Fundatia George Manu

Editorial
* 9 martie – ziua deţinuţilor politici anticomunişti. Comemorările anticomuniste, de la clandestinitate, la asumare
Opinii
* Simple coincidenţe sau un scenariu coerent?
Evenimente
* Lansare de carte: „Îndreptar la spovedanie” de Valeriu Gafencu
* Doamnele demnităţii româneşti
* CORBEANCA: Adevărul despre torturile şi suferinţele „sfinţilor închisorilor”
* Aduceţi istoria în faţa tinerilor, pentru ca aceştia să o înţeleagă, văzând-o!
* 9 martie - Cluj Napoca -comemorarea rezistenţei anticomuniste
* „Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor”, conferinţă la biblioteca judeţeană Târgovişte
Articole generale
* Virgil Maxim – viaţa ca jertfă sub semnul crucii
Istorie
* Părintele Ioan Dunca Joldea -apostol al Maramureşului şi ostaş al neamului românesc (I)
* Flori de aur din Maramureş (34)
* De vorbă cu Petru Codrea (18)
* Din Temniţele Memoriei: 9 martie 1949 - Lichidarea grupului de partizani condus de Ştefan Popa
* Din Temniţele Memoriei
* 27 martie 1918 - Primul pas către Marea Unire: Basarabia revine în graniţele româneşti
Spiritualitate
* Virgil Maxim – cuvinte de învăţătură
* Putem să nu ne judecăm semenii?
* Pledoarie pentru viaţă
* Cu dracul nu e de glumit…Sindromul lui Aghiuţă
* Duminica Ortodoxiei, ziua în care cinstim biruinţa sfintelor icoane
* Dialog cu Părintele Necula: „Lumea rezistă prin iubire atinsă de veşnicie, nu de parametrii unui plan de afaceri!“
In memoriam
* Virgil Maxim - 20 de ani de la mutarea în Legiunea cerească
* In Memoriam Chirilă Ciuntu
* In Memoriam Vasile Hanu
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti - 17 martie 1917, 100 de ani de la naşterea Monahiei Teodosia Laţcu
* In Memoriam Viorica Stănuleţiu Călinescu
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Maria şi Gabriel Constantinescu
* † Ca o lacrimă de sânge... Alexandru Pantea
* Alexandru Pantea - memorii
* † Ioana Iusco
* † Găvrilă Dunca
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 3 martie 2017


9 martie – ziua deţinuţilor politici anticomunişti. Comemorările anticomuniste, de la clandestinitate, la asumare

Biserica prăznuieşte în fiecare an, la data de 9 martie, pe Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia. După 1990 această zi a căpătat şi o altă însemnătate. Foştii deţinuţi politici au început să facă în data de 9 martie slujbe de pomenire pentru sufletele camarazilor trecuţi la Domnul. Pomenirile se făceau în jurul monumentelor care, din 1991, au început să răsară pe tot cuprinsul ţării - din banii şi truda supravieţuitorilor - vestind tinerelor generaţii jertfa şi suferinţa celor care au pătimit în temniţe sub trei prigoane sângeroase: carlistă, antonesciană şi comunistă.

De la an la an, locurile în care se săvârşea această pomenire s-au înmulţit. Participanţii erau foştii deţinuţi politici, o parte din rudele lor, câţiva tineri şi un preot slujitor. Nici sobor de preoţi, nici autorităţi, nici instituţii... Bătrânii între ei îşi pomeneau morţii, le depănau poveştile şi depuneau coroane în faţa monumentelor.

In afara datei de 9 martie, seniorii au instituit şi ne-au lăsat moştenire şi alte momente ale anului în care se face pomenire pentru foştii deţinuţi politici. Inălţarea Domnului - Ziua Eroilor, este o altă zi în care aceiaşi pătimitori au stabilit pomenirea foştilor colegi de lanţ şi de cătuşă trecuţi în veşnicie.

Aceste două sărbători - Sfinţii 40 de Mucenici şi Inălţarea Domnului - s-au consacrat ca zile ge- nerale de pomenire a foştilor deţinuţi politici pe tot cuprinsul ţării - acolo unde existau filiale AFDPR, urmaşi interesaţi şi monumente care să le poarte povestea spre viitor.

Tot de la începutul anilor ‘90 au început să apară şi alte comemorări, stabilite la date fixe. Aceste comemorări se desfăşoară şi acum pe tot parcursul anului, la datele stabilite de seniori, date legate fie de ziua în care au fost sfinţite monumentele, fie de sărbători bisericeşti, fie de moartea unor pătimitori. Comemorările specifice (dacă le putem numi aşa), încep în luna ianuarie, departe de ţară, pe pământ spaniol, onorând jertfa lui Moţa şi Marin. Anul îşi desfăşoară apoi lunile una după alta, în aceeaşi ordine neclintită. Odată cu el şi noi urmăm firul comemorărilor la: Târgu Ocna, Sighet, Balaciu, Canal, Ţigăneşti, Pădurea Verde, Sâmbăta de Sus, Miercurea Ciuc, Târgşor, Făgăraş, Fetea, Mislea, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Predeal, Râmnicu Sărat, Nicoreşti, Jilava, Piteşti, Râşnov, Tâncăbeşti... In 2010 senatorul Puiu Haşotti (fiul fostului deţinut politic Stere Haşotti) depune la Senat o propunere legislativă privind declararea zilei de 9 martie - Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti. Un an mai târziu legea este adoptată, promulgată şi publicată în Monitorul Oficial. Faţă de solicitarea iniţială a lui Haşotti, titlul legii capătă o „codiţă” corectă politic, devenind „Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944 - 1989”. Este lesne de înţeles de ce s-a făcut această delimitare cronologică clară. Formula este pusă în acord cu legea 118/1990 (cea care stabileşte drepturile şi indemnizaţiile pentru foştii deţinuţi politici). In mod oficial, statul român refuză să recunoască calitatea de fost deţinut politic celor care au pătimit sub dictaturile Carol al II-lea şi Antonescu. Motivul este simplu, aceştia erau, în majoritate covârşitoare, legionari. Au fost „acceptaţi” şi declaraţi „eligibili” pentru indemnizaţii şi drepturi doar deţinuţii politici care au executat detenţia sub regimul comunist. Absurdul situaţiei nu mai merită discutat, mă limitez în a sublinia o ironie a sorţii, legionarii arestaţi din 1941 sau 1942 de Antonescu şi preluaţi ca atare de comunişti (de multe ori pe aceeaşi sentinţă, fără să intervină un nou proces) sunt recunoscuţi ca deţinuţi politici de statul român doar din 1945 încolo...Aşadar, din 2011 statul român a consfinţit prin lege că data de 9 martie este Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944 - 1989. Aceeaşi lege 247/2011 mai specifică faptul că autorităţile vor organiza la nivel naţional comemorări în memoria acestora care vor căpăta finanţare de la bugetele locale sau ale instituţiilor. Totul a rămas pe hârtie. A fost desigur, o victorie morală, cam şchioapă şi cu lipsuri, dar oricum, o victorie. Seniorii şi-au continuat pomenirile ca şi până atunci, pe banii lor, pe truda lor, în acelaşi cerc care din an în an se micşorează cumplit din motive biologice, pomenindu-i la un loc şi pe legionari şi pe ţărănişti şi pe liberali şi pe ţărani şi pe intelectuali etc.

Din 2017 situaţia a căpătat cu totul altă amploare şi turnură, odată cu implicarea Patriarhiei (care din păcate a preluat şi „codiţa” de care vorbeam, formula trunchiată 1944-1989, care nu îi era în niciun fel necesară). Litera legii din 2011 a prins viaţă prin cuvântul Bisericii. Datorită faptului că anul 2017 este închinat de Patriarhia Română apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste, pomenirea foştilor deţinuţi politici în data de 9 martie s-a instituţionalizat. Pe tot cuprinsul ţării şi în străinătate parohiile şi mănăstirile au oficiat slujbe în memoria pătimitorilor, au organizat evocări şi au dat celor aflaţi în viaţă cinstea şi importanţa pe care o merită. Au trecut 27 de ani de libertate teoretică şi 6 ani de la legea 247/2011. Au pierit între timp majoritatea supravieţuitorilor temniţelor. Dar dreptatea şi adevărul nu pot fi mărginite de timp. Greu, anevoios, dureros, dar până la urmă fiii luminii încep să iasă din negura de pâclă în care i-au aruncat comuniştii şi se întorc biruitori în memoria neamului lor. Biserica şi-a asumat jertfa fiilor săi martirizaţi în secolul trecut, asumarea aceasta i-a scos din clandestinitate şi din uitare.

Mare este mila lui Dumezeu, şi mare este dreptatea Lui. Şi ce slabe şi neînsemnate sunt legile oamenilor (chiar şi cea apărută în Monitorul Oficial în 2011 sau, mai recent şi cu miză inversă, cea din 2015...) şi ce tare este legea lui Dumnezeu.

Cezarina Condurache 

divider



Simple coincidenţe sau un scenariu coerent?

Miercuri 15 martie, ediţie specială la postul TV Digi24 pe tema „ce i se poate întâmpla democraţiei sub tirania majorităţii”. În faţa moderatorului Cosmin Prelipceanu s-a aliniat în studio un pluton de profesori de la SNSPA, şcoala de cadre a noii democraţii, continuatoare a fostei „Ştefan Gheorghiu”, pentru a dezbate pe tema „democraţiei iliberale” şi a pericolului populismului. A dezbate e impropriu spus, căci acest termen –care ar trebui să fie caracteristic democraţiei şi pluralismului de opinii- presupune o confruntare de idei. În loc de aşa ceva, intervenţiile invitaţilor (destui dintre ei având şi o activitate publică în cadrul „societăţii civile” în fundaţii sponsorizate cu fonduri sorosiste) au avut un caracter monocord, într-o unanimitate cu nimic mai prejos decât cea a regimurilor înfierate.  Acestea fiind, evident, cele din gama „fascist-autoritar-iliberal-naţionalist-populist”, bazate pe un substanţial sprijin în rândul maselor. Nestingheriţi de paradoxul că absenţa oricărei opoziţii în studio nu face decât să submineze poziţia acestor falşi apologeţi ai pluralismului, invitaţii s-au putut desfăşura în voie. Ţinta lor principală a fost, în mod vădit, nu înfierarea PSD-ului, de care a fost vorba pe scurt, în debutul emisiunii, cât tragerea unui semnal de alarmă la adresa unui presupus „pericol naţionalist”, cu exemplificări inclusiv din zona Ortodoxiei, a Coaliţiei pentru Familie şi a legionarismului ca posibil model pentru aceste curente actuale din societatea românească. Invitaţii emisiunii s-au transformat într-un cor de Casandre, fără a fi prea clar care e publicul-ţintă al unui asemenea discurs. Oricum, nu ştim dacă ideea a fost într-adevăr aceea de a convinge omul simplu, cât de a lansa în aer unele slogane şi clişee, de a pregăti terenul, căci mesajul nu are actualmente acoperire în societatea românească. Realitatea e că nu există o grupare politică semnificativă care să se încadreze în schema distinşilor invitaţi.

Nu există? Nu încă, ne spune o zi mai târziu dl. Mihai Răzvan Ungureanu, ex-ministru de externe şi ex-şef al SIE, în cadrul unei conferinţe susţinută la universitatea clujeană. Ţintele discursului său au fost de asemenea grupările populiste din alte ţări, un fenomen pe care România nu îl cunoaşte. Nu-i nimic, ne spune dl. Ungureanu, cu un aer de Nostradamus. În România va apărea în perioada următoare „un important partid de extrema dreaptă” – fapt care pentru domnia sa ţine de domeniul certitudinii.  Simplă coincidenţă, mai ales dacă ne gândim şi la armada pro-globalistă mobilizată în emisiunea TV din ajun, pentru a perora pe o temă aparent fără obiect în ţara noastră?

Să vedem mai departe. O ştire din data de 19 martie, deci la scurt timp după aceste ieşiri publice cu aluzii premonitorii, ne spune că la Târgu Mureş Partidul Forța Națională şi Partidul România Unită au iniţiat demersuri pentru formarea unui pol naționalist, prin unificarea forțelor de această orientare într-un singur partid. Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Victor Ponta a salutat această iniţiativă, trasând şi câteva linii directoare pentru viitoarea orientare a acestei grupări.

Stop! Oameni buni, cei care puneţi la cale combinaţii de acest gen: chiar nu vă daţi seama de ridicolul întregului scenariu? Chiar credeţi că românii vor „pune botul” la o nouă diversiune de speţa celor organizate în laboratoarele serviciilor, la un asemnea surogat? Nu se vede de la o poştă că doamnele şi domnii de la SNSPA au nevoie de un „obiect al muncii”, de o asemenea grupare butaforică menită să le legitimeze discursul? Că de fapt un asemenea partid de extracţie pesedistă nu e de fapt decât tot un element util pentru un „sistem” care, iată, pregăteşte terenul pentru o asemenea încropeală?

Dacă e să ne întrecem în premoniţii, aş pune rămăşag că o asemenea făcătură nu va avea nicio şansă de a căpăta o anvergură semnificativă, de talia celei despre care specialiştii în ştiinţe politice perorează încontinuu că ar ameninţa România. Ca şi în alte ocazii, românii simpli vor prefera să voteze PSD-ul, adică originalul, iar nu aşchiile desprinse din trunchiul său.

Dacă adevăratul naţionalism românesc, cu o substanţă morală radical diferită de cea demagogic-sforăitoare a clonelor sale, va fi să capete într-o zi din nou dimensiuni semnificative, atunci o va face pentru că românii se vor regăsi în mod sincer în mesajul său. Filiaţia sa nu poate fi deât aceea a memoriei luptătorilor împotriva comunismului şi a mărturisitorilor din închisori, a unei credinţe ferme dar lipsită de ostentaţie. Dacă românii vor înţelege moştenirea generaţiei unui Virgil Maxim, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit două decenii, rezultatul va fi cu totul altul decât caricatura distorsionată şi alarmistă cu care se luptă simbriaşii falselor valori. Ceea ce este autentic şi conform cu sufletul acestui neam se va impune la plinirea vremii, indiferent câte Casandre se vor mai perinda prin studiourile televiziunilor pentru a anunţa o aşa-zisă „apocalipsă”. Iar pentru asta, România nu are nevoie să treacă prin experienţa populismului şi a pseudo-naţionalismului care nu are cum să iasă din condiţia marginală, din ţarcul pe care sistemul i l-a rezervat pentru a-i conferi acolo un rol „necesar”, dar bine delimitat.

Nu s-a copt încă vremea, dar cei care cunoaştem poeziile închisorilor comuniste, ştim că Radu Gyr a profeţit că „ne vom întoarce într-o zi” … într-o reactualizare mistică, spiritualizată, despre care ar fi prea mult să cerem specialiştilor de la SNSPA şi ejusdem farinae să o înţeleagă aşa cum se cuvine.

Bogdan Munteanu 

divider



Lansare de carte: „Îndreptar la spovedanie” de Valeriu Gafencu

In luna februarie am lansat cea mai nouă ediţie a „Indreptarului la spovedanie” scris de Valeriu Gafencu în 1946, în temniţa Aiudului. Alături de textul original al scrisorii pe care Valeriu a trimis-o prietenilor săi Gheorghe şi Maria, pentru a le folosi ca îndreptar pentru spovedanie, am ataşat o biografie necenzurată a lui Valeriu, o scrisoare cu valoare testamentară transmisă mamei şi surorilor sale şi minunatele sale poezii născute în umbra gratiilor ce-l ţineau departe de lume, dar mai aproape de Dumnezeu.

Lansarea a avut loc la Librăria Sophia, în Bucureşti, în data de 20 februarie. Invitaţii noştri în cadrul lansării au fost: Pr. Prof. Vasile Gordon (care a şi prefaţat ediţia de faţă a „Indreptarului”), filosoful Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi actriţa Manuela Hărăbor.

Seara a început cu o videoproiecţie, un fragment din filmul „Noaptea Pătimirilor” realizat de regizorul Radu Dinu pentru TVR Internaţional, în 1998. Apoi invitaţii noştri au luat cuvântul, sub privirile unui public numeros.

Pr. Vasile Gordon: Patriarhia Română a fixat ca în acest an să fie între teme şi aceea a cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste, mărturisitori şi sfinţi ai închisorilor. Aş vrea să mulţumesc deschis mai marilor noştri, şi pe această cale, că sunt foarte deschişi acestui subiect foarte sensibil. Am auzit mereu întrebarea - când o să înceapă să fie canonizaţi mărturisitorii şi sfinţii închisorilor? Iată că se pregăteşte terenul pentru acest fapt. Am scris câteva cuvinte la începutul „Indreptarului” pe două pagini, ca prefaţă. De ce-l recomand? Pentru că ne apropiem de Postul Mare, când foarte mulţi dintre noi se vor spovedi, şi sper că şi cei din familiile noastre - poate şi unii care nu s-au spovedit niciodată. Eu am nădejdea, am credinţa că dacă această cărticică ajunge în mâna cuiva care nu s-a mai spovedit, sau dintre prieteni sau dintre colegii de serviciu, şi vor răsfoi şi vor citi firul biografic, vor înţelege ce este cu acest „Indreptar”.

Sorin Lavric: Creştinul trebuie să aibă nişte rădăcini, într-o ţară, într-un neam, dar apoi slujeşte undeva sus, pe verticală. Este nemaipomenit că Biserica l-a luat sub oblăduire pe Valeriu Gafencu prin Episcopia Romanului şi Bacăului, Este nemaipomenit! Am scăpat de 1000 de griji! Nu mai suntem în clandestinitate. Prima noastră grijă este să-l pomenim pe Valeriu Gafencu cât mai des, în orice împrejurare, pentru că el nu va ajunge să fie canonizat dacă nu va exista un cult în popor. Cultul popular este unul dintre criteriile cano- nizării.

Ciprian Voicilă: Cunoaşteţi norul de mărturii despre virtuţile pe care le dobândise Valeriu Gafencu de la Dumnezeu. Despre înfrânarea lui se ştie că, de pildă, în condiţii de înfometare atroce, Valeriu era ultimul care întindea mâna după bucata de pâine sau după raţia care li se dădea. Se ştie nu doar că a fost un practicant asiduu al rugăciunii lui Iisus, dar că ajunsese la mari măsuri duhovniceşti. Octavian Anastasescu ne-a mărtu- risit că Valeriu îl iniţiase în practica rugăciunii lui Iisus, îl învăţase rugăciunea, bazându-se pe metoda pulsului. Dar domnul Anastasescu ne-a încre- dinţat şi în privinţa darului înainte-vederii de care se învrednicise Valeriu. Ne-a povestit că în chip minunat i-a proorocit că va fi eliberat din închisoare chiar în preziua eliberării lui.

Evenimentul s-a încheiat cu recitalul de poezie susţinut cu sensibilitate şi măiestrie de actriţa Manuela Hărăbor.

A fost o seară binecuvântată, o seară în care ne-am aflat mai aproape de Valeriu Gafencu!

Mircea Bărzoi 

divider



Doamnele demnităţii româneşti

Biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Cluj-Napoca a demarat o serie de evenimente dedicate martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste.

Primul astfel de eveniment, intitulat Doamnele demnităţii româneşti - Martire şi mărturisitoare cu Hristos în celulă a avut loc joi, 23 martie 2017 la Paraclisul Sf. Ioan Rusul de la subsolul bisericii.

În cadrul acestei seri au fost evocate femeile care au pătimit în temniţele comuniste, a avut loc o videoproiecţie şi prezentarea cărţii de memorialistică “Strigat-am către Tine, Doamne” semnată de Aspazia Oţel Petrescu şi reeditată anul trecut de Editura Evdokimos.

Seara a fost deschisă de Părintele slujitor Cătălin Pălimaru (directorul Edi­turii „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului) şi a continuat cu o evocare a martirelor şi mărturisitoarelor din închisori, realizată de Alina Deac (foto 1), corespondenta noastră de la Cluj.

“Poate că unii dintre voi se întreabă de ce Sinodul Bisericii noastre a hotărât ca anul 2017 să fie dedicat apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului? Cine au fost aceşti oameni, în ce fel au apărat ortodoxia şi de ce merită o astfel de cinstire?

Este firesc ca unii oamenii să îşi pună astfel de întrebări. Cei pe care Biserica a hotărât să îi omagieze anul acesta nu sunt prezenţi în manualele de istorie, iar românii în general ştiu prea puţine lucruri despre crezul şi lupta lor, şi mai ales despre ceea ce ei, prin jertfa lor, ne-au dăruit nouă, celor de azi şi de mâine. Voi începe aşadar prin a lămuri, pe cât de se poate, aceste aspecte. Unul dintre pătimitorii temniţelor comuniste, domnul Dumitru Bordeianu, definea comunismul ca fiind “religia satanei pe pământ”. Definiţie cât se poate de exactă. Dincolo de aspectele politice şi sociale, comunismul are la bază o filosofie profund anti-creştină şi anti-naţională. Cei care s-au opus comunismului, în special tineretul, studenţimea, au înţeles perfect acest lucru încă dinainte ca acest regim să se instaureze la noi. Aceşti tineri, a căror educaţie era bazată pe două mari principii - credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neam - au presimţit că nu vom scăpa nesatanizaţi dacă bolşevismul va ajunge la noi în ţară. Prin urmare au înţeles să lupte din toate puterile, de pe poziţie creştină, împotriva comunismului.

Ba mai mult decât atât, au înţeles că împotriva celui rău nu se poate lupta decât cu crucea în mână. Iar crucea înseamnă răstignire, jertfă. Erau pregătiţi şi educaţi în acest sens. Pregătiţi să aducă jertfa supremă pentru Învierea neamului.

Mulţi dintre cei care au pătimit în închisorile comuniste au avut acestă înţelegere mistică a luptei lor încă de la început, alţii au înţeles mai profund aceste lucruri după ce au ajuns în spatele gratiilor. Cert este că majoritatea covârşitoare a celor închişi de comunişti în temniţe au fost oameni care s-au situat împotriva acestui regim de pe poziţie profund creştină.

Pentru vina de a se fi împotrivit acestui regim satanic, ei au primit condamnări uriaşe. Închişi în condiţii inumane, au fost torturaţi şi schilodiţi, supuşi unui regim de exterminare pe care doar o minte diabo -lică îl poate concepe. Unii şi-au jertfit întreaga tinereţe, alţii au plătit chiar cu viaţa, murind ca adevăraţi mucenici în chinuri greu de imaginat de o minte sănătoasă.

Le-au schilodit trupurile prin bătăi, înfometare, frig, muncă silnică şi alte torturi de un sadism feroce. Au vrut să le distrugă şi sufletele prin teribilul experiment de la Piteşti. Dar nu au reuşit. În încercarea disperată de a-L scoate pe Hristos din inimile acestor oameni, cel rău nu a reuşit să facă altceva decât să le întărească şi mai mult credinţa în Cel Răstignit.

În aceste condiţii de exterminare, mulţi dintre cei întemniţaţi au înţeles că doar prin credinţă, dragoste şi solidaritate vor putea rezista. Astfel că temniţele au devenit adevărate ferestre către Cer, locuri în care rugăciunea se spunea neîncetat, iar trăirea duhovnicească ajungea pe treptele cele mai înalte. De curând, unul dintre cei care au pătimit în temniţele comuniste, domnul Marin Răducă, un bătrân coborât parcă din icoană, mi-a spus: “Am fost la multe mănăstiri, am fost de multe ori şi în Sfântul Munte. Dar nicăieri nu am regăsit trăirea duhovnicească pe care am avut-o noi în închisoare”. Era în ceea ce spunea domnia sa o urmă de paradoxală nostalgie. Şi nu e singurul fost deţinut politic la care am simţit acest lucru.

Asumându-şi jertfa şi închinând-o unui ideal creştin, aceşti martiri au ştiut să transfigureze sufe- rinţa. Chinurile care ar fi trebuit să îi distrugă trupeşte şi sufleteşte, au reuşit să îi întărească duhovniceşte şi să le arate calea spre Lumină. Şi, nu în ultimul rând, la capătul Calvarului aceşti mucenici au primit un dar duhovnicesc de mare preţ: darul iertării. Oamenii aceştia au fost capabili să îşi ierte, cu adevărat şi din toată inima, călăii.

Aceştia sunt cei pe care Biserica noastră îi omagiază anul acesta. Evlavia poporului îi numeşte deja “sfinţii închisorilor”, moaştele lor izvorăsc mir şi săvârşesc minuni. Dar poate cea mai mare minune pe care aceşti mucenici ai neamului nostru o fac este aceea de a întoarce la credinţă tineri îndepărtaţi de biserică. Nu puţine sunt cazurile de convertiri în urma lecturii mărturiilor celor care au trecut prin iadul temniţelor comuniste. Avem convingerea că, atunci când Dumnezeu va rândui acest lucru, aceşti martiri şi mărturisitori vor fi canonizaţi oficial şi cinstiţi în toate bisericile ca adevăraţi mucenici. Credem cu tărie că numai datorită jertfei lor mai existăm astăzi ca popor dreptcredincios, după mai bine de 40 de ani de regim comunist. Şi este de datoria noastră să îi cunoaştem şi să îi cinstim. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încerca să organizăm mai multe evenimente închinate acestor sfinţi ai închisorilor, prin intermediul cărora dorim să facem cunoscută jertfa lor.

Pentru că este luna martie, lună în care românii serbeză venirea primăverii şi rolul femeii în viaţa cetăţii, am hotărât să începem seria de astfel de evenimente cu unul dedicat femeilor care au păti- mit în temniţele comuniste. Şi nu întâmplător am ales o zi apropiată de Buna Vestire, sărbătoare închinată Maicii Domnului, cea care, după cum mărturisesc supravieţuitoarele, a fost sprijinul cel mai puternic al celor întemniţate de către fiara roşie comunistă.

Aşa cum nu au fost cruţaţi copiii (temniţa de la Târgşor fiind destinată elevilor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani), nici femeile nu au scăpat de prigoana dezlănţuită de regimul comunist. Soţii, mame, fiice şi surori au fost închise doar pentru vina de a fi rudele unor “duşmani ai poporului” cum îi numeau comuniştii pe cei care se împotriveau doctrinei lor. Ţărănci simple, cu credinţă în Dumnezeu şi dragoste de aproapele erau condamnate la ani mulţi de temniţă pentru vina de a fi dat o coajă de pâine şi adăpost vreunui fugar urmărit de comunişti. Nu în ultimul rând, temniţele au înghiţit femei şi fete dârze şi curajoase, conştiente de pericolul comunist şi angajate în lupta împotriva acestuia. Cele mai multe dintre acestea erau tinere studente, dar şi eleve ale căror condamnări depăşeau uneori numărul anilor din buletin.

Condiţiile de detenţie nu au ţinut cont de fragilitatea şi delicateţea trupească a femeilor. Nici torturile aplicate în anchete nu au fost mai blânde. Aceste fete şi femei au pătimit la fel ca şi fraţii lor, fiind torturate şi umilite într-un mod diabolic. În ciuda suferinţelor de nedescris, viaţa duhovnicească din închisorile de femei a fost cel puţin la fel de profundă, bogată şi înaltă precum cea din temniţele bărbaţilor. Rugăciunea, dragostea şi credinţa nestrămutată în îndurarea Părintelui Ceresc au fost armele cu ajutorul cărora aceste femei au biruit forţele întunericului. Iar Maica Domnului le-a fost, după cum mărturisesc supravieţuitoarele, sprijin, nădejde, scăpare şi zid nebiruit. Paraclisul ei, cunoscut pe dinafară de cele întemniţate, era, în multe celule, recitat zilnic (în şoaptă şi cu băgare de seamă, pentru că rugăciunea era aspru pedepsită).

Despre detenţia feminină anticomunistă literatura de specialitate vorbeşte pe nedrept prea puţin. De vină este poate şi discreţia, smerenia cu care aceste mari doamne ale neamului nostru au ales să îşi trăiască viaţa de după detenţie. Noi credem însă că aceste femei merită aceeaşi cinstire pe care trebuie să le-o acordăm martirilor bărbaţi. Pentru că nu au fost cu nimic mai prejos faţă de ei. Într-un fel am putea spune că ele au înţeles poate mai bine şi mai repede sensul mistic, duhovnicesc al jertfei care li se cerea. Prin firea lucrurilor, femeia este mai înclinată spre jertfă. Ea ştie că pentru a da viaţă, trebuie să treacă prin durere şi suferinţă. Dar şi că la capătul suferinţei va întâlni bucuria supremă.

Femeile din închisorile comuniste şi-au asumat cu dârzenie şi demnitate suferinţa, aşezând-o cu smerenie pe altarul neamului românesc. Unele şi-au jertfit viaţa, trecând la Domnul în urma torturilor şi a condiţiilor inumane în care erau ţinute. Altele şi-au petrecut întreaga tinereţe în spatele gratiilor. Le-am numit “Doamnele demnităţii româneşti” pentru că au dat dovadă de curaj, credinţă şi verticalitate, pentru că, privind la exemplul lor ne recăpătăm demnitatea de oameni şi mai ales pe aceea de români. “

Alina Ioana Deac 

divider



CORBEANCA: Adevărul despre torturile şi suferinţele „sfinţilor închisorilor”

Sâmbătă, 11 martie, a avut loc la Corbeanca, în Biserica Buna Vestire, conferinţa “Sfinţii Închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”. Conferinţa, organizată de Fundaţia Profesor George Manu în colaborare cu Parohia Buna Vestire şi Scoala Generală Corbeanca Tamaşi, s-a adresat în principal tinerilor care au umplut biserica până la refuz. Invitaţii noştri au fost Ciprian Voicilă, rapperul Cedry2k şi foştii deţinuţi politici, Dna. Nina Moica şi Dl. Jacques Iamandi.

Conferinţa a fost transmisă live pe ActiveNews şi s-a bucurat de multe ecouri media: publicaţiile Jurnalul de Ilfov şi Actualitatea de Ilfov au dedicat pagini speciale acestui eveniment în editiile tipărite. Conferinţa a fost prezentată pe scurt şi la TVR1, în cadrul emisiunii Universul Credinţei din 19 martie 2017.Mulţumim familiei Nicorescu pentru iniţiativă şi organizare locală, Părintelui Cosmin Brânzea pentru sprijin, invitaţilor noştri, participanţilor şi tuturor prietenilor care au fost alături!

Redacţia Permanenţe

Preoţi, profesori, părinţi, elevi şi studenţi s-au reunit sâmbătă, 11 martie, în sânul Bisericii „Buna Vestire” din Corbeanca, la o conferinţă dedicată apărătorilor Ortodoxiei din vremea prigoanei comuniste asupra creştinilor. Împreună s-au rugat şi i-au pomenit pe cei ce au luptat pentru libertatea ţării şi a Bisericii Ortodoxe Române, în vremea asupririi.

Oameni care poartă în suflet mereu vii clipele când au ajuns pe mâinile celor mai temuţi torţionari ai închisorilor comuniste şi-au spus durerea, sâmbătă, în Biserica „Buna Vestire”, în faţa tinerilor din Corbeanca. Depănând amintirile unui trecut dureros, supravieţuitori ai ororilor comuniste au dezvăluit faptele de nedescris la care au fost supuşi ani întregi, doar pentru că aveau curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a-şi mărturisi credinţa şi chiar dorinţa de a muri pentru Dumnezeu şi pentru neamul românesc.

În mijlocul iadului de pe pământ

Perioada anilor 1945-1989 a fost şi va rămâne una dintre cele mai negre file din istoria poporului român. Ajuns la conducerea ţării, Partidul Comunist Român a implementat un sistem inuman de organizare a penitenciarelor, instaurând tortura fizică şi psihică împotriva celor ce se opuneau regimului politic. Printre cei care au ajuns în temniţele înfiorătoare, unde au fost înfometaţi, bătuţi, umiliţi, supuşi unor torturi de neimaginat mulţi ani, s-au aflat şi Jacques Iamandi şi Niculina Moica. Foşti deţinuţi politici, ambii au făcut mărturisiri cutremurătoare despre traiul în mijlocul iadului de pe pământ, viaţa în puşcăriile catacombelor, spre pildă de viaţă tinerilor de astăzi. Niculina Moica a povestit drama copilului care a cunoscut ororile închisorii comuniste, la numai 15 ani, atunci când a trecut prin penitenciarele din Jilava, Târgu Mureş, Botoşani, Arad şi Oradea.„Am fost arestat în 1956 pentru o organizaţie manifest împotriva regimului, eram organizaţie de tineret, de studenţi de la istorie, teatru şi cinematografie. Mi s-a adus acuzaţia „uneltire împotriva ordinii sociale”, asta era la modă. Am fost condamnat la opt ani şi am stat în închisoare opt ani şi jumătate. Nu ştiu de ce m-au ţinut o jumătate de an în plus. S-a vorbit acum şi se va vorbi mereu despre martiri şi despre sfinţi. Într-adevăr, au existat şi există sfinţi. Despre ei veţi citi mult, eu vă voi vorbi despre cei pe care i-am cunoscut în celulă. Eu cred că voi tinerii sunteţi speranţa că ne veţi întoarce înapoi în Biserică, cum spunea Valeriu Gafencu. După 23 august, după ce ţara a fost călcată în picioare, numai lichelele conduceau. Restul, toată ţara avea de suferit. Oamenii se trezeau, pur şi simplu, în puşcărie pentru nimic. Majoritatea celor care au intrat în puşcărie nu aveau nicio idee de politică. Minori, bătrâni, tineri de vârsta voastră, îi luau din spital şi-i băgau în puşcărie. Te luau şi te trânteau acolo, jos în celulă. Dacă aveai câţiva oameni de bun simţ care să te îngrijescă în celulă erai bine, dacă nu, erai terminat. Asta era condiţia. Nu mai vorbesc despre regimul de înfometare, pentru că regimul vroia să extermine această clasă socială prin foamete, tortură, moarte. Când am ajuns la Gherla, comandantul ne-a spus: aţi ajuns la Gherla, aţi ajuns aici ca să muriţi. Dar pentru că dacă v-aş împuşca, pentru fiecare un glonţ m-ar costa foarte mult, eu am altă idee. Să vă aşez pe toţi la rând şi cu un singur cartuş, să împuşc zece, dar şi asta m-ar costa mult. Aşa că o să vă extermin prin foamete, mizerie şi bătaie. Erau oameni excepţionali între noi. O să vă vorbesc despre un ţăran, Scrimnic, care era analfabet. Mama lui era văduvă de război şi avea o bucăţică de pământ şi o grădină. Când au venit cei de la colectivizare cu apărarea patriotică, ei au ieşit cu furcile în poartă. I-au băgat în puşcărie şi pe el şi pe mama lui. Am ajuns cu el într-o cameră. După revoluţia din Gherla am fost izolat şase luni singur. Apoi m-a repartizat într-o cameră unde era o atmosferă dubioasă. La început m-am ferit de toată lumea. Dar l-am remarcat pe acest Scrimnic. Într-o celulă cam cât camera asta, stăteam 40 de oameni, pe trei rânduri. N-aveai voie să stai culcat, stăteai doar în şezut cu mâinile pe genunchi. Nu trebuia să vorbeşti, n-aveai voie să faci nimic. Pe paturile de jos, stăteau cam 10 oameni şi întotdeauna acolo lăsam să stea bătrânii şi bolnavii. Dimineaţa se deschidea vizeta (care era o gaură în poartă) şi-ţi dădea turtoiul şi o cană cu vopsea neagră, căreia ei îi ziceau cafea, dar era o zeamă de cărbuni. Şi Scrimnic s-a aplecat să-şi ia porţia de dimineaţă. Avea o cruce la gât.

Când a văzut gardianul, a întins mâna să-i ia crucea. Scrimnic s-a ferit. În câteva secunde, s-a deschis uşa, a intrat caraliul înăuntru (aşa îl numeam noi pe gardian, caraliu însemnând, pentru noi, suflet negru), iar Scrimnic a băgat crucea în gură şi a înghiţit-o. Gardianul s-a năpustit asupra lui, eu l-am tras şi acesta a nimerit cu mâna-n gol. Scrimnic, acest ţăran care era foarte dârz, i-a spus gardianului: „voi, cei care purtaţi steaua dracului în frunte? Eu port crucea şi nici mort nu puteţi să mi-o luaţi!”. După vreo jumătate de oră au apărut opt caralii împreună cu locţiitorul politic şi au început să ne ia la bătaie, împingându-ne pe amândoi spre uşă. După ce am ieşit din celulă, aceşti oameni au tăbărât pe noi. Închipuiţi-vă opt oameni care loveau cu cizmele, cu pumnii, unde apucau.

Ne-au băgat într-o celulă şi acolo ne-au bătut până când ne-au lăsat laţi. În câteva minute, eram o masă de sânge. Când au terminat, locţiitorul politic a urinat pe noi. După vreo patru-cinci ore, ne-au luat cu nişte pături şi ne-au dus în celulă. Pentru tot ceea ce făceai împotriva decidenţilor, erai codamnat la „neagra” între 7 şi 28 de zile. Timp în care n-aveai dreptul la mâncare. Primeai mâncare odată la două zile, iar restul zilelor, primeai dimineaţa, o gamelă de apă. Plus, te dezbrăca complet, n-aveai pat, n-aveai nimic. Scrimnic, acest ţăran analfabet îşi păstra raţia lui, 125 de grame de pâine. Omul ăsta păstra porţia lui şi când venea cineva de la neagra, el i-o dădea spunându-i: ştiu că aţi răbdat, vă rog primiţi de la mine bucata asta de pâine”, şi-a amintit îndurerat de zilele temniţei, Jacques Iamandi.„Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”Conferinţa „Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”, a fost organizată de Fundaţia „Profesor George Manu”, cu sprijinul Cezarinei Condurache. Prin amabilitatea părintelui paroh Constantin Brânzea, evenimentul a fost găzduit de Biserica „Buna Vestire” din localitate. Mărturisirile foştilor deţinuţi au fost făcute spre pilda tinerilor care s-au aflat în biserică în momentul respectiv.

Ionela Chircu , jurnaluldeilfov.ro

divider



Aduceţi istoria în faţa tinerilor, pentru ca aceştia să o înţeleagă, văzând-o!

Sâmbătă, 18 martie, Aula Colegiului Naţional “A.T. Laurian” a găzduit conferinţa organizată de Asociaţia Scut Botoşănean, premergătoare unui concurs interliceal de arte plastice “Sfinţii închisorilor”, cu participarea preotului Mircea Bejenar şi a lui Ioan Maluş, unul dintre deţinuţii politici care trăiesc să mărturisească.

Aproape toate scaunele din aulă sunt ocupate de tineri, majoritatea elevi. Nici nu ştiau ce urmează, nici nu ştiau ce le va fi dat să audă. La prezidiu, un bătrânel care se sprijină în baston, cu părul alb, uşor ciufulit, scrutează tinerii care aşteaptă. Alături, un preot cu ochelari, priveşte pe deasupra ramelor şi cugetă.

Preşedintele Asociaţiei “Scut botoşănean”, Bogdan Cărăuşu, este gazda conferinţei şi îi prezintă pe invitaţi:“Părintele Mircea Bejenar, profesor de istorie şi geografie. Sfinţia sa este reprezentantul oficial al Fundaţiei “George Manu” a foştilor deţinuţi poli- tici şi în această zi ne va iniţia pe drumul plin de sfinţenie al celor care au fost sfinţii închisorilor din România, al celora care au mărturisit, cu preţul vieţii, cu preţul tinereţii lor, pentru că oamenii despre care ne va vorbi părintele astăzi au ales să-şi sacrifice bunul cel mai de preţ, tinereţea, viaţa şi tot ce aveau mai scump, pentru a mărturisi adevărul, pentru a sta drepţi în faţa tăvălugului comunist. Este cu noi şi unul dintre mărturisitorii din închisorile comuniste, domnul Jan Maluş, care ne poate povesti o sumedenie de întâmplări şi de trăiri adevărate”.

Conferinţa începe cu o rugăciune rostită de preot şi îngânată de asistenţă. Apoi, părintele Mircea Bejenar, reprezentantul Fundaţiei “George Manu”, începe să cuvânteze.“Patriarhia Română a închinat tot anul 2017 reevaluării, comemorării, aniversării suferinţei, a martirilor din închisori. România creştină a avut parte de închisori. România creştină şi-a închis tineretul, şi nu numai. A închis, a persecutat adevărul, verbul, lumina. Copii, tineri, intelectuali, tot ce-a ostenit mintea românească în secolul XX a fost pus în închisori. Experienţa închisorilor pentru credinţă, pentru adevăr, pentru democraţie a fost făcută înainte de comunism, din timpul dictaturii lui Carol al II-lea. Tineretul României a avut întotdeauna o sensbilitate profundă pentru Hristos. Aşa au înţeles tinerii din perioada interbelică să trăiască în cotidian. La geografie aţi învăţat despre martorii de eroziune. Se spune despre ei (arătând către Ioan Maluş, n.r.) că sunt martori ai eroziunii istoriei. Trăim momente, ani, în care sfinţenia, valorile, cele mai nobile aspiraţii ale oamenilor sunt date deoparte, ocărâte. Aşa s-a întâmplat şi cu generaţia sfinţilor închisorilor. Sfântul Constantin cel Mare, în 325, după ce au încetat persecuţiile lumii creştine, datorită lui, când îi aduna pe toţi episcopii şi creştinii responsabili de viaţa bisericii, Împăratul, când intra în sală, se închina până la pământ şi săruta mâinile, rănile martirilor. Avea contact contondent, fizic, cu sfinţenia, cu rănile. Toată România, de 70 de ani, este o rană, toată creştinătatea este o rană”, a spus părintele Mircea Bejenar.

Potrivit preotului, la fiecare trei familii din România a existat câte un suferind, iar vârsta celor care au ajuns în puşcăriile comuniste a fost foarte redusă, copii de 12 ani fiind smulşi din familiile lor pentru vina de a-şi fi iubit ţara şi au ajuns în iadul gândit de Alexandru Nicolschi, unul dintre cei mai sângeroşi torţionari ai regimului.

În momentul în care Ioan Maluş a fost invitat să vorbească despre experienţa sa în puşcăriile comuniste, Cetăţeanul de Onoare al municipiului Botoşani s-a ridicat, abia ţinându-se pe picioare şi sprijinindu-se de masă. Un murmur a străbătut Aula Laurianului atunci când Ioan Maluş s-a adresat tinerilor şi profesorilor lor.“Eu sunt foarte fericit, foarte emoţionat de cinstea, de onoare pe care mi-o faceţi, eu dacă o iau de la început..., eu sunt mecanic de locomotivă. Am fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti, aveam 23 de ani. În detenţia mea am stat o perioadă de timp cu doi preoţi în celulă, unul dintre ei era părintele Iliescu de la Iaşi. Vreau să vă spun că în perioada asta comunistă noi nu am luptat pentru comunism, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră, însă ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Dacă îmi punea întrebarea cineva dintre torţionari dacă m-am le- pădat de neam, de martirii noştri, de domnitorii noştri, din cauza schingiuirilor spuneam că da. “Dar de Dumnezeu te-ai lepădat?” “NU!”, şi atunci iar ne băteau. Era un student ca dumneavoastră care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. “Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta... Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul ăsta. Eu vă mulţumesc pentru onoarea asta şi pentru că apreciaţi sacrificiul celor care au murit în puşcării, însă Dumnezeu a fost mare şi am mers mai departe. Să mergem mai departe şi să nu lăsăm pământul nostru pe mâna străinilor”, a spus Ioan Maluş.

În timpul cuvântării sale, ochii tinerilor din sală erau plini de lacrimi, aceştia fiind impresionaţi de suferinţa celui pe care îl vedeau în faţa lor, cu ochii lor, mărturie vie a unei credinţe de nestrămutat. Multe dintre întrebările trimise de tineri către Ioan Maluş au vizat experienţa sa din închisori, modul cum a fost torturat, însă părintele Bejenar le-a spus că astfel de trăiri sunt greu de rememorat şi sunt extrem de dureroase, chiar şi după atâţia ani.

În aula Laurianului, două ore au trecut pe nesimţite, dovezile de credinţă şi patriotism alunecând peste cei prezenţi şi atingându-i, credem, în cele mai intime trăiri. Nu e puţin lucru să vezi istoria la câţiva paşi de tine, istoria întruchipată de Ioan Maluş.

La finalul conferinţei, marcată cu un imn închinat Maicii Domnului, bătrânul a fost înconjurat de tineri care l-au atins, i-au strâns mâna, i-au cerut să facă poze împreună. Ioan Maluş a acceptat totul, cu un zâmbet permanent pe chipui brăzdat de durerea anilor pe care i-a trăit. Aduceţi istoria în faţa tine- rilor pentru ca aceştia să o înţeleagă.

Mădălina Ursuleanu  http://stiri.botosani.ro

divider



9 martie - Cluj Napoca -comemorarea rezistenţei anticomuniste

Pe data de 9 martie 2017, tinerii din parohia “Înălţarea Sfintei Cruci” din Cluj-Napoca au organizat un parastas în memoria foştilor deţinuţi politici din perioada comunistă. La eveniment a luat parte şi domnul doctor Traian Neamţu, supravieţuitor al Gulagului românesc.

După slujba de pomenire, săvârşită de preoţii Gavril Vârva şi Cristian Timar, domnul Traian Neamţu a ţinut un cuvânt pentru cei prezenţi la eveniment, în paraclisul bisericii. Acesta a evocat ororile prin care a trecut în cei 5 ani de temniţă comunistă, dar şi minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit în spatele gratiilor.

După o mică agapă frăţească, participanţii, împreună cu domnul Neamţu, s-au deplasat la Monumentul Rezistenţei Antiomuniste de lângă Parcul Central, unde au depus coroane de flori, au aprins candele şi au rostit o rugăciune în memoria celor care au pătimit în temniţe.

 

divider



„Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor”, conferinţă la biblioteca judeţeană Târgovişte

Eveniment deosebit la Biblioteca Judeţeană I.H.Rădulescu, unde Asociaţia Literata, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” Dâmboviţa, Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi Fundaţia „Profesor George Manu” au organizat o conferinţă în memoria celui numit ”Sfântul închisorilor”: Valeriu Gafencu.

Sala de conferinţe a bibliotecii a fost plină cu oameni veniţi să asculte detalii despre viaţa, sufe- rinţa, curajul şi credinţa nemărginită a lui Valeriu Gafencu, unul dintre legionarii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt ”Sfântul închisorilor”.

Născut la 24 ianuarie 1921, în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi, în Basarabia, Valeriu Gafencu a fost un tânăr exemplar, care punea mare preţ pe carte şi voia şi pe principiile creştine şi încerca să îi convingă şi pe ceilalţi să le respecte.

Tatăl sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu Romania. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea, lui Valeriu revenindu-i aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori.

Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani.

Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.

În cadrul evenimentului organizat la Târgovişte invitatul special a fost sociologul Ciprian Voicilă. Au fost prezentate şi mărturii ale celor care l-au cunoscut pe Gafencu îndeaproape, cele trei surori ale sale, colegi de închisoare, care au vorbit despre capacităţile intelectuale ale acestuia, credinţa şi dorinţa lui de a-i ajuta pe ceilalţi şi forţa cu care a rezistat în detenţie, în condiţii grele.

Actriţa Camelia Varga a recitat din poeziile scrise de Valeriu Gafencu şi a vorbit despre forţa legionarilor pe care i-a cunoscut îndeaproape.

În cadrul evenimentului au avut loc şi lansări de carte ale Editurii Evdokimos şi expoziţii cu vânzare de volume despre viaţa lui Valeriu Gafencu.

Un moment excepţional a fost, însă, minirecitalul Formaţiei Basarabii, formată din fraţii gemeni Udrea, din Fieni, recital care i-a făcut pe cei prezenţi să se cutremure.

Lavinia Oprescu  sursa: http://www.gazetadambovitei.ro

divider



Virgil Maxim – viaţa ca jertfă sub semnul crucii

Virgil Maxim nu ne-a părăsit cu adevărat odată cu plecarea sa la Domnul acum două decenii, pe 19 martie 1997. În urma sa rămâne un „Imn pentru crucea purtată”, o carte-testament care depăşeşte cu mult sfera simplei literaturi memorialistice. Miezul acestei scrieri este unul plin de duh, o împărtăşire a unei experienţe spirituale trăită în condiţii extreme. Multe lucruri semnificative pot fi invocate atunci când vorbim de această carte. Înainte de toate titlul ei. Acesta sintetizează cum nu se poate mai fericit idealul şi starea de conştiinţă a unei generaţii de tineri români care s-au dedicat slujirii lui Hristos în cadrul neamului lor. Deschizând-o şi pătrunzând în conţinutul ei, constatăm că această carte conţine povestea unei vieţi care a trăit jertfa ca pe o stare asumată, naraţiunea fiind împletită în permanenţă cu o conturare a idealului pur şi înalt care a înflăcărat sufletele acelor oameni care pentru noi, cei de azi, nu pot fi altceva decât nişte modele în toate privinţele. În acele pagini rupte din viaţa sa şi pe care ni le-a dăruit nouă, Virgil Maxim a pus tot preaplinul sufletesc pe care l-a acumulat în ani şi ani de suferinţă, jertfă, asceză, rugăciune. Din ele iradiază totodată o imensă dragoste pentru neamul său şi pentru Hristos. De-a lungul lor, duhul autorului poate fi regăsit la fiecare pas, viu şi pururea prezent printre noi prin perenitatea cuvântului izvorât din el.

Odată cu publicarea acestei cărţi care se identifică în chip deplin cu viaţa sa, atât evenimenţial cât şi ca stare interioară, misiunea lui Virgil Maxim pe acest pământ s-a încheiat. Domnul l-a chemat în ceata drepţilor Săi, încât „lansarea” cărţii (dacă ne este îngăduit să folosim acest termen) a coincis efectiv cu înmormântarea sa. Cartea s-a împărţit chiar acolo, la marginea sicriului, celor care au venit să-l conducă pe ultimul drum pe acest adevărat atlet duhovnicesc pentru care îndemnul lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34) a constituit îndeptarul nestrămutat al întregii sale vieţi.

Format în atmosfera faimosului „grup al misticilor de la Aiud”, alcătuit din legionari şi fraţi de cruce întemniţaţi încă de pe vremea regimului antonescian care au mers pe linia aprofundării teoretice şi practice a învăţăturii creştine, Virgil Maxim devine mai apoi în închisorile comuniste un adevărat catalizator de viaţă duhovnicească, un îndrumător pentru mai tinerii săi camarazi întemniţaţi ulterior instaurării bolşevismului. Fără nicio urmă de mândrie, mai degrabă cutremurat de imensa răspundere pe care a înţeles că i-a încredinţat-o Dumnezeu, Virgil Maxim s-a ridicat cu prisosinţă la înălţimea acestei misiuni dificile. Împrejurările teribile şi atmosfera de teroare din temniţele comuniste nu au reuşit să înfrângă rezistenţa morală şi spirituală a celor care au înţeles că menirea lor este lepădarea voii proprii şi asumarea deplină a crucii, a suferinţei, ca o cale spre mântuirea lor şi a celor din jur.

Virgil Maxim face parte din categoria acelor „mistici” pentru care idealul legionar e unul eminamente spiritualizat, care nu au făcut „politică” nicio clipă din viaţa lor. Ţelul suprem nu este pentru ei altul decât cel al desăvârşirii morale, al biruinţei asupra încercărilor interpretate în cheie spirituală. Acestea sunt identificate simbolic drept muntele suferinţei ca lupta împotriva patimilor grosiere de natură trupească, pădurea cu fiare sălbatice ca lupta împotriva gândurilor şi a patimilor nevăzute de ordin sufletesc sau mental, iar mlaştina disperării ca încercarea teribilă a absenţei divine, pe care a experiat-o şi cineva ca Sfântul Siluan Athonitul, autor al celebrului îndemn „ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui”. Deşi în închisoare nu avea cum să cunoască aceasta maximă în chip mijlocit (cărţile despre Sf. Siluan au apărut ceva mai târziu şi iniţial doar în occident) Virgil Maxim a cunoscut-o şi a aplicat-o în chip nemijlocit, din propria sa experienţă:

„Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Îndrăzneşte! Împotriva îndoielii, a deznădejdei! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar ţine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine! O, iată-te ajuns! În braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăpărea mea şi Izbăvitorul meu”!”

În mod paradoxal, deşi nu a făcut politică, ridicându-se deasupra oricăror contingenţe şi dedicându-se exclusiv celor ce ţin de sfera eternului, Virgil Maxim a fost o prezenţă cât se poate de activă în lume, în cetatea în care i-a fost dat să trăiască şi să se nevoiască. Nu a fost un eremit, un retras, ci un permanent model de atitudine pentru cei din jurul său. Viaţa isihastă, asceza au fost pentru el mijloace de desăvârşire lăuntrică, de dobândire a Duhului lui Hristos. Dar omul astfel transformat, ca întruchipare vie a unui ideal ce nu ţine doar de sfera abstractului, este un om menit să contribuie la însănătoşirea morală a societăţii din jurul său. Un exemplu menit să catalizeze, să îndrume, să aducă bucurie şi să menţină trează acea tensiune spirituală al cărei ţel trebuie să fie orientarea unui neam pe căile lui Hristos.

Bogdan Munteanu 

divider



Părintele Ioan Dunca Joldea -apostol al Maramureşului şi ostaş al neamului românesc (I)

La împlinirea a 110 ani de la naşterea preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (1907-1968), uriaşă personalitate a Maramureşului contemporan, implicat, prin atitudinea sa eroică, în prima linie a luptei de apărare a libertăţii, demnităţii şi identităţii naţionale şi creştine a acestui colţ sfânt de ţară românească. Slujitor al altarului şi păstor de suflete, înflăcărat vestitor al Evangheliei, om de înaltă cultură teologică şi universală, Ioan Dunca-Joldea s-a opus, plătind cu multă suferinţă, tuturor hoardelor cotropitoare, rămănând ca o stâncă neclintită în faţa valurilor. Rămâne în sufletul maramureşenilor prin atitudinea sa dârza faţă de ocupaţia maghiară (de două ori arestat), prin rolul central în opoziţia faţă de anexarea Maramureşului la URSS şi apoi lupta eroică, pe toate planurile împotriva regimului comunist (liderul spiritual al grupului Popşa). În semn de omagiu, oferim cititorilor câteva amintiri ale fiului său, camaradul şi colaboratorul nostru Ioan Dunca din Vişeu de Sus. (M.V.)Este mai greu să vorbeşti despre propriul părinte decât despre cineva care nu-ţi este rudenie „de sânge”, chiar dacă foarte apropiat. Fiindcă în acest caz este o permanentă ameninţare a subiectivismului, firesc de altfel, şi dacă vrei să fii absolut onest, vei fi atât de vigilent în scopul înlăturării acestui risc încât apare un altul, acela de a trece în cealaltă extremă, mascând sau evitând ceea ce ţi se pare subiectiv ca fiind nesemnificativ, nesigur, neobiectiv, ne…ne…ne…etc…În afară de asta au trecut 40 de ani de când o mulţime imensă de localnici din Ieud şi nu numai, în plin regim comunist, l-a condus pe părintele meu (şi al satului poate mai mult!?) - cunoscut mai mult sub porecla de familie specifică maramureşenilor, Popa Joldea (de fapt Ion Dunca al lui Dumitru Joldii) - pe ultimul drum din această lume spre cimitirul Bisericii din Deal (1364) unde fusese capelan în primii ani de preoţie. Timpul mai estompează uneori realităţile trecute, ca şi unii care se străduiesc să şteargă sau măcar să diminueze unele merite ale altora desigur, pentru că le-ar umbri propriile merite, adesea cel puţin îndoielnice. Mi s-a întâmplat să aud remarci de felul:„-Atunci, eu şi tatăl tău am făcut şi am dres…” cu toate că individul respectiv nu se găsea nici măcar pe aproape de pericol. Iar eu ştiam adevărul şi tăceam, atât pentru a nu mai stârni animozităţi inutile cât şi pentru faptul ştiut de mine că pe tata nici nu l-a interesat recunoaşterea rolului săr în nişte evenimente, nici nu l-ar interesa în cazul că ar mai fi în viaţă. În acest ultim caz, s-ar fi distrat de minune, căci nu era lipsit de simţul umorului câtuşi de puţin! Ca şi faptul că era prea inteligent şi cultivat ca să preţuiască efemera glorie a lumii în care ne-a fost dat să trăim. Dar nu aceştia sunt subiectul acestor aduceri aminte. Doar că se repetă povestea cu vitejii de după război la modul agasant mai ales acum când încă nu s-au stins ecourile revoluţiei (?) şi eroii se cam confundă cu călăii lor. Ce mai contează? Adevărul tot iese cândva la iveală, repunând totul la locul lui dar eroul adevărat rămâne cu totul nepăsător la aceste reabilitări totdeauna tardive. Ceea ce spun nu are nicio importanţă pentru cel căruia i se spunea Popa Joldea, căci nu a fost nici orgolios, nici dornic de mărire.

În 1946, preşedintele PNŢ Maramureş era Ilie Lazăr, dar povara acelor alegeri a picat în cârca vicepreşedintelui de atunci, Popa Joldea. A făcut tot ce a putut, ajutat şi de talentul oratoric şi de cultura lui şi de reputaţia de luptător neînfricat pentru drepturile românilor. Pe vremea aceea, intelectualitatea din Transilvania era devotată lui Iuliu Maniu, figură cam singulară în peisajul politic din ţara noastră, iar preoţii greco - catolici îndeosebi i-au fost alături. Nu le era interzis pe vremea aceea preoţilor să activeze politic, iar acum era luptă împotriva balaurului roşu şi a ateismului declarat. Tatălui meu i s-a propus să fie „cap de listă” în alegeri, dar a refuzat politicos. Nu numai poziţia ci orice prezenţă pe listă. Nu-l interesa nimic pentru el.***Fiu de ţărani înstăriţi, cu mulţi copii - cum era rânduiala prin părţile locului - cu tradiţii şi reguli de viaţă transmise de cine ştie câte generaţii, în mod firesc, natural, de la sine înţeles. Loviţi mereu de tot felul de calamităţi, naturale sau nu, primeau loviturile, apoi se ridicau şi o luau de unde o lăsaseră, „Aşa o vrut Dumnezeu!” şi gata cu văicăreala.

După încheierea primului război mondial, pe lângă euforia Marii Uniri, a venit şi tifosul exantematic secerând vieţi cu nemiluita. A pierdut familia doi „fecioraşi” (cum li se spunea adolescenţilor). Au fost bolnave şi surorile, Ioana şi Mărcuţa, dar au supravieţuit. Aveau să mai piardă un fecior în cel de-al doilea război mondial, Dumitru, încorporat în armata maghiară şi căzut prizonier. Tot tifosul l-a răpus, cum s-a aflat mai târziu. Mult mai târziu. Tatăl meu a avut şansa să-i placă şcoala şi a fost trimis la studii liceale. Căci ieudenii ascultau de sfaturile învăţătorilor şi dacă aceştia considerau că un copil are cap pentru carte, părinţii făceau eforturi materiale importante spre a-şi susţine urmaşii întru ale cărţii. A urmat cursul gimnazial la Sighet, la liceul Piarist, şi cursul superior după „Bătaia cea mare”, la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare. Pasionat de lectură, a fost remarcat şi după cum am auzit, a devenit bibliotecarul liceului, începând din clasa a şasea până la absolvire.

Se pare că şi-a dorit să urmeze „Literele” (filologia) dar a prevalat dorinţa mamei sale şi s-a înscris la Academia de Teologie din Gherla, sperând să-şi îndeplinească şi celălalt vis după aceea. Nu s-a mai întâmplat şi nu a regretat, după câte îmi dau seama. S-a căsătorit cu o tânără învăţătoare formată la Blaj şi a fost hirotonit de tânărul - pe atunci - episcop greco-catolic dr. Iuliu Hossu, de Cluj-Gherla. A fost numit capelan la Ieud, satul natal, pe lângă vârstnicul preot şi senator Artemie Anderco. Mai apoi a fost doi ani în Berbeşti. Revine la Ieud unde rămâne până în anul de tristă memorie 1948.Încă la începutul acestui an este „înlăgărat” la Gherla, aşa că „reunirea” nu-l găseşte acasă. Eliberat, refuză „trecerea” şi i se fixează domiciliul forţat în Sighet, de unde „evadează” şi punctează prin aceasta marea prigoană comunistă şi atee. L-am văzut de pe un geam de la penitenciarul din Sighet, la distanţă, într-o grădină dosnică, unde mai aveam noi atunci un fel de „vorbitoare ilegale”. L-am revăzut după 16 ani, în 1964. A stat ascuns într-o groapă prin păduri şi cine mai ştie pe unde, până l-au prins undeva prin judeţul vecin, Năsăud. Fusese condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică. Rejudecat a rămas cu 10 ani temniţă grea, pe care i-a executat integral, apoi domiciliu forţat în Bărăgan. Le-a făcut pe toate, a trecut şi prin mina de plumb de la Baia Sprie, unde l-a cunoscut pe şeful meu, Aurel Vişovan, şi mai târziu, fiecare nu a avut de spus decât de bine unul despre celălalt. Dar de la plumb s-a ales cu saturnism, cu inima epuizată, ficatul la fel, o umbră de om care s-a luptat cu boala (dar nu cu oamenii) până în primăvara anului 1968, când totul a cedat subit şi…

(va urma)

Ioan Dunca,  Fragmente de aduceri-aminte

divider



Flori de aur din Maramureş (34)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.) “Când l-au adus în celulă pe camaradul Gigi Dragon, bucuria mea a fost fără margini. Îl cunoşteam dinainte. Am stat cu dânsul în spitalul închisorii (Aiud), unde, deşi era printre cei mai bolnavi - făcea pneumotorax la ambii plămâni - era prezent oriunde era nevoie de ajutor. Avea o formaţie robustă. Fusese sportiv de performanţă la aruncarea cu suliţa şi făcuse alpi- nism. Era de profesiune inginer.

Avusese la început o condamnare mică - şapte ani. După puţina libertate de care s-a bucurat la expirarea ei, a fost rearestat şi condamnat - împreună cu un grup de braşoveni - la pedeapsa cu moartea. Era vorba de o acţiune ce avusese loc în munţii Ciucaşului şi în care a fost şi el implicat.

Auzisem de toate acestea şi acum, când l-am reîntâlnit, m-am bucurat extrem de mult. Primul lucru pe care i l-am spus la această nesperată întâlnire a fost: ”Domnule inginer, am aflat că aţi fost condamnat la moarte“. La care el, cu modestia-i specifică, răspunde: ”Ei, mare lucru!”... şi începe să râdă. Deşi ulterior i s-a comutat pedeapsa cu moartea în 25 de ani de închisoare, nu a fost anunţat decât după multă vreme, lăsându-l să trăiască cu spectrul morţii imediate.

Scurtul timp de libertate ce i-a fost îngăduit l-a folosit cu multă eficienţă. Era un om cu o cultură deosebită pe care şi-o îmbogăţea mereu. ”Domn` Orel“ (Aurel citit în franceză), îmi zice el... Deşi eram foarte buni prieteni, din respectul reciproc ce ni-l purtam, eu îi spuneam “domnule inginer“, iar el “domn` Orel“. “Ştii ce am citit când eram liber? Provincialele lui Pascal. Este o operă mo- numentală!”. Îl admira profund pe Pascal, omul de ştiinţă, filosoful şi literatul, care atinsese cote atât de înalte în domeniul spiritual. De altminteri, acest lucru îl caracteriza pe Gigi Dragon.

Cunoştea prelegerile pe care Horia Cosmovici - deasemenea izolat în Zarca - le transmisese din gură în gură în limba franceză, încât străbătând toată Zarca, au ajuns şi la noi.

Horia Cosmovici fusese comandant legionar, avocat celebru încă din tinereţe. Îl apărase pe Căpitan - Corneliu Zelea Codreanu - la ultimul proces, prezentând un model de pledoarie ce ar merita să fie trecută în istoria dreptului românesc şi nu numai... Horia Cosmovici, în munca lui spirituală din închisoare a încercat - şi a reuşit - să transmită valoroase idei filosofice moştenite de la monseniorul Ghika şi prin el ideile lui Jacques Maritain şi Giovanni Papini. După eliberare a devenit preot greco-catolic.

Inginerul Dragon ne ţinea lecţii de geometrie descriptivă. Avea predilecţie pentru teoriile lui Desargues. Cu nişte fire de aţă mai mult sau mai puţin colorate, scoase din te miri ce resturi rupte, şi aşezându-le pe pătură, reuşea să construiască figuri geometrice în plan şi spaţiu de toată frumuseţea. De la dânsul am învăţat - printre altele - să demonstrez “cercul celor 9 puncte ale lui Euler” şi eram foarte mândru de aceasta.

Era expert în matematică. Geometria descriptivă era pasiunea lui, iar aprofundarea cunoaşterii spi- ritual-religioase era o preocupare continuă. Făcând un salt peste ani, cu mulţi ani în urmă, figura inginerului Dragon mi se conturează iluminată de curaj şi bărbăţie.”(Aurel Vişovan, “Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (18)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: La locul de muncă, în lunga dvs. activitate profesională, aţi fost urmărit sau supravegheat de Securitate?P. C.: Am lucrat 33 de ani la tipografia din Sighet şi am încercat să-mi fac datoria serios şi cu discreţie, în condiţiile de atunci. Dacă am fost supravegheat sau urmărit de Securitate, nu ştiu. Orice e posibil, dar ceva concret n-am observat. Deşi n-am fost niciodată membru de partid (ceea ce mi se va reproşa mai târziu), am fost promovat şef de subunitate, fiind singurul cu calificare în domeniu la ora aceea. M-am pensionat în 1990.În registrele în care-mi consemnam activitatea scriam pe un colţ de pagină iniţialele NSD (Nihil sine Deo = Nimic fără Dumnezeu). Acesta a fost principiul care m-a călăuzit în viaţă.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 9 martie 1949 - Lichidarea grupului de partizani condus de Ştefan Popa

La 9 martie 1949 pe Valea Tibrului, în Alba, se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Grupul de partizani anticomunişti condus de Ştefan Popa fusese descoperit de Securitate în urma unei trădări. Ştefan Popa, era fiul preotului ortodox din Decea, absolvent al liceului din Turda şi student la Facultatea de Drept din Cluj. În timpul liceului se încadrase în Frăţiile de Cruce, între 1940-1941 deţinând funcţia de şef FDC Turda, iar în timpul facultăţii activase în cadrul Corpului Studenţesc Legionar Cluj. Valul arestărilor masive operate de Securitate în mai 1948 în rândurile legionarilor îl ocolise pe Ştefan Popa. Ştiindu-se urmărit, decide să părăsească Clujul. Înainte de a pleca, intră în legatură cu studentul legionar Cornel Pop, cel care se ocupa de reorganizarea Mişcării Legionare în Ardeal. Ştefan Popa primeşte misiunea de a reorganiza legionarii din judeţul Alba. Din Bucureşti va fi coordonat de Şerban Secu - şeful Comandamentului Legionar pe ţară.

În acest sens intră în legătură legionarii din Alba pe care îi cunoştea dinainte. Îl contactează pe Nicolae Moldoveanu, Victor Gruiţă, Mârza Pavel, Săbăduş Petru etc. Ia legătura şi cu Traian Gligor şi Traian Mârza, camarazii săi care organizaseră deja un grup de rezistenţă în Cricău. Ştefan Popa preia condu- cerea grupului. Urmează întâlniri şi discuţii cu mai multe grupri de rezistenţă armată anticomunistă conduse de: Leon Şuşman, Maiorului Dabija, Alexandru Maxim, fraţii Macavei, Cornel Pascu, Petru Mărgineanu, fraţii Spaniol etc. Ştefan Popa îşi stabileşte zona de acţiune şi refugiu pe versantul estic al Munţilor Apuseni. Înfiinţează nuclee de susţinere în toate satele din zonă. Nucleele, formate din oameni de încredere, aveau ca mi- siune colectarea de muniţie, armament, alimente, în vederea declanşării unei acţiuni masive în momentul în care SUA va intra în război împotriva URSS-ului...În noiembrie 1948 Traian Gligor şi Traian Mârza sunt surprinşi în satul Vălişoara de câţiva activişti de partid şi sunt obligaţi să riposteze. Scapă din încercuire, dar nu se mai întorc în grup, temându-se să nu-l expună. Cei doi vor rămâne împreună până la moarte - care avea să vină câteva luni mai târziu.

În februarie 1949 liderii grupurilor de rezistenţă anticomunistă Popa, Maxim, Pascu şi Mărgineanu, se întâlnesc, discută şi hotărăsc să fuzioneze sub conducerea lui Ştefan Popa. Legătura cu Bucureştiul urma să fie făcută prin Popa şi Alexandru Maxim. Existau legături şi cu celelalte organizaţii de rezistenţă din Alba şi discuţii avansate pentru crearea unei organizaţii unitare prin contopirea grupurilor Popa, Dabija, Macavei. Securitatea reuşeşte să infiltreze între partizani pe maiorul Emil Oniga. În februarie 1949 acesta se afla la Teiuş cu Ştefan Popa. Securitatea pregătise capturarea lui Popa, operaţiunea fiind condusă de Colonelul Gheorghe Crăciun. Deplasându-se spre Gara Teiuş, Oniga îl conduce pe Ştefan Popa pe o stradă lăturalnică unde era aşteptat de 5 securişti care încearcă să îl imobilizeze şi să îl urce într-o maşină. Ştefan Popa reuşeşte să fugă, speculând un moment de neatenţie din partea agresorilor. Înţelegând că Oniga este trădătorul, Ştefan Popa trimite Maiorului Dabija şi fraţilor Macavei o scrisoare de avertizare. Din păcate, scrisoarea deşi ajunsă la destinaţie (prin partizanul Nicolae Moldoveanu), nu îşi atinge scopul. Dabija şi Macavei, având încredere în Oniga, consideră că Ştefan Popa l-a judecat greşit şi hotărăsc să lămurească problema după sosirea lui Popa în zonă. Această decizie va fi una fatală pentru toţi. Din cauza trădarii lui Oniga grupul Dabija este descoperit la Muntele Mare în primele zile ale lunii martie 1949. Mare parte din luptători cad în luptă, mulţi sunt arestaţi, câţiva scapă pentru moment - între ei maiorul Dabija.

Unii partizani scăpaţi din încercuire reuşesc să ajungă la grupul Popa. Cu toţii se refugiază pe Valea Tibrului ştiind că trupele de securitate sunt pe urmele lor. Vor fi surprinşi aici în 8 martie 1949. Lupta se încinge, partizanii se apără şi se refugiază spre locul numit Bogoloaia, unde se dă lupta finală în 9 martie 1949. Sunt împuşcaţi în timpul luptei: Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu. Ceilalţi, între care şi Alexandru Maxim, sunt arestaţi. În aceeaşi zi Securitatea ia urma lui Traian Gligor şi Traian Mârza. Cei doi sunt descoperiţi în localitatea Mesentea în casa Silviei Giurgiu. Partizanii sunt înconjuraţi de efective impresionante. Securitatea aduce pe lângă agenţii săi, 25 de miliţieni şi de la Alba Iulia aduce un vehicul blindat de luptă! Deşi rezistă ore întregi într-o luptă inegală, Mârza şi Gligor sunt ucişi de gloanţele Securităţii.

9 martie 1949, ziua în care neamului românesc a pierdut 5 eroi şi a câştigat în cer 5 martiri... Două cruci dau astăzi mărturie pentru lupta, suferinţa şi biruinţa lor: - în 1991 s-a ridicat un Monument la Mesentea, în apropierea casei în care au fost împuşcaţi Traian Mârza şi Traian Gligor - în 1993 pe Valea Tibrului s-a ridicat o cruce pe locul în care au fost împuşcaţi Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu

Semne ale memoriei neamului românesc, cele două cruci spun povestea de luptă şi de jertfă a fiilor neamului românesc, care ridicându-se împotriva urgiei comuniste au căzut bărbăteşte, în luptă. Nu ocoliţi semnele şi locurile memoriei! Opriţi-vă la umbra lor, aprindeţi o lumânare, ascultaţi-le povestea!

În veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei

1 martie 1942 în lagărul Rostock

După lovitura de stat a Generalului Antonescu, sute de legionari au reuşit să se refugieze în exil. Legionarii care au ajuns în Germania au fost internaţi imediat în lagăre. Majoritatea legionarilor refugiaţi în 1941 în Germania (aprox. 150 la acea vreme) au fost trimişi în lagărul Rostock. Aici legionarii locuiau în cartierul Marienehe şi lucrau la fabrica de avioane „Heinkel” sau la şantierul naval „Neptun”. În decembrie 1942 cei aprox. 300 de legionari de la Rostock au fost mutaţi în lagărul de concentrare Buchenwald.

Pentru serbarea Mărţişorului din 1942, legionarii din lagărul Rostock au confecţionat şi purtat mărţişoare cu Arhanghelul Mihail.

 

divider



27 martie 1918 - Primul pas către Marea Unire: Basarabia revine în graniţele româneşti

Aliată a Antantei, adică a Franţei, Angliei şi Rusiei Ţariste, România renunţa la neutralitate în 1916 şi intra în război cu speranţa că va recupera Transilvania de la Imperiul Habsburgic. Basarabia, parte a Imperiului Ţarist încă din anul 1812, era considerată ca şi pierdută. Armata română, slab echipată, cedează repede în faţa trupelor germane, aliate cu habsburgii, iar Bucureştiul este ocupat.

Situaţia ia o întorsătură neaşteptată după victoria revoluţiei bolşevice, când Moscova încheie la Brest-Litovsk pacea cu Germania. Trupele ţariste se dezintegrează, soldaţii sunt agresivi şi devin un pericol real în Moldova, deoparte şi de alta a Prutului.

După victoria Revoluţiei din Rusia, mica republică se afla într-o situaţie dramatică. La 17 ianuarie 1918, trupele bolşevice ocupă Chişinăul.

România, care iniţial a refuzat să intervină, fiind ea însăşi într-o situaţie-limită, a trimis de această dată o divizie de infanterie care a restabilit autoritatea Sfa- tului Ţării. La 6 februarie, deputaţii proclamă independenţa republicii, apoi Unirea.

Rectorul Universităţii din Chişinău, Constantin Stere, a avut un rol decisiv. În numai trei zile, el a urcat la tribună de 57 de ori ca să-i convingă pe minoritari să voteze Unirea cu România. Până la urmă, unirea a fost hotărâtă prin 86 de voturi „pentru”, 36 „abţineri” şi numai 3 voturi „împotrivă”.

Sfatul Ţării a pus însă câteva condiţii.

Reprezentanţii din Sfatul Ţării au subliniat că Basarabia îşi va păstra autonomia, că Sfatul Ţării sau Dieta, Parlamentul basarabean va continua să existe, că urmau să se pună în practică reforme politice şi sociale, de exemplu votul secret, egal şi universal, reforma agrară, şi aşa mai departe. La 27 martie s-a întâmplat deci asta. Ulterior, actul a fost prezentat regelui Ferdinand, care era refugiat la Iaşi.

În 1925, prin lege, Statul Român devine unul centralizat, Sfatul Ţării devine o amintire, iar deciziile vin de la centru. Un centru care a înţeles cu greu specificul Basarabiei, gubernie ţaristă timp de 106 ani. Elita oraşelor aparţinea în mare măsură minorităţilor ruseşti, ucrainiene sau evreieşti. Deşi majoritari, românii nu dominaseră niciodată provincia. Amprenta rusificării se resimte şi astăzi.

Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris din 1920. Însă URSS nu s-a împăcat niciodată cu această pierdere teritorială.

 sursa: http://www.digi24.ro

divider



Virgil Maxim – cuvinte de învăţătură

–fragmente din “Imn pentru crucea purtată”

Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrană, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii divine. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi accepta­rea Voii lui Dumnezeu?

După „cin” nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce sau Căpitanul la Jilava: „Stau aici pentru păcatele mele” -mirean fiind după starea civilă, în societate, dar monah după duh.

Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire.

Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia divină a fost neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte. Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.

*

Cine pune alte probleme de viaţă înaintea luptei de desăvârşire morală, spirituală, creştină nu le va putea împlini desăvârşit, pentru că va pierde conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în lume şi pentru sufletul propriu.

*

În condiţiile temniţei transformate prin acceptarea conştientă a suferinţei în altar de lumină, creştea fiecare în procesul desăvârşirii morale şi spirituale.

Aşa am înţeles de ce Căpitanul a spus că cele trei stadii ale şcolii legionare sunt: cuibul, tabăra şi temniţa. În cuib faci cunoştinţă cu idealul legionar: slujirea lui Dumnezeu în viaţa neamului, învăţând să renunţi la patimi şi în primul rând la orgoliu. „Cunoaşte bine Legiunea, în cuib fă-ţi toată şcoala”. În tabără intri în comuniune cu cei ce şi-au propus acelaşi ideal, devenind conştient de forţa lucrătoare a dragostei în comunitatea de ideal şi metode. Iar în temniţă jertfeşti fiinţa ta, acceptând conştient arderea pe altarul ispăşirii, în numele neamului tău, din iubire, pentru Dumnezeu: „Părinte, treacă de la Mine paharul acesta..., dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie!”.

Jertfa pe care o oferi trebuie să fie pură, „fără cusur”. Altfel e act de cutezanţă şi e osândită îndrăzneala ta de a intra în „cămara de nuntă” fără haina adecvată. Nu se revarsă asupra ei Harul, şi nici prin ea asupra întregii comunităţi, neamul, în numele căruia ai făcut-o. Nu te poţi duce în faţa lui Dumnezeu cu un dar nedemn de El, cu o scârnăvie. Fiinţa ta, plină de pofte trupeşti, de păcate lumeşti şi diavoleşti, de ură, de minciună, de desfrâu, de lăcomie, de mândrie şi batjocură, de insultă şi injurii, de blasfemii şi tot felul de clevetiri şi calomnii e scârnăvie! Pe care vrei s-o oferi în dar veşniciei?

„Toate (jertfele) vor trece prin foc”. Aurul, ca să se dovedească că e aur, va fi verificat prin foc, spune Sfântul Apostol Pavel. Balanţa judecăţii lui Dumnezeu e focul verificator. Şi dacă zice: „Voi clătina încă o dată cerurile”, înseamnă că înveşnicirea fiinţelor raţionale create de Dumnezeu (îngeri şi oameni) va fi verificată prin Focul Judecăţii, dată Fiului, pentru merit sau osândă, în momentul hotărât de El. „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm).

*

Condiţia de claustrare fizică determină procesul eliberării sufleteşti, spirituale. Celula nu mai era cameră de pedeapsă şi tortură a izolării prin care şi din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit, chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupeşti, a egoismului şi orgoliului, făcându-te să crezi că în micimea şi ignoranţa ta ai fi „cineva”. Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, aşa cum eşti: gol şi ticălos, neputincios şi slab, îndoielnic şi nehotărât, nevrednic în faţa lui Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui.

Şi atunci: binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.

Muntele suferinţei ne iese în cale nu ca un muşuroi pe maidan, pe care să-l trecem întărind niţel genunchii şi gleznele. E un munte cu prăpăstii ameninţătoare, cu suişuri abrupte, cu colţi de stâncă ce-ţi rup hainele, îţi scrijelesc carnea care-ţi sângerează, cu tunete şi trăsnete care te înspăimântă, cu prăvăliri de pietre şi prăbuşiri de copaci în cale, dar cu lumini de curcubeu pe creste. Iată, ai învins. Eşti sus, sus! Te bucuri cu lacrimi de bucurie că ai scăpat. Nu te mai doare nimic. Nu mai dai atenţie efortului, îngrijorării, fricii, neliniştii. Priveşti înainte. Deasupra, cerul limpede, luminos radiază peste creştetul tău, peste inima ta, lumina păcii şi împăcării cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Carnea care te ţinea spânzurat în abatorul diavolesc al poftelor şi plăcerilor instinctuale ai pus-o pe altarul jertfei, să ardă, să se purifice în focul răbdării, al postului dur, acceptat, al mâncării lipsite de gust, uneori amară, alteori împuţită şi iată că trăieşti. Nu trăieşti cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, care ţi se face „hrană, şi acoperământ, şi purtare de grijă”. Prin acest Cuvânt, pe care-l dumici pentru prima oară, cu gust dulce, săţios, nu vei muri, ci vei trăi să-ţi desăvârşeşti fiinţa, să-ţi împlineşti misiunea între fraţii tăi pe pământ, să poţi mulţumi lui Dumnezeu că te-a creat duh din Duhul Lui nemuritor, sfânt. Înălţimea cugetărilor te loveşte peste ochi: gândeşti la cele cereşti, dar nu pierde din vedere realitatea. Căci de unde eşti poţi cădea mai rău.

Atenţie, pe acest versant lumina intră în întunericul unei păduri, în bezna în care se aud urlând fiarele sălbatice ale pădurii sălbatice. Care fiare? Acelea pe care crezi că le-ai ucis în carnea ta, în trupul tău. Au fost numai legate, nu ucise. Câtă vreme eşti încă în trup, chiar dacă ai ieşit din lume, o iei cu tine în celulă, în chilie, în pustie, în peşteră, şi lumea, ca o fiară, urlă şi muşcă din cugetul tău, tocmai pentru că te-ai oprit, crezând că ai biruit-o, că ai scăpat de ea.

Începe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoţeşte în lumina atenţiei tale să te hărţuiască, să te obosească. O, cum nu stă „moara minţii”! Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacţii uşoare, bucurii perverse, ambiţii lumeşti, poziţii măreţe şi închipuiri sublime de triumf şi stăpânire orgolioasă. Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ţinute în zăbala postului, ţi se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îţi poate apăra mintea, cine îţi poate da linişte? Zi şi noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îţi fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rosteşte gura. Altul parcă-ţi umblă-n suflet şi-n cuget şi răscoleşte pulbere de scântei şi jăratic încins, cu chipuri şi întâmplări care îţi mută atenţia, îţi frig ochii, îţi ard limba, îţi înţeapă urechile cu strigări obraznice, îţi siluieşte simţirile minţii şi ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neştiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare şi loc de scăpare...

Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupeşti, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în „vadul minţii” curăţă şi spală moara de necurăţia neghinei, de făina neagră a patimilor. Cine ţine râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine? Să curgă zi şi noapte, purificator, prin inimă şi minte?

Cât trăim în trup, cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorinţe, oricât le-am sublima să lucreze numai binele. Atunci să deznădăjduim? Să renunţăm la purificare? După atât drum parcurs? Nu! Nu vom renunţa! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile dumnezeieşti.

Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Îndrăzneşte! Împotriva îndoielii, a deznădejdei! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar ţine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine!

O, iată-te ajuns! În braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăpărea mea şi Izbăvitorul meu”!

*

Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdei, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre.

*

Mulţi teologi „botă de cunoştinţe”, chiar unii preoţi care „ştiu, dar nu fac”, nu trăiesc adevărurile, sensibilitatea lor interioară, „simţirea minţii”, cum zic Sfinţii Părinţi, şi nu pun în practică cele ştiute, neacţionând asupra voinţei lor. Cei emotivi pot să plângă şi să se prosterneze în faţa marilor acte spirituale, dar să rămână neînţelegători cu mintea, şi să fie furaţi de acte sentimentale, dar străine Adevărului. „Să te rogi în duh, dar să te rogi şi cu mintea”, zice Sfântul Apostol Pavel. „Cântaţi lui Dumnezeu cu înţelegere”, zice şi psalmistul David.

Întâlnirea dintre minte şi inimă, raţiune şi afectivitate, „coborârea minţii în inimă” este realizarea după care alergau Părinţii pustiei şi, în general, toţi monahii şi toţi creştinii adevăraţi. Aceasta nu poate veni de la sine, în condiţia unei vieţi trăite la întâmplare. Ci este rezultatul unui efort conştient depus sub acţiunea Harului, a binecuvântării, a Duhului Sfânt, „Care face din cei doi”, omul raţional şi omul sensibil, unul nou, omul Hristic, cunoscător şi împlinitor al Cuvântului lui Dumnezeu, lucrând într-însul întruparea Dumnezeirii: Tatăl, prezent ca act de cunoaştere, Fiul, ca act de iubire, Duhul Sfânt, ca act de putere lucrătoare, de manifestare sfântă.

*

Viaţa creştină înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui Iisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubire a aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt întocmită, dacă Însuşi Creatorul nu ţi-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind Însuşi şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”. Vieţuirea creştină înseamnă toate acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în El.

Virgil Maxim 

divider



Putem să nu ne judecăm semenii?

Suntem în Postul Mare. Nevoinţa noastră personală, a fiecăruia dintre noi, presupune nu doar să ne abţinem de la consumarea alimentelor „de frupt”, ci şi să ne războim cu deprinderile, gândurile, sentimentele care se interpun, într-un fel sau altul, între noi şi Dumnezeu.

Dacă vom fi sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că este mult mai uşor să ţii postul alimentar şi mult mai dificil să îţi păzeşti cele cinci simţuri sau să lupţi cu patimile spirituale, mult mai fine, pe care le ţinem cuibărite în inima noastră.

Una dintre cele mai urâcioase patimi, care cu anevoie se dezrădăcinează din inima omului, este patima judecării faptelor săvârşite de cel de lângă noi. Lupta împotriva judecării aproapelui şi a vorbirii de rău este cu atât mai dificilă cu cât timpul în care trăim predispune la aruncarea unor ocheade curioase, imorale, ilegitime în viaţa celorlalţi. În mass-media întâlnim adesea adevăraţi profesionişti ai indiscreţiei, care şi-au făcut o carte de vizită din flecăreală şi intruziune grobiană în viaţa intimă a semenilor lor. Flecăreala curioasă şi înveninată este fie cauză, fie efect al judecării faptelor, gândurilor, intenţiilor celor care vieţuiesc în proximitatea noastră.

În acest context social neprielnic, din fericire, îi avem pe sfinţi ca însoţitori permanenţi pe calea mântuirii. Sufletul creştinului se indentifică din nou, acum, în timpul Postului Mare, cu cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul şi le percepe ca pe un binecuvântat balsam. Prin cuvintele Sfântului Efrem - „rugăciunea Postului Mare”, cum inspirat a numit-o părintele Alexander Schmemann - Îl implorăm iarăşi pe Dumnezeu să ne ferească de duhul stăpânirii (de oameni), de duhul grăirii în deşert şi să ne dăruiască, în schimb, în marea sa milostivire, gând smerit, răbdare şi dragoste.

Sfântul Efrem Sirul vorbeşte într-un loc despre îndeletnicirea credincioşilor cu scrierile insuflate de Duhul Sfânt. În viziunea sa teologică, în perioada postului creştinii se hrănesc pur şi simplu cu cuvintele dumnezeieşti. Într-un imn, el exclamă plin de fervoare: „Laudă Celui Întâi-Născut a Cărui turmă îşi găseşte zăbava în cărţi, binecuvântate păşuni!”Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi mărturisesc faptul că judecarea şi vorbirea de rău a celor apropiaţi nouă se înscriu în rândul celor mai urâcioase fapte care îl despart pe om de Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Matei, Mântuitorul însuşi ne învaţă de ce nu ne este de folos să îl judecăm pe semenul nostru - „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7, 1)- şi ne arată, totodată, impostura în care se înscrie cel ce îşi atribuie rolul de judecător al celorlalţi: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 2-5)Păcatul sau patima judecării semenilor are mai multe grade sau trepte. Cine va deschide cartea cu Învăţăturile Avei Dorotei din Gaza va afla că „altceva este a cleveti, altceva este a judeca şi altceva este a dispreţui”. Clevetim când spunem, pătimaş, despre cineva că a săvârşit un păcat. Judecăm când spunem că X sau Y este un ticălos, un avar sau un desfrânat. Cu alte cuvinte, îi judecăm şi etichetăm întreaga viaţă. Dispreţuim când manifestăm silă faţă de aproapele nostru. Tot Ava Dorotei ne învaţă că dispreţuirea „este mai rea şi mai pierzătoare decât a judeca”.

Majoritatea oamenilor care au bine-plăcut Domnului au început urcuşul duhovnicesc cultivând, înainte de toate virtutea nejudecării semenilor. Sfântul Paisie de la Neamţ povesteşte în Autobiografia sa că de la o vârstă fragedă, perseverând în citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi, şi-a propus să repecte dumnezeieştile porunci. Pentru el, facerea de fapte bune era sinonimă cu paza poruncilor: „Niciuna din căile spre mântuire nu este mai uşoară decât ea”. Într-un alt loc, avertizează că cel care îşi judecă aproapele i se substituie lui Dumnezeu „făcându-se judecător al viilor şi al morţilor”. De aceea, încă din vremea tinereţilor sale şi-a impus să nu judece pe nimeni. De asemenea, şi-a impus să nu le împărtăşească altora din cele văzute sau auzite, ci să ia aminte, continuu, la sine.

Aceeaşi atitudine duhovnicească o vom regăsi şi la alte personalităţi marcante, care şi-au pus pecetea de neşters asupra spiritualităţii creştin-ortodoxe româneşti. Spre exemplu, Cuviosul Paisie Olaru le dăruia creştinilor, care îl cercetau pentru povăţuire duhovnicească, următoarele sfaturi: „Să nu crezi tot ce auzi. Să nu faci tot ce poţi. Să nu spui tot ce ştii. Să nu dai tot ce ai”. Minunatul călăuzitor duhovnicesc spunea adesea: „Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci”. Îi învăţa pe ucenicii săi din mănăstire şi din lume cum să războiască şi să învingă în inima lor patima judecării şi osândirii aproapelui: dând vina nu pe omul care ne-a greşit cu ceva, ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea şi neputinţa lui: „Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: «Doamne, săracu, uite ce i-a făcut diavolul...» ” De asemenea, învăţa că ne putem feri de ispita judecăţii dacă vom face efortul de a ne raporta la toţi oamenii la fel, fără să îi etichetăm în buni-răi, virtuoşi-păcătoşi, prieteni-duşmani: „Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun”. O altă metodă terapeutică este să faci efortul constant să îi valorizezi mai mult pe ceilalţi decât pe tine însuţi, să te situezi mai prejos decât ei: „Să-i ai pe toţi mai buni decât tine”. A treia cale de combatere a patimii judecării aproapelui este să ne cultivăm trezvia focalizându-ne atenţia pe mişcările propriului suflet. Să fim atenţi la gândurile noastre, la sentimentele şi impulsurile care ne animă, nu la faptele şi scăderile celor din jur: „Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta”.

Trebuie să nădăjduim în marea milostivire şi purtare de grijă a Domnului. Numai El ne poate tămădui. Şi trebuie să fim optimişti: cine a conştientizat că este înclinat să îi judece pe ceilalţi a făcut, deja, primii paşi spre vindecare.

Ciprian Voicilă 

divider



Pledoarie pentru viaţă

”Viaţa, timpul şi sănătatea sunt cele mai de preţ daruri pentru om. Nu le risipiţi!”A devenit deja o tradiţie ca în fiecare an la început de primăvară, când natura şi făptura se trezeşte la viaţă, când verdele crud ne aduce o nouă speranţă de viaţă, să ne regăsim împreună pentru a cinsti şi proslăvi viaţa. Acestui gest, pornit dintr-o iniţiativă nobilă, se asociază ca de fiecare dată şi biserica noastră, pentru a sprijini şi încuraja dreptul la viaţă a fiecărui nenăscut, pentru a ne gândi o clipă la viaţa care stă să apară şi nu apare, la lumina care stă să lumineze şi nu luminează, la fiinţa care ar trebui să trăiască şi nu trăieşte. Dacă pentru dreptul la viaţă, pe care ne-am adunat să-l întărim astăzi, s-au găsit unele răspunsuri, pentru a defini viaţa şi a pătrunde tainele ei vom constata că de la Aristotel, care spunea; ”viaţa este ceva ce apare, se dezvoltă şi se reproduce la ne- sfârşit”, până astăzi când ştiinţa este atât de dezvoltată, nu s-au mai făcut progrese. A o defini ca o sinteză a unor procese bilogice, fizice, chimice, sau ca formă specială de mişcare a materiei − cum spun materialiştii sau ateii − sau că viaţa este pur şi simplu un şir de evenimente derulate în timpul scurs dintre naştere şi moarte, nu atinge esenţa, pentru că aceste procese nu vor explica niciodată extraordinara complexitate a vieţii. Totuşi, cei care neagă faptul că viaţa este opera creaţiei, se împiedică de o realitate pe care nu o pot depăşi; materia din care e făcut omul (din pământ eşti făcut şi în pământ vei merge - spune Biblia), devine vie datorită aşa zisei energii vitale, care pune în mişcare materia într-o anume direcţie, orientată de ceea ce moşteneşte viaţa din viaţa din care a luat naştere. Or, această energie vitală, pe care ştiinţa nu o lămureşte şi raţiunea şi logica umană nu o cuprinde, credinţa noastră o numeşte duh de viaţă, putere divină sau suflare de viaţă pe care noua fiinţă în stare embrionară o primeşte.

”Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată” va spune mai târziu omul dăruit cu har de viaţă şi ajuns să se cunoască pe el însuşi. Prin urmare, biserica a găsit răspunsul la această întrebare care constituie un gol atât de mare în înţelegerea umană, că viaţa este un dar pe care omul îl primeşte la crearea lui primordială, când i s-a insuflat acea energie a vieţii sub influenţa căreia orice fiinţă vieţuitoare se organizează, se dezvoltă, creşte şi se reproduce, fiecare proces din viaţă împlinindu-se la sorocul lui. Apoi creatorul a cerut ca acest dar de viaţă să fie multiplicat şi răspândit ”duceţi-vă, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”, ceea ce înseamnă că numai viaţa poate genera viaţă, că numai fiinţa vie este capabilă să ducă mai departe darul de viaţă. Apoi viaţa ca dar divin să nu poată fi luată, ci doar protejată, ajutată şi încurajată tocmai pentru că este viaţă, aşa cum este ea; mai grea sau mai uşoară, mai frumoasă sau mai tristă, mai dăruită cu har sau mai puţin dăruită şi că ea nu poate fi luată decât de cel care a creat-o. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa - spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos - urmaţi-Mă, pentru că Eu sunt Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Iată de ce, mai mult ca oricând, gândul nostru alături de Biserica noastră trebuie să-l înălţăm către cel care este izvorul vieţii, către cel care ne spune că viaţa este un dar. ”În dar aţi primit, în dar să daţi” -spune biblia. Să ne gândim că cel nenăscut este dăruit cu har de viaţă din momentul concepţiei, este o fiinţă care are dreptul să vadă lumina soarelui, că el sau ea va fi mâine când noi nu vom mai fi, în sfârşit că acest sâmbure de viaţă va duce mai departe tot ceea ce am primit noi mai scump, adică viaţa.

”Doar viaţa ce o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită trăită” spune Albert Einstein, ceea ce poate însemna spiritul jertfelnic pe care trebuie să-l avem noi în viaţa noastră, spirit către care Biserica noa- stră ne îndeamnă. În acelaşi spirit al jertfeniciei nu trebuie să ne încărcăm conştiinţa cu greaua povară a întreruperii cursului firesc al unei vieţi încă nenăscute. Să ocrotim aşadar, deopotrivă, pe cel născut ca şi pe cel nenăscut, pe cel dorit sau nedorit, pe cel aşteptat sau pe cel neaşteptat, cu aceiaşi dragoste şi dăruire pentru că este viaţă din viaţă, duh din duh, Dumnezeu din Dumnezeu. Viaţa cere viaţă, pentru că numai viaţa naşte viaţă, dar poate cea mai profundă trăire o aduce sentimentul de mamă. O situaţie cu totul deosebită am trăit-o atunci când o mamă, cu un copil de aproximativ un an obţinut prim fertilizare cu embrion implantat, mi-a mărturisit că trăieşte o stare de nelinişte, o adevărată dramă când visează mereu cum cei trei embrioni ai ei, de care ştia că mai sunt, o imploră să-i aducă la viaţă. Întrebându-mă ce să facă, cutremurat nu am putut decât să-i dau răspunsul biblic ”urmează-ţi credinţa pentru că numai ea te va mântui”. Cine crede că între acel sâmbure de viaţă şi mama care urmează să-i dea viaţă nu este o legătură, dincolo de înţelegerea noastră, se înşeală amarnic. Este acea legătură tainică, ca şi taina vieţii pe care nu ne-o explicăm, dar care există dincolo de înţelegerea noastră. Doctorii pot da sănătate trupească, preoţii pot da sănătate sufletească, profesorii pot forma caractere, societatea poate oferi condiţii de viaţă, dar viaţa adevărată şi drumul ei de început o dau doar părinţii în familia pe care o întemeiază. Iată de ce Iisus Hristos, prin Biserica Sa, binecuvintează familia şi copiii ei ca izvor de viaţă, iată de ce creşterea unui copil este o bucurie binecuvântată, iată de ce întreruperea vieţii unui copil nenăscut este un păcat de neiertat. ”Suntem creştini dar nu vieţuim întotdeauna creştineşte” ne mustra cu blândeţe Preafericitul nostru patriarh Daniel, când se referea la această latură a vieţii noastre. Şi are dreptate, pentru că numai în jumătate de secol au fost contabilizate în scripte oficiale peste 22 milioane de avorturi, exact cât populaţia României, ceea ce înseamnă o a doua Românie care a fost distrusă. Pentru că Ţara nu înseamnă numai pământul ei, ci şi poporul ei, care o defineşte ca naţiune şi care din nefericire scade an de an.

”Ne este cumplit de indiferentă soarta acestui pământ dacă elementul dominant nu va fi cel românesc” spunea cu durere şi pe bună dreptate Eminescu acum mai bine de 100 de ani, adevăr mai valabil astăzi ca oricând. Aş încheia prin ceea ce Sfântul Sinod al Bisericii noastre afirma de curând. ”Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să-i sfătuim şi să-i sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să-i educe”. Închei şi eu prin îndemnul: să ocrotim şi să iubim aşadar viaţa ”cu dragoste, cu dor de ea”, cum spune poetul. Să ajutăm şi să sprijinim mama şi copilul, să încurajăm familia pentru a avea copii, pentru că o familie fără copii este ca un pom fără rod, iar ţara are nevoie de pomi roditori.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Valeriu Lupu , doctor în ştiinţe medicale

divider



Cu dracul nu e de glumit…Sindromul lui Aghiuţă

Fără îndoială, numele burlesc cel mai răspîndit al diavolului este la noi Aghiuţă („poreclă aproape afectuoasă a diavolului”), diminutivarea ironică a grecescului „hagios”, „sfînt”, ceea ce s-ar tălmăci prin „sfîntuleţul” sau „sfinţişorul”. Este un soi de sacralitate răsturnată, înghiţită ulterior în uzul profan (comic şi satiric). Se naşte însă întrebarea dacă nu cumva avem de-a face cu o prea accentuată tendinţă autohtonă de bagatelizare a răului, ba chiar de un fel de simpatie poznaşă faţă de „pitorescul” acestuia.

Nu e vorba de a ignora prezenţa complexă a „rîsului exorcizator” în tradiţia creştină (culminînd, poate, cu acea formulă franciscană a sfidării diavolului: „Apri la boca, che ora vi ti voglio cacare!” - „Cască-ţi gura, să mă c.. în ea!”, recomandată, zice-se, de chiar „il Poverello di Cristo”…), dar, „căzut în popor”, mi-e teamă că el poate purta spre o raportare superficială (dacă nu şi total eronată) la existenţa şi problematica răului, aşa cum s-a întîmplat şi cu adaptarea populară a ereziei bogumilice. Ba chiar se poate naşte bănuiala că diavolului însuşi îi convine acest tip de raportare, căci „a lua în rîs” poate să însemne şi „a nu lua în serios”… (Să nu uităm nici de vecinătatea periculoasă - chiar dacă nu necesară - între deriziune şi desacralizare: cel înclinat „să ia totul în derîdere” sau „peste picior” este adesea cel ce „nu mai are nimic sfînt”). Dorinţa legitimă de a evidenţia anumite funcţii pozitive (şi chiar religioase) ale rîsului/deriziunii (pentru care densa carte a d-lui T. Baconsky, „Rîsul Patriarhilor”, rămîne greu de depăşit) nu trebuie să ne facă să neglijăm aspectele negative ale problemei, mai ales pe fondul „uşurătăţii” morale şi intelectuale a lumii de azi. Altfel spus, nu oricine îşi poate îngădui „să se tragă de şireturi” cu dracul!

Or, cînd „tatăl minciunii” devine „Aghiuţă”, „Cătănuţă”, „Nefurtache”, „Micuţul”, „Michiduţă”, „Nichipercea”, „Michimaos” (recentă denumire din aria moldovenească, despre care încă n-am habar dacă a apucat să treacă Prutul încoace!) sau pur şi simplu „drăcuşor” (echivalent al livrescului şi simpaticului „spiriduş”), te întrebi dacă nu cumva omul suferă de o duioasă inconştienţă… Oare acel „Dracul nu-i atît de negru precum pare” nu-i tot o expresie curentă a acestei ten- dinţe primejdioase, constînd în „îmblînzirea” ima- ginii dracului, ba chiar în „acomodarea” cu acesta? Cînd un alt proverb spune: „Multe pe lumea asta le-a făcut şi diavolul”, nu pare să fie vorba doar de o reminiscenţă bogumilică între altele, ci de-a dreptul de o doză de înţelegere şi chiar de admiraţie pentru „activismul” şi „puterea creatoare” a dracului. E ca şi cînd ai spune, cu un spirit de justiţie prost înţeleasă: „Să-i dăm dracului pe cele ale dracului şi lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu!”…De ce nu te poţi face frate cu dracul

Românul, cu precădere, pare să creadă că dracul se lasă „şmecherit” la modul vulgar şi că puterile acestuia pot fi împrumutate de cîte un om „şme- cher”, despre care se-ajunge să se spună admirativ că este „al dracului” sau „dat dracului” (în ultima vreme, s-a extins tot mai mult, mai ales printre tineri, tendinţa de a reda orice superlativ prin cuvinte sau sintagme din sfera răului/ urîtului, întîietatea deţinînd-o formula: „E bestial!”).

Desigur, un Ivan Turbincă, un Dănilă Prepeleac sau un Păcală sînt gustoşi în sfera ficţiunii, dar românul îţi lasă impresia că pentru el nu există graniţe efective între ficţiune şi realitate. Iar nesăbuinţa româneasacă ajunge pînă la acel proverb prin care s-ar putea da seama de multe dintre erorile tragice ale raportării noastre la existenţă, nu numai ca indivizi, dar şi ca neam: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”. Această vorbă închipuit înţeleaptă a făcut o carieră unică la români şi credem că poate constitui - ca expresie concisă a unei întregi mentalităţi vicioase - una dintre bazele explicative ale „ratărilor” noastre istorice. Se poate scoate de aici toată „filozofia” compromisului la români, toată naivitatea rînduielilor noastre istorice şi o bună parte din motivaţia acelui „n-a fost să fie” despre care s-a spus că ne urmăreşte ca o fatalitate. Căci cine se face „frate cu dracul” nu trece niciodată „punţile” esenţiale, dracul fiind vrăjmaşul nedezminţit al oricărei împliniri sau izbînzi pozitive. S-ar putea spune mai degrabă că „destinul” nostru nu-şi va afla izbăvirea decît în măsura în care vom fi în stare să ne lepădăm de această falsă înţelepciune.

Nu există, mistic vorbind, naivitate mai mare decît aceea de a crede că Părintele Înşelăciunii („mincinos şi tatăl minciunii”, cum l-a numit Hristos) s-ar putea lăsa omeneşte înşelat sau că, altfel spus, omul ar putea fi mai „al dracului” decît dracul! Profila- xia şi terapia Răului nu ţin de puterile omeneşti (ce pot constitui doar o condiţie favorizantă, iar nu o cauză efectivă), ci de puterea Binelui dumnezeiesc, cu care creştinul este chemat să con-lucreze în toate. Şi cum să te în-frăţeşti cu ne-fratele însuşi?! Sau cum să realizezi ceva anume în cîrdăşie cu cel ce năzuieşte nimicul?!

Înţelepciunea altora ne învaţă că „şi dracul ştie ce-i binele, dar nu vrea să-l facă” (extensiune mora- lizatoare, poate, a tulburătorului loc neotestamentar de la Iacov 2, 17-19: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi […] Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură”…). Diavolul poate oferi cel mult - dar tot spre pierzanie - iluzia condiţionată a binelui (precum Mephisto lui Faust), ceea ce Noica numea, în termeni filosofici, „primatul posibilului asupra realului” (în fond, aventura bezmetică pe marginea neantului a omului amăgit şi amăgitor).

Creştineşte vorbind, noi avem de ales între a fi „robii lui Dumnezeu”, năzuind spre cele „de-a dreapta”, sau robii diavolului, ispitindu-ne spre cele „de-a stînga” (diavolul este sinistru şi-n sensul etimologic al cuvîntului). Ne mişcăm, în termeni augustinieni, între „civitas Dei” şi „civitas terrena (sive diaboli)”. Or, între aceste două „stăpîniri” antagonice - a „dreptăţii” şi a „strîmbătăţii” - nu încape compromis moral (chiar dacă ele, în intervalul fluid al istoriei, „sub vremi”, sînt, cum ne spune acelaşi autor, „perplexae” şi „permixtae”, adică „neclare” şi „amestecate”): nu poţi sluji concomitent lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24; Luca, 16, 13). Nici măcar dacă eşti român…

Răzvan Codrescu  sursa: rostonline.ro

divider



Duminica Ortodoxiei, ziua în care cinstim biruinţa sfintelor icoane

Astăzi, când cinstim sfintele icoane, să ne oprim o clipă şi asupra icoanelor născute în mijlocul unei sângeroase prigoane, asupra icoanelor născute din suferinţă, dar şi din nădejdea în Hristos şi în biruinţa neamului românesc. Mă refer la icoanele realizate în lagărele carliste. Vă înfăţisez două dintre ele:Icoana Maicii Domnului lucrată în 1939 în lagărul de la Vaslui de către Costache Georgescu Teologul şi Icoana Arhanghelului Mihail realizată în 1939 în lagărul de la Miercurea Ciuc de Nicoară Iordache. Cele două icoane au fost martorele masacrelor petrecute în aceste lagăre în septembrie 1939. Aceste icoane au văzut cum cei mai buni fii ai neamului au căzut sub gloanţele unui regim politc ce a folosit asasinatul în masă ca instrument oficial al statului român.

Între 1938-1940 regimul carlist a întemniţat sute de legionari în lagăre create special pentru ei. Aceştia au fost reţinuţi strict pe criterii politice, nu au comis crime, nu au comis infracţiuni, nu au fost judecaţi, nu au fost condamnaţi. Vina lor? Erau legionari şi se opuneau corupţiei care acaparase statul român chiar prin mâna regelui său şi a camarilei sale. Tismana, Suzana. Dragomirna, Sădaclia - sunt doar câteva nume de Mănăstiri ortodoxe transformate la comandă politică în lagăre pentru legionari. Alături de acestea au existat lagăre şi la Vaslui, Miercurea Ciuc, Râmnicu Sărat, Braşov.

În septembrie 1939 peste 100 de legionari au fost asasinaţi în aceste lagăre, lor adăugându-se alţi peste 150 legionari asasinaţi aleatoriu pe tot cuprinsul ţării.

În aceste lagăre legionarii au început (sau continuat) urcuşul lor spritual. S-au dedicat rugăciunii, postirii severe, şi-au cultivat iubirea pentru aproapele - chiar dacă aproapele era prigonitorul. În aceste lagăre s-au creat adevărate opere de artă, picturi, sculpturi, miniaturi. Între ele, icoanele strălucesc în mod aparte şi continuă să supravieţuiască şi astăzi, deşi iconarii care le-au dat viaţă au căzut de mult sub gloanţele duşmane, sau au urcat în veşnicie cuminţi şi neştiuţi de semeni, după o viaţă întreagă de pătimiri şi mărturisire.

În veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Dialog cu Părintele Necula: „Lumea rezistă prin iubire atinsă de veşnicie, nu de parametrii unui plan de afaceri!“

Sfințite Părinte-profesor Constantin-Valer Necula, ați absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și sunteți conferențiar universitar doctor în teologie, specializatea catehetică-omiletică și pedagogie creștină, la vechea Academie Andreiană. Ați scris nenumărate volume de studii în domeniile de expertiză amintite și multe cărți pentru copii și tineri. Pe lângă traducerea de cărți, ați publicat studii de specialitate și recenzii în limbile franceză, italiană, germană. Sunteți cunoscut în Țară și în străinătate, prin conferințe, emisiuni de radio și televiziune, la posturi naționale și internaționale. La Sibiu, sunteți una din cele mai active prezențe în spațiul public, slujind în biserici și vorbind în cele mai diverse locuri, unui public tot mai numeros și mai interesat de acest mod oarecum inedit la noi, după ieșirea din comunismul ateist, prin care preotul își continuă menirea între concitadini. Slujirea aceasta vie aduce Biserica între enoriași, dincolo de așteptarea permanentă, firească, a credincioșilor în biserici. Nu puține sunt și articolele semnate în cotidianul sibian TRIBUNA, în ultima vreme. Vă rog să răspundeți, în acest dialog, la câteva întrebări pe care le ridică societatea de astăzi!

Mihai  Posada: Insațietatea, în special setea de îmbogățire, îl transformă pe om în fiară. În vreme ce lacomii plutocrați minoritari se îmbogățesc inimaginabil, majoritatea populațiilor Globului sărăcesc dincolo de orice limite. Omenia, consonantă cu „frumusețea cea dintâi“, are între valorile morale sădite de Dumnezeu în om, la zidirea lui: iubirea de străini/oaspeți, ținerea cuvântului dat, facerea de bine, sentimentul onoarei, dispoziția de jertfă, înfrânarea, spiritul dreptății, mărinimia, modestia, umilința, credința în Dumnezeu – așa cum preciza teologul George Racoveanu într-o conferință ținută în septembrie 1961, la Cà Foscari, în frumoasa Veneție, la una din ședințele Societății Academice Române. Dar calitățile enumerate aici nu sunt pe placul plutocrației pe care o deranjează credința în Dumnezeu, ca insubordonare la servirea propriilor interese. De aici, respingerea iconoclastă și refuzul catehizării în școli, îndepărtarea prin toate mijloacele a oamenilor de Dumnezeu: cultivarea mercantilismului, urii, călcării pe cadavrul aproapelui, desfrânării, necredinței, orgoliului și altor forme ale prostiei.

Capitalul imens poate cumpăra guverne, state, politici, poate finanța/provoca războaie și revoluții. Sclavagismul economic găsește și caută noi piețe de desfacere și mână de lucru mai ieftină. Revoluțiile și războaiele garantează piețe de desfacere și mână de lucru. Profitul decent de zece, cincisprezece la sută i-a devenit insuficient, minoritatea plutocrată renunță să mai producă în țările subdezvoltate, unde profitul de câteva sute la sută îi pare jenant. Acum, își mută afacerile în țările lumii a treia, a patra..., cum este Cambodgia, unde pe câțiva bănuți salariu, scoate profit ce tinde spre o mie la sută.

Ce argumente are Biserica pentru aplanarea acestor inechități sociale majore și pentru refacerea structurii morale firești în ordine ontologică?

Părintele Necula: Biserica este dintotdeauna „hârtia de turnesol“ a vieții și a prezenței lui Dumnezeu în lume. Pentru Ortodoxia românească spațiul de influență este mult mai mic, aproape inexistent raportat la marile culoare de emisie ale catolicismului, de exemplu. Dar aceasta nu înseamnă că nu a dezvoltat o gândire socială. Biserica încheagă răspunsurile sale, în primul rând, prin propovăduire și faptă. Simplul fapt că atât interbelic cât și în perioada comunistă ea a vestit Evanghelia lui Hristos, dimensiunea eshatologică a vieții și frumusețea Învierii ca fundament al vieții veșnice, este un efort care merită reținut. Construirea de școli și sisteme de pedagogie, inclusiv pedagogie socială, investirea cu morală a proiectelor economice – cine-și mai aduce aminte azi de „Banca Albina“ din Transilvania, pilon de rezistență în finanțarea independenței economice a românilor din Ardeal, constituirea unei prese bisericești rezistente la virusarea liberalismelor ideologice – cine-și mai aduce aminte azi de celebrele editoriale anti-comuniste din Telegraful Român în anii 1930-1941, pentru care oamenii au plătit cu ani grei de temniță, cimentarea comunităților pe linia de forță a moralei creștine sunt doar câteva din ancorele practice ale acestei gândiri sociale. Pentru biserică omul rămâne om, „măcar, deși, poartă rănile păcatelor“. Dincolo de aspectele economice, omul rămâne și lucrarea iconomiei lui Dumnezeu, a purtării Sale de grijă. Aici este misiunea Bisericii, nu poate construi o contra-ideologie, nu este misiunea ei. Poate că e momentul chiar să ne delimităm de construcții perene, să ne reluăm pacea educațională din care s-au născut adevăratele soluții în educația socială.

Mihai  Posada: Lăcomia minoritarilor plutocrați a generat criza economică profundă la sfârșitul celui de-al doilea și începutul celui de-al treilea mileniu creștin, pentru „salvarea“ băncilor în care marele capital este depozitat, prin spolierea populațiilor la nivel global. Dacă până pe la mijlocul veacului trecut, se putea trăi din dobânda girată de băncile care gestionau un depozit financiar substanțial, astăzi băncile sunt instituții de cămătărie legalizată, întrecându-se care mai de care să atragă clienți la împrumuturile oferite, în timp ce dobânda a devenit negativă. Camăta, despre care scria nefericitul Ezra Pound, într-unul din Cantos–urile sale, înfierând-o. În perioada interbelică la noi, economiști de talia unor intelectuali ai Bisericii luptătoare precum Petre Țuțea sau Mircea Vulcănescu au încercat să impună „primatul spiritualității“, în mentalul colectiv, împotriva tăvălugului materialist. Legea 217/2015 îi socotește între persoanele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, și ne interzice să le îmbrățișăm ideile de spiritualitate, desigur creștină. Nu uităm că Acela care a intrat cu biciul între tejghetarii Templului este Dumnezeu Fiul Omului însuși. Dacă spiritualitatea acelora nu este bună, cu ce metode spirituale va lupta Biserica lui Hristos contra hegemoniei financiare anticreștine, antiumane contemporane?

Părintele Necula: Nu sunt un specialist în soluții spirituale la ispitele capitalismului, de nici un fel. Sunt adeptul unei spiritualități mai ample decât a celei interbelice. Nu doar hegemonia financiară este anticreștină. Eu cred că Biserica are suficiente mijloace de a întâmpina corect dictaturi ori depresii sociale. Liturghia, rugăciunea comunitară, școala catehetică și omilia serenă sunt mijloace permanente de rezistență structurală împotriva unor astfel de presiuni. Apoi suntem deja în situația de a avea o serie de economiști și specialiști în analiză economică care au asumat Evanghelia drept o sursă de gândire prioritară. Biserica are ca misiune nașterea și susținerea unor astfel de vocații. Ea nu este un opozant de meserie. Ci o pepinieră de vocații atente, lipsite de concupiscența la păcatele veniale ale sistemelor ideologice ori de indulgență morală.

  

Mihai  Posada: S-a spus, într-o vreme, că numai noi, ortodocșii din Răsăritul Europei, suntem singura Biserică fără sfinți proprii. Au fost apoi canonizați, pe rând, Sfinții Creștini prigoniți de romani, Sfinții Voievozi și Domnitori prigoniți de otomani, Sfinții Mucenici prigoniți de austro-ungari. Au plecat la Domnul, în ultimele decenii, o serie de figuri din cinul monahal ori numai trăitori creștini martirizați în pușcăriile politicii care ne-a schimonosit spiritual vreme de peste jumătate de veac. Pe mulți din aceștia, poporul dreptcredincios îi cinstește ca pe niște sfinți.

Ce îi împiedică azi, pe mai marii Bisericii Ortodoxe Române, să îi treacă în sinaxar, cu acte în regulă, pe Sfinții Martiri prigoniți de comuniștii atei? Iată, de exemplu, deși aproape necunoscut încă astăzi, Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat înaintea lui Arsenie Boca. Pe lângă Părintele Arsenie, vorbim de arhimandritul Iustin Pârvu, de Valeriu Gafencu, de toți cei sacrificați întru credința lor nestrămutată în Dumnezeul Treimii, de jertfa lor fizică și psihică, în închisorile de exterminare de la Pitești, Aiud, Suceava, Sighet, Gherla, Târgșor, Mislea și celelalte, de la Canal...

Părintele Necula: Biserica are alt ritm de canonizare decât reflecția socială. Canonizările în Ortodoxie nu sunt depuneri de candidatură în vreun Parlament select. Sfințenia este împreună-lucrarea firii umane cu harul lui Dumnezeu. Distincția în cazul Sf. Ioan de la Prislop – Părintele Arsenie Boca e simplă. Încercatul Avvă Ioan este canonizat la vremea la care Părintele Arsenie înfrunta sistemul comunist. Sfinții nu funcționează singuratici. Ei sunt împreună-lucrători ai Împărăției lui Dumnezeu. Se sprijină și ne sprijină. Cât despre sfinții închisorilor ei sunt deja canonizați în cel mai important calendar al Bisericii: inima credincioșilor. Minunile lor, atitudinea lor demnă, sporesc demnitatea noastră și gândul nostru la mântuire. Aici graba chiar strică treaba. Exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a înființat o comisie de de-canonizare, acolo unde s-a grăbit, trebuie să ne dea mai mult de gândit.

Mihai  Posada: Prigoana creștinilor în alte țări înseamnă, astăzi, arderea bisericilor și răstignirea sau uciderea întregii populații locale de credincioși.

Ce atitudine a luat, ia, va lua BOR?

Părintele Necula: Biserica Ortodoxă Română este în comuniune de har și în continuu dialog de întrajutorare cu astfel de situații. Sprijinul în bani și alimente acordat unor astfel de comunități, misiunea permanentă – inclusiv diplomatică, desfășurată de parohia ortodoxă română din Damasc, sunt argumente ale unei întâmpinări sociale și duhovnicești înaintea unor astfel de crize. Practic, în 2015, Biserica Ortodoxă Română a acordat ajutoare de 500.000 de euro (4 septembrie 2015). Am văzut reacția presei pe subiect: ajutoare între milostenie și zgârcenie, etc. etc... Cert este un singur lucru. Temeiul Evanghelic prin care ajutăm aproapele este valabil și pentru... departele.

Mihai  Posada: Referindu-se la blocul comunist în care am fost livrați de Occident după Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade spunea, prin anii ’60: «Din nefericire, conștiința istoriografică occidentală n-a reținut rolul pozitiv al Românilor în istoria Europei [...] Dacă, în orizontul culturii europene, am rămas „provinciali“, nu e numai vina noastră. „Istoria“ – care în cazul nostru mai înseamnă și inconștiența politică a Occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâți în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor». Occidentul promovează acum cunoștințe despre sodomie și impune propaganda gay între școlari și studenți, nu doar în Suedia sau Grecia. Comisia Europeană a finanțat – spre exemplu – în februarie 2012, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“, sărbătoarea Luna istoriei LGBT(Lesbiene-Gay-Bisexuali-Trans), conform http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/02/19/sodomia-patrunde-si-in-scoala-publica-luna-istoriei-lgbt-sau-propaganda-gay-la-doua-facultati-din-universitatea-bucuresti-si-la-liceul-cosbuc/. Recent, cercetători de la Institutul Salk din California, conduși de Huan Carlos Izpisua Belmonte, au creat embrioni micști, umani și de porc, adică au dezvoltat celule umane în interiorul unui animal de mari dimensiuni, porcul, pe motiv că himerele rezultate vor servi, în viitor, la cultivarea de țesuturi și organe umane ce vor putea fi transplantate la om fără a fi respinse, potrivit http://incredibilia.ro/stiinta-joaca-dumnezeu-embrion-om-porc/. Ambele exemple de inițiative contravin preceptelor religioase.

Este știut că țările mici trăiesc din mila celor mari. Dar, mulți tineri români aduc glorie numelui Țării lor între cele mai renumite universități ale lumii ori sunt respectați în locurile lor de muncă, peste tot în lume. Sunt acei tineri neapărat atei? Sunt ei buni creștini? Care credeți că va fi rolul acestor români în istoria Europei de mâine, a lumii?

Părintele Necula: Toate derutele unor astfel de momente istorice au nevoie de profeți. De oameni informați și de o cultură a răspunsului creștin, apologetic și discret. Cred că generațiile de tineri români școliți în universitățile mari ale lumii nu sunt altfel decât și-au crescut inima, pe lângă minte având nevoie și de susținerea Lui Dumnezeu. Cred că un creator nu poate fi complet fiind rupt de Creator, un om de știință nu este complet rupt de rațiunile lumii, niciun identificator de model cultural ori matematic al lumii nu este desăvârșit negând paradigmele divine ale creației și existenței lumii. Rolul lor va fi determinat de statura prin care vor depăși mediocritatea instalată ca meritocrație. Vor contribui cu adevărat la destăinuirea lumii dacă vor crea lipsiți de orgolii ori rezultate intempestive, care bruschează morala și curăția actului cunoașterii. Omenirea nu a mers mai departe prin oameni morali, ne vor spune tristele figuri ale marxismului neo-liberal. Și au dreptate. Doar că lumea se menține prin oameni morali, rezistă prin oameni liturgici, dedicați cunoașterii și iubirii autentice, atinsă de veșnicie nu de parametrii unui plan de afaceri. Cred că tinerii aceștia români au puterea de a redesena interesele științifice și culturale ale lumii doar dacă celelalte generații anterioare nu-i vor mai vinde și se vor ruga pentru mântuirea lor. Eu am încredere în ei pentru că mă rog pentru ei.

Duminica Ortodoxiei,

5 Mărțișor 2017

Mihai Posada (Preluat din cotidianul TRIBUNA, Sibiu, an. CXXXIII, 2017, Nr. 7864, miercuri, 8 martie)

divider



Virgil Maxim - 20 de ani de la mutarea în Legiunea cerească

Anul acesta s-au împlinit 20 de ani († 19 martie 1997) de când Virgil Maxim a urcat treptele văzduhului, mergând să întărească Legiunea în cer...„Acolo unde este Virgil Maxim, acolo este Mişcarea Legionară. Pentru aceasta, la moartea lui, care a fost una dintre cele mai mari pierderi pentru Mişcarea Legionară din ultima vreme, mi-am permis - în cuvântul rostit - să-i acord trei titluri, convins total că le merita deplin. Titlul de cetăţean de onoare al României, titlul de mărturisitor al lui Hristos, prin suportarea schingiuirilor de la Gherla, şi titlul de comandant legionar post-mortem. Acordarea ultimului titlu era o îndrăzneală din partea mea şi teoretic nu aveam dreptul să o fac. Dar în faţa sicriului său am simţit nevoia, ca o datorie morală căreia nu i-am putut rezista, să afirm adevărul că, dacă a existat vreun legionar - dintre cei care şi-au trăit toată viaţa în inima Mişcării - care să fi meritat titlul de comandant legionar şi care s’a comportat până la moarte ca şi cum l-ar fi avut, acela a fost Virgil Maxim!”

Pr. Liviu Brânzaş ”Horia Sima, Comandantul”, în publicaţia „La răscruce”, Nr.3/1998

divider



In Memoriam Chirilă Ciuntu

Chirilă Ciuntu, s-a născut în anul 1911, într-o familie de ţărani, din ţinutul Sorocei. Omenia, isteţimea minţii ţăranului nostru, simplitatea, sinceritatea şi modestia l-au caracterizat pe parcursul întregii sale vieţi.

Transferat, în timpul stagiului său militar, la un ragiment din Cernăuţi, se înrolează, în anul 1934, în Mişcarea Legionară, căreia i-a rămas credincios până la ultima suflare.

La vârsta de 88 ani scria: - ”Dacă dragostea de Dumnezeu mi-a fost transmisă de părinţii mei, adânc creştini, dragostea de Neam, aşa cum am trăit-o şi am servit-o până acum, am dobândit-o de la un om, mai presus de toţi, Căpitanul.

Privirea sa o simt şi azi, la vârsta pe care Dumnezeu mi-a îngăduit s-o ajung, - privire care mă învăluie cu aceeaşi căldură de odinioară, de dincolo, de unde mă îndeamnă să menţin calea pe care a mers el, până ce a fost chemat la Dumnezeu... Iar cinstea cea mai mare pe care mi-a dăruit-o viaţa, - mai scrie Chirilă Ciuntu, - a fost de a purta drapelul ce însoţea catafalcurile martirilor legionari Moţa şi Marin...”Prigoana antonesciană l-a făcut să părăsească ţara, în iunie 1941, urmând să pătimească refugiul din lagărele germane de la Rostock şi Buchenwald.

Scăpat, ca prin minune, de sub dărâmăturile lagărului, după bombardamentul american din 24 august 1944, Chirilă Ciuntu face următoarele comentarii ale evenimentului:”Americanii au bombardat lagărul de concentrare de la Buchenwald, cu intenţia de a-i nimici pe legionari, pentru ca să nu ia, cumva, conducerea Ţării, continuând lupta contra bolşevismului. Nu-i interesa că în lagărul /german/ trăiau şi zeci de mii de prieteni de-ai lor, comunişti, socialişti şi democraţi, toţi duşmani ai lui Hitler... Dar Dumnezeu n-a vrut să le îndeplinească planurile, căci tocmai pe noi bombardamentul ne-a nimerit mai puţin. În timp ce noi, din 400 legionari, am pierdut cinci camarazi, din prietenii lor au murit mii.”Înrolat în Armata naţională a Guvernului de la Viena, Chirilă Ciuntu participă la operaţiunile de pe Oder, iar după înfrângerea Germaniei, este eliberat dintr-un lagăr american şi emigrează în Canada.

Din memoriile sale, s-au publicat: “Întâlniri cu Căpitanul”, “Moţa şi Marin” şi “Din Bucovina pe Oder”.

S-a stins, după o lungă suferinţă, la 6 martie 2002, fiind înmormântat în cimitirul “Memorial Gardens” din Windsor, Ontario.”Noi mereu te plângem, frate, iar tu dormi mereu...”Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, Amin.

Erast Călinescu 

divider



In Memoriam Vasile Hanu

Se împlinesc luna aceasta 10 ani de la trecerea în veşnicie a legionarului centenar Vasile Hanu (1905-2007).

Copil de ţărani din judeţul Alba, absolvent al liceului greco-catolic din Blaj, apoi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, va urca treptele ierarhiei legionare, ajungând şef al judeţului Alba şi apoi, (după mai multe detenţii carliste) prefect al judeţului Cluj-Turda în timpul Statului Naţio- nal Legionar.

Refugiat în Germania după lovitura de stat a lui Antonescu, va rămâne solidar cu Horia Sima în momentele cele mai grele. Guvernul de la Viena îi va încredinţa mai multe misiuni, apoi este tri- mis în ţară cu un mesaj către Iuliu Maniu. Arestat de Securitate de mai multe ori, va totaliza 13 ani în temniţele comuniste, alături de mulţi alţi legionari şi de alte mari personalităţi ale României, la Aiud, Ocnele Mari, Codlea, Deva, Gherla...Lucrarea sa “Participare” (publicată în 2005 prin străduinţa domnului Constantin Iorgulescu) ne conduce prin istoria frământată a ultimei sute de ani, văzută cu ochii unui luptător legionar, a unui om de mare caracter .

Vasile Hanu exprimă astfel esenţa idealului şi jertfei legionare: “Noi doream să ne împlinim printr-un imperialism pe verticală, să cucerim pentru poporul român un loc imperial între popoare prin creaţii spirituale. Toate mijloacele de comunicare au fost folosite pentru a ne blestema, condamna, huidui, caricaturiza. Toţi au ridicat piatra şi ne-au lovit... Au fost urâte şi prigonite ideile în serviciul cărora ne-am pus toată energia, tot entuziasmul, gata de orice risc: foame, frig, oboseală, temniţă, exil, moarte... Noi am crezut cu adevărat “.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti - 17 martie 1917, 100 de ani de la naşterea Monahiei Teodosia Laţcu

Absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj, poetă, traducătoare, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Vladimireşti în 1948. Condamnată de regimul comunist pentru „agitaţie publică“ şi „port ilegal de uniformă“, va executa 3 ani de detenţie în temniţele Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc, Constanţa. După eliberare i se interzice revenirea în mănăstire şi i se stabileşte domiciliu forţat în Gurguieşti/ Brăila. În 1970 i se permite să locuiască în Braşov, unde va rămăne până la evenimentele din 1989. La începutul lui 1990 se reîntoarce, ca monahie, la Mănăstirea Vladimireşti. Va pleca către cele veşnice în august 1990, fiind înmormântată în cimitirul Mănăstirii. În veci pomenirea ei!

 

divider



In Memoriam Viorica Stănuleţiu Călinescu

Sâmbătă 18 martie, a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti slujba de pomenire pentru Viorica Stănuleţiu Călinescu, la 6 ani de la trecerea la Domnul.

Viorica Stănuleţiu, n.

4. 09.1932 la Râmnicu Vâlcea, membră a Frăţiei de Cruce “Petre Geacu” din Mehedinţi, luptătoare în rezistenţa anticomunistă, inginer chimist, condamnată de regimul comunist la 23 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire”, execută 6 ani de detenţie în temniţele Craiova, Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea.

După eliberare se căsătoreşte cu Nicolae Călinescu, şi el pătimitor al temniţelor timp de 17 ani, cei doi vor fi urmăriţi constant de Securitate. Familia Călinescu a fost binecuvântată cu 2 copii - Dinu şi Alina. Viorica Stănuleţiu Călinescu s-a mutat la cele veşnice în 20 martie 2011 şi este înmormântată alături de soţul său la Craiova. În veci pomenirea ei!

Cezarina Condurache 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Maria şi Gabriel Constantinescu

Sâmbătă 4 martie 2017 a avut loc la Sibiu pomenirea de 7 ani pentru Gabriel Constantinescu şi de 6 luni pentru soţia sa, Maria (Mery). Două chipuri desăvârşite ale demnităţii româneşti, doi pătimitori ai temniţelor comuniste, doi mărturisitori ai luptei, biruinţei şi suferinţei româneşti. O familie cu adevărat creştină, o fa- milie puternică, o familie care s-a pus total în slujba neamului...Gabriel Constantinescu - născut la 5 noiembrie 1921 în Sibiu; absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I” Târgo- vişte; luptător pe frontul de Est; prizonier de război în lagărele ruseşti Oranki, Mănăstârca, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk; absolvent al Facultăţii de Filosofie; profesor; fost deţinut politic timp de 10 ani (1950-1960) în temniţele si coloniile de muncă Aiud, Poarta Albă, Baia Sprie, Nistru, Lugoj, Gherla; domiciliu forţat timp de doi ani în Bărăgan/ Viişoara (1960-1962); absolvent al Fa- cultăţii de Cibernetică Bucureşti; scriitor; publicist; întemeietor şi director al ziarului „Puncte Cardinale” - periodic independent de orientare naţional-creştină; † 6 martie 2010Maria Blaj Constantinescu - născută la 1 martie 1929 în Teliu-Braşov; absolventă a unei şcoli tehnice; studentă; membră a Cetăţuilor Legionare; deţinută politic timp de 10 ani (1948-1952 şi 1954-1960) în temniţele Sibiu, Deva, Mislea, Miercurea Ciuc; domiciliu forţat timp de doi ani în Bărăgan/ Viişoara (1960-1962); după 1990 prezentă în toate acţiunile comemorative ale foştilor deţinuţi politici; iniţiatoarea construcţiei Monumentului Martirelor de la Ciuc şi a multor altor semne ale me- moriei anticomuniste; implicată alături de soţul ei în editarea şi difuzarea „Punctelor Cardinale”; † 8 octombrie 2016În veci pomenirea lor! Mângâiere şi putere de la Dumnezeu fiicelor Ligia şi Eugenia!

Cezarina Condurache 

divider



† Ca o lacrimă de sânge... Alexandru Pantea

Alexandru s-a născut în satul Petid din Bihor, la 1 decembrie 1929, fiind al treilea din cei patru copii ai familiei Nicolae şi Florica Pantea. Familia Pantea avea 5 iugăre de pământ şi o casă cu patru camere. Nicolae era cântăreţul bisericii din sat. Toţi copiii au mers la şcoala primară din sat, apoi au plecat către gimnaziu şi liceu la oraş. Alexandru merge către un liceu teoretic, Samuil Vulcan, din Beiuş. Aici viaţa sa va intra pe linia destinului neamului românesc. Alături de numeroşi colegi descoperă existenţa Frăţiei de Cruce în cadrul Internatului Ortodox unde se aflau cazaţi. Vor adera cu tot sufletul la această structură a Mişcării Legionare, întemeiată pe credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam. Şeful FDC Beiuş era la vremea aceea elevul Ioan Măduţă. Alături de Pantea se înscriu Ghiţă Brânda, Dănilă Roman, Crăciun Oprea etc - în scurta vreme fraţii de cruce aveau să ia împreună calea temniţelor comuniste. Activitatea lor propriu-zisă s-a mărginit la discuţii şi pregătire creştină. Se căzneau să fie cei mai buni la învăţătură, să evolueze duhovniceşte, se gândeau cu durere la destinul ţării, zdrobită de bolşevici. Peste tinereţea şi inocenţa lor vine acel cumplit mai 1948. In noaptea de 14/15 au loc arestări masive de legionari în toată ţara. La câteva zile distanţă sunt ridicaţi alţi legionari şi fraţi de cruce a căror identitate fusese descoperită între timp. In data de 28 mai 1948 Alexandru Pantea este ridicat de la Internat şi dus la sediul Siguranţei Oradea pentru o declaraţie... In beciurile Siguranţei se va reuni cu Ioan Măduţă şi alţi 11 camarazi. Ancheta durează două săptămâni. In vara lui 1948 elevii sunt mutaţi la Penitenciarul Oradea. Procesul începe în 1949, tinerii sunt acuzaţi de „activitate legionară”. De Bunavestire, Tribunalul Militar Cluj îl condamnă pe Alexandru Pantea la 3 ani de închisoare pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. La câteva zile după pronunţarea sentinţei, copiii sunt duşi, pentru scurtă vreme, în Aiud, iar de acolo sunt trimişi la Târgşor - închisoarea pentru elevii deţinuţi politic. Era aprilie 1949. La Târgşor fraţii de cruce din Beiuş se întâlnesc cu sute de alţi copii aflaţi în aceeaşi situaţie, fraţii de cruce de pe tot cuprinsul ţării sunt îngrămădiţi aici, beneficiind de un regim mai uşor decât în temniţele destinate adulţilor. Intre „târgşoreni” strălucea figura lui Virgil Maxim. Acesta fusese arestat încă din 1942 de regimul Antonescu şi prin grija lui Dumnezeu ajunsese la Târgşor (pe fişa penală figura elev la data arestării, chiar dacă vârsta lui era de 28 ani în 1949) pentru a călăuzi spritual sutele de copii deţinuţi politic.

In decembrie 1950 o parte dintre deţinuţi sunt mutaţi la Gherla, între ei şi Alexandru Pantea. Diferenţa între Târgşor şi Gherla era imensă. Aici reeducarea se practica la nivel înalt şi tinerii elevi au văzut cum oamenii se pot transforma în fiare şi cum Satana însuşi s-a coborât în temniţe, încercând, fără izbândă, să amputeze suflete. Repartizat un timp în camera 99 - cea mai vestită cameră a reeducărilor din Gherla - va fi bătut, obligat să stea în poziţie fixă, obligat să meargă fără oprire în cerc, să îl supravegheze pe un coleg de celulă în timp ce se afla în poziţie fixă etc. Pentru scurtă vreme Alexandru, alături de alţi deţinuţi, a fost scos la muncă în fabrica penitenciarului. Din fericire, Alexandru Pantea împreună cu alţi câţiva deţinuţi au fost eli- beraţi la expirarea pedepsei, scăpând de iadul Gherlei.

In 11 mai 1951 se întorcea acasă, aducând lumină în sufletele părinţilor. In prima fază nu i se permite să dea examenele de încheiere a liceului. Lucrează întâi într-un plafar la Oradea, de acolo pleacă la Petrila, unde urmează o şcoală pentru a deveni miner, apoi cursuri de topograf minier. In cadrul şcolii de topografie o cunoaşte pe domnişoara Leontina Rădulescu cu care se va căsători în 1953. Reuşeşte să termine liceul urmând cursurile fără frecvenţă şi apoi, cu multă muncă şi ambiţie, urmeză o carieră strălucită. Va absolvi Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, îşi va lua doctoratul la Institutul Politehnic Bucureşti. Familia Pantea se stabileşte la Ploieşti în 1964.Pasionat de inginerie şi de cercetarea ştiinţifică, Alexandru Pantea excelează în domneniul său. In paralel cu serviciul de inginer în cadrul IRE Ploieşti, publică studii şi cărţi de specialitate, predă matematica şi materii de profil în licee din Ploieşti, Băicoi şi Câmpina, obţine zeci de brevete de invenţii legate în special de relee şi dispozitive necesare în domeniul protecţiilor şi automatizărilor în reţelele electrice. Familia Pantea a fost binecuvântată de Dumnezeu cu doi copii, Nicoleta-Mariana şi Alexandru Nicolae care, la rândul lor, şi-au fericit părinţii urmând cariere strălucite şi întemeindu-şi familii frumoase.

După 1990 Alexandru Pantea începe adunarea şi organizarea foştilor deţinuţi politici, punând bazele AFDPR Prahova. In luna august 1990 organizează la Târgşor prima întâlnire a supravieţuitorilor ace- stei temniţe. La acea primă întâlnire răspund PREZENT! peste 300 de foşti elevi deţinuţi politici din toate colţurile ţării şi din străinătate. Cu această ocazie stabilesc ca în fiecare an, în joia din a treia săptămână a lunii august, să se întâlnească la Târgşor pentru a-i pomeni pe camarazii trecuţi la Domnul şi pentru a depăna amintiri şi istorii până nu de mult interzise. In 1992 se sfinţeşte Monumentul Foştilor Deţinuţi Politici de la Târgşor, realizat din contribuţiile supravieţuitorilor. In anul 2000, la iniţiativa lui Alexandru Pantea se ridică, în cimitirul din Târgşor, un monument funerar la mormântul lui Moş Dumitrache - fost gardian al închisorii pe vremea detenţiei lor, un om minunat care, riscându-şi serviciul şi libertatea, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să îndulcească viaţa celor pe care trebuia să-i păzească. Leontina Pantea trece la Domnul în 2007, soţie devotată şi înţeleaptă, mamă şi bunică ocrotitoare şi iubitoare. În 2016, au apărut la Editura Evdokimos amintirile lui Alexandru Pantea - „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”. O carte document, o lecţie despre demnitate, hotărâre şi perseverenţă. Lansarea s-a făcut în cadrul comemorării de la Târgşor de anul trecut, în prezenţa puţinilor supravieţuitori ai temniţei.

În noaptea de 12 spre 13 martie, ca o lacrimă de sânge... Alexandru Pantea a trecut la cele veşnice. Înmormântarea a avut loc miercuri, 15 martie, la Ploieşti, la biserica Sfântul Ilie şi s-a bucurat de o prezenţă numeroasă - familie, rudenii, colegi şi cunoscuţi, camarazi din rezistenţa anticomunistă. Luările de cuvânt au subliniat personalitatea celui plecat în veşnicie, frumoasele calităţi morale şi in- telectuale.

Din partea Fundaţiei Profesor George Manu a vorbit părintele Marius Vişovan. Înhumarea a avut loc în cimitirul din strada Mihai Bravu. Într-o atmosferă emoţionantă asistenţa a intonat “Cântecul legiona- rilor căzuţi”.

Incepând de anul acesta, vrednicul de pomenire Alexandru Pantea va fi omagiat şi cinstit alături de fraţii de credinţă şi ideal la comemorarea de la Târgşor... Alexandru Pantea - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Alexandru Pantea - memorii

Considerăm că acest text care încheie memoriile lui Alexandru Pantea are o valoare testamentară. Îl redăm aici în speranţa că va folosi drept îndemn şi încurajare pentru tinerele generaţii de astăzi şi mai ales de mâine...

Am scris aceste „Memorii - Secvenţe din anii vieţii mele”, în speranţa că cele prezentate, pe lângă a fi mărturie pentru urmaşii mei, să le arate că în viaţa unui om pot apărea etape uşor de trecut, sau etape de cumpănă şi că acestea reprezintă confruntarea cu viaţa.

Doresc ca urmaşii mei şi toţi fii României să nu se sperie de greutăţi când ele apar în viaţă şi să ştie să le învingă, iar când urmăresc un scop în viaţă, să ţintească cu toată voinţa spre scopul propus până la atingerea acestuia. Să aplice Motto-ul de la începutul acestor memorii „Unde există o voinţă există şi o cale, încearcă oricât de nepromiţătoare ar părea o cale la început”, motto-ul de care s-a călăuzit inventatorul Geronimo Marconi.

În aceste secvenţe m-am prezentat pe mine cu rea- lizările şi necazurile mele aşa cum au fost ele, pe profesorii mei care m-au călăuzit în viaţă, pe colegii de şcoală pe care i-am avut precum şi pe colegii de suferinţă.

Anii mei de bucurie au fost anii de liceu, când pleca copilul de la ţară la şcoala de la oraş, urmând ani grei de detenţie care nu m-au îngenuchiat, ci mi-au oţelit voinţa şi dorinţa de a mă realiza, absolvind după aceasta cele două fa- cultăţi urmate în paralel, cea de matematică şi cea de electrotehnică, devenind profesor şi inginer.

Bunul Dumnezeu, mi-a scos în cale oameni deosebiţi pentru viitorul meu, începând cu profesorul Ştefan Musta la liceu, profesorul Ion Mercurianu după închisoare şi colegi deosebiţi în carieră precum colegul inginer Ionel Trandafir.

Domnul cel Bun mi-a dăruit o soţie, pe Leontina Rădulescu, care mi-a fost sprijin în toată viaţa şi mi-a hărăzit părinţii Nicolae şi Floarea care mi-au fost călăuză în viaţă şi fraţi Florian, Liviu şi Aurel cu care m-am înţeles bine şi ne-am ajutat între noi.

Mulţumesc bunului Dumnezeu, că mi-a dat o fa- milie bună şi copiii Nicoleta şi Alexandru, ginerele Nicolae Dochiu, nora Dana Elena şi nepoţii Cristian, Adrian şi Andrei.

Îndemn pe toţi cei care vor citi aceste memorii să vadă în ele viaţa unui om ca o realitate şi faptele unui bătrân de peste 80 de ani.

De asemenea călăuză în viaţă să ne fie Domnul Iisus Cristos şi să nu pierdem speranţa că neamul nostru românesc, aşa cum a învins toate greutăţile în trecut, începând cu năvălirile barbare, va şti să învingă toate greutăţile, neajunsurile prin care trece acum şi să se afirme din nou ca un popor demn de trecutul său.

Ploieşti, 12 iunie 2015

Alexandru Pantea „Memorii – Secvenţe din anii vieţii mele„ Editura Evdokimos, 2016

divider



† Ioana Iusco

A trecut la cele veşnice, la vârsta de 74 de ani, doamna prof. Ioana Iusco din Baia Mare, soţia camaradului Iusco Găvrilă-Drodu († 2011), luptător anticomunist (membru al grupării Popşa, de inspiraţie legionară) şi deţinut politic în temniţele comuniste Sighet, Oradea, Târgşor, Gherla (unde a prins o parte din groaznica „reeducare”).

În memoria soţului dânsei şi a celorlalţi eroi anticomunişti din satul natal - Şieu (pe valea Izei, circa 35 km de Sighet), doamna Ioana Iusco, împreună cu alţi camarazi, au înălţat un frumos monument, amplasat în curtea bisericii greco-catolice din localitate şi sfinţit toamna trecută.

Înmormântarea a avut loc la 27 februarie la Baia Mare şi a fost oficiată de 4 preoţi greco-catolici maramureşeni, în faţa unei numeroase asistenţe din care nu lipseau foştii deţinuţi politici. În cuvântul său, părintele Marius Vişovan a evocat importanţa grupului Popşa dar şi eroismul soţiilor foştilor condamnaţi politici care au înfruntat ostilitatea autorităţilor şi dispreţul opiniei publice oportuniste. Dumnezeu s-o odihnească cu sfinţii şi drepţii săi!

Cezarina Condurache 

divider



† Găvrilă Dunca

A trecut la cele veşnice, la vârsta de 89 de ani, camaradul Găvrilă Dunca, zis Pâţu, originar din Ieud - Maramureş, participant la rezistenţa armată anticomunistă din Maramureş, ca membru al grupului Popşa. Înmormântarea a avut loc pe 9 martie 2017, la Timişoara.

Grupul de inspiraţie legionară condus de Vasile Popşa a activat în zona Ieud -Dragomireşti (dar cu ramificaţii şi în alte sate maramureşene) în perioada 1948-1949 şi a totalizat 108 membri şi susţinători (după raportul Securităţii).

Găvrilă Dunca s-a alăturat grupului Popşa în februarie 1949, familia sa fiind total implicată în susţinerea grupului. În casa lor din Ieud partizanii au fost găzduiţi şi în urma încercuirii din 3 mai 1949 Vasile Popşa a fost ucis, ceilalţi membri prezenţi au fost arestaţi (cu excepţia lui Ion Popşa, prins mai târziu). Au fost arestaţi şi părinţii şi surorile lui Găvrilă Dunca, dar el a reuşit să fugă stând ascuns în pădure până în ianuarie 1950 când este prins şi arestat şi apoi condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare. Eliberat în 1953 este arestat din nou în 1954; va executa detenţie şi domiciliu obligatoriu pâna în 1964 la Oradea, Baia Sprie, Jilava, Aiud, Gherla, Noua Culme, Periprava, Lăteşti.

Mama şi surorile sale au fost eliberate după câteva luni de anchetă, dar tatăl a fost condamnat şi a executat 4 ani de închisoare. Casa familiei Dunca Pâţu din Ieud a fost amenajată ca muzeu memorial. Mai este în viaţă sora sa Ioana, în vârstă de 86 de ani, la Dragomireşti - Maramureş. Din generaţia luptătorilor anticomunişti maramureşeni, deţinuţi în temniţele comuniste, mai sunt în viaţă 16 seniori.

În veci pomenirea lui!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider