Fundatia George Manu

Editorial
* Alegeri europarlamentare: adevărata miză şi consecinţele în România
Opinii
* 14 mai 2019
* Despre duplicitate şi... alţi demoni
Evenimente
* Episcopul Macarie a oferit Crucea Nordului unor foste deţinute politic în timpul regimului comunist din România
* Prezenţele noastre în cadrul Gaudeamus şi suita de lansări Aurel Vişovan
* Martiri din iubire, în vremurile urii
* Papa Francisc a efectuat o vizită de 3 zile în România, la invitaţia Preşedintelui Klaus Iohannis.
* Pelerinaj la Sighet – 2019
Articole generale
* Rugăciunea pentru osândiţii căzuţi
* România 100. Veacul apocaliptic
* Apocalipsa: profeţii despre trecut sau contururile unei posibile interpretări
* Cuvânt înainte
* Anul Satului Românesc – între resurecţie şi recviem
* Pe alte drumuri de munte
* Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor
Istorie
* Nicolae Petraşcu: Rânduri pentru Horia Sima
* România şi sfârşitul Europei (25)
* Flori de aur din Maramureş (61)
* Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (II) FRIGUL
* La Division Azul (17)„Punga” de pe Voljov – Partea Întâi. „Infernul verde”
Spiritualitate
* Valeriu Gafencu - Însemnări nedatate din Colonia Galda de Jos
Manifestari - Comemorari
* În amintirea unui camarad
* Lică Popşa, eroul Maramureşului 70 de ani de la trecerea în veşnicie
* Personalitatea eroică a lui Vasile (Lică) Popşa în literatura rezistenţei anticomuniste
In memoriam
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Ion Bohotici † 28 aprilie 1991
* † Mihai Stere Derdena
* Mihai Stere Derdena, intelectualul luptător
* † Petre Petre „Să nu uitaţi că vă iubesc mult!”
* † Monahul Teordor Stănescu „Fac parte din generaţia care NU a avut tinereţe”
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 5 mai 2019


Alegeri europarlamentare: adevărata miză şi consecinţele în România

Alegerile pentru Parlamentul European din ultima duminică a lunii mai au arătat o ridicată participare la urne din partea alegătorilor din ţările Uniunii Europene. Dacă în anii trecuţi aceste alegeri se desfăşurau într-o atmosferă de blazare generală, acum interesul pentru ele a crescut semnificativ. Să nu ne grăbim însă cu emiterea unor judecăţi superficiale, cum că acest fenomen ar însemna o legitimare din partea electoratului european a actualei construcţii a UE, care ar fi reuşit acum ceea ce nu a reuşit în deceniile anterioare: să trezească cu adevărat interesul cetăţenilor şi implicarea lor în procesele politice ale Uniunii. Căci între miza efectivă a acestor alegeri şi percepţia şi motivaţiile electoratului care a ieşit la urne se cască o adevărată prăpastie.

După cum s-a putut constata în anii anteriori, miza acestor alegeri europarlamentare e de fapt una destul de scăzută. Parlamentul European e o instituţie cu rol mai mult decorativ, o anexă a Comisiei Europene, ai cărei membri nu sunt aleşi prin vot popular şi nici nu reprezintă o expresie directă a rezultatului votului pentru europarlamentare. Parlamentul European nu face decât să bifeze hotărârile luate de Comisie în spatele uşilor închise, conferindu-le o aparenţă de legitimitate democratică. Aceasta pentru că raportul dintre Parlament şi Comisie în cadrul UE nu e deloc acelaşi ca acela dintre puterea legislativă şi cea executivă într-un sistem democratic normal. Existenţa Parlamentului European e mai mult o spoială democratică, menită doar să legitimeze printr-un cec în alb toate măsurile luate de Comisie. Ideea de bază fiind aceea că majoritatea covârşitoare a membrilor acestei instituţii alese, care reprezintă singura conexiune a UE cu democraţia, ar susţine actualul curs al Uniunii înspre o „integrare” tot mai accentuată. În traducere directă: centralism, birocraţie, cedare treptată a suveranităţilor naţionale, toate acestea fiind paşi spre scopul final care ar fi un superstat european, adică Statele Unite ale Europei.

Acesta pare să fi fost planul arhitecţilor actualei structuri a Uniunii, cu speranţa că Parlamentul European va constitui o permanentă acoperire pentru veritabilul deficit democratic care s-a manifestat din start în toată construcţia europeană. O covârşitoare pondere numerică a europarlamentarilor „pro-europeni” ar fi însemnat aşadar o legitimare a politicii intransparente din partea Comisiei, adică a celor care au efectiv pâinea şi cuţitul.

Cam aşa a arătat peisajul la alegerile europene din trecut, în care participarea era de fapt extrem de scăzută, dezinteresul afişat până acum fiind mai degrabă un argument în favoarea unui deficit de legitimitate democratică la nivelul Uniunii. Dar iată că în 2019 prezenţa la vot a fost mult mai ridicată, iar rezultatele au ieşit din şabloanele dorite de birocraţii unionişti.

Miza efectivă a acestor alegeri (chiar dacă nu toţi cei care au ieşit la vot au făcut-o din acest motiv) a fost de fapt opinia cetăţenilor Europei asupra viitorului Uniunii şi a direcţiei în care ar urma să se îndrepte aceasta: spre un superstat centralizat, sau spre o Europă a naţiunilor suverane. Din moment ce Parlamentul European nu are nicio putere efectivă de a controla mersul lucrurilor, doar componenţa sa este de natură a ne arăta în ce măsură unul sau altul din proiecte se bucură de legitimitate şi sprijin popular. Iar dacă în trecut tendinţele „pro-europene” (înţelegând prin asta centralismul birocratic) s-au bucurat de majorităţi confortabile, iată că acum această direcţie e pusă serios sub semnul întrebării prin creşterea substanţială a curentelor „euro-sceptice”. Acestea s-au dovedit a fi partidele cele mai puternice în ţări importante, precum Franţa, Italia, Marea Britanie (care, ironia sorţii, nevoită fiind să rămână deocamdată în Uniune, a livrat Parlamentului acesteia un zdrobitor procentaj al partidului pro-Brexit, deci antiunionist), Polonia, Ungaria. Scoruri substanţiale s-au obţinut de către partidele euro-sceptice în numeroase alte ţări, precum Austria (în ciuda scandalului mediatic care a dus la răsturnarea guvernului), Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Suedia, Cehia, Slovacia, chiar şi Spania a trimis în Europarlament primii deputaţi eurosceptici.

Dacă vom concede Parlamentului European singurul rol pe care efectiv îl are, acela de barometru de opinie, atunci putem vedea că în acest moment proiectul european de factură centralist-unionistă e pus serios sub semnul întrebării. Chiar dacă susţinerea sa este încă majoritară, se poate constata că această majoritate e una supusă unei eroziuni constante, îndepărtându-se tot mai mult de consensul pe care l-ar fi dorit unii.

Care au fost însă motivele acestei participări ridicate la vot? Pe de-o parte, fireşte, preocuparea reală a multora pentru forma pe care o va lua în viitor Uniunea Europeană. Dar în majoritatea cazurilor e vorba mai degrabă de motive de ordin naţional, care ţin de politica internă a fiecărei ţări. De fapt s-a votat, după caz, fie în favoarea, fie împotriva guvernului ţării respective. Aşa s-a întâmplat de pildă în Franţa, ţară zguduită în ultimele luni de masivele proteste ale „vestelor galbene” împotriva politicii preşedintelui Macron, care a fost acum taxată şi la urne, sau în Germania, unde partidele coaliţiei de guvernare (creştin-democraţi plus social-democraţi) au înregistrat pierderi masive, în special cei din urmă. Dar câştigătorii nu au fost euroscepticii, care bat pasul pe loc, cu o uşoară scădere, ci tocmai ecologiştii, un partid umflat cu pompa de o asiduă propagandă în mass-media pe pseudo-tema „încălzirii globale antropogene” (adică pretins cauzată de activitatea umană). Aceştia au obţinut al doilea scor după creştin-democraţi, iar sondajele de după alegeri au înregistrat chiar un nou vânt în pânzele ecologiştilor, dându-i pe aceştia lideri în preferinţele electoratului, cu un procent peste principalul partid de guvernământ. În Polonia şi Ungaria în schimb, populaţia a susţinut politica suveranistă a guvernelor acestor ţări.

România este însă defazată faţă de acest mers al lucrurilor pe plan internaţional. Priorităţile interne sunt cu totul altele. Corupţia nu e o caracteristică exclusivă a politicienilor români, dar ceea ce s-a întâmplat de la ultimele alegeri parlamentare încoace e totuşi un caz unic. După victoria zdrobitoare a PSD am avut parte de un şir de guverne-marionetă subordonate lui Liviu Dragnea, cel care deţinea puterea în culise, condamnarea sa cu suspendare împiedicându-l să ocupe postul de premier pe care îl viza. Mai mult, toţi aceşti ani s-au desfăşurat sub semnul unei bătălii atât vizibile cât şi subterane, între felurite facţiuni ale serviciilor secrete. Miza a fost o schimbare legislativă în domeniul justiţiei, care se învârtea în jurul unui singure priorităţi: interesul personal de putere al liderului PSD.

Ei bine, la aceste alegeri europarlamentare a sosit şi decontul. Ne amintim cu toţii de marile manifestaţii de la începutul lui 2017, când o ţară întreagă s-a ridicat împotriva tentativelor guvernului de a goli de conţinut legile care vizau corupţia şi consecinţele ei. Atunci nu s-au obţinut rezultate concrete, dar lumea nu a uitat. Ieşind la vot acum în mod masiv (deşi scrutinul era pentru europarlamentare, deci teoretic nu avea nimic de-a face cu politica internă), şi votând zdrobitor contra PSD, românii au reuşit acum să dea lovitura de graţie unui lider de provincie, un baron local căpătuit cu averi fabuloase, dar totodată lipsit de orice principii, cu ambiţii mult peste anvergura sa.

Ca un făcut, exact a doua zi, după ce rezultatul alegerilor a consfinţit o cădere masivă a PSD şi o dominaţie a partidelor de opoziţie – PNL şi USR/Plus - , a venit ca la o comandă nevăzută şi sentinţa care îl condamna pe Liviu Dragnea la închisoare cu executare pentru dosarul unor angajări fictive.  Deşi un asemenea oportunism al justiţiei precum şi apetitul pentru circ mediatic, cu zornăitul în direct al cătuşelor, sunt aspecte dezgustătoare, Dragnea îşi merită din plin soarta. Nici măcar cei care sunt eurocritici nu au de ce să plângă de pe urma lui, având în vedere atitudinea sa duplicitară pe care a afişat-o în toamnă cu prilejul referendumului pentru familie, unde el a contribuit la rândul său din plin la campania de discreditare directă sau indirectă a acestui demers democratic.

Din păcate, vedem că el este condamnat pentru un lucru relativ minor (aşa cum a fost şi condamnarea sa anterioară, pe seama implicării sale dincolo de limita legii în scoaterea oamenilor la vot cu prilejul referendumului de demitere a preşedintelui de atunci, Traian Băsescu), şi că de fapt nimeni nu îi cere socoteala pentru imensele averi acumulate. Aşa va sta câţiva ani după gratii, într-o celulă de lux, va avea probabil răgazul să scrie nişte cărţi care îi vor facilita o eliberare înainte de termen, va reveni în viaţa publică, probabil în linia a doua, iar lucrurile vor merge mai departe, el rămânând cu tot ce a reuşit să acumuleze până acum.

Aici este marea problemă, că aşa zisa „luptă anticorupţie” e una cât se poate de selectivă şi are în vedere mai ales eliminarea unor adversari politici, motivele sau pretextele fiind adesea minore, în vreme ce marile infracţiuni rămân uitate. Cei care jubilează acum la eliminarea lui Liviu Dragnea de pe scena politică în acest mod, şi-au pus oare problema că mai important decât asta ar fi recuperarea prejudiciului produs statului român, care a intrat în buzunarele baronului de Teleorman?

Oricum ar sta lucrurile, scoaterea din joc a liderului PSD era un prim pas necesar pentru asanarea vieţii politice româneşti. De-acum încolo, priorităţile sperăm să fie altele, iar românii să se întrebe cu adevărat ce aşteaptă de la apartenenţa României la o Uniune Europeană care tinde să submineze tot mai mult identităţile şi suveranităţile naţionale.

Până acum am asistat la o falsă problemă, care acum în sfârşit s-a limpezit: mulţi au confundat interesul personal al lui Liviu Dragnea cu suveranitatea naţională sau invers, astfel de interese particulare au fost prezentate în mod fals drept expresie a suveranităţii. Alegătorii nu s-au împiedicat însă de asemenea nuanţe. Mulţi au votat pentru o „Românie europeană” doar pentru a scăpa de fapt de Dragnea.

Scoaterea din scenă a lui Liviu Dragnea este într-adevăr rezultatul unei campanii a forţelor „progresiste”, dar abia acum se deschide posibilitatea unei dezbateri oneste în privinţa rolului României în UE, precum şi pentru  conturarea unei tabere politice distincte, capabilă să interogheze critic propaganda pentru o Europă a „progresismului” antinaţional şi anticreştin. Până acum acest lucru nu s-a putut realiza, deoarece cel care reprezenta opoziţia la curentul „pro-european” o făcea mai degrabă din interes personal, fiind un personaj profund corupt şi avid de putere personală, oportunist şi fără aderenţă la valorile autentice. 

Ca atare, şi-a meritat soarta cu vârf şi îndesat, iar eliminarea sa ar putea crea condiţiile apariţiei în România a unei forţe eurosceptice cu adevărat credibile, fapt ce ar însemna alinierea ţării noastre la „standardele europene”. Căci România e practic singura ţară a Uniunii rămasă în urmă acest capitol, ea trebuind întâi să se elibereze de strigoii care bântuiau prin viaţa ei politică internă.

Bogdan Munteanu 

divider



14 mai 2019

Motto: „Aceşti naţionalişti populişti, aceşti nationalişti tâmpiţi sunt îndrăgostiţi de propriile lor ţări.”

(Din declaraţia făcută în mai 2019 (!) la CNN de către Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene)

Trăim acum într-o lume în care cuvântul de ordine îl dă tot mai mult neomarxismul şi corectitudinea politică (political corectness). În acest sens, Ana Blandiana într-o conferinţă ţinută la Cluj, spune: „(...) political corectness este pur şi simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei care nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecinţele. (...) Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political corectness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeaşi violenţă şi are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie.”Pentru că se doreşte ca omul globalizat să nu mai aibă istorie, să nu mai aibă memorie, să vină de nicăieri, să nu aibă identitate, nici apartenenţă, nici comunitate, să fie un atom între alţii, un „robot fericit” care se supune fără ripostă legilor unui marxism neantizant. Desigur, asta e ţinta, deocamdată însă „progresul” se află în diferite locuri, în diferite stadii. Faţă de campionii postmodernismului, noi, în răsărit, suntem ceva mai în urmă. Dar ne străduim... Este uşor să vezi cum, indiferent de ocazii, cei care iau cuvântul în public, cu mici excepţii, se conformează - din prostie, frică sau interes - şi evită să enunţe vreo idee legată de naţiune, de naţionalitate. Sau o pomenesc doar ca să repete în final formula aprobată: „condamnabile derapaje naţionaliste”. Vă daţi seama că un naţional creştin va primi oprobiul la pătrat (şi pentru naţional, şi pentru creştin...), iar tovarăşii „progresişti” se vor grăbi cu bucurie să-i pună ştampila-măciucă „bun pentru Evul Mediu”. Şi lumea noastră nu va protesta, pentru că la noi chiar şi omul cu bune intenţii, dar neinformat, ştie doar ceea ce au avut interesul să ni să spună în comunism; în consecinţă, aşa va judeca lucrurile, mai ales că prezentul continuă cu aceeaşi cenzură.

Cum se poate răspunde la o atât de îndelungată ascundere a adevărului privind un tineret care a pătimit în închisorile comuniste pentru că îşi iubea neamul? Singura cale este reciproca: la deiznformare răspunzi cu informare. Sigur că poziţiile sunt inegale şi poate descurajante pentru noi: cea oficială s-a aplicat şi se aplică de la nivele înalte (pornind şi din exterior), este bine organizată, susţinută, cuprinzătoare, constrângătoare şi hotărâtoare, iar răspunsul - informarea - are la îndemână doar speranţa cuvântului adresat semenilor care doresc să afle doar adevărul. Dar dacă se poate face, deja înseamnă şi asta mult. Iată de ce acţiunile pe care le are în vedere Fundaţia Profesor George Manu, Gruparea Camarazii, precum şi alţii din aceeaşi tranşee, sunt valoroase; ele privesc poate cea mai sensibilă, vulnerabilă, importantă dimensiune a prezenţei noatre spirituale care este memoria. Calendarul ţării este plin de date care se cer oferite cunoaşterii, mai ales celor care vor fi mâine componenta principală a neamului, pentru a le întregi conştiinţa cu valorile pentru care s-a şi murit. Una dintre aceste date este ziua de 14 mai, ca Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste. Pentru că în seara acestei zile din anul 1948 au fost arestaţi mai mult de zece mii de tineri, care au ajuns în final în închisorile regimului impus din răsărit... Marţi, 14 mai 2019, în Cluj, la ora 19, în biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir, Părintele Cătălin Pălimaru a făcut o slujbă de pomenire pentru toţi cei care în timp au plătit cu libertatea, unii cu viaţa, angajarea totală la valorile naţional-creştine şi împotriva comunismului. Prin citirea unei impresionante liste cu cei cunoscuţi, prin chemarea fiecăruia pe numele său, fiecare a avut astfel clipa sa de prezenţă acolo cu noi. S-a remarcat în sală, printre ceilalti, un grup compact de tineri ordonaţi, frumoşi - două şiruri aliniate de lumânări evocatoare. După slujbă, au urmat momentele tradiţionale cu cozonac şi colivă, cu aşezatele discuţii ale celor ce au participat.

În continuare, grupul de camarazi s-a deplasat cu maşinile la cimitirul central pentru a depune flori la mormântul lui Ion Bohotici, fost deţinut politic, condamnat în 1949 la 15 ani muncă silnică pentru activitate legionară. I-a executat pe toţi până la expirarea pedepsei. La intrarea în cimitir, cei din grup au apărut cu câte un crin alb superb în mâini, s-au încolonat şi astfel s-au deplasat pe alee cu pas hotărât şi cu feţele senine. Ajunşi la mormânt, s-au aşezat de-o parte şi de alta dând onorul cu crinii ridicaţi ca într-o boltă. Au intonat apoi „Cântecul legionarului căzut”, salutând cu braţele întinse şi au pus apoi florile ca să stea ridicate, rezemate de cruce. Iar în linişte totală au ascultat vocea Alinei Deac citind ultimul cuvânt rostit de Ion Bohotici înaintea sentinţei, aşa cum a fost consemnat din memorie de Aspazia Oţel şi ea în acelaşi lot de deţinuţi. S-a încheiat astfel o ceremonie discretă, dar plină de suflet şi emoţie. De la mormânt, tinerii în aceeaşi formaţie au mers pe aleea din cimitirul militar, unde au coborât în faţa monumentului cu inscripţia „Doamne primeşte jertfa martirilor neamului” , iar sub ea „executaţi în dictatura carlistă”. Conducătorul grupului a legat o panglică tricolor la crucea monumentului şi a aprins o candelă. Din nou grupaţi, cei paisprezece s-au închinat şi s-au recules în tăcere înaintea listelor cu nume. În final au urcat pe alee unde s-au fotografiat având pe chip zâmbet de împlinire.

Ziua se cobora în seară. La un moment dat, unul din grup a despăturit un banner ca un steag negru pe fondul căruia era imprimat cercul roşu cu mijloc alb, de interdicţie, aplicat peste sinistrul simbol - secera şi ciocanul. Îl ţinea în faţă ca pe un scut în mijlocul camarazilor aliniaţi, drepţi şi înfipţi în alee ca o barieră, ca un avertisment. Astfel îi păstrează în memorie şi ultima fotografie.

Victor Cutcan Cluj

divider



Despre duplicitate şi... alţi demoni

Suntem un popor duplicitar. Din nenorocire, acesta este adevărul. Generaţiile născute în comunism şi cele care le-au urmat, au fost reeducate în acelaşi spirit a lui: „Zici ca ei şi faci ca tine. ” Una spunem, alta gândim, alta facem.

O boală grea moştenită din anii de dictatură comunistă, boală de care doar cei „conservaţi” în cumplitele temniţe ale acestui regim diabolic au scăpat. Nu mică le-a fost lor mirarea să găsească, dincolo de zidurile închisorilor, un popor român schimbat, schimonosit de această boală cumplită. În multe dintre scrierile lor, mărturisitorii din temniţele comuniste vorbesc despre acest lucru cu durere. Mulţi dintre ei au înţeles atunci că de această boală nu vom scăpa uşor. Şi nu am scăpat. Comunismul a căzut, lumea s-a schimbat, s-au mai născut între timp câteva generaţii, dar meteahna asta s-a transmis mai departe.

Astăzi se întâmplă rar să întâlnim oameni care spun, fac şi gândesc acelaşi lucru şi mai sunt şi consecvenţi cu ei înşişi pe termen lung. Ba chiar s-a ajuns să se creadă că o astfel de atitudine, naturală şi sănătoasă cândva, este nici mai mult nici mai puţin decât semn de intoleranţă, fanatism, lipsă de deschidere etc. Boala duplicităţii, moştenită din comunism, s-a adâncit prin gândirea corectă politic a vremurilor noastre. Rezultatul: pentru noi un dezastru nimicitor, pentru ei, cei care ne vor bolnavi, o mare reuşită.

Lui Dumnezeu nu-i place duplicitatea. El ne-a spus clar: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” şi „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona.” A nu fi duplicitar înseamnă multe. Înseamnă, de pildă, că nu poţi să-i zâmbeşti vecinului cu pretinsă prietenie, iar a doua zi să-l bârfeşti cu răutate. Înseamnă că nu poţi să mergi la muncă şi doar să te prefaci că munceşti, indiferent de salariul pe care îl primeşti. Mai înseamnă să nu păcăleşti statul atunci când trebuie să-ţi plăteşti dările, chiar dacă el, statul, e un mare hoţ. Înseamnă să îţi cumperi bilet atunci când călătoreşti cu autobuzul şi, dacă din diferite motive, nu ai făcut-o şi ai fost prins „cu mâţa-n sac”, să nu te iei la harţă. Plăteşti amenda, îţi asumi greşeala şi nu mai faci pe deşteptul care îşi cunoaşte doar drepturile, în niciun caz obligaţiile. Înseamnă să nu dai mită pe unde mergi şi apoi să te plângi că-i plină ţara de corupţi. Înseamnă, ca student, de pildă, că nu poţi să copiezi la examene şi apoi să votezi împotriva graţierii în caz de corupţie. Copiatul, la vârsta şi ocupaţia ta, este o hoţie la fel de mare şi crede-mă că profesorii te „graţiază” adesea, chiar dacă tu ai impresia că i-ai fraierit. Mergând mai departe, porunca aceasta a lui Hristos mai înseamnă a spune mereu adevărul şi a mărturisi pentru Adevăr, indiferent de circumstanţe. A face mereu binele, fără a avea vreun interes ascuns şi fără a trâmbiţa fapta ta cea bună. Înseamnă a alege mereu Binele şi numai Binele. Iar atunci când ai de ales între două rele, să nu cauţi „răul mai mic”. Pentru că aşa ceva pur şi simplu nu există. Răul e rău. Punct. Un rău, oricât de mic, va creşte şi se va răspândi. Un pic de putregai, cât un vârf de unghie, apărut pe un singur măr va face să putrezească o ladă întregă de mere. Iar la Judecată s-ar putea să răspundem pentru toată lada.

Răul nu îl alegem, chiar dacă avem dreptul la alegeri libere şi democratice. Alegerile politice sunt un drept, nu o obligaţie. Aici vin mulţi cu argumentul lui „Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, dar nu cred că au dreptate. Formula respectivă a fost rostită în legătură cu o obligaţie, şi nu în legătură cu un drept. În plus, vorba lui Steinhardt, când Cezarului i se substituie Mamona nu discut cu el, nu am cu el „nici o legătură, oricât de mică - nici asupra punctelor comune.”. Şi nu-i dau nimic. Nici semnătura, nici ştampila mea. Chiar dacă îmi cere să semnez o hârtie pe care scrie „Există Dumnezeu”. Nu fac părtăşie cu el. Îl aleg pe Hristos şi poruncile lui. Şi sunt convinsă că dacă un popor întreg ar face asta, cel Atotputernic ar face şi El minuni.

Dar nu facem aşa. Continuăm să ne complacem în viaţa asta duplicitară. Respectăm legile (omeneşti şi morale) până la un punct. Punctul acela de la care le putem „fenta”, de unde putem zice că „las că-i bine şi aşa”. Zicem una, facem alta, gândim alta. Şi alegem răul. Mic, mare sau mijlociu, ce mai contează? Îl alegem. Ba chiar ni se pare că avem un fel de datorie sacră de a-l alege. Ne facem „frate cu dracu până trecem puntea”. Şi de atâta înfrăţire cu dumnealui începem să-i semănăm în viclenie şi făţărnicie. Azi aşa, mâine aşa, dar până când?

Dumnezeu este milostiv şi răbdător. El ne aşteaptă. Nu dă cu parul, noi singuri ne semnăm sentinţa. Pentru că orice rău pe care îl facem, la nivel personal sau colectiv, atrage după sine consecinţe. Iar duplicitatea asta, întreţinută atâta amar de generaţii, duce inevitabil la o consecinţă dramatică: omul nu mai poate, nu mai ştie să deosebească binele de rău. Pentru că Răul însuşi îmbracă pentru el atâtea forme ambalate frumos, încât e aproape imposibil să-i mai zăreşti hidoşenia. Suntem convinşi că ceea ce facem e un lucru bun, că luptăm pentru o cauză dreaptă, dar într-o zi ne trezim (dacă o facem) că am fost doar o unealtă prin care a lucrat însuşi Răul. Şi lada cu mere a putrezit înainte să apucăm să ne dezmeticim de-a binelea.

Astăzi, mai mult ca oricând, se fac simţite consecinţele duplicităţii noastre. Suntem convinşi că alegem împotriva comunismului optând pentru neo-marxism. Ne numim anti-comunişti patrioţi în timp ce aruncăm cu pietre în biserici (şi am vrea, dacă se poate, chiar să le dărâmăm, asemeni unui alt mare „patriot” de tristă amintire) sau rostim blasfemii pe care odinioară nici crunta reeducare de la Piteşti nu a reuşit să le scoată din gurile adevăraţilor anticomunişti. Ne plângem că ne sunt necinstiţi martirii şi votăm exact cu cei care au dat legi menite să îi prigonească chiar şi în mormânt. Sau, invers, ne amăgim că vechea stângă a luat-o la dreapta, că fiara roşie s-a îmblânzit, merge la biserică şi ne apără interesele ca neam. Şi atunci o promovăm (uneori chiar de la amvon) şi o votăm convinşi că am făcut un mare bine.

Şi uite aşa. se luptă românii între ei crezând, fiecare în parte, că face binele. Iar tensiunea dinainte de orice fel de alegeri politice e din ce în ce mai mare. Se duşmăneşte frate cu frate, divorţează soţi de soţii, nu mai vorbesc vecinii şi prietenii între ei. Se bucură românul de răul aproapelui sau chiar îi doreşte moartea într-o frenezie demonică. Ne lăsăm manevraţi ba din stânga, ba din… cealaltă stângă şi nu vedem că, în timp ce ne duşmănim între noi, cei care aplică dictonul divide et impera câştigă detaşat, râzându-şi în barbă de lipsa noastră de discernământ şi mai ales de puţina noastră dragoste. Soluţii ar fi, însă de cu totul altă natură decât cele la care se apelează. Şi tare mă tem că dacă nu ne vom trezi şi nu vom face precum ninivitenii, va fi nevoie din nou de sânge de martiri care să spele păcatele neamului şi să-i restabilească relaţia cu Binele. Să nu fie, ci să ne dea Dumnezeu mintea cea de pe urmă şi înţelepciune spre a ne îndrepta, pentru rugăciunile tuturor celor care s-au jertfit pentru învierea neamului românesc!

Alina Ioana Deac 

divider



Episcopul Macarie a oferit Crucea Nordului unor foste deţinute politic în timpul regimului comunist din România

Episcopul Macarie a oferit la Oslo Crucea Nordului, cea mai înaltă distincţie a Episcopiei Europei de Nord, pentru două foste deţinute politic în timpul regimului comunist din România.

Evenimentul a avut loc după slujba Sfântului Maslu oficiată în biserica românească din capitala Norvegiei la care au participat şi Galina Răduleanu şi Niculina Moica, cele două foste deţinute politic.

Două zile mai târziu, în Duminica Mironosiţelor, după Sfânta Liturghie oficiată în biserica din Oslo, Galina Răduleanu şi Niculina Moica au dat o mărturie vie înaintea credincioşilor prezenţi, vorbindu-le despre ororile regimului comunist ateu, dar şi despre curajul şi primejdia mărturisirii.

În cuvântul rostit în acest context, Episcopul Macarie a făcut pentru început o scurtă prezentare a celor două invitate.

Doamna Galina Răduleanu, medic, a fost „fiica preotului Boris Răduleanu, arestată la 24 de ani, dimpreună cu tatăl său şi cu fratele său, condamnată la şapte ani de închisoare, petrecuţi la Uranus, Jilava, Arad şi Oradea”.

Doamna Niculina Moica, „arestată la numai 15 ani, care a petrecut cinci ani în închisorile de la Târgu Mureş, Jilava, Botoşani, Arad şi Oradea, la rândul ei avându-şi tatăl arestat”.

În continuare, ierarhul le-a admirat pentru curajul de care au dat dovadă în experienţele traumatizante prin care au trecut.„Iată, aşadar, două tinere care în întunecatul regim comunist au avut acest curaj de a scrie şi spune ce gândesc, de a înfrunta cu vitejie ororile anchetelor, proceselor, penitenciarelor, păstrându-şi ţinuta morală şi după ce au fost eliberate”.

La final, Părintele Episcop a adresat îndemnul de cinstire consecventă a „femeilor creştine ale neamului”, nu numai în Duminica Mironosiţelor, ci „să ne aducem aminte, să ne rugăm şi să vorbim permanent despre jertfa acestor femei”.

 https://basilica.ro

divider



Prezenţele noastre în cadrul Gaudeamus şi suita de lansări Aurel Vişovan

Noua ediţie a cărţii fostului deţinut politic şi luptător anticomunist Aurel Vişovan „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?... Reeducarea de la Piteşti”, publicată anul trecut de editura noastră, a fost lansată în ultimele 3 luni la Bucureşti, Cluj şi Oradea.

La toate cele 3 evenimente ne-am bucurat de prezenţa colegului nostru, Pr. Marius Vişovan, fiul autorului. La Bucureşti lansarea a avut loc la Librăria Sophia, în 27 martie, şi a fost primită cu căldură de un public care aştepta de ceva timp evenimentul. La Cluj şi Oradea lansările au avut loc în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus la care a participat Editura şi Fundaţia noastră. La Cluj, în 18 aprilie, Pr. Marius a fost secondat de Alina Deac care a făcut o scurtă prezentare a personalităţii martirice a lui Aurel Vişovan, iar la Oradea, în 9 mai, lângă Pr. Marius a luat cuvântul dr. Cristina Liana Puşcaş.

Mulţumim tuturor celor implicaţi în derularea şi promovarea lansărilor Aurel Vişovan şi, de asemenea, mulţumim părintelui pentru efortul de a parcurge ţara pentru a ţine aprinsă făclia memoriei unui tată eroic.

Cărţile memoriei lansate la Târgul Gaudeamus Oradea

Patru cărţi au fost lansate în cadrul unui singur eveniment, în spaţiul special amenajat la Târgul Gaudeamus din Oradea. Primele trei vorbesc despre drumul unor preoţi bihoreni până la Alba Iulia în 1918, iar cea de-a patra tratează Fenomenul Piteşti văzut prin ochii unei victime a regimului comunist.

Cărţile „Doi unionişti din Husasău de Criş: Preoţii Gavril Iovan şi Gheroghe Bordaşiu”, „De la Săbolciu la Alba Iulia. Părintele Nicolae Maliţa” şi „De la Săcădat la Alba Iulia. Părintele Iosif Tărău şi Avocatul Pavel Maliţa” au fost scrise de pr. prof. Nicolae Bordaşiu, în colaborare cu pr. dr. Ioan-Mircea Ghitea şi pr. prof. Alexandru Dulca. Acestea au fost lansate, joi, sub genericul „Bihorenii şi Marea Unire” şi au fost prezentate de muzeograful Cristina Puşcaş.„Scriitorul principal al celor trei cărţi este preotul Nicolae Bordaşiu, care a şi trecut la cele veşnice în urmă cu 6 luni”, a spus Puşcaş.

Părintele Bordaşiu a fost deţinut în închisorile din Oradea, Timişoara, Jilava şi Aiud între anii 1955 şi 1964 pentru că a făcut parte din mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins” şi din Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc.

În cea de-a doua parte a evenimentului, a fost lansată cartea „Reeducarea de la Piteşti - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, a lui Aurel Vişoran care vorbeşte despre ororile la care a fost supus în fostul penitenciar din Piteşti, dar şi despre greutatea cu care se putea reintegra un fost deţinut în sistemul comunist.„Ţin minte că tatăl meu foarte mulţi ani nu a vrut să-şi amintească prin ce a trecut în cele două închisori. Până la urmă cu ajutorul unui prieten a reuşit să găsească puterea de a pune pe hârtie amintirile cumplite”, a povestit fiul autorului, Marius Vişovan, prezent la lansare.„Chiar şi după ce a fost eliberat el a continuat să fie controlat de Securitate şi pe lângă asta, avea coşmaruri noaptea, se vedea din nou închis la Piteşti”, a mai povestit el.

În încheiere, fiul lui Aurel Vişovan a spus că deşi cartea este una tristă, ea cuprinde şi descrierea unui Maramureş de o rară frumuseţe.„Fenomenul Piteşti” a fost un experiment de „reeducare” a opozanţilor comunismului, în perioada 1949-1952, caracterizat prin torturarea şi bătăilor dure, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deţinuţii politic, majoritatea studenţi, adesea membri în diverse grupări interzise.

Cel închis era torturat, iar în unele cazuri dormea în celulă cu torţionarul. Pe parcurs victima îşi pierdea identitatea şi demnitatea de sine, unii dintre dintre torturaţi devenind, la rândul lor, torţionari.

Mădălina Sim https://www.ebihoreanul.ro

divider



Martiri din iubire, în vremurile urii

Beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici

„Aici, la Blaj, pământ de martiriu, de libertate şi milostivire, vă aduc omagiul meu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice care, de trei secole, daţi mărturie, cu ardoare apostolică, despre credinţa voastră”: a spus papa Francisc la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată pe Câmpia Libertăţii duminică, 2 iunie 2019. Papa a beatificat şapte episcopi greco-catolici, martiri din iubire în vremurile urii. Călătoria apostolică a papei Francisc la Bucureşti, Şumuleu Ciuc, Iaşi şi Blaj a fost prezentată deseori în aceste zile drept istorică. Dacă vizita Sfântului Părinte a marcat mai multe premiere, urmând în special geografia mariană a unei ţări cu rădăcini creştine, merită evidenţiată o trăire fără precedent: beatificarea a şapte episcopi martiri ai Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu şi Vasile Aftenie.

Fiori coboară când ne gândim că cea mai mare parte din rămăşiţele lor pământeşti zac în adâncurile ţării, asemenea bobului de grâu căzut în pământ ca să aducă roadă. Acum, ei sunt în rândul Fericiţilor din ceruri. După Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie de pe Câmpia Libertăţii din 2 iunie 2019, ori de câte ori îi vom căuta cu inima nu mai trebuie să ne uităm în pământ, ci spre ceruri; ori de câte ori îi vom căuta cu gândul, nu mai e nevoie să-i credem victime, ci victorioşi; ori de câte ori vom împreuna mâinile a rugăciune, nu mai trebuie să ne rugăm pentru ei, ci îi vom ruga să se roage pentru noi, avându-i de acum ca mijlocitori la tronul îndurării lui Dumnezeu.

Fiorii unei emoţii de nedescris pun stăpânire pe simţămintele noastre curate în această zi memorabilă de pe Câmpia Libertăţii. E îndeajuns să ne gândim că acolo unde, în 1848, un popor umilit îşi înălţa strigătul de libertate, tot acolo a început robia unui popor şi „calvarul” unei întregi Biserici. Dar credinţa străbună a făcut-o să nu-şi piardă niciodată speranţa în ziua învierii.

Da, fiorii unei emoţii de nestăvilit coboară în sufletele bune când ne gândim că cei şapte Fericiţi au înfruntat moartea ca să nu se lepede de comuniunea cu Succesorul lui Petru, iar în această zi, chiar Succesorul lui Petru, nu un trimis al său, a venit de la Roma cea mare în „Mica Romă” pentru ca, la lumina zilei, să pună pecetea apostolică pe martiriul iubirii supreme îndurat în bezna urii celor făr’ de Dumnezeu.

Din Blaj a răsărit încă o dată asupra României întregi o zi de răscumpărare, o rază de speranţă şi o lumină pentru viitor. Fericiţilor martiri Traian, Iuliu, Alexandru, Ioan, Vasile, Ioan şi Tit Liviu, rugaţi-vă pentru noi!

Preot Adrian Dancă https://www.vaticannews.va

divider



Papa Francisc a efectuat o vizită de 3 zile în România, la invitaţia Preşedintelui Klaus Iohannis.

„Am venit în această ţară frumoasă şi primitoare ca pelerin şi frate, pentru a avea diferite întâlniri şi pentru a făuri o punte între inima mea şi a voastră. Iar acum mă întorc acasă îmbogăţit, luând cu mintea locuri şi momente, dar mai ales chipuri”.„Chipurile voastre vor da culoare amintirilor mele şi vor fi prezente în rugăciunea mea. Vă mulţumesc şi vă duc cu mine”, a transmis papa în discursul final rostit la Blaj.

Conducătorul Bisericii Catolice a vizitat în prima zi a pelerinajului în România Palatul Patriarhiei şi Catedrala Naţională.

La Palatul Patriarhiei, papa Francisc s-a întâlnit cu Patriarhul Daniel şi cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române.

Papa a vizitat apoi Catedrala Mântuirii Neamului unde a rostit rugăciunea Tatăl nostru. Despre această rugăciune papa a spus că această este „strigătul faţă de foametea de iubire a timpului nostru” şi „sintetizează identitatea noastră de fii şi, în special, de fraţi care se roagă unul lângă celălalt”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a mulţumit Papei Francisc pentru sprijinul acordat constant credincioşilor ortodocşi români din Italia şi din alte ţări.

A doua zi a fost dedicată vizitei papei la sanctuarul catolic de la Şumuleu Ciuc.

În jur de 100.000 de persoane au participat la Sfânta Liturghie oficiată de papa Francisc la sanctuarul marian de la Şumuleu Ciuc, acolo unde în fiecare an se desfăşoară cel mai mare pelerinaj catolic din Europa Centrală şi de Est.

În a doua parte a zilei de sâmbătă, papa a vizitat Catedrala „Sfânta Maria Regină” din Iaşi şi a participat la o întâlnire cu tineri si familii din Dieceza de Iaşi, desfăşurată la Palatul Culturii.

Duminică, papa Francisc a oficiat Sfânta Liturghie pe Câmpia Libertăţii din Blaj şi a citit mesajul de beatificare a 7 episcopi greco-catolici martiri.

 https://basilica.ro

divider



Pelerinaj la Sighet – 2019

Pe 11 mai a.c. a avut loc la Sighetu Marmaţiei pelerinajul naţional anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din sinistra închisoare din localitate, în primul rând ale celor 4 episcopi catolici, încă neidentificaţi în gropile comune din Cimitirul Săracilor de la Ciarda (periferie a oraşului, aflată foarte aproape de graniţa cu Ucraina).

Coloana pelerinilor a parcurs pe jos în procesiune traseul de 2 km de la închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial) până la Ciarda, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de 3 episcopi greco-catolici şi peste 100 de preoţi. Printre participanţi s-au numărat şi seniorii camarazi maramureşeni Petru Codrea, Melania Riţiu şi alţi veterani ai rezistenţei anticomuniste care, în ciuda vârstei foarte înaintate, ţin să fie prezenţi în fiecare an la acest înălţător eveniment. Participarea a fost ceva mai restrânsă anul acesta datorită apropiatei vizite a Papei Francisc în România.

Cei 4 episcopi catolici morţi la Sighet sunt: Anton Durcovici (†1951), Valeriu Traian Frenţiu (†1952), Ioan Suciu (†1953) şi Tit Liviu Chinezu (†1955) - ultimii doi împletindu-şi destinul de credinţă şi jertfă cu cel al Mişcării Legionare. Beatificarea episcopilor greco-catolici martiri a avut loc pe 2 iunie, la Blaj, în cadrul vizitei Papei Francisc.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Rugăciunea pentru osândiţii căzuţi

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii ce se înalţă tremurând în grai şi urcă până sus, pe scara lunii, spre scaunul pe care ştim că stai.

Îngenuncheaţi pe lanuri secerate, rugămu-ne, Stăpâne de apoi, să-i vindeci cu azur şi bunătate pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise de sub înalte maluri ce se rup,cu visele din gând făcute trup, cu rănile din trup făcute vise.

Şi până ieri i-am tot avut alături,au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,au dat tribut aceloraşi lopeţişi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

La masa cu castroane uniforme au luat şi dânşii ciorbele la rând, dar prăbuşiţi sub cizme şi sub norme, s-au desfăcut de lanţuri mai curând.

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia şi dacă-i culci în raiul Tău cu flori, să pui, ca pe morminte, doi bujori pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

În ochii goi, plecaţi fără lumină, sădeşte câte-un pui de viorea. Ei pot stropi toată grădina Ta cu cât au plâns aici, pe rogojină.

Şi gurilor care-au strigat în stradă că vin blesteme mari peste norod, mai caută-le, Doamne, prin livadă câte-un cireş întârziat sub rod.

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte şi de ruşine poate nu Ţi-au spus, de-aceea Te rugăm să-i laşi, Părinte, să bea din calea laptelui de sus.

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine, în loc de mămăligă ai putea să le împărţi la masă luna Ta şi să zideşti o altă lună, mâine.

Iar sfintelor căzute-n rugăciune: mame, surori, logodnice, soţii, poartă-le paşii către morţii vii să le găsească gropile comune.

Şi dă-le tot alintul, toată mierea din fagurii nescriselor scripturi -izvoarele, pe frunte, din păduri, şi din adânc, în suflete, puterea.

Îngenunchind pe lanuri secerate sau la troiţe scunde de trifoi, se roagă, Doamne, într-un glas cu noi un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu seninşi miluieşte-i cu odihnă blândăpe cei ce-au dus a crucilor osândăşi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.

Andrei Ciurunga 

divider



România 100. Veacul apocaliptic

În data de 29 mai 2019, a avut loc o nouă lansare de carte organizată împreună cu prietenii de la Librăria Sophia: „România 100. Veacul apocaliptic”, cea mai recentă carte semnată de colegul nostru Bogdan Munteanu şi prefaţată de Sorin Lavric. Cartea este structurată în 4 capitole: I. Veacul apocaliptic; II. Sub asaltul progresismului contemporan; III. Revenirea religiei şi sfârşitul vremurilor; IV. Un spaţiu dincolo de timp.

Invitaţii noştri în cadrul evenimentului au fost Bogdan Munteanu şi Sorin Lavric care au captivat auditoriul printr-un dialog de mare rafinament intelectual.

România 100: comunism, anticomunism, ideologizare, satanice încercări de amputare spirituală şi identitară, credinţă şi memorie, neomarxism şi iar satanizare… Unde am ajuns după cei 100 de ani, ce am pierdut pe drum şi mai ales ce a rămas din colbul acestui veac?... vă invităm să descoperiţi în paginile scrise de Bogdan Munteanu.

Cartea poate fi achiziţionată de la Libraria Sophia sau direct de la Editura Evdokimos şi Fundaţia George Manu. Cine doreşte să urmărească înregistrarea video a lansării, o poate face accesând site-ul Librăriei Sophia.

 

divider



Apocalipsa: profeţii despre trecut sau contururile unei posibile interpretări

Veacul care a trecut de la făurirea României Mari poate fi considerat pe drept cuvânt drept unul „apocaliptic”. A început sub semnul luptei anticomuniste - în anul 1919 armata română învingea trupele regimului comunist instaurat în Ungaria, ajungând până la Budapesta - iar următoarele şapte decenii s-au desfăşurat sub aceeaşi zodie: întâi a unei ameninţări permanente prin imperiul roşu de la răsărit şi cozile lui de topor interne, apoi o cruciadă anticomunistă încheiată cu dezastrul de la 23 august, urmată de peste patru decenii de teroare fizică şi ideologică la scară naţională.

Epicentrul acestor monstruozităţi a fost situat în cumplitele temniţe comuniste, unde cei supuşi „reeducării” au trecut prin încercări şi suplicii de neimaginat. Din ele au ieşit întregi doar cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu. Nu trebuie să ne mirăm că aceşti deţinuţi politici au simţit în mod nemijlocit faptul că acolo în temniţe ei nu s-au aflat doar în faţa unor oameni, ci au fost siliţi să înfrunte veritabile încarnări ale unor forţe cu o rădăcină profundă ce trece dincolo de materia vizibilă, venind dinspre lumea răului spiritual. La oameni precum Ioan Ianolide, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Mina Dobzeu şi mulţi alţii ca ei, putem observa fără putinţă de tăgadă o accentuată sensibilitate apocaliptică. Iată aşadar cheia în care ei au interpretat încercările prin care le-a fost dat să treacă. Simbolic vorbind, ei au înfruntat, şi cu ajutorul lui Dumnezeu au biruit fiara din Apocalipsă, în formele în care ea s-a manifestat în acele momente. Dacă privim la secolul 20 cu toate ororile sale, două războaie mondiale cu sute de milioane de victime, cu regimuri de dictatură sângeroasă, nu ne duce gândul la un veac cu adevărat apocaliptic? Am scăpat oare de el, lepădându-l ca pe o haină veche, depăşită de o istorie care a lăsat în urmă negurile trecutului şi înaintează triumfal spre un viitor luminos? Sau ne putem imagina mai curând că ne aflăm în pragul unei noi etape, ale cărei încercări vor fi de altă natură? În orice caz, din perspectiva celor care mărturisesc creştinismul se poate spune că valorile spirituale sunt supuse în continuare unui susţinut asalt din partea ideologiei progresismului contemporan, un substitut nonviolent la teroarea comunistă, dar care în fond urmăreşte aceleaşi ţeluri de inginerie socială. Cei mai nimeriţi să ne ofere răspunsul la astfel de întrebări sunt cei care au trăit încercările „veacului apocaliptic” pe pielea lor. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu (trecut la Domnul în 2018), binecunoscut drept cel care în temniţă l-a botezat pe evreul Nicolae Steinhardt, a publicat în 2011 o tâlcuire a Cărţii Apocalipsei care conţine o serie de elemente absolut originale. Am citit-o acum câţiva ani, iar la prima lectură am rămas fascinat de schema de bază pe care ne-o propune demersul exegetic al părintelui. Din păcate, scrierea sa conţine şi unele detalii mai puţin convingătoare, sau chiar implauzibile, încât la finalul lecturii nu mai ştii cărora merită să le dai crezare, şi cărora nu.

Însă dacă realizăm faptul că practic întregul secol scurs de la făurirea României Mari a stat sub semnul apocaliptic al terorii comuniste şi al urmărilor ei, cred că merită să ne mai aplecăm odată, cu mult discernământ, asupra scrierii părintelui Mina. În orice caz, e o greşeală să ne hazardăm în a emite profeţii despre ce va urma în viitor. Dar „profeţiile despre trecut” sunt perfect posibile, iar o serie de pietre de hotar din istoria de până acum a omenirii, privită din perspectiva Bisericii creştine, pot fi identificate sub forme simbolice în Cartea Apocalipsei. Rezultatul este asemeni unui puzzle incomplet, care se potriveşte foarte bine cu tot ce ştim până acum. Abia atunci când se va cunoaşte perspectiva de ansamblu, tabloul acesta va putea fi definitiv confirmat, după cum la o adică ar putea fi şi complet răsturnat.

Aceasta pentru că părintele Mina ne propune o schemă interpretativă originală: anume Cartea Apocalipsei ar descrie întreaga istorie a Bisericii lui Hristos, de la perioada apostolică şi până la sfârşitul veacurilor, împărţită în şapte etape. Aceste etape corespund celor şapte scrisori care sunt adresate celor şapte Biserici din Apocalipsă. Pe lângă aceasta - şi aici Pr. Mina se deosebeşte de alţi exegeţi - el asociază fiecăreia din aceste etape pecetea, trâmbiţa şi revărsarea cupei corespunzătoare, toate fiind în număr de şapte. Gruparea acestora în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan în succesiuni de elemente comune nu ar fi deci una cronologică, ci mai degrabă categorială. Peceţile, trâmbiţele şi cupele nu ar ţine prin urmare de perioada finală a lumii, ci corespund câte uneia din cele şapte perioade istorice, dintre care majoritatea sunt deja în urma noastră.

Desigur, această abordare nu ar fi decât un simplu joc intelectual gratuit, dacă nu ar avea acoperire în simbolurile şi viziunile descrise în Apocalipsă. Pe acestea părintele Mina le tâlcuieşte cu multă pricepere, în cheie alegorică, găsind astfel corespondenţe remarcabile cu o serie de evenimente istorice care au însemnat puncte de cotitură. Astfel, de pildă steaua căzută din cer după ce răsună a treia trâmbiţă, e identificată cu apariţia islamului în cea de-a treia perioadă a Bisericii (veacul de aur, după perioada apostolică şi cea a persecuţiilor). Cerul semnifică obârşia sa din lumea spirituală, dar transmiterea are loc printr-o cădere de acolo, aşadar printr-un înger căzut - exact aşa cum se susţine că a primit profetul Mahomed revelaţia noii religii. Otrăvirea „izvoarelor apelor” prin această stea ar reprezenta astfel căderea vetrelor creştinismului primar din Orientul mijlociu (Ţara Sfântă, Siria, Antiohia, Capadocia) sub stăpânire islamică.

Am dat doar un singur exemplu cu caracter ilustrativ. Un comentariu mai detaliat la cartea părintelui Mina, în care se încearcă distingerea elementelor cu un grad ridicat de plauzibilitate în ceea ce priveşte corespondenţa cu faptele istoriei de până acum, poate fi găsit în cartea „România 100 - Veacul apocaliptic” care va apărea la sfârşitul acestei luni la Editura Evdokimos. Pe lângă acest miez al său, volumul mai cuprinde şi eseuri referitoare la martirii temniţelor comuniste, atitudini de rezistenţă morală şi spirituală în faţa asaltului progresismului contemporan, sau consideraţii asupra unor personaje de anvergură, unele mai mult, altele mai puţin cunoscute, aparţinând mesianismului iudaic (contemporan cu noi sau din trecutul apropiat) care se manifestă prin ramuri cu orientări radical diferite. Ispita abordării unor astfel de teme incitante într-o cheie „conspiraţionistă” e desigur foarte mare, dar cei interesaţi de aşa ceva ar trebui să caute în altă parte. În ce mă priveşte, am preferat o abordare simbolică, fundamentată teologic, mai presus de nivelul social-politic, la care rămân doar atunci când mă refer la evenimente de actualitate.

Trebuie spus că în noua mea carte nu m-am încumetat la o interpretare integrală a Apocalipsei, aşa cum o face Pr. Mina Dobzeu, ci doar la descifrarea unor posibile „profeţii despre trecut” şi la căutarea unor corespondenţe cu istoria cunoscută. Aplicând aceeaşi grilă simbolică a părintelui Mina, pe alocuri unele din interpretările sale se pot aprofunda şi circumscrie chiar mai precis decât în cele scrise de el. Alteori însă cred că se cuvine să ne despărţim de anumite tâlcuiri pe care ni le propune, mai ales atunci când e vorba de evenimente care cel mai probabil sunt încă de domeniul viitorului. Aşa este de pildă femeia desfrânată din capitolul 17, îmbrăcată în roşu şi beată de sângele martirilor creştini. Căderea ei, a Babilonului, prin lucrarea îngăduită de Dumnezeu a celor zece împăraţi, este interpretată de Pr. Mina drept căderea comunismului, a imperiului sovietic, deşi la cum merg lucrurile în lume în ziua de azi, e evident că acest comunism nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea. Femeia desfrânată e mai degrabă un simbol al laicismului, al raţionalismului ateu, care domină lumea de la Revoluţia Franceză încoace, şi care a inclus şi comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ şi interesant e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluţiei Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiţei Raţiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelaţia Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc şi mâncată, iar puterea ei va fi luată şi va fi dată fiarei. Aşadar, chiar dacă acest raţionalism care astăzi pare atotputernic (şi care acum jubilează în chip ocult în faţa simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu recent) va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de şubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului.

Dar toate acestea sunt lucruri care ţin de un posibil viitor, în privinţa căruia e mai înţelept să nu ne hazardăm cu pronosticuri categorice. Realizarea faptului că trăim în vremuri descrise de Apocalipsă nu trebuie însă să ne înspăimânte, cu atât mai mult dacă ne gândim că în această scriere profetică ar putea fi condesată în chip simbolic toată istoria lumii. E suficient să ştim că o serie de urgii evocate acolo au avut deja loc în secolul trecut, care până acum a rămas neîntrecut în privinţa violenţei şi brutalităţii sale. Mesajul cărţii nu e unul menit să transmită vreun sentiment de panică sau vreo fobie că se apropie „sfârşitul lumii”. Acesta oricum e mai aproape cu fiecare zi care trece, devansat de sfârşitul nostru personal, care ar trebui să ne preocupe în primul rând. Noi creştinii trebuie să ne păstrăm încrederea şi optimismul eshatologic. Mai precis, să ne întărim credinţa. În vremurile tulburi care se arată acum la orizont, nu se întrevede nicio ieşire pe cale „instituţională” din criza spirituală pe care o traversează omenirea. Nu există niciun „program politic”, nicio înşiruire de puncte care ar putea aduce mântuirea. Scăparea nu poate avea loc decât în sus, pe verticală, prin întoarcerea la Dumnezeu, cu credinţa fermă că El va fi în final cel biruitor. Abia pe urmă se vor adăuga şi celelalte, numai drept consecinţă şi numai atunci când El va hotărî aceasta. Ceea ce trebuie să ştim noi este să distingem esenţialul de secundar şi să nu uităm nicio clipă că lumea aceasta nu e menită distrugerii, ci înnoirii, transfigurării ei, acest lucru urmând să se petreacă pe deplin odată cu a doua Venire a lui Hristos. E inutil să speculăm asupra duratei rămase, dar trebuie se fim mereu treji şi atenţi la semnele vremurilor.

Acest volum, în comparaţie cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios şi nici înspăimântat, ci un ins care îşi pune cu seriozitate problema sfârşitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele şapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalenţe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeaşi viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide şi Virgil Maxim, cum din acelaşi unghi sunt interpretate curentul progresist şi plaga migraţiei europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocraţia socialistă de la Bruxelles. (Sorin Lavric)

„Veacul apocaliptic” l-ar constitui perioada a şasea din istoria Bisericii, care a stat sub semnul prigoanei comuniste trăită în fiinţa lor şi de Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu sau Mina Dobzeu. Acea sensibilitate apocaliptică de care sunt impregnate scrierile lor ne sugerează că nu putem ajunge la o înţelegere deplină a celor petrecute în lume în ultima sută de ani, inclusiv a frământărilor de azi şi de mâine, dacă nu le încadrăm în perspectiva pe care ne-o oferă cartea Apocalipsei. O putem face folosind instrumentele pe care ni le oferă ei înşişi, aceşti mărturisitori ai Bisericii întemniţate. Epicentrul acestei perioade se află deja în urma noastră, iar acum suntem probabil într-o fază de tranziţie, sau chiar la începutul etapei a şaptea, despre care citim că ar urma să fie cea finală. (Bogdan Munteanu)

Bogdan Munteanu 

divider



Cuvânt înainte

E un prilej de uimire să vezi cum, într-un ins căruia disciplina minţii îi împrumută aerul unui intelectual sadea, de o luciditate pe care nici o intemperie a vieţii nu o poate tulbura, cum într-un asemenea ins s-a adunat atâta predispoziţie spre credinţa vie. Când spun „credinţă vie” mă gândesc la genul de trăire în care convenţia, surclasată fiind de sentiment, încetează de a mai fi un tipar constrângător. Bogdan Munteanu este un credincios viu în accepţia nobilă a expresiei.

Asta nu înseamnă că, în cazul lui, credinţa ar precede dogma sau că Bogdan Munteanu ar putea adera la orice viziune religioasă, cu condiţia ca ea să-i satisfacă apetitul de a crede. Sub unghiul apartenenţei la Biserică, Bogdan Munteanu e un ireductibil creştin de confesiune ortodoxă. Numai că această apartenenţă nu e incluziune şi nici o adeziune, ci o purtare a crucii. Incluziunea este doar o înscriere statistică într-o masă de credincioşi duioşi, fără nici o urgenţă resimţită în plan lăuntric, pe când adeziunea este alipire bleagă pe temei de simpatie moale, fără nici o obligaţie pe care ar percepe-o ca pe o datorie. Numai că Bogdan Munteanu nu e nici duios şi nici bleg. El e un chinuit de factură nobilă, adică un spirit frământat al cărui marasm, trecând de mult pragul suferinţei lumeşti, s-a transfigurat în acea formă de activism care poartă de obicei numele de devoţiune cristică. Altfel spus, nu Biserica îl include pe el, ci el poartă mesajul Bisericii cu o ardoare a cărei tensiune îl ridică peste masa flască a credincioşilor obişnuiţi. Bogdan Munteanu e un dăruit, ceea ce, în limba comună, înseamnă un „apucat”. Cu o vorbă consacrată, un smintit întru Domnul. Numai că smintitul acesta are o minte cultă, cu o poftă copioasă pentru teoriile abstracte.

Autorul stă cu picior în gândirea scolastică şi cu celălalt în trăirea mistică. Dacă ar fi să-l aşez în tabăra palamitică (unde apropierea de Dumnezeu cere mai întâi trăire mistică şi abia apoi teorie, după modelul lui Grigore Palama) sau cea cabasilică (unde mistica cere muchia dogmei şi abia apoi tensiunea simţirii, după modelul lui Nicolae Cabasila), pe Bogdan Munteanu ar trebui să-l rup în două: jumătate de partea rugăciunii şi jumătate de partea doctrinei. Aşa se explică de ce în fiinţa lui se încrucişează, ca într-o chiasmă bizară de ordin spiritual, stofa unui intelectual rece cu vâna unui rugător tulbure.

Dacă stai de vorbă cu el în cursul zilei, eşti încredinţat că ai în faţă un ins sobru, căruia lumina raţiunii îi ghidează cu totul viaţa, până într-atât de eficient se mişcă în lume. Dar pesemne că noaptea aduce cu negura ei o transfigurare în fiinţa lui Bogdan Munteanu, de unde şi fermentul suplicator (rugător) care îi fierbe în vine. Un ferment suplicator care îi împrumută o gândire în care eschaton-ul joacă un rol central. Un text precum cel despre profunzimea psalmodică a rugăciunilor de la Muntele Athos nu putea fi scris decât de un om pentru care rugăciunea este stare firească.

Acest volum, în comparaţie cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios şi nici înspăimântat, ci un ins care îşi pune cu seriozitate problema sfârşitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele şapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalenţe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeaşi viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide şi Virgil Maxim, cum din acelaşi unghi sunt interpretate curentul progresist şi plaga migraţiei europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocraţia socialistă de la Bruxelles. Chiar şi cronicile pe care autorul le scrie în marginea unor cărţi apărute recent ascultă de aceeaşi viziune. Cum spuneam, Bogdan Munteanu nu e prăpăstios şi nici fricos, în schimb are o suspiciune de principiu faţă de înşelătorul acestei lumi. Un înşelător care, indiferent că îi spunem Diavol, Lucifer sau Mefisto, nu stă cu mâinile în sân. El ne întinde nade pe care le digerăm democratic, cu convingerea că de ele depinde fericirea omenirii. Nadele se numesc: pace, progres, egalitate, drepturile omului, bunăstare, şi tot aşa într-o litanie soporifică ce ne amorţeşte simţul primejdiei. Ele duc la opusul binefacerilor pe care ni le vestesc: război, barbarie, inechitate, încălcarea dreptului elementar la liberă expresie, penurie.

Împotriva acestor nade se ridică Bogdan Munteanu. Să-l citim cu încredinţarea că aveam de-a face cu un autor onest, a cărui conştiinţă îl sileşte să pună pe hârtie numai ideile de care nu se îndoieşte că vin în prelungirea adevărului creştin.

Sorin Lavric 

divider



Anul Satului Românesc – între resurecţie şi recviem

Anul 2019 a fost proclamat, la 1 ianuarie: An omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti, în Patriarhia Română. De bună seamă, strădania diortosirii Bibliei de către Leul Ardealului nu poate trece nemenţionată aici, cu toate că mitopolitul Valeriu Anania nici nu a fost, ce-i drept, patriarh, iar gospodar incomparabil mai bun decât alţi arhierei de dinainte şi de după Î.P.S. Sa., cu dovedită posteritate, a fost.

Să ne aducem aşadar, cu evlavie, aminte de satul românesc! De satul acela dispărut pentru totdeauna din istorie. Din păcate. Pentru că, ce nu a distrus comunismul într-o jumătate de secol a desăvârşit pseudodemocraţia ultimelor trei decenii de actualitate românească, împingând întru aneantizare satul ca vatră de civilizaţie şi cultură, tradiţie, bun simţ, credinţă, cinste şi omenie, cu mult prea puţine excepţii la nivel naţional. Satul acela românesc, rupt din Rai, cu oameni şi obiceiuri curate, ca de basm, a pierit, locul lui fiind luat, firesc poate, de aşezări cu apă curentă şi baie caldă, chiar şi acolo unde nu există canalizare. Unele aşezări rurale au devenit, prin hotărâri mai mult fiscale decât gospodăreşti, orăşele unde nici vorbă să poţi cumpăra ceva cu cardul, în ciuda legii naţionale şi europene care impune cititorul de card în toate formele de comerţ actual cu populaţia, fie macromagazine, superlocaluri publice, ori dughene cu pretenţii. Din fericire însă, alte sate româneşti au făcut pasul înainte, ajungând centre turistice de interes mondial. Câteva, chiar practică agroindustrie la standarde competitive oriunde în lume.

Două momente, de reculegere - azi, de celebrare - la vremea lor, sunt discursurile de recepţie în Academia Română: cel din 1937, rostit de Lucian Blaga şi intitulat Elogiul satului românesc, respectiv cel din 1940, prezentat de Liviu Rebreanu, cu titlul Lauda ţăranului român.

Spicuim din discursul academicianului şi poetului Lucian Blaga - născut în satul Lancrăm de lângă Alba Iulia, cel care ştia că veşnicia s-a născut la sat, filosoful român autentic, gânditor cu sistem închegat, personaj cultural recuzat şi hăituit de comunişti şi înjurat de duşmanii naţiei sale din toate timpurile: Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă că dând graiu unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru totdeauna în cadrul realizărilor săteşti. [...] O cultură majoră nu s’a născut niciodată numai din elan genial. De sigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. [...] Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într’o cultură majoră. [...] Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar mai presus de toate să luăm contactul. Dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor.

Ce ar mai fi de făcut pentru satul românesc, dacă tocmai centrul generator a fost distrus cu bună ştiinţă, nu ni se spune.

Finalul discursului academicianului şi romancierului Liviu Rebreanu - născut în satul Târlişua din Bistriţa Năsăudului - ne sună astăzi ca o litanie, pentru unii poate naivă, pentru alţii plină de credinţa nestrămutată în adevăratele/aceleaşi virtuţi ale satului românesc de odinioară:Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.

Desigur însă, nu putem rămâne la părerea că românii ar mai fi în prezent un popor agrar, Doamne-fereşte!, România nu mai este de multă vreme „Grânarul Europei”. De bunăseamă, existau şi la noi câteva oraşe încă înaintea Marii Uniri de la 1918, începând cu Cetatea lui Bucur, Târgul Ieşilor şi Cernăuţii, vechile Cetăţi de Scaun - aproape toate ajunse şi centre universitare, apoi localităţile cu importanţă europeană, de la Orşova la Sulina, înşirate de-a lungul Dunării sau la vărsare, burgurile transilvane mai mari sau mai mici. Oraşele, deşi puţine, aveau între răboaiele mari „viză” de circulaţie valabilă oriunde în lume, Bucureştiul era „Micul Paris”, Herculanele - „Varna românească”, Sinaia regală devenea micul oraş de vacanţă al protipendadei. Apoi, urbanizarea în forţă iniţiată politic prin revoluţie, similară cu proletarizarea României, a ajuns în perioada ceauşistă şi oricât am crede în paradoxuri sau nu, la un nivel economic de dezvoltare admirat chiar şi de preşedintele american Richard Nixon. Acest lucru nu a ajutat însă, nici pe departe, ca regimul defunct la ’89 să mai apuce a fi declarat învingător pe plan economic euroasiat, de către chiar duşmanii săi concurenţi în războiul cel rece, aşa cum unii susţin că era cât pe ce să se întâmple, dacă nu se intervenea la timpul istoric potrivit, prin prăbuşirea comunismului invitat în mod relativ-paşnic să predea gestiunea. Noua urbanizare începută în urmă cu trei decenii, tot prin revoluţie, a desăvârşit transformarea oraşelor existente în centre de desfacere a mărfurilor preferabil străine de economia naţională şi, puţin mai recent, în puncte de lucru ale mult invocaţilor investitori la fel de străini, pe ruinele economiei autohtone obligate să abdice şi să sucombe tot pe criterii politice: intrarea în economia de piaţă. Vechile târguri au devenit pieţe rentabile: apte să asigure până şi rămăşiţei de populaţie agrară, pâinea şi - şi de ce nu? - Coca Cola cea de toate zilele aşa cum le consumau orăşenii. Lăsăm politologii, sociologii, etnologii, experţii contabili şi ai relaţiilor economice internaţionale etc. să constate cât de românească a rămas România, pe direcţia urbanizării ei puţin nefireşti, deşi din sensuri aparent diametral opuse, în toate aceste reformatoare ultime trei sferturi de veac. Căci vai, nu întru utopia întoarcerii la ruralism a urbanizatei Românii recente aşteptăm lămuririle lor necesare, să fim înţeleşi! Iar despre revoluţie, vorbim în sensul dat de Claude Henri de Rouvroy conte de Saint-Simon (1760-1825), foarte limpede exprimat, în ciuda socialismului său utopic: Nu există schimbări în ordinea socială (revoluţie) fără schimbarea proprietăţii. Este ştiut că în alte ţări, ţăranul acelei patrii este încurajat să facă agricultură, este scutit câţiva ani buni de impozite şi taxe, este ajutat de Stat să îşi transporte produsele muncii la târg, adică să fie ţăran, să nu lase satul pustiu, să nu umple Europa de imigranţi ex-ţărani (muncitori pe la casele altora, în cazul nostru) cărora, la ei acasă, în satul natal, nimeni nu le cumpără lâna, carnea, laptele, grânele, fructele, legumele... Un stat care îl ajută, ca sarea în bucate, pe ţăran, să îi fie cumpărate, consumate şi lăudate bucatele din vânzarea cărora să poată trăi demn, în satul lui. Chiar dacă satul a devenit, prin vreme, oraş cu taxe şi impozite pe măsură.

Iar ceva mai sus, în acelaşi discurs al lui Rebreanu, găsim precizarea drumului de urmat, astăzi de-a dreptul retrograd, să nu zic incriminant, pentru unii care confundă „structurile europene” cu adevărata, unica lor patrie, chiar între cei cocoţaţi la vârfurile puterii:Oraşul însă trebuie să fie şi el pătruns de duhul pământului şi şi al sufletului românesc. Glasul pământului trebue să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni să n’o înfrângă şi nici să n’o nesocotească. Între sat şi oraş trebue să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre.

De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuue să ne întoarcem necontenit. Fiindcă, precum Anteu câştiga noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere universal preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destimul neamului..., continuă ţăranul Rebreanu, academicianul român cu acelaşi re-nume.

Dar, aici e vorba de ceea ce chiar au făcut, până la 1945, conducătorii intelectuali & orăşeni de la noi, şi ceea ce fac în continuare alţii ca bunăoară turcii sau grecii, oricât le-ar fi prezentul de greu şi poate tocmai de aceea. Problema culturii naţionale care să afirme neamul românesc între celelalte i-a obsedat creator, mistuitor şi prolific pe cărturarii români ai acelor vremuri. Ei au dezbătut dacă putem fi sau nu o cultură majoră, sau am rămas şi suntem una minoră. Azi ne întrebăm dacă am reuşit, cu „literatura citadină” produsă estimp, să ieşim din provincialismul specific al culturilor minione. Desigur că, preveniţi de Lucian Blaga încă din 1937, prin studiul său Cultură minoră şi cultură majoră, respingem criteriul dimensional ori pe acela biologic-morfologist al „vârstei“ culturilor, orientându-ne spre unul calitativ-structural, atunci când facem comparaţii, şi avem în vedere atât înstrăinarea prea mare a omului de veşnica Mumă, dezavantajul alienării ontologice de rânduielile firii, în cazul culturilor „majore“, cât şi deschiderea filosofică în care problema comparaţiei celor două tipuri de culturi, sub aspectul valorii, este plasată de gânditorul român. Poate nu ar trebui să uităm nici virtutea sacrificială, vocaţia de paznici ai civilizaţiei europene care i-a fost, prin destin, impusă poporului românilor, aşa cum explicit o arată M. Eliade, în Destinul culturii româneşti (1953):Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. La fel ne spune şi L. Blaga: […] noi nu ne găsim nici în apus, şi nici la soare-răsare. Noi suntem unde suntem: cu toţi vecinii noştri împreună - pe un pământ de cumpănă (Spaţiul mioritic, 1936).

La fel am rămas şi sub turci, sub unguri şi austrieci, sub ruşi; la fel vom fi sub autoritatea N. A. T. O. Din păcate, optimismul eliadian cu privinţă la posibilităţile culturale ale neamului nu a fost confirmat până acum de români la anvergura sperată:[…] credem în posibilităţile unei culturi majore româneşti, care să se impună, într-un viitor destul de apropiat, pe plan internaţional. Dacă noi, o mână de oameni din exil, fără nici unul dintre luceferii din ţară, am reuşit să atragem atenţia lumii asupra posibilităţilor spirituale româneşti - cum vor sta lucrurile când toate energiile creatoare, astăzi întemniţate în ţara ocupată, vor putea fi cunoscute peste graniţe? (Pentru o bibliografie a pribegiei, 1953).

O mărturisire foarte actuală despre viitor, găsim la un glăsuitor şi pedagog de cântec, dăruit de Dumnezeu cu mare talent şi cu spiritul ţărănesc al orientării perfecte în spaţiu - fie spaţiul acesta nu doar „mioritic” ci mai degrabă larg şi corect geopolitic: „Raportarea permanentă la trecut a devenit un clişeu. Este adevarat că reprezintă şi o modalitate de venerare a strămoşilor, dar nu trebuie să invocăm tot timpul moaştele trecutului. Prezentul are taine noi, este un urcuş, ne dă putere. Nu-l putem lăsa în singurătate. El se va lumina prin înfăptuirea, puterea, forţa şi tăria lui, ne va proteja de reacţiile trecutului datorită ritmicităţii sale. Nu-i grija mea ce se va întâmpla cu trecutul. Eu trebuie să trăiesc prezentul, horind...”, declară maestrul Grigore Leşe.

Dacă nu avem chiar o cultură (literatură cultă) „majoră“, original-nonimitativă adică nu una doar potrivită pe calapodul modelor/modelelor/tiparelor & „patternurilor” exterioare, avem o cultură populară majoră în cel mai bun şi mai pur înţeles al cuvântului, desigur influenţată de vecinii de vieţuire, pe care îi influenţează la rândul ei. Şi nu doar o literatură orală majoră - balade, doine, basme, poveşti, zicători, proverbe, ghicitori, descântece, oraţii, cântări, snoave, cimilituri - dar avem şi arhitectură, muzică instrumentală, artă vestimentară, artă culinară, artă coregrafică, pictură (iconografia pe sticlă, pe zid sau pe lemn), ceramică (olărit), artă ritualică (datini, obiceiuri calendaristice etc.); toate în registru popular cum şi preocuparea majoră de a înfrumuseţa, de a decora totul în habitatul, viaţa cotidiană. În paranteză fie spus, pe multe din valorile produse astfel şi păstrate până astăzi se bazează una dintre direcţiile de perspectivă majoră, şi nu doar pitoreşti, ale dezvoltării economiei româneşti: agroturismul. Cultura populară, de origine ţărănească/rurală, îi reprezintă pe români ca mărturie majoră a fiinţării lor ca neam, în istoria culturii universale. Este un fapt. Cultura orăşenească, literatura cultă - născute şi nutrite în spaţiul urban - nu au puterea să îi reprezinte la modul major. Pe lângă lipsa legitimă a celor „700 de ani de-acasă” operele noastre de cultură voit urbană se lovesc (între altele) de bariera inexpugnabilă a limbii, mai precis de lipsa de circulaţie a limbii româneşti. O explicaţie a sedentarismului limbii am găsi-o în regretata absenţa a ceea ce O. Goga numeşte: notele de îndrăzneală ale acelui romantism politic prin care se disting popoarele luptătoare (Maiorescu / Un Petroniu care n-a ştiut să moară, în prima pagină a ziarului ROMÂNIA din 23 iunie 1917). Din păcate, lipsiţi de agresivitatea aplicată/exprimată imperialist - singurul mod istoric prin care s-au impus limbile care astăzi irigă arterele planetei şi sunt cunoscute ca limbi „de circulaţie“ - românii a trebuit să aştepte propria maturizare culturală, pentru a se transpune pe sine ca producători de cultură/literatură într-una sau alta dintre limbile cu paşaport universal. Românii nu au dovedit - încă - lumii că au o cultură citadină majoră. Ei nu au reuşit să îşi traducă, în limbi de circulaţie, nici măcar clasicii. Chestie de civilizaţie, urbanitatea, la urma urmei! Pe ai noştri „mari“ nu i-a tradus nimeni (, încă!), în majoritatea mare a textelor lor majore vorbind. O „integrală“ nu face o literatură, cum nici o floare nu face, singură, un anotimp, decât poate în poesii. Şi după cum stau lucrurile (vezi şi «dilematicele» atacuri demolatorii din anul 1998 la adresa mitului eminescian socotit mai mult boşorogit decât major, deşi neconvingătoare în tentativa lor de instituire a dogmei senilizării miturilor), nici nu o va mai face nimeni prea curând. Lucrul ar presupune o divizie universitar-academică de traducători-scriitori şi, iarăşi din păcate, impotenţa dovedită prin tot ce nu am făcut ne acuză, situaţia este aceeaşi ca în anul 1997, când Monica Spiridon, referindu-se la învăţământul românesc, spunea: Personalul de toate calibrele trebuie concediat en gros şi reangajat en detail, pe bază de concursuri intransigente. […] Dar cine s-o facă? (Excelenţa e descurajată prin toate mijloacele, în LUCEAFĂRUL din 17 decembrie 1997, pag. 12-13).

Şi avem temei de îndoială cum că există vreo urmă de evoluţie pozitivă sau de progres în administrarea culturii românilor de după anul 1989 - adică vreo diferenţă între nivelul intelectual şi rezultatele sociale ale activităţii proletcultiştilor de ieri faţă cu democultorii de astăzi - dacă ne uităm la scâlcierea limbii româneşti aşa cum se prezintă pe mai toate canalele de comunicare publice sau private de azi cum şi în discursurile unor politicieni. Ar mai fi de rezolvat problema deloc minoră a trecerii actuale cu arme şi muniţii, din lacul franţuzismului în puţul romgleziac, dovadă a unei slăbiciuni identitare auto-impuse şi acceptate la fel de agresiv; fenomen perpetuu al culturii româneşti şi despre care, în anul 1928, acelaşi M. Eliade spunea: […] fecundarea cu elemente aproximative, mai precis mondene, ale unei singure culturi, ne poate fi fatală (Gândire minoră şi gânditori paraziţi). Este de ajuns să ne amintim, în comparaţie, că atunci cânt cuvântul twist ameninţa să penetreze vocabularul naţional, academicienii limbii franceze l-au acceptat imediat, doar după ce l-au rebotezat franţuzeşte touiste, fără teama că-i va exmatricula disciplinar cineva din Europa, pentru revoltă împotriva limbii engleze moderne. Iată că mentalitatea de slugă nu produce valori, cum cred unii promotori ai modelor culturale luate de-aiurea cu japcan şi fără discernământ, cât fantoşe de mâna a treia bune numai pentru lumi culturale de acelaşi nivel.

Alte piedici din acelaşi aluat:Este vorba de faptul că noi, românii, trăim între două complexe. Două complexe pe care le trăim cu egală intensitate şi care sunt de sens contrar: un complex de superioritate, acela de a ne simţi centrul universului, de a fi inventat, spre ruşinea noastră, protocronismul, de a considera că noi suntem mai deştepţi decât toţi, şi un complex de inferioritate pe care îl mărturisim mai puţin, sigur, unii dintre noi îl mărturisesc într-un triumfalism negativ, dar, chiar cine nu-l mărturiseşte îl trăim încontinuu, un sentiment aproape de ruşine, remarcă Ana Blandiana, în 2002 (interviul Cultură & Politică, publicat de A. Ileni în cotidianul sibian TRIBUNA, din 15 noiembrie, pag. 14).

Majoritatea poeţilor noştri, de la Eminescu, Coşbuc, Goga şi Blaga, la Ioan Alexandru, Ion Mircea, Ileana Mălăncioiu sau Mircea Bârsilă şi mulţi, mulţi alţii - au venit pe lume „la ţară” - în câte o vatră sătească din România. Şi fiecare a scris despre satul natal, ca despre matricea sa ontologică şi culturală, sublime poeme. Să ne reamintim doar câteva versuri din cel intitulat Elogiu satului românesc şi publicat de Ion Mircea în volumul Piramida împădurită, 1989: La ce să ţiu minte/ ceea ce părea să fie-al meu în vecii vecilor?/ Pămîntul naşterii noastre,/ ţăranii cei cumsecade ca picătura de apă,/ neştiutori la ce-i stress-ul sau gripa, ei care vorbesc cu dumnealui şi dînsul/ despre scheletul de archeopterix de la Antipa./ Se va spune că n-aveam la ce să ţiu minte/ ceea ce era chiar ţinerea noastră de minte./ Cînd ne simţim moartea pe-aproape,/ ţăranii din noi îşi dezgroapă satele din memorie [...] Şi-aici mă jur pe ce-am mai sfînt/ să nu le uit,/ şi apa mea va fi focul,/ şi aerul meu va fi pămîntul,/ şi limba mea va fi tăcerea./ Acestea sunt globulele roşii ale sîngelui meu,/ cu ele voi urca în moarte cum aş urca un deal,/ voi aştepta să ningă-n noapte şi ninge-va fenomenal/ cu globulele albe dintr-un sînge universal.

Chiar dacă nu a dat o nouă dimensiune bizantinismului - despre care Nichifor Crainic era convins, prin opinia lui Hermann Keiserling, cum că: numai în România ar putea trăi o renaştere în sfera religioasă, întrucât religiozitatea necesară există, şi unde, era de părere gânditorul ortodox român, bizantinismul ar putea să renască în cea mai înaltă expresie a lui (Sensul tradiţiei, în GÂNDIREA, nr.

1-2 din ianuarie-februarie, 1929) - cultura română a realizat un fenomen pozitiv, acela de păstrare şi de perpetuare rectangulară a culturii creştine tradiţionale în linia ei răsăriteană, iar ctitorirea şi rectitorirea de biserici româneşti, în ţară şi în străinătate constituie un aspect major al său în cultura românească de astăzi, aşa cum a fost încă de la începuturile oficierii liturghiilor „cosmice“ (în specificul lor românesc) în Casa Domnului, ca una ce stă în zidiri ale braţelor şi conştiinţelor omeneşti de meştesugari-ţărani. Orăşenii, oricât se declară de emancipaţi, s-ar putea abţine să înjure bisericile ridicate în preajma lor, astăzi. Dacă mai locuiesc în incinta culturală a unui popor care l-a dat lumii pe cel care nu se teme de nimic şi de nimeni sub Soare, decât numai de Dumnezeu, eroul model care porneşte în oricare faptă cu Doamne-ajută!, modelul eroic pentru care idealul se cucereşte, se impune şi se apără cu spada în formă de cruce: pe popularul Făt-Frumos. Împlinirea majoră a culturii acestei populaţii atomizate azi, provenind din poporul ţărănesc de mai ieri-alaltăieri al românilor rămâne pe mai departe un ideal.

Ţăranul, în înţelepciunea lui, zicea: „omul sfinţeşte locul”. În toate satele româneşti auzim astăzi, ca un dangăt prelung, sunetele lacrimei blagiene. Merită să ne închinăm, în genunchi, întru pomenirea şi sănătatea ţăranului harnic, cinstit, ingenios, iubitor de Neam şi Ţară şi plin de evlavie în faţa lui Dumnezeu! El nu a pierit chiar cu totul, mai trăieşte în câteva aşezări lipsite de acces auto, de curent electric, la mare distanţă de şcoli şi spitale. Precum şi în unele zone mai retrase ale mentalului colectiv, aflat în adormire sau aşteptare. După o mie de ani de întunecare, o să vă aduceţi aminte. Şi o s-o luaţi de la încept..., afirma, vizionar-metaforic desigur, un personaj al lui Eliade din nuvela sa Şanţurile. Tot ce mai trebuie făcut este să ne readucem, de peste tot locul, ţăranii acasă. Am transforma recviemul într-un imn al resurecţiei Satului Românesc.

Mihai Posada Sibiu-pe-Cibin, 28 Florar 2019

divider



Pe alte drumuri de munte

„Scormonind dârele şi ceaţa unui itinerar pe care îl socotiseră pierdut, pe urmele strămoşilor şterse de ploi şi bătute de vânturi, cei ce îmbrăţişează azi munţii reiau ritualul străbun al înfrăţirii cu tainele libertăţii. Şi cât de primejduită este astăzi această înălţare în munţi! Venetici travestiţi în judecători înscenează procese şi semnează sentinţe de moarte cu aceeaşi uşurinţă cu care scriu, festiv, pe ziduri, numele călăului suprem: Stalin.(...) Ţara e în munţi!

Şi toţi cei care au rămas pe la vetrele lor se uită spre munţi ca înspre marele semn de izbăvire şi libertate.”1Cât de îndepărtate de noi par a fi aceste cuvinte scrise în septembrie 1949! Şi cât de aproape, istoric, sunt totuşi! O ciudăţenie a timpurilor noastre ne predispune la atrofierea memoriei, chiar şi când e vorba de timpurile recente, ale căror urmări încă le trăim. Acest soi de uitare - justificat de năvala timpului imediat, de ambiguitatea etică cu care am fost parcă pecetluiţi, de relativismul istoric ce pare a ne defini fibra naţională şi de câte alte pricini - are însă ca revers periculos tensiunea, ce poate deveni extremă, a crizei identitare. De aceea, măcar din raţiuni curativ-profilactice, este necesară o resurecţie a anticorpilor memoriei, ce pot păstra un echilibru în interiorul fragilei noastre fiinţe sociale.

Textul lui Virgil Ierunca, publicat în exil, aducea la lumină un fenomen despre care s-a vorbit prea puţin, cu toate că el reprezintă nu doar o formă a opoziţiei directe împotriva regimului comunist instaurat la noi după război, ci singura de acest fel, ca amploare, din estul Europei atinsă de flagelul roşu - rezistenţa armată din munţi. Nu vom investiga aici fenomenul în întreaga lui amploare (există deja o tratare a lui în „Raportul Tismăneanu”), ci ne vom referi la una dintre mărturiile de excepţie ce-1 consemnează: este vorba de cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc?

2 Dintre cele cinci volume deja apărute, vom lua în discuţie doar primele două, în care autorul evocă propria experienţă ca luptător într-unul din grupurile ce au acţionat în Munţii Făgăraş.

Cu toate că Ion Gavrilă Ogoranu a scris această carte exclusiv din dorinţa de a da o mărturie, a reuşit însă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Ion Ioanid, spre exemplu, mai mult decât atât: a ridicat mărturia la nivel de operă. Există, cum bine ştim, cărţi de detenţie, dar şi evocări ale perioadei comuniste ce pot fi aşezate oricând între capodoperele literaturii române. Avem de astă dată şi romanul luptei din munţi, dar unul care cuprinde adevărul întreg, neadaptat cerinţelor ideologice, aşa cum o făceau romanele obsedantului deceniu, trecând la vremea respectivă drept mari îndrăzneli.

Ioan Gavrilă Ogoranu, fiu de ţăran din zona Făgăraşului, a trăit instaurarea comunismului pe când era student la Facultatea de agronomie din Cluj. Activa la acea vreme într-una dintre „frăţiile de cruce” studenţeşti, ce aveau drept ţel lupta anticomunistă3. Fiind condamnat la moarte în contumacie de noul regim instaurat, se ascunde în munţi şi alături de alţi tineri alcătuiesc unul dintre grupurile de rezistenţă din Făgăraş. Supranumit „Moşu”, ca unul ce era investit drept lider al grupului, el a reuşit o adevărată performanţă: nu a fost prins până în 1973 şi, mai mult decât atât, a supravieţuit regimului.

Epopeea grupului cât şi cea personală sunt rememorate cronologic, însă operând o selecţie a întâmplărilor semnificative ce se constituie ca centre narative. Primul volum începe cu amintiri din viaţa studenţească pe care autorul o evocă ca pe o vreme a exuberanţei, în ciuda frământărilor politice ce o făceau mai mult decât periculoasă (mulţi dintre studenţii de atunci aveau să umple puşcăriile sau să ia calea munţilor). Vizita unui oarecare Ţînţîn, academician sovietic, venit să le vorbească tinerilor studenţi agronomi despre marile realizări ale comunismului - un nou soi de grâu cu rădăcină de pir - e povestită cu mult umor, cu toate că anecdota pare a fi o parabolă a minciunii ideologice ale cărei rădăcini se vor împrăştia, întocmai ca cele ale pirului, pustiind jumătate din Europa.

Constituirea grupului se face de la sine, toţi cei ce au ales calea munţilor fiind condamnaţi sau urmăriţi. Primii ani ai rezistenţei stau sub semnul avântului entuziast, al speranţei reale într-o răsturnare a situaţiei, în condiţiile în care cei din munţi se bucurau de sprijinul aproape unanim al celor rămaşi acasă. Supravieţuirea lor nu era însă doar una armată (recurgeau la arme doar în cazuri extreme şi doar pentru apărare), ci mai ales una psihologică. Tinerii din jurul lui Ogoranu credeau în idealuri, trăiau şi acţionau în numele lor, de aceea momentele cu adevărat grele nu sunt neapărat cele ale luptei directe şi dramatice cu adversarul, ci mai ales clipele în care realizează că idealurile lor devin deşarte. în preajma „mlaştinii deznădejdii” îl aduc trădările, indiferenţa şi incapacitatea celorlalţi de a-şi depăşi interesele proprii. Acestora li se adaugă extrema rafinare a aparatului de represiune ce începe a acţiona pe mai multe planuri: pe de o parte încerca anihilarea grupului prin infiltrarea unor agenţi, prin folosirea câinilor, sau constituirea unor false grupări de partizani, iar, pe de altă parte, tăiau legăturile grupului cu cei ce-i sprijineau. Represiunea, de o duritate extremă împotriva celor ce-i ajutau pe partizani, de la familiile acestora până la aceia care-i adăposteau doar o noapte, i-a izolat treptat. Cei câţiva oameni care le-au rămas fideli au fost nevoiţi să joace dublu, devenind astfel falşi informatori ai securităţii.

În 1954, după aproape opt ani de rezistenţă, grupul este practic anihilat, securitatea reuşind să-i prindă în capcană, pe rând. Rămas singur, Ogoranu va reuşi să stea ascuns încă 20 de ani în casa văduvei unui deţinut politic, Ana Săbăduş, care-i va deveni între timp şi soţie. Arestat în 1973, după o anchetă în care cei mai înalţi oameni din securitate se întreceau în a-şi proba metodele, despre care voiau să se creadă că depăşiseră faza brutalităţilor, trecând la maniere de fină lucrătură psihologică, Ogoranu este eliberat în 1976, la intervenţia directă a administraţiei preşedintelui american Nixon. Privit de securişti cu un amestec de admiraţie şi ură, urmărit permanent, el va încerca să reînveţe să trăiască liber, atât cât se putea într-o ţară ale cărei graniţe deveniseră ziduri ale unei imense puşcării.

Ogoranu povesteşte cu un deosebit simţ al detaliului semnificativ momentele acestei lupte care, departe de a-şi putea atinge ţelurile, devine cu timpul o probă a demnităţii, a curajului şi a prieteniei. Peregrinările neobosite pe cărările ascunse ale munţilor, ce devin aproape sacri (niciunul dintre luptătorii grupului nu a fost prins în munţi), le descoperă acestor tineri o realitate nu doar familiară, ci, într-un sens adânc, revelatorie. Viaţa lor interioară pare a fi împrumutat ceva esenţial din limpezimea aerului alpin care este, acum, sinonim libertăţii. Convieţuirea cu muntele este un prilej pentru meditaţii, contemplaţie, dar şi pentru studiu. Mulţi dintre ei intraseră în luptă în plin avânt al formării intelectuale. Astfel, observaţiile privind flora şi fauna din Munţii Făgăraş erau, pentru unul dintre ei, supranumit Profesorul, preliminariile unui viitor studiu botanic, în vreme ce, pentru autor, bogăţia lumii naturale a constituit imboldul scrierii câtorva povestiri de mare forţă, ce pot fi aşezate în vecinătatea scrierilor despre natură ale lui Sadoveanu

4. Calităţile de povestitor ale lui Ogoranu sunt pur native şi de aceea nesofisticate: el nu urmăreşte efecte de scriitură, nu vizează transfigurări simbolice, nu construieşte pe baza unor tehnici elaborate, ci, evocând, tot arsenalul narativ este pus în joc cu un firesc desăvârşit. Relatând întâmplări la care a luat parte direct, sau reconstituind altele, Ogoranu reuşeşte să creeze scene memorabile. Iernile petrecute în munţi, în bordeie săpate sub pământ, dramele celor ce-i sprijineau, lupta directă cu securitatea, ultima sa escapadă în munte, când era deja bătrân, poveştile oamenilor cu care a lucrat după arest, dar şi trista poveste a unui cintezoi care nimerise în bordeiul lor iama sunt piese ce aparţin unui scriitor adevărat.

Evocând momentele dramatice ale confruntării armate directe, autorul creează tensiune maximă, folosind tehnica avalanşei: propoziţiile scurte, centrate în jurul verbelor de mişcare, se succed în ritmul alert al acţiunii, ce pare a se întâmpla aievea. Descrierile au suflul lui Bogza, dar şi vizionarismul lui Sadoveanu. Portretele sunt conturate cu multă fineţe, vădind o cunoaştere în adâncime a omului. Sunt în carte pasaje unde intensitatea suferinţei atinge praguri extreme. Pentru cititor lectura devine aici cathartică, nenumăratele chipuri ale durerii sunt astfel transcrise stilistic (fie cu ajutorul alegoriei, sau al repetiţiei în cascadă, cu efecte lirice), încât lectura devine o combustie totală având ca efect un neaşteptat sentiment de eliberare. Iar focul acesta nu-1 poate aprinde decât un artist.

Finalul cărţii evocă momentul decembrie 1989. Venind la Bucureşti de Crăciun, ajuns în mijlocul tinerilor care, sfidând moartea, credeau că apără o adevărată revoluţie, Ogoranu, se regăseşte pe sine însuşi, tânăr, plin de idealuri şi de speranţă şi crede că, în sfârşit, lupta este câştigată. Însă, cum istoria nu încetează să se repete, iar idealurile nu sunt niciodată pe măsura realităţii, va trăi din nou, şi cu atât mai dureros, dezamăgirea.

Ajuns la mai bine de 80 de ani, Ogoranu a trăit pesemne ca noi toţi, în anii de după 1989, dezamăgiri amare, dar şi clipe de nădejde în vremuri mai bune. Condamnarea comunismului printr-un act de stat a fost, poate, cea mai spectaculoasă victorie pe acest câmp al bătăliilor, ce, uneori, par dinainte pierdute. Efectul de exorcism al discursului din Parlament al preşedintelui Băsescu, altminteri pur simbolic, a dat măsura adevărată a bolii de care suntem încă nevindecaţi.

De aceea mărturia lui Ogoranu ar trebui privită, istoric, ca o necesară recuperare ce se impune memoriei noastre colective, nu doar din perspectiva unui act reparatoriu, ci şi din responsabilitate curativă faţă de noi înşine. Sub aspect literar, această scriere vine să confirme ideea că o operă se poate ivi, dincolo de orice intenţie auctorială, la întâlnirea dintre talentul nativ şi nevoia de a spune adevărul. Esteticul se recuplează astfel, în mod nemijlocit, eticului, reconfirmând principiul originar al coexistenţei valorilor.

Note: 1 Virgil Ierunca, Româneşte, p. 64-65, Humanitas 1991.

2 Ion Gavrilă Ogoranu, op.cit., vol. I-II, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, 1995.

3 Autorul acestei cărţi explică indiferenţa istoricilor şi a autorităţilor în ceea priveşte o reală investigare a fenomenului rezistenţei armate anticomuniste din munţi prin apartenenţa multor luptători la Mişcarea Legionară (vezi op. cit., voi. III, p. 396). Fără a intra într-o dezbatere ce ia în discuţie existenţa legionarilor buni şi a celor răi, inutilă de altminteri dacă ne situăm pe poziţii democratice, respingând astfel ideologiile extremiste, fie de dreapta, fie de stânga, vom fi de acord, de pe poziţiile bunului simţ, cu ideea că rezistenţa anticomunistă a solidarizat la vremea respectivă oameni de orientări politice diverse, dar şi apolitici, făcând posibilă lupta lor comună, dincolo de programe politice, având drept ideal unic, în condiţiile în care ne aflam în plină ocupaţie sovietică, redobândirea libertăţii. Din acest punct de vedere, lupta lor stă sub semnul purităţii ideologice.

4 Întâmplări din lumea lui Dumnezeu, Ed. M.C., Bucureşti, 1998.

Cristina Cioabă 

divider



Lecturi sub abajur: Poezia psalmilor

Spre deosebire de psalmistul arghezian, eul poetic voiculescian îl caută pe Dumnezeu cu inima, comunicarea între sacru şi profan făcându-se - cum spunea Părintele Stăniloaie - prin iubire, căci numai iubirea face posibilă comuniunea transcendentului cu imanentul. Această iubire hristoformatoare - după cum opinează Mitropolitul Nicolae Mladin - „e nu numai expresia unirii noastre cu Hristos, (...) ci şi puterea prin care devenim asemenea Lui, ne transformăm în El...”6) Dar care este accepţia termenului inimă în teologia mistică? „Inima - notează Placide Deseille - este centrul sufletului, creat după Chipul lui Dumnezeu şi orientat tainic spre El, (...) este prin excelenţă locul vieţii duhovniceşti...”7) (s.n.). În isihasm, locul de întâlnire a credinciosului cu Dumnezeu este inima - locul de unde începe urcuşul spiritual, întru devenirea fiinţei duhovniceşti. O bună parte a poeziilor de factură religioasă ale lui Voiculescu, având în centrul lor isihia, sunt adevărate rugăciuni, prin care poetul se află în dialog cu Părintele Suprem.

Idealul ortodoxiei este îndumnezeirea omului sau cum spune teologul Paul Evdokimov - inhabitarea divinului în uman.

8) Aceasta are două aspecte: comuniunea şi extazul mistic. Referindu-se la Îndumnezeire, Părintele Stăniloaie consideră că aceasta „este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu.”9) Părintele Profesor vorbeşte despre două modalităţi de coborâre a lui Dumnezeu în om: „Printr-o coborâre, Dumnezeu aşează în noi lucrarea dragostei divine faţă de El, prin cealaltă Se deschide El în faţa dragostei noastre cea de la El, care acum îl caută. Întâi ne iubeşte Dumnezeu cu o astfel de iubire, încât ne face şi pe noi să-L iubim.”10) Dragostea curată (sintagma îi aparţine Părintelui Stăniloaie) este, în egală măsură, una progresivă şi unitivă, căci „înaintând prin rugăciunea lui Iisus, la rugăciunea mintală din inimă, ceea ce ne susţine în acest efort e dragostea faţă de Iisus, care creşte continuu, făcându-ne printr-o imaginare spirituală a chipului Său Duhovnicesc, după chipul Său şi simţindu-L tot mai unit cu eul propriu.”11) În ortodoxie, relaţia dintre Creator şi creatură e binară, cei doi termeni căutându-se spre a forma un TOT - expresie a comuniunii mistice. Ilustrative sunt poeziile Vizita, Umbre premergătoare (vol. Gânduri albe) şi Te aştept: intră (vol. Clepsidra). În poezia Vizita, desăvârşirea spirituală ia forma comuniunii, prin inhabitarea sacrului în profan: „Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,/ Tu însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt/ Vino, te aştept în cămăruţă la mine.../... Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,// Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,/ Să nu intre peste noi nici bine nici rău/ Care să tulbure petrecerea noastră,/ O zi întreagă, Doamne, să fiu al Tău.” Sub aspect structural, cele două catrene au, la nivelul grupului verbal, câte două nuclee. Unul negativ, iar celălalt afirmativ. Turnura negativ-dubitativă a primului vers din primul catren pune clar în evidenţă conştientizarea faptului că omul nu poate trece de propriile limite, în timp ce divinul, prin libertatea sa de mişcare poate estompa barierele peste care în mod obişnuit limitatul nu poate trece: „Omul e însă incapabil să iasă din proporţiile naturii actuale prin propriile sale puteri (...) De aceea nemărginita dragoste a Lui pentru creaturi pune în lucrare energiile harului, ca activând în concordanţă cu voinţa noastră de perfecţiune, să ne dilate progresiv şi supraomeneşte până la proporţiile convenabile unirii mistice.”12)Acesta este şi scopul „vizitei” pe care o aşteaptă poetul credincios. Nucleul afirmativ stabileşte raportul dintre cei doi termeni ai comuniunii mistice, natura verbelor fiind elocventă în acest sens: dacă subiectul (sau agentul) este activ („vino”, „cobori”), obiectul (sau pacientul) este pasiv („te-aştept”). Din perspectiva acestui raport, forma negativă a ultimului vers are înţelesul unei declaraţii de acceptare totală a inhabitării divinului. Aşa se explică prezenţa pronumelui negativ „nimeni” care, intrând în relaţie cu verbul la negativ „n-am”, conturează nevoia imperioasă a prezenţei lui Dumnezeu în cămăruţa sufletului credinciosului.

Omul duhovnicesc se situează deasupra binelui şi răului - atribute ale profanului. Turnura negativă a versului al doilea din cel de-al doilea catren accentuează nevoia expresă a prezenţei divinului în viaţa credinciosului. De observat că unirea mistică este precedată de paza inimii; de aici şi tonul imperativ al solicitării: „Pune straja Ta la uşă şi la fereastră.” Făcând referire la starea de nepătimire (detectabilă în primele trei versuri ale celui de-al doilea catren), Kallistos Ware scrie: „Fundamental, este o stare de libertate spirituală în care omul poate înainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit.”13) Ideea de abandon total în braţele Tatălui Ceresc - ce transpare din ultimul vers - este reliefată prin două construcţii speciale: superlativul stilistic cantitativ „o zi întreagă” şi adverbul restrictiv „numai”, care realizează conexiuni între agent şi pacient. Cele două construcţii, în contextul versului („O zi întreagă să fiu numai al Tău”) fac referiri la un timp subiectiv, excesiv dilatat, al comuniunii mistice (prin iubire) între sacru şi profan.

Efectul ultim al rugăciunii isihaste - aşa cum apreciază Sf. Ioan Scărarul - este „o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii, (...) lumină ce vine de la Hristos.”14) Acest aspect îl întâlnim în poezia Umbre premergătoare, unde eul poetic îşi manifestă cu sinceritate credinţa, dragostea şi nădejdea. Inhabitarea divinului în uman, concretizată aici în lumina mântuitoare, se află în relaţie cu aşteptarea (aspect pe care l-am sesizat când am discutat poezia Vizita): „Doamne, aştept să coboare în mine, mult râvnitul Tău soare/ Lumina mântuitoare”.

Partea a doua a poeziei Te aştept: intră (distihurile 6-8) ilustrează metaforic nevoia de inhabitare a sacrului în profan. Abundenţa verbelor („stă”, „face nazuri”, „sare” „s-aprinde”, „apucă atacuri”) vizează câteva componente ale toposului ideal spre care inima tânjeşte să ajungă prin iubire: raiul, scări de cer, punţi peste veacuri. Din această perspectivă, invocaţia din versul final („Intră, Doamne, acolo, la ea în piept”) relevă faptul că singura condiţie de realizare a purificării - condiţie sine qua non de a ajunge la comuniunea sacrului cu profanul - este ascultarea de Dumnezeu. Versul final traduce opinia lui Nichifor Crainic potrivit căreia „Îl iubeşti pe Dumnezeu nu cu inima ta, care e cu totul insuficientă, ci cu iubirea Lui turnată în inima ta.”15) De aici şi forma de rugăciune pe care o ia poezia.

Un alt aspect caracteristic pentru calea unitivă a sacrului cu profanul (comuniunea mistică de care aminteam) este extazul mistic. Potrivit etimologiei greceşti, extazul mistic înseamnă ieşirea din sine şi căutarea lui Dumnezeu cu inima: „...ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, omul vede o lumină dumnezeiască...”16) Această ieşire din sine este imaginată de Voiculescu în poezia Doamne (vol. Clepsidra) prin metafora inimii ce înfloreşte: „Slavă Ţie, că n-am rămas în temniţa humii,/ Ci slobodă, spre cer, înfloritoare/ Inima mea nu mai întârzie:/ Zbucneşte afară în limpezi petale/ Să lege rod tainic...” Decelăm din versurile citate mai sus două aspecte ale manifestării extazului mistic, despre care vorbeşte Nichifor Crainic: extazul mistic este însoţit de o imensă bucurie, iar dragostea e una care „dăruieşte direct”.

17) Din aceste considerente, ideea morţii nu mai este receptată din perspectiva profanului, cu spaimă, ci ca o „Prăpastie, cu adânc de fericire”, căci - spune acelaşi Nichifor Crainic - „Nu este vorba de o moarte propriu-zisă, ci de o moarte aparentă.”18) Consecinţa acestei fericiri care însoţeşte extazul mistic este cunoaşterea palei de fum venite de la Tatăl Ceresc. E vorba de un extaz “cu răpire, cu absorbirea în sus a corpului însuşi.”19): „Furtuna extazului mă va urca, poate,/ Peste vămile şi stavilele toate,/ Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.”Sfânta Scriptură ne-nvaţă că drumul spre Dumnezeu este Calea Domnului (cf. Matei, 3:3; 11:10; Marcu, 1:3; Luca, 1:76; 3:4-5; Ioan, 1:23; Fapte, 16:17; Romani, 11:33; Evrei, 3:10). La Inima lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin Cristos, iar modalitatea de a accede pe Calea Fiului este rugăciunea isihastă. Numai o astfel de rugăciune poate întinde o punte de legătură între sacru şi profan: „Inima se deschide în toată măsura receptivităţii sale, spre proiectarea în om a tainei întrupării, a inhabitării Cuvântului, înfăptuită şi perpetuată deja prin Euharistie.”20) Acest aspect punctat de către teologul Paul Evdokimov transpare din poezia Inimă a lui Dumnezeu (vol. Călătorie spre locul inimii): “Inimă” a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Cristoase,/ Cel ce-Ţi gâlgâi până jos, în adâncimi/ Deschide-Te rugăciunilor noastre sfioase,/ Dulce miez al misterioasei Treimi.”„Nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu se cunoaşte mai întâi pe sine - spune răspicat P. Evdokimov. Iar această cunoaştere de sine nu se poate realiza decât prin purificarea inimii de patimi. Viaţa mistică este „esenţialmente viaţă în divin”,21) iar locul întâlnirii credinciosului cu Dumnezeu, locul comuniunii sacrului cu profanul, prin iubire, este INIMA. Mistica răsăriteană pune în centrul vieţii sale rugăciune a lăuntrică şi neîncetată, până ce omul devine rugăciune întrupată.

22) Aceasta este ideea fundamentală a poeziei Călătorie spre locul inimii: „Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? ’ndreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza Eternităţii Tale.” Acesta e idealul omului religios: intrarea în timpul sacru, specific eternităţii dumnezeieşti. Trăirea credinciosului în prezentul etern este tema poeziei Contemporan (vol. Clepsidra): „Chiar dacă eşti la infinit de mine,/ Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,/ Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.” Nucleele declarative din versurile citate pun în evidenţă dragostea enoriaşului ca factor de comuniune mistică şi extaz. Sf. Dionisie Areopagitul spunea despre iubirea mistică următoarele: „Iubirea dumnezeiască este extatică; ea permite celor ce se iubesc să nu fie ai lor înşişi, ci ai celor care îi iubesc.”23) Plecând de la aceste consideraţii, ultimele trei versuri citate trebuie înţelese ca ecou al vorbelor Sf. Ap. Pavel, care declara Galatenilor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni, 2:20). Comuniunea sacrului cu profanul înseamnă iubire reciprocă, înseamnă iubirea celui dintâi de către cel de-al doilea, până la uitarea de sine.(va urma)

Note:

6. Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 172.

7. Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, Editura Anastasia, Buc., 1995, p. 166.

8. Cf. Paul Evdokimov, op. cit., p. 104.

9. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1992, p. 309.10. Ibidem, p. 283-284.11. Idem, p. 269.12. Nichifor Crainic, op. cit., p. 115.13. Kallistos Ware, Împărăţia secretă, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1996, p. 93.14. Apud. N. Crainic, op. cit., p. 139.15. Idem, p. 193.16. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, op. cit., p. 282.17., 18., 19. Nichifor Crainic, op. cit., p. 203, 204, 205.20. Paul Evdokimov, op. cit., p. 145.21. Ibidem, p. 97.22. Idem, p. 114.23. Apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p.

263.

Prof. Dr. Const Miu 

divider



Nicolae Petraşcu: Rânduri pentru Horia Sima

După arestarea Căpitanului, Legiunea trăieşte şi luptă prin voinţa unui singur om: Horia Sima.

Acesta l-a înţeles pe Căpitan şi l-a urmat din primele zile ale Legiunii. Modest şi fără spirit de reclamă, a înfipt rădăcinile vieţii legionare pe unde a poposit în primii ani de luptă ca apoi, în Banat, unde s-a aşezat pentru mai mult timp, să creeze, în numele şi spiritul Căpitanului, o mândră şi autentică viaţă legionară. În 1938 a părăsit cadrul provincial, pe care l-a depăşit de mult şi a venit la Bucureşti să conducă luptele întregii Mişcări. N-a făcut aceasta mânat de vreo pornire personală, ci numai din dragostea de a servi Garda de Fier. A simţit în el chemarea de a se avânta în această vâltoare, pe care a stăpânit-o cu hotărârea şi curajul lui de a înfrunta la fiecare pas primejdia morţii.

Voinţa lui nezdruncinată a condus lupta întregului an 1938. Răbdarea şi nervii săi tari au putut birui toate greutăţile de reorganizare ale Legiunii, atunci când trebuia întâi să se apere şi să lovească un duşman mult superior pe toate terenurile de luptă. În 1939 când, pentru o vreme oarecare, posibilităţile de rezistenţă n-au mai fost întrevăzute, s-a retras provizoriu, ca să se întoarcă de peste graniţă şi să lovească pe adversar atunci când nici nu se mai aştepta.

Prin Horia Sima a biruit principiul de unitate internă în sânul Legiunii. N-a plecat cu gândul să ajungă şef al Mişcării Legionare şi n-a acceptat aceasta decât atunci când s-a convins şi el şi legionarii că nu s-ar fi putut decât astfel. Câte greutăţi au fost de întâmpinat şi de câtă răbdare a fost nevoie! Adversarul a căutat să-l combată şi pe planul intern al Mişcării, favorizând ambiţii şi scăderi omeneşti ce nu se puteau ridica la un grad mai înalt de înţelegere legionară.

Căpitanul s-a prezentat în faţa istoriei româneşti ca un creator de viaţă nouă. Pentru aceea a putut să părăsească Mişcarea Cuzistă şi să-şi clădescă o alta a sa, proprie, începută cu foarte puţini. Comandantul a venit ca un continuator al Căpitanului. Misiunea lui a fost să îmbrăţişeze întreaga Legiune şi să înmănuncheze toate elementele sănătoase şi creatoare. El trebuia să păstreze fiinţa Legiunii nealterată, ferind-o de orice erezie care ar fi încercat să-i desfigureze profilul ei moral.

Biruinţa legionară de acum e biruinţa Căpitanului, căci a biruit principiul luptei lui şi a marii lui jertfe date pentru apărarea fiinţei României. Comandantul este instrumentul cu care Căpitanul, de dincolo de mormânt, îşi realizează planurile sale în aceste momente când, la răscruce de chinuită istorie românească, se încheie prima mare epocă de viaţă legionară. Căci acum statul român, împins de alţii pe cascada prăbuşirilor, a fost salvat şi va fi cu siguranţă regenerat de noul suflu legionar. Vindecându-şi rănile primite, acest stat va putea să păşească mai departe spre rosturile lui de proteguitor al neamului românesc. Horia Sima, de la moartea Căpitanului, acum m-a învrednicit Dumnezeu sa trăiesc cele dintâi clipe de linişte şi bucurie! Toate aceste ţi le datoresc numai ţie, căci am avut norocul să te servesc şi să te ajut cu aceeaşi fidelitate cu care l-am servit pe Căpitan. Ţi-o voi păstra-o aşa cum ne-a învăţat Moţa şi aşa cum tu ne-ai spus adeseori că vei rămâne credincios luptei legionare până la capătul vieţii. Vom face aşa toţi legionarii, atâta timp cât în lupta şi viaţa noastră nu vom urmări nimic pentru propria persoană, ci vom da totul Legiunii şi prin ea, neamului românesc.

Tăiască Legiunea şi Căpitanul!

Schweizerhaus în Rostock, 4 decembrie 1941

fragment din volumul lui Nicolae Petraşcu, „Din viaţa legionară”

 

divider



România şi sfârşitul Europei (25)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Guvernul britanic şi ambasadorii britanici la Berlin şi Varşovia au făcut totul pentru a împiedica ca primele propuneri atât de moderate ale lui Hitler să fie primite la Varşovia şi pentru ca următoarele prezentate de Ribbentropp în ultima fază a discuţiilor, moderate şi acceptabile şi ele, să nu fie nici măcar cunoscute guvernului polonez (pag.152).

Preşedintele Poloniei, Ignacy Mozciski, la trecerea sa prin România după înfrângerea Poloniei, a fost întrebat de ce nu primise nici de această dată mâna germană întinsă? Mozciski a răspuns că guvernul său considerase foarte serios aceasta posibilitate dar că presiunile, ameninţările şi făgăduinţele reprezentaţilor britanici susţinute şi de agenţii diplomatici ai Statelor Unite prezenţi la Varşovia îl siliseră să-şi schimbe intenţiile. Printre făgăduinţele făcute era acea a forţării strâmtorilor scandinave şi intrarea imediată a marinei britanice în Marea Baltică cu perspectivele unei debarcări în masă a trupelor britanice şi franceze (pag.

158). Eram la Copenhaga… şi mi se comunică omorârea la Bucureşti a primului ministru Armand Călinescu, asasinul lui Corneliu Codreanu, de către un grup de legionari. M-am culcat în acea noapte cu o mare nelinişte, soţia şi fiul meu se găseau în ţară, expuşi la toate sălbăticiile de care îi ştiam capabili pe Carol şi camarila lui.

Veştile care începeau să vină a doua zi întreceau în oroare tot ce se putea aştepta… Cea mai mare parte a legionarilor din lagăre şi închisori au fost asasinaţi… alte câteva sute prinşi într-o mare razie condusă de prefecţii militari, au fost de asemenea asasinaţi (pag. 159).

La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia şi astfel începe cel de- al doilea război mondial… aşa stau lucrurile la suprafaţă. Mihail Sturdza este însă convins că războiul putea fi evitat, multe documente publicate ulterior dar şi discuţiile private purtate chiar în acele zile cu diplomaţii ţărilor implicate dovedind că au existat demersuri rezonabile care puteau duce la o rezolvare paşnică (evident nu perfectă, dar mult mai puţin tragică decât ceea ce a urmat).

Sturdza enumeră propunerile pe care Germania le-a adresat Poloniei (inclusiv în zilele premergătoare conflictului) şi modul sistematic în care ele au fost sabotate de către Anglia (din motive în mare măsură netransparente) cu o susţinere (şi mai obscură) din partea SUA. A fost doar un joc psihologic în speranţa că Germania nu va îndrăzni să atace? A fost cinstit un asemenea joc faţă de Polonia, abandonată şi distrusă?

Dar pactul Ribentropp - Molotov cum poate fi justificat? Hitler şi Stalin în aceeaşi barcă? „Te faci frate cu dracul până treci puntea” pare a fi justificarea pe care ambele puteri totalitare au dat-o colaborării cu celălalt, asimilat cu diavolul în toată perioada anterioară (dar şi ulterioară). Dacă însă, în cazul lui Stalin cinismul a fost regulă constantă, în cazul lui Hitler, Sturdza susţine că a fost un gest făcut greu, datorat atitudinii ostile a puterilor occidentale.

La Bucureşti dictatura carlistă continuă să calce pe cadavre. Barbaria şi ticăloşia guvernului, servit de un aparat represiv diabolic, este fără seamăn în istoria României (pre-comuniste). Sute de legionari ucişi şi mii arestaţi şi maltrataţi. Legionarii ripostează în câteva rânduri, dar raportul de victime este de 1 la 100. Regimul lui Carol al doilea a patronat terorismul de stat care a culminat cu masacrul din septembrie 1939; atentatele legionare sunt doar cateva reacţii punctuale disperate (dar pe deplin asumate) cauzate tocmai de politica teroristă a regimului carlist care a dus la nedreptăţi insuportabile. Nedreptăţi care nu au lovit doar în legionari, ci au sufocat libertatea şi energiile naţionale şi au dus la prăbuşirea României Mari în 1940.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (61)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)... Suportam greu inactivitatea datorată bolii. Citeam, ascultam programele de la radio, muzică simfonică pe discuri, dar programul de televiziune nu-l puteam suporta: emisiunile Televiziunii Române s-au redus la 2 ore pe zi, în care omniprezentul „geniu” carpatin tov. Nicolae Ceauşescu ne asigura că înaintam neabătut pe drumul comunismului victorios, că realizările noastre sunt din ce în ce mai mari, că vom depăşi economia capitalistă. Televiziunea era suprasaturată cu imagini din cooperativele agricole, de la congrese sau din vizitele de lucru ale tovarăşului, înconjurat de oamenii muncii, plini de veselie că-şi depăşeau normele, spre binele întregului popor.

Se evita în mod patologic orice imagine - cadru în care să apară vreo biserică, vreo cruce. De exemplu, când se transmitea din Timişoara, din parcul central, totdeauna vederea era spre Operă. Aş fi dorit atât de mult să văd catedrala metropolitană, care mă fascinase cu frumuseţea ei, când eram refugiat la Timişoara. Dar nici din întâmplare, nicio secundă nu apărea pe ecran.

Lumea accepta toate acestea tăcută, blazată, şi fără speranţă, cu frica în suflet. Se ştia că ţara era împânzită de securişti care, deşi erau conştienţi de marea minciună, erau suficient de bine plătiţi, ca şi întreaga conducere a partidului, pentru ca să le convină situaţia. Şi de ce nu? Dacă li s-ar fi cerut să intervină în forţă, ar fi făcut-o, pentru a nu-şi pierde privilegiile.

Este greu de explicat cum a putut poporul suporta atâta suferinţă ! Pe lângă frică, mai era şi un fel de inerţie. Se învăţase ca boul care trage la jug fără să se revolte. Dar şi mai greu de explicat erau acele osanale, acele demonstraţii mastodontice ce preamăreau pe „genialul” conducător şi „geniala” sa soţie. Cât se cheltuia cu aceste manifestaţii de masă şi de unde se luau bani nu ştia nimeni să spună.

Una gândea poporul şi alta făcea. Cozile pentru cele necesare traiului erau interminabile. Parcă poporul întreg stătea la coadă, fără să protesteze, pentru a primi blidul de linte al inconştienţei, al neputinţei lui. Erau într-adevăr roadele spălării creierului după atâţia ani de co-munism. Deşi nemulţumiţi, oamenii îşi pierduseră speranţa de mai bine…În 1985, Marius a reuşit la Facultatea de Matematică din Cluj. Pe vremea aceea, studenţii trebuiau să efectueze serviciul militar imediat după examenul de admitere. La încorporare, află că trebuie să se prezinte la unitatea din Piatra Neamţ, în timp ce toţi ceilalţi colegi ai lui din Sighet, reuşiţi la matematică, mergeau la Bârlad. Ceva nu era în regulă… dar nouă luni vor trece cumva.

Nu ştiam atunci că această unitate militară era destinată celor ce aveau probleme din punct de vedere politic. După ce a ajuns Marius acolo ne-am lamurit…. Erau acolo studenţi ai căror părinţi au fost deţinuţi politici, cum era cazul nostru; printre alte categorii, erau fiii celor ce făcuseră cerere de emigrare - cazul germanilor din Sibiu, Banat... Indiferent de facultăţile la care intraseră, aceşti tineri erau concentraţi acolo pentru a fi mai uşor supravegheaţi (şi pentru a nu „infesta” atmosfera din restul unităţilor militare…). Paradoxal, dar regimul comunist încă se temea de noi… (Aurel Vişovan - Dincoace de gratii)

 

divider



Aspecte ale detenţiei comuniste în memoriile lui Aurel Vişovan (II) FRIGUL

Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunoscutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice care - sperăm - vor fi de folos, atât cercetării istorice asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg.

O altă mare suferinţă a deţinutului politic din temniţele comuniste a fost frigul, am putea spune omniprezent în lunile de iarnă. Cu mici diferenţe, în toate închisorile din ţară condamnaţii erau supuşi acestui regim care, combinat cu lipsa alimentaţiei corespunzătoare, îi expunea pe toţi, şi în special pe cei bătrâni sau bolnavi, unor riscuri majore. Un caz special îl reprezenta izolarea ca pedeapsă disciplinară (foarte des şi uşor acordată) şi unde condiţiile erau de-a dreptul de exterminare. Iată câteva situaţii pe care le-a trăit Aurel Vişovan.

Sighet, 1948… „Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele.” (pag.15)

Pitesti, 1950… „Aceleaşi chinuri de clipă de clipă… Acelaşi frig ce ne îngheţa până şi respiraţia. Nici nu gândeam că putea exista undeva prin lumea largă un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu, Crăciunul - pentru noi cei din închisoarea Piteşti - nu a existat.” (pag. 50)

Pitesti, 1951… „Era iarnă de-a binelea. Frig… Noi, cei de la izolare, trebuia să dormim pe nişte paturi metalice rupte, fără saltele. Geamul de la capătul camerei care dădea spre rândul nostru era tot timpul deschis. Noaptea era un chin. Nu se putea dormi, atât din cauza fiarelor patului, cât şi a frigului. Eram obligaţi să stăm nemişcaţi cu faţa în sus, cu mâinile întinse de-a lungul corpului. Orice mişcare era sancţionată pe loc de plantoanele care făceau cu schimbul pentru a ne trezi.

Încercam cel puţin un deget să-l pot ascunde sub clinul hainei pentru un pic de căldură. Tremuram din toată fiinţa de frig, aşteptând dimineaţa care ştiam că începe cu tortúrile ei, dar cel puţin mă mai încălzeam.” (pag. 61)

Baia Sprie,1953… „Mai greu era noaptea, când cu toată echilibristica de care eram capabili, era greu să ne găsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierătanii ale patului.

La toate aceste grave inconveniente se mai adăuga frigul acelei ierni din 1953. În camera noastră frigul acelei ierni s-a simţit din plin.” (pag. 96)

Aiud, 1954… În celula de izolare, pe ciment, am găsit o rogojină atât de uzată, încât era ca şi inexistentă. Seara am primit o pătură atât de ruptă, încât am numărat zece găuri mari prin care intra capul, fără să le pun la socoteală pe cele mai mici. În colţul camerei era o tinetă şi lângă ea, o cofă cu apă.

Acolo am petrecut sărbătorile cu o supă servită la trei zile şi o bucăţică de pâine. Era un frig teribil. Trebuia să ţopăi tot timpul ca să nu îngheţ. Acolo am stat vreo şapte sau zece zile… Timpul trecea foarte greu datorită foamei şi frigului. În schimb, mă puteam ruga. Gândindu-mă la ce am suportat la Piteşti, pedeapsa mi se părea - totuşi - uşoară.

Am fost scoşi de la izolare şi regrupaţi într-o celulă foarte friguroasă de pe ramura de răsărit a celularului. Începuseră să mi se umfle mâinile şi aveam impresia din când în când că mă pierd. Am început să leşin. În una din zile, chiar după ce terminasem rugăciunea, am avut senzaţia morţii… Le-am spus celor din celulă situaţia în care mă zbat. L-am rugat pe GOJINSCHI - un medicinist - să transmită acasă că am murit gândindu-mă la ei. Mi-am pierdut cunoştinţa… (pag. 101-102)

Lăteşti, pe Bărăgan, 1958… „Spre sfârşitul lui ianuarie s-a deslănţuit Crivăţul. Era ceva de nedescris. Bătea din faţă şi zăpada o troienea în spatele casei. Aveai impresia că din moment în moment zbori şi tu în aer cu casă cu tot. Trei zile la rând nu am putut ieşi din casă din cauza viscolului care nu şuiera, ci urla. Se întunecase totul în jur, nu se mai vedea nimic. Panica ne-a cuprins pe toţi, nu atât din cauza viscolului, cât din cauza şubrezeniei casei.” (pag. 155-156)

Lagărul Noua Culme, Dobrogea, 1958… „În barăcile lungi şi friguroase, am fost tunşi la zero, îmbrăcaţi în zeghe; nici unul nu mai semăna cu cel de ieri. În curând vântul de toamnă ne-a pătruns până la oase, mai ales pe cei bolnavi. Ne-au dat şi mantale de zeghe, dar nu ne-au ajuns la toţi. Printre cei fără noroc am fost şi eu. Scoşi la plimbare din când în când, am încercat să înlocuiesc mantaua cu pătura pe care mi-am pus-o în spate, dar m-a observat gardianul. Ordinul suna răstit: - „Dă jos pătura! N-ai voie s-o porţi”. Refuzând să o dau jos, m-a ameninţat cu carcera. Doar la cuvântul „carceră” te îngrozeai. Pericolul era de moarte, dar nu-mi păsa… Carcerele erau aşezate în bătaia vîntului şi deţinuţii pedepsiţi erau introduşi în ele dezbrăcaţi şi desculţi.” (pag. 170-171)

Aiud, 1962… „Era între Crăciun şi Anul Nou. Frig, foarte frig… În celula de izolare era un simulacru de rogojină pe jos şi o pătură în care erau 14 găuri numărate de mine, dintre care prin 10 puteai băga capul. Mâncare - la trei zile o dată, dezbrăcaţi doar în lenjeria de corp. Trebuia să mă mişc tot timpul ca să nu îngheţ. Aţipeam câte puţin noaptea, dar de un somn adevărat nu putea fi vorba. Singura consolare - în afara rugăciunii cu care îmi petreceam majoritatea timpului - era amintirea tortúrilor din Piteşti. Doamne! Cât aş fi dorit ca în locul lor să fi suportat nenorocirile de aici!

La terminarea pedepsei am fost mutaţi în altă celulă, cu toţii; pe latura de răsărit, într-una din cele mai friguroase laturi ale celularului. Slăbit şi mai mult din cauza izolării şi a frigului, boala a răbufnit din nou. Ba mai mult, şi reumatismul a izbucnit violent. Mi s-au umflat mâinile, degetele… începeam să mă pierd. Simţeam că mă sting încetul cu încetul. Într-o dimineaţă, fiind îngenuncheat pentru rugăciune, am avut senzaţia morţii iminente. Le-am spus celorlalţi… cei ce vor supravieţui să le spună celor de acasă că mor cu gândul la ei… După care am căzut leşinat.” (pag. 195-196)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La Division Azul (17)„Punga” de pe Voljov – Partea Întâi. „Infernul verde”

La 13 ianuarie 1942 sovieticii au rupt linia germană din flancul stâng al D.A. şi au introdus prin această breşă enorme contigente de trupe şi material care au pătruns în ariergardă şi ameninţau cu învăluirea Grupului de Armate Nord. Nemţii pierd Teremez şi Batalionul 2/269, sub comanda maiorului Román, contraatacă suferind importante pierderi. Sovieticii se dovedesc foarte activi. Atacă poziţiile spaniole „La Ermita”, „El Alcazar”, „Las Pilastras”, „El Mogote”..., în acelaşi timp continuând să introducă unităţi de schiori, tancuri şi artilerie prin capul lor de pod. Nemţii şi spaniolii luptau, umăr la umăr, pentru a închide „gâtul sticlei”. Şi reuşesc aceasta, încercuind astfel Armata a II a. În data de 29, sovieticii lansează un atac asupra întregului front divizionar. Periclitează aripa nord, pe care se situează Sapolje cu cele două înaintări ale sale: „Degetul” şi „Nasul”. Periclitează, de-asemenea El Alcazar, situat într-un promontoriu aflat în „Ţara nimănui” şi a cărui unică legătură cu linia spaniolă o constituie Secţiunea de Asalt 262, sub comanda sublocotenentului Raposo. În interiorul „pungii”, sau a Infernului Verde, cum va fi cunoscută bătălia care a mobilizat sute de mii de oameni, se poartă lupte halucinante. Ambulanţele se deplasează febril dintr-o parte în cealaltă, transportând răniţi spanioli către spitalele din Grigorov, Podbereje sau Soltzy. Maiorul Román şi oamenii săi îi eliberează pe germanii încercuiţi în Maloye Samoshie în 12 februarie, după o luptă crâncenă şi Batalionul Rezervă 250 - „Tia Bernarda” - întărit cu compania căpitanului Campano şi cu piesele de artilerie ale căpitanului Haya ridică, la 3 martie, asediul poziţiei germane din Semitzy. Însă maiorul Oses îşi pierde piciorul drept în asaltul asupra acestui blestemat cătun pierdut în jungla din „pungă”. Şase zile mai târziu, Marele Cartier General al Fuhrerului anunţă acordarea Crucii de Cavaler al Crucii de Fier generalului Muñoz Grandes. Generalul Vlasov preia comanda armatelor încercuite, la data de 21 martie şi la sfârşitul lunii, odată cu sosirea dezgheţului, pădurea se transformă într-o mlaştină urât mirositoare. Se topeşte gheaţa de pe lacuri, de pe râuri, de pe meandre. Suprafeţele Voljovului şi ale Ilmenului se desfac în uriaşe blocuri de gheaţă plutitoare. Atmosfera duhnea a cadavre descompuse de oameni şi cai şi a vegetaţie în putrefacţie. Valuri de ţânţari îi devorau pe spanioli.

În 5 aprilie, în Rastemburg, Hitler îi împărtăşeşte lui Muñoz Grandes intenţia de a asedia Leningradul înainte de sosirea verii: „Contez pe dumneavoastră şi pe magnifica voastră Divizie Albastră pentru atac.” „Va fi o onoare pentru mine şi pentru soldaţii mei.”În 27 aprilie, Hitler proclamă în Berlin, la Opera Kroll: „ ... şi când DA se va întoarce în patria sa, nu-i vom putea da alt certificat, decât recunoştinţa noastră pentru fidelitatea şi eroismul dus până la moarte...”„Rasputiţa”, cum numeau sovieticii din sectorul spaniol anotimpul noroiului, făcea impracticabile şoselele, drumurile şi cărările. Inunda şanţurile şi bunkerele, viaţa transformându-se într-un supliciu. Continuă să cadă oameni şi se înmulţeşte numărul crucilor de mesteacăn în cimitire. În cele din urmă, se iniţiază schimbul eşalonat al voluntarilor spanioli. Pleacă primii o mie trei sute ai întâiului Batalion de Schimb, după sosirea primului Batalion în Marş. Pe peronul gării din Grigorov, Muñoz Grandes pronunţă un scurt discurs de despărţire.„...Aşezaţi pe frunţile sfinte ale mamelor voastre sărutul pe care cu emoţie şi respect îl trimit cu voi. Adio soldaţi ai Patriei mele! Arriba España!” Lacrimile umezesc ochii veteranilor, ai acestor „guripas” căliţi în frig, în singurătatea posturilor de ascultare, în tunetul luptelor, cu moartea celor mai buni camarazi. Căliţi, dar încă sentimentali şi idealişti.

Între timp continuă luptele din „Punga Voljovului”. Grupul de Cercetare, condus de maiorul Nemesio Fernandez Cuesta - fratele lui Raimundo, secretarul general al Falangei sub conducerea lui José Antonio - şi Batalionul 3/262 al maiorului Ramirez de Cartagena pătrund în adâncul junglei la 31 mai şi, după participarea la sângeroase înfruntări cu un inamic infinit superior în efective şi material, cercetaşii revin în data de 26 iunie la punctul din care porniseră. În 28 revin coloanele lui Ramirez de Cartagena. În fruntea primei companii marşa căpitanul Portoles. Vin cântând „Cu faţa în Soare şi cu cămaşa nouă,/ce tu îmi brodase-şi cu roşu ieri...” Îi urmează „los guripas” căpitanului Acha. Cântă şi ei: „Mă va duce moartea, de mă va afla/ şi n-am să te mai văd...” Şi apar oamenii căpitanului Milans del Bosch, plângându-şi morţii cu voci răguşite: „Mă voi alinia în rând cu camarazii/ ce veghează dintre stele....”Înainte de căderea nopţii Secţiunea a doua a Statului Major îi va raporta Generalului: „Batalionul 3/262 şi Grupul de Cercetare 250 au capturat în ultimele şapte zile, 5097 inamici.”„Punga” a fost anihilată. Şi generalul Vlasov a fost făcut prizonier.

(va urma)

Bibliografie:Fernando Vadillo- División Azul La gesta militar española del siglo XX

Călin Gabor , Spania

divider



Valeriu Gafencu - Însemnări nedatate din Colonia Galda de Jos

O zi mare. Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor. Am trăit-o cu intensitate lăuntrică uriaşă. Este una dintre cele mai mari zile ale vieţii mele.

Dimineaţă am fost la biserică. M-am dus să culeg flori pe platou. Apoi, singur pe creasta dealului, m-am dus la biserică. Am trecut râul, descălţându-mă de pantofi. M-am rugat şi am depus buchetul de flori la mormântul unui preot român viteaz şi apărător al dreptei credinţe.

După masă trebuind să se elibereze un camarad, m-am apucat să scriu scrisori acasă. La un moment dat, Ion vine şi ne anunţă că el a plecat, fără a ne fi anunţat, fără să-şi ia rămas bun de la noi.

Tot sufletul ne-a fost zguduit într-un chip neobişnuit. Se eliberează după 5 ani de temniţă, în care am stat mereu alături - în suferinţă şi grele încercări - şi azi pleacă, fără a-şi lua rămas bun. O, Doamne! Ce tristeţe era în sufletul meu pentru sufletul lui!

Am tăcut puţin, apoi singur, fără a fi spus nimănui nimic, m-am pornit spre gara Coşleri, să-i întind eu mâna şi să-i arăt iubire în suflet. Mă durea. Am tăcut şi am plecat. Eram obosit. Vroiam să-mi simt cugetul împăcat. Vroiam să fac totul pentu a mă şti în linişte sufletească. Cine ştie ce soartă voi avea? El s-a eliberat şi noi se poate să nu ne mai vedem niciodată în această lume. Vroiam să am convingerea totală că în sufletul meu e iubire pentu el, până-n ultima clipă. Am mers drept înainte, neuitându-mă deloc în urma mea.

Când am ajuns pe islaz am început să fiu întovărăşit de cântecul ciocârliei. Am mers repede de tot. În sfârşit, când am ajuns lângă gara Coşleri văd un tren pornind din gară. Credeam că e încă devreme. Peste câteva minute mă întâlnesc cu alţi doi prieteni de-ai lui care-l petrecuseră cu bagajele. Au rămas surprinşi când m-au văzut. „Aţi uitat poate ceva şi aţi dorit să-i comunicaţi?” „Nu! Voiam doar să îmi iau rămas bun. El nu şi-a luat rămas bun de la mine. Probabil a uitat. Şi m-a durut mult. M-am pornit singur la gară.” Mi-au spus că el, probabil, în grabă, a uitat să-şi ia rămas bun. Trenul plecase deja din gară. M-au invitat să merg cu ei spre centru. Le-am răspuns că sunt obosit şi că vreau să mă odihnesc puţin, rămânând mai în urmă. M-am aşezat jos. Am urmărit zborul ciocârliei cântând. La un moment dat s-a ridicat atâta de sus... abia o puteam urmări. Şi continua să cânte, dând din aripi cu o repeziciune uimitoare.

A zburat mult, mult la o înălţime mare... apoi de-o dată şi-a dat drumul în jos. Mai întâi plutind în valurile văzduhului, apoi tăind văzduhul cu o viteză uimitoare. O iubesc atât de mult.

M-am pornit spre casă. M-am oprit la fântână. M-am spălat, am băut apă, apoi am pornit mai departe. Mă simţeam atât de bine! Dumnezeu m-a ajutat! O pace adâncă era în sufletul meu şi bucuria, mulţumirea mare că Dumnezeu m-a ajutat în gândul meu. Îmi sărutam cugetul umilit, şi pentru asta mă simţeam foarte bine. Simţeam în sufletul meu iubire. Şi m-am gândit atunci că el s-a eliberat din închisoare fiziceşte. Dar ce durere mare că, în aceşti ani de grele suferinţe, nu şi-a câştigat şi libertatea sufletească! Într-o zi poate va înţelege şi el ce desemnează în fond iubirea creştină, şi atunci va plânge că a plecat din închisoare fără aş fi luat rămas bun, măcar de la toţi camarazii lui de suferinţă, lângă care a pătimit atâţia ani. Am ajuns în valea castelului, frânt de oboseală. M-am dus şi am cules un buchet de flori de maci roşii şi flori violete şi le-am dus la biserică. Eram singur în biserică. M-am rugat liniştit, fericit. Şi-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ce-am trăit azi. Am ajuns la castel. Aici le-am întâlnit pe Elisabeta şi Maria, două fetiţe pe care le iubesc mult.

Acum e pe înserate. Soarele apune. Sunt fericit.

Sărut toată suflarea. Valeriu.

 

divider



În amintirea unui camarad

HORIA SIMA

Slujba de pomenire în memoria Comandantului Horia Sima, la 26 de ani de la mutarea lui în veşnicie, a avut loc în data de 25 mai 2019, la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti. Aflat cu trupul departe de ţară, Horia Sima rămâne viu în sufletele noastre, iar prezenţa lui domină de dincolo de marginea cerului destinul actualei generaţii legionare. Flori, candele şi amintiri s-au strâns în jurului mormântului de la Cimitirul Bellu în care odihneşte sora sa, Adelina Busuiocescu Călin.

Pentru a marca cu acest prilej şi în paginile revistei remarcabila sa personalitate, am ales un text semnat de Ana Maria Marin, text publicat în culegerea de mărturii „Evocări Horia Sima”.

La începutul lunii septembrie 1940 România trecea prin toate umilinţele la care fusese supusă o ţară aşa-zis liberă, în timp de pace. Simţea nevoia de a-şi scutura jugul străin de pe grumaji, de a-şi recâştiga măcar o parte din libertatea ei.

Mişcarea Legionară decisese să-l detroneze pe dictatorul Carol II. În zilele de 3-4 septembrie, pe străzile marilor oraşe, Bucureşti, Braşov, Constanţa zburau foi volante care cereau demisia regelui şi dispariţia camarilei. Nu uitaseră uciderea Căpitanului în l938 şi a tuturor ostaticilor din închisori. Căpitanul făcuse cândva promisiunea că nu va încerca să obţină conducerea ţării prin răzmeriţă. Întâmplări neobişnuite însă obligau pe cei care-şi iubeau ţara să încerce să o scoată din ruşine şi prăpăd.

Horia Sima se lupta cu toate mijloacele pentru a-l alunga pe Carol II, ce prin politica lui externă ducea ţara la pieire.

După o trecere nereuşită peste frontieră spre România, Horia Sima este prins de Siguranţă şi cu toţii suntem îngrijoraţi de soarta lui. Era în mâinile lui Moruzov. Dar iată-l condus în faţa lui Carol care îi propune să facă parte din noul guvern pentru a salva ţara. Ştie că este în faţa marelui duşman, nu al său personal, ci al ţării, în faţa celui care îl ucisese pe Căpitan şi care putea oricând să-l ucidă şi pe el. Şi totuşi, siguranţa pe care o arată, curajul sau în faţa lui Carol, îl dezarmează pe acesta. Horia rămâne demn, dar văzând că nimic din ceea ce aranjaseră pentru o guvernare cinstită nu se îndeplineşte, îşi dă demisia din guvern. Horia încurajează şi pe ceilalţi legionari să facă acelaşi lucru, deoarece regele voia să-i atragă într-o cursă în care să fie compromişi şi ei, şi Mişcarea.

Se apropia ziua abdicării regelui şi plecarea din România căreia îi adusese numai ruşine şi moarte. Între 3 şi 6 septembrie, organizat de Horia Sima, oraşe mari din ţară cer pe străzi plecarea regelui vinovat de trădare şi chiar de furturi.

Regele acceptă demisia cu condiţia să i se garanteze viaţa. Generalul Antonescu vroia şefia ţării alături de legionari, conduşi de comandantul lor, Horia Sima. În ziua de 6 septembrie, când la palat se împacheta averea naţională, pe străzile Bucureştiului defila ţara. Legionari în cămăşi verzi, cu generalul Antonescu, şi el în cămaşă verde, ţărani şi fete în costume naţionale, o armată de tineret. Cea mai mare adunare pe care o văzusem eu în toată viaţa mea de fiică de militar. Cântece şi lacrimi pe obraji. Era o veselie generală a ţării.

Deşi Generalul credea că i se va oferi conducerea Mişcării Legionare, acest lucru nu s-a petrecut aşa, căci Mişcarea îşi avea legile ei. Obiectivele principale ale Mişcării erau organizarea ţării după dezastrul frontierelor şi pedepsirea ucigaşilor Căpitanului (aceştia fuseseră închişi la Jilava de unde, cu protecţia pe care o aveau, puteau fi scăpaţi oricând).

Înţelegerea cu Antonescu fusese ca toţi prefecţii din ţară să fie legionari. Aşa de frumos începeau cele patru luni de guvernare care s-au terminat cu aşa-zisa „Rebeliune”. Jocuri politice obscure şi intrigi de palat. Singurii care se gândeau la ţară şi popor erau legionarii. Generalul era influenţat de şoaptele discrete ale doamnei Goga, pusă în slujba străinătăţii. Iar arestaţii din Jilava complotau cu amicii comuni din jurul lui Antonescu să iasă cât mai degrabă afară.

În această perioadă în care se vânau asasinii Căpitanului şi ai tuturor românilor ucişi în păduri sau pe străzi, m-am gândit să fac o vizită Comandantului Horia Sima. (Putea să nu mă primească şi atunci aş fi fost obligată să îi scriu.) Era prima oară când îl vedeam aşa de aproape. Om tânăr, cu părul negru, nişte ochi pătrunzători care păreau a şti totul, chiar şi scopul vizitei mele. Cred că această vizită i s-a părut inutilă.„Vă rog”, i-am spus eu, „ca în timpul acestei guvernări să nu-mi daţi, nici mie, nici fratelui meu, nicio însărcinare.” Răspunsul lui a fost scurt: „Doamnă, cred că nu mai trebuie nimic adăugat la un lucru socotit de Vasile Marin ca bun”.

A două zi am primit un plic de la Comandant cu o adresa: stradă Cobălcescu, Dispensarul legionar pentru oameni nevoiaşi, cu doctori benevoli, sub răspunderea lui şi a mea. Dispensarul a avut succes. Oamenii cred în minuni. (Poate îşi adusese aminte că mai existase un alt dispensar, în faţă la Griviţa Roşie. Mulţi doctori inimoşi şi surori au lucrat benevol acolo.)Timpul trecea repede. A urmat dezgroparea Căpitanului şi a celor l3 ucişi odată cu el. Am fost de faţă şi i-am văzut aşa cum îi îngropaseră sub pământ ucigaşii. Căpitanul avea crucea şi săculeţul cu pământ la gât şi moartea nu reuşise să-i distrugă harisma. Deodată s-a auzit în închisoare zgomot de împuşcături. (Nu ştiu încă dacă se poate ierta tot.)A urmat furia Generalului. Apoi discursul lui Horia, declarând ce poate satisface România din cerinţele Germaniei. De aici a urmat divorţul cu aceasta. „Rebeliunea” a fost pusă la cale în continuare de Antonescu, de nemţi, de duşmanii politici ai Mişcării şi de doamnele cu influenţă la Antonescu şi spionită acută, gen Veturia Goga.

Scurta guvernare a ţării împreună cu Antonescu îl arată pe Horia Sima ca om politic şi conducător al unei ţări care nu-şi găsise încă un echilibru după sfârtecarea graniţelor, care trebuia să reorganizeze ţara şi să se strecoare printre intrigile partidelor şi ale străinilor.

După rebeliune mulţi şefi legionari, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania. Comandantul era curajos. Românii aveau o situaţie grea în Germania. O parte lucrau în lagăre de muncă, iar comandanţii legionari erau închişi în lagăre bine păzite. Pentru a încerca să-i arate lui Mussolini politica greşită a războiului pe care o ducea Hitler, Horia a evadat din localitatea unde avea domiciliu forţat şi a trecut munţii în Italia. Hitler a făcut un mare scandal şi i-a cerut lui Mussolini să-l trimită urgent înapoi. Putea să se aştepte la multe. Chiar împuşcarea. Dar a fost trimis într-un lagăr, în izolare completă. Mai târziu însă, după 23 August, germanii au înţeles că existau cel puţin două feluri de români: cei care au întors frontul şi cei care vor formă Guvernul de la Viena pentru a şterge ruşinea trădării.

În ţară începe războiul… „Treceţi Prutul!” Legionarii care plecau pe front purtau cu ei o scrisoare adresată Comandanţilor de regiment cu menţiunea: „acesta nu trebuie să se mai întoarcă!”Războiul cu ruşii era singura soluţie de a ne recăpăta provinciile răpite. Încă înainte de Paşti se publicase o carte, „Pe marginea prăpastiei”, care nu cred că avea un singur cuvânt care să fi fost adevărat, publicaţie injurioasă din care emana ura multor oameni contra Mişcării. Între timp Generalul făcuse o lege care spunea că oricine posedă arme sau numai o armă, să fie condamnat la moarte.

Fratele meu fusese rănit la „rebeliune” de un glonte rătăcit. Văzusem la el câteva revolvere ale tatălui meu. M-am gândit că ar fi mai bine să dispară. Am luat pistoalele că să le arunc. Mi-a spus că pot să o fac, deoarece tatăl nostru nu se va mai duce la război. Am plecat noaptea că să le arunc într-un canal. Dar noaptea era clară şi mirosea a salcâm. Şi mai erau şi o amintire de la tata. Am ajuns acasă unde le-am găsit un culcuş în mozaicul băii. Cine m-ar fi putut denunţa? Dar cineva mă văzuse şi am aflat apoi că primise 6000 de lei pentru informaţie. A doua zi mă aştepta la poartă poliţia. Credeam că execuţia se face pe loc când se descoperă delicventul. Dar nu. Am avut dreptul la un proces. Arestarea se făcu în Vinerea Mare, procesul a patra zi de Paşti, cu avocaţi mari şi execuţia după pronunţarea tribunalului militar.

Eram la Malmaison cu sute, poate mii de arestaţi. Înflorise liliacul şi parfumul lui îmbătător te făcea să te gândeşti la ţară şi la frumuseţile ei. Execuţia mea trebuia să aibă loc a doua zi după condamnare. Tocmai li se dăduse drumul din închisoare la o echipă de doctori legionari care fuseseră găsiţi nevinovaţi. Ne-am bucurat că mai erau unii care se eliberau. Mulţi preoţi închişi la Malmaison au cerut să fie ei executaţi în locul meu. Asta nu prevăzuse legea. Mă păzea un verişor care îmbrăţişase cariera militară şi care l-a lăsat pe tata să mă vadă şi să-mi spuie o vorba de acasă.

În acest timp, unii care aveau umor şi li se părea ridicol să omori o femeie medic care scăpase mulţi copilaşi de la moarte, alergau după indultul meu. Spre dimineaţă, după ce începuse ritualul execuţiei, a venit graţierea schimbată în l0 ani de temniţă grea... am fost apoi strămutată la

Văcăreşti unde erau duşi cei judecaţi. Fratele meu îmi trimitea mâncare şi o maşină mică de gaz pe care făceam cartofi prăjiţi.

Românii înaintau în Rusia. Ocupau Odesa, port la mare. Era bine întărită şi bine apărată. Asediul şi apoi cucerirea fortului şi oraşului a durat câteva luni şi multe pierderi. Armata s-a îndreptat spre interiorul Transnistriei unde se vorbea mult româneşte. Se trecuse Nistrul. Se punea întrebarea: ce caută acolo armata română? Răspunsul unor tacticieni militari era că un război nu se încheie victorios decât când armata adversă este distrusă.

Dar veni dezastrul de la Stalingrad şi retragerea din Rusia. Românii se întorceau acasă de-a lungul apelor fără poduri. Când au ajuns în Moldova s-au mai înfiripat puţin, găsind de mâncare şi doreau să lupte mai departe. Nu ştiau că rezultatul acestei uriaşe încleştări nu era decisă de aceşti necăjiţi degeraţi, ci se decidea în cancelariile din Occident.(...) N-am pretenţia de a analiza acest nenorocit război. Ştiu doar că românii şi-au vândut fraţii de arme şi au pactizat cu bolşevicii. În 23 august 1944 s-a dat un comunicat mincinos la radio, că încheiasem un armistiţiu şi că vom păşi spre victorie alături de armatele învingătoare ruseşti... În Bucureşti se dansa pe străzi şi căruţele conduse de rusoaice durdulii erau împodobite cu flori. Nemţi şi români laolaltă se retrăgeau spre Germania. Viluca Sima şi d-na Iasinschi au prins ultima ariergardă germană. Lilica Codreanu a rămas ca să facă încă 20 de ani de puşcărie în ţară.

A doua zi câteva avioane nemţeşti au bombardat Bucureştiul. Armistiţiul, cu o parte din datoriile de război, s-a semnat după două săptămâni. În timpul acesta ţara era jefuită de tot ce avea, femei şi fete violate, copii mici ucişi la sânul mamei lor, petrolul se scurgea în râuri şi lua foc.

În timpul acesta, la Viena, Horia Sima cu un grup de legionari, eliberaţi din lagărele germane înjghebară un guvern liber care trebuia să spele trădarea. O ultimă încercare de luptă în ţară e măcinată tot de trădare: Stoicănescu a fost interceptat în Transilvania când încerca să-l întâlnească pe generalul Avramescu, pentru a întoarce armele contra ruşilor din ţară. Generalul, împreună cu fiica şi soţia lui au fost ucişi de ruşi.

Generalul Chirnoagă s-a ataşat Guvernului de la Viena. El a înţeles că nu ne putem căpăta libertatea şi Basarabia decât învingând pe ruşi în bătălie. S-a format sub conducerea lui Armata Naţională, din legionari, refugiaţi şi prizonieri care au continuat lupta contra bolşevicilor pe frontul german de Nord.

Dar războiul a fost pierdut. Germania, învinsă şi visuri româneşti, stinse. Guvernul de la Viena şi toţi românii s-au răspândit peste tot, în Germania. Au lucrat pe unde au putut, în special în zona de ocupaţie franceză şi americană. Au asistat cu durere şi revoltă cum Aliaţii predau ruşilor pe cei ce luptaseră contra ruşilor, chiar şi pe unii Ruşi Albi. Pe toţi aceşti antibolşevici îi aştepta un glonte în ceafă. În curând Tribunalul de la Nurenberg judecă pe vinovaţi. Ruşii lui Vlasov au fost trimişi în Rusia ca să plătească antibolşevismul lor. La fel şi alte neamuri ce luptaseră contra lor. Românii nu au fost inculpaţi la Nurenberg, deci nu erau fascişti sau nazişti. Ei se apăraseră contra bolşevicilor.

Revenind la mine: un procuror militar care deţinea dosarul meu vechi l-a distrus ca să mă scape de urmări. Mi-a devenit soţ. În l0 aprilie l945 Dumnezeu îmi dărui un băiat slăbuţ şi frumuşel care reprezenta pentru mine viaţa pe care o pierdusem şi speranţa pentru viitor.

Timpul trecea, băiatul creştea. Ţara rezista cu chiu, cu vai, pierzând toată aşezarea dinainte. Pământul mergea la colhoz şi omul devenea slugă statului. Femeile se luptau cu sapa pentru un petec de pământ şi intrau în închisoare bocind pământul ca pe mort. Eu munceam ca de obicei, îngrijind copiii bolnavi şi împărţeam banii cu mama şi cu soţul care avea domiciliu forţat. Băiatul avea de învăţat. Am intrat din nou în închisoare şi eu, şi fratele meu după Revoluţia din Ungaria: eu, trei ani, fratele meu, patru. (Iar Imre Nagy se ridică direct la cer, deşi bolşevicii promiseseră să-l cruţe). Atunci au rămas copiii noştri singuri şi s-au apărat cum au putut, ajutaţi de cumnata mea.

În sfârşit m-au eliberat şi mi-au dat de lucru. Tocmai când fiul meu trebuia să-şi dea internatul, m-am îmbolnăvit. La început am vrut să cred că era surmenaj. A fost însă o mononucleoză infecţioasă complicată cu paralizie progresivă. Foarte grav. Totuşi, în momentul critic boala a dat înapoi; deci, poate pentru păcatele mele, voi ajunge la l00 de ani.

Băiatul, doctor de acum, era veşnic blocat de superiori, poate fiindcă era băiatul meu. Sătul de comunism şi de nedreptate, reuşeşte să plece din România, ajutat de o rudă din Olanda. S-a stabilit în Elveţia, ca medic. După câtva timp ne-a scos şi pe noi din ţară. Ne-a plătit avionul şi am descins cu cele 20 de kg reglementare într-un subsol al cabinetului său.

Într-o bună zi am plecat la Paris să-mi văd verişorii, muzeele şi pe doctorul Claudian de la care învăţasem medicina şi omenia. Verişoara mea era cultă, vorbea multe limbi şi lucra la UNESCO. Am întrebat-o dacă cunoaşte pe cineva care mi-ar edita amintirile din „Ţara de dincolo” şi mi-a recomandat un român care m-a trimis cu oarecare răutate la plimbare. Aproape că renunţasem. Dar doctorul Claudian m-a încurajat spunându-mi: „Să trimitem manuscrisul lui Horia Sima.”„Ce reprezintă Horia?”, l-am întrebat.„Întâi, un om zdrobit, căruia i-a murit recent soţia şi apoi, foarte important, legitimitatea.”I-am trimis manuscrisul şi peste câteva zile am primit o scrisoare caldă şi prietenoasă. Găsea calităţi romanului - să-i zicem aşa - care părea că l-a interesat. Acolo am scris mai mult despre Vasile Marin pe care îl cunoştea şi aprecia, căci pledase mai multe procese la Caransebeş pentru legionarii închişi. De atunci, amintindu-mi şi Dispensarul, am rămas prieteni. I-am povestit şi de viaţa noastră din str. Olarului şi de Viluca. Cartea a ieşit frumos şi el i-a întregit titlul, „Poveste de dincolo” şi dedesubt, „Amintiri din ţara cutropită “.

De atunci, cel puţin o dată pe an, când se împlinea sorocul morţii lui Vasile Marin, ne întâlneam în Spania, la slujba de pomenire. Veneau şi mulţi spanioli care făceau parte din Falangă şi chiar şeful lor care vorbea frumos şi îi iubea pe legionari. Cu Horia Sima stăteam mult de vorbă despre speranţele întoarcerii acasă, despre Monumentul de la Majadahonda pe care-l ridicaseră cu eforturile lor şi care a devenit loc de întâlnire pentru legionarii din întreaga lume. Mi-a povestit despre „Casa Moţa-Marin” de la Aravaca. M-a încurajat să mă duc să-l văd pe domnul Iasinschi şi pe doamna, care locuiau acolo. Dl. Iasinschi era un bucovinean care fusese aprig, dar acum se stingea de o uremie.

Colaborăm la „Ţara şi Exilul”, eram membru între cei l000 şi cântăm în ziua de l3 ianuarie împreună cu spaniolii cântecele pe care le fredonaseră camarazii noştri în l936-37, care ştiau că dacă Spania cade, Europa va cădea cu ea.

Horia era o persoană subţire şi din această cauză părea foarte tânăr. La şedinţe luau parte şi femei, deci cunoştea valoarea femeii ca ajutor în luptă. Horia Sima a cutreierat multe ţări până ce s-a stabilit în Spania. Spaniolii or fi împărtăşit ceva din duhul lor şi Neamului românesc, mare prin strămoşi şi distrus din temelii de vecini şi de doctrina marxistă.

Comandantul scria mereu. În „Ţara şi Exilul” (Curier informativ al Mişcării Legionare) încerca să pună de acord oamenii rămaşi acasă cu cei plecaţi. Avea o mulţime de izvoare din presa liberă şi putea să spună occidentalilor cum se poartă bolşevicii victorioşi în ţările cutropite. Vorbeşte de ordinea spirituală a lumii. Vorbeşte de naţiuni sacrificate între cele două metropole ale lumii, Moscova şi New-York. Pe cele mai mici le devorează Teheranul şi Helsinki. Nimeni nu îndrăzneşte să mărturisească că România a devenit o marionetă în mâna unor forţe oculte.

Nu e vina numai a comunismului. E şi un caz de autodistrugere prin nimicirea Bisericii şi deci a spiritului, printr-o neputinţă de a concepe şi vedea cu claritate viitorul. Fiecare naţie există în virtutea unui mandat divin. Fiecare stat are o entitate proprie culturală şi socială. Acest fel de a gândi nu înseamnă o renunţare la luptă, ci din contră o luptă corp la corp, o chemare a lui Iisus în ajutor. Ultima bătălie se desfăşoară în tainiţele sufletului unde ne spunem: nu se poate, am fost sfârtecaţi, dar vom reînvia din propria noastră cenuşă. Românii din exil participă la această luptă, înţelegând cu mintea lor ageră cum putem să învingem cu sufletul şi inteligenţa nişte brute nedeprinse cu civilizaţia.

Descompunerea sufletului nu există atâta timp cât mai este un petec de pământ care să amintească legendele noastre. Românii liberi n-au uitat, nu se poate să fi uitat, luptele provinciilor noastre până s-au unit. Asistăm astăzi la furtul organizat de oameni şi ţinuturi. Cine mai vorbeşte de acest jaf ? Dar Horia vorbeşte. El scrie o carte de doctrină, „Doctrina Legionară”, recenzată în revista „Drum”. Publică poezii de-ale exilaţilor, vorbeşte despre morţii noştri (de neînţeles cum atâţia români au putut fi ucişi de... români!). Vorbeşte şi deconspiră Yalta. Scrie despre dementa capitulare de la 23 august, făcută fără garanţii. Recenzează cartea lui Revel, un înţelept în politică, care vedea comunizarea planetei.

La 8 noiembrie, de ziua Sf. Arhanghel Mihail, patronul Legiunii, în garnizoană Brazilia s-a dat citire unei rugăciuni, cerând Arhanghelului ca prin puterea lui cerească, să ajute Neamului nostru să scape de robia antihristului:„Acolo în Carpaţii noştri eterni, păgânii ne ucid neamul, batjocoresc altarele creştine şi ţara noastră dragă. Nu ne lasă, Sfinte! Nădejdea noastră este în Tine, scapă-ne de a comunismului plagă. Ostaşii Tăi credincioşi zac în temniţe şi anticriştii râd de noi, nedreptatea strigă la ceruri, ne stingem în pribegii şi nevoi. Nu cerem nimic pentru noi, ci numai pentru neamul nostru umilit şi sărac. Neamul strâns sub steagul Legiunii Tale, neamul nostru de ţărani. Rugămu-ne, frânge cătuşele robiei şi fulgeră duşmanii. Numai Tu, cu sabia de foc, ne poţi da libertatea pierdută. Mii şi mii de fraţi au intrat în pământ de vii, cu gândul la Tine. Plâng mamele noastre copiii ucişi, iar noi cerşim dreptatea furată pe la uşi străine. O lume de robi aşteaptă de la Tine, Arhanghele Sfânt, să apari sfărâmând iadul roşu. Tu, simbol al Dreptăţii Divine în cer şi pe pământ, zguduie cu puterea Ta ascunzişurile diabolice din Moscova păgână şi revarsă lumină şi pace peste lumea robită şi Ţara română. Primeşte-ne ruga, Ocrotitorul creştinilor, Trimisul lui Dumnezeu, acum când sângerează atâtea ţări. Scapă-ne, Arhanghele, de urgia Satanei, de atâta umilinţă şi chin şi apără Creştinătatea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”Veneam în fiecare an la Madrid. Îmi făcusem noi prieteni. În ziua de l3 ianuarie alergam după flori şi apoi plecăm la Majadahonda. Tot drumul îl făceam cu gândul la compania din Tercio în care au luptat legionarii noştri. Începea slujba în Biserica plină de spanioli. Horia, slăbuţ şi trist, mă aştepta de obicei la uşă şi amândoi ne muiam degetele în apa sfântă care se găsea în recipientul de piatră de la intrare după obiceiul locului. Biserica ne primea bucuroasă şi noi ne uitam unii la alţii că să vedem câţi mai rămăseseră în viaţă. Horia îmbătrânea şi el, dar orice greutăţi îi veneau, le ducea în spate. Le ducea pe toate zâmbind.

Dar după câţiva ani a plecat şi Horia. A plecat lângă Căpitan şi camarazii lui. A plecat lângă Viluca lui şi a fost înmormântat alături de ea. Singuri de acum la Majadahonda, continuăm să spunem, aşa cum ne-a învăţat el, rugăciunea în faţă Crucii. Sună clopotele prohodului deasupra dealurilor şi în depărtare se văd munţii, Sierra de Guadarrama, plini de zăpadă.

Horia murise de inimă, iar „peace-makerul” pus cu câţiva ani în urmă, continuă să facă tic-tac, tic-tac... Horia murise, poate nu de tot. Poate Duhul Sfânt va mai da oameni ca el, luptători neobosiţi pentru drepturile naţiei noastre. Spania şi România rămân înfrăţite prin sângele amestecat. Amin!

Ana Maria Marin 

divider



Lică Popşa, eroul Maramureşului 70 de ani de la trecerea în veşnicie

Vineri, 3 mai 2019, a avut loc la Sighetu Marmaţiei o acţiune comemorativă închinată lui Vasile (Lică) Popşa - eroul Maramureşului - la 70 de ani de la trecerea în veşnicie. Aceasta s-a derulat pe parcursul întregii zile, cuprinzând parastasul, o conferinţă, evocări şi pelerinaje la locurile în care memoria maramureşeană a fost brăzdată de eroismul şi jertfa lui Lică. Memorialul Sighet, celula 74...Traseul nostru memorial a început în temniţa Sighet, în celula lotului Vişovan, astăzi cameră dedicată istoricului rezistenţei armate anticomuniste din Maramureş. Pe unul dintre pereţi se află 2 fotografii ale lui Lică. Prima dintre ele a fost făcută înainte de dezlănţuirea prigoanei comuniste, pe vremea studenţiei: sobru, frumos şi elegant, Lică priveşte spre alte zări şi privirea lui emană o tristeţe nemărginită.

Cealată imagine ne prezintă cadavrul lui Lică..., fotografia asta a fost prilej de mare bucurie în cadrul Regionalei de Securitate Maramureş... Întins pe podeaua casei în care a fost ucis, într-o baltă de sânge, trupul parţial dezgolit, pieptul este gol, dar braţele încă mai poartă urmele unei foste cămăşi. În partea de jos se ghiceşte o pătură trasă peste pantalonii albi. Gâtul şi capul au fost înfăşurate într-un bandaj care musteşte de sânge în mai multe locuri, deasemenea o altă rană în umărul stâng a fost acoperită de un petic de tifon. Privirea rece şi însângerată a rămas fixată în sus, iar gura a rămas întredeschisă într-o ultimă respiraţie. Poate vi se pare macabru. Aşa este! Părintele Marius Vişovan ne vorbeşte despre Vasile Popşa şi despre membrii grupării sale care ulterior, după asasinarea sa, au continuat lupta alături de organizaţia Tibleşul. Cu toţii fie au căzut în lupte, fie au luat calea temniţelor. De pe pereţii camerei ne privesc mulţi cunoscuţi, vii sau adormiţi. Îi privim şi noi pe fiecare, mângâindu-i cu un gând bun sau cu o amintire.

Deşi Lică nu a ajuns în celula 74, numele lui răsună în pereţii ei de peste 70 de ani... Lotul Vişovan arestat şi închis aici în august 1948 păstra nădejdea continuării luptei în munţi împotriva comunismului, prin Lică şi gruparea sa. În primele luni de detenţie ăsta a fost probabil gândul ce i-a întărit cel mai mult pe cei 18 luptători conduşi de Aurel Vişovan, prietenul din copilărie şi camaradul lui Vasile Popşa. Se rugau între pereţii de beton pentru Lică, măcar el să nu cadă în mâinile bolşevicilor, el să continue lupta şi pentru ei, să dea el bătălia care lor le era refuzată, să ridice munţii Maramureşului, să scape ţara de opresori... Pereţii aceştia trebuie să poarte încă în straturile lor interioare rugile pentru Lică şi speranţele unor copii deveniţi peste noapte „bandiţi” şi „duşmani de clasă”.

Într-o zi celula 74 rămâne goală, singurii deţinuţi politici ai Sighetului din 1949 sunt transferaţi. Vestea morţii lui Lică îi găseşte la Cluj. Prin iunie/iulie 1949 află de cumplita sa moarte de la nişte camarazi recent sosiţi de la Oradea. Vestea cade ca un trăznet peste creştetele tuturor. Tristeţe, dezamăgire, durere, fiecare se trage într-un colţişor. Singur, Aurel nu are stare. Plânge şi nu-şi găseşte locul. Lică era prietenul său cel mai bun şi modelul său de luptător legionar. După un timp de frământare îşi cheamă camarazii anunţându-i că din acel moment se adaugă încă o strofă la „Rapsodia Maramureşului”, o strofă în memoria lui Lică Popşa:„Strigoi, din reci morminte-am înviat

S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptăţii

Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat

Să străjuim altarele vieţii

Sub cruci de duşman frânte, mormintele ni-s goale

Căci am răspuns chemării lui Horia cel viteaz

Să-nvie legionarii, din morţi ei să se scoale

Strigoi din lumea apusă s-aducem groază azi...”Înainte de plecarea din Memorial coborâm în curte pentru a aprinde o lumânare în subteranul Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune luminat de soarele care pătrunde de sus, în formă de cruce. Aprindem lumânări şi cântăm „Hristos a Înviat”. Cimitirul săracilor

După vizita şi reculegerea de la Memorial, pornim spre Cimitirul Săracilor pentru o slujbă de pomenire în memoria lui Lică Popşa. În mai 1949 el a avut „onoarea” de a inaugura acest cimitir, în sensul că este primul luptător anticomunist care a fost îngropat aici. Împuşcat la Ieud în noaptea de 2/3 mai 1949, Lică avea să moară câteva ore mai târziu în casa Dumitru Dunca Pâţu, apoi trupul - după ce a fost fotografiat - a fost încărcat într-o căruţă, descoperit şi purtat în văzul lumii prin Sighet, spre cimitir. Spectacol monstruos pentru descurajarea şi timorarea populaţiei.

Părinţii lui Lică erau în Sighet... Nu au primit trupul copilului lor, nu li s-a îngăduit să-l prohodească, nu li s-a permis să-l însoţească pe ultimul drum, li s-a refuzat chiar şi mormântul lui. Îngropat undeva la intrarea în cimitir, doar în prezenţa agenţilor Securităţii, Lică a rămas pentru veşnicie fără cruce. Locul nu se ştie nici astăzi.

Evident, prin aruncarea lui în Cimitirul Săracilor, autorităţile au vrut să-i batjocorească rămăşiţele însângerate şi strivite de călăi: adus la marginea oraşului între săracii cei fără nume. Ulterior, lângă Lică au ajuns toţi deţinuţii politici decedaţi în temniţa Sighet - mari politicieni, demnitari etc - dar el a fost şi va rămâne mereu cel dintâi. Cimitirul Săracilor este azi atât de bogat în sfinte oseminte de martiri şi eroi şi în sfinte moaşte...După 1990 maramureşenii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în frunte cu Aurel Vişovan, au ridicat în Cimitirului Săracilor o Cruce Albă închinată camarazilor fără mormânt. Primul care deschide lista este Lică Popşa.

Slujba de pomenire pentru eroul Maramureşului a fost oficiată pe altarul central al Cimitirului de Pr. Marius Vişovan, alături de doi colegi preoţi. Între cei prezenţi s-au numărat reprezentaţi ai familiei Popşa, foşti camarazi - Petru Codrea -, doamna Ioana Petrovan, fiica lui Dumitru Dunca Pâţu care se afla în casă în momentul atacului Securităţii şi al morţii lui Lică, sigheteni şi prieteni sosiţi din mai multe colţuri ale ţării pentru a aduce omagiu şi veşnică pomenire lui Lică Popşa. La finalul pomenirii, strânşi în jurul Crucii Albe, am intonat cu toţii „Imnul Legionarului Căzut”, răspunzând într-un glas PREZENT! pentru Lică Popşa. Conferinţa „Lică Popşa, eroul Maramureşului”De la Cimitir am pornit spre sala Radio Sighet care a găzduit o conferinţa omagială susţinută de Pr. Marius Vişovan. Asistenţa a fost invitată într-o călătorie spre trecut, urmărind parcursul biografic al lui Vasile Popşa, axat pe profilul său spiritual. Vasile s-a născut în 11 decembrie 1925 în Sighetu Marmaţiei, în familia lui Mihai şi Maria Popşa, familie binecuvântată cu 7 copii. Părinţii erau plugari, aveau 2 hectare de pământ şi o casă cu 3 camere într-o margine a oraşului (strada Făget). De religie greco-catolică, familia era nelipsită de la biserică. Potrivit uneia dintre surori, Ana, Lică era profund religios, se spovedea şi se împărtăşea des, iar glasul său ridicând rugăciuni Maicii Domnului, umplea biserica. Vasile a urmat şcoala primară în Sighet unde a început şi studiile liceale, alături de Aurel Vişovan. După tragicul Dictat de la Viena, situaţia se schimbă şi la Sighet. Liceul devine unul cu predare în limba maghiară, limbă pe care Lică nu o cunoştea. La una din ore este pălmuit de un profesor maghiar pentru că nu a ştiut să răspundă în limba acestuia... Acesta e momentul în care, atât Lică, cât şi alţi colegi decid să fugă în România şi să continue acolo studiile.

Ajunge la Timişoara unde se va reîntâlni cu Aurel Vişovan, vor absolvi liceul împreună în 1945, apoi Lică va merge la Bucureşti unde se va înscrie la Academia Comercială. La Timişoara are primele contacte cu Mişcarea Legionară care activa clandestin, aflându-se sub prigoana antonesciană. La Bucureşti va adera cu tot sufletul la primăvara legionară. Parte a Centrului Studenţesc Legionar de la Academia Comercială sub conducerea studentului Vasile Pătraşcu (viitorul părinte Pătraşcu de la Nefliu), Lică Popşa primeşte ordin de a se ocupa de organizarea legionară a Maramureşului. În vacanţa de iarnă 1946/1947 revine la Sighet unde, alături de bunul său prieten Aurel Vişovan şi de alţi studenţi Mihai Şofron, Ioan Rusu, Mihai Vlad şi Alexandru Fonta, încheagă prima organizaţie legionară din Maramureşul de după 1944, căreia îi vor da numele „Emil Şiancu” (după marele apărător al moţilor ce candidase în 1937 din partea Legiunii în judeţul Maramureş). Nu ştim cu precizie data constituirii acestei unităţi, însă rapoartele Securităţii vorbesc despre existenţa unităţii Emil Şiancu încă din martie 1947.În cadrul acestei forme de organizare legionară, Aurel Vişovan este însărcinat de către Lică Popşa cu crearea şi conducerea primei frăţii de cruce. În anul şcolar 1947/1948 acesta îşi continuă facultatea în regim fără frecvenţa în Cluj, fiind şi profesor suplinitor de chimie la Liceul Dragoş Vodă din Sighet, unde va capta şi organiza elevii în cadrul „FDC Ionel Moţa” - acei elevi care alături de profesorul lor au fost locatari ai celulei 74. Lică continuă studiile la Bucureşti până în mai 1948 când toată ţara este lovită de valul de arestări operate în rândul legionarilor. Deşi nu a fost vizat în arestările din 14/15 mai 1948, Lică decide să abandoneze facultatea (era în anul IV de studiu) şi revine la Sighet unde constată că arestările i-au ocolit pentru moment şi pe camarazii săi. În data de 19 august 1948 Lică trimite un bilet lui Aurel Vişovan. Biletul este dus de Mihai Popşa (fratele mai mic) în Grădina Morii unde trebuia preluat de Vişovan. Acesta nu vine la întâlnire - fusese arestat fix în ziua respectivă. Înţelegând că şi arestarea sa este iminentă, Lică Popşa dispare din oraş, alături de Şofron. Data dispariţiei lui Lică are legătură şi cu reapariţia fratelui său mai mare, Ioan Popşa, naţional ţărănist, arestat în 1947 pentru activitate ostilă regimului. Ioan reuşise să evadeze din arestul Siguranţei Sighet, stând ascuns timp de 7 luni. Tot în 19 august 1948 Ioan şi-a contactat fratele şi amândoi, împreună cu Şofron, au decis să ia calea munţilor.

Iniţial au mers spre Ciarda unde tatăl fraţilor Popşa le-a adus mai multe buletine de identitate false, apoi spre Sat-Şugatag şi spre Rozavlea (unde locuia o soră a lor), în încercarea de a da de urma altor fugari. După peregrinări prin mai multe sate, vor crea un centru puternic de rezistenţă în Ieud, acolo unde se vor apropia de grupul preoţilor şi surorilor greco-catolice în fruntea căruia se afla, din februarie 1949, legendarul părinte Ioan Dunca Joldea. Părintele va deveni îndrumătorul spiritual şi duhovnicul grupului. Influenţa părintelui s-a simţit puternic şi pe partea de organizare a grupului, deşi viziunea sa nu se suprapunea în totalitate cu cea a lui Lică Popşa (Pr. Dunca Joldea fusese unul din liderii locali al PNŢ, dar diferenţele şi nuanţele ideologice nu mai primau acum; fiul părintelui, Ioan Dunca, era arestat ca legionar cu lotul Vişovan). Tinerii - rămaşi în memoria anticomunistă sub denumirea de Gruparea fraţilor Popşa - îşi procură armament şi încep să creeze legături în Rozavlea, Vişeul de Jos, Borşa, Săliştea, Dragomireşti, Ieud, Botiza, Şieu etc. Potrivit rapoartelor Securităţii, gruparea ajunsese să numere în mai puţin de 1 an de la înfiinţare peste 100 de membri şi mult mai mulţi susţinători şi sprijinitori.

Acţiunile efective ale grupării Popşa nu au fost prea însemnate. Securitatea notează mai multe incursiuni de intimidare făcute în casele unor membri ai Frontului Popular care au fost somaţi să părăsească formaţiunea şi să predea legitimaţiile, dezarmarea unui pădurar, încercarea de obţinere de armament şi haine etc. Scopul grupării nu era la acel moment provocarea unor acţiuni fizice, de ciocnire cu agenţii securităţii, pentru acea fază incipientă a luptei se lucra în scopul creării unui front unic de luptă anticomunist pe zona Maramureşului. Pentru aceasta planul fraţilor Popşa - la care contribuise parţial şi Pr. Dunca Joldea - prevedea crearea unor nuclee înarmate în toate comunele, captarea fugarilor şi a partizanilor aflaţi deja în munţi, intrarea în legătură cu alte grupuri deja constituite. În acest sens, toată primăvară anului 1949 s-a încercat, printr-o reţea de curieri (în majoritate femei), stabilirea unor legături cu grupări similare din Bucovina (se vorbea de apariţia unei grupări numite „Armata Albă” a cărei existenţă nu s-a confirmat ulterior), cu ţărăniştii din Baia Mare, cu foştii ofiţeri şi cu militarii activi. În acelaşi timp s-a încercat în acelaşi sens contactarea organizaţiilor legionare din judeţele limitrofe Maramureşului; tot prin curieri au fost căutaţi legionarii Silviu Murgu la Satu Mare, Vasile Clonda la Oradea, Nicolae Trifoiu la Rebrişoara etc. Din păcate, cu toţii erau fie deja arestaţi, fie dispăruţi de la domiciliu. Timpul foarte scurt de acţiune nu a permis concretizarea niciunei legături.

În paralel cu organizarea luptei armate, Lică Popşa se ocupă şi de recrutarea, organizarea şi educarea legionară a tinerilor. În acest sens va iniţia două grupări: în septembrie 1948, la Sighet, „Tânărul cuib”, sub conducerea lui Ştefan Minică şi ulterior, la Dragomireşti, „Mănunchiul Legionar”, sub conducerea lui Vasile Ofrim. Tot la Dragomireşti, dar sub conducerea lui Ilie Zubaşcu se afla şi o puternică organizaţie de rezistenţă alcătuită din adulţi. Din declaraţiile ulterioare ale lui Mihai Şofron rezultă şi activitatea de recrutare pentru o organizaţie feminină legionară. Paştile anului 1949, 24 aprilie, i-au găsit la Ieud, în casa călugăriţei Maria Sas (Biserica Greco-Catolică fusese desfiinţată ca instituţie şi cultul, interzis încă din decembrie 1948). Aici, în completă clandestinitate, Pr. Dunca Joldea a oficiat slujba de Înviere şi Liturghiile din toate cele 3 zile ale Sfintelor Paşti. Lică Popşa cu grupul său a participat la toate slujbele, asigurând şi paza locuinţei în timpul oficierii serviciului religios. Securitatea cunoştea prea bine situaţia grupului şi hotărâse să plece la vânătoare. Încă din iarna 1948/1949 infiltrase diverşi agenţi în zonă, urmărindu-le toate mişcările. Pe când Lică Popşa se ruga la slujba Învierii, casa părintească din Sighet era sub o violentă percheziţie...Prima încercare de asalt se petrece imediat după Paşti, la Dragomireşti, unde informatorul Securităţii, după ce reuşise să câştige încrederea unor membri ai grupului, urma să adere la mişcarea de rezistenţă. Întâlnirea fusese stabilită pentru data de 30 aprilie. În zorii zilei de 1 mai turnătorul predă în mâinile agenţilor pe Ioan Dunca Bărbosu şi înştiinţează că „banda” se află în casa lui Dumitru Petrovan. Trupele se îndreaptă spre casa lui Petrovan, pe care îl întâlnesc pe drum în centrul comunei. Întrebat dacă găzduieşte străini în casă, acesta neagă, dar fiul său, Ionuc, se rupe de lângă tată aleargând către casă şi strigând cât îl ţinea gura: „Fugiţi! Securitatea”. Grupul intră imediat în alertă, reuşeşte să fugă prin spatele casei spre pădure, sub protecţia plantonului Gravrilă Iusco Sfâcă. Acesta trăgea rafale scurte în pământ, ţinând la distanţă echipele Securităţii. După ce grupul ajunge la adăpostul pădurii, Lică Popşa - ca un şef adevărat - se întoarce după Sfâcă, acoperindu-i retragerea. Partizanii noştri se pierd în umbra codrului şi Securitatea rămâne în drum, fără pradă.

Casa lui Dumitru Dunca Pâţu din Ieud

Ultimul nostru popas în memoria lui Lică Popşa a fost la Ieud, locul din care a condus rezistenţa anticomunistă din Maramureş şi locul în care a căzut ciuruit de gloanţe, din cauza oribilului microb al trădării.

Casa Dumitru Dunca Pâţu - astăzi sub administrarea Muzeului Etnografic al Maramureşului - este de o frumuseţe neasemuită. Construită toată din lemn, are un cerdac larg spre care dau mai multe ferestre. În interior ai impresia că timpul s-a oprit în loc şi că suntem în anul 1949. Două încăperi mari sunt separate de un culoar îngust perpendicular pe intrare. Deasupra, podul lung şi lat cât ţine casa. În camera din dreapta locuia familia Dunca, în camera din stânga (care avea şi vizibilitate spre stradă) fuseseră găzduiţi partizanii.

Acelaşi nefericit informator care trădase la Dragomireşti perseverează... de data asta cu succes - e vorba despre Dănilă Vlad din Sălişte, care ulterior a fost şi martor al acuzării în procesul lotului Ioan Popşa. În data de 2 mai raportează prezenţa grupării Popşa în casa Dumitru Dunca aflată la numărul 273, în Ieud. Noaptea de 2/3 mai 1949 Ieudul se umple de agenţii Serviciului de Securitate Maramureş care primiseră şi întăriri de la Direcţia Regională - întreaga operaţiune fiind supravegheată de şeful NKVD Maramureş, maiorul Davidenko.

Casa este înconjurată. Înăuntru se aflau 5 partizani: Vasile şi Ioan Popşa, Gavrilă Iusco Drodu, Gavrilă Iusco Sfâcă şi Ştefan Tand. În zorii zilei Securitatea deschide focul prin surprindere. Lică Popşa se afla în camera din dreapta alături de familia Dunca. Când realizează că sunt atacaţi, aruncă rozariul pe masă (îl avea în mână, probabil rugându-se în acel moment) şi se repede spre camarazii din cealaltă cameră. Ioana - fiica lui Dunca Pâţu - reuşeşte să ia rozariul de care nu se va mai despărţi mulţi ani de-aici încolo. Ioan Popşa apucă să arunce o grenadă pe fereastră, sare în urma ei, dispărând. Ceilalţi 4 rămaşi în casă nu-l pot urma şi răspund şi ei cu rafale. Schimbul de focuri durează câteva minute. La capătul lor sunt capturaţi cei doi Iusco şi Tand. Lică fusese împuşcat. În stare gravă, era încă în viaţă. Va trece la Domnul în următoarele ore, zăcând într-o baltă de sânge pe podeaua casei ce-i fusese adăpost de o noapte. Între timp, toată familia Dunca Pâţu este arestată. Securitatea fotografiază trupul lui Lică, mândrindu-se cu marea reuşită: anihilarea grupării Popşa. Nu-şi imaginau atunci că dovada nelegiuirii lor va deveni o icoană pentru noi cei ce azi ne închinăm cu evlavie în faţa pătimirii celui martirizat: Lică Popşa, primul martir al Maramureşului anticomunist.

Ioan Popşa va cădea în mâinile Securităţii câteva luni mai târziu şi va fi exterminat în temniţa Târgu Ocna. Trupul lui se află acolo, undeva în gropile ei comune, fără cruce, dar numele şi lupta îi sunt omagiate anual în luna februarie, în cadrul Pomenirii Martirilor şi Mărturisitorilor de la Târgu Ocna. După acţiunea din 3 mai 1949 Securitatea operează ample arestări. Sute de persoane din Ieud, Dragomireşti, Şieu etc sunt anchetate şi arestate în legătură cu gruparea Popşa. Urmează tomuri cu declaraţii, lanţuri de procese şi ani de condamnare dăruiţi cu toată largheţea regimului. Părinţii fraţilor Popşa s-au stins de mult, Mihai, în 1968 şi Maria, în 1974, fără a putea îmbrăţişa mormintele fiilor ucişi, fără să primească dreptate, fără să vadă sfârşitul regimului comunist. Îşi dorm odihna cea veşnică în Cimitirul din Sighet, alături de fiii Mihai, Aurel şi fiicele Ileana şi Ana, s-au regăsit sus în ceruri cu Lică şi Ioan... Mezinul familiei, Alexandru, este în viaţă.

Munţii Maramureşului gem... ei poartă şi astăzi în freamătul codrilor lor ecoul legendei lui Lică Popşa şi a tuturor eroilor martiri maramureşeni al căror lider şi îndrumător a fost. Şi noi, cei de azi, ne plecăm frunţile şi genunchii pe locurile pe care el le-a sfinţit prin lupta şi jertfa sa şi, ca în versul lui Aurel Vişovan, ne botezăm şi noi cu sângele eroilor căzuţi, nădăjduind„Să creştem crezul nostru schijă de oţel, oţel călit,Şi steagul nostru în veci nebiruit, nebiruit să fie, Să încrustăm în lume o Românie, O Românie mândră ca un mărgărit”.

Lică Popşa - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Personalitatea eroică a lui Vasile (Lică) Popşa în literatura rezistenţei anticomuniste

Recenta comemorare a 70 de ani de la moartea eroică, la 3 mai 1949, a legionarului maramureşean Vasile Popşa (cunoscut în general cu diminutivul Lică) ne dă ocazia de a contura un tablou al personalităţii sale, aşa cum se reflectă în amintirile celor care l-au cunoscut şi care (din păcate doar câteva) au ajuns să fie publicate. Figura sa legendară de român şi creştin să lumineze şi să umple de speranţă generaţiile prezente şi viitoare.„Mă îmbărbătam la gândul că - totuşi - în munţii Maramureşului erau câţiva dintre noi care reuşiseră să scape de la arestare şi dintre care unul..., - şi nu oricare! - Lică Popşa - căzuse în luptă cu Securitatea...” (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)„Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii…Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă cu un timbru plăcut… cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:„Marie, maică fără pată/ O blândă stea din dalbe zări/ Răsari în noaptea-ntunecată/ Ca să-mi alini pieptu-n fiori/ Ascult-a noastră rugă plângătoare/ Îndură-te de noi din cer de sus/ Tu dintre mame cea mai iubitoare/ Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus”. În 1940 după ce au venit ungurii, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România...” (mărturia Anei, sora fraţilor Popşa, în „Maramureşul în lupta anticomunistă” de Marius Vişovan)„În primăvara anului 1948, Mişcarea Legionară primeşte o nouă lovitură prin descoperirea organizaţiilor ei în toată ţara... Nici zona Maramureşului nu a fost exceptată, aici descoperindu-se două organizaţii legionare... Prima dintre ele era compusă în martie 1947 din 7 legionari, cu toţii studenţi: Vişovan Aurel, Şofron Mihai, Popşa Vasile, Vlad Mihai, Şofron Grigore, Fonta Alexandru şi Rusu Ioan.” (Camelia Ivan Duică - Rezistenţa anticomunistă în Maramureş - Gruparea Popşa (1948-1949))

„În primăvara lui 1948 împreună cu Lică Popşa am imaginat un scenariu de verificare a curajului unităţii de studenţi din grupul maramureşean (Rusu, fraţii Şofron etc.). Astfel le-am comunicat că la o anumită dată - pe la 11 noaptea - va sosi un curier din partea Comandantului Horia Sima într-un anumit loc, pe câmp, în imediata apropiere a graniţei pe Tisa. Curierul trebuia să aducă un ordin de la Comandant, ordin pe care Lică Popşa trebuia să-l ducă la Bucureşti. Era o acţiune destul de temerară, întrucât pe graniţă circulau grăniceri care puteau să ne ia la întrebări, dar mizasem pe curaj, precum şi pe abilitatea de a ne descurca într-o atare situaţie. Lăsasem unitatea la vreo 200 m de frontieră, iar eu cu Lică ne-am apropiat prin bălării de frontieră, adică de râul Tisa. Am stat vreun sfert de oră pitiţi lângă apă ca şi cum chiar am fi luat legătura cu cineva, după care ne-am întors la cei ce ne păzeau de la distanţă. Le-am spus celorlalţi că misiunea s-a executat. A doua zi Lică Popşa trebuia să plece la Bucureşti pentru a duce mesajul, apoi ne-am întors pe la casele noastre, fără să dezvălui că totul a fost doar o înscenare pentru verificarea curajului. Înscenarea a reuşit, întrucât nici unul n-a dat înapoi.” (Aurel Vişovan, op.cit.)

„Îl cunoşteam şi noi, elevii, pe Lică Popşa, dar numai din vedere. Era un flăcău frumos cu faţa senină. Mi-a rămas întipărit în minte când într-o zi de sărbătoare l-am văzut plimbându-se cu Aurel Vişovan pe trotuarul de lângă clădirea prefecturii din Sighetu Marmaţiei. Ţinuta mândră a celor doi tineri studenţi mi s-a fixat adânc în suflet şi a constituit pentru mine un model ce merita imitat... Chiar şi azi, la bătrâneţe, când mă plimb de unul singur vorbind cu mine însumi, în faţa mea apar mereu cei doi tineri şi îmi corectez pasul şi ţinuta după modelul lor...” (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)„La Aiud în 1963, când am fost băgat la Zarcă am găsit acolo pe Lică Pătraşcu, student la Academia Comercială din Bucureşti, şeful grupului legionar din care făcuse parte în timpul studenţiei şi Lică Popşa, prietenul meu căzut eroic în luptele din munţii Maramureşului.” (Aurel Vişovan, op.cit.)

„Cei care scăpaseră de arestările din 1948 s-au constituit într-o formaţiune de luptă anticomunistă în munţii Maramureşului creând mari probleme Securităţii. Protagoniştii de bază erau fraţii Popşa: Vasile (Lică) şi Ion. Pe lângă ei s-au alăturat un grup de tineri entuziaşti riscându -şi nu doar libertatea relativă ci şi viaţa. Apoi în zona Ieudului şi a localităţilor apropiate s-au ascuns, urmăriţi de Securitate, preoţi şi călugări greco-catolici, ocrotiţi de populaţie. Grupul Popşa (cum a fost denumit) era înarmat, tinerii aceştia nu se jucau de-a rezistenţa. Erau puşi pe luptă.” (Ioan Dunca, Aur şi noroi)„Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea Lenuţa însă l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…”

Cu câteva zile înainte de a-l împuşca, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei însă nu erau acasă…securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?”Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă...” (mărturia Anei, sora fraţilor Popşa, op. cit.)„Scăpasem de atacul Securităţii la Dragomireşti, după un violent schimb de focuri (când Lică m-a sărutat pe amândoi obrajii felicitându - mă pentru prezenţa mea de spirit salvatoare) dar după câteva zile, la Ieud, în casa lui Dumitru Pâţu, ne-am trezit înconjuraţi din toate părţile. Era în mijlocul Ieudului, sat cu casele înghesuite. Dar de data asta forţele Securităţii erau mult mai numeroase. Când ne-am dat seama că eram în capcană era prea târziu... Lică s-a postat la un geam cu automatul nemţesc gata de tragere...fratele său la altă fereastră scruta întunericul...De afară a răbufnit spărgând liniştea o serie de automat. Lică s-a răsturnat peste mine, horcăind de moarte...” (mărturia lui Găvrilă Iusco Sfâcă în „Amintiri din rezistenţa anticomunistă” de Ioan Dunca)

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea...” (mărturia Ioanei Petrovan în „Maramureşul în lupta anticomunistă” de Marius Vişovan)„După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum - mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…” (mărturia Anei, sora fraţilor Popşa, op. cit.)„Dintre toţi doar Vişovan nu mai avea astâmpăr. Nu se putea împăca cu vestea morţii celui mai bun camarad al său. Ne face nouă sighetenilor semn cu mâna ca să ne strângem în jurul său şi ne zice: - La imnul legionarilor maramureşeni se va adăuga următoarea strofă, în memoria lui Lică Popşa: Strigoi, din reci morminte am înviat...” (Gheorghe Andreica, op.cit )

Da, în cer şi în inimile noastre Lică Popşa este viu şi PREZENT!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Ion Bohotici † 28 aprilie 1991

„Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o dovedim”Ion Bohotici s-a născut la 17 noiembrie 1920, în comuna Deseşti din Maramureş, în familia plugarilor Ioan şi Paraschiva. Urmează şcoala primară şi secundară în Maramureş. Liceul îl începe la Deva, la Şcoala Normală, şi îl continuă la Caransebeş, la Şcoala normală de băieţi. Atât la Deva, cât şi la Caransebeş a facut parte din Frăţia de Cruce a liceului său. În timpul scurtei guvernări legionare participă cu unitatea sa FDC la reînhumarea Căpitanului, Decemvirilor şi Nicadorilor.

În 1941 este arestat alături de mulţi colegi de liceu şi acuzat de participare la „rebeliune” în Caransebeş. Pedeapsa primită de la Tribunalul Militar Timişoara a fost de 3 luni şi o zi detenţie. A executat pedeapsa la Timişoara, Lugoj şi Alba Iulia. Sentinţa dată în proces nu s-a respectat. În 1944 Ioan Bohotici era tot în temniţă. Va fi eliberat alături de mulţi fraţi de cruce cu condamnări similare, printr-un decret de graţiere semnat de Mareşalul Antonescu. Din temniţe tinerii fraţi de cruce sunt pregătiţi pentru a merge pe front, ordinele se schimbă şi Bohotici, alături de Atanasie Berzescu şi mulţi alţi colegi de-ai lor, ajung să urmeze Şcoala de Ofiţeri de rezervă.

Din 1945 Ion Bohotici este student la Facultatea de Drept din Cluj. Ca să se poată întreţine pe timpul studiilor, a funcţionat ca pedagog la Şcoala Normală în incinta căreia a primit şi locuinţă. Un an mai târziu, în 1946, preia comanda Corpului Studenţesc Legionar Cluj „Ionel Moţa”. Va deţine această funcţie până în 1948, la arestare. Activitatea sa a constat în reorganizarea întregii studenţimi clujene, a continuat să facă educaţie în cadrul şedinţelor de cuib, s-a implicat în organizarea rezistenţei armate din zona Clujului şi în strângerea de ajutoare pentru legionarii întemniţaţi.

Ajutorul legionar gestionat de Bohotici a contribuit la sistarea epidemiei de tifos exantematic care a făcut peste 100 de victime în temniţa Aiudului pe parcursul anului 1947. Era perioada în care ţara şi prin urmare şi temniţele sufereau teribil din cauza secetei din 1946. Nu mai erau alimente suficiente şi raţia deţinuţilor - şi aşa infimă - nu mai putea fi asigurată de stat. Atunci penitenciarul Aiud a scos la muncă în coloniile sale o parte a deţinuţilor legionari pentru cultivarea de legume şi grâne necesare supravieţuirii. Peste marea foamete din temniţă s-a suprapus tifosul.

Bohotici a obţinut aprobare pentru a furniza penitenciarului Aiud medicamentele necesare în tratarea tifosului. Deşi aceste ajutoare au fost folosite pentru toţi deţinuţii care aveau nevoie de ele, nu doar pentru legionari, ele au reprezentat un punct important de acuzare în procesul care avea să-l condamne la ani grei de temniţă.

Grupul Bohotici este arestat în primavara lui 1949. Procesul se judecă la Cluj în Săptămâna Patimilor. Lotul Bohotici era unul impresionant, numărând peste 200 de persoane (din fericire, o parte erau judecate în contumacie). Între cei judecaţi de Tribunalul Militar Cluj se aflau şi 30 de studente în frunte cu Aspazia Oţel şi Costache Oprişan, Ion Gherasim sau Aurel Vişovan. Bohotici era şeful de lot. Acuzaţia era de „ajutor legionar în bani şi alimente”, pentru care s-au primit în total sute de ani de detenţie. Sentinţa s-a pronunţat la 23 aprilie 1949, înainte de Sfintele Paşti, în Vinerea Mare. Ion Bohotici a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică.

Cei aflaţi alături de el pe banca acuzării au reţinut ultimul cuvânt rostit de Bohotici înaintea pronunţării sentinţei. Îl redau din memorie Aspazia Oţel, Zaharia Urdea şi Ioan Muntean:„Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo-moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nicio relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat neamul nostru sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini, lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, rex sac. Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o dovedim. Mă mir, însă, d-le. colonel, că dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi martiri care vor acoperi cu glorie şi pe cei ce vor cădea înfrânţi pe cale.” (Aspazia Oţel Petrescu, „Strigat-am către Tine, Doamne...”)

Începe calvarul penitenciar. Ion Bohotici trece prin temniţele Cluj, Aiud, Jilava, Timişoara, Piteşti, Gherla, Văcăreşti. Rămâne vertical, respinge orice compromis. Se eliberează la expirarea pedepsei, în iunie 1963. Se căsătoreşte şi reuşeşte să îşi definitiveze studiile în drept, reuşind într-un final să obţină şi doctoratul. Va lucra ca jurist la Cluj.

În decembrie 1989 se află în stradă alături de tineretul dornic să înlăture regimul comunist. Participă la demonstraţiile din Piaţa Mihai Viteazu Cluj (asemănătoare cu cele din Piaţa Universităţii din Bucureşti). Alături de Ion Gherasim, Pr. Liviu Brânzaş şi Pr. Eusebiu Cutcan se numară printre foştii deţinuţi politici clujeni care intră în legătură cu tinerii şi le povestesc crâmpeie din calvarul trăit după gratii şi adevărul despre Mişcarea Legionară.

Ion Bohotici va pleca la Domnul la scurtă vreme după acestea. În 28 aprilie 1991 sufletul său se desprinde de cele lumeşti şi intră în veşnice. În veci pomenirea lui! Ion Bohotici - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Mihai Stere Derdena

La 06.04.2019 a decedat Mihai Stere Derdena, neinfricatul luptător impotriva comunismului, mare iubitor de Dumnezeu, neam si ţară, supravieţuitor a celor mai crunte închisori politice din Romȃnia.

Mihai Stere Derdena s-a născut la 7 martie 1934, în satul Stâna-Cadânei, comuna Hasi Kioseler din judeţul Caliacra (Cadrilater, în prezent în Bulgaria), fiind al cincilea dintre cei nouă fii ai ţăranilor aromâni Stere şi Zoiţa Derdena. În timpul studiilor liceale, a fost în două rânduri bătut de securişti, iar pe parcursul stagiului de brigadier voluntar, devine ţinta unei tentative de asasinat din cauza opoziţiei sale ferme la colectivizarea forţată a agriculturii.

La 8 noiembrie 1956, când era student în anul al IV-lea al Facultăţii de Ziaristică şi se afla internat în Spitalul Studenţesc de TBC, a fost ridicat de sub perfuzie „pentru 5 minute”, care au însemnat în realitate 5 ani de închisoare (condamnare executată în temniţele Jilava, Gherla şi Periprava), plus 2 ani şi 6 luni de domiciliu obligatoriu în satul bărăgănean Rubla, pentru tentativă de manifestaţie studenţească antiguvernamentală (anticomunistă) şi pentru întemeierea în temniţă a unei organizaţii contrarevoluţionare. Este vorba de reînfiinţarea organizaţiei „România Tânără“.

În vara anului 1961, în timpul unei epidemii de febră tifoidă din lagărul Periprava-Grind, Mihai Derdena a fost declarat mort la numărătoarea de seară, pentru ca, în dimineaţa următoare, când era programat să fie ars şi aruncat în groapa comună, să aibă din nou puls şi respiraţie, ceea ce a determinat internarea sa în infirmeria lagărului.

Mihai Stere Derdena a fost declarat, în 2008, „Luptător în Rezistenţa Anticomunistă”, iar în 2011 a fost distins cu titlul de „Cetăţean de onoare al Comunei Poiana-Câmpina”.

Mihai Stere Derdena a început să scrie abia în 1992, la vârsta de 58 de ani, devenind colaborator al mensualului „Cuvântul Românesc” din Hamilton, Canada. A mai colaborat şi la revistele bucureştene Albina, Bana armânească, Deşteptarea, Memento, Dimândarea, Tribuna învăţământului, Buciumul, Permanenţe, Memoria şi altele, precum şi la cotidienele Acţiunea (Piatra-Neamţ), Oglinda (Bucureşti), Oglinda (Câmpina), Prahova (Ploieşti) etc., semnând şi cu pseudonime.

Mihai Stere Derdena, începând din 15 martie 2016, este confirmat ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, fapt confirmat în 9 iunie 2017.Mulţumim pe această cale familiei fiicei sale Alina, care în ultimii doi ani a fot alături de el şi l-a îngrijit cu multă dragoste şi devotament.

Dumnezeu să-l odihnească!

Constantin Brin , Germania

divider



Mihai Stere Derdena, intelectualul luptător

Există în literatura concentraţionară românească o serie de intelectuali autentici - născuţi, nu făcuţi - care infirmă ponciful des intâlnit potrivit căruia nu se poate vorbi de o valoare estetică considerabilă în cazul literaturii din spaţiul recluzionar comunist din cauza numărului mic de scriitori de talent. Iată că avem un alt exemplu semnificativ întrupat de domnul Mihai Stere Derdena, recent trecut la Domnul, după o grea suferinţă.

L-am cunoscut pe domnul Mihai Stere Derdena, prin domnul Gheorghe Stănescu, un alt scriitor de valoare şi rezistent anticomunist, întreţinând în ultima etapă a vieţii sale un schimb epistolier, din care aveam să descopăr nu numai calităţile unui intelectual autentic, probate prin apariţia unor lucrări de referinţă, precum: Mărturisirea unui neînvins (1998) - volum de memorialistică, Trei teme literare (1998), Dulce minune-i limba română (2012) - volum ce reuneşte intervenţiile de lingvistică din paginile revistei “Asachi”, a cotidianului “Prahova -, Muntele Sfânt din Macedonia (2013), Zborul unui înger înapoi, la cer (2014), etc., ci şi valenţele unui om de atitudine, a unui suflet creştin iubitor de aproape şi de Dumnezeu, trăitor pentru Biserica lui Hristos şi pentru neamul românesc. Micile divergenţe pe care le-am avut pe tema continuităţii Mişcării Legionare - îi combăteam cu argumente o asemenea teză care oprea Mişcarea la anul 1938 sau, şi mai rău, la anul 1940-1941 - nu impietau asupra unei relaţii de prietenie pe care domnul Mihai Stere Derdena ştia să o construiască, în descendenţa generaţiei interbelice.

Plecarea sa neaşteptată la Domnul, aşa cum este orice chemare la Dumnezeu, a provocat nu numai tristeţe, specifică oricărei despărţiri, dar şi nădejdea că lupta cea bună fiind dată, Domnia sa se va alătura şirului impresionant de mărturisitori, martiri şi mucenici din secolul XX, sămânţa românească de jertfă pe care ne sprijinim astăzi ca naţiune şi în virtutea căreia, îndrăznesc să cred cu certitudine, Pronia divină îşi manifesta îndurarea faţă de noi, ocrotindu-ne sub acoperământul Său. Macedoromân aprig din zona Caliacrei, domnul Mihai Stere Derdena urmează cursurile Facultăţii de Ziaristică din cadrul Universităţii Bucureşti. În anul IV de facultate, deşi era un student eminent, este arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare, trecând prin temniţele de la Jilava Gherla şi Periprava, la care se adaugă 2 ani şi 6 luni de domiciliu obligatoriu în satul bărăgan Rubla, pentru “tentativă de manifestaţie studenţească antiguvernamentală (anticomunistă) şi pentru întemeierea în temniţa Gherla a unei organizaţii contrarevoluţionare România tânără”. În vara anului 1961, în timpul unei epidemii de febră tifoidă din lagărul de la Periprava-Grind, domnul Derdena a fost declarat mort, la un număr de seară, pentru ca, în dimineaţa următoare, când era programat să fie ars şi aruncat în groapa comună, să aibă din nou puls şi respiraţie, ceea ce determină internarea sa în infirmieria lagărului, unde avea să fie îngrijit de samariteanul milostiv Alfred C. Prack, german cu o condamnare de 18 ani de muncă silnică (nevoind să se ofere în acelaşi sens niciun român). Este eliberat la 23 aprilie 1964 şi îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1967-1969), devenind profesor de limba şi literatura română. Între 1975-1980 este din nou student al Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţă şi în specialitatea de limbă şi literatură franceză. Din 1964 până în 1969 şi din 1981 până în 1990 lucrează ca salahor, nefiind primit în învăţământ ca urmare a dosarului său politic de luptător anticomunist convins, care nu a făcut niciun pact cu regimul bolşevic şi cu securitatea. De abia în februarie 1990 a fost integrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română până la pensionare, în 1998. Plecat în 1981 cu familia în SUA, domnul Mihai Stere Derdena revine după numai 7 luni, neputându-se acomoda cu un spaţiu care pentru “comunişti era mumă (Pacepa), iar pentru naţionalişti era ciumă”. Era perioada prigonirii marelui prelat şi patriot Valerian Trifa, liderul congresului studenţesc din 1936, o personalitate teologică şi culturală marcantă a Mişcării Legionare. Întors singur în ţară - familia refuzând să-l urmeze -, este urmărit sistematic de Securitate, fiind considerat spion al SUA. Chiar şi în timpul slujbei religioase, este urmărit permanent de un colonel de securitate. Mai mult, în două rânduri, este grav rănit de maşini securiste, pentru că, printre altele, “ultimului tiran comunist nu-i spunea decât Bâlbâitul-cu-Gura-Strâmbă”. Atitudinea sa ostilă şi vehementă împotriva comunismului i-a cauzat multe suferinţe: nu a fost membru pcr, nici informator al securităţii şi nu şi-a făcut niciun proces de reabilitare juridică. De altfel, domnul Mihai Stere Derdena afirmă pe bună dreptate că “acei confraţi ai săi de temniţă, care au cerut şi au obţinut reabilitarea juridică, îndeosebi sub regimul comunist, se autoexclud din rândurile foştilor deţinuţi anticomunişti. El nutreşte convingerea fermă că acest raţionament este şi logic, nu numai moral”.

Vocaţia intelectualului nu avea cum să se împlinească prin absenţa atitudinii, a comportamentului, a curajului mărturisitor al Adevărului, prin denunţarea ipocriziei, a falsului, a minciunii şi, mai ales a necinstei sufleteşti de care dădea dovadă pseudo-intelighentia formată la şcoala comunismului, a turnătoriei şi a delaţiunii securistice. În acest sens, prezenţa incomodă a unui intelectual de talia domnului Mihai Stere Derdena reprezenta oglinda conştiinţei care luminează calea, proiectând fiinţa în orizontul mirabil al rectitudinii şi al verticalităţii. Prigonit şi adeseori ţinut într-un nemeritat con de umbră chiar şi de către unii dintre colegii săi de suferinţă, domnul Mihai Stere Derdena constituie un reper al normalităţii intelectuale şi al asumării unei atitudini în răspăr cu moda şi cu orice politică corectă, afirmând idealul permanenţei culturale şi spirituale. Astfel, Domnia sa se înscrie plenar în sinaxarul jertfei româneşti şi al luptei neîncetate pentru neamul românesc şi pentru Biserica lui Hristos.

Constantin Mihai 

divider



† Petre Petre „Să nu uitaţi că vă iubesc mult!”

Petre s-a născut la 9 iulie 1921 la Pleşeşti, comuna Berca, judeţul Buzău, în familia agricultorilor Moise şi Sevastiţa Grigorescu. Ţărani săraci, dar iubitori de pământ şi de credinţă, se vor îngriji atât de educaţia religioasă a copiilor cât şi de cea intelectuală. Petrică urmează şcoala primară şi gimnaziul în comună, apoi va fi înscris la Liceul Mihai Viteazu din Bucureşti, la mijlocul anilor ‘30. Aici avea să aibă marea binecuvântare de a participa la funeraliile Moţa-Marin. Avea 16 ani şi la vremea aceea nu ştia mare lucru despre legionari, ştia însă că în Spania se duce o luptă împotriva bisericii lui Hristos.

Înmormântarea Moţa-Marin avea să-l aşeze pentru tot restul vieţii pe linia de jertfă şi de înaltă trăire duhovnicească pe care au propovăduit-o cei doi martiri, atât prin viaţa, cât mai ales prin jertfa lor. Îi prohodeşte la Biserica Ilie Gorgani unde îl va vedea lângă sicriele lor pe Căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Chipul lui, aplecat deasupra celor două trupuri de martiri i se va întipări în minte pentru toată viaţa. Alături de interminabilul cortegiu de preoţi, legionari şi simpli trecători, va merge până la Casa Verde şi va vedea cum se coboară în mormânt doi oameni spre a da naştere unei mari legende fără de sfârşit.

Din acel moment adeziunea lui Petre Grigorescu la Mişcarea Legionară va fi completă şi totală. Reîntors acasă va participa la o şedinţă de cuib ţinută la Pleşcoi, iar mai apoi, transferându-se la Liceul Industrial Buzău, se va integra în unitatea FDC a liceului (unde îl va avea drept prieten şi camarad pe viitorul preot Constantin Voicescu). Participă la taberele de muncă din judeţ, duce o activitate constantă în cadrul frăţiei. Faptele sale îl vor aduce în timpul guvernării legionare funcţia de şef al Frăţiilor de Cruce pe judeţul Buzău, funcţie pe care o va deţine până la arestarea din 1948.Din 1947 simte că situaţia politică se înrăutăţeşte, se fereşte din în ce mai mult din calea autorităţilor. Lucra ca muncitor la Schela Berca, nădăjduind să iasă din obiectivul urmăritorilor. Din păcate nu a fost aşa. În operaţiunea masivă de arestarea a legionarilor din toată ţara, în noaptea de 14/15 mai 1948, Petre nu e ridicat. Imediat după aceasta va fi căutat de un camarad care se ascundea din calea arestărilor şi pe care îl ascunde la ei la vie, undeva pe dealul de lângă Pleşeşti, unde se afla şi un bordei. Câteva săptămâni fugarul a fost în siguranţă, iar Petre a continuat să meargă la serviciu. Până într-o zi din luna iulie când e avertizat că jandarmii din sat umblă după el. Fără să pregete fuge la vie, îşi ia prietenul şi pornesc spre munte.

În curând li se vor adaugă şi alţi fugari, între care învăţătorul Constantinescu şi avocatul Nicu Păun. Îşi stabilesc ca loc de refugiu muntele Breazău. Până prin noiembrie vor supravieţui la adăpostul codrului. Grupul îşi făcea aprovizionarea din zona Pleşeşti, Pleşcoi, Vintilă Vodă etc, sate în care cei mai tineri se încumetau să coboare de câteva ori pe lună. Treaba era destul de primejdioasă, nenea Petre povestea de multe ori cum au scăpat la limită de Securitate care începuseră să răscolească muntele, ascunzându-se într-o prăpastie, o dată a dat nas în nas cu un urs, altă dată a fost atacat de vipere... Iarna vine mai devreme la munte şi complică enorm situaţia fugarilor. Petre se îmbolnăveşte puternic şi va lua decizia de a părăsi grupul pentru a nu-i primejdui sănătatea şi siguranţa. Coboară la Buzău unde, cu ajutorul unui medic cunoscut, se va interna sub nume fals. În timpul petrecut în spital grupul din munţi cade în mâinile Securităţii, iar Petre decide să dispară din spital, temându-se că arestarea lui - care părea iminentă - va crea probleme medicului ce îl ajutase.

Ajunge acasă unde află că a fost căutat de mai multe ori, fuge apoi la sora sa din Valea Sibiciului de unde va fi ridicat de Securitate. Era luna ianuarie 1949... Dus în primă fază la sediul Securităţii din Pătârlagele, după ceva bătăi şi interogatorii este urcat în maşină şi dus la Buzău. Aici are parte de o anchetă cumplită. Va fi bătut în aşa hal, încât era peste tot o rană vie, sângele i se întărise pe tot corpul, formând o crustă în care nu se putea mişca. Lăsat să moară pe cimentul celulei din subsolul Securităţii, va fi în cele din urmă îngrijit de o tânără asistentă adusă de călăi să-l pună pe picioare pentru ce va urma. Rănile provocate de prima şi groaznica bătaie a anchetelor le va purta ani de zile prin temniţe. Pieptul ale cărui oase fuseseră zdrobite total de cizmele anchetatorilor va rămâne deschis multă vreme. După ce şi-a revenit cât de cât, tortura a fost reluată: bătaie cu pumnii, bătaie cu ţeavă de fier, cu cabluri, cu beţe de corn; şocuri electrice, ţinut în picioare zi şi noapte până pica din picioare inconştient etc.

Odată s-a încercat o macabră tentativă de intimidare menită să-i doboare rezistenţa. A fost scos din arest şi dus cu un alai de 3 maşini pline cu soldaţi pe malul Buzăului. I s-a ordonat să stea cu spatele la ei, s-a rânduit plutonul de execuţie. După ce a fost ţinut în tensiune mai multă vreme, s-a ordonat foc, dar s-a tras în aer. Petre a fost şi a rămas senin în faţa jocului cu moartea, ceea ce a înfuriat Securitatea.

Anchetele continuă în aceeaşi formă barbară. Petre era torturat pentru a declara că a ajutat o fată pe care nici nu o cunoştea. Era îngrozit nu atât de regimul la care era supus, ci de ideea că ar putea în vreun fel cauza căderea reţelei de cetăţui legionare ale cărei membre - din câte ştia - nu căzuseră în ghearele agenţilor. La un moment dat situaţia i s-a părut atât de neagră încă s-a gândit la sinucidere ca la singura ieşire posibilă. Sinucidere, dar cum? Cu ce? Singura soluţie părea a fi izbirea capului de pereţii celulei. Dar atunci gândul i s-a dus spre mama sa, în celulă s-a făcut lumină şi a văzut-o acolo pe mama certându-l că are asemenea gânduri în loc să-şi tină promisiunea de a avea grijă de ei şi de a le aduce o noră frumoasă. A întins mâinile către ea să o îmbrăţişeze, dar a dispărut... Din acel moment a reuşit să rămână de neclintit în atitudinea sa până la ieşirea din temniţă.

Ancheta se termină într-un final în primăvară lui 1949. Petre Grigorescu este trimis la penitenciarul Buzău unde va rămâne până în luna octombrie. Aici hrana era aproape la fel de inexistentă ca şi asistenţa medicală. În Octombrie 1949 este anunţat că va fi transferat la Braşov în vederea procesului. Este judecat ca şef de lot în procesul FDC Buzău care s-a judecat la Tribunalul Militar al Oraşului Stalin. Atât Petre cât şi ceilalţi deţinuţi din lotul său au hotărât să nu recunoască la proces declaraţiile date în anchete. Sentinţa a fost de 4 ani închisoare corecţională pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. În timpul detenţiei de la Braşov rana de la piept a început să doară din ce în ce mai mult până ce într-o zi, prin mijlocul ei ce supura a ieşit un os. Sanitarul l-a dus la spital unde avea să rămână pentru mai mult timp sub îngrijirea şi ocrotirea unui medic maghiar, Pap. Diagnosticat cu TBC osos şi multe alte afecţiuni, va suferi multiple operaţii (inclusiv scoaterea multor coaste bolnave, scoaterea fragmentelor de oase care - sfărâmate la bătaia din anchetă - rămăseseră înfipte în diverse locuri din zona pieptului provocându-i dureri înfiorătoare). De acolo, datorită TBC-ului, va fi transferat la Târgu Ocna, cu oprire mai întâi la Jilava.

La Târgu Ocna ajunge în decembrie 1950. Cazat în cameră cu mai mulţi „reeducaţi” va înţelege dimensiunea tragediei ce se petrecuse la Piteşti. Aici va cunoaşte şi se va apropia de Valeriu Gafencu, despre care va da acum, în anii senectuţii, o minunată mărturie a sfinţeniei. Aici îl va regăsi şi pe bunul său prieten Tică Voicescu. În februarie 1953 sunt selectaţi zeci de deţinuţi şi transferaţi la Jilava, apoi la Caransebeş unde regimul penitenciar a fost mai uşor de suportat. Deţinuţii lucrau la împletituri de nuiele, muncă grea, dar care le mai umplea cumva golul din suflet şi timpul. În 28 iunie 1954 este eliberat după ce fusese adus la Ploieşti pentru o scurtă anchetă, de data asta neviolentă.

Acasă, bucuria familiei a fost de nedescris! Nu mai ştiau nimic de el, condamnat la 4 ani de detenţie, el revenea în fapt după 6! A încercat să se angajeze, dar nu avea acte, mergând să-şi ridice actele de la miliţie constată că în loc de Petre Grigorescu se numeşte... Petre Petre „zis Grigorescu”. Va merge să lucreze în Moldova, întâi la Moineşti, apoi la Oneşti, ca muncitor în seviciu tehologic, apoi în contabilitate, gestiunea unui depozit etc. Între timp Petre se căsătoreşte cu Elena şi vine pe lume primul lor fiu, Doru. Tânăra familie părea că va duce o viaţă liniştită până când Petre este din nou ridicat de Securitate.

Era noaptea de 17/18 iunie 1958. De data asta va fi judecat sub noua sa identitate Petre Petre, pentru că după eliberare s-ar fi organizat alături de vechii camarazi - nimic mai fals. Dus întâi la Oneşti, apoi la penitenciar în Bacău, constată că nu mai puţin de 700 de legionari fuseseră ridicaţi în aceeaşi noapte ca şi el. Ancheta va fi şi mai lungă de data asta - 15 luni! - dar mai puţin violentă decât prima, nenea Petre îşi amintea că a fost bătut zdravăn „doar” de vreo 5 ori. Cu toate astea una din bătăi i-a zdrobit timpanele, rămânând afectat pentru tot restul vieţii. Procesul a avut loc prin octombrie 1959, ocazie cu care familia a aflat că mai este în viaţă, fiind citată ca martoră în procesul lui.

Tribunalul Militar Iaşi îl condamnă la 18 ani muncă silnică, tot pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. De la Bacău va ajunge în Jilava, apoi la Aiud. După arestarea lui soţia a început să fie hărţuită şi persecutată de regim, era doar „soţie de bandit”! Este scoasă afară din locuinţă cu copilaşul în braţe, se confiscă toată „averea” soţului, adică nişte mobilă şi haine, pierde postul de asistentă şefă şi apoi este forţată să aleagă între serviciu (deci posibiltatea de a supravieţui şi a creşte copilul) şi căsătorie. Într-o zi la Aiud lui Petre Petre i se aduce să semneze acordul pentru divorţ...Cea mai mare parte a celei de-a două detenţii o va executa la Aiud. Aici trece şi prin izolări la neagra şi prin dureri groaznice de stomac cauzate de un ulcer gastric pentru care evident i se refuză tratamentul. Soluţia de vindecare a problemelor de sănătate a venit însă pe altă cale: post negru. După 10 zile legate de post negru durerile au încetat. Porţia lui de mâncare revenea camarazilor. A continuat multă vreme acest post fizic - urmărit de medicul Bozovan - şi spiritual - asistat de Pr. Stoicescu (camarazii lui de celulă). Ulcerul s-a vindecat complet şi stomacul nu a mai durut niciodată, nici după eliberare.

În 1962, va munci la Aiud în brutăria închisorii până la momentul „reeducării”. Refuzul său şi al altora a dus la izolarea lor şi trimiterea la închisoarea Galaţi şi de acolo, la muncă forţată în colonia Salcia din Insula Mare a Brăilei. A lucrat la construcţia de diguri, la strângerea şi legarea snopilor de nuiele pentru protejarea digurilor, la prăşit, la cosit, la cules porumbul, construire de săivane pentru oi. Aici a avut parte şi de o intervenţie chirurgicală pe viu. Tot un os al pieptului şi tot din cele sfărâmate la prima anchetă a început să doară cumplit. A fost legat de mâini şi de picioare şi operat fără anestezie.

În 30 iulie 1964 nu mai este scos la muncă, este reţinut la colonie şi i se fac formele de eliberare. A plecat spre casă cu mari emoţii după încă 6 ani de detenţie. Bucuria lui a fost fără margini, soţia îl aşteptase, iar copilul (care acum avea 7 ani) nu numai că ştia de existenţa lui, dar i-a sărit de gât spunându-i „eşti tăticul meu drag”! S-a recăsătorit civil cu soţia, iar la scurtă vreme Dumnezeu le-a mai dăruit un prunc, tot băieţel, Claudiu. Amândoi copiii vor fi mândria şi bucuria lui Petre Petre, ei (împreună cu soţiile şi copiii lor) sunt semnul cel mai de preţ al biruinţei sale pământeşti asupra tuturor furtunilor stârnite de duşman.

Cu greu a reuşit să găsească de lucru tot în zona Moldovei, dar Securitatea era mereu pe urmele lui, având grijă să îl scoată din serviciu. S-a încercat şi racolarea lui, fără succes. A lucrat la Oneşti, Borzeşti, apoi a ajuns la Rovinari şi Brazi, ca, într-un final, după ani de peregrinări, să revină la Buzău, la Uzina Mecanică, unde a rămas până la pensionare, în 1993.După evenimentele din 1989, Petre Petre a reprezentat o personalitate de prim rang în cadrul AFDPR Buzău. A activat neîntrerupt pe linia legionară de care nu s-a desprins nicio clipă, aşa cum promisese în 1937, la începutul drumului său. Pe linie duhovnicească parcursul său a fost mereu pe verticală, ctitor de biserici şi de monumente, stâlp al comunităţii din Pleşeşti, ocrotitor al preoţilor şi smerit soldat al lui Hristos. Pentru noi cei tineri existenţa şi prezenţa lui între noi reprezintă una din marile binecuvântari pe care ni le-a rânduit Dumnezeu. Ne-a iubit cu cea mai mare dragoste părintească, ne-a povestit tot calvarul său cu o seninătate şi o bunătate uluitoare, ne-a făcut parte din viaţa şi familia lui. Nu pot descrie în cuvinte cât ne-a îmbogăţit sufleteşte, legionăreşte şi duhovniceşte.

Activ şi nelipsit de la toate acţiunile şi comemorarile legionare ţinute pe tot întinsull ţării, nenea Petre a obosit, dar nu s-a lăsat până la final. Cu puţin timp înainte de trece în veşnicie, ca un bun gospodar, a tăiat via... În preajma Sfintelor Paşti am primit vestea că se stinge încet şi discret. Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să mergem să ne luăm rămas bun. Ostenit şi angelic, a repetat în şoaptă aceleaşi cuvinte pe care ni le spunea la fiecare întâlnire „Să nu uitaţi că va iubesc mult”!

Pe 7 mai 2019, la aproape 98 de ani, Petre Petre s-a mutat la Domnul, completând şirul nesfârşit al marilor noştri martiri şi eroi. A fost înmormântat în satul sau, la Pleşeşti. Deşi despărţiţi fizic, noi ştim că e PREZENT! alături de noi şi că de-acum ne vom întări mai mult prin rugăciunile sale şi prin dragostea cu care va continua să ne ocrotească. Nea Petrică, să nu uiţi că şi noi te iubim la fel de mult!

Petre Petre - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



† Monahul Teordor Stănescu „Fac parte din generaţia care NU a avut tinereţe”

Puţin după ora 8 dimineaţa a zilei de 13 Mai 2019, Monahul Teodor Stănescu s-a mutat din această viaţă după o grea suferinţă.

Părintele Teodor a trecut prin iadul reeducării comuniste de la închisorile Piteşti şi Gherla, iar după eliberare şi-a iertat torţionarii şi a purtat un mare canon al pocăinţei, recunoscîndu-şi public căderile la care a fost supus de către infernul bolşevic. A fost arestat în 1948, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce şi a fost îndelung torturat pentru dragostea de Neam şi Ţară. Şi-a purtat cu multă demnitate rănile şi suferinţele din închisoare. Părinţii Constantin Voicescu şi Justin Pârvu l-au ajutat cu dragostea lor pentru a se întoarce cât mai repede şi mai desăvârşit la Mântuitorul Hristos.

În anul 2002 a ales să devină monah şi s-a implicat cu toată inima în ctitorirea unui memorial creştin ortodox la Râpa Robilor de la Aiud.

Chiar şi după vârsta de 80 de ani a continuat să scrie, să conferenţieze şi să dea interviuri pentru a trezi inimile tinerelor generaţii. Mărturiile sale oculare, ca şi ale tuturor celorlalţi din generaţia sa, sunt un martor nepreţuit al unei istorii puternic contra-făcute de actuala propagandă marxistă. A fost nelipsit de la slujbele Bisericii, asumându-şi desăvârşit cinul monahal. S-a mutat la cele veşnice spovedit şi împărtăşit. Dumnezeu să primească jertfa şi rugăciunile sale!

Înmormântarea sa a avut loc pe 16 Mai, după terminarea Sfintei Liturghii.

http://manastirea.petru-voda.ro

Scurtă Autobiografie:

Sunt un fost deţinut politic. Fac parte din GENERAŢIA 1948, „Generaţia care NU a avut tinereţe”. Am executat 8 ani de închisoare; de la etatea de 21 de ani până la etatea de 29 de ani (Arestat la 7 mai 1949 şi eliberat la 30 apr. 1957). Am fost anchetat la securitatea Calea Rahovei din Bucureşti şi am fost încarcerat în închisorile Jilava, Uranus din Bucureşti, Piteşti, Gherla, Malmaison din Bucureşti şi altele. M-am declarat peste tot ca funcţionar (am fost şi funcţionar la Ministerul Justiţiei – Cazierul judiciar) şi în dorinţa de a ajunge la „Înalta Universitate din blestemata închisoare Aiud”. Dar pentru că am fost judecat şi condamnat într-un lot de studenţi, am avut parte de iadul de la Piteşti (din februarie 1950 până la desfiinţarea iadului, în 1952).

În urma evenimentelor din decembrie 1989 (o ordinară lovitură de stat) au explodat în mine idealurile tinereţii mele: „Credinţa Strămoşească – Ortodoxă, Dragostea de Neam şi Ţara”, pentru care am fost condamnat şi am suferit toată viaţa.Am participat, după 1989, la realizarea expoziţiei „Cartea interzisă”, din subsolul fostului sediu al Direcţiei a-5-a a securităţii din Bucureşti; Conferinţe la ASCOR privind trecutul neamului; la Monumentul de la Balaciu – Ialomiţa, „Mormântul celor fără de mormânt”, am ridicat mai multe troiţe; am participat la ridicarea Bisericii Ortodoxe de la Institutul Agronomic Bucureşti (de la iarbă verde până la sfinţirea bisericii). Am participat la realizarea Paraclisului – bisericuţă din fosta închisoare pentru femei de la Mislea şi alte acţiuni de-a lungul timpului.

După Paştele din 2003, ca de obicei m-am dus la mănăstirea Petru Vodă, la părintele Iustin Pârvu. Sfinţia sa era îngrijorat de soarta casei monahale de la Aiud care a fost începută în vara anului 2002. Decedase camaradul Emil Cociş, cu care părintele Iustin a fost în închisoare la Baia Sprie, şi care s-a ocupat de construirea casei monahale de la Aiud, construcţie ce a fost abandonată după moartea acestuia. Îngrijorarea părintelui m-a sensibilizat şi, când m-am întors în Bucureşti, mi-am anunţat familia de intenţiile mele de a pleca la Aiud şi a relua lucrările lăsate în paragină unde am rămas (şi nici nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoit să plec) până în 2009.(…) Când am ajuns la Aiud în 2003, nu cunoşteam şi nici nu eram cunoscut de nimeni, când am plecat în 2009 (dată la care intră în mânăstirea Petru Vodă) eram cunoscut de foarte mulţi oameni care mă stimau şi apreciau pentru că am aplicat discursul faptei şi nu al vorbei, fapt ce a dat roade însutite.

Monumentul „Calvarul Aiudului”, datorită amenajărilor făcute şi îndeosebi a moaştelor făcătoare de minuni, a început să fie vizitat din ce în ce mai des de pelerini din ţară şi de peste hotare, ce erau interesaţi să afle cât mai mult despre monument; istoricul lui, semnificaţia simbolurilor înglobate în el, despre cei care au murit la Aiud şi în alte închisori şi lagăre comuniste, despre jertfele martirilor şi multe altele.Ca fost deţinut politic şi ca cel mai vechi dintre cei care s-au ocupat de problemele Aiudului am fost solicitat să vorbesc pelerinilor ce veneau în grupuri mari despre lagărele comuniste. (…) Le-am vorbit despre cele 3 dictaturi pe care le-a îndurat neamul nostru, despre dictatura carlistă, cea antonesciană şi cea mai rea dintre toate – cea comunistă, aşa zisă „dictatura proletariatului”.Neamul nostru românesc este (şi ar trebui să fie) un neam eroic, însetat de dreptate de corectitudine şi mai ales de adevăr. Am căutat, pe cât posibil, să le vorbesc pelerinilor despre aceste calităţi ale neamului romanesc pentru care am suferit şi s-au jertfit cei mai buni fii ai neamului în închisorile şi lagărele dictaturilor de care vorbeam mai sus, dar mai cu seamă cea comunistă…

https://www.atitudini.com

 

divider