost organizată de familie în data de 27 octombrie. Neputând sa le fim alaturi la acea dată, am săvârşit şi noi un parastas în 3 noiembrie la care a participat, spre bucuria noastră, dl. Horia Petraşcu. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am adunat în jurul crucii... Parastasul a fost oficiat de Pr. Marius Vişovan. La finalul slujbei „Cântecul legionarului căzut” i-a alinat semicentenarul, iar domnul comandant legionar Nicolae Petraşcu a răspuns apelului nostru. Nicolae Petraşcu - PREZENT!

1957 la Talpa Iadului de sub Ministerul de Interne:

Din zgomote surde şi şoapte
Nu ştiu de-i zi, nu ştiu de-i noapte
De ani nu mai sunt nici viu, nici mort
Şi nimănui de grijă nu-i port.

De ce mi-a fost drag, n-am avut parte
Totuşi citesc, deşi n-am nici o carte
N-am ochi să mai râd, nici să mai plâng
Şi nu mai calc nici cu cel drept, nici cu cel stâng.

Dar rătăcind pe drumul de lumină
Nu fac popas nici pentru prânz, nici pentru cină
Mă rup astfel din lumea mea pustie
Şi mă gândesc la ce-ar fi fost să fie.

De-o fi să mor în temniţa haină
Măicuţă, haine negre să nu porţi
Să nu mă plângi cu jale ca pe morţi
Şi nici să rupi bujorii din grădină.

Să pui un pom în dreptul casei noastre
Să crescă mare şi să facă flori
Să-ţi fie mângâiere uneori
Şi apărare florilor din glastre.

În nopţi târzii de mai, când somnu-adastă
Pe-aripi de vânt m-oi strecura-n ogradă
Şi fără ca duşmanii să mă vadă,
Cu flori de măr ţi-oi bate în fereastră.

Nicolae Petraşcu

 

divider



Acordarea diplomei de Cavaler de Onoare părintelui Marius Vişovan, în cadrul Cinei Anuale a Fundaţiei Naţionale Francisco Franco

În data de 30 noiembrie a acestui an, peste 300 de persoane şi-au dat întâlnire la cina anuală a Fundaţiei Naţionale Francisco Franco (F.N.F.F.), cu prilejul aniversării a 126 de ani de la naşterea Generalisimului.

Cina a fost binecuvântată de către doi preoţi catolici - unul de rit roman, Pr. Rodrigo Menendez Piñar, celălalt de rit oriental, Pr. Marius Vişovan - ambii descendenţi ai unor figuri marcante ale luptei pentru apărarea cauzei naţionale române şi spaniole, cum au fost Blas Piñar şi Aurel Vişovan.

Evenimentul s-a desfăşurat într-o atmosferă extraordinară de camaraderie, participanţii, în rândul cărora s-au aflat numeroase personalităţi din armată, avocatură, politică, precum şi distinşi istorici, au dorit să-şi exprime prin prezenţa lor la acest act, recunoştinţa şi sprijinul faţă de tenacitatea şi hotărârea cu care F.N.F.F. îşi duce lupta în acest moment extrem de complicat, în care un nou „Front Popular” a reuşit să-şi instaleze, cu sprijinul forţelor separatiste şi cu complicitatea unei clase politice corupte, a presei aservite şi a unei societăţi amorfe şi anesteziate de materialism, un guvern al cărui scop declarat este profanarea aşezământului în care îşi doarme somnul de veci Franco - „El Valle de Los Caidos” -, din dorinţa, după cum afirmă Luis Felipe Utrera de Molina, avocatul familiei, de a umili o întreagă generaţie de spanioli care au muncit şi au reconstruit Spania sub mandatul său, acestei umilinţe postume negăsindu-i-se un precedent în lumea occidentală. Să nu uităm că numai Franco a învins comunismul şi acest lucru nici comunismul nu l-a putut uita.

Această luptă a fost marcată în mod pozitiv de asumarea funcţiei de preşedinte executiv al Fundaţiei, la începutul acestui an, de către Generalul Juan Chicharro Ortega.

În acest context, acordarea diplomelor de „Cavaler de Onoare”, în semn de recunoştinţă pentru contribuţia la apărarea imaginii lui Francisco Franco şi la promovarea vieţii şi a operei sale, au căpătat un caracter şi o semnificaţie deosebită.

Între personalitaţile extraordinare distinse cu acest titlu, pe care le voi enumera: Javier Barraycoa, Emilio Alvarez Frias, Carlos Fernandez Ballaobre, Juan Leon Cordon, Generalul Emilio Pérez Alamán, s-a aflat şi un reprezentant al Fundaţiei Profesor George Manu, în persoana Părintelui Marius Vişovan, căruia, spre plăcuta surpriză a Sfinţiei Sale, i s-a făcut o menţiune specială în momentul înmânării diplomei de către Alfonso de Borbon, preşedintele onorific al F.N.F.F., fiindu-i proiectat mesajul video, care până la acea dată înregistrase peste 20000 de vizionări în canalul Youtube. Momentul a fost completat cu evocarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, de la al cărui asasinat se împlineau 80 de ani, evocare emoţionantă făcută de către Miguel Menendez Piñar, acesta citind un fragment din „Însemnări de la Jilava”.

După acordarea diplomelor de Cavaler a urmat un omagiu adus unui om excepţional, fidel şi tenace luptător, lui Pedro Gonzalez-Bueno Benitez, pentru toţi anii în care a apărat lucrarea lui Francisco Franco şi valorile care reprezintă Spania. A luat cuvântul Jaime Alonso, mulţumindu-i pentru exemplul dat în apărarea Credinţei şi a Patriei. Luis Alfonso de Borbon i-a înmânat un bust al Generalisimului şi a fost proiectat un material video.

Pedro Gonzalez-Bueno a dorit să mulţumească pentru această recunoaştere, care pentru el a constituit o surpriză, şi i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi să colaboreze cu Fundaţia, care în aceste vremuri dă un exemplu de luptă în apărarea adevărului istoric şi a justiţiei.

În continuare s-a dat cuvântul la trei tineri vorbitori, care au reuşit cu discursurile lor de un înalt nivel oratoric să înfierbânte asistenţa.

În încheiere a luat cuvântul Preşedintele Fundaţiei, Generalul Juan Chicharro Ortega, care a ţinut să sublinieze că va continua să apere imaginea lui Francisco Franco şi tot ce înseamnă aceasta, până la ultimele consecinţe.

La final s-a ascultat cu solemnitate Imnul Naţional şi s-a intonat „Cara al Sol”.

Ne-am despărţit cu greu de toţi cei prezenţi la cină, gesturile nenumărate de afecţiune faţă de Părintele Marius, aproape împiedicându-ne să părăsim localul.

Călin Gabor 

divider



Sfinţirea monumentului de la Ieud

Un impresionant monument a fost dezvelit şi sfinţit duminică 25 noiembrie a.c. în faţa bisericii greco-catolice din comuna Ieud, judeţul Maramureş. Monumentul din marmură - o cruce care ţâşneşte spre cer din harta României - este închinat în egală măsură Centenarului Marii Uniri şi martirilor rezistenţei anticomuniste, Ieudul fiind unul din focarele acestei lupte îndârjite pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc.

Cele două plăci comemorative situate pe cele două feţe ale monumentului conţin, una - numele ieudenilor participanţi la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, iar cealaltă - numele a peste 60 de ieudeni deţinuţi politici intemniţaţi de regimul comunist. Ceremonia de sfinţire a fost oficiată de P. S. Vasile Bizău, episcopul greco-catolic al Maramureşului, împreună cu un grup de preoţi în prezenţa autorităţilor locale şi judeţene şi a unui mare număr de credincioşi din localitate şi din alte părţi ale ţării. Din partea foştilor deţinuţi politici a luat cuvântul domnul profesor Nistor Man, maramureşean domiciliat actualmente în Tg. Mureş (13 ani de detenţie, membru al grupului Vişovan). Au mai fost prezenţi şi seniorii camarazi maramureşeni Ioan Ilban, Petru Codrea şi doamnele Melania Riţiu şi Ioana Petrovan, aceasta din urmă fiică a Ieudului.

Cea mai mare parte a deţinuţilor politici din Ieud (naţional-ţărănişti, legionari, liberali dar şi mulţi fără afiliere politică, preoţii şi călugăriţele greco-catolice având un rol semnificativ) au fost arestaţi şi condamnaţi pentru participarea sau sprijinirea grupului de rezistenţă armată a fraţilor Popşa, Vasile şi Ioan (originari din Sighet, dar retraşi în zona muntoasă Ieud-Dragomireşti în perioada 1948-1949). Vasile Popşa a fost ucis chiar la Ieud, în luptele cu Securitatea, la 3 mai 1949. Membru al Mişcării Legionare, cel mai apropiat colaborator al lui Aurel Vişovan, Vasile Popşa a fost un suflet nobil si un caracter de o dârzenie impresionantă şi merită supranumele de „eroul Maramureşului”.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Urare de Crăciun

Lerui Doamne Ler/ Te colindă-n cer/ Cei căzuţi ieri pentru Tine/ În prigoane, temniţi, mine.../ Lerui Doamne Ler/ Colindăm şi noi sub cer/ În acelaşi crez şi gând/ Pentru neamul nostru sfânt./ Lerui Doamne, Românie/ Naşterea din iesle-ţi fie/ Îndrăzneală, scut şi har/ Peste suflet legionar!

Sfânt Crăciun cu bucurie!

 

Crăciun legionar

Nici prea zgomotos şi vesel nu poate fi acest prim Crăciun legionar. În cele trei luni de regim legionar s-au îngrămădit atâtea întâmplări, s-a răscolit amintirea atâtor suferinţe, încât nicio clipă de răgaz nu ne-a fost îngăduit, nicio oră de repaos, de reculegere şi reflexiune liniştită asupra problemelor ce trebuiau rezolvate sub apăsarea vremurilor.

Sunt multe de vorbit între camarazi. Să ne adunăm şi să ne aducem aminte de toţi dragii noştri camarazi cari nu mai sunt între noi, să privim chipul senin al Căpitanului şi să citim împreună din cartea lui. Şi apoi, în tăcere, să cumpenim, dacă faptele noastre în cele trei luni au fost aşa cum ar fi dorit şi poruncit el să fie.

Să dea Bunul Dumnezeu ca Ţara noastră să biruiască în anul ce vine toate greutăţile şi la anul să ne întâlnim iarăşi, dragi camarazi, cu sufletul curat şi mulţumind proniei cereşti că ne-a învrednicit să dăruim munca noastră scumpei noastre Patrii.

Traian Brăileanu

Cuvântul, miercuri, 25 decembrie 1940

 

divider



Dragă Românie,

La vremea de pripas spiritual prin care trecem îşi scriu să îţi spun... La Multicentenar! Te-am uitat ades, ţară dragă, ca om şi ca popor, căci am învăţat, sub presiunea ideologiilor în care ne-am petrecut vieţile- şi tu şi noi- că ne ierţi şi când uităm de Tine. Eşti acolo, în toate ale noastre, dar nu mereu te slujim cu adevărat. Vei afla acum, când împlineşti 100 de ani din eternitate, că nu prea mai semănăm cu cei care au fost gata să moară pentru Tine atunci, pe când te reconfigurai în hotarele după care te-am numit România Mare. Nouă ne e greu şi să trăim normal, dar şi mai greu să luptăm pentru tine. Ne e greu să facem pace între noi, dar să facem război pentru tine ne va fi imposibil. Ne-am activat urile într-atât încât batjocorim orice, fără nici o jenă, fără nici o roşire de obraz. Dacă mai avem vreunul...Protejăm monumentele celor care te-au înjosit şi-i plătim bine pe căpcăunii ce ne-au trimis la moarte concetăţenii, ascundem memorialele de la Piteşti ori Jilava- acolo unde ţi-au rănit libertatea comuniştii- dar ovaţionăm fiecare scuipat ce ţi-e aruncat pe faţă. Ni-s mai dragi ciolanele comuniştilor decât moaştele sfinţilor. Un lucru a rămas la fel. Parte din popor e gata să moară pentru frumuseţea şi dragul de tine. Altă parte îşi umplu buzunarele din jertfelnicia lor. Nu reuşim să-ţi împlinim visul de a ne cuprinde pe toţi, mai ales acum când mare parte, aproape cea mai bună parte dintre noi, s-au răzvrătit şi s-au hotărât să te poarte cu ei departe, în alte ţări şi peste alte mări. Te-am purtat în zeghe, Românie, pe dinaintea liniilor comuniste pe care acum, zănateci, le deplângem prin fapte. Ne-am eliberat de comunism spunând că pe tine te-am eliberat. În fond te-am rearestat, într-un ghettou de frică şi mediocritate, aruncând la gunoi toată morala care te-a Înviat în pragul de lumină al Naşterii Mântuitorului.

Nu ştiu ce să-ţi spun să te fac să ne mai ţii în hotarele Tale. Poate să-ţi reamintesc de copiii noştri, ori de bătrânii ironizaţi pe nedrept ori răniţi de neatenţiile noastre sistemice. Pentru ei, rămâi cu noi. Ştiu că e greu să înţelegi un neam în care Catedralele sunt înjurate iar cimitirele morale sunt socotite temple ale raţiunii şi corectitudinii. Ne vei ierta şi de data aceasta cum ne-ai iertat de 365 de ori în fiecare din cei 100 de ani ce-i prăznuieşti. Deşi ştim că eşti cu mult, mult mai bătrână şi că fiecare generaţie ce ţi se adaugă te întinereşte. Unii spun că dintâi ai fost România când vodă Mihai intra în Alba Iulia. Şi cred. Ne vei spune tu, la Judecata Finală, tot ce n-am înţeles din duruta ta istorie, Românie. Ajută-ne să te recăpătăm ca Țară dincolo de partidele politice ori ura de-acum, dincolo de incredibilele noastre frustrări personale pe care le transferăm, cum altfel, asupra ta. În trecătorile ce-ţi leagă pământurile sunt puşi la odihnă atleţii tăi, cei care-au luptat pentru viaţa ta, plătind cu viaţa lor. Articulaţiile aceste, umplute cu trupuri de flăcăi şi bărbaţi truditori de pământ, ţin trupul tău să nu se răzleţească. Ei sunt mai vii decât noi, pentru că te-au socotit mireasa lor şi ştim acum că asta i-a făcut veşnici. Noi nu te mai vedem ca pe o mireasă şi asta ne strică bucuria.

Ştiu că mulţi îţi trimit scrisori zilele acestea. Devenim grafomani cu prilejul Zilei Tale. Eu socotesc ziua ta fiecare zi. Fiecare Liturghie te poartă în ea, aşa cum îl poartă pe Hristos, Singurul aliat care nu te-a trădat niciodată. Şi te pomenesc cu fiecare nume ce-l pomenesc. Acolo, pe Discul cu miride aurii, din pâinea ta, suntem toţi. Buni şi răi, atenţi şi neatenţi, hoţi şi sfinţi. Vii şi morţi. Toţi. Candidaţii la Înviere din circumscripţia România. Te iubim, dar nu ştim să o arătăm. Suntem fie liberali, fie excesivi în sentimentul naţional. Suntem bolnavi încă de libertate. De libertatea noastră. Căci libertatea ta e câştigată de cei dinaintea noastră, rănile de lumină ale Istoriei noastre. Ale Istoriei Tale. Iartă-ne că nu te mai vedem în toată frumuseţea ta. Ajută-ne să te iubim.

Cu respect, Constantin Necula, prin voia lui Dumnezeu, preot Lui şi cetăţean al Tău, Românie

Pr. Constantin Necula 

divider



# Catedrala

Suntem dinaintea unui ceas astral. În marea vieţii româneşti, Biserica Ortodoxă Română îşi aşterne, la An Centenar de Unire naţională, în apele tulburi ale istoriei contemporane, Nava Amiral, Catedrala. Suntem dinaintea unei provocări la etica lumii urbanizate în care trăim, care şi-a uitat satele şi ţăranii care şi-au răstignit familiile şi viitorul în ţărâna unei ţări. O lume obsedată de praful drumurilor modernizate ori de dezintegrarea propriilor familii pentru a se alinia cerinţelor unor orizonturi utopice. Catedrala e lecţia reintegrării noastre în normal. Asemenea Crucii de pe Caraiman, construită din oţelul podurilor bombardate de duşman de pe toată Valea Prahovei, Catedrala reaşază aşchiile podurilor de oţel ale visurilor noastre naţionale. Unitatea de caracter a oamenilor care alcătuiesc fundamentul de rezistenţă al Războiului celui Dintâi. Plânsul mamelor şi mireselor, fraţilor celor mici ori surorilor cărora nu li s-au mai întors acasă sufletele: fiii, mirii, fraţii, soţii... Scâncetul de foame al orfanilor ori geamătul de durere al rănitului, uneori de dincolo de pragul suportabilului. Strigătul de îmbărbătare al ofiţerului ori murmurul de încurajare a muribundului de pe buzele preotului militar. Toate sunt în Catedrală. Ţin Catedrala şi fac din ea edificiul reprezentativ al celor 100 de ani de Românie.

Ca orice realizare românească, a stârnit răutăţi şi comentarii, inconştiente porniri de răutate, mediocre calcule şi aberante interpretări. Când Altarul ei va primi ungerea Cerului, toate acestea vor fi deja în urmă, ca un balast de care orice plutire trebuie eliberată prin dragoste şi reconstrucţie de sens. Suntem dinaintea propriei puteri de înţelegere a naţiunii noastre. O naţiune disipată în instincte politice, cu o lectură grăbită şi uitucă a lecţiilor de viaţă geopolitică prin care am trecut. Primii, în zorii sfinţirii, care vor intra în Catedrală nu vor fi oamenii cei văzuţi. Vor veni voievozii mărturisitori, de la Neagoe Basarab la Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu cu pruncii săi maturizaţi prin martiriu. Vor veni călugării, cu Nicodim călcând pe apele Dunării, precum Stăpânul peste apele dintâi, cu maicile privegherii din pragul Tismanei ori Polovragilor, diacii şi scriitorii cei din cronici. Vor intra în Catedrală boierii cei râvnitori în a face bine, care se pocăiau hrănind săracii ori ridicând locaşuri Celui Care toate le iartă de sunt pocăite. Vor veni, dinspre Ardeal, culţii ciobani ai transhumanţei culturale, descălecătorii culturii în România care-şi aştepta România Mare. Dintâi avrigeanul cu zâmbet de trigonometru ori, dacă vreţi, inginerul cu teologia şi pedagogia ascunsă în hematii, Gheorghe Lazăr. Spornicul călugăr duhovnicesc Gheorghe de la Cernica, de vatră din Săliştea, ce a cunoscut Academia Română prin oamenii săi. Se va arăta Dimitrie Eustatievici ori generaţiile de îngeri culturali din Şcheii Braşovului ori Sibiu, Bistriţa ori Năsăud, pilduitorii plămăditori de carte românească, Filip Moldoveanu şi Diaconul Coresi, dintâi, apoi ceilalţi, mulţi. Luptătorii pentru demnitate din Maramureşul istoric, dulce grăitorii basarabeni ori straşnicii bucovineni - unde dintâi s-a arătat teologia românească, ştiinţă cu recunoaştere europeană. Vor fi cu noi. Din sobor nu vor lipsi ierarhii ctitori de cultură, Andrei Şaguna şi Varlaam al Moldovei, ori cei care au apărat, cu propria libertate, libertăţile de conştiinţă ale oamenilor, precum Calinic cel care-şi odihneşte râvna în ostrovul Cernicăi. Nici nu putem să-i spunem pe toţi după nume, căci fiecărei cărămizi îi corespunde câte o generaţie. Iar fiecărei arcade câte un batalion românesc ce-şi trezeşte Învierea în zorii sfinţirii, aşteptând ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vor fi toţi. Soldat cu soldat, ofiţer cu ofiţer, voluntar cu voluntar. Nu doar cei din 1918, ci şi cei de la luarea Griviţei, ori cei care în câmpul de lângă reduta Rahovei cereau să moară decât să mai fie robi turcului. Nu, ţăranul român nu va fi făcut şcoli de geopolitică şi tactică militară, dar recunoştea cu uşurinţă duşmanii şi minciuna ce-i măcinau ţara. Din Cer, pe fusceiele de fir de borangic ale iubirii de neam, vor intra în Taina Sfinţirii preoţii cuminţi şi luminoşi ai neamului, preotesele ca o candelă de lucire cerească, sat după sat, ni se vor aşeza strămoşii. Simplu. Ca la Liturghie.

Apoi, când noi înşine ne vom apropia de locaş, soboarele martirilor din temniţele comuniste vor fi în Catedrală. Semne ale rezistenţei şi demnităţii vor fi mai aproape de noi, dincolo de cuvinte, prin stâlpii de rezistenţă, parte făcuţi din glăsuirea lor cu moartea de care nu s-au temut. Da. Vor rosti în şoaptă rugăciuni cei purtaţi în zeghe prin temniţe şi în nevrednicele veşminte ale uitării pe străzile intereselor noastre ideologice. Vor fi aici şi cei de care ne ruşinăm. Şi cei de care am uitat. Pentru că întreaga Catedrală este Ţara, cu noi toţi, fiecare în parte, care suim coasta de lumină a nemuririi în Ortodoxie.

Pr. Constantin Necula Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Cuvinte care stau la temelia Catedralei Mânturirii Neamului

Hrisovul Regelui Ferdinand către Sfântul Sinod

„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului,laudă îndreptăţită lor şi slavă nesfârşită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima şi gândul, ducându-ne la izbândă. Atăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă aplecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul celui Prea Înalt şi ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam şi veşnică pomenire celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noştri strămoşi. Pildă să ne fie Ştefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulţumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinţei, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restrişte.

Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleştat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia Ardealului, drept mulţumire Celui Prea Înalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte. Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Ţării cu lăcaşuri dumnezeieşti, ca mulţumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste lăcaşuri închinatu-le-a el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţa dreptei jertfiri a oştenilor săi. Pildă să ne fie tot şirul de strămoşi, întemeietori de lăcaşuri dumnezeieşti, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârşit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeş şi Trei-Ierarhi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumire şi proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoşilor: Unirea sa într-un singur Stat naţional.

Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins şi opera tuturor Românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă.

Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional: neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfinţitului Sinod al Bisericii strămoşeşti, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Şi Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”

Bucureşti, 10 Mai 1920

Ferdinand - Regele României

 

divider



O catedrală cât dorinţa de mântuire a unui neam întreg

Şi a venit ziua de 25.11.2018, cunoscută ca ziua în care la Catedrala Mântuirii Neamului încep slujbele de sfinţire. Aşa cum a promis de la bun început Patriarhul Daniel, catedrala a fost gata la 1 Decembrie 2018. În anul în care România îşi sărbătoreşte Centenarul, însă românii sunt mai dezbinaţi decât au fost vreodată.

Împărţiţi între o stare de stres continuu, între politicieni cu efecte corozive pentru societatea românească, pentru stabilitatea ţării, pentru evoluţia în bine a naţiunii, românul se găseşte nedumerit, buimăcit de informaţii alterate, de lipsa unei viziuni sănătoase asupra viitorului, dar mai ales se află într-o stare de complet dezechilibru moral şi spiritual.

O catedrală impunătoare, menită să aducă omagiu Creatorului pentru ajutorul acordat necondiţionat neamului românesc, a fost clădită în centrul Bucureştilor. Este, fără îndoială, cea mai importantă construcţie de după 1989. Făcând o paralelă, de pe vremea aceea nu am mai văzut lucrându-se susţinut la construirea unei clădiri (în trei schimburi), zi şi noapte, nicăieri în România.

Făgăduinţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a fost ţinută. Dorinţa Regelui Ferdinand de a fi înălţate laude lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este, un secol mai târziu, îndeplinită.

Tenacitatea unui patriarh al vremurilor sale a făcut posibilă realizarea unei catedrale ortodoxe europene în adevăratul sens al cuvântului. Şi ce drum a mai fost… Câtă ură furibundă a avut de înfruntat, câte critici aduse de toţi neaveniţii, de câte a fost acuzat, câte caricaturi josnice şi prin câtă mocirlă i-a fost târât numele…Dacă nu ar fi realizat nimic mai mult în aceşti zece ani decât să fi traversat mizeriile, insultele şi hulele aşternute covor în drumul său, tot ar fi meritat întreg respectul nostru.

În an centenar BOR se confruntă cu, poate, cea mai mare criză de credibilitate de la înfiinţarea sa. Scandalurile referitoare la diverse comportamente deviante ale unor înalţi prelaţi, eterna piatră de moară constituită de scutirea plăţii taxelor către Bugetul Statului, lăcomia şi pretenţiile halucinante ale unor preoţi de parohie, ieşiri pe post ale unor purtători de cuvânt aroganţi şi prea slab pregătiţi, au dus la îndepărtarea tot mai frecventă a tinerilor de biserică. Alimentaţi fiind de ştiri josnice, de o propagandă ateistă fără precedent, de întinderea tot mai vastă a filosofiilor de tip new age (filosofii ce îndeamnă omul să se considere propriul său Dumnezeu), tinerii au ales alternativa. De aici până la campaniile anti-catedrală, pasul a fost minuscul. Timp de zece ani nu ştiu dacă ce atacau era proiectul pur şi simplu sau se găsea doar o refulare în a-l ironiza, critica, bagateliza pe ÎPS Daniel, dar am citit mai multe rânduri ce transmiteau un mesaj de ură în cel mai pur sens al cuvântului decât putea cuprinde imaginaţia mea. Alimentat de finanţări cu caracter populist, proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a fost suspus unor critici atât de josnice, încat dacă nu aş fi avut rădăcini adânc înfipte în valori morale, aş fi fost, la rândul meu, luată de val (mai ceva ca un balon).

Nu sunt, şi acest lucru nu este nou pentru nimeni, un admirator înfocat al actualului patriarh al BOR, din motive doar de mine ştiute, însă nu pot nega succesul absolut al unui om care şi-a urmat drumul în ciuda tuturor furtunilor şi a demonstrat că îndeplineşte ceea ce promite. Într-o ţară măcinată de deznădejde, într-o ţară din care tinerii pleacă având lacrimi în ochi, dar fără să privească înapoi, într-o ţară cu sisteme de justiţie, sănătate şi învăţământ distruse din temelii, ÎPS Daniel a demonstrat că BOR - atât de înjurată şi siluită de orice băgător de seamă - a fost singura instituţie a României Mari care a reuşit să construiscă ceva demn de Centenarul Marii Uniri. La celălalt capăt al podului - eternul circ din fiecare 1 Decembrie, asezonat cu fasole, ciolan, politruci şi marionete ale unor partide puse pe căpătuială - ca o a doua faţă a României, cea vizibil şi măsurabil aflată în pragul unei ateizări benevole.

Mii de oameni au venit la Bucureşti pentru a participa la sfinţirea celei mai mari catedrale ortodoxe din România. E o infimă jertfă arătată lui Dumnezeu. Da! Această catedrală nu îi aparţine lui ÎPS Daniel. E ctitoria sa, negreşit, dar ÎPS Daniel nu pleacă în veşnicie cu această construcţie după Domnia Sa. Catedrala rămâne a românilor, a celor care au rămas şi a celor care suspină adesea cu gândul la ţară.

Dincolo de controverse şi alte dezastre, Catedrala Mântuirii Neamului este locul în care ne reîntâlnim cu strămoşii noştri, cu toţi cei care s-au jertfit pentru demnitatea neamului românesc, cu toţi martirii şi domnitorii care au crezut cu tărie în Dumnezeu şi în ajutorul Său necondiţionat.

Şi mai presus de toate, acolo ne întâlnim cu Dumnezeu! Aceasta a fost rânduiala Sa. Într-o ţară în care nu mai ştim încontro, în an de mare sărbătoare când suntem cu toţii dezgustaţi de întreaga clasă politică, acum când impostura şi lipsa de valoare conduc şi sunt scoase câştigătoare, Dumnezeu a arătat că echilibrul moral şi spiritual pe care îl căutăm îl găsim doar în biserică. Vrerea Lui a fost ca în timp de restrişte să ne arate tuturor că într-o ţară redusă la ruină, avem încă speranţa spre mântuire şi ajutor în nevoi. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Dana Toma 

divider



Permanenţe 20 de ani

Corneliu Codreanu în cadrul bisericii Sf. Ilie Gorgani

Ţin să afirm că Mişcarea Legionară a pătruns atât de repede şi adânc în inima ţării datorită, într-o semnificativă măsură, şi faptului de a-i fi fost dat să-şi aşeze sediul, chiar de la începutul perioadei de irepresibilă ascensiune, exact în centrul reşedinţei politice şi administrative a României. Şi, de asemenea, a jucat un rol aproape egal împrejurarea că la câţiva paşi de sediu se află o veche biserică încărcată de iz istoric şi duhovnicesc, care e devenit lăcaşul predilect de rugăciune al legionarilor. Sediul i l-a dăruit viteazul general Cantacuzino - Grănicerul, a cărui familie s-a contopit mult cu plămada neamului românesc, iar biserica, dincolo de explicaţiile empirice, i-a dăruit-o Dumnezeu, înveşnicind-o în conştiinţa tuturor cu numele de Sf. Ilie Gorgani. Ce cutremure şi cataclisme s-ar mai putea petrece de aici înainte ca relaţia, care dăinuieşte de mai bine de 60 de ani, dintre ea şi Legiune, să poată fi ruptă?

Celor care am apucat vremea primelor noastre îngenunchieri înăuntrul sfântului lăcaş, ne este cu neputinţă să trezim în noi amintirea lor, altfel decât văzându-l pe Căpitan în cadrul bisericii. Statura lui în mijlocul ei este imaginea care ne revine cel mai stăruitor, ori de câte ori ne poartă gândul înapoi. Căci oricât de mare, de preţioasă şi de rodnică ar fi pentru viitorul neamului românesc lupta purtată de Corneliu Codreanu, ea nu ne va putea mângâia niciodată pe cei ce l-am văzut de aproape, de pierderea prezenţei lui fizice, de absenţa puterii de iradiere spirituală a persoanei lui concrete, deşi se identifica perfect cu gândul şi fapta lui, cu crezul pe care l-a mărturisit exemplar, cu stilul de a-şi conduce organizaţia şi felul de a se purta în lume, încât nu ai fi putut găsi nici cea mai mică fisură între el şi specificul manifestărilor lui, totuşi omul, în complexitatea înfăţişărilor, era mult mai mult şi altceva decât suma gesturilor, atitudinilor, deciziilor, reacţiilor şi dezlănţuirilor lui. Dacă un artist de geniu i-ar fi făcut statuia, întrupându-i în ea toate calităţile, şi această statuie ar fi prins viaţă, ea ar fi rămas doar o copie aproximativă a prezenţei lui de fiecare zi, a insului viu, a făpturii covârşitoare din faţa noastră. Îmi este greu să-mi imaginez cum îl văd şi-l simt astăzi cei ce i-au îmbrăţişat convingerile şi-i urmează viziunea, dar nu l-au cunoscut direct. Acestora aş vrea să le transmit ceva din ceea ce simţeam toţi soldaţii lui, ori de câte ori ne aflam în preajma sa.

Căpitanul era vizibil înalt, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i măsoare înălţimea. Nu pentru că ar fi simţit în intimitatea cugetului că săvâşeşte o necuviinţă măsurându-l, chiar numai mental, ci pentru că fiinţa Căpitanului respingea senzaţia de spaţiu limitat, de formă încremenită, căci ceva în el sugera un ecou îndepărtat al infinitului. Purta în el o proprietate, de-a dreptul miraculoasă, de-a părea că-şi depăşeşte limitele concrete şi sfera facultăţilor sufleteşti. Desigur, nu puteam uita că era om ca şi noi şi nu ne-am fi îngăduit să-l credem altceva, poate exponentul unei forţe supranaturale aici, pe pământ, cu toate că unii făceau excepţie, ţinând să-l creadă aşa - şi totuşi, fără să-i ignorăm omenescul, erau clipe când ni se părea că în jurul lui plutea un duh ca o adiere de dincolo de lume.

A trăit într-o epocă în care neamului nostru i se deschidea în faţă alternativa: să dăinuiască milenii şi milenii de aici înainte, împlinindu-şi chemarea în lume, sau, dimpotrivă, să îndure o existenţă pândită de intrarea în anonimat şi chiar să accepte o moarte mai mult ori mai puţin lentă. Corneliu Codreanu a militat pentru prima alternativă, a vrut să asigure perenitatea poporului roman şi strălucirea lui în concertul celorlalte popoare, înscriindu-se în istorie cu o misiune şi o responsabilitate proprie sieşi. Astfel de oameni, de factura lui, se confundă cu fiinţa colectivităţii, în ei stăruie freamătul încrengăturilor străvechi, când ni se urzea obârşia, ei vin parcă din vremuri imemoriale, purtând pe chipul lor tragedii şi drame prin care ne-am păstrat locul sub soare. După cum, mai prezent ca nimeni altul în viscolul vremii, el îşi depăşea veacul, îşi lărgea epoca în care i-a fost dat să trăiască, proiectându-se departe în viitor, anticipând primejdii pe care noi nu le puteam sesiza îndeajuns şi despicând zări prefigurate doar de nesomnul şi aspiraţiile lui.

Ultimii ani şi i-a petrecut, în bună parte, pe locurile acestea. Chiar dacă sunt împresurate de vajnice ostilităţi şi acum, el le-a adus o faimă şi un spor de însemnătate mereu mai vii. În biserica aceasta venea să se roage. Aici, pe pardoseala ei a îngenunchiat în faţa sicrielor lui Moţa şi Marin şi de aici aştepta ca puterile nevăzute să-i trimită sfatul, ocrotirea şi lumina până în biroul său de lucru, care se afla la câţiva paşi de noi. De aceea, când cei ce au rămas să-i ducă mai departe solia, s-au adunat aici, covârşiţi de evocarea făpturii lui, nu se poate să nu simtă în adâncul lor cum paşii Căpitanului urcă treptele acestui binecuvântat lăcaş, cum se roagă împreună cu noi şi cum atrage din ceruri concursul acelora care şi-au dat viaţa pentru izbăvirea neamului românesc.

Mircea Nicolau,29 noiembrie 1997

Răstigniri ascunse

În ciuda atâtor tiranii care au vrut să ne piardă, legionarul şi-a păstrat neîntinată conştiinţa şi a ştiut să înfrunte urgia până la limita extremă: moartea. Servind şi păstrând neştirbită misiunea sa, ca un crâmpei de lumină şi nădejde pentru neamul său prin grelele prigoane, legionarul nu a îngenuncheat şi nu a subscris capitulării crezul său, ducând mai departe în istorie destinele neamului său.

Omul, aici, pe pământ, este ca într-o slujbă ostăşească. Aşezat între iad şi Dumnezeu, între bine şi rău, vremelnic şi etern, vrăjmăşie şi iubire, ispită şi virtute, durere şi bucurii, zilele îi sunt date pentru a sluji lui Hristos şi binelui aproapelui. El este asemeni robului care suspină după libertate, asemeni năimitului care îşi asteaptă plata.

Am strigat şi nimeni nu ne-a auzit. Am fost ucişi în chipul cel mai odios, arşi de vii, înmormântaţi de vii, dar nimeni nu ne-a cercetat.

Peste lupta noastră, peste suferinţele noastre, peste mormintele noastre, falsificatorii de adevăr şi de istorie vor să aşeze piatra uitării, piatră de mormânt. Dar legionarii nu pot fi scoşi din istorie.

Zilele unora dintre noi au fost mai grele, s-au depănat mai grabnic, firul vieţii lor a fost scurtat de prigonitori.

Adu-ţi aminte, Doamne, de ei!

Oameni rătăciţi, ieşiţi din minţi, duşmani ai lui Dumnezeu au luptat cu înverşunare şi aprinsă ură împotriva Crucii lui Hristos, înroşind cu sânge nevinovat văzduhul până la Cer şi vrând să distrugă valori sufleteşti, au înmulţit Cetatea Sfinţilor şi a Mucenicilor Neamului.

O, voi eroi şi martiri, mucenici ai luptei pentru Hristos, care aţi urcat cu vitejie Drumul Golgotei, biruind moartea pământească între zidurile de sânge ale temniţelor, sau pe crestele de foc ale munţilor, călăuziţi de lumina biruitoare a Sfintei Cruci, aţi trăit zguduitoarea dramă a sfintei chemări, răspunzând „Prezent!” la supremul apel al Mântuitorului Iisus Hristos, întru apărarea sfintei Sale aşezări.

Din carnea voastră răstignită pe Lemnul Crucii, sau străpunsă de pumnalul trădării şi al mişeliei, vor creşte glorii mari de noi mucenici care vor sta scut în faţa potrivnicului - biruinţă, ascunsă - când zidul de ură şi de mişelie se va prăbuşi.

Cei care nu au trăit înjosirea zguduitoare, nebunia, cârdăşia banditească la care omul era supus fără voia sa şi împotriva conştiinţei sale, pentru a-l face complice, refuză să înţeleagă şi să primească mărturia noastră.

Ecouri cu vaite răpuse ca un fior mă poartă mereu în trecut. Se învolbură în suflet aducerile aminte, adâncuri de beciuri şi dejecţii, adâncuri de mină, celule reci şi umede oblonite cu uşi grele şi drugi de fier mă urmăresc în somn, şi umbrele morţilor mei mă neliniştesc.

O idee se combate cu altă idee. Nu cu cătuşe, nu cu lanţuri, nu cu temniţă, nu cu crimă.

Pentru noi, legionarii, nu a existat mijloc de apărare şi nu există nici azi. Unicul judecător va fi Dumnezeu.

Îmi plec fruntea în faţa suferinţelor tuturor camarazilor mei, vii şi morţi, şi în genunchi îmi cer iertare.

Nu am fost mai bun decât ei.

Slavă suferinţelor - lacrimă de sânge care va rodi bucurii viitoare. Slavă morţii celei dătătoare de viaţă veşnică.

Petru C. Baciu, Iulie 2004

 

divider



Prima mea întâlnire cu Mircea Nicolau

Numele lui Mircea Nicolau îmi era cunoscut de multă vreme din revista Permanenţe şi admiraţia mea faţă de înaltul său nivel intelectual era categorică. Îl văzusem o dată şi la televizor şi am admirat siguranţa şi lipsa de complexe cu care răspundea la cele mai dificile întrebări legate de Mişcarea Legionară, căreia i-a închinat toată viaţa sa, jertfindu-şi libertatea şi tinereţea. Nu e de mirare că nu i s-a permis să apară de prea multe ori... A venit apoi anul 2000 când am avut onoarea ca domnul Mircea Nicolau să scrie prefaţa la cartea tatălui meu despre reeducarea de la Piteşti. Nu putea exista atunci o semnătura mai onorantă care să legitimeze şi ierarhic mesajul atât de autentic al mărturiei creştine româneşti în cea mai diabolică gheenă a prigoanei comuniste...Întâlnirea mea personală cu domnul Mircea Nicolau a avut loc însă doar în 2006 când am vizitat sediul Fundaţiei George Manu împreună cu fiica mea Aurelia (ce participa la un concurs de pian la Bucureşti). Am intrat în prima cameră... am fost întâmpinat cu căldură de seniorii noştri venerabili Gelu Gheorghiu şi Gheorghe Jijie, amândoi colegi de celulă ai tatălui meu (unul la Piteşti, celălalt la Aiud...) împreună cu alţi seniori camarazi ... şi amosfera mă entuziasma. Apoi mi s-a spus că domnul Nicolau ne invită în cealaltă cameră... Am intrat cu oarecare sfială şi am găsit un domn de o distincţie şi o sobrietate remarcabile, care în ciuda celor peste 90 de ani se exprima cu o precizie rară, abordând mai multe subiecte din care nu putea lipsi reafirmarea marelui respect pe care-l purta tatălui meu, între timp trecut la cele veşnice.

După ce o vreme n-am zis nimic, ascultând cu maximă atenţie tot ce povestea domnul Nicolau, la un moment dat îndrăznesc să pun o întrebare (naivă, recunosc...): „După moartea lui Horia Sima, cine conduce Mişcarea Legionară? Există vreo structură, vreo formă de organizare...?” În acel moment, domnul Nicolau a răspuns ostentativ cu voce tare: „Nu-i nicio organizare ...” şi simultan a ţâşnit de pe scaun şi a luat de pe pat o pernă cu care s-a dus şi a acoperit telefonul... Apoi s-a aşezat din nou pe scaun şi ne-a răspuns cu adevărat, dar cu voce mai joasă, vorbindu-ne despre comandamentul din exil, despre Mircea Dimitriu, despre Dumitru Creţu... Nu ne-a vorbit însă despre conducerea din ţară (o aveam în faţa noastră...). Am evocat de multe ori cu fiica mea această primă vizită şi scena simpatică cu perna şi telefonul... dar teroarea în care au trăit aceşti oameni timp de zeci de ani (şi care a inspirat asemenea gesturi) n-a fost deloc o gluma... Aveam să-l întâlnesc apoi de mai multe ori pe domnul Mircea Nicolau. Sunt amintiri scumpe care mă onorează. Mă bucur să fiu printre cei care duc moştenirea sa spirituală mai departe. La împlinirea a 7 ani de la trecerea sa în veşnicie, rostim cu toţii PREZENT!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Lerui, Doamne, Ler

Cerul şi-a deschis soborul-

Lerui, Doamne, Ler -

şi-au pornit cu pluguşorul

îngerii din cer.

 

Merg cu plugul de oglindă

şi de giuvaer,

toţi luceferii colindă,

– Lerui, Doamne, Ler -

 

Patru heruvimi în haine

albe de oier

răspândesc în lume taine,

– Lerui, Doamne, Ler

 

–N-au venit cu grâu la poartă

ci au rupt din ger

stele mari, ca să le-mpartă,

– Lerui, Doamne, Ler

 

–Singur tu aştepţi în tindă,

suflete stingher,

nesosita lor colindă,

– Lerui, Doamne, Ler

 

–Nici un înger nu mai vine

fâlfâind mister,

să colinde pentru tine,

– Lerui, Doamne, Ler

Radu Gyr 

divider



File din legenda NICADORILOR şi DECEMVIRILOR

„Sfântă tinereţe legionară, Zidim biserici, stăm viteji în închisori, În prigoana orişicât de-amară Cântăm şi ne gândim la Nicadori. Purtăm în crivăţ şi în soare, Lumini pentru biruitori, Pentru cei viteji zidim altare, Şi-avem doar gloanţe pentru trădători!”

În 1936 Radu Gyr scria textul „Sfântă tinereţe legionară”, iar Nelu Mânzatu îi compunea muzica. Cântecul rezultat avea să fie cel mai cunoscut şi mai iubit cântec legionar. Ultima lui strofă redată mai sus este închinată jumătate Nicadorilor - pedepsitori ai asupritorilor românilor şi jumătate Decemvirilor - pedepsitori ai trădării. Versuri sfinte ce se cântă tot mai rar astăzi… Nume sfinte ce se pomenesc tot mai rar astăzi: Nicadori şi Decemviri. La 80 de ani de la mişeleasca lor asasinare în marginea pădurii Tâncăbeşti, se cuvine să revină vii şi glorioşi, în memoria legionară actuală.

NICADORII

Nicadorii - Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace - sunt cei 3 legionari ce l-au pedepsit pe I.Gh. Duca. Spre deosebire de lumea nelegionară sau de cea antilegionară, noi folosim formula de pedepsire şi nu de asasinat. De ce? Să ne amintim pe scurt contextul de la finele anului 1933. În 14 noiembrie liberalul I. Gh. Duca devine premierul României. Duca este chemat la guvernare de Regele Carol al II-lea după 4 ani de guvernare ţărănistă, în ciuda faptului că regele nu agrea PNL din cauza declaraţiilor făcute de liderii acestuia la „restauraţia” din 1930 (când Carol îşi detronase fiul). Din cauza acestui conflict, Carol, deşi tocmai numise un nou guvern în frunte cu Duca, stabileşte alegeri parlamentare pentru finele lui decembrie 1933.Venirea lui Duca în fruntea guvernului la 14 noiembrie este o consecinţă a vizitei făcute de acesta la Paris în vara lui 1933. Duca merge la Paris pentru a negocia un nou împrumut pentru statul român, în contextul crizei economice majore în care se găsea ţara. În fapt, el îşi negociază propriile interese, cerând cercurilor politico-financiare franceze (dar de origine evreiască) susţinere politică pentru a căpăta funcţia de premier al României. În schimb, i se cere angajamentul de a elimina Mişcarea Legionară. Cum de i s-a cerut la Paris fix distrugerea legionarilor? Francezii considerau Mişcarea Legionară un pericol pentru intereselor lor economice în România, legionarii erau percepuţi în mod eronat ca o grupare finanţată şi controlată de nazişti (a căror ascensiune începuse fulminant la începutul lui 1933), şi pe firul aceleiaşi gândiri aberante francezii se temeau că odată cu intrarea legionarilor în politica ţării vor acorda privilegii economice germanilor, afectând pe cele ale Franţei. Duca nu stă pe gânduri… pentru el Mişcarea nu valora nimic, în schimb aurul puterii strălucea orbitor.

Revenind la noiembrie 1933, în ţară se desfăşura camapania electorală pentru alegerile parlamentare ce fuseseră stabilite la finele lunii decembrie 1933 - respectiv 20 decembrie, alegerile pentru Camera Deputaţilor. Mişcarea Legionară se înscrisese în alegeri sub numele „Garda de Fier”, având drept semn electoral gardul. Depuseseră listele cu candidaţi în numeroase judeţe, listele fuseseră validate şi candidaturile acceptate. Ca orice grupare politică angajată în lupta electorală, legionarii făceau campanie, adunări electorale, împărţeau şi lipeau afişe etc.

La 9 zile de la numirea în funcţie a noului premier, 22 noiembrie 1933, este împuşcat la Constanţa studentul Virgil Teodorescu - avea în mână un teanc de afişe electorale şi o găletuşă cu pastă de lipit. La 28 noiembrie este împuşcat la Iaşi muncitorul Constantin Niţă - avea în mâini mai multe pâini pe care le arunca peste gard în curtea Căminului Legionar de la Râpa Galbenă în interiorul cărora mai mulţi legionari se baricadaseră în faţa jandarmilor care încercau ilegal să îi aresteze. Şi asta nu a fost de-ajuns...Lui Duca i se apropia scadenţa, angajamentul luat la Paris se cerea pus în practică. Lângă el, Titulescu susţine vocal dizolvarea Mişcării. Se încearcă dizolvarea în consiliul de miniştri din 7 decembrie, majoritatea se opune. În 9 decembrie, la braţ cu Titulescu, Duca merge la Regele Carol cerându-i dizolvarea prin decret regal, regele refuză. În noaptea de 9/10 decembrie 1933, I.

Gh. Duca convoacă din nou Consiliul de Miniştri (sub presiunea lui Titulescu), redactează şi semnează decizia de a scoate în afara legii Garda de Fier pentru a o împiedica să participe în alegerile în care era legal şi oficial înscrisă de săptămâni bune!

Din aceeaşi noapte de 9/10 decembrie încep arestările masive ale legionarilor din toată ţara, în câteva zile Jilava, Văcăreşti, Galata, Focşani, toate temniţele din ţară şi toate posturile de jandarmi... se umplu până la refuz! Arestările se fac în general noaptea la domiciliul celui vizat, în urma unei percheziţii făcute brutal şi umilitor. Mamele sunt bruscate, soţiile sunt lovite, copiii, treziţi din somn de jandarmii care ocupă şi răscolesc casa! Arestările se fac pe baza materialelor legionare confiscate la percheziţie, dacă se găsesc... sau nu. Cei arestaţi (peste 10 000), în majoritatea lor nici nu aflaseră că Garda de Fier a fost scoasă în afara legii, cu atât mai puţin ştiau că deţinerea unei cărţi, fotografii sau afiş legionar se pedepseşte cu bătaie şi detenţie!

Nu se opresc nici aici! Profitând de faptul că veştile circulau lent şi că arestaseră din prima clipă căpeteniile legionare din toate judeţele - astfel încât acestea să nu poată lua legătura cu oamenii din teritoriu - pornesc să îi vâneze pe cei ce încă nu aflaseră că, dintr-o dată, autorităţile îi declaraseră ilegali şi îi scoseseră forţat din lupta electorală. Astfel, în 12 decembrie este ucis în Vlaşca plugarul Nicolae Bălăianu care făcea campanie electorală, zdrobit în bătaie, avea să moară în spital la Giurgiu; tot în 12 decembrie, la Tecuci, croitorul Toader Toma este asasinat în aceleaşi condiţii!

Legionarii arestaţi sunt băgaţi direct în temniţă, fără act de acuzare, fără proces, fără sentinţă! Nimic! Totul la bunul plac al autorităţilor. Odată arestaţi, sunt bătuţi bestial şi asistenţa medicală li se refuză. De exemplu, Gheorghiţă Negrea din Fârdea Severinului, arestat în decembrie 1933, pe când împărţea afişe electorale, este călcat în picioare la postul de jandarmi şi moare în 14 ianuarie din cauza bătăilor suferite!

Ăsta e contextul pedepsirii, astea sunt faptele, aştia sunt morţii noştri. Ăsta era marele om politic şi bărbat de stat I. Gh. Duca! Din 22 noiembrie 1933 în România nu au mai existat Constituţie, lege, legalitate, morală. Din anarhia şi haosul în care autorităţile au aruncat voit ţara, ucigându-i şi maltratându-i copiii, s-a născut legenda Nicadorilor.

Cine sunt cei trei Nicadori? Trei legionari de elită:Nicolae (Niky) Constantinescu, născut în 1905, la Galaţi, absolvent al Academiei Comerciale, economist, candidat al Gărzii de Fier pe listele din Făgăraş, arestat în plină campanie electorală şi dus în temniţa Făgăraş unde a fost bătut crunt de jandarmi. Niky era la a patra arestare abuzivă, de fiecare dată fusese bătut groaznic, de fiecare dată a fost eliberat fără a fi pus sub acuzare în vreun fel, fără a fi vreodată judecat.

Ion (Iancu) Caranica, născut în Macedonia, în 1904, absolvent al Şcolii Comerciale din Salonic, student al Academiei Comerciale Bucureşti şi întemeietor al revistei „Armatolii”, candidat al Gărzii de Fier pe listele din judeţele Durostor şi Caliacra.

Dumitru (Doru) Belimace, născut în Macedonia, în 1910, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

În temniţa Făgăraşului, Niky Constantinescu, bătut şi umilit pentru a 4-a oară numai pentru calitatea sa de membru al Legiunii Arhanghelul Mihail, plângea moartea lui Virgil Teodorescu şi a lui Constantin Niţă. Nu aflase de ceilalţi morţi, dar proporţia dezastrului o intuia după tragedia însângerată cu care începuse şi după numărul legionarilor care ocupau până la refuz temniţa în care se afla. Între zidurile Făgăraşului Niky ia decizia pedepsirii lui Duca. În ţara în care clasa conducătoare nu mai acţionează după lege şi se transformă în stăpân feudal, în asupritor cu drept de viaţă şi mai ales de moarte asupra supuşilor deveniţi peste noapte robi, care ar fi putut fi dezlegarea? Pedepsirea…Eliberat după cele câteva zile de arest, va dezvălui planul camarazilor Caranica şi Belimace (deşi iniţial în temniţă împărtăşise gândul lui Toader Ioraş, cu care ar fi urmat să acţioneze). Niky nu ia legătura cu niciun alt legionar, nu împărtăşeşte Căpitanului gândul său, aşa cum speculează ulterior autorităţile. Cei trei pedepsesc aroganţa feudală, coprupţia şi vânzarea ţării, împuşcând pe I. Gh. Duca în gara Sinaia. Cel care trage este Nicolae Constantinescu. Toţi 3 se predau justiţiei şi ulterior, în cadrul unui proces amplu ce are loc în 1934, sunt condamnaţi la închisoare silnică pe viaţă.

Nicadorii au făcut dreptate, nu crimă. Au pedepsit, nu au asasinat. Îmi vin în minte cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt: „În fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptăţii şi 23 de ceasuri pe acela al milei.” În 29 decembrie 1933 a venit acel ceas al dreptăţii neamului românesc, însângerat de prigoana Duca. Şi Nicadorii au fost braţul dreptăţii divine care au pedepsit pe cel ce nesocotea poruncile bisericii şi legile statului. Cei ce încă se mai îndoiesc de asta să îşi amintească de pedepsirea lui Iulian Apostatul de către Sfântul Mercurie cel plecat din icoana Maicii Domnului la rugăciunea ridicată de Sfântul Vasile cel Mare. Nicadorii şi-au asumat trăirea unei vieţi în temniţă pentru a pedepsi şi a stopa masacrul legionar din iarna lui 1933. Senini, hotărâţi şi de neclintit în credinţa lor, au pătimit în temniţele Jilava, Doftana, Aiud şi Râmnicu Sărat. La Aiud Nicadorii erau nelipsiţi de la toate slujbele săvârşite în biserica penitenciarului, în fiecare sâmbătă cei trei făceau parastas pentru Duca, se legaseră ca până la finele vieţii lor să îi facă pomenire săptămânală pentru mântuirea sufletului lui şi al lor. Camarazii noştri şi-au ţinut promisiunea, dar sfârşitul vieţii lor a venit aşa cum ştiţi, repede şi tragic... şi mă întreb dacă după moartea lor s-a mai ocupat cineva de mântuirea sufletului lui Duca...Ar fi atât de multe de spus despre Nicadori... Păstrau o legătură permanentă cu Nicoleta Nicolescu şi cetăţuile, Niky ţinea un jurnal al vieţii de ocnaş; s-au făcut atâtea cântece şi poezii închinate lor, chiar ei au făcut un superb cântec legionar în care îşi mărturisesc povestea; Doru a scris o lucrarea de excepţie în temniţa Aiudului „Revoluţia fascistă”; Niky şi Sofia Cristescu au trăit o curată şi minunată poveste de dragoste; în curtea temniţei Aiudului a străjuit Troiţa Nicadorilor până după venirea comuniştilor... Odată, dacă Dumnezeu îmi va îngădui, voi pune pe hârtie şi aceste poveşti, alte file din legenda Nicadorilor.

DECEMVIRII

Au pedepsit prin împuşcare trădarea, executând în formulă simbolică de pluton de execuţie, pe Mihai Stelescu - fost legionar, deputat trimis în Parlamentul ţării de organizaţia politică a Legiunii, care, ademenit de promisiunile de mărire şi ascensiune politică ale camarilei regale, dezertase din lupta dusă alături de camarazi şi complotase dovedit la asasinarea fostului său şef, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu. Sunt bine cunoscute faptele lui Stelescu - complotul din tabăra de la Budachi, descoperit de Totu şi Cantacuzino, mărturisirea lui Cotea şi descoperirea sticlei cu otravă ce urma să curme viaţa Căpitanului. Nu vom insista asupra lor. Cunoscută este şi atitudinea pe care Mişcarea Legionară a luat-o la dovedirea relei credinţe a lui Stelescu. Judecat de un Consiliu de Onoare din care făceau parte majoritar cei ce se formaseră sau serviseră ca legionari sub conducerea directă a lui Stelescu, este găsit vinovat de trădare şi eliminat din Legiune la 25 septembrie 1934, cu menţiunea făcută de Căpitan că îi lasă deschisă calea de întoarcere în viitor, dacă va dovedi că s-a schimbat. Atât. Nu a fost bătut, nu a fost dat în judecată pentru tentativă dovedită de omor etc.

Stelescu nu numai că nu s-a schimbat, dar a continuat calomnierea Mişcării şi a Căpitanului prin ziarul „Cruciada Românismului”, finanţat de camarilă. Mizeria şi abjecţia la care a putut să coboare Stelescu sunt greu de înţeles - suficient să amintim că a ajuns să scrie că exista o relaţie între Căpitan şi Elena Lupescu, că guvernul finanţa Garda de Fier, că originile Căpitanului nu erau nici pe departe româneşti etc. Lături vărsate pentru otrăvirea sufletelor.

Căpitanul nu i-a răspuns, nu l-a contrat, nu a dezminţit, nu s-a victimizat, a ales să îl ignore, deşi durerea şi dezamăgirea lui trebuie să fi fost uriaşe. Mai mult, nu a retras niciodată promisiunea făcută lui Stelescu de a-l reprimi în Mişcare după îndreptare. Şi legionarii au îndurat toate astea, cu sufletul ars de ruşinea de a fi stat ani de-a rândul lângă unul pe care-l credeau camarad şi şef legionar şi se dovedise un vierme trădător. Da, Stelescu era nesemnificativ pentru neam, în ciuda tuturor enormităţilor pe care le debita, dar nedreptatea era prea mare şi părea fără sfârşit. Până într-o zi când...„Zece trăznete-n mânie,/ L-au fulgerat pe trădător./ Cutremură-te Neam de-atâta vitejie,/ Cei zece ţi-au croit alt viitor”. Numele lor erau Ion Caratănase (student), Iosif Bozântan (avocat), Ştefan Curcă (student), Ioan Pele (student), Grigore Ion State (şofer), Ion Atanasiu (teolog), Gavrilă Bogdan (student), Radu Vlad (teolog), Ştefan Georgescu (teolog) şi Ion Trandafir (student), dar memoria legionară avea să-i păstreze într-un singur nume: Decemvirii.

Cei 10 legionari de elită, au pornit sub comanda lui Ion Caratănase din tabăra legionară de la Hotarele, condusă de Vasile Marin şi s-au oprit în ziua de 16 iulie 1936 în Bucureşti, la Spitalul Brâncovenesc, unde Mihail Stelescu se afla internat în urma unei operaţii de apendicită. Stelescu a fost executat prin împuşcare, apoi cei 10 s-au predat autorităţilor, au fost judecaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Tabăra de la Hotarele a fost interzisă de autorităţi, Vasile Marin a fost arestat şi învinuit de complicitate, deşi nu ştiuse absolut nimic. Dar asta e o altă poveste, o altă filă.

Despre Decemviri ar trebui să se scrie pagini nenumărate, fiecare dintre cei 10 având o întreagă istorie de luptă legionară în spate. Trandafir a fost unul din primii alpinişti ai României, Ştefan Curcă este autorul frumosului cântec „Ardealul tânăr legionar”, Iosif Bozântan e creatorul „echipelor morţii” din cadrul Congresului de la Târgu Mureş... Despre fiecare dintre ei vom scrie în altă ocazie, acum ne limităm la obiectul pedepsirii lor care este trădarea, şi nu Mihai Stelescu.

Trădarea era şi este boala cea mai neagră care dezonorează sufletul românesc şi năpasta cea mai mare a neamului nostru din toate timpurile şi din toate locurile. Amintiţi-vă cum au căzut prin trădare Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit, Tudor Vladimirescu, Horia, Cloşca şi Crişan şi lista poate continua. Împreună cu marile căpetenii ale neamului, trădarea a ucis de fiecare dată încercările de dezrobire a neamului de sub stăpânirea străină, visul nostru de libertate ca popor, încercările românilor de a se uni între ei, de a avea un stat al lor etc. Asta au pedepsit Decemvirii într-un act pe care mulţi nu l-au înţeles. Această trădare milenară a fost şi motorul acţiunii lui Moţa din 1924. Împuşcarea lui Vernichescu nu îl viza pe acesta ca persoană, ci păcatul ruşinos al trădării neamului. Spre deosebire de Stelescu, Vernichescu s-a ridicat din acest păcat luptând pentru neam şi murind demn sub gloanţele comuniştilor, ca şef al unei grupări de partizani anticomunişti pentru salvarea neamului. Bietul Stelescu, lipsit de resurse sufleteşti, nu s-a putut ridica la soarta eroică a lui Vernichescu.

Şi revenind la spusele părintelui Steinhardt despre mila şi dreptatea lui Dumnezeu. Astăzi, în afara lumii legionare nimeni nu mai ştie că a existat un Stelescu (în afara celor care îl folosesc în continuare ca să lovească Mişcarea) şi din păcate pentru el nu cred că-i face cineva pomenirile sau îi caută mormântul prin Cimitirul Bellu. În istoria neamului ziua de 16 iulie, moartea lui Stelescu, nu există. Asta este dreptatea lui Dumnezeu.

An după an Mitropolia Banatului în frunte cu Mitropolitul sau vicarul şi cu mulţime de preoţi se adună la Pădurea Verde din Timişoara spre a face pomenirea luptătorilor anticomunişti executaţi de comunişti în 1949. Între ei, un loc de cinste îl ocupă Aurel Vernichescu, cel ce şi-a spălat păcatul trădării din tinereţe prin fapte glorioase şi l-a curăţit cu propriul sânge. Data la care Biserica pomeneşte anual cu cinstire de martir pe Vernichescu este 16 iulie. Aceasta este mila şi dreptatea lui Dumnezeu.

Cezarina Condurache 

divider



Din temniţele memoriei: Întâia jertfă legionară: 85 de ani de nedreptate! VIRGIL TEODORESCU

Cu un an în urmă vă vesteam bucuria recuperării mormântului lui Virgil Teodorescu şi scriam spre neuitare şi aducere-aminte despre împrejurările morţii lui Virgil Teodorescu şi numele asasinilor, refăceam firul faptelor petrecute în ziua blestemată - 22 noiembrie şi în noaptea care a urmat, cu pelerinajul legionarilor la morga spitalului unde-i zăcea trupul rece, cu aflarea cumplitei veşti de către părinţii săi...Anul acesta, la 85 de ani de la marea jertfă dată de Virgil Teodorescu, vom continua povestea. În ziua de 23 noiembrie 1933, Anghel Teodorescu - tatăl lui Virgil - obţine de la jandarmerie autorizaţia de a ridica trupul fiului său pentru a-l înmormânta acasă, la Hârşova. După amiază, ridicat de la morga Spitalul Dr. Sion din Constanţa, corpul rece şi însângerat este tranportat acasă cu un automobil. Între timp, vestea căderii studentului legionar străbate ţara ca un fulger, deşi ziarele, cu mici excepţii, tac... Vestea ajunge la Bucureşti şi cade ca un trăznet în creştetul Căpitanului: întâia jertfă a Legiunii, primul nostru mort...Legiunea intră într-o nouă etapă: a jertfei de sânge, a morţii. Până atunci legionarii, căliţi în multe lupte, bătuţi la sânge de autorităţi, umiliţi şi călcaţi în percheziţii, arestaţi fără temei şi deţinuţi ilegal în temniţele patriei - credeau că acestea sunt jertfele care li se cer pentru a deveni eroi, oameni noi. Iată că statul român, în noiembrie 1933, devine asumat asasinul copiilor săi. Din acel moment dreptatea, legea, morala, legitimitatea statului român au murit. Şi din nenorocire pentru neam, moarte au rămas toate până azi - excepţie făcând acele puţine luni de înviere: guvernarea legionară. Dar... Dumnezeu vede şi va răsplăti după cuviinţă şi celor nedreptăţiţi şi celor ce-au săvârşit nedreptatea.

Trecuseră numai 15 ani de la marea jertfă dată de români pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, pentru o ţară a românilor, întreagă, unită şi suverană... o ţară care în doar 15 ani îşi pierduse mai toate atributele câştigate prin sângele soldaţilor. Regele Carol al II-lea, la comanda străinilor, vindea în felii ţara reîntregită şi, ca să nu fie oprit în fărădelegea lui, ucidea pruncii ţării, după cum făcuse de mult un alt rege asasin, Irod cel Mare. Totul de teama pierderii tronului...În 22 noiembrie 1933 Căpitanul a realizat că drumul pe care a angajat tineretul spre biruinţa neamului va fi semănat din loc în loc cu moarte. Ce-o fi fost, Doamne, în sufletul său? Câtă responsabilitate, durere, nedreptate o fi simţit atunci Căpitanul. Iar legionarii au înţeles că pot fi oricând în locul lui Virgil, pot fi sacrificaţi de conducerea ţării pentru care părinţii sau ei înşişi luptaseră în războiul de reîntregire. Şi nu au dat înapoi... Hotărâţi, bucuroşi, biruitori au continuat lupta pe linia destinului românesc deschisă de Căpitan, oferindu-se ca jertfă pentru salvarea neamului. Virgil a fost primul... după el prigoana Duca va secera încă 4 eroi: muncitorul Niţă Constantin la Iaşi, plugarul Nicolae Bălăianu în Vlaşca, croitorul Toader Toma la Tecuci, ţăranul Gheorghe Negrea în Severin... Peste nedreptatea săvârşită, pentru legionarii asasinaţi ilegal şi mişeleşte, pentru cei 18000 de legionari întemniţaţi, pentru cele 18000 de case perchiziţionate noaptea, pentru mamele, soţiile şi copiii speriaţi, bruscati şi umiliţi pentru că fiul, soţul, tatăl era legionar... s-au ridicat din neam Nicadorii care au pedepsit! Nu ucis, nu asasinat, ci pedepsit pe I. Gh. Duca. Dar asta e o altă poveste devenită legendă.

Să revenim la Virgil Teodorescu. Transportat în Hârşova, este adus în casa părintească, părinţii şi fraţii îi pregătesc creştineşte trupul... Mama lui Virgil plânge... Fraţii lui - Ştefan, 14 ani şi Manole, 10 ani - speriaţi, îşi strâng disperarea în pumnii mici şi neputincioşi. Tatăl e ca o stâncă. Preotul legionar Ion Chivu începe rugăciunile la căpătâiul său. Îşi imagina oare preotul Chivu în acele momente că peste 6 ani va cădea şi dânsul, ciuruit de gloanţele aceloraşi asasini, în masacrul din 21/22 septembrie 1939?În dimineaţa zilei de 24 noiembrie 1933, ziua înmormântării, sosesc în gara Constanţa Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa şi Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul. Cutremuraţi şi sobri, coboară din tren; pe peron îi aşteaptă zeci de uniforme verzi conduse de ing. Virgil Ionescu (candidatul Legiunii în alegerile din judeţul Constanţa), avocatul Nicolae Şeitan (şeful judeţului), Preotul Chivu şi Traian Puiu (cel care fusese de braţ cu Virgil în momentul asasinatului). La salutul primit de la garda de pe peron, Căpitanul răspunde: „Am venit aici pentru ca împreună cu dvs. să petrec la locul de veci pe tânărul student Virgil Teodorescu care şi-a dat viaţa pentru cauza naţională. Niciodată în analele politice din ultimii 50 de ani nu s-a înscris un asemenea fapt.”Coloana verde se pune în mişcare, opreşte întâi la Hotel Grand şi de acolo ia drumul Hârşovei. La casa lui Virgil jalea e tot mai mare. Pe stradă, prin curţile vecine s-a strâns tot oraşul. Împuşcarea unui student de către autorităţi era ceva nemaiauzit, de neimaginat. În casa şi curtea familiei Teodorescu s-au strâns toţi legionarii din judeţ. Vine Căpitanul! Cu pas de plumb şi privirea cernită, cu ochi fulgerători şi inima împietrită de durere, Căpitanul stă de gardă la sicriul lui Virgil. Depune o jerbă, depun şi ceilalţi. E mut şi granitar. În fapt se roagă, pentru Virgil şi pentru cei ce-i vor urma. Nu mai are nicio îndoială că îndrăzneala autorităţilor criminale va creşte şi va muşca şi alte tinereţi legionare.

Sicriul este scos afară pe umerii camarazilor. Preoţii legionari Apostol, Chivu şi Dumitrescu oficiază slujba în stradă. Toată Hârşova e acolo! Chiar şi autorităţile locale, în frunte cu primarul Hârşovei, participă ca la o adevărată omagiere a unui erou al urbei. Convoiul se îndreaptă spre biserică şi de aici, spre cimitir. Pe marginea mormântului, înainte de coborârea sicriului în groapă, Căpitanul, prin Ordin de Zi pe Legiune, înaintează pe legionarul Virgil Teodorescu la gradul de comandant legionar post-mortem şi îl decorează cu distincţia supremă „Crucea Albă”. Lângă mormântul deschis, lângă trupul rece al lui Virgil se ţin următoarele cuvântări:Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu:„În calitatea mea de comandant aduc aici salutul legionarilor pentru sufletul care s-a ridicat în paşi de defilare din mijlocul nostru.

Amintirea lui ne va fi icoană călăuzitoare în lupta pentru binele patriei şi neamului, iar mormântul lui să ne fie exemplul sacrificiului ce trebuie să-l depună orice român conştient.

Iată-ne în amurg la marginea unei gropi deschise. Sub ţărâna ei caldă rămâne un legionar îmbrăcat în cămaşă verde, un copil al acestui oraş căzut la datoria sa.

Dar în faţă gropii deschise o mare şi grea problemă se pune pentru mine ca comandant. Văd o ţară care acum 15 ani îşi chema tineretul de pe toate meleagurile ca să lupte şi să moară. La apelul ei tineretul a răspuns.

Mai târziu această ţară a început să îşi bată joc de tot ce în ea era românesc, de orfani, văduve, invalizi...O ţară care îşi împuşcă cei mai buni copii ai ei nu mai e o ţară.

Dacă groapa aceasta nu va face ca ţara să nu-şi mai spânzure copiii ei, noi, conştienţi de menirea noastră, cu braţul vânjos, cu inima vitează şi cu curaj, asemenea ruşini nu vom suporta şi vom sta gata de moarte.

Trăiască toţi imbecilii, toţi Socorii, toţi Honigmanii, până ce în această ţară vom găsi calea ce duce la mântuirea ei.

Noi, pe tine, camarade, te vom răzbuna!

Îţi las ca supremă amintire această cruce albă, pe care o vei păstra în veci ca simbol al jertfei pe care ai făurit-o.”Ionel Moţa:„Virgil Teodorescu prin jertfa lui s-a înălţat la o mare nobleţe, putând fi pus alături de marile figuri puţine în ţara noastră.

Jertfa lui e mai nobilă decât a soldatului de pe câmpul de luptă căci neforţat, ci împins de un ideal, s-a aruncat în vârtejul luptei pentru salvarea crucii lui Isus. A căzut victimă a datoriei sale.

În numele unui grup de foşti studenţi, care acum 10 ani am deschis această luptă, îi aduc camaraderescul lor salut.”Generalul Gheorghe Cantacuzino:„Iată sacrificiul suprem!... Iată-l!

E lupta dintre două lumi. Între aceste două lumi este astăzi cadavrul iubitului nostru Teodorescu.

Dar lupta aceasta am înţeles să fie o luptă de idei, şi cinstit vorbind, nu o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Nu am început noi!

Întâiul care cade e al nostru, nu al lor!

Nu noi suntem agresorii, ci victima. O victimă care nu se frânge, nu se boceşte şi de care suntem mândri. Poate să am părere de rău când văd 20 de ani în sicriu şi 65 în picioare.

Nu-l bocim, dar stăm uimiţi de fapta pe care nimeni n-ar putea-o răstălmăci sau explica.

Suntem geloşi că nu suntem în locul lui.”Preotul Ion Chivu:„Oraşul Hârşova s-a îmbrăcat în doliu. Vestea a străbătut toată ţara. Unul dintre noi a plecat.

Camaradul Virgil Teodorescu nu va mai fi în mijlocul nostru decât câteva clipe.

El va rămâne însă veşnic printre noi. Memoria lui ne va fi sfântă, ca şi moartea sa limpede.

Îi jurăm în ceasul acesta credinţă neclintită.

Jertfa lui o vom păstra cu sfinţenie, aşa cum a fost el în ziua în care a căzut.

Părinţii să nu-l plângă. O lacrimă sfântă depunem noi, camarazii lui.

Jertfa lui Virgil Teodorescu nu aduce cu o durere copleşitoare, ci cu o durere înălţătoare.

Lupta va fi dusă mai departe, ca jertfa lui să nu fie zadarnică.”Apoi sicriul coboară în mormânt, în timp ce cămăşile verzi intonează „Prigoana”, „Hora Legionarilor” şi „Te vom plânge”. Acest „Te vom plânge” este cântecul scris în 1929 de Simion Lefter la moartea fratelui de cruce Gheorghe Dima din Galaţi. Din momentul intonării lui, peste groapa încă neaşezată a lui Virgil Teodorescu, Căpitanul hotărăşte să fie cântat la fiecare înmormântare legionară. Numele cântecului se va schimba din „Te vom plânge” în „Cântecul Legionarului Căzut” - pe care şi noi îl cântăm astăzi, respectând dispoziţiile Căpitanului, cu aceeaşi evlavie şi cu aceeaşi emoţie ca în 1933...După ce ultimii bulgări de pământ acoperă mormântul proaspăt, Căpitanul şi legionarii se leagă să continue lupta şi să nu uite jertfa şi mormântul primului căzut pentru Legiune. Din nenorocire, anii ce au urmat au însângerat întreaga ţară, mormântul lui Virgil a fost multiplicat cu mii şi zeci de mii... Dar pentru memoria şi istoria noastră legionară, el va fi mereu cel dintâi. De aceea, avem obligaţia şi bucuria de a ne aduna în jurul lui, făcând creştinească şi legionară pomenire.

Şi anul acesta, sâmbătă 24 noiembrie 2018, pe un ger aspru, am împlinit promisiunea făcută de Căpitan în numele generaţiilor legionare din toate timpurile. Am fost acolo. Sub binecuvântarea părintelui Drăghici, am citit şi cântat cu toţii slujba parastasului. Virgil cânta cu noi. Cu el cântau toţi martirii legionari cărora moartea lui le-a fost pildă şi îndreptar. „Noi mereu te plângem, frate, iar tu dormi mereu”... Frate dragă, de 85 de ani te plâng şi te fericesc generaţie după generaţie de legionari. Asta este marea taină a Legiunii: eroii neamului nu mor, ei trăiesc în Hristos viaţă veşnică în cer şi viaţă fără de moarte pe pământ! Virgile, eşti viu după 85 de ani de la asasinarea ta, eşti viu pentru că inima ta bate în piepturile noastre, şi după ce noi nu vom mai fi, va bate în inimile celor ce se vor ridica după noi.

Camarade comandant, primeşte salutul şi dragostea noastră: Virgil Teodorescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Flori de aur din Maramureş (55)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (Preot Marius Vişovan)

După ce am dat toate examenele primilor doi ani în câteva luni, până în toamnă am dat şi promovat şi examenele anului III, potrivit condiţiilor care mi s-au impus. Incredibil, dar adevărat!

Privind cu 12 luni în urmă, nici mie nu-mi venea să cred că a fost posibil. Nu, nu puterile mele au reuşit aceasta! Dumnezeu, pe care L-am implorat continuu. Cel pe care într-o vreme, în închisoarea dezastrelor de la Piteşti, îl întrebam disperat: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, Cel care de-atâtea ori mi-a întins mâna ridicându-mă din genunchi, Cel de lângă care Flavişor îşi priveşte cu dragoste familia în care s-a născut... El m-a ajutat! Aşa a fost posibil imposibilul!

De-acum, pentru anul IV şi V puteam respira în voie. Mă prezentam şi eu, ca ceilalţi studenţi, în sesiunile obişnuite. Intrasem oarecum în normal, dar foarte slăbit. Trebuia să mă re-fac. Era greu, dar aici rolul fiului şi al soţiei mele a fost hotărâtor. Dragostea cu care mă înconjurau m-au ajutat ca, încetul cu încetul, să-mi refac forţele. Mi-am reluat plimbările lungi cu bicicleta şi Marius locul pe scăunelul de lângă ghidon. Răspundeam la sute de întrebări, explicându-i tot ce-1 interesa. La şcoală, a început să ia contact cu lumea exterioară familiei. Avea o învăţătoare foarte bună, care avea şi ea necazurile ei ne-mărturisite - un frate preot greco-catolic ce fusese arestat şi condamnat. (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (20)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Atitudinea Londrei faţă de Carol s-a schimbat însă subit în acele zile din noiembrie 1938… Dacă înainte era tratat cu dispreţ, acum a mers în vizită oficială, primind invitaţie specială din partea guvernului britanic. La 28 noiembrie Carol s-a întors în ţară, a avut o întrevedere lungă cu Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu cărora le-a dat ordinele cuvenite. Două zeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sfântului Andrei 29/30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştiului de către călăii Regelui (pag.137).

Mihail Sturdza urmăreşte cu atenţie evoluţia complicată a scenei politice europene din 1938, în special orientarea tot mai decisă spre război a puterilor occidentale. Şansa de pace prin acordul de la Munchen, „pe care Chamberlain a fost destul de energic pentru a-l propune, dar prea slab pentru a-l menţine”, a fost puternic sabotată de „puternice grupări politice şi sociale anti-germane ajutate foarte abil de Roosevelt şi susţinute de către toate elementele oculte ale politicii internaţionale - Anti Munchenul…” (pag.135).

Noua orientare politică occidentală îl face pe regele Carol să intre brusc în graţiile cancelariilor şi a presei, care au salutat zgomotos asasinarea Căpitanului, mulţi istorici sau jurnalişti occidentali prezentând până azi această crimă în mod mistificat, falsificând sau omiţând aspecte esenţiale. Versiunea conform căreia şi Hitler şi-ar fi dat acordul pentru asasinat nu este confirmată de Sturdza, din contră, el susţine că evenimentul l-ar fi radicalizat pe Hitler şi ar fi contribuit la deciziile sale din 1939.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Liceenii pe Canal

NUBAR G.

Brigada K-4 elevi Poarta Albă 1951-52

Încă de la sosirea în Poarta Albă am observat un personaj uluitor în felul lui şi de neevitat: primul brigadier pe atunci. Scund de statură, cu ochii focoşi şi autoritari, tutelând un nas impunător, invers proporţional în raport cu statura posesorului, ornat cu o mustaţă neagră, îmbelşugată şi care dovedea o autoritate cu totul surprinzătoare asupra mulţimii pe care o păstorea. Nu mi-a fost dat până atunci să văd aşa ceva. Când răcnea Garabeţeanu cu glas de tunet - de unde-l scotea? - DREPŢI!, peste zece mii de oameni încremeneau instantaneu. De unde-şi trăgea prichindelul acesta incontestabila-i autoritate?

Ca etnie, era armean şi bănuiesc că litera u de la coada numeluia fost adăugată aşa, prin românizare. Se spunea că fusese mare negustor de bijuterii şi furnizor al Curţii Regale. Se mai spunea că nu fusese doar un simplu negustor, ci un expert în domeniu şi mai era şi posesor a două licenţe universitare, dreptul şi academia comercială. După ce l-am cunoscut mai de proape, nimic nu contrazicea aceste presupuneri. Nimeni nu a cerut confirmare, pentru noi, atunci, amănuntele acestea nici nu contau. Altele erau priorităţile. Se mai spunea că puşcăria ar datora-o deţinerii ilegale de aur şi alte asemenea, ceea ce putea fi adevărat, dar nici asta nu prezenta interes pentru noi. Ceea ce ne interesa primordial era să-l evităm cât mai mult. Era imposibil integral, primul brigadier asista ca cel mai mare şef din interiorul „coloniei”, la ieşirea brigăzilor spre locurile de muncă şi ne bucuram - cam fără voie - de aprecierile lui:

– Asta da! Asta cadenţă! Asta disciplină! zbiera la ceilalţi, care nu afişau falsa noastră morgă de tipi grozavi. Poate chiar aveau o oarecare ciudă pe noi, perfect justificată. Nu aveau cum să ştie că totul nu era decât circ, înscenare, păcăleală. Regizată cu toată şiretenia interesată de care eram în stare, fără a afecta pe cineva. Noi pe stăpâni îi păcăleam, nu pe ei. Iar dacă au avut totuşi oarece ranchiună faţă de noi, au fost răzbunaţi. Cu vârf şi îndesat. Foarte îndesat!

Într-o zi, fără preaviz - că nu făcea parte din uzanţele locului - am fost anunţaţi de Dragu că e mutat la altă brigadă şi că la noi vine Garabeţeanu, la cererea lui. A lui Garabeţeanu! Fusese debarcat din „înalta” funcţie - probabil datorită intrigilor curente între cei din „nomenclatura” deţinuţilor - făcându-i-se totuşi favorul de a-şi alege el o brigadă pe care să o conducă spre glorie şi succese… Ne-a ales pe noi. Mare bucurie, n-ar mai fi fost!

Ne înşelam!

Predarea brigăzii s-a făcut fără ceremonial. Ne-am despărţit de Dragu cu regrete din ambele părţi: coexistaserăm excelent. Resemnaţi, ne-am amintit că cele bune nu-s durabile prin partea locului. Ei, ce să facem? Vom vedea cum o să fie şi cu armeanul acesta.

Nu ne-a aliniat în faţa barăcii pentru a face cunoştinţă, ci în faţa paturilor (între timp au apărut paturi metalice etajate) şi aşteptam să facem cunoştinţă, curioşi şi îngrijoraţi, primul contact cu autoritarul fost prim-brigadier.

A intrat ca un mic Napoleon încruntat, cu ochii focoşi, măsurându-ne de sus până jos ca un general la inspecţia trupei. Noi, smirnă! Gravi! Când a ajuns în faţa lui Stelică Rădulescu cu Ciocănel alături, s-a încruntat şi mai şi, admonestându-l pe primul.

– Cum te numeşti?

– Rădulescu Stelian, a răspuns acesta, cu ochii jucând de veselie ca de obicei, şi cu două degete ridicate ca la şcoală.

– Nu-mi plac ochii tăi, jigodie mică! se zborşi armeanul încruntându-se şi mai şi, dar acest fapt nu a stins luminiţele jucăuşe din ochii lui Stelică.

Peste Ciocănel a trecut repede, deoarece ar fi trebuit să-şi înalţe prea mult capul ca să-l privească în ochi şi „risca dizlocarea vertebrelor cervicale”, privindu-l şi pe el în ochii nu mai puţin poznaşi ca ai lui Stelică. În ce ne priveşte, l-am considerat pe Stelică pierdut. Va fi ciuca brigadierului, ţinta mizeriilor, pe scurt, vai de capul lui! Restul ne-am abţinut prudenţi de la orice manifestare riscantă. A urmat discursul de recepţie, rezumat la: „Nicio abatere de la disciplină, munca să fie muncă, brigada să fie una de frunte, model pentru întreaga „colonie” etc… Vai de zilele noastre! Ne-am ars, era limpede! Aşa că rezervă absolută faţă de noul nostru şef şi… mai vedem noi. Garabeţeanu nu avea experienţă de şantier, aşa că era oarecum la mâna noastră. Deocamdată. Aşa ne explicam că nu ne măcina nervii - cum ne-am temut - cu zbierete, mulţumindu-se să se plimbe în cojocul lui de brigadier în lungul garniturii. Cojocul acela era foarte practic şi util, constituind şi un fel de uniformă a elitei puşcăriaşilor, spre a fi distinşi de borfaşii de rând. După ieşirea garniturii ne făceam treaba fără nicio comandă, ştiind bine ce avem de făcut. Însă atmosfera era oarecum apăsătoare, studiindu-ne reciproc. Chiar şi oştenii de pază erau altfel, probabil nedumeriţi de schimbarea noastră, concomitent cu schimbarea brigadierului. Poate-l suspectau că e un afurisit sau şi mai rău, un turnător, care le-ar putea căşuna şi lor ceva rău. Că s-a mai întâmplat. Turnătoria devenea din ce în ce mai mult sport naţional şi nu numai între deţinuţi. Aici, disproporţia era - deşi insignifiantă - devastatoare. Căci imprima în suflete o teamă de care se scapă greu. Şi naşte suspiciuni: nu cumva şi acesta?... dar asta nu ne-a făcut nişte ursuzi şi încrâncenaţi. Nici gând! Glumele nu au încetat, nici nu era posibil, dar totul era mai ferit, aproape conspirativ şi când brigadierul se apropia prea mult, vorbăria înceta sau direcţia acesteia se modifica. Nu avea cum să nu observe Garabeţeanu că era corp străin între noi. Poate din această cauză era mereu posomorât, tăcut, abătut. Prudent, cu mii de precauţii, a încercat să se apropie de noi şi fiind om inteligent, a ales bine, tocmai prin cel la care s-a zborşit primul în împrejurarea „primului contact”, Stelică Rădulescu. Şi al său inseparabil Sile Ciocănel.

– Ce aveţi, măi băieţi, că mă ţineţi la distanţă de parcă aş fi răul răilor?

– Păi de, dom-brigadier, dacă de la început v-aţi răstit la noi, ce să facem? Să ne aprindem cu mâinile noastre paie în cap? Mai bine stăm cuminţi la locul nostru ca să nu ne facem necazuri… şi nici dumneavoastră.

– Aşa e, măi băieţi, dar eu nu vă cunoşteam. Acum încep să vă cunosc şi-mi dau seama că sunteţi băieţi deştepţi. Aşa, în felul vostru, aţi ales calea cea mai potrivită momentului. Sunteţi mult mai înţelepţi decât aş fi putut să presupun că aţi putea fi, la vârsta voastră. Vă felicit pentru asta. Cred însă că ar cam fi timpul să încetăm cu tatonările, deoarece în ceea ce mă priveşte, sunt edificat. E timpul să vă lămuriţi şi voi privitor la mine şi să înţelegeţi că vă sunt prieten. Şi că împreună putem să ne uşurăm viaţa aici, atât cât se poate. Ascultă-mă, Stelică şi fă-ţi colegii să înţeleagă ce trebuie făcut. Întâi, păstrarea strictă a aparenţelor, ceea ce pentru voi nu-i greu, aţi făcut-o şi până acum. Am priceput şi eu în sfârşit: aţi fost deştepţi. Rămâneţi tot aşa. La ieşire şi intrare în colonie să zbârnâie! Cadenţă perfectă, pas apăsat ca la defilare, privirea dreaptă şi… ei, ştiţi voi mai bine. În rest, suntem între noi şi aşa să rămână. Fiţi siguri că atâta vreme cât ne va fi dat să fim împreună, ne va fi bine. Atât cât se poate. E clar, Stelică?

– Clar. Voi încerca să-mi conving colegii privitor la bunele dumneavoastră intenţii.

Eram prudenţi şi bănuitori. Nu era chiar aşa simplu să ne convingem că armeanul acesta cu poză teribilă nu ne aşterne o capcană model oriental. Apoi, într-o seară cu benefic gol de producţie s-a încins - fie ce-o fi - o „bâză” de toată frumuseţea. A stat ce a stat de o parte Nubar Garabeţeanu, dar nefiind nici el bătrân, cred că avea vre-o 34-35 de ani şi cum aveam să ne edificăm în timp, era un tip fermecător de copilăros şi în totală contradicţie cu manifestările lui teribiliste, nu a mai rezistat:

– Intru şi eu. Mă primiţi?

– Vă primim, dar… să vedeţi că… cum să jucăm corect… deoarece…- De la egal, la egal!

Fără nicio favoare! Îşi regăsi Nubar tonul zborşit.

Atâta a trebuit. Dacă nu i-o plăcea, treaba lui! A fost ghicit urgent şi încadrat pe post de victimă. Şi unde nu s-a suflecat Mihai Ilin-Mia, cu statura-i dublă comparativ cu a brigadierului, şi cu toate privirile noastre elocvente care-l îndemnau la moderaţie, mai că nu l-a răsturnat pe imprudent cu lovitura-i năpraznică. Iniţial şi-a pierdut suflul. Echilibrul i l-am restabilit noi, altfel era la pământ. Când şi-a revenit cât de cât, cu ochii holbaţi şi gâfâind:

–Ilin! Dacă mai dai odată aşa, te omor!

– Numai să puteţi, dom-brigadier, a şoptit sfios uriaşul cu faţă de copil.

De atunci scena se repeta trasă la indigo, Garabeţeanu o încasa cu regularitate, cu toate că-l admonestam pe Mia să-şi tempereze elanul:

– Nu-l distruge, măi, că nu se ştie cine vine în loc!

Important era că voioşia firească a brigăzii renăscuse, veselia deschisă şi-a reluat locul cuvenit, oştenii au respirat şi ei uşuraţi, bineăcătoarele focuri, bine mascate şi acoperite cu grijă la plecare, ardeau vesele, totul redevenise agreabil, aproape perfect. Conform înţelegerii, la ieşirea şi intrarea în „colonie” bubuia pământul sub tălpile noastre - cu siguranţă că Garabeţeanu-i freacă de le merg fulgii, se vede de la o poştă, vai de mama lor, bieţii băieţi - eram probabil compătimiţi şi astfel toate mergeau strună.

În această perioadă am avut relaţii acceptabile cu escortele şi cu şefii lor, căci şi pentru ei diminuarea rigidităţi relaţiilor după regulament, era convenabilă. Aceştia erau militari în termen şi nu temniceri de profesie, erau cam de vârsta noastră şi dorinţa de comunicare în această perioadă a vieţii nu putea fi strivită aşa, prin ordin. Era o intimitate inevitabilă, mai ales pe traseul dus-întors în trenul-navetă, care dura destul de mult, dată fiind viteza leneşă de deplasare şi când comunicarea se petrecea firesc, dar şi cu prudenţa cuvenită. Ca toţi oamenii, erau cu temperamente şi inteligenţe diferenţiate, visuri, gânduri… Când sporovăiam în vagon, inteveneau şi ei în conversaţii şi se crea un fel de fraternitate între păziţi şi paznici. Aceasta era de fapt starea firească şi nu cea de ură nemotivată care se propaga prin toate mijloacele vremii. Erau - cum am spus - militari în termen şi nici lor nu le era uşor. Dintre toţi, reţin în mod special pe unul care făcea şi figură aparte, dar şi tipică altfel, cea a ţăranului simplu şi sănătos la trup şi minte, nimerit în această lume nu mai puţin străină ca pentru noi. Acesta avea un umor sănătos, inteligent foc, dar făcând pe naivul (am îndulcit pilula) şi care a devenit pe nesimţite şi firesc unul dintre noi. (Cu inima)! L-am avut de mai multe ori în escortele care ne însoţeau şi de fiecare dată ne distram copios pe drum. Soldatul Cârstea era, după cum ne-a informat chiar el, cioban de profesie, de prin cele mai ciobăneşti plaiuri ale Transilvaniei: zona Sibiului. Având el o constituţie robustă, masivă, solid ca o stâncă, a fost recrutat la artilerie, unde se potriveau aceste caracteristici. Mai avea şi - ceea ce era foarte important - originea socială cât se poate de sănătoasă, aşa că toate căile îi erau larg deschise „spre cea mai mare glorie a socialismului biruitor”. Cârstea, fiind inteligent foc, dacă ar fi adăugat la asta şi un strop de lichelism, - ca ingredient indispensabil -, ar fi putut ajunge „pe cele mai înalte culmi”. Numai că nu era lichea, ci un păstor crescut şi format în natură şi tot atât de curat, iar ca un supliment extrem de păgubos în acele vremi, nu-şi punea frână la limbă. În simplitatea lui, credea că poţi să fii sincer şi dacă ai nedumeriri, să ceri lămuriri. Aşa se face că soldatul Cârstea din artilerie nu a reuşit să priceapă afirmaţia ofiţerului politic al unităţii sale, la una din lecţiile acelea care-i plictisea de moarte pe docilii ostaşi, cum că Dumnezeu nu există, că e doar o invenţie a burghezo-moşierimii, făcută cu scopul criminal de a-i exploata pe ei, pe cei săraci şi neştiutori, pe care i-au ţinut intenţionat în întuneric etc… Crescut în credinţă creştină şi cu frică de Dumnezeu, a fost siderat de afirmaţiile acestea şi s-a simţit îndreptăţit să ceară explicaţii lămuritoare - cum formal erau încurajaţi - şi a făcut-o, formulându-şi nedumeririle cam aşa:

– Tov. locţiitor - ce grad o fi avut - eu sunt un om simplu. Am trăit mai mult pe munte, între oi şi păşuni. Am mai auzit şi eu câte ceva de la cei mai bătrâni şi mai înţelepţi ca mine, care povesteau că atunci, în vremea războiului, ori la cutremurul cel mare din 1940, când oamenii erau în pericol de moarte rău de tot, chiar şi cei ce nu credeau în Dumnezeu îşi făceau cruce şi se rugau de mama focului, tot lui Dumnezeu în care nu credeau, să-i scape! Eu, cu capul meu cel prost nu înţeleg: când ni-i bine nu există, iar când dăm de rău, tot pe El îl rugăm să ne scape? Să fiu iertat, da’ io nu pot pricepe aşa ceva în ruptul capului!

Spre ghinionul lui, trupa prezentă a bufnit în râs, locţiitorul a bălmăjit ceva de neînţeles, supărat foc, iar bravul soldat Cârstea, neavând nicio vină imputabilă şi posesor al unei origini sociale extrem de sănătoase, deoarece a cerut o lămurire pe care nu a primit-o - nu din vina lui -, a fost transferat la altă armă, de elită, trupe de securitate cu specific pază.

– Adică - povestea Cârstea - m-au lămurit că-mi fac un bine, o favoare cum ziceau ei, că mă dau la o armă superioară. Aşa că am ajuns din tunar, paznic la hoţi - nu mă gândesc la voi, băieţi - „armă superioară”, ce să zic!?! Da-i bine şi aşa - conchidea cu înţelepciune amară soldatul Cârstea. Mai am câteva luni şi mă întorc la oile mele, că mi se par mai deştepte decât mulţi oameni. Ştiţi voi, măi băieţi, care a fost câştigul meu din trebuşoara asta? Că în loc să fiu tunar doi ani, m-au potcovit cu trei ani în „trupe de elită”! Uf! Că tare-i rău câteodată, când nu-ţi ţii limba după dinţi!…Mai râdeam, mai îl compătimeam pe bravul soldat-cioban Cârstea, care se susţinea pe sine prin umorul său curat, simplu şi sănătos, chiar dacă cu o bună doză de năduf, viu şi natural ca munţii prin care-şi legănase viaţa, până la cătănie. Era bine aşa, căci au fost unii mai slabi de înger pe care serviciul la securitate i-a doborât. Sinucigându-se în post cu arma din dotare. Ce lipsea la temelia structurii lor? Nu voi şti niciodată cu precizie, dar presupun că tocmai acel „Doamne, scapă-mă”! de care amintea bravul soldat Cârstea, pe care nu l-am uitat.

Garabeţeanu se identificase cu brigada noastră, era dintre noi, era de-al nostru. Nici nu se mai simţea diferenţa de vârstă, cred că nici el nu o mai simţea. Asta nu înseamnă că am uitat de regulile de politeţe, ne simţeam bine împreună, intra firesc şi cu naturaleţe în jocurile noastre adesea de-a dreptul puerile, complici voioşi întru păcălirea stăpânilor. Unicul „ciripitor” nu părea a fi prea activ, convenindu-i şi lui atmosfera, iar prin consens, nu-l marginalizam cum se petrecea obişnuit cu aceştia. Ne prefăceam cu succes că totul este în ordine. Chiar a fost atunci. Compătimindu-l pentru nestăvilita-i foame dominatoare, lui îi revenea automat şi unanim acceptat, rolul de a curăţa hârdăul de ultimele resturi de mâncare, câteva linguri; ceea ce chiar făcea, cu stăruinţă şi aplicaţie.

Iarna aprigă şi din fericire scurtă de pe plaiurile Dobrogei, se scurgea încet-încet - ni se părea - iar speranţele primăverii timpurii ne înaripa imaginaţia. Nu ne prea imaginam că ar putea fi şi altfel ne învăţasem cu binele. Aşa se întâmplă şi e bine la urma urmei că e aşa: de ce să-ţi amărăşti inutil zilele, gândindu-te la răul posibil, în vreme ce viaţa era momentan suportabilă, mai puţin rea decât a celor mai mulţi? Cât am putut, ne-am bucurat de acel mai puţin rău ca de un bine valoros. Acolo, criteriile de diferenţiere între bine şi rău sunt radical diferite în raport cu cele obişnuite, într-o lume pe care ne place să o considerăm normală.

Primul semn al declinului, mutarea lui Garabeţeanu la altă brigadă. Înlocuitorul era unul dintre cei mai răi, pomenit ca atare în toate memoriile:Chelaru. La noi s-a purtat bine şi-l asimilaserăm suficient, pentru a spera la o schimbare structurală a insului. Părea că ar vrea să i se uite trecutul relativ recent. Dacă am fi convieţuit mai mult, l-am fi schimbat. Dar a fost schimbat şi el, iar jalea nostră a constat nu atât în plecarea lui, cât înlocuitorul său. Din nefericire, nu ne-am înşelat.
(va urma)

Ion Dunca 

divider



ROMÂNIA: 100 de ani de la MAREA UNIRE - 80 de ani de la MAREA JERTFĂ

Pentru a marca şi omagia cele două momente de răscruce din istoria neamului nostru, am organizat în perioada 29 noiembrie - 1 decembrie 2018 mai multe evenimente comemorative:29 noiembrie 2018: Comemorarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor la Tâncăbeşti şi o conferinţă la Bucureşti († 1938)30 noiembrie 2018: Pomenire şi sfinţire de Troiţă la Mărceşti/Dâmboviţa, în memoria martirului Tudose Popescu († 1931)1 decembrie 2018: Pomenirea marelui luptător pentru unire, Părintele Protopop Ioan Moţa († 1940), la Orăştie1 decembrie 2018: Pelerinaj la Alba Iulia, oraş al efemerei reîntregiri a neamului românesc.

29 noiembrie 2018: Comemorarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor la Tâncăbeşti

29 noiembrie. E un ger năprasnic în Bucureşti. La meteo se anunţă doar -5 grade, dar vântul ce biciuieşte văzduhul face frigul să devină dureros.

Mă gândesc inevitabil la ei. Mă opresc o secundă în frig şi de sub confortul celor câteva straturi de haine groase, a unei căciului de lână, al unui fular generos şi al unor mănuşi mă întreb cum a fost oare posibilă supravieţuirea într-o zeghe zdrenţuită pe geruri ca acestea sau cu mult mai cumplite? Sunt o răsfăţată… Îmi continuu drumul. Conduc maşina prin aglomeraţia urbană şi pornesc spre un loc unde acum 80 de ani s-a petrecut unul dintre cele mai macabre momente ale istoriei românilor. Nu voi folosi cuvinte mari sau „lozinci”. Orice vorbă ar fi prea neînsemnată pentru a descrie ce s-a petrecut acolo.

E îngrozitor de frig. În faţa troiţei e deja adunată lume. Mulţi dintre oameni vin din colţuri îndepărtate ale României - Sighetu Marmaţiei, Cluj-Napoca, Oradea, Petru Vodă. Aprindem candelele pe un vânt ce ne stinge într-o clipire orice lumină. Încerc cu greu să menţin aprinsă flacăra… În zadar. Dintr-o dată părintele de la Petru Vodă vine spre mine şi îmi zice blând: „Aşa-i că nu vrea? Nu-i bai. Ia să vezi cum se aprinde acum. “Îmi luminează candela cu un chibrit şi… flacăra nu se mai stinge. Mă uit uimită în ochii părintelui şi îmi aduc aminte că la Petru Vodă călugării ştiu să ţină aprinsă o lumină în întuneric. Privesc în sus şi văd cel mai senin şi plin de stele cer pe care l-am văzut vreodată. Nici vara nu am văzut atât de multe stele adunate la un loc. Îmi aduc aminte că stelele sunt doar găuri în podeaua Raiului şi îmi dau seama că ei sunt acolo cu noi. Ne privesc demni şi plini de iubire. Ştiu că nu i-am uitat. Cum am putea?

Vântul ne taie feţele şi încercăm să ne grupăm cât mai aproape de troiţă. Începe slujba. Pe fundalul infernal al traficului de pe DN1 răsună acum glasurile preoţilor ce slujesc în amintirea celor cărora le-a fost înscenată o fugă de sub escortă. Aşa au vuit ziarele din vremea aceea, anunţând cu litere de-o şchioapă faptul că în crucea nopţii a fost doborât Căpitanul, alături de Nicadori şi Decemviri. Ideea era simplă - dacă moare Codreanu, moare Legiunea. Nu voi trece la mistificări sau comparaţii, însă mereu revin la Sfânta Scriptură (pentru că este nemincinoasă). Acum mai bine de două mii de ani un alt om a fost torturat şi apoi ucis prin moarte pe cruce, fariseii de atunci judecând că astfel ucenicii Lui se vor înspăimânta şi nu îi vor mai propovădui învăţăturile. Un fals absolut şi atunci şi acum.

În urmă cu 80 de ani însă, moartea a venit prin strangulare, apoi pentru a se asigura că nu mai există întoarcere, au fost împuşcaţi, apoi li s-a turnat peste chipuri şi trupuri acid sulfuric, iar mai apoi i-au îngropat în ciment. Câtă lipsă de umanitate, câtă batjocură, câtă frică şi câtă umilinţă. Un om mort este un om mort. Trupul este pământ şi în pământ revine. Cine poate însă, ucide spiritul?

La 80 de ani după această înscenare grotescă, de „fugă de sub escortă”, spirtul este cel ce ne-a adunat la Tâncăbeşti. Modelul de viaţă, conduita socială, etica şi învăţătura profund creştină au fost cele care au trecut proba timpului, străbătând pădurea cu fiare sălbatice şi mergând „prin foc, prin fier, prin ape, dar numai înainte, căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri.”Slujba continuă, gerul este tot mai greu de suportat. Privesc cerul şi din nou mă uimeşte frumuseţea lui din acest 29 noiembrie 2018. Mii şi mii şi mii de stele. Nicio umbră de nor, doar un imens cer senin. Nu ştim nici până azi unde le-au fost aruncate trupurile. Nu există un mormânt al lor. Nu avem un loc în care să ştim că au fost îngropaţi. Nu au o cruce la căpătâi unde să le putem aprinde o lumânare sau să le aducem o floare. Probabil trupurile lor s-au transformat în arbori cu rădăcini adânci. Se clatină când bate vântul şi cântă doine atunci când li se face dor. Probabil, trecem în goana zilelor noastre pe lângă ei şi nu îi vedem, însă, ceva din noi ştie că sunt prezenţi acolo unde suntem şi noi.

Versurile spun „Ne vom întoarce într-o zi”, însă eu cred că ei nu au plecat niciodată de lângă noi. Sunt veşnic aici, ne înlesnesc mare ajutor de la Creator, se roagă pentru noi, ne ajută în chip tainic, ne şoptesc cuvinte de înţelepciune şi ne ajută să ne ridicăm din desele noastre căderi.

Iar el, în noaptea aceea de 29 noiembrie 2018 a tras tot cerul peste noi şi prin găurile din podeaua acestuia ne-a privit zâmbind şi plin de iubire. Sau poate fiecare camarad căzut era în noaptea aceea o stea - veşnică, luminoasă, fără pereche - şi din înaltul cerului priveau în linişte solemnă cum numele le erau pomenite întru veşnicia divină.…Iar cuvintele mele… ei bine, sunt prea mici şi lipsite de sens pentru a descrie trăirile interioare ale fiecărei vizite la troiţa de la Tâncăbeşti, dar ştim acum mai bine ca oricând că trupul poate fi ucis cu uşurinţă, însă, spiritul se înalţă în veşnicie.

Dana Toma

Conferinţă Bucureşti

După parastasul de la Tâncăbeşti, grupul de participanţi împreună cu alţi prieteni ai Fundaţiei George Manu - inclusiv doi seniori, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, doamna doctor Galina Răduleanu şi scriitorul Marcel Petrişor - s-au deplasat la hotelul Cişmigiu, unde a avut loc conferinţa închinată aniversării a 80 de ani de la asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. Într-o atmosferă emoţionantă, de profundă comuniune cu martirii credinţei şi eroii neamului, au evocat semnificaţia istorică a evenimentului ieromonah Hariton Negrea, stareţul mănăstirii Petru Vodă, preot Marius Vişovan - din partea Fundaţiei Profesor George Manu, prof. Marcel Petrişor şi un reprezentant din partea grupului Camarazii a căror prezenţă şi participare (atât la parastas, cât şi la conferinţă) o salutăm cu bucurie. O prezenţă inedită a fost cea a părintelui Miljan Lapcevic, preot ortodox din Serbia care a prezentat un mesaj din partea organizaţiei naţionaliste căreia îi aparţine. Conferinţa a fost moderată de către doamna Cezarina Condurache, preşedinta FGM, pe ecranul din spatele vorbitorilor rulând imagini de arhivă din istoria Mişcării Legionare.

Conferinţa s-a încheiat cu o agapă fraternă, participanţii bucurându-se de bunătăţile pregătite de prietenele noastre, Alina Călinescu şi Dana Toma. Le mulţumim tuturor! Redacţia
Discursul inivitatului nostru special, părintele Miljan Lapcevic, reprezentant al organizaţiei naţionaliste Acţiunea Sârbă la conferinţa închinată Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor:
Dragi camarazi! Este o mare onoare să mă aflu astăzi aici, alături de voi prietenii noştri adevăraţi. În Serbia noi spunem că data morţii unui om este de fapt data naşterii lui în Impărăţia din Ceruri. Creştini ortodocşi, noi ştim că acest fel de naştere este naşterea întru eternitate. Mulţime de legionari merită cu prisosinţă eternitatea. Ca şi creştinii primelor veacuri, legionarii şi Corneliu Zelea Codreanu - Căpitanul nostru nemuritor, au fost de două ori botezaţi. Prima dată în apă sfinţită şi a două oară în propriului lor sânge. Confirmând credinţa lor în Hristos şi în pământul strămoşesc, ne arată şi astăzi cum trebuie să trăim.

Căpitanul şi camarazii săi au devenit modele pentru toţi naţionaliştii creştini. Camarazii mei din gruparea Acţiunea Sârbă ştiu multe despre Căpitan şi Legiune şi cu toţii îl considerăm drept unul din marii noştri îndrumători, alături de Dimitrije Ljotić, generalul Milan Nedić şi alţi eroi sârbi. Cu toţi reprezintă esenţa din care ne tragem puterea în aceste vremuri grele.

Măreţul popor român prieten este apropiat şi asemănător cu cel sârb. Avem puternice legături ortodoxe şi o îndelungată istorie de lupte pentru libertate. Acţiunea Sârbă consideră că românii sunt fraţii noştri de suflet şi de sânge. Nu vom uita faptul că voi susţineţi eforturile noastre pentru salvarea Kosovo şi a Metohiei. Astăzi ne aflăm sub ocupaţie, dar nu suntem înfrânţi. În venele noastre curge sângele strămoşilor noştri şi nădăjduim că vom elibera în curând atât Kosovo, cât şi alte pământuri sârbeşti din vest. Astăzi, când am văzut locul în care a căzut Căpitanul nostru, am ştiut că mă aflu pe pământ sfinţit. Şi atunci am înţeles că o naţiune cu patroni cereşti precum Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu şi martirii legionari, nu poate fi înfrântă niciodată.

Trăiască România! Trăiască Serbia!

30 noiembrie 2018: Sfinţire de Troiţă la Mărceşti/ Dâmboviţa, în memoria martirului Tudose Popescu

Cu ajutorul lui Dumnezeu, al preoţilor din parohia Mărceşti, Dâmboviţa şi prin efortul camarazilor noştri, în apropierea sărbătoririi Centenarului, pe 30 noiembrie 2018, de ziua Sfântului Apostol Andrei, am făcut pomenire marelui luptător pentru Hristos şi neam, Tudose Popescu. La 87 de ani de la ridicarea sa la cer, Tudose revine în memoria şi în istoria satului său, a neamului său. După slujba de pomenire, a avut loc sfinţirea Troitei pe care am ridicat-o în memoria sa, Troiţă amplasată în curtea bisericii Buna Vestire din Mărceşti, în vecinătatea celor 30 de cruci ce străjuiesc nemurirea eroilor mărceşteni căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea şi reîntregirea neamului.

Povestea lui Tudose, devenită între timp legendă şi îndreptar, se împleteşte până la identificare cu cea a generaţiei de la 1922. O să v-o spunem aşa cum o ştim şi noi, decupată şi învăţată din ziarele vechi, din opera Căpitanului, din frânturile de amintiri pierdute prin cărţile de memorialistică, din înscrisurile de pe morminte...Tudose Popescu s-a născut în 1898 la Mărceşti, Dâmboviţa, în familia preotului Ion Popescu şi a presbiterei Ecaterina. După absolvirea şcolii primare, a claselor de liceu, în 1919 Tudose devine student la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În scurtă vreme, prin felul său curat şi sobru de a fi, prin credinţa puternică şi prin ţinuta de luptător, va câştiga admiraţia colegilor studenţi şi va deveni şef al Centrului Studenţesc Universitar Cernăuţi, centru de comandă şi de orientare pentru întreaga studenţime cernăuţeană.

În primăvara lui 1922 viaţa lui Tudose avea să intre pe un nou drum - de foc şi biruinţă. Primeşte la Cernăuţi vizita delegaţiei studenţilor ieşeni, în fruntea cărora se află Corneliu Zelea Codreanu. Aceştia veneau să vestească colegilor din alte centre universitare că a început lupta cu nedreptatea, cu opresorul şi cu urâtorii de Dumnezeu. Studenţii ieşeni declanşaseră greva generală şi veneau să le ceară fraţilor lor să-i urmeze. Comunismul - recent instalat la est de pământul românesc - sufla teribil în direcţia noastră, universitatea (alături de fabrică) îi era cel mai bun teren de luptă şi de cucerire. La influenţa celor satanizaţi de bolşevism s-a întrerupt pentru prima dată oficierea serviciului divin la început de an universitar, studenţii români ajunseseră minoritari în facultăţile ţării lor, straiele româneşţi ajunseseră dispreţuite de cei ce purtau şepcile roşii ale duşmanului, iar străinul - acelaşi ce ne fura pădurile, ne corupea politicienii, ne dezonora cultura şi ne măcelărea economia şi industria - se pregătea să se declare stăpân absolut în ţara românească.

Tudose aderă din prima clipă la durerea colegilor ieşeni, din acest moment lupta lor va fi lupta lui, şi împreună vor duce lupta neamului. În august 1923 are loc primul congres studenţesc de după război, se ţine la Iaşi în condiţii vitrege. Autorităţile boicotează congresul, Universitatea interzice întâlnirea studenţilor în sălile ei, chiar şi Mitropolia îşi închide laş porţile pentru cei care veneau să se roage înainte de a începe să discute viitorul ţării. Studenţii, copleşiţi de loviturile statului şi ale bisericii, îngenunchează şi se roagă în stradă. Congresul se ţine în fiecare zi în altă parte şi autorităţile nu reuşesc să îl suprime. Ca şefi ai studenţimii române sunt aleşi 5 reprezentaţi ai centrelor Universitare: Corneliu Zelea Codreanu şi Ilie Gârneaţă de la Iaşi, Tudose Popescu de la Cernăuţi, Ionel Moţa de la Cluj şi Ion Simionescu de la Bucureşţi. Cei 5 hotărăsc menţinerea grevei generale.

Angajaţi politic la acea vreme în Liga Apărării Naţional Creşţine condusă de prof. A.C. Cuza, tinerii ajung la Câmpulung, în Bucovina; aici înţeleg drama ţăranilor despuiaţi de drepturi şi pământuri în propria lor ţară. În fruntea lor ajung la Bucureşţi, în septembrie 1923, Corneliu Zelea Codreanu şi Tudose Popescu. Delegaţia ajunge la prim ministrul Ionel Brătianu care îi primeşte după multe piedici şi aşteptări.

Văzând că toată lupta în care s-a angajat întreaga generaţie studenţească de la 1922 nu schimbă nimic la nivel de autoritate, cei 5 lideri hotărăsc să îi pedepsească pe vinovaţi. Aşa se naşte „complotul studenţesc” care, odată pus în practică, ar fi eliminat câţiva străini opresori şi câţiva români aserviţi lor - cei pe care tinerii noştri îi considerau cei mai responsabili de situaţia în care de zbătea întreaga ţară. Complotul nu se va înfăptui, studenţii sunt trădaţi din interior şi jandarmii dau buzna peste ei în locul în care se găseau la Bucureşti. Studenţii recunosc întregul plan asumat. Sunt arestaţi şi astfel cei 5, alături de prof. Ion Zelea Codreanu (care nu avea nici măcat ştiinţă de complot), ajung întemniţaţi la Văcăreşti. Aici, în camerele friguroase şi întunecate ale vechii mănăstiri, studenţii continuă să gândească un plan pentru educarea şi salvarea tinerilor de primejdia bolşevică şi de jugul străinilor acaparatori.

Zi de zi studenţii participă la Sfânta Liturghie în Biserica închisorii. Tudose - fiu de preot, înzestrat cu o voce cu timbru psaltic - cânta rugăciunile închinate Maicii Domnului: „Cuvine-se cu adevărat” şi „Născătoarea de Dumnezeu”. La Văcăreşţi studenţii descoperă icoana Sfântului Arhanghel Mihail aflată pe iconostasul bisericii, cei 5 se leagă să îşi pună vieţile şi destinele românilor sub pavăza sfântului arhanghel dacă vor ieşi din temniţă.

În mai 1924 sunt judecaţi şi achitaţi. Rămân cu toţii grupaţi în jurul Iaşilor, continuând lupta. În octombrie 1924 Corneliu Zelea Codreanu este arestat pentru împuşcarea, în legitimă apărare, a comisarului Manciu. Fără niciun temei legal, sunt arestaţi toţi liderii studenţimii. Tudose va petrece 60 zile la închisorile Iaşi, Galata şi Focşani. Zguduit de nedreptatea care i se făcea lui şi camarazilor, Tudose decide să intre în greva foamei, cerând eliberarea. Timp de 11 zile nu a mâncat şi nu a băut. Îngrozite că vor avea un deces din cauza grevei foamei, autorităţile îl eliberează. Sănătatea lui a fost însă zdruncinată sever.

După terminarea studiilor, simţindu-se din ce în ce mai slăbit, revine acasă, la Mărceşti. Aici continuă lupta şi aduce cu el noile principii de viaţă românească pe care le trăia alături de camarazii săi studenţi. Înfiinţează la Târgovişte o societate culturală de manifestare românească, „Plăieşul”. În 1940, la pomenirea de 9 ani a lui Tudose, plăieşii formaţi de el în cadrul societăţii i-au făcut un parastas emoţionant.

În octombrie 1929 se căsătoreşte cu domnişoara Eusebia Nicolau din Buzău. Nunta are loc în Crângul Buzăului, acasă la mireasă. Toţi vechii săi camarazi - Văcăreştenii - sunt prezenţi la nuntă. Tudose şi Eusebia vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu doi copilaşi. Din păcate, tânăra şi frumoasa familie va avea o viaţă grea şi va fi destrămată prin lovitura morţii timpurii a lui Tudose.

Cu sănătatea grav măcinată în temniţe, lupte şi greve, Tudose pleacă spre veşnicie la 16 noiembrie 1931. Internat la Bucureşti, la Spitalul Central de Boli Nervoase, va fi adus acasă pentru înhumare. Este prohodit în biserica satului său de tatăl şi fratele - ambii preoţi, şi este înmormântat în cimitirul satului său, alături de străbunii săi. Pe marginea mormântului deschis s-au adunat spre a-i aduce ultima îmbrăţişare toţi camarazii alături de care a trăit şi a luptat. La căpătâiul său, Corneliu Zelea Codreanu a rostit discursul funerar în numele tuturor Văcăreştenilor:„A plecat dintre noi Tudose Popescu. Camarazi de luptă şi fraţi de suferinţă la Văcăreşţi, la Galata, la Focşani şi la Severin, privim astăzi la sufletul lui care se înalţă către cer. Trupul istovit de mizerie, de sărăcie şi de foame - ros de zidurile reci ale atâtor închisori merge să se odihnească în pământul cald al Patriei. Cade ca un stejar lovit de trăznet, în vârstă de numai 33 ani din care 10 a stat în mijlocul furtunii, neclintit, la postul său de soldat al mişcării naţionale.

Conducător al studenţimii cernăuţene de la 1922 la 1925, în timpul grelelor lupte, Tudose Popescu a fost de un curaj, de o hotărâre şi de un spirit de sacrificiu fără seamăn. Dragă Tudose, ţi-aduci aminte când la 1923, în închisoarea întunecoasă, eram copii atunci, am căzut în genunchi şi plângând ne-am legat cu toţi împreună ca să nu intrăm niciodată în partidele vânzătoare de neam, ci să stăm în slujba ţării - a ţării vândute, a ţării furate până la sfârşitul vieţii noastre.

Ei bine, avem obligaţia să spunem că tu, renunţând la atâtea avantagii pe care ţi le întindeau oamenii partidelor şi trăind în cea mai neagră mizerie, te-ai ţinut de acest legământ până la cea din urmă clipă a zilelor tale. Noi cei 5 rămaşi din grupul nostru sfânt care ţi-am simţit cotul alături de al nostru în ceasurile cele mai grele şi care am scuipat alături de ţine sânge din piepturile noastre - în fundul închisorilor - noi ştim bine că ne aşteaptă aceeaşi soartă: o moarte timpurie. Să vină când îi place!

Până atunci jurăm cu mâinile pe trupul tău rece că vom duce lupta mai departe şi că nu va fi duşman care să ne învingă. Iar când tu, Tudose, vei auzi din groapă zăngănitul armelor noastre…, înalţă-te ca un erou şi fii alături de noi: să ne scăpăm ţara cucerită de jidovime şi vândută de vânzător. Te salutăm, drag camarad, şi te îmbrăţişăm pentru ultima dată.” Ridicând Troiţa de la Mărceşti am împlinit anul acesta o triplă datorie: de creştini - aceea de a ne cinsti moşii şi strămoşii; de români - aceea de a ne cinsti eroii neamului; de legionari - aceea de a ne cinsti camarazii căzuţi. Aşa cum i-a vorbit atunci în faţa mormântului cel ce l-a angajat în lupta pentru neam, am încercat să îi vorbim şi noi, cei de azi, în faţa Troiţei memoriei sale.

Dragă Tudose, ne-am adunat din toate colţurile ţării în satul tău, în biserica ta. Noi nu te-am uitat. Eşti prezent în inimile tuturor celor ce au venit să stea de faţă la revenirea ta acasă ca erou, creştin şi legionar. De aceea, dragă Tudose, te rugăm să răspunzi chemării noastre, prin galsul tuturor camarazilor ce te poartă în suflet. Văzduhul a tunat mai apoi: Tudose Popescu - PREZENT!

Înainte de a porni mai departe spre alţi eroi, spre alte locuri şi alte morminte, un şir de purtători ai tricolorului au traversat satul lui Tudose, la pas, spre cimitir. Peste mormântul său înflorit în tricolor s-a intonat „Plânge printre ramuri luna” şi „Sfântă Tinereţe Legionară”. S-a făcut apelul şi, sărutând în rugăciune cu recunoştinţă crucea sa de căpătâi, ne-am luat rămas bun de la cel ce a aşteptat 87 de ani pentru a-şi recăpăta locul între întemeietorii Mişcării Legionare.

Cezarina Condurache

1 decembrie 2018: Pomenirea marelui luptător pentru unire, Părintele Protopop Ioan Moţa, la Orăştie

Centenarul visului românesc: DE LA ORĂŞTIE LA ALBA IULIA

Pe 1 decembrie România a sărbătorit Centenarul Marii Unirii, mai corect spus, a sărbătorit acel moment de acum 100 de ani când românimea toată s-a găsit sub acelaşi sceptru, sub aceleaşi graniţe... România Mare, visul realizat prin jertfa de sânge a soldaţilor noştri, prin durerea mamelor şi văduvia soţiilor, prin pătimirea orfanilor, s-a destrămat la doar 22 de ani de la înfăptuire. De atunci România e în agonie... cu trupul sfârtecat de tratatele nedrepte, cu sufletul sugrumat de cele trei regimuri de sângeroasă dictatură care i-au ucis copiii, cu duhul sărăcit de românism şi de credinţă.

La 1 decembrie Alba Iulia s-a îmbrăcat în strai de mare sărbătoare, sub valuri de tricolor, români din din toate colţurile ţării venind să se bucure din bucuria strămoşilor. Alături de ei ne-am aflat şi noi, deşi prea multe motive de sărbătoare nu avem... sărbătorim pierderea a ceea ce odată am avut, a visului românesc spulberat în faşa reîntregirii neamului. Înainte de a ne îndrepta spre cetatea unirii, paşii noştri s-au oprit la Orăştie: soldat al luptei naţionale, leagăn al credinţei strămoşeşti, oraş binecuvântat ce a dat neamului în secolul al XX-lea doi mari eroi martiri, tată şi fiu, într-un singur nume: Ion Moţa!

Numele acesta luminează în aurul biruinţei istoria României Mari - prin marele luptător pentru unire Părintele Protopop Ioan Moţa şi al României Veşnice - prin numele martirului Ionel Moţa, cel căzut pentru Hristos pe tărâm spaniol, luptând cu hoardele bolşevice.

La 100 de ani de la marea noastră reîntregire naţională ne-am strâns cu toţii la picioarele crucii Mântuitorului, în Catedrala Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Orăştie, cea ridicată de legionari şi ctitorită de Protopopul Ioan Moţa. Nu putem vorbi despre unire, nu putem sărbători bucuria reîntregirii fără a aduce un omagiu acestui mare luptător, voit ignorat de istorie şi constant decupat din memoria neamului. Părintele Moţa a ţinut aprinsă timp de multe decenii flacăra românismului pe care austro-ungarii se căzneau cu greu să ne-o stingă. Prin ziarele româneşti pe care le redacta şi tipărea acasă la Orăştie - „Libertatea”, „Revista Orăştiei”, „Telegraful Român”, „Bunul Econom”, „Foaia Interesantă”, „Tovărăşia”, „Bobârnaci” etc - a format, educat şi a însufleţit generaţii întregi de români aflaţi sub jugul străin. Cuvintele sunt sărace, neputând descrie cât bine a făcut acest om românilor aflaţi sub jugul Imperiului, menţinându-le şi ridicându-le conştiinţa naţională.

Pentru binele făcut românilor a plătit cu prisosinţă în faţa austriecilor cu procese şi temniţă. În 1902 execută două luni de detenţie la Cluj pentru articolul scris la dezvelirea statuii regelui Mathia, „A murit Mathia şi, cu el, dreptatea”, în care părintele nu s-a sfiit să afrme că Mathia e fiul marelui voevod român Iancu de Hunedoara. În 1903, tot pentru un articol în care apără românismul, „Sus Inimile!”, va face încă 5 luni de detenţie. Părintele Moţa a fost arestat a treia oară şi condamnat de stăpânirea străină la 2 săptămâni de închisoare la Szeghedin pentru că anunţase la vecernie o adunare populară la care urmau să vorbească dr. Vasile Lucaciu şi Şt. Cicio-Pop.

În 1914, după izbucnirea Războiului, vânat şi hăituit de autorităţi pentru că îndemna soldaţii români să nu fie credincioşi steagurilor ungureşti, părintele cu întreaga familie se mută la Bucureşti de unde continuă să tipărească extraordinarele sale făclii de românism - revistele. Dar vine 1916 şi România intră şi ea în război; părintele, care aşteptase toată viaţa acest moment, suspendă revistele, părăseşte Bucureştiul şi se înrolează în armata română ca translator cu grad de sublocotenent. În 1917 este trimis de guvernul român în America într-o misiune patriotică de sensibilizare a românilor-americani pentru a forma unităţi de voluntari care să lupte în Franţa contra Puterilor Centrale. După câteva luni petrecute în SUA - timp în care tipăreşte acolo „Libertatea”, cu mare priză în rândul comunităţii româneşti -, revine acasă. La scurtă vreme părintele Moţa primeşte iar o misiune din partea statului român, în vederea pregătirii populaţiei din Basarabia pentru mult dorita unire cu ţara: redactarea revistei „Cuvânt Moldovenesc” atât în alfabet chirilic, cât şi latin, alături de Panteliomn Halippa. Timp de 1 an părintele face apostolat românesc şi în Basarabia. La 1 decembrie 1918 inima părintelui bătea în ritmul muzicii de fanfară a reîntregirii neamului său. Lasă toate misiunile primite şi refuză toate ofertele partidelor politice şi revine acasă, în Ardeal, la Orăştie. Va continua să scrie şi să răspândească credinţa, valorile, tradiţiile naţionale, să hrănească spiritual generaţii de ţărani care se trezeau la conştiinţă naţională şi dreptate.

Pe lângă slujirea preoţească şi rolul de luminător al ţăranilor, părintele a săvârşit o altă mare misiune naţională: a crescut şi a jertfit neamului propria sa familie. Căsătoria cu Maria a fost binecuvântată prin naşterea a trei prunci: Ana, Elvira şi Ion. Cu toţii au crescut aspru, sub lipsurile materiale severe ale părinţilor - care foloseau orice bănuţ pentru biserică şi pentru tipărirea ziarelor româneşti, au crescut nedreptăţiţi ca români în ţara înstrăinată, şi-au plâns tatăl la porţile închisorilor Szeghedinului şi Clujului, dar au crescut oţeliţi, pentru neam. Părintele Moţa şi-a crescut copiii pentru ţară, nu pentru a-şi asigura siguranţa bătrâneţilor.

Marea jertfă dată de Ionel Moţa lui Hristos a fost plămădită ani şi ani cadrul familiei sale. El intrase de la naştere pe linia neamului şi avea să o ducă dincolo, în veşnicie. În 1937 protopopul Ioan Moţa primea vestea căderii eroice a lui Ionel în tranşeea de la Majadahonda. Iată că suferinţele sale de tată şi de bărbat al neamului nu încetaseră după Unire. Demn, împietrit, îndurerat şi mândru, alături de o prezbiteră îndoliată, o noră de granit şi doi nepoţei înlăcrimaţi, îşi aştepta în gară copilul sosit din Spania în trenul funerar... Apoi, după trei ani de lacrimi neîncetate pe mormântul fiului, va vărsa izvor de lacrimi pe mormântul României Mari: pierdusem Ardealul! Ardealul nostru, Ardealul lui! Multă putere a adunat Dumnzeu în inima protopopului Moţa, dar multă pătimire i-a dat spre a i-o cerca.

Viaţa marelui slujitor al altarului şi al cauzei naţionale şi-a întrerupt firul pâmântesc în noiembrie 1940. După toată lupta şi pătimirea, Dumnezeu îi oferea în clipa despărţirii lumeşti bucuria cea mare: aceea de a muri în timpul guvernării legionare, având un fiu martir, venerat de întreaga suflare românească, de a fi înmormânt ca erou, cu funeralii naţionale...Pentru a-i aduce cuvenitul omagiu la ceas de sărbătoare a visului românesc de la 1918, am hotărât că Centenarul nostru trebuie să fie în primul rând la Orăştie. Aici, în Biserica pe care a ctitorit-o, am săvârşit slujba de parastas spre veşnica şi glorioasa pomenire a părintelui Ioan, a prezbiterei Maria, a fiicelor Ana şi Elvira, a fiului Ionel, a nurorii Iridenta şi a nepoţilor Mihai şi Gabriela... cu tot neamul lor cel adormit.

Apoi cu toţii, în frunte cu actualul slujitor al altarului părintelui Moţa, am făcut pomenirea la mormântului marelui luptător român. Crucea de marmură albă îmbătrânită de cei 78 de ani în care a stat părăsită în uitare de negura dictaturilor care au încercat să-i pună lumina sub obroc, s-a înfăşurat în tricolor. La căpătâiul acestui părinte al Unirii şi al ţării, am intonat „Cântecul Legionarului Căzut” şi, prin glasurile tuturor celor de faţă, Părintele Protopop Ioan Moţa de la Orăştie s-a întors la viaţă, răspunzând PREZENT! la apelul strănepoţilor neamului.

Cezarina Condurache 

divider



Comemorarea anuală Râşnov

Ca în fiecare an, luna noiembrie ne găseşte în jurul martirilor de la Râşnov: avocat Traian Cotigă, căpitan Emil Şiancu, economist Grigore Pihu, inginer Eugen Ionică, funcţionar Iuliu Şuşman, funcţionar Gheorghe Proca, avocat Ion Herghelegiu. Anul acesta Monumentul ridicat memoriei lor ne-a primit în straie noi, de sărbătoare, datorită doamnei Anca Neculce, fiica legionarului Eugen Ionică. De-acum veşnicia le este îmbrăcată-n stâncă, iar amintirea, oglindită în marmura nemuririi. În 10 noiembrie a avut loc pomenirea dragilor noştri eroi: slujba parastasului, un emoţionant mesaj rostit de doamna Anca Neculce - pe care îl vom reda în cele ce urmează -, cântec, apel şi agapă. La final, toţi cei prezenţi au rostit rugăciuni şi cântece verzi pe locul asasinatului, o margine de drum la ieşirea dinspre Râşnov spre Predeal. În veci pomenirea lor! Camarazii ucişi la Râşnov - PREZENT! Onorată asistenţă, onoraţi prieteni, Vă rog să-mi permiteţi să va adresez câteva cuvinte, mai exact mă simt datoare să vă adresez aceste cuvinte, cu rugămintea să le daţi atenţie, mai ales văzând aici mulţi tineri, care cu siguranţă nu ştiu nimic, sau aproape nimic din ce vă voi împărtăşi.

În primul rând, mă simt realmente fericită că sunteţi aici în acest loc sfânt şi binecuvântat. Voi reveni şi voi dezvolta acest gând...În al doilea rând, pentru că aşa a vrut Dumnezeu, port pe umeri o încărcătură de istorie românească, pe care am să încerc să v-o împărtăşesc în câteva cuvinte.

Suntem în an centenar şi tocmai pentru că suntem în an centenar, mă străduiesc să nu folosesc prea multe cuvinte. Sunt chiar speriată de uşurinţa care dă oricui dreptul de-a arunca vorbe, laude, verdicte, judecăţi docte; e un zgomot asurzitor, în cea mai mare măsură superficial, fals şi ipocrit.

Aşa că, legat de centenar, pe scurt, am doi bunici; mai exact fratele bunicii după tată, General Erou Traian Moşoiu, născut pe aceste meleaguri, la Tohan, ca şi General Constantin Neculce(a) din Fălticeni, bunicul meu după mamă, al cărui nume l-am luat, amândoi bunicii au luptat în teribilul prim Război Mondial, au fost decoraţi de marele General Henri Berthelot şi de Regele Ferdinand. Au făcut Marea Unire din 1918 împreună cu Regele Ferdinand şi Regina Maria. Au făcut-o la propriu, cu lupte grele, cu înfrângerea ungurilor şi a guvernului comunist al lui Bela Kuhn, oprind avansarea comunismului spre Europa centrală; lucru despre care se vorbeşte mult prea puţin, spre deloc.

Regina Maria îl respecta şi-l îndrăgea pe gen. Traian Moşoiu, numindu-l în memoriile ei de nenumărate ori „grăsuţul meu drag”. Şi tot el le-a organizat „Încoronarea de la Alba Iulia” în 1922.Dacă în Braşov şi în Oradea, recunosc, se mai vorbeşte, în Oradea e de-a dreptul un cult al Gen. Traian Moşoiu, în Bucureşti nu se ştie aproape nimic, iar de Gen. Constantin Neculce(a), nici atât. Şi nevrând să va ţin o prea lungă lecţie de istorie, nu pot să nu amintesc că bunicul, Gen. C. Neculce, nu e doar descendent al cronicarului, ci a fost una din importantele personalităţi care au adus Basarabia şi Bucovina la România Mare. La fel de important în eliberarea Clujului, în aceiaşi ani de glorie 1918-1920.Mai departe, celălalt bunic direct, după tată (generalul Moşoiu, fiind fratele bunicii), deci Ion Ionică, născut în Predeluţ, zona Braşov, a fost primar al Braşovului, senator liberal şi Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov (Cassina Română).

El aduna toate notabilităţile din zonă, în frunte cu Gen .

Traian Moşoiu - cumnatul său - la Vila Ionică din Tohan, în fiecare 15 august, de Sf. Maria. Devenise o tradiţie pe care încercăm şi noi, nepoţii care mai suntem, s-o păstrăm.

Şi fiindcă vorbesc de notabilităţi, vreau să-l pomenesc pe Traian Trifan, şi el printre eroii deţinuţi politici la Sighet, tatăl bunei mele prietene Maria Trifan. Regret tare mult că sănătatea a împiedicat-o să fie aici cu noi.

Deci Traian Trifan în perioada în care a fost prefect al Braşovului, a numit strada Lungă, str. Eugen Ionică, numele tatălui meu, pe care-l comemorăm între martirii acestui Memorial.

Trebuie să mai amintesc despre bunicul, Ion Ionică: el este cel ce a construit cavoul, în adâncul acestui Loc Sfânt, devenit Memorial, unde comemorăm astăzi.

El şi-a înmormântat aici fiul, pe tatăl meu, la 34 de ani, alături de ceilalţi şase la fel de tineri, după sinistrul asasinat din 21-22 septembrie 1939.Comuniştii s-au străduit să distrugă acest cavou, dar n-au reuşit. În schimb au sfărâmat toate crucile. Continuăm istoria locului. După anii 1990, mai exact în 1995, împreună cu minunatul artist popular Nicolae Purcărea şi cu fratele său Eugen Purcărea, ajutaţi de încă câţiva devotaţi, în numele Fundaţiei Buna Vestire, ne-am străduit, cu posibilităţile momentului, să ridicăm această cruce.

Trebuie să amintesc în câteva cuvinte minunea de om care a fost Nicuşor al nostru (Nicolae Purcărea), şi el un erou, deţinut politic 17 ani. Un om al cărui talent era dublat de un caracter excepţional, o discreţie nobilă şi o generozitate impresionantă. Ne-a găzduit de multe ori, de-a lungul anilor - eu având multe procese în Braşov, cu statul român. De fiecare dată îmi dăruia câte o mică lucrare în lemn din bogăţia sa artistică. Nu-l pot uita cu cât devotament stătea nemişcat în dreptul acestei cruci, la comemorări şi nu accepta să se aşeze, la rugăminţile noastre. N-am să uit niciodată, stătea lângă mine, alb la faţă şi drept ca un brad, până în ultima clipă a slujbei.

Un gând frumos către regretatul Petre Baicu şi cu mare recunoştinţa pentru tot ce am învăţat de la ei, despre adevărata noastră istorie şi mai ales ce înseamnă calitatea umană în istoria unui neam, deci toată recunoştinţa pentru Dr. Şerban Milcoveanu, Duiliu Sfinţescu, Mircea Nicolau şi Mihai Rădulescu, cu adevărat mari personalităţi ale României. În acelaşi timp, vreau să mă îndrept şi către cei ce sunt încă printre noi şi să le mulţumesc. Tuturor preoţilor şi călugărilor care au slujit aici de la mănăstirea Petru Vodă, Râşnov, Poiana Braşov şi astăzi părintelui Dorin Şerban - Râşnov, domnilor Octav Bjoza, Mihai Stere Derdena (sper să fie sănătos), Maria Trifan, Olga Lascu, fam. Starcovici, fam. Iacob, dlui. Cătălin Ilie, dnei. Voichiţa, Cezarinei Condurache şi tuturor apropiaţilor ei de la Fundaţia Profesor George Manu.

Ca să închei istoria acestui loc, trebuie să va spun, pe foarte scurt, că m-am străduit 12 ani să fac un fel de monument, mai exact o piatră comemorativă pentru tatăl meu şi familie. După primii şapte ani, când am avut şi bucăţica de pământ cumpărată şi toate aprobările, s-au făcut noi măsurători cadastrale şi m-au aruncat în mijlocul drumului; au urmat cinci ani de alte zbateri pentru un alt loc. La două zile după ce am căpătat ultima aprobare, a apărut ticăloasă „Lege antilegionară” cum e ea cunoscută, în 2015, şi sculptorul - care mi-a spus că mă înţelege, că am perfectă dreptate, dar având doi copii mici, îi e frică de puşcărie -, m-a părăsit.

Şi pentru că într-o întrevedere cu marele nostru duhovnic Iustin Pârvu, mi-a spus să nu renunţ, am hotărât să mă ocup de acest loc, fiindcă postamentul se deteriorase tare. Acum sunt sigură că păstrarea memoriei martirilor noştri e în siguranţă.

A fost o străduinţă importantă. Mulţumesc din suflet prietenilor constructori Dorin şi Adriana Tintos, Ion Arzoiu, soţului meu Nae Iliescu, tânărului ungur Havel Botoud datorită căruia am putut aduce stâncile zdrobite din carieră. M-a impresionat acest tânăr ungur, căruia când i-am cerut acordul să-l trec pe plăcuţă, fiind vorba de martiri români, mi-a spus că e profund emoţionat şi tulburat de onoarea ce i se face.

Oameni şi oameni....Şi nu în ultimul rând mulţumesc din nou Cezarinei Condurache. Ea rămâne îngerul păzitor pe pământ al martirilor noştri.

Am ajuns la martiri şi vreau să ştiţi că Eugen Ionică, tatăl meu, s-a,născut la Zărneşti, şi-a făcut şcoala la Braşov şi studiile superioare de chimie industrială la Munchen - Germania şi Zurich - Elveţia, iar doctoratul, la Paris (am aflat acum câţiva ani că o adevărată descoperire ştiinţifică, prezentată în lucrarea lui de doctorat, a fost la puţin timp după dispariţia lui tragică, însuşită de americani.)După ce a revenit în ţară de la studii, are o prodigioasă activitate ştiinţifică şi deşi mama mea, cu un curaj neobişnuit, a obţinut de la ticălosul Rege Carol al II-lea graţierea, tata n-a acceptat nicio clipă preţul trădării credinţei şi prietenului său bun Corneliu Zelea Codreanu, pe care îl şi găzduise în casa noastră, împreună cu soţia Elena şi fiica adoptivă, Cătălina, în momente de restrişte.

Eugen Ionică preferă sacrificiul suprem. La câţiva ani este asasinat şi fratele lui, unchiul meu, profesor, jurist şi sociolog, a cărui lucrare de doctorat este şi acum lucrare de referinţă în lumea sociologilor. Avea 39 de ani!

Bunica, mama lui, Paulina Ionică, sora Gen. Traian Moşoiu, scoasă din casă, e găzduită împreună cu bunicul în subsolul miliţiei Braşov, iar la decesul lui, în urma unui accident vascular, nu e lăsată să-i facă pomenirea şi e trimisă cu domiciliu obligatoriu la Râmnicu Vâlcea.

Această bunică, sora generalului erou, ardeleancă puternică, trăieşte până la 92 de ani, complet albă, încă îl mai aştepta pe cel de-al doilea fiu. Nu mai vorbea deloc, dar murmura impresionant: România mea... România mea...Într-un fel de încheiere, aş vrea să le spun tuturor intelectualilor „progresişti”, tuturor celor de bună credinţă, celor ca şi mine, nemulţumiţi de starea României, de jalnica stare morală, că România nu ar fi ajuns aici dacă nu vă deziceaţi şi vă mai deziceţi încă de acest Loc Sfânt şi Binecuvântat, ca şi de altele asemenea lui. Dacă n-aţi trata cu superficialitate, infatuare şi laşitate propria istorie.

Vreţi sau nu să recunoaşteţi, aici cerul şi pământul respiră credinţă, cinste, nevinovăţie, curaj şi iubire de martiri!

Nu vreau să ne despărţim înainte să vă mai împărtăşesc două gânduri, care nu-mi aparţin, dar le iubesc din tot sufletul.

Un mare sfânt spune că „jertfa este porunca sufletului către trup, să-şi dea viaţa pentru valori mai mari decât el”.

Iar Părintele Daniel de la Rarău, cunoscut în lumea intelectuală ca Sandu Tudor, fondator al „Rugului aprins”, al cărui sfârşit a fost tot de martir în închisorile comuniste: „Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă, se lasă în voia morţilor, a marilor ei morţi şi se reface prin ei”.

Nu cred că mai e ceva de spus. Dumnnezeu să vă aibă în pază şi pe ei să-i ajute să ne ocrotească în continuare.

Anca Neculce (născută Ionică) Râşnov, 10 Noiembrie 2018

divider



Părintele Nicolae Bordaşiu, un mărturisitor neîncetat al Logosului

Stând înaintea părintelui Nicolae Bordaşiu nu ştiam de ce să mă uimesc şi să mă bucur mai întâi.

De darurile sale intelectuale? De virtuţile sale, dobândite de-a lungul unei vieţi îndelung prigonite? De calităţile sale sufleteşti, care te făceau să îl îndrăgeşti din primele clipe?

Părintele Nicolae era, negreşit, o prezenţă iradiantă. Te uimea coerenţa admirabilă a discursului său, memoria sa prodigioasă, capabilă să redea minuţios întâmplări petrecute cu multe zeci de ani în urmă, rectitudinea şi coerenţa cu sine, pe care le-a dovedit de-a lungul unei existenţe zbuciumate, încărcată de privaţiuni.

Pe data de 16 iulie 2018, am avut privilegiul să petrec mai mult timp lângă părintele. L-am vizitat în casa parohială din vecinătatea bisericii Sfântul Silvestru. Am realizat un interviu cu sfinţia sa, pentru revista „Lumea Monahilor”, pe marginea unei cărţi apărute în acest an la editura Humanitas: „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca” de Tatiana Niculescu. O carte în care abundă tendenţiozitatea şi care ne oferă un portret al părintelui Arsenie în completă antiteză cu chipul care s-a conturat, în ultimele zeci de ani, din amintirile celor care l-au cunoscut: din volum nu reiese că „Sfântul Ardealului” ar fi fost un purtător de Dumnezeu care a ajutat (şi ajută şi „post-mortem”!) sute şi mii de oameni să depăşească momentele de cumpănă existenţială şi să-şi descopere calea spre viaţa veşnică, ci un personaj profund egolatru, adept entuziast al antroposofiei, versat în tehnicile oculte.

Părintele Nicolae locuise mai mulţi ani în Bucureşti, alături de părintele Arsenie Boca şi de maica Zamfira, îl cunoscuse îndeaproape pe părintele Arsenie, prin urmare, era unul din puţinii „martori ai istoriei” capabili să separe, competent, adevărul de minciună. Concluzia tranşantă a părintelui Nicolae a fost că „şi părintele Arsenie Boca şi maica Zamfira erau nişte oameni credincioşi”, iar în pictura de la Biserica Drăgănescu părintele Arsenie nu a prezentat viziunea rudolf-steineriană asupra Întrupării - aşa cum insinuează autoarea Tatiana Niculescu -, ci învăţătura lipsită de echivoc a Bisericii: „Părintele Arsenie - a ţinut să precizeze părintele Nicolae Bordaşiu -, în pictura de la Drăgănescu, nu a făcut altceva decât să spiritualizeze aspectele unei picturi bizantine şi să încorporeze artistic unele taine ale Bisericii”.

În cele două ore petrecute în vecinătatea părintelui Nicolae, pe dinaintea ochilor minţii mi s-a perindat o galerie de portrete aureolate, toate fiind „chipuri ale Chipului” Domnului nostru Iisus Hristos: episcopul martir Nicolae Popovici, mitropolitului Nicolae al Rostovului, Ioan Kulîghin (de la care părintele Nicolae, pe când era tânăr, a deprins practica Rugăciunii isihaste - „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”), monahii Roman Braga, Benedict Ghiuş, Dometie de la Râmeţ, părintele Ioan de la Recea, părinţii Sofian şi Adrian de la Mănăstirea Antim, care mai întâi i-au fost prieteni întru Hristos, apoi duhovnici, părinţi spirituali.

Căutat şi iubit de credincioşi

Când şi când, reportofonul care înregistra docil interviul trebuia oprit: telefonul părintelui Nicolae suna cam din sfert în sfert de oră. Îl căutau fel de fel de ucenici. Unii dintre ei doreau doar să îl audă şi să-şi manifeste dragostea şi preţuirea. Nici soneria casei parohiale nu avea tihnă: alţi fii şi fiice duhovniceşti îşi anunţau prezenţa, dornici să-l ajute pe părintele Nicolae să-şi finalizeze cărţile aflate în lucru. Toate acestea îmi dovedeau că părintele, în ciuda vârstei înaintate, este căutat şi iubit de credincioşi.

La peste 90 de ani, părintele continua să scrie, să conferenţieze - cu o zi înainte de interviul nostru se întorsese de la o conferinţă din Germania, pe care o onorase, la invitaţia Înaltpreasfinţitului Serafim - ridica monumente în memoria strămoşilor săi care au contribuit la Marea Unire... De altfel, înainte de a ne despărţi, a ţinut să îmi dăruiască două cărţi: „Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său”, tradusă din limba franceză de părintele Bordaşiu la „porunca” mitropolitul Nicolae al Banatului, şi o carte de coautor: „Doi unionişti din Husasău de Criş, preoţii Gavril Iovan şi Gheorghe Bordaşiu”.

Părintele Nicolae nu a fost doar o minte sclipitoare care a pătruns, cu pasiune, tainele Cuvântului - având şi privilegiul unor întâlniri formatoare cu intelectuali marcanţi ca Olivier Clément, Alain Besançon, Michel Evdokimov -, ci L-a mărturisit în plină epocă bolşevic-atee, cu preţul tinereţii sale jertfite: în vremea studenţiei a înfiinţat „Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc”; a fost unul dintre tinerii membri ai grupului „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim; a executat 9 ani de temniţă grea în închisorile din Timişoara, Jilava, Constanţa, Oradea şi Aiud. În toată această perioadă de suplicii, cuvintele pe care i le spusese părintele Arsenie Boca înainte de arestare - „Vei face închisoare, dar în închisoare nu vei muri” - i-au fost cuvinte dătătoare de lumină şi nădejde.

Prin trecerea la Domnul a părintelui Nicolae - care s-a petrecut în data de 9 noiembrie 2018 (când Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Nectarie, taumaturgul din insula Eghinei), după o gândire strict omenească (şi telurică), am pierdut un reper important şi un aliat de prestigiu în lupta cu Răul istoric, dar, potrivit gândirii creştine, am câştigat un mijlocitor de nădejde la tronul dumnezeiesc. Să ne întristăm, deci, dar cu măsură. Să îl petrecem pe părintele Nicolae, cu gândul, spre sânul lui Avraam, într-o stare lăuntrică de fericită întristare.

CV

Părintele Nicolae Bordaşiu, mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste, a trecut la cele veşnice vineri seară, 9 noiembrie 2018. S-a născut în satul Sabolciu din judeţul Bihor. A urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A făcut parte din grupul de tineri de la „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim.

Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns şapte ani prin satele bihorene, fiind căutat de Securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare.

Descoperit şi arestat în 1955, a urmat ani grei de închisoare în Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic în perioada 1955-1964. După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru prima oară în România gama globulina din sânge retro-placentar.

A fost hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, pe 30 noiembrie 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avându-l ca îndrumător pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

În 1973 a plecat la studii la Paris, unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle”.

Părintele Nicolae Bordaşiu a fost decorat în 2017 cu cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală.

Ciprian Voicilă sursa: basilica.ro

divider



Părintele Nicolae-Ioan Bordaşiu – slujitor înţelept al Bisericii şi mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste

Mesajul Patriarhului României la înmormântarea pr. Nicolae Bordaşiu

Cuvântul a fost citit de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, delegatul Părintelui Patriarh Daniel.

Cu adâncă întristare am aflat despre trecerea din această viaţă, în seara zilei de 9 noiembrie 2018, a Părintelui Nicolae - Ioan Bordaşiu, slujitor înţelept al Bisericii Ortodoxe Române şi mărturisitor al Mântuitorului Hristos în temniţele comuniste.

Părintele Nicolae-Ioan Bordaşiu s-a născut la 22 mai 1924, în satul Săbolciu, judeţul Bihor, în familia învăţătorului Gheorghe Bordaşiu (1899-1978) şi a Mariei Mangra, nepoată de văr a Mitropolitului Vasile Mangra. Tatăl părintelui, învăţătorul Gheorghe Bordaşiu, care participase, în anii tinereii, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918, a primit, în anul 1929, Sfânta Taină a Preoţiei, slujind pentru tot restul vieţii cu credincioşie Biserica şi neamul.

Părintele Nicolae Bordaşiu şi-a începutul studiile la şcoala primară din satul natal, apoi la Oradea, unde a studiat cinci clase liceale. În urma răpirii Ardealului de Nord prin „dictatul de la Viena” (30 august 1940), familia sa a fost silită să se refugieze în satul Poiana Moţilor, judeţul Cluj, revenind în Săbolciu, în luna aprilie 1945.În pofida tuturor potrivniciilor şi lipsurilor materiale, tânărul Nicolae şi-a continuat studiile liceale, susţinând Bacalaureatul, în anul 1943, în oraşul Beiuş, unde, în mod providenţial, l-a cunoscut pe episcopul mărturisitor Nicolae Popoviciu al Oradiei (1936-1950), un ierarh înţelept şi un mare patriot, care i-a îndrumat paşii spre Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.

După susţinerea Bacalaureatului, tânărul Nicolae a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, una dintre facultăţile militarizate în anii războiului, înscriindu-se însă şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă, ale cărei cursuri le-a urmat în paralel între anii 1943-1947, promovând examenul de licenţă în luna iunie 1947 cu nota 10 (zece).

Părintele Nicolae a arătat totdeauna deosebita preţuire pe care a purtat-o dascălilor săi din anii studiilor universitare, mari personalităţi ale culturii teologice româneşti: Gala Galaction, Petre Vintilescu, Ioan G. Coman, Haralambie Rovenţa, Ioan G. Savin, Teodor M. Popescu, Benedict Ghiuş.

Întâlnirea cu Părintele Benedict Ghiuş, pe atunci asistent la catedra de Teologie ascetică şi mistică, l-a introdus în atmosfera duhovnicească a mişcării isihaste Rugul Aprins, de la Mănăstirea Antim, o mişcare care contrazicea ideologia materialist-ateistă a statului, insistând asupra asumării totale a credinţei ortodoxe prin experienţa rugăciunii neîntrerupte.

I-a cunoscut astfel pe părintele Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) şi pe ieromonahul Ioan Kulâghin („cel străin”), de la care a primit binecuvântarea de a stărui în rugăciunea inimii. În anii detenţiei sale, această rugăciune a inimii i-a fost Părintelui Bordaşiu mângâiere, „izvor de nădejde” şi „cel mai puternic reazem pentru a depăşi greutăţile, singurătatea, chinurile unor ani întregi de închisoare”[1].

În anii care au urmat războiului, împreună cu Roman Braga şi Gheorghe Domăşneanu, Părintele Nicolae Bordaşiu a avut iniţiativa înfiinţării unei Asociaţii a Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), fiind secretarul şi, ulterior, preşedintele acesteia.

Pentru câteva manifeste redactate de membrii Asociaţiei, în care tinerii insistau asupra incompatibilităţii dintre calitatea de creştin şi cea de comunist, într-o epocă în care noul regim încerca să amăgească tineretul şi să-l încadreze în organizaţii comuniste, membrii Asociaţiei Tineretului Ortodox Studenţesc au fost acuzaţi de „uneltire contra ordinii sociale” şi condamnaţi la ani mulţi de detenţie.

În mai 1948, când au început arestările membrilor Asociaţiei, teologul Nicolae Bordaşiu a părăsit oraşul Bucureşti şi s-a ascuns, până în anul 1955, în mai multe sate bihorene. La 15 februarie 1949, Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat, în absenţă, la 20 ani închisoare pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”.

La 15 iulie 1955, a fost arestat, urmând ca la 18 iulie 1955 să fie rejudecat în regim de urgenţă şi condamnat la 10 de ani de închisoare. A fost întemniţat aproape nouă ani în închisorile din Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud până în data de 20 iunie 1964.După eliberarea din închisoare, el a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul „Dr I. Cantacuzino” din Bucureşti (1964-1969), la cercetarea şi producţia de seruri şi vaccinuri.

S-a căsătorit cu doamna Runceanu Gabriela - Rodica, la 7 ianuarie 1966, în Bucureşti.

Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, aflând despre suferinţa îndurată în închisorile comuniste şi despre dorinţa sa fierbinte de a sluji Biserica lui Hristos, a stăruit pe lângă autorităţile statului pentru a obţine numirea sa ca profesor la Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti (februarie 1969).

Acelaşi Patriarh l-a hirotonit diacon şi apoi preot (30 noiembrie 1969). Cu multă dragoste şi recunoştinţă, Părintele Nicolae Bordaşiu a evocat chipul luminos al Patriarhului Justinian în cadrul Conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor din anul 2017, declarat de Sfântul Sinod Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

A urmat studii de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Părintele Dumitru Stăniloae.

Între anii 1973 şi 1975, Părintele Bordaşiu s-a aflat la un stagiu de pregătire doctorală la Paris, unde a urmat cursurile profesorilor de la Institutul Catolic şi cursurile profesorilor ortodocşi de la Institutul Saint Serge. În timpul şederii în Paris, a slujit la parohia ortodoxă română de aici. I-a cunoscut pe marii intelectuali români de expresie franceză Eugen Ionescu şi Emil Cioran, pe preotul şi scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu şi pe teologii ortodocşi Olivier Clément şi Michel Evdokimov.

Revenit în ţară (1975), şi-a continuat activitatea profesorală la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti până la 1 octombrie 1981, când a fost numit preot slujitor la biserica Sfântul Silvestru. După trecerea în veşnicie a Părintelui Profesor Constantin Galeriu (10 august 2003), a fost numit paroh al bisericii Sfântul Silvestru din Capitală până în anul 2010. Apoi a slujit la această biserică până la trecerea sa la Domnul în 8 noiembrie 2018.S-a numărat între primii profesori care au început predarea religiei în şcoală după decembrie 1989. A fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor. Patriarhul Teoctist i-a acordat rangul de iconom stavrofor.

În temniţă, dar şi în libertate, ca deţinut politic, dar şi ca profesor de Teologie, ca preot de parohie şi profesor de Religie după 1989, Părintele Nicolae Bordaşiu L-a slujit pe Mântuitorul Hristos într-un mod exemplar, cu multă dragoste şi credincioşie. Prin rugăciunile sale a luminat închisoarea, care a devenit, şi în cazul său, spaţiu al întâlnirii mistice cu Domnul Hristos, Cel ce este tainic alături de oricine poartă Crucea Sa.

Asemenea altor mărturisitori care au pătimit pentru credinţă, şi Părintele Nicolae Bordaşiu a mărturisit că temniţa a fost spaţiul în care a simţit prezenţa vie şi mângâietoare a lui Dumnezeu. A primit toate umilinţele şi suferinţele din detenţie cu seninătate şi demnitate, fiind încredinţat că purtarea Crucii lui Hristos este cale spre Înviere. I-a mângâiat, îmbărbătat şi întărit în credinţă pe cei întemniţaţi împreună cu el, încât pacea lui Hristos a stăpânit în inima sa (cf. Coloseni 3, 15), iar iubirea Sa i-a cuprins inima, prefăcându-o într-un „rug aprins”.

Ca o mângâiere pentru suferinţele îndurate în temniţele comuniste şi în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru mărturisirea credinţei în vremuri de prigoană, i-am acordat, într-un cadru solemn, la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, din anul 2017, Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Române, pentru că a purtat Crucea lui Hristos în închisoare şi a răspândit lumina lui Hristos în tenebrele prigoanei comuniste.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, să aşeze sufletul vrednicului Părinte Nicolae Bordaşiu între mărturisitorii Săi din toate timpurile şi din toate locurile şi să-i dăruiască cununile cereşti făgăduite celor care au rămas credincioşi până la moarte (cf. Apocalipsa 2, 10), iar pe cei îndoliaţi şi îndureraţi să îi întărească întru nădejdea Învierii de obşte şi a iubirii milostive a Preasfintei Treimi.

Veşnică să-i fie pomenirea!

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru familia îndoliată,† DANIELPatriarhul Bisericii Ortodoxe Române[1] Pr. Nicolae Bordaşiu, „Chipul luminos al Părintelui Benedict”, în: †Timotei Prahoveanul (coord.), Părintele Benedict Ghiuş - duhovnic smerit şi mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste, Bucureşti, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, 2017, p. 89.

Sursa: http://basilica.ro/mesajul-patriarhului-romaniei-la-inmormantarea-pr-nicolae-bordasiu/

 

divider



In memoriam Dumitru Covalciuc

Dumitru Covalciuc s-a născut la 26 decembrie 1946. După absolvirea şcolii din satul de baştină, obţine studii medii la şcoala din Tereblecea. Tânărul Dumitru devine student la Institutul de medicină din Chişinău, dar în scurt timp renunţă la ideea de a deveni medic. Îl chema arta cuvântului!

Se înscrie la Secţia de Limba şi Literatura Franceză a Facultăţii de Limbi Romano-Germanice a Universităţii de Stat din Cernăuţi. De fapt, se dedică studierii istoriei Bucovinei şi valorificării tezaurului folcloric al ţinutului natal. Prin anii ’70 adună texte folclorice din diferite sate bucovinene şi le păstrează până când apare posibilitatea de a le edita în volume aparte sau colective.

În 1972 este chemat pentru recrutare în armata sovietică, însă, învinuit de „naţionalism burghez român”, este exilat la Baku (Azerbaidjan) şi internat într-un spital de psihiatrie, fiind izolat de societate. Găseşte însă putere şi energie pentru a se reconstitui.

Întreaga sa biografie de muncă ţine de gazetărie la „Zorile Bucovinei”. Este un ziarist recunoscut. Chiar de la începutul anilor ’90, odată cu începerea mişcării de renaştere culturală şi naţională a românilor din nordul Bucovinei, Dumitru Covalciuc devine un luptător înflăcărat atât pe paginile publicaţiilor româneşti din nordul Bucovinei, cât şi în presa periodică din România şi Basarabia. Pune la dispoziţia cititorului pagini inedite din istoria poporului român, atât de necunoscută în fostele hotare ale imperiului sovietic. Mai mult decât atât, Dumitru Covalciuc aduce lângă sine tineri profesori de istorie din regiune, care la îndrumarea sa studiază istoria adevărată a ţinutului natal şi o trimite pe băncile şcolilor prin intermediul publicaţiilor periodice.

Nu credem că în istoria Bucovinei au rămas multe pagini nestudiate de istoricul, folcloristul, publicistul, scriitorul Dumitru Covalciuc.

Este membru-fondator al Societăţii pentru cultură Românească „M. Eminescu” din regiunea Cernăuţi, care a fost fondată în luna mai 1989 şi nu a părăsit-o până în ultima zi a vieţii sale. În cadrul acesteia desfăşoară o amplă activitate în domeniul cercetării trecutului românilor din Bucovina. Meritul lui Dumitru Covalciuc este incontestabil la aflarea mormântului lui Iancu Flondor de la Maidanul Storojineţului. Cnstituie Societatea culturală „Arboroasa”, preşedinte al căreia a fost până la ultima suflare.

În 1990 fondează şi este director al Institutului obştesc de istorie, restituiri literare şi folclorice „Dimitrie Onciul”. Editează ziarul „Codrul Cosminului”, revista „Mioriţa”, „Calendarul poporului”, „Calendarul ortodox al românilor bucovineni”. Cercetează istoria bisericilor din ţinut, scriind lucrări de căpătâi în care dovedeşte provenienţa lor moldavă. Dumitru Covalciuc tipăreşte peste 20 de volume de folclor şi o serie întreagă de monografii ale localităţilor nord-bucovinene. A scris romanele „Revolta”(1990) şi „Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi” (2002), este autorul lucrării monografice „Eudoxiu Hurmuzachi, omul providenţial al Bucovinei” (2015) şi „Membrii Consiliului Naţional Român din Bucovina ales la Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918”. Dumitru Covalciuc se află printre iniţiatorii organizării pelerinajelor la Stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, unde venea în fiecare an în a doua zi de Paşte. Tot lui i se datorează instalarea primei Cruci de piatră pe gropile comune de la Fântâna Albă unde au fost împuşcaţi mii de români, documentarea şi editarea mărturiilor românilor deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Cea mai amplă lucrare a lui Dumitru Covalciuc care va rămâne în istoria culturii române bucovinene sunt cele 27 de volume - de documente istorice, literare, culturale - ale revistei „Ţara Fagilor”. Dumnezeu să-l ierte şi să-i pună sufletul în paza îngerilor.

Sursa: www.crainou.ro

In Memoriam - lui Dumitru Covalciuc

Iubite Cernăuţi, îmbracă-te în doliu şi plângi, Că n-ai preţuit la timp eroul la pieptul tău să-l strângi!

Acum e prea târziu; s-a stins o rază de lumină, Speranţa de unire cu-ntreaga Bucovină

In România Mare, bogată şi senină.

Opreşte-te o clipă, creştine,-n OprişeniŞi-aprinde-o lumânare pentr-un român iubit, Ce-nflăcărat luptat-a pentru bucovineni, Dar stinsu-s-a prea iute cu ţelul ne-mplinit...Să-i împlinească visul Dumnzeu, că-i bun şi mare, Doar El mai are pentru Ţară milă şi-ndurare...

Taţiana Vlad Guga

 

divider