Fundatia George Manu

Editorial
* Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”
Aniversari
* 13 februarie 1903 Profesorul George Manu - 115 ani de la naştere
Evenimente
* Triplă lansare de carte sub semnul „Jertfei de la Majadahonda”
* Vizită la Jilava
* Primăria Capitalei va amplasa un bust al Elisabetei Rizea în Parcul Drumul Taberei
Articole generale
* 20 de ani de Permanenţe
* Despre cântecul – îndreptar
Istorie
* De 80 de ani sub dictatură: România
* Din Temniţele Memoriei: 9 februarie 1920 Constantin Pancu şi Corneliu Zelea Codreanu publică CREZUL SOCIALISMULUI NAŢIONAL-CREŞTIN
* România şi sfârşitul Europei (11)
* Din Temniţele Memoriei: Vasile Andrei – medicul fără arginiţi şi fără frontiere...
* Flori de aur din Maramureş (45)
* Februarie 1948 – legământul primului grup de “fraţi de cruce” maramureşeni
* La División Azul (7) 10 februarie – Ziua Eroilor Diviziei Albastre
* Miting (liceeni în închisoare)
* Din Temniţele Memoriei: 17/18 februarie 1939 Asasinarea echipei legionare Enache Nadoleanu
* Din Temniţele Memoriei: 23 februarie 1939 Asasinarea studentului legionar Ştefan Frank, la Târgu Ocna
* Din Temniţele Memoriei: Cuvântul Studenţesc, 5 februarie 1924
Cultura
* Personalitate a culturii universale sau „criminal de război”?
Literatura
* Lecturi sub abajur
Manifestari - Comemorari
* Pomenirea deţinuţilor mărturisitori din temniţa Târgu Ocna
* Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
In memoriam
* Drum de foc şi biruinţă, Doamna mea dragă!
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 2 februarie 2018


Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”

Caracteristica ultimilor ani este cea a redefinirii în masă a sensurilor termenilor. Noţiunile nu mai înseamnă ceea ce ştiam dintotdeauna, ci trebuie să primeze semnificaţia încărcată ideologic care le-a fost conferită de artizanii ingineriilor sociale la care suntem supuşi în ultima vreme. Religia lor nu poartă alt nume decât „corectitudinea politică”. Iar dogmele acesteia sunt constituite din anumite concepte destinate a fi totodată calul de bătaie al unei propagande asidue, dusă în special prin oengeuri generos sponsorizate.  A afirma că principalul finanţator al apostolilor acestei noi religii nu este altul decât George Soros a devenit deja un loc comun, un adevăr pe care nu îl poate contesta nimeni. Cei care refuză supunerea în faţa noilor dogme, printre care pot fi enumerate „toleranţa”, „diversitatea”, „nediscriminarea”, sunt etichetaţi corespunzător drept extremişti, retrograzi, habotnici, talibani, fanatici, homofobi, iar şirul epitetelor poate continua la nesfârşit. 

Diferenţa limpede între firesc şi nefiresc este complet blurată, iar sensurile noţiunilor răstălmăcite.

Firesc ar fi să fim toleranţi cu abaterile de la normă, dar numai atunci când acestea nu au pretenţia să se substituie normei însăşi.

Diversitatea culturală, religioasă şi etnică poate reprezenta un prilej de îmbogăţire reciprocă atunci când e înţeleasă corect, cu respect pentru toate identităţile, iar nu drept concept dizolvant, menit să submineze specificul majoritar. Aceasta se poate vedea cu atât mai mult, cu cât sfera „diversităţii” a fost extinsă la maximum, prin includerea ostentativă a tuturor orientărilor sexuale posibile. Se definesc astfel identităţi colective ale unor grupuri sociale care nu au cum reprezenta o tradiţie sau cultură în adevăratul sens al cuvântului, dar care au pretenţia de a le fi recunoscut acest statut şi de a le fi conferite drepturi colective.

La rândul ei, nediscriminarea nu ar trebui să însemne altceva decât egalitatea tuturor în faţa legii, egalitatea de şanse, totul ca reflex al egalităţii oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar nu un concept versatil, folosit drept armă de luptă împotriva firescului sau menit să justifice cele mai aberante inginerii sociale.

Societatea românească consemnează în ultima vreme o veritabilă ofensivă a acestei noi religii împotriva valorilor tradiţionale. Miza cea mai importantă în această etapă a luptei o constituie, fireşte, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie de a declanşa un referendum naţional pentru modificarea Constituţiei în sensul de a preciza explicit faptul că prin căsătorie se înţelege uniunea dintre un bărbat şi o femeie (aşa cum e stipulat dealtfel în Codul Civil) iar nu între „soţi”, aşa cum cu o anumită neglijenţă au formulat autorii primei constituţii democratice postdecembriste. Litera legii actuale e ambiguă, putându-se înţelege practic orice, inclusiv poligamia, dar spiritul era la vremea sa de la sine înţeles, mai ales că pe atunci era încă în vigoare faimosul articol 200 din Codul Penal care incrimina practica homosexualităţii.

Pentru a-şi atinge ţelul, activiştii noii religii au început prin a folosi termenii de „toleranţă” şi „diversitate”. Dar ei nu sunt suficienţi pentru a impune o redefinire căsătoriei  prin extinderea ei dincolo de marginile firescului. Aceste concepte reprezintă însă un auxiliar provizoriu, menit să pregătească terenul în acest scop. Astfel, strategia lor este ca pe de-o parte să creeze o perdea de fum prin amalgamarea termenilor: vorbesc despre familie şi nu despre căsătorie. Iar familia poate fi, într-adevăr, diversă. Nu doar cea clasică, din părinţi şi copii, dar şi cea monoparentală (în urma unui divorţ sau deces), sau copii şi bunici care devin tutori ai minorilor în urma decesului părinţilor, etc. Deşi, bineînţeles, în Constituţie nu e vorba de aşa ceva. Din punct de vedere religios cununia reprezintă o taină a Bisericii, ea consfinţind sanctificarea uniunii dintre un bărbat şi o femeie (excluzând orice altă „combinaţie”), al cărei scop este păşirea în comun pe calea mântuirii, sprijinul şi dragostea reciprocă, dar şi zămislirea şi creşterea copiilor, dacă Dumnezeu a binecuvântat această uniune şi cu urmaşi. Din punct de vedere civil, familia reprezintă celula de bază care permite perpetuarea societăţii omeneşti, acel cadru care permite naşterea, ocrotirea şi educarea copiilor. Tocmai din acest motiv statul laic are tot interesul să protejeze în mod deosebit familia (adăugând termenul de „tradiţională” nu ar însemna altceva decât rostirea unui pleonasm): grija pentru generaţiile de mâine, crearea unui cadru favorabil perpetuării biologice a societăţii. În virtutea acestei concepţii, termenul de „nediscriminare” pe care îl tot invocă activiştii „diversităţii” devine inoperant. Statul nu face decât să trateze diferit situaţii cu totul diferite: copiii nu se pot naşte decât dintr-un bărbat şi o femeie. Chiar dacă există şi familii fără copii, e evident că raportul trebuie privit drept acela dintre excepţie şi regulă, dar în  interiorul aceluiaşi cadru. E absurd ca statul să condiţioneze valabilitatea instituţiei căsătoriei de producerea unui anumit număr de copii într-un termen dat, sau să pretindă anterior încheierii acesteia teste de fertilitate. Totul nu ar reprezenta altceva decât o intruziune nepermisă în intimitatea unui cuplu sau, dacă vrem, în ceea ce totuşi reprezintă o „taină”, din moment ce Biserica o consfinţeşte ca atare şi care implică şi alte aspecte de ordin transcendent, dincolo de cele pur reproductive sau hedoniste. Una peste alta însă, posibilitatea naşterii copiilor nu este conferită decât de uniunea între două persoane de sexe opuse. O complementaritate ca lege firească a creaţiei. Prin urmare, nu poate fi vorba de „discriminare” atunci când situaţii diferite sunt tratate cu măsuri diferite. Degeaba vin unii să invoce argumentul că familiile homosexuale pot adopta copii, sau că pot exista mame sau taţi „surogat”. Din punct de vedere biologic orice copil are un tată şi o mamă şi e dreptul lui să-şi cunoască aceşti părinţi precum şi –dacă nu poate fi crescut de ei- de a creşte într-un mediu cât mai asemănător, alături de o nouă mamă şi/sau un nou tată.

În faţa unor asemenea argumente, artizanii corectitudinii politice aplică printre altele şi strategia limbajului împăciuitor al „toleranţei”. Ei ne spun că prin redefinirea sensurilor căsătoriei nimeni nu pierde nimic, căci în fond familiile clasice vor putea fi în continuare întemeiate, ele vor putea zămisli copii, etc., atâta doar că vor apărea şi noi alternative, care în mod normal nu ar trebui să deranjeze opţiunile majoritare.

Ei bine, dacă lucrurile stau la modul teoretic astfel, practica ne spune altceva. Da, teoretic ar fi foarte bine şi frumos să trăim fiecare cu ideile şi concepţiile noastre, lăsându-ne reciproc în pace. Doar nu e vorba de bunuri materiale, de resurse necesare supravieţuirii pe seama cărora să se ducă o sălbatică luptă pentru existenţă, ci doar de … idei. Care nu se epuizează când sunt împărtăşite. Sunt abstracte. Ele se pot ciocni, contrazice, dar … de ce trebuie ca oamenii să se lupte între ei în numele lor? Nu e mai bun respectul reciproc, toleranţa, lăsând pentru fiecare un loc sub soare? Ba da, fireşte. Dar cu o condiţie: să existe un asemenea cadru. Iar acesta nu îl poate realiza decât statul. Numai că existenţa unui asemenea „stat minimal” este o utopie. Orice stat este fundamentat pe nişte valori înscrise în legea sa fundamentală care sunt menite să asigure un anumit nivel de coeziune socială. Nu pot exista pe acelaşi teritoriu nişte societăţi complet paralele, fiecare cu sistemul său de valori, care să se perpetueze fiecare în mod autonom, evitând orice fel de interacţiune. Cel mai important aspect este însă acela că statul îşi arogă în principiu monopolul asupra educaţiei şcolare, segmentul şcolilor private fiind în cele din urmă o excepţie, autorizată tot de către stat.

Acest „război cultural” în plină desfăşurare ar trebui numit mai degrabă drept „război religios”. Miza sa fundamentală este în fond aceea a convertirii sufletelor, de a cuceri cât mai mulţi adepţi. Prin interpretarea principiilor constituţionale în cheie ideologică şi prin ideologizarea întregului spaţiu public, politic, educaţional, adepţii noii religii ai „corectitudinii politice” au declanşat o amplă ofensivă împotriva aşezării tradiţionale a lumii care se revendică de la o moştenire religioasă specifică. Iată de ce momeala „toleranţei” pe care ne-o întind aceştia în privinţa acceptării şi a altor forme de căsătorie e una otrăvită. Desigur, căsătoria dintre un bărbat şi o femeie va exista şi de aici înainte şi nu o va anula nimeni. Dar ceea ce se va impune apoi cu pumnul de fier al intoleranţei sunt dogmele noii religii, care impun acceptarea, dacă se poate din convingere, dacă nu, de teama represaliilor, a principiilor acesteia. Scopul ei îl constituie în cele din urmă convertirea în masă prin propagandă şi monopol ideologic asupra conţinuturilor educaţiei şcolare, asupra mass-mediei, etc. Direct spus, spălarea creierelor şi crearea unui om lipsit de identitate şi transcendenţă. Şi mai direct spus, acesta a fost în fond exact scopul comunismului. Care a eşuat doar pentru că a folosit mijloace nepotrivite în atingerea lui, iar acum încearcă să se reinventeze şi să-şi atingă ţelul pe alte căi.

Nu se putea ca această nouă religie să nu aibă şi o instituţie care să corespundă celei a Inchiziţiei. Fireşte, e vorba de CNCD. Un organism parazit, plătit din bani publici, menit să pună botniţă cetăţenilor care nu se exprimă „corect”.  În mod evident un atentat la libertatea de gândire şi de exprimare. Un singur exemplu recent ajunge pentru a arăta absurditatea practicilor acestei instituţii. Premierul Viorica Dăncilă a fost sancţionat pentru folosirea termenului de „autism” la adresa acelor europarlamentari români care prezintă în străinătate România drept o ţară coruptă. S-a invocat o aşa-zisă discriminare a persoanelor care suferă de handicapul autismului. Aiuritor! Fără a fi de acord cu poziţiile pesediste, nu pot să nu constat că s-a sancţionat în mod aberant o exprimare cu caracter politic, care a folosit un termen medical în sens figurat (dar uzual în cadrul limbii române), anume în sensul de rupere totală de realitate şi trăirea într-un univers propriu, într-o bulă izolată.

După ce am descris cadrul în care ne situăm şi care este miza luptei, să vedem şi alte exemple care suţin cele afirmate despre noua ofensivă religioasă.

Recentul film câştigător al Ursului de Aur de la festivalul de la Berlin, „Touch me not”, al regizoarei Adina Pintilie reprezintă orice altceva decât un motiv de mândrie naţională. De fapt, prin conţinutul său obscen, explicit, prin portretizarea feluritelor orientări şi practici sexuale, el se încadrează mai degrabă nu atât la „artă”, cât la apologia acestei religii a corectitudinii politice. Probabil că acesta a fost criteriul principal care a contat din perspectiva juriului, în pofida criticilor devastatoare de care a avut parte filmul din partea majorităţii specialiştilor, sau a publicului care la proiectarea sa a părăsit în mod masiv sala de cinema. Înainte de a trece mai departe, o precizare în privinţa titlului. În româneşte acesta a fost tradus în mod nepotrivit prin „Nu mă atinge-mă”, ceea ce vrea să sugereze un joc de cuvinte ininteligibil, oricum ambiguu. Pe când titlul original, deşi pare la rândul său într-o engleză greşită (corect ar fi „don’t touch me”), înseamnă în forma „touch me not” pur şi simplu denumirea plantei mimosa pudica, acea plantă care nu suportă nicio atingere (un fel de floare de „nu-mă-atinge”, pe lângă cea de „nu-mă-uita”). O traducere corespunzătoare  titlului în română ar fi fost aşadar „Mimoza”.

Exemplele pot continua. După scandalul din 2013, la Muzeul Ţăranului Român, acest templu al spiritualităţii tradiţionale româneşti, luna aceasta s-au reluat proiecţiile de filme care fac apologia homosexualităţii. La întrebarea de ce s-au difuzat tocmai aici pelicule cu o asemenea tentă, răspunsul e clar. Avem de-a face cu o ofensivă simbolică, menită să sugereze impunerea dominantă a noii religii într-un spaţiu reprezentativ pentru valorile tradiţionale. Un gest făcut parcă pentru a sublinia în mod expres care este ţelul final al acestei ample campanii. Fireşte, motivele de ordin imediat au fost şi altele. S-a dorit în mod evident să se „provoace” o contrareacţie, dacă se poate cât mai bigotă, mai primitivă şi mai nelalocul ei, menită să permită apoi stigmatizarea taberei tradiţionaliste cu o paletă cât mai bogată de epitete. Cum era de aşteptat, reacţia în forme rustice a venit. Proiecţiile a două filme au fost întrerupte (complet sau temporar) de grupuri care au fost prezente în sală şi au cântat ostentativ cântece religioase pentru a face imposibilă continuarea vizionării, s-a protestat şi afară, cu pancarte şi lozinci, în port naţional sau fără. Faţă de metodele mult mai radicale şi mai violente ale activismului de stânga (unele din ele propovăduite, culmea, chiar de unul din filmele în cauză), dincolo de „stilistica” discutabilă (cum a precizat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei), acţiunile acestea au fost în fond decente. Nu au existat ciocniri, distrugeri, violenţe sau exprimări injurioase. Împotriva lor se poate invoca doar lipsa de politeţe a faptului că au oprit proiecţia unui film, ceea ce a fost dealtfel şi ţelul urmărit, sau oportunitatea de ordin tactic a unor asemenea acţiuni posibil hazardate, care nu fac decât să ridice taberei adverse mingea la fileu.

Căci, deşi în comparaţie cu manifestările radicale ale extremei stângi din Occident (care profanează, devastează, incendiază, atacă cu brutalitate forţele de ordine) cele de luna aceasta de la MŢR au avut o alură cât se poate de inocentă, nu se putea ca oengeurile sorosiste să nu încerce să tragă un folos propagandistic de pe urma acestor evenimente. Evident, distorsionând complet realitatea şi imaginând pretinse pericole în cu totul altă parte. Astfel, una dintre aceste asociaţii a clamat în tonuri alarmiste o aşa-zisă „întoarcere a Căpitanului” (titlu cenzurat prompt de Facebook, care taie tot ce mişcă în front, şi înlocuită apoi cu „ascensiunea discursului legionar”). În nuanţe apocaliptice s-a pretins un început de „prigoană” la adresa minorităţilor LGBT ca posibil preludiu la o eventuală recrudescenţă a unei noi resurecţii antisemite la nivelul societăţii. Pentru orice om normal, e evident că asemenea exagerări (de genul „dacă şi cu parcă”) nu sunt decât formulări deliberat provocatoare, care pe lângă cel propagandistic au avut mai degrabă un scop publicitar, menit anume să promoveze o conferinţă a unor istorici recunoscuţi prin atitudinea lor publică părtinitor antilegionară. Dacă despre Adrian Cioflâncă ştiam de mult cam ce hram poartă, e surprinzător cum un istoric de un alt calibru, cum e Oliver Jens Schmitt (care şi-a publicat recent la Humanitas versiunea română a biografiei sale despre Căpitanul pe care aceşti oengişti îl văd deja la orizont întorcându-se din groapa necunoscută unde l-au azvârlit comuniştii) se pretează la a fi instrumentalizat de mediile şi grupările aparţinând acestei stângi antitradiţionale. Spre deosebire de discursul său public (care e unul schematic şi corect politic) rostit cu diferite prilejuri în România în contextul prezentării cărţii sale, miezul acesteia este unul mult mai nuanţat iar cititorul avizat poate descoperi acolo printre altele şi o serie de informaţii şi afirmaţii cât se poate de pertinente, care contrazic anumite şabloane ale propagandei antilegionare. Dar în fine, probabil că se simte flatat de succesul cărţii sale în România (cum să nu fie aşa, când e fost luat în braţe cu entuziasm de mediile amintite), încât se pretează la a cânta în struna noilor săi admiratori, care îi amplifică popularitatea.

În tot cazul, dincolo de anunţurile incitante care au precedat-o, conferinţa amintită s-a dovedit a fi una mediocră, ternă, lipsită de acele elemente de senzaţional care au fost anunţate. S-au spus generalităţi, locuri comune, s-a divagat destul de mult. Şi cam asta a fost tot.

Oricum, lupta pentru apărarea „valorilor creştine” e încă departe de a se fi încheiat. Deşi, dacă ne gândim bine, trebuie precizat şi ce este cu aceste „valori”. Am spus cu altă ocazie că ele au un înţeles mai degrabă mercantil, lipsit de o existenţă proprie, transcendentă, suficientă în sine, fiind nişte principii mai degrabă exterioare, impuse de către o anumită agendă. Dacă încercăm să enumerăm care ar fi cu adevărat aceste valori creştine, vom constata că ele se numesc fie virtuţi, fie sunt taine ale Bisericii. Dar ele ca atare nu pot fi distruse şi înfloresc cu atât mai mult în vreme de prigoană, indiferent sub ce formă are loc aceasta. Dacă le numim impropriu „valori”, atunci ele se apără în primul rând trăindu-le, adică prin părtăşia la ele. Totuşi, se pot decela şi aspecte care pot fi denumite propriu-zis „valori creştine”. Acestea sunt însă mai degrabă elementele exterioare ale culturii creştine, reflexul în societate al credinţei: libertatea cultului, bisericile din centrul localităţilor, sunetul clopotelor (da, în anumite părţi şi acesta este contestat!), crucifixuri şi icoane în spaţiul public, procesiunile, ora de religie, marile sărbători care au un impact la nivelul întregii societăţi (Naşterea şi Învierea Domnului), tradiţiile şi obiceiurile moştenite din strămoşi, etc, etc.

Da, acestea pot fi numite „valori” şi se cuvin fără îndoială apărate. Nu putem privi nepăsători la profanarea lor. Dar chiar şi în apărarea acestora, cea mai importantă este atitudinea interoară, duhul în care ne implicăm. Iar aici se cuvine cu atât mai mult să ne dovedim a fi „înţelepţi ca şerpii dar blânzi ca porumbeii”. Doar aşa putem spune cu adevărat „cu noi este Dumnezeu”!

Bogdan Munteanu 

divider



13 februarie 1903 Profesorul George Manu - 115 ani de la naştere

“Unii spun că profesorul George Manu ar fi murit. Nu ne vine să credem. Din nefericire, se confirmă că este adevărat. Mare personalitate, profesorul George Manu (savant atomist, intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi morale de durată, ca să cedeze. A murit demn şi dârz, ca un coborâtor veritabil din spiţa princiară a Cantacuzinilor şi din viţa ostăşească a generalului Gheorghe Manu, eroul Independenţei. Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul cuvânt, că «tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul şi îmi pare rău că nu am reuşit», nu putea să moară decât în acest fel! A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei.”Pr. Liviu Brânzaş, “Raza din catacombă”

 

divider



Triplă lansare de carte sub semnul „Jertfei de la Majadahonda”

Evenimentul, organizat de Fundaţia Profesor George Manu şi Editura Evdokimos, a avut loc miercuri, 31 ianuarie 2018, la Librăria Sophia din Bucureşti, aducând în atenţie trei cărţi apărute în urmă cu peste 80 de ani: Neculai Totu - „Însemnări de pe front”; Bănică Dobre - „Crucificaţii”; Alexandru Cantacuzino - „Pentru Christos”.

Autorii celor trei volume au făcut parte din echipa celor 7 voluntari legionari care au pornit la 24 noiembrie 1936 spre Spania însângerată de urgia bolşevică. Legionarii aveau să se înscrie ca simpli soldaţi în armata Generalului Franco, apărând creştinătatea cu arma în mână, înţelegând că, o dată ocupată Spania, comuniştii nu se vor opri până nu vor ocupa, adică sataniza, întreaga Europă. La 13 ianuarie 1937 echipa românească avea să dea cea mai cutremurătoare jertfă: Ionel Moţa şi Vasile Marin cădeau răpuşi de acelaşi obuz la Majadahonda, în luptele crâncene din apropierea Madridului...In prima parte a anului 1937 Neculai Totu, Bănică Dobre şi Prinţul Alexandru Canatcuzino aveau să aştearnă pe hârtie zbuciumul, lupta, jertfa şi măreţia zilelor petrecute pe frontul spaniol. La doi ani după jertfa de la Majadahonda, cei trei aveau să cadă şi ei asasinaţi nu de gloanţe bolşevice, ci de gloanţele puse în ţeava oarbă a autorităţilor române de camarila Regelui Carol al II-lea.

Evocarea jertfei de la Majadahonda şi prezentarea cărţilor a fost realizată de invitaţii noştri: Pr. Prof. Vasile Gordon, Pr. Prof. Marius Vişovan şi Ciprian Voicilă. Părintele Vişovan a prezentat contextul izbucnirii Războiului Civil din Spania şi derularea lui. Totodată, a explicat însemnătatea, necesitatea şi perenitatea jertfei date de români pe pământ spaniol. Pr. Gordon a dezvăluit publicului modul în care cei 7 legionari s-au pregătit pentru plecarea pe front: spovediţi şi împartăşiţi în Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Ciprian Voicilă a vorbit despre reacţiile extraordinare apărute în rândul intelectualităţii româneşti după moartea eroilor Moţa şi Marin şi despre situarea acestei jertfe la temelia generaţiei mărturisitorilor din temniţele antonesciene şi comuniste.

Trei cărţi document scrise de trei personalităţi intrate în legenda neamului, prezentate de trei invitaţi de excepţie... Multumim prietenilor de la Librăria Sophia, invitaţilor şi publicului numeros!

Neculai Totu - Însemnări de pe front“Am venit şapte şi ne întoarcem numai cinci. Ionel Moţa şi Vasile Marin au căzut pe pământ spaniol, pentru Cruce şi pentru Ţară. Tot ce-a avut mai scump tineretul românesc a rămas acolo în Spania, să spună celor de mâine cea mai frumoasă baladă a jertfei noastre pe altarul Crucii. Am trecut frontiera. Adio Spanie! Ţi-am lăsat - pentru Cruce şi pentru Naţie - tot ce a avut mai falnic generaţia noastră! Pe pământul tău rămâne, mărturie românească în faţa istoriei, amintirea lui Moţa şi a lui Vasile Marin. Adio Spanie! Plecăm spre ţară să încredinţăm sfintele moaşte pământului strămoşesc.”Preţ - 20 lei

Alexandru Cantacuzino - Pentru Christos“Ionel Moţa şi Vasile Marin au murit liberi, cu gândirea lucidă, cu inima fierbinte şi înflorită de iubirea ce o purtau celor care le erau dragi şi lui Dumnezeu. Ei au avut forţa să se desfacă de contemporanii lor care, nici în Ţară, nici în Spania, nu au putut ajunge să-i înţeleagă. Proştii vor zice: mai bine mureau în ţara lor, în serviciul şi pentru apărarea ei. Ei nu pricep însă că sufletele santificate ale lui Moţa şi Marin au o putere uriaşă, care ne păzeşte graniţele şi patrimoniul naţional, ca o pavăză de mii şi sute de mii de ori mai puternică decât ne-ar fi putut da bietele lor piepturi omeneşti. Când obrazul Maicii Domnului şi trupul răstignit al Mântuitorului Iisus Christos sunt lovite, interesează sacrilegiul, nu locul unde a fost săvârşit.”Preţ - 8 lei

Bănică Dobre - Crucificaţii. Zile trăite pe frontul Spaniei“Jertfa nu a fost mare pentru gloria Neamului. Ca Moţa şi Marin e toată Legiunea, ei însă au fost mai buni între noi şi pe ei i-a hărăzit Cristos să trăiască în vecii vecilor, iar noi cei rămaşi trăim, încă, fiindcă aşa ordonă Căpitanul. (...)Crucificarea este a neamului. Vedeţi-o. Aşa este. Este a întregului neam omenesc. Este a luptelor, a biruinţelor, a tuturor celor cu sabie sau fără sabie, în slujba adevărului. Dar mai vârtos este a unui popor răzvrătit pentru dreptate, mergând cu rânduire să-şi merite locul, să-şi merite contururile sale geografice şi înălţarea spirituală.”Preţ - 18 lei

 

divider



Vizită la Jilava

Luna trecută am reuşit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecţia groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curţile interioare dintre corpurile de clădire, precum şi multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureştiului la sfârşitul sec.19), ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spaţii ce adăposteau într-o înghesuială extremă peste 100, poate chiar 200 de persoane… deţinuţi politici anticomunişti de toate orientările, aflaţi în tranzit spre alte destinaţii…Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită şi relativ tineri, am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fostă deţinut politic, arestată şi întemniţată la vârsta de 16 ani! O parte din detenţie a petrecut-o aici, la Jilava… Dânsa şi-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoţi.

Multe personalităţi ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici şi-au găsit sfârşitul. Deşi majoritatea spaţiilor sunt complet goale (repararea şi amenajarea muzeală e încă doar o speranţă…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie şi un mic altar. Aici noi vizitatorii ne-am oprit şi am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult şi la tatăl meu, Aurel Vişovan, conştientizând cu emoţie că păşesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare; în cei 16 ani de detenţie fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava, fiind apoi repartizaţi la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Piteşti…Iată cum relatează Aurel Vişovan a două detenţie la Jilava, în 1957.“La Jilava mâncarea era ceva mai consistentă ca la Aiud. Cu toate acestea, eu nu puteam mânca. Afecţiunea mea hepato-gastrică se accentuase şi nu mă puteam alimenta. Am cerut să mi se dea separat porţia de cartofi doar fiartă, fără altceva. Deasemeni şi porţia de ulei separat, ştiind că în felul acesta voi putea mânca. N-am reuşit să primesc. Am reuşit - însă - să fiu schimbat, pe baza dosarului meu medical, într-o anexă a spitalului Jilava cu un regim cât de cât mai dietetic… Şi iarăşi încă o teamă. Se lăsase frigul. Atmosfera din închisoare era jilavă…Am nimerit într-o cameră cu oameni deosebiţi, buni camarazi care ştiau să facă trecerea timpului mai uşoară. Aici l-au reîntâlnit pe Mihai Timaru adus şi el de la Aiud pentru un proces. L-am cunoscut pe fostul căpitan Ivănică din Giurgiu - om plin de bună dispoziţie. Într-o zi, fiind la plimbare, pe lângă noi trec câţiva dintr-o altă cameră ce veneau de la baie. Printre ei - unul extrem de slab, cu o zeghe aruncată peste trupul proaspăt scos din apă. Avea picioarele goale în nişte bocanci mari ce-i târa după el cu un râs nătâng pe faţă… Îmi spuse cineva că este Nonu Sasu. Auzisem despre Nonu Sasu că a fost un om de o valoare deosebită, dar - din cauza greutăţilor din închisoare - ajunsese acum într-o formă nelucidă. Era evident că pe acest frig a ieşit din baie astfel anume ca să moară. M-am bucurat când peste ani am auzit că Nonu Sasu şi-a revenit, că era sănătos şi că lucra ca inginer pe undeva… Mai că nu mi-a venit să cred.(...) Am relatat mai înainte despre zgomotul infernal ce mi-a apărut în cap şi în urechi la închisoarea Aiud şi care mă urmărea obsedant tot timpul. Cu aceste evenimente precipitate din ultima perioadă, zgomotul trecuse pe planul al doilea. Pe planul întâi erau gândurile la ceea ce se întâmpla. Zgomotul, deşi era persistent, nu era atât de supărător. Totuşi, fiind la Jilava şi aflând că aici vin din când în când medici de la penitenciarul Văcăreşti, pentru a consulta bolnavii, m-am înscris şi eu pentru vizita de consult O.R.L. Au trecut zile, poate chiar săptămâni, până când - într-o zi - gardianul ne anunţă că cei care ne-am înscris pentru consult să poftim la infirmerie. Ne adunaserăm cam mulţi. Atunci am aflat că medicul O.R.L.-ist vine la consult de două ori pe an.

După un timp vine gardianul nervos şi ne spune că trebuie să ne întoarcem în cameră, că doctorul - pe care îl chema Aşchenazie - şi-a făcut norma de 16 oameni pe zi. Restul era să fim consultaţi altă dată, adică peste… jumătate de an. Gardianul însuşi era revoltat de atitudinea doctorului şi a zis că merge la comandant să-i raporteze despre acest caz. Ce a făcut, ce n-a făcut acest gardian, care se dovedi a fi om de omenie, că s-a întors nu peste mult şi ne-a zis: - Înapoi la infirmerie… Mama lui de doctor…16 oameni norma?!

Nu-i vorbă că şi doctorul ne-a consultat pe măsură: doi inşi pe minut. Când a ajuns la mine (sau am ajuns eu la el) i-am spus despre zgomotele din urechi (cap). Îl văd cum face un cornet din hârtie, priveşte la urechi, dar nu se uită la ele, apoi îmi vâră cornetul într-o ureche (Doamne, iartă-mă) şi îşi apropie urechea sa de gura cornetului ca şi cum şi el ar vrea să audă zgomotele mele din cap şi urechi. N-am înţeles niciodată acest gest. Mi-a prescris să iau luminal. Zgomotele persistă chiar şi în acest moment în care relatez aceste lucruri, dar nu mă mai deranjează. Am impresia că m-ar deranja dacă nu le-aş auzi.” (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

O nouă scurtă detenţie la Jilava în 1959, între Constanţa şi Satu-Mare.“Ajuns la Jilava, m-au închis într-o improvizaţie de lemn murdară din care la intrarea mea a ieşit un şobolan enorm. Încercând să iau legătura cu cel din încăperea vecină, vorbeam cu o voce joasă să nu mă audă alţii. În momentul acela apare gardianul şi-mi trânteşte o palmă de era să mă doboare… După lovitură se uită atent la mine şi eu la el. L-am recunoscut. Era acelaşi gardian care mi-a deschis poarta închisorii când am fost pus în libertate în noiembrie 1957. Mă priveşte nedumerit: - “Te-au adus din nou?!”Nu reuşesc să-mi amintesc cât am stat la Jilava - desigur până aveam asigurat un vagon-dubă cu care să fiu dus. Spre sfârşitul lui aprilie 1959, mă văd într-o carceră sufocant de strâmtă, unde nu-mi puteam nici măcar întinde picioarele. Era încă un semn că sunt tratat ca foarte periculos. De obicei deplasarea între două închisori se făcea în încăperea mare a dubei împreună cu ceilalţi deţinuţi politici, dar izolarea aceasta mă frământa cumplit.” (Aurel Vişovan, op.cit)

Şi multe alte dureri şi speranţe au rămas între zidurile Jilavei...

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Primăria Capitalei va amplasa un bust al Elisabetei Rizea în Parcul Drumul Taberei

Primăria Capitalei va amplasa un bust al luptătoarei anticomuniste Elisabeta Rizea, în Parcul Drumul Taberei din Sectorul 6, potrivit unui proiect de hotărâre propus de consilierii generali PNL şi aprobat în şedinţa de Consiliu. Iniţiatorii proiectului spun că luptătoarea anticomunistă reprezintă „simbolul rezistenţei ţăranului român în faţa regimului comunist”Consilierul general Ciprian Ciucu spune că nu îşi doreşte ca bustul să fie unul scump, ci modest, aşa cum şi-ar dori inclusiv Elisabeta Rizea.

Elisabeta Rizea s-a născut în 1912, în localitatea Domneşti, judeţul Argeş şi a devenit cunoscută după Revoluţie, după ce a dat dovadă de determinare în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când, deşi era urmărită permanent şi supusă interogatoriilor, nu a renunţat în a-i sprijini pe membrii rezistenţei din munţi cu hrană. În 1950, Elisabeta Rizea a fost condamnată pentru uneltire contra ordinii sociale şi a petrecut şase ani în închisoare, unde a fost torturată. În 1958 a primit o a doua condamnare, de 25 de ani de închisoare.

Luptătoarea anticomunistă a fost eliberată prin decret de graţiere în 1964, petrecând 12 ani în închisorile Jilava, Piteşti, Miercurea Ciuc, Arad şi Mislea. A murit în 2003.

 sursa: https://www.activenews.ro

divider



20 de ani de Permanenţe

Servitute profesională sau incultură politică?

Zilele trecute “Un cetăţean româno-francez, domiciliat în Strasbourg şi cu reşedinţă în Sibiu, a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de propagandă naţionalist-şovină”. Fraza este întocmai reprodusă din două mari cotidiene care apar la noi. Cetăţeanului respectiv i se imputa că şi-a procurat “o multime de materiale care conţineau idei discriminatorii bazate pe ura rasială, naţională sau religioasă, idei ce au aparţinut atât mişcării legionare din România, cât şi celei fasciste din Germania”. Şi această informaţie apare, de asemenea, în cele două cotidiene. Este mai mult decât de presupus că ambele fraze aparţin autorităţii care l-a trimis în judecată pe cetăţeanul incriminat, iar ziariştii, publicându-le, şi le-au însuşit cu sau fără voie.

Oare, Mişcarea Legionară să fie de vină că n-a reuşit să imprime în mentalul colectiv refuzul ei să practice ura în raporturile de ordin rasial, naţional şi religios, sau vinovăţia revine instituţiei statului şi acelor ziarişti care îşi neglijează datoria să cunoască obiectiv şi exact actorii scenei politice? Este drept că în perioada interbelică Legiunea a semnalat neobosită penetraţia oneroasă a puterii iudaice în economia naţională. Dar de atunci au avut loc evenimente şi s-au succedat conjuncturi capitale în condiţia generală a românilor şi s-a adâncit semnificativ viziunea Legiunii pe plan spiritual şi politic, cu efecte notabile în felul ei de a trata legăturile interetnice. Ele explică, printre altele, naturaleţea convieţuirii legionarilor cu evreii în temniţele comuniste, interesul tinerilor rabini pentru metodele educaţiei legionare pe care îşi propuneau să le adopte în proiectata lor aşezare în Israel şi convertirea unei personalităţi de talia lui Steinhardt.

Îngrijorător este faptul că oameni care iau decizii importante în justiţie şi scriu la gazete de mare tiraj, nu s-au ostenit să citească recentele scrieri de seamă ale Mişcării Legionare unde, oricât ar fi căutat, nu întâlneau declaraţii rasiste şi şovine, însă le-a plăcut să reţină epitete lansate pe seama ei de agenţi aleşi anume să întreţină vrajba în lumea românească şi, desigur, şi mai departe de ea. Alarmată de agravarea climatului conflictual din viaţa noastră publică, Mişcarea Legionară şi-a impus să arunce un pod acolo unde două poziţii, cândva apropiate, păreau să deschidă o prăpastie, după cum a încurajat o regrupare de forţe gata să dea divorţ. Din nefericire, bunele ei intenţii n-au avut ecou, ba, mai mult, i s-a răstălmăcit trecutul, fiind prezentată ca o primejdie care obligă la măsuri de lichidare oriunde îşi face apariţia. Şi este şi mai putin de înţeles obişnuinţa unora dintre condeiele ziarelor, nu numai de scandal, s-o implice în contextul oricăror agitaţii de sursă neo-fascistă.

Unul din procedeele consacrate s-o lovească şi să eternizeze oprobriul cetăţenesc asupra ei, este şi acesta de a-i găsi filiaţii statornice cu cele două marote din rechizitoriile ţinute asupra ultimei conflagraţii mondiale: fascismul şi naţional-socialismul. Am vrea să se ştie, o dată pentru totdeauna, că legăturile dintre fascism şi Miscarea Legionară s-au limitat la studii de structură organizatorică şi au fost subliniate analogii impuse de apariţia lor în aceeaşi perioadă. Nici vorbă, însă, de acorduri şi convenţii, care să ducă la o îngemănare spirituală sau la acţiuni politice comune.

Raporturile Legiunii cu naţional-socialismul, de pildă, au fost mult mai tensionate decât se ştie îndeobşte. Nu mai este un secret de arhivă că în diferendul dintre Legiune şi Antonescu, Hitler a fost de partea generalului. Dintre confruntările acestuia cu Horia Sima ni se pare îndeajuns de elocvent următorul episod relatat de L. Watts în “O Casandră a României” şi de A. Hillgruber în “Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu”. După lovitura armată a ultimului, de la 21-23 ianuarie 1941, Ribbentrop recomandă:“1. Întrucât între generalul Antonescu şi Legiune a curs sânge, nu mai este loc pentru jumătăţi de măsură. Numai măsuri radicale pot duce la ţintă.

2. Generalul Antonescu, ca şef al statului, ar trebui să proclame pe legionari ca rebeli şi să declare că nu tratează cu rebelii.

3. În afară de aceasta, generalul ar trebui să ceară retragerea imediată şi dizolvarea tuturor formaţiunilor legionare. În cazul când acest lucru nu se realizează, el trebuie să-şi asigure, cu toate mijloacele de fortă, pe care le are la dispoziţie, dominaţia în Capitală şi în ţară.

4. Încă în această noapte generalul ar trebui să proclame stare excepţională şi să ordone arestarea tuturor capilor participanţi la rebeliune.

5. Generalul Antonescu ar trebui să se proclame imediat conducător al Legiunii. […] (Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară).

Mai târziu, după acapararea prin forţă a puterii de către general, în urma căreia legionarii au fost nevoiţi să se refugieze în Germania, iar aceasta, sub faţada găzduirii, să-i anihileze, situaţia lor reală era de “prizonieri ai puterilor Axei”. Astfel, 14 fruntaşi, împreună cu Horia Sima, erau ţinuţi sub supraveghere la Berkenbrück, iar circa 400 legionari au fost repartizaţi la Rostock, de unde nu aveau voie să plece.

Discrepanţa dintre Mişcarea Legionară şi hitlerism capătă şi mai mult relief, dacă se ţine seama de refuzul lui Horia Sima să accepte poziţia subalternă pe care Hitler o rezervase Legiunii în angrenajul situaţiei politico-militare de atunci, refuz în urma căruia evadează din domiciliul său forţat şi ajunge în Italia pe considerentul că ar putea să găsească mai multă înţelegere acolo. Imediat şi fără menajamente, pentru a constrânge grupul de legionari fruntaşi să divulge unde poate fi găsit prizonierul lui, Hitler îi şantajează, condamnându-i la moarte în cazul când nu-l predau pe acela ce le era Comandant. Bineînţeles, că şi Horia Sima suferă aceeaşi condamnare, dar nu este executat datorită intervenţiei de ultim moment a lui Himmler. De atunci şi până la 23 august 1944, Horia Sima e deţinut în închisoarea Oranienburg-Sachsenhausen.

Nici chiar după ce Mişcarea Legionară continuă în exil lupta contra URSS-ului, raporturile cu conducerea naţional-socialistă nu se ameliorează. Între timp au trecut 60 de ani, în cursul cărora discriminarea dintre Legiune şi hitlerism s-a adâncit, punând capăt şi ultimelor speculaţii asupra unei ipotetice asemănări şi relatii de fond dintre cele două organisme. Să nu se uite, apoi, că ani îndelungaţi Legiunea a stat sub acuzaţia pătimaşă de stipendiată a nemţilor. Cartea lui Armin Heinen, care spulberă această acuzaţie, a venit destul de târziu. Astăzi, agitarea vechilor însemne naţional-socialiste nu este nicăieri mai deplasată ca în lumea legionară. Să sperăm că lămuririle de faţă nu vor răsuna în pustiu ca atâtea altele de până acum.

Mircea Nicolau, Permanenţe, Anul VII, Nr. 7, iulie 2004

În 1952, ca şi azi: Democraţia şi noi

În mai multe părţi ni s’au reproşat declaraţiile de ataşament la democraţie. Prieteni şi adversari şi-au exprimat uimirea şi nedumerirea faţă de „îndrăzneala” noastră de a ne proclama „din onestă convingere şi fără rezerve, apărătorii substanţei democratice”.

Această uimire şi această nedumerire, ne nedumeresc, la rândul nostru. Şi ne uimesc de două ori: în măsura în care vădesc o totală necunoaştere a gândirii legionare, aşa cum dela început s’a manifestat, şi în măsura în care împlică, din partea interlocutorilor noştri, pretenţiunea de a ne refuza orice drept de evoluţie, voind a ne fixa - înţepeniţi şi cristalizaţi - la doctrina pe care, cu două zeci şi cinci de ani în urmă, o mână de tineri studenţi au prefigurat-o schematic, în grabă şi în focul acţiunii.

Înainte de a intra în lămurirea sensului ce-l are pentru noi democraţia, am vrea să ştim ce lege transcendentă, de înaltă politică şi imaculată etică, ne-ar putea interzice - în cazul că ne-ar veni gustul să ne schimbăm părerile - de a le modifica? In virtutea cărui suveran principiu i s’ar putea prohibi, de exemplu, generalului De Gaulle - fost democrat, antigerman şi stalinofil - a se schimba în numai trei ani de contact cu realităţile, în antidemocrat, germanofil şi anti stalinist? Raportate la ce sistem de infailibile coordonate am putea tilda de „uimitoare” avantajele politicei americane, care numai în trei ani, a trecut dela un antifascism sălbatic la colaborarea prietenoasă cu Franco, de la economia liberală la un dirigism invadator şi de la prorusismul delirant la un antibolşevism în sfârşit clarvăzător?

Punem întrebările de mai sus senini şi cu zâmbetul pe buze. Intr’adevăr, nu avem nevoie de argumente prin analogie, pentru a scuza pretinsul volte-face legionar. Pentru noi nu a fost necesar să fim readuşi la realitate de palmele Istoriei, care a înfrânat atâtea cerbicii, spulberând atâtea utopice şi criminale iluzii. Nu în închisorile de la Văcăreşti sau Doftana, nu în lagărele de la Vaslui, Miercurea Ciucului sau Buchenwald am descoperit gustul libertăţii şi sensul adânc al democraţiei. Libertari şi autentic democraţi, în sensul profund al noţiunii, am fost întotdeauna.

Totalitarismul dela care ne-am reclamat - şi care, azi ca şi în trecut, continuă să fie piatra angulară a gândirii şi trăirii noastre - este totalitarismul moral: omul nou nu se reface pe jumătate. Il faci cu totul sau îl laşi nefăcut. Şi dacă reuşeşti să te îmbraci în haina lui, atunci te transformi în întregime, total, „absolut”, cum zic cei de la „Reînarmarea morală” (mişcare de regenerare morală dela Caux, Elveţia, care pare că a entuziasmat pe Români: probă, studiul publicat de directorul nostru în „Dinamica socială”, urmat de un editorial în „Vestitorul” şi completat printr’un amplu comentar în „Patria”, semnat de însuşi dl. Gen. Ion Gheorghe). În acest sens, totalitari erau şi Socrate, şi Stoicii, şi mai ales creştinii autentici, a căror exemplară existenţă ne-a fost de la început pildă şi îndemn.

Editorialistul nostru spunea că suntem pentru SUBSTANŢA democratică. Şi-şi preciza gândirea, arătând - între liniuţe - ce este pentru noi, democraţia: suma libertăţilor individuale. Evident, cetăţeanul de pe stradă, care ne judecă după caricatura de legionar, concepută şi difuzată în opinia publică românească de aşa zişii „democraţi”, se miră cum am devenit noi, rebelii, anarhiştii, dictatorii cu cuţitul între dinţi, cum am devenit, zic, peste noapte „apărătorii substanţei democratice”, când tocmai, timp de o generaţie, ne-am afirmat duşmanii ireductibili ai democraţiei.

Nu văd contrazicerea. Am fost şi continuăm să fim adversarii democraţiei demagogice, de bâlci şi de tarabă, aşa cum se practică la noi: cu urne furate, cu jandarmi, cu bătăi în sânge, cu generalizarea corupţiei, cu şperţul-rege şi regele-şperţ, cu vânzarea Ţării, cu crematoriul funcţionând doar o leacă mai domol ca astăzi. Impotriva acestei „democraţii”, care continuă să sfideze pe Români din piscul Comitetului, unde s-a cocoţat, ca deobiceiu, prin fraudă, ce sentimente altele putem să încercăm decât aversiune şi desgust? Sau poate descopere cititorul nostru vreo comunitate de esenţă între democraţie şi „democratul” Comitet dela Washington? Să ne explice atuncea în ce măsură exprimă voinţa poporului? Cine, cum şi unde i-a ales? Cu cine se consultă? Şi în numele cui vorbeşte?

A fi apărătorii substanţei democratice implică o dublă atitudine: negativă faţă de cei ce o corup, pozitivă faţă de tot ceeace o afirmă şi o consolidează. Negativ, apărarea substanţei democratice înseamnă continuarea luptei începută încă de acum douăzeci şi cinci de ani, împotriva impostorilor şi farsorilor „democraţiei”, a şefilor veroşi care nu desprinseră din doctrina lui Locke decât corupţia epocei post-elizabetane, din discriminările lui Montesquieu decât abuzul de putere, din seraficele visări ale lui Jean Jacques decât sentimentalismul ipocrit al crocodilului îmbuibat până la indigestie, consimţind să verse, între pară şi brânză, o lacrimă perfidă pe altarul Patriei şi a nemuritoarelor principii.

În postura sa negativă, democratismul nostru se va lovi, deci, de conţinutul tradiţiilor de corupţie şi minciună, de saltimbancii falsei democraţii, pe care i-am identificat deja în ariertrenul partidelor.

Pozitiv, democratismul implică afirmarea credinţei noastre în valorile ireductibile ale libertăţii, ale spiritului de iniţiativă privată, ale individului şi al celulelor sociale ce-l înglobează: familia şi naţiunea.

În acest sens, democratismul nostru nu prezintă nimica nou, nici revoluţionar, pentru doctrina şi practica legionară: l-am observat întotdeauna. Evident, cei care nu cunosc decât din propaganda calomnioasă a adversarilor, continuă să ne judece după sperietoaerea „cu cuţutul în dinţi”. Cei care însă, obiectiv, ne-au văzut la lucru, ne-au observat în felul nostru de viaţă, au avut curiozitatea să răsfoiască „Pentru Legionari” sau „Circulările” Căpitanului ori mai recent, broşura lui Horia Sima „Omul nou” şi întreaga colecţie a „Vestitorului”, vor fi învăţat să desluşască în unitatea primordială de viaţă legionară, o celulă democratică în care nici o hotărâre nu se lua decât cu consultarea tuturor şi cu obţinerea asentimentului majorităţii. Deasemena vor descoperi că marile decizii politice, Căpitanul nu le-a luat nciodată înainte de a consulta Senatul legionar.

Democraţia noastră nu este utopică, artificială şi absurdă, ci este o democraţie realistă, autohtonă, ieşită din sânul poporului nostru şi adaptată nevoilor sale specifice. O democraţie în care dilema libertate-egalitate se tranşează în favoarea libertăţii, iar aceia dintre libertate şi ordine, în favoarea ordinei. Pentrucă numai într’un regim de ordine se pot desvolta organic şi firesc libertăţile individuale, fără a cădea în anarhism, după cum numai cu respectul libertăţii se poate realiza acel optimum de egalitate, care înseamnă a atribui fiecăruia, după putinţe, după muncă şi după merite.

Aceasta fiind pentru noi esenţa democraţiei, ne repetăm „cu onestitateşi fără rezerve” apărătorii ei. Astăzi ca şi ieri. Mâine ca şi astăzi.

Alexandru Frâncu, Rio de Janeiro

Anul XIV, Nr. 2, februarie 2011

P.S. Cu absoluta convingere că noi am fost democraţi mai autentici şi mai cinstiţi decât plevuşca politicienilor veroşi. În 1952 ca şi azi. Inutil de precizat că autorul travesase la epoca respectivă mai puţine primăveri decât cele 97 de toamne „facturate” astăzi.

Textul alăturat aparţine seriei „Democraţia şi noi”, publicată de-a lungul anului 1952, la Buenos Aires, în revista INSEMNARI, editată de Alexandru Frâncu.

 

divider



Despre cântecul – îndreptar

În cartea sa de memorii despre Căpitan1, psaltul Ilie Tudor din Podari-Dolj, fost copil al Legiunii şi fost deţinut politic sub regim comunist, notează consideraţiile despre importanţa, rolul şi locul cântecului în societatea omenească, aşa cum le-a precizat întemeietorul Legiunii însuşi: „Pentru a putea să cânţi îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie a sufletului tău. Cel ce merge să fure, acela nu poate cânta; nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi vrăjmăşie faţă de camaradul său şi nici al cărui suflet e sterp de credinţă. Cântecul să vă fie un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că e o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat. Iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi la o parte şi să lăsaţi locul vostru celor ce pot să cânte!“.

Despre puterea cântecului instrumental dublat de cel vocal în tăria credinţei vorbeşte Vechiul Testament, în Cartea lui Iosua Navi, capitolul 6, versetele 2-5, une se arată, după întâlnirea regelui Iosua- urmaşul lui Moise, cu Arhanghelul- căpetenia oştirii Domnului, modul în care fiii lui Israel, tăiaţi împrejur după ieşirea din Egiptul robiei şi rătăcirea prin pustiu, au dărâmat zidurile cetăţii Ierihon şi au cucerit-o: „Atunci a zis Domnul către Iosua: «Iată, eu voi da în mîinile tale Ierihonul, pe regii lui şi pe puternicii lui. Duceţi-vă împrejurul cetăţii toţi cei buni de război şi înconjuraţi cetatea cîteodată pe zi. Aceasta să o faceţi şase zile. Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trîmbiţe din corn de berbec, iar în ziua a şaptea să ocoliţi cetatea de şapte ori şi preoţii să trîmbiţeze din trîmbiţe. Cînd vor suna din trîmbiţa de corn de berbec şi cînd veţi auzi sunetul de trîmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată, şi cînd vor striga ei zidurile cetăţii se vor prăbuşi. Atunci tot poporul să năvălească în cetate, plecînd fiecare din partea unde se afl㻓, cu încheierea în versetul 20: „Atunci au trîmbiţat preoţii din trîmbiţe. Şi cum a auzit poporul glasul de trîmbiţă, a strigat tot poporul împreună cu glas tare şi puternic şi s-au prăbuşit toate zidurile împrejurul cetăţii pînă în temelie şi a intrat tot poporul în cetate, fiecare din partea unde era, şi au luat cetatea“2. Cântecul asociază mesajul muzical cu cel textual, într-un discurs liric, sonor, dedicat intelectului şi sufletului deopotrivă, sensibilizând şi stimulând încrederea în rândurile membrilor grupului social care cântă: copiii la joacă, tinerii sportivi, militarii mărşăluind, nuntaşii, participanţii la slujba de botez sau de înhumare, colindătorii şi cu toţii dimpreună la Sfânta Liturghie de Crăciun sau de Înviere.

Orfeu, care era trac la origine, avea darul să le cânte până şi animalelor sălbatice, îmblânzindu-le cu harfa şi glasul său, aşa cum, peste veacuri, Sfântul Anton de Padova avea să le predice peştilor din ocean care îl ascultau, iar orfismul a însemnat un curent de gândire pentru eliberarea sufletului din temniţa trupească, în timp ce poesia orfică are susţinere şi reprezentare din cele mai vechi timpuri şi până azi. Psalmistul era un autor sau cântăreţ de psalmi, iar sub acest nume, Psalmistul, este cunoscut regele evreu David, considerat autorul psalmilor biblici. Unul din valoroşii poeţi şi eseişti români de astăzi, Dumitru Chioaru, care este şi profesor universitar de literatură comparată, pregăteşte o carte despre rostul vechi, sacru, al împletirii cântecului cu poesia: Avatarele lui Orfeu, din care deja au apărut în revista Euphorion, pe care o conduce la Sibiu, câteva fragmente despre Petrarca, Ronsard, Shakespeare, Hölderlin, Novalis; el vorbind totodată despre virtuţile poetice ale orfismului, în cuvântul înainte (Argument) la volumul său de versuri Ars orphica (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

Aezii greci în Antichitate, urmaşi ai zeului-cântăreţ Apollon cel venerat şi de etrusci şi de romani, iar mai apoi menestreli şi minnesängeri au perpetuat în Evul de Mijloc tradiţia orfică, însoţindu-şi în peregrinările lor balada cântată, cu sunetul de lăută, de guslă, de ţiteră sau mai recent de chitară. La noi, cumplitul poet Cezar Ivănescu (născut la 6 august 1941, în Bârlad - decedat la 24 aprilie 2008, în Bucureşti) îşi cânta propriile versuri, cu glas gutural, impresionant, în spectacole oferite pe scenele româneşti, unde cântecele compuse şi interpretate de el reprezentau resurecţia sincretismului medieval baladesc, în care utiliza şi poeme ale literaturii universale, de la Pindar, Villon sau Lorenzo de Medici, la Edgar Poe, Eminescu şi Bacovia. Cine l-a auzit măcar o dată, îşi poate imagina cum ar fi sunat în interpretarea acestui ultim bard autentic versurile din poema sa Închinare Moldovei: „! eu ţie mă închin, Hristoase,/ Ţie, Moldovă, mă închin,/ morminte cu sfărmate oase,/ îndurător Popor creştin,/ cu mânurile-i luminoase/ Domnul ţi-a scris un nou destin,/ întoarceţi-vă pe la case/ moldavi îngenuncheaţi deplin// căci astăzi Domnul pustieşte/ «pământul împânzit de ruşi»/ şi aşteptând, nu putrezeşte/ Cel Sfânt Codrean Fecior din Huşi!“3.Nici comuniştii nu au anulat rolul şi rostul cântecului în viaţa socială, ci dimpotrivă, copii, tinerii, militarii, muncitorii erau stimulaţi prin cântec. „Te slăvim, Românie, pământ părintesc“ erau cuvintele pe care le cântam noi, elevii, la deschiderea zilnică a cursurilor, prin anii ’60 ai veacului al XX-lea, când ceea ce ulterior a fost numit naţional-socialismul românesc permitea să existe în acea „şcoală generală“ (cursuri primare şi gimnaziu) clase cu predare în limba română, câteva în germană şi una în limba maghiară, şi nimeni nu era ofensat că începe orele cântând în poziţie de drepţi, în bănci, imnul naţional al Republicii Populare Române între anii 1953 şi 1977. „Politicii“, ca Ilie Tudor din Podari, sufereau închişi la Aiud, noi cântam imnul cel nou, nefurând decât căciula neştiinţei noastre şi nefăcând cuiva, voit, vreo nedreptate. Mai târziu, în armată, cântam: Frunzuliţă muşeţel,/ La umbră la stejerel/ Frumos doarme-un artiler/ Cu arma jos lângă el“, cadenţând pasul de marş al formaţiei de ostaşi, cu cântecul şi propria respiraţie tinerească. Cântecul ne dădea, fireşte, şi la şcoală şi în militărie, sentimentul apartenenţei la un grup social definit, cum spun sociologii, adică unirea care face puterea, vorba unui ţăran român.

În mediile academice sau în cele oficiale de astăzi, cântecul a decăzut în importanţă, poate din dorinţa de a împăca oarecum capra cu varza, adică de a nu semăna în manifestările publice nici cu entuziasmul propagat prin cântecul naţional-socialist desuet, nici de a putea fi acuzaţi, Doamne fereşte, de diabolizată empatie legionară. Mai exact, nici politicienii sau reprezentanţii administraţiei de Stat, nici universitarii sau studenţii nu mai ştiu să cânte, nici Imnul Naţional, nici Gaudeamus igitur, imnul studenţesc vechi de peste trei veacuri. Stau toţi ca popândăii, cu mâinile înţepenite pe inimă, fără să îngaime vreo strofă, în timp ce aparatele electronice de emisie sonoră le cântă un cântec simbolic, adecvat momentului solemn respectiv. Nici urmă de entuziasm, nici ţipenie de participare interactivă.

Mai grav, în marile adunări citadine din faţa bisericilor şi catedralelor, în noaptea sfântă a Învierii, numai corul bisericii se aude în difuzoarele exterioare pentru credincioşii adunaţi cu mic cu mare la Sfânta Liturghie, aşteptând să ia în pahare Sfintele Paşti, însă, din păcate, nu mai cântă aşa cum s-ar cuveni, cu toţii, într-un glas, „Hristos a înviat!“. Cu toţii par a oficia, fără să ştie, un soi de erezie a muţeniei... interactive. Îmi amintesc cu tristeţe faptul că, în trecuta-mi copilărie şi tinereţe - poate, ca o reacţie creştină populară, la ateismul declarat al Republicii Populare şi apoi Socialiste - toţi cei prezenţi cântau imnul Învierii, iar curtea şi strada din faţa Catedralei Ortodoxe din Sibiu răsunau în toiul nopţii şi la crăpatul zorilor, de cântecul puternic izvorât din mii de piepturi, ca răspuns coparticipativ la spectacolul liturgic. Învierea sau Naşterea Domnului sărbătorite astăzi fără cântări obşteşti, cu slujba religioasă onorată doar de corul psalţilor sau al câtorva invitaţi speciali pe lângă vocea preoţilor, dar lipsite de împreunăcântarea credincioşilor ce nu mai ştiu intra în comuniune cu toţi cei prezenţi, au ceva artificial, sărac în cuget şi-n simţiri, ceva nereuşit.

În Cartea deschisă a Împărăţiei, arhiepiscopul şi mitropolitul Bartolomeu al Clujului, pe numele de poet, prozator, dramaturg, traducător şi autor de scrieri teologice, Valeriu Anania, îşi exprima regretul pentru pierderea obiceiului participării cu trezvie a credincioşilor la dialogul liturgic firesc cu preotul slujitor în biserică: „Realitatea actuală ne pune în faţa unui popor care vine la slujbă, stă cuminte în biserică, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admiră un cor sau îndură un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngână odată cu corul, o face cu timiditate şi cu sentimentul intrusului admonestabil [...] În vechime însă nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserică dădea răspunsurile liturgice [...] Pe de altă parte, Sfintele Evanghelii ne dau mărturie asupra asupra lui Iisus care obişnuia să cânte imnuri împreună cu ucenicii Săi. Cântarea în comun era ceva obişnuit nu numai în vremea apostolilor, dar şi în veacurile creştine, până târziu, când a început să se subţieze“4.Profesorii nu mai ştiu cânta cântece academice? Politicienii se tem să mai cânte imnul ţării lor? Creştinii se ruşinează să îşi cânte cântările bisericeşti? Islamizarea Europei a început, reacţiile la islamizarea Crăciunului s-au făcut deja auzite, vezi https://www. gatestoneinstitute.org/11598/ christmas-islamization-europe, respectiv https://www. activenews.ro/externe/ Islamizarea-Craciunului-in- Europa.-Intr-un-Occident- devenit-analfabet-biblic- fuziunea-religioasa-denumita- Chrislam-castiga-teren-148395# .WkeJ9Im86ic.email. Acestea se petrec de ceva vreme, alarmant şi aproape fără oprire, în vestul Europei, alunecat mai demultişor pe râpa dezcreştinării. La noi, nu mai trebuie să vină nimeni să ne anihileze, ne dăm singuri foc, prin înstrăinare, bisericilor trecute vreme de cincizeci de ani prin seceta ateismului comunist şi lăsate să se usuce ca iasca în ultimii aproape treizeci, de după rotaţia din decembrie 1989...Pentru că nu toţi românii fură, nu toţi românii fac nedreptăţi, nu toţi românii au sufletul sterp de credinţă, ros de patimi şi vrăjmăşie, cineva trebuie să-i reînveţe să cânte cu tot sufletul, cu glas înalt la adunări, imnurile şi cântările cuvenite. Cineva trebuie să îi înveţe pe copii şi pe tineri să cânte: la şcoală, în universităţi la ceas de sărbătoare, la adunări populare de cinstire a înaintaşilor sau de împlinire a vreunui eveniment social, pe stadioane după competiţii, pe stradă în marş spre cazarmă de la terenurile de instrucţie, şi de ce nu, uneori, chiar la locul de muncă. Copiii îi vor învăţa şi pe cei maturi, antrenându-i să cânte atunci când e cazul, împreună cu ei: cântece şcolăreşti sau academice, imnuri, colinde, cântecele Naşterii şi Învierii de care să răsune slujbele bisericeşti întărite de participarea vie, activă, adevărată, a celor prezenţi.

NOTE:1 Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară - ediţia a cincea, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Piteşti: Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, 2013 (p. 109).

2 Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999, reproducere după ediţia din 1982, pp. 239-240.3 Cezar Ivănescu, Jeu d’amour, Timişoara: Editura Helicon, 1995, pp. 101-103.4 Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 34-35.

Mihai Posada 

divider



De 80 de ani sub dictatură: România

În februarie 1938 ţara noastră era târâtă pe drumul dicaturii de Regele scelerat şi asasin Carol al II-lea. Nemulţumit de rezultatul alegerilor din noiembrie 1937 - în urma cărora niciun partid nu obţinuse o majoritate parlamentară (40% din voturi), în schimb Garda de Fier se impusese fără echivoc ca a treia forţă politică a ţării, Regele chemase la guvernare, în mod abuziv şi ilegal, partidul lui Octavian Goga care obţinuse abia 9,7% din sufragii... Era doar o strategie care pregătea instaurarea dictaturii regale. Deşi a funcţionat doar o lună şi jumătate, acest guvern criminal a lovit Mişcarea Legionară abuziv şi sângeros, la fel ca guvernele dinaintea sa: 3 asasinaţi (Varjac, Dumitru Mijea, Florian Popescu), 52 răniţi şi loviţi, 450 legionari deţinuţi ilegal sau arestaţi.

După 44 zile de guvernare, Goga este demis la 10 februarie 1938. Totodată, Carol al II-lea dizolvă prin decret regal Parlamentul, desfiinţează partidele politice şi instaurează dictatura regală. În fruntea nelegiuirilor, ca prim ministru îl va aşeza pe Patriarhul ţării, Miron Cristea (în timp ce prin lege preoţilor li se interzice să participe la viaţa politică!).

Se instituţionalizează o situaţie existentă în fapt: domnia lui Carol al II-lea fusese tot timpul o dictatură neoficială. Asasinate politice, încălcarea legilor electorale, încălcarea constituţiei - au constituit practici frecvente ale regimului carlist încă de la începutul lui. Camarila regală a fost cea care a condus România între 1930 şi 1938 deasupra legilor, împotriva moralei, împotriva adevărului şi a dreptăţii. Prin lovitura dată statului român de propriul său rege, în 10 februarie 1938, această stare de fapt care a însângerat şi devastat moral, economic şi social România, devenea oficială.

La 27 februarie 1938 va fi promulgată o nouă Constituţie - un instrument care să îi permită suveranului atingerea propriilor obiective. Dictatură pe toate planurile: moral, economic, politic, social. În principal, noile prevederi ale Constituţiei au fost alcătuite pentru concentrarea totală a puterii în mâna Regelui, dar şi pentru suprimarea Legiunii Arhanghelul Mihail - suprimare fizică şi politică. Iată câteva dintre ele:

– Nu este îngăduit nici unui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului;- Este oprit preoţilor, de orice rit şi credinţă religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice;- Orice asociaţiune politică pe temeiuri ori pretexte religioase este oprită;- Nimeni nu poate lua ori presta jurăminte de credinţă;- Românul care va intra în orice serviciu al unui Stat străin, sau se va alătura pe lângă o corporaţie militară străină, pierde de plin drept cetăţenia română;- Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război, potrivit codului de justiţie militară. Consiliul de Miniştri va putea decide aplicarea dispoziţiunilor şi în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Şefilor Statelor străine şi demnitarilor Statului din mobile în legătură cu exerciţiul funcţiunilor ce le sunt încredinţate, precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic;- Insignele, emblemele, medaliile, precum şi uniformele de orice fel, nu pot fi create, nici atribuite, nici purtate fără legiuită încuviinţare.

Constituţia impusă în februarie 1938, după instaurarea dictaturii regale, reintroduce în România pedeapsa cu moartea... şi cu scop precis. Carol cel sângeros avea un plan care va deveni evident 3 luni mai târziu: în data de 24 mai 1938, în plină desfăşurare a procesului Codreanu, Consiliul de Miniştri (întrunit în absenţa preşedintelui său, Patriarhul Miron Cristea) decide aplicarea pedepsei cu moartea şi în timp de pace. Este vorba despre Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 46.645 din 24 mai 1938, care introduce pedepsa capitală pe timp de pace, cu specificaţia că această prevedere se aplică timp de 1 an.

Au trecut de atunci 80 de ani... ani de dictatură, întuneric, nedreptate, uitare forţată. În timp ce Carol al II-lea a fost reînhumat în ţară cu toate onorurile datorate unui fost Rege al ţării, victimele urii sale rămân în temniţă, în temniţele memoriei. Toţi legionarii asasinaţi în timpul lui Carol al II-lea (peste 300!) - în frunte cu Căpitanul - aşteaptă dreptatea care li se cuvine. Aşteaptă revenirea în memoria şi în istoria neamului lor ca mari personalităţi româneşti, ca eroi, ca martiri, ca mărturisitori, ca sfinţi. Abia atunci când dreptatea îi va scoate pe toţi aceştia la lumină, vom considera că dictatura a luat sfârşit.

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: 9 februarie 1920 Constantin Pancu şi Corneliu Zelea Codreanu publică CREZUL SOCIALISMULUI NAŢIONAL-CREŞTIN

“Cred într-unul şi nedespărţit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor şi numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste şi în frica lui Dumnezeu cu durere de ţară şi neam.

Dătătorul de drepturi egale, civile şi politice la bărbaţi şi femei.

Protector al familiei, salariind funcţionarii şi muncitorii pe baza numărului de copii şi pe baza muncii depuse, înţelegând cantitatea şi calitatea, şi într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, şi pământul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) şi muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proporţional cu mărimea capitalului. Şi într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin 2fondul riscurilor”. Întemeietor de depozite de hrană şi îmbrăcăminte pentru muncitori şi funcţionari care organizaţi în sindicate naţionale vor avea reprezentanţi în comitetele administrative de pe lângă diferite instituţii industriale, agricole şi comerciale.

Şi într-unul mare şi puternic “părinte al muncitorilor” şi Rege al ţăranilor, “Ferdinand I-iu”, care pentru fericirea României totul a jertfit şi care pentru mântuirea noastră una cu poporul s-a făcut.

Care în fruntea oştilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti a biruit, şi care din nou cu dragoste şi încredere se uită către ostaşii ce-i datorează credinţă, şi care vor găsi în cazărmi o adevărată şcoală a naţiunii, pe care să o treacă în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului Naţional-Creştin, simbol de armonie între fraţii şi surorile României Mari.

Într-una Sfântă Biserică Creştină cu Preoţi trăind din Evanghelie şi care să se jertfească apostoleşte pentru luminarea celor mulţi.

Mărturisesc alegerea miniştrilor de către Cameră, suprimarea

Senatului, organizarea poliţiei rurale, impozitul progresiv pe venit, şcoli de agricultură şi meserii la sate, “cercuşoare” pentru gospodine şi adulţi, azile pentru invalizi şi bătrâni, case naţionale, cercetarea paternităţii, aducerea legilor efectiv la cunoştinţa tuturor, încurajarea iniţiativei particulare în interesul Neamului şi dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti.

Aştept învierea conştiinţei naţionale la cel din urmă păstor şi coborârea celor luminaţi în mijlocul celor trudiţi spre a-i întări şi ajuta în adevărata frăţie, temelia României de mâine. Amin!“Garda Conştiinţei Naţionale”Ziarul “Conştiinţa”, Luni, 9 Februarie 1920

 

divider



România şi sfârşitul Europei (11)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.“Noutatea zilei era însă cartea lui Jean Sheba, ministrul Cehoslovaciei în capitala României. Scrisă în franţuzeşte şi tradusă pe româneşte, apăruse cu câteva luni înainte şi conţinea pagini insolente pentru România şi îngrijorătoare pentru Polonia, de aceea mi-a semnalat-o Arcziczevski. Sheba considera axa politică Moscova-Bucureşti- Praga ca şi formată, şi ne învinuia de a nu fi luat încă măsurile necesare pentru a permite o mai rapidă deplasare a trupelor ruseşti şi ne cerea să procedăm fără întârziere la construirea noilor căi ferate, a noilor poduri şi şosele necesare.

Datorită protestelor mele şi ale lui Gheorge Brătianu, Sheba a fost în cele din urmă obligat să plece. Dar când am văzut imensele eforturi făcute de oficialii noştri pentru a-l salva şi a-l păstra la Bucureşti, am înţeles care era adevăratul rost al Convenţiunii Feroviare, concepută şi semnată de Titulescu şi Litvinov.” (pag. 116-118)Mereu atent la desfăşurarea evenimentelor interne şi bine informat asupra conjuncturii internaţionale, Mihail Sturdza înţelege tot mai clar că ceea ce pregăteau cercurile carliste era de fapt o mare trădare în favoarea Uniunii Sovietice care (dacă scenariul ar fi reuşit) primea dreptul de a intra cu armata pe teritoriul nostru. Este îngrozit văzând câtă iresponsabilitate caracteriza cercurile puterii carliste şi pasivitatea imensei majorităţi a spectrului politic.

Mihail Sturdza face tot în aceeaşi perioadă şi o vizită în Spania, observând cu simpatie efortul naţionaliştilor spanioli de a stăvili barbaria comunistă, sprijinită puternic de Moscova, dar şi de unele cercuri stângiste occidentale.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: Vasile Andrei – medicul fără arginiţi şi fără frontiere...

Vasile Andrei s-a născut la Tulcea în 1908. A urmat Facultatea de Medicină la Cluj. Încadrat în Mişcarea Legionară a îndeplinit în timpul facultăţii funcţia de Şef al Centrului Studenţesc Legionar Cluj. În timpul prigoanei carliste a fost arestat la 27 noiembrie 1938 şi deţinut împreună cu alte zeci de legionari în închisoarea Cluj.

Autorităţile vor încerca să îl scoată vinovat în cazul atentatului asupra rectorului Ştefănescu Goangă. Vasile Andrei va reuşi cu greu să îşi arate nevinovăţia, deşi la data atentatului era arestat şi toate căile de comunicare cu exteriorul îi fuseseră tăiate. Astfel acuzaţia de a fi dat ordin pentru înfăptuirea atentatului a fost demontată.

Eliberat în 1940, va lua parte la pregătirea revoluţiei legionare de la 3-6 septembrie. După instaurarea Statului Naţional Legionar va fi numit prin circulara dată de Horia Sima în 10.10.1940, în funcţia de Şef Naţional al Studenţimii Legionare. În această funcţie reuşeşte să obţină suplimentarea bugetului alocat hranei şi cazării în cămine a studenţilor.

După lovitura de stat a Mareşalului Antonescu este urmărit de Siguranţă. Reuşeşte să fugă în exil unde va fi deţinut în lagărele de la Rostock şi Buchenwald. Dacă la Rostock condiţiile de detenţie erau suportabile, la Buchenwald lipsa îngrijirii medicale a făcut ca tuberculoza pe care Vasile Andrei o contractase în temniţele carliste să revină în forţă. Îngrijit de camaradul său, Dr. Apostolescu, Andrei a reuşit să ţină boala sub control un timp. La începutul lui februarie 1944 starea lui era gravă, suferind de hemoftizie acută. Cu toate insistenţele legionarilor, autorităţile au refuzat scoaterea din lagăr şi internarea într-un spital a doctorului Andrei.

Legionarii au declanşat greva foamei timp de cinci zile, în perioada 6-11 februarie 1944, însoţind gestul lor de susţinere cu o scrisoare adresată Reichsführerului SS Himmler, în care îi explicau necesitatea internării lui Vasile Andrei. Răspunsul lui Himmler a fost dur, acesta considera greva legionară drept un act de sabotaj, iar şeful grupului legionar, Iosif Dumitru, a primit 3 săptămâni de pedeapsă în buncăr. Doctorul Andrei a supravieţuit cu ajutorul Lui Dumnezeu şi cu îngrijirea camarazilor.

După 23 august 1944 rămâne în exil, locuind întâi în Germania, apoi în Franţa unde a profesat ca medic la spitalul parizian Boucicaut. Se va adresa Ministerului Sănătăţii, cu dorinţa de a fi încorporat în cadrul Misiunii Medicale Franceze. Vasile Andrei va fi acceptat şi, în 1951, va fi trimis în misiune medicală în Yemen. Vasile Andrei va fi al doilea medic sosit la Taez, Yemen, pentru crearea unui spital gratuit francez. Condiţiile de viaţă dificile şi dotările medicale inexistente nu l-au descurajat. În timpul războiului civil din Yemen (1960) tratează răniţii şi, alături de ceilalţi medici, încearcă să obţină din Europa aparatura, medicamentele şi resursele necesare intervenţiilor de urgenţă.

Ca medic radiolog, pneumolog şi ftiziolog, s-a dedicat până la sfârşitul vieţii tratării şi vindecării săracilor. A fost iubit şi apreciat de toţi locuitorii din Taez. În semn de apreciere, i s-a oferit atât cetăţenia yemenită, cât şi cea franceză. Le-a refuzat pe amândouă, dorind să rămână român până la moarte, acceptă însă titlul de „Cavaler al Legiunii de Onoare Franceze”.

În paralel cu activitatea medicală, continuă să activeze şi pe linie legionară, este reprezentantul Mişcării Legionare în raporturile cu Casa Regală aflată în exil. Participă în 1977 la o serie de consultări între MS Regele Mihai şi partidele politice aflate în exill.

Spre sfârşitul vieţii se va stabili la Paris, continuând să călătorească des în Yemen, spre a le fi de folos tinerilor medici pe care îi formase şi pregătise. Ştiind că sfârşitul i se apropie, doreşte să revină în Yemen, alături de cei pe care i-a slujit ca medic aproape 4 decenii. Moare în timpul călătoriei, fiind înmormântat, conform dorinţei, sale în Taez, într-un parc public, în vârful unei coline.

Vasile Andrei a plecat la Domnul în 15 februarie1989, fără a apuca să revadă România pe care a iubit-o şi căreia i-a făcut cinste întreaga viaţă. Mormântul său este loc de pelerinaj pentru yemeniţi şi este străjuit de o cruce simplă pe care se află scris „Doctorul Andrei”, atât.

Dumnezeu să-l numere cu drepţii Săi, iar noi să-l păstrăm viu în memoria neamului nostru!

Cezarina Condurache

ION I. MOŢA, tăria credinţei noastre

Se împlinesc astăzi patru ani de când Domnul Banea, într-o şedinţă solemnă, ne anunţa, covârşit de durere şi înecat de lacrimi, jertfa de la Majadahonda. Toată garnizoana Clujului, adunată să asculte cuvântul Domnului Banea, era transfigurată de durere şi înlemnită de suferinţă; un timp amuţise şi glasul celui care cuvânta. Murise, doar, Moţa! “Tunul cel mai formidabil al Legiunii”, cum spunea Domnul Banea. Cu puţin înainte de plecarea sa în Spania, venise să vadă Clujul, pe care l-a iubit, Clujul în care el, cel dintâi, ridicase steagul luptei de desrobire a Neamului, Clujul pe care îl părăsea acum pentru totdeauna. Ne-a vizitat în tabăra noastră din Dorobanţi, unde clădeam Căminul Ardealului tânăr Legionar, căminul care trebuia să-i poarte numele.

Ne-a vorbit atât de frumos, atât de pătrunzător şi atât de trist. Vedeam în ochii arhanghelului coborât între noi atâta lumină, atâta desfacere de pământ, încât presimţeam, fără să fi bănuit unde pleacă, că nu-l vom mai vedea niciodată.

Au trecut doar trei luni şi Clujul îndoliat îşi primea eroul: luptătorul Crucii şi fiul care îi câştigase Legiunii şi Neamului, onoare, cinste şi lumină pe câmpurile Majadahondei. Ai murit, Moţa, la Majadahonda, numai în sufletele celor care nu te-au iubit, în sufletele celor care nu te-au înţeles, nici pe tine, nici chiar jertfa ta. Ai trăit însă şi trăieşti mereu în sufletele noastre, în gândurile noastre, în durerile noastre şi în nădejdile noastre. Niciodată nu te voiu uita.

Tu ne-ai întovărăşit şi ne-ai întărit sufletele şi credinţa în prigoana cea fără nădejdi. Ai trăit atunci cu noi în celulele noastre, în lagărele noastre. Ai suferit alături de noi. Cu gândul la tine, suferinţa ne era mai uşoară, prigoana era mai puţin chinuitoare, iar moartea era mai puţin înspăimântătoare, era calea care ducea la tine, la înviere.

Era în 22 septembrie, ora patru dimineaţa. În închisoarea din Satu-Mare, doi legionari de frunte, Bozântan Victor şi Jitaru Spiridon erau scoşi să fie executaţi. Cu fruntea sus, cei doi dragi camarazi mergeau senini la moarte. Ceilalţi ce rămâneau, făcuseră front. Cineva le-a dat onorul. “Trăiască Legiunea şi Căpitanul. Duceţi-vă cu drag la Căpitan, camarazi. Drumul vostru e luminat de Moţa şi Marin!”. Astfel îi întovărăşea pe toţi Moţa, pe toţi cei ce se cununau cu moartea legionară. Astfel îi întovărăşea pe toţi în faţa morţii, în faţa durerii, în faţa deznădejdii. Tu eşti culmea desăvârşirii legionare spre care se îndreaptă privirea noastră, a tuturora.

Prin jertfa ta pentru Cruce şi Legiune, prin puterea credinţei tale în Căpitan şi Neam, prin sufletul tău luminat, străluceşte mândră Legiunea.

Andrei Vasile

Revista Axa, anul X, nr. 56, 14 ianuarie 1941

 

divider



Flori de aur din Maramureş (45)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Am plecat şi noi spre casa lui Gicu Bulacu. Pe drum, Icuţa mi-a povestit despre presiunea ideologică ce se exercita în şcoală, despre oamenii din oraş, pe cei mai mulţi nu-i mai cunoşteam, iar alţii nu mai voiau ei să mă cunoască... Camaradul Gheorghe Bulacu (foto), sau Gicu, cum îi ziceam noi, eliberat cu câţiva ani înaintea mea, era printre puţinii care n-au avut nicio reţinere faţă de mine. Gicu era un om foarte plăcut, aşa a rămas şi acum, după aproape 40 de ani.

Casa lui Gicu era mare, cu o curte plină de flori aranjate în rondouri. Peste curte, o boltă de viţă-de-vie şi în grădină un nuc uriaş, ce-şi întindea darnic umbra. Ne aştepta pe verandă. Când ne-a văzut, a coborât şi ne-a îmbrăţişat. - Vă mulţumesc că aţi venit. Să vă prezint părinţilor mei. Înăuntru, o masă mare încărcată cu bunătăţi; mama şi tatăl lui Gicu ne-au primit cu salutul tradiţional: - Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Domnul Bulacu îmi strânge mâna, exprimându-şi părerea de bine că mă cunoaşte - auzise doar atâtea despre mine ! Pe faţa doamnei stăruiau încă umbrele atâtor ani de aşteptare, când fiul lor era închis. Pentru mine a fost un moment de uşurare; mă aşteptam la o primire mai rece. Dar nu ! Dimpotrivă, am fost întâmpinat cu multă seninătate. Tatăl lui Gicu era învăţător la vârsta de pensionare. Am urat sănătate şi viaţă frumoasă nou-născutei, mamei şi tuturor celor prezenţi. O fetiţă mică zburda în jur - era Mihaela. - Ştie fetiţa tatii că mai are o surioară?... Cele două fetiţe îl făceau pe Gicu foarte fericit.

Originar din Budeşti, Maramureş (la 30 km de Sighet) şi elev la liceul Dragoş Vodă, Gicu Bulacu a făcut parte din organizaţia noastră, depunând legământul de “frate de cruce “la 25 martie 1948, alături de Petru Codrea, Iuliu Vlad şi Iosif Andreica. A pătimit 7 ani în închisorile comuniste - la a doua arestare fiind deja căsătorit, soţia Maria, învăţătoare, având şi ea parte de multă suferinţă.” (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii )

Luna aceasta s-au împlinit 10 ani de la plecarea la Domnul a camaradului Gheorghe Bulacu, în februarie 2008.

 

divider



Februarie 1948 – legământul primului grup de “fraţi de cruce” maramureşeni

Luna aceasta se împlinesc 70 de ani de la depunerea legământului primului grup de “fraţi de cruce” maramureşeni, la 8 februarie 1948. Evenimentul a avut loc în condiţii de maximă discreţie în laboratorul de chimie al liceului „Dragoş Vodă” din Sighet în prezenţa lui Aurel Vişovan, şeful Grupului Legionar Maramureş şi a lui Ion Curăscu, şeful FDC pe Ardeal (ucis mai târziu în închisoarea Piteşti), forul ierarhic superior. Tinerii elevi care au depus legământul au fost: Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ştefan Deac, Găvrilă Coman şi Ioan Dunca, cu toţii elevi ai liceului “Dragoş Vodă”. Toţi cei prezenţi au suferit mai târziu detenţie în temniţele comuniste. Dintre toţi aceştia mai sunt în viaţă Nistor Man (Târgu Mureş) şi Ioan Dunca (Vişeu de Sus).

Activitatea legionară în Maramureş, începută mai târziu decât în restul ţării, a cunoscut o anumită efervescenţă la începutul anilor ’30, precum şi cu ocazia alegerilor din 1937, apoi practic inexistentă în timpul ocupaţiei maghiare, cu excepţia celor plecaţi în refugiu, de ex. fraţii Vlad din Dragomireşti, a fost reluată în 1945 de către studenţii Vasile Popşa, Aurel Vişovan, Ioan Rusu, Alexandru Fonta, Ioan Iuga, Mihai Pop, fraţii Şofron - Mihai şi Grigore, Mihai Vlad, etc fiecare având legături cu activitatea legionară din centrele universitare (Bucureşti, Cluj, Braşov, Timişoara) unde-şi făceau studiile.

Aurel Vişovan, student la drept şi profesor suplinitor de chimie la liceul “Dragoş Vodă” şi responsabil de întreaga activitate din judeţ, şi-a asumat răspunderea înfiinţării “Frăţiei de Cruce” - organizaţia legionară a elevilor de liceu. În acest scop au fost contactaţi în deplină discreţie mai mulţi elevi din clasele mari, cu rezultate bune la învăţătură şi ţinută morală ireproşabilă, care au început, pe grupuri mici, întrunirile de formare creştină şi naţională. Cei consideraţi mai bine pregătiţi au depus legământul la 8 februarie 1948 (cei 6 sus menţionaţi), apoi alţi 4 au depus legământul pe 25 martie 1948 (Gheorghe Bulacu, Petru Codrea, Iuliu Vlad şi Iosif Andreica), restul neapucând să-şi completeze pregătirea până la momentul arestării, dar au primit “botezul focului” în închisorile comuniste (Petru Ulici, Ioan Motrea, Grigore Hotico, Ioan Ilban, Vasile Tivadar, Gheorghe Andreica). La una din şedintele tinerilor sigheteni din 1947 a participat şi Ion Găvrilă Ogoranu, ce îndeplinea atunci funcţia de şef al FDC pe Ardeal (înlocuit ulterior cu Curăscu), care vizita organizaţiile din nordul ţării. Din motive de prudenţă, elevilor nu li s-a spus numele adevărat al şefului ierarhic prezent, folosindu-se numele de cod “Someşan”.

Tot la şedinţa din 8 februarie, Ion Curăscu a dat instrucţiuni pentru colectarea de alimente pentru legionarii arestaţi, alimente care trebuie predate la Cluj pe adresa lui Ioan Bohotici (şeful legionar al centrului universitar Cluj, originar din Deseşti-Maramureş). Ca şef al “frăţiei de cruce” din Sighet a fost numit Nistor Man, iar şef al “mănunchiului de prieteni” (cei care nu depuseseră legământul), a fost numit Constantin Rad.

Cei 6 noi “fraţi de cruce” erau originari din comunele Ieud, Şieu, Călineşti, Bogdan Vodă, Sălişte - localităţi de mare vechime şi tradiţie românească, care au dat multe jertfe în lupta anticomunistă.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La División Azul (7) 10 februarie – Ziua Eroilor Diviziei Albastre

Pentru a scrie despre această zi, ţinând cont atât de mărturiile protagoniştilor supravieţuitori la care am avut acces, cât şi de interpretările istoricilor şi ale specialiştilor care au făcut cunoscut eroismul tinerilor voluntari anticomunişti, cunoscând astfel raportul de forţe şi răspunsul absolut incredibil al celor aflaţi în inferioritate, cu greu, sau imposibil îmi este a o face cu argumente lumeşti. Nici pregătirea excepţională din punct de vedere militar şi nici posesia unui armament superior nu pot constitui argumente pentru a explica imensitatea epopeei de la Krasny Bor.

N-au fost muşchii, n-a fost nici fierul, ci spiritul insuflat de credinţa în care au fost crescuţi şi educaţi, urmaşi ai unui popor a cărui tradiţie milenară s-a perpetuat de-a lungul secolelor mereu la umbra Crucii, căreia n-a încetat nicând să-i slujească.

La 2 februarie 1943, la mii de kilometri depărtare, rămăşiţele Armatei a 6 a de sub comanda lui Von Paulus se vedeau nevoite să se predea, la Stalingrad. Pentru prima dată, de la începutul războiului, invincibila armată germană de până atunci suferea o răsunătoare înfrângere. Imediat, ştirea catastrofei germane făcea înconjurul lumii, cu ajutorul mediilor de propagandă ale aliaţilor lui Stalin- Anglia şi SUA.

Încurajaţi, sovieticii se decid pentru aceeaşi strategie şi în privinţa Leningradului: să încercuiască şi să distrugă forţele germane ce asediau oraşul. Pentru aceasta, Zhukov va relansa o ofensivă. De această dată însă, Operaţiunea “Steaua Polară” nu avea scopul de a slăbi încercuirea, ci de a decima Grupul de Armate Nord. Ruşii vor opta pentru ruperea frontului în sectorul unităţii spaniole. Germanii ştiau că Krasny Bor era foarte atractiv penru a fi transformat într-un astfel de obiectiv, în cazul unei ofensive dinspre Kolpino. Acest sector era traversat de şoseaua şi calea ferată care înainte de asediu unea Moscova cu Leningrad. Atât Generalul Armatei a 8 a, Lindeman, cât şi Comandantul Grupului de Armate Nord, Von Küchler, au inspectat sectorul pentru a stabili modul de îmbunătăţire al defensei. Generalul Esteban Infante făcuse acelaşi lucru după întrevederea cu Kleifel.

Întradevăr, Armata Roşie avea să se lanseze asupra flancului estic al Diviziei Albastre, ce se desfăşura în faţa localităţii Kolpino, având în spate localitatea Krasny Bor. Această porţiune era apărată de un regiment - 262, la ordinele colonelului Sagrado. Forţa acestui regiment o constituiau 2. 000 de oameni, dar cum existau temeri în privinţa unui atac inamic, a fost întărit cu două escadroane ale Grupului de Cercetare, cu Compania de Schiori şi cu Batalionul de Genişti. În total, în jur de 5. 000 de ”guripas”. În acelaşi mod era întărită şi artileria. Astfel că Grupului 1 “uşor” al Maiorului Reinlein, ce acoperea sectorul, i se vor adăuga două baterii ale altor grupuri, una dintre acestea, de artilerie grea. Cu puţine ore înainte de începerea atacului, nemţii au trimis la Krasny Bor o baterie anticar de la Legiunea SS Norvegiană.

Împotriva acestor forţe care apărau un front de 4 km, sovieticii pregătiseră un atac ieşit din comun. Pentru bombardamentul iniţial reuniseră 150 de baterii, faţă de cele 5 spaniole. Pentru asalt, dispuneau de 38 de batalioane, faţă de cele 4 de sub comanda lui Sagrado (incluzând întăririle) şi circa 80 de care de luptă, faţă de lipsa totală de blindate în frontul spaniol. În total, 33.000 de sovietici sprijiniţi de 80 de tancuri se vor lansa asupra a 5. 000 de spanioli.

În data de 10 februarie începe ofensiva sovietică. La ora 6:45, dimineaţa, 1. 000 de tunuri au început să-şi arunce proiectilele asupra poziţiilor Diviziei Albastre. A vorbi de un potop de foc, în acest caz, n-ar fi metaforic. Aviaţia inamică se suma şi ea atacului.

După două ore tunurile au tăcut şi a început atacul infanteriei şi al carelor blindate asupra poziţiilor Regimentului 262. Sovieticii erau convinşi că nimicitorul bombardament, cu atâtea guri de foc, concentrat asupra unui sector atât de mic, anihilase complet rezistenţa spaniolă. Şi aproape reuşiseră să o facă. Companiile regimentului 262 suferiseră pierderi în medie de cinzeci la sută, unele chiar optzeci la sută. În plus, pe lângă aceste teribile pierderi în rândurile defensorilor, bombardamentul distrusese o mare parte din dispozitivul fortificat: tranşee, cazemate, accesuri pentru trimiterea de întăriri şi provizii, posturi de comandă, linii telefonice, observatoare avansate de artilerie… Întregul dispozitiv al 262° fusese răvăşit şi transformat într-o imensă mlaştină. Cea mai mare parte dintre oamenii ce nu căzuseră morţi sau răniţi, erau năuciţi, îngropaţi sub molozul fortificaţiilor şi total izolaţi faţă de unităţile proxime sau de restul Diviziei. Nu este de mirare că sovieticii se aruncaseră la atac încrezători, mai ales după porţia dublă de vodkă administrată.

Din cauza îngustimii frontului în care concentraseră atacul, sovieticii s-au văzut obligaţi să înainteze în coloane amestecate cu carele de luptă. Propriul bombardament transformase terenul într-o mocirlă plină de cratere ce trebuiau eschivate. Avansul masei atacante a fost mai lent decât prevăzuseră sovieticii şi dădu timp supravieţuitorilor Diziei Albastre să demonstreze de ce infanteria spaniolă avea faima de a nu ceda niciodată teren în faţa unui inamic superior, fără a-l face să plătească un înalt preţ. Şerpuind printre cratere şi grămezi de moloz spre poziţiile spaniole, începură să recepţioneze foc nimicitor de mitraliere acompaniat de o ploaie de grenade. Neaşteptata reacţie din partea nucleelor izolate de ”guripas” i-a surprins pe încrezătorii atacanţi şi i-a făcut să piardă şi mai mult timp în avansul lor, decât calculaseră cei ce au gândit ofensiva. Cu toate acestea, imensa superioritate a roşilor avea să zdrobească eroicele focuri de rezistenţă disperată şi să deschidă breşe în dispozitivul spaniol. Vârful de lance inamic reuşind să atingă centrul urban din Krasny Bor, fără însă a progresa spre est pentru a ataca a 4 a Divizie SS Polizei. Nucleele defensive ale companiilor a 3-a şi a 5-a se exercitau ca o încuietoare, puternic consolidate pe terasamentul căii ferate Leningrad-Moscova, reuşind să acopere cu MG-urile o rază mortală de 2 kilometri. Voluntarii spanioli ce reuşiseră să iasă vii din poziţiile decimate de către sovietici, s-au regrupat şi au întărit nucleele care conteneau inamicul într-o a doua linie, ceva mai în spate, în jurul posturilor de comandă, al Grupului Antitanc 250, al Batalionului de genişti şi al bateriilor lui Reinlein.

După circa 8 ore de atac feroce, cu o zdrobitoare superioritate umană şi materială, ruşii înaintaseră doar 4 km. Frontul german apărat de spanioli nu se prăbuşise şi nu fusese perforat, cum s-ar fi aşteptat strategii sovietici. Vârful lor de lance se poticnise şi n-au reuşit ruperea frontului pe linia ferată Leningrad-Moscova, pentru a surprinde şi distruge în ariergardă a 4 a Divizie Polizei, principalul obiectiv pentru atacul înspre Siniavino şi ruperea definitivă a cercului Leningradului. Eşuarea atacului simultan al sovieticilor în frontul de pe Volchov a permis Comandamentului German să elibereze efective pentru a sprijini Divizia Albastră care, de ore în şir, împiedicau ofensiva sovietică. Artileria grea germană începu să-i bombardeze pe ruşi. Atacul inamic pierduse din forţă. La sfârşitul zilei întăririle germane consolidaseră linia pe care Divizia Albastră reuşise să o menţină, contrar tuturor pronosticurilor.

În cifre rotunde cei 5. 000 de “guripas” ce au participat la luptele de la 10 februarie, în sectorul de la Krasny Bor, au suferit pierderi în jurul a 2700 de oameni: 1. 000 de morţi, 1. 500 de răniţi şi 200 de prizonieri. Cei 33.000 de ruşi participanţi la ofensivă au pierdut peste 10.000. Cu toată această desfăşurare ieşită din comun, au reuşit să înainteze doar 4 kilometri, soldaţii diviziei spaniole făcând ca fiecare kilometru cucerit să-l coste pe inamic 2. 500 de oameni.

Deşi la BBC se trâmbiţase (nu era pentru prima oară) anihilarea totală a Diviziei Albastre, în bătălia de la Krasny Bor, spaniolii continuau fermi pe poziţii, în frontul din Leningrad. Suferiseră multe pierderi, dar n-au fost anihilaţi, spre părerea de rău a englezilor. Dacă în cele 16 luni anterioare bătăliei căzuseră circa 2. 400 de voluntari spanioli în Rusia, acum mureau peste 1. 000 într-o singură zi. Din acest motiv 10 februarie a devenit “Dia de los Caidos de la División Azul” şi în fiecare an sunt organizate comemorări şi slujbe religioase de către Fundaţia şi Frăţia Diviziei Albastre în mai multe puncte ale Spaniei.¡Caidos de la División Azul Presentes!

Bibliografia: “Breve historia de la División Azul” de Jorge Alvarez

Călin Gabor , Spania

divider



Miting (liceeni în închisoare)

Băieţii reeducaţi - sau în curs de - se pregăteau asiduu şi cu mare entuziasm pentru a face din mitingul preconizat şi pregătit de ei un eveniment. Repetau lozinci şi urale, ca şi cântece revoluţionare, pentru a da tot ştaiful cuvenit ceremoniei. Pentru noi, prilej de haz şi de acide ironii. Justificate: condamnaţi omagiind pe cei ce i-au condamnat.

Nu ştiu de ce a ţinut administraţia să dea un fast deosebit acestei zile, despre care citeam undeva că era ziua forţelor malefice la vechii celţi, iar la comunişti, „Ziua Muncii”. Aici era totuşi un penitenciar - chiar dacă mai lejer, deocamdată (!) - şi toată tevatura părea aiurea, caricatură stângace a unei manifestări care niciodată nu a contat cu adevărat pentru populaţie, muncitoare sau nu. Însă aici, flăcăii reeducării, zeloşi ca nişte adevăraţi neofiţi ai iadului, mai ceva decât cei cu adevărat „liberi” - adică pe dinafară deocamdată - o luau în serios, antrenându-se de zor, zbierând lozincile momentului festiv cu entuziasm îmbecil, spre hazul reacţionarilor, majoritari de departe. Concomitent şi în mare taină, nişte ghiduşi îşi făceau propriile pregătiri în vederea aceluiaşi eveniment.

În faţa bucătăriei, dar la o distanţă rezonabilă pentru ca în spaţiul respectiv să poată fi concentrată mulţimea publicului „entuziast”, a fost improvizată o estradă, confecţionată din câteva mese lungi - la care puteau „lua masa” câte 12-16 persoane, nu sunt foarte sigur -, un podium unde a luat loc în primul rând directorul Spirea Dumitrescu, fercheş şi parfumat ca un fost cavalerist ce era înainte de a fi apucat, cine ştie cum - după deblocare -, postul de director în administraţia penitenciarelor. Cu cizme elegante şi nelipsita cravaşă - element pur decorativ - şi străduindu-se să se ia în serios, flancat de câţiva - puţini - funcţionari şi printre ei, nevinovatul educator, Moş Antonescu, proiectat în funcţia aceasta ca să i se dea şi lui un oscior pentrtu serviciile aduse pe la Doftana, mai-marilor actuali stăpâni. El recunoştea cu naivitate că fusese de fapt un biet găinar, dar acolo s-a lămurit şi a devenit clasă muncitoare. Iar acum era năucit, sărmanul, că trebuia să le facă educaţie unora cu mult mai educaţi decât el. Era un om bun şi simplu şi se simţea - sărmanul - complet aiurea. Bălmăjelile lui erau subiectul glumelor acide ale lui Mitică Grad şi nu numai, dar nimeni nu-l judeca sau condamna în mod serios. Pentru noi era chiar mai convenabil să fie Moş Antonescu în funcţia de educator, decât - să zicem - Burada, un individ rău din născare şi în plus, veleitar, ţintea sus. Nu ştiu dacă a ajuns sus vreodată, dar la Târgşor s-a străduit să facă rău cât a a putut. Figura şi el în suita directorului, fără să-i acordăm vreo importanţă.

Pentru noi, personajul cel mai important era Moş Dumitrache, cu care ne petreceam zilele şi ne distram pe rupte, alături de cumnatul său, omenosul şi înţeleptul prim Viţelu.

Ei bine, Nea Spirică - cum îl alintam noi - îşi începe discursul stereotip despre importanţa zilei cu pricina. Suita şi reeducaţii ascultă reculeşi şi bineînţeles - în final - lozincile mobilizatoare. Trăiască!...Atunci s-a declanşat dezastrul. Ce se întâmplase? În momentul în care, ca răspuns la clamarea lozincilor, ceata reeducaţilor - bine şi sârguincios antrenată - a început să urle Urrraaaa!..., s-a pomenit dublată de zbieretele pe două voci ale măgăruşilor de corvoadă ai puşcăriei, de pe undeva de prin spatele sălii de mese, care-şi clamau entuziasmul cu o vigoare care o depăşea cu mult pe cea a amărâţilor reeducaţi.

A fost ceva ce depăşeşte orice imaginaţie. După fiecare lozincă, urmau uralele, acompaniate de zbieretele măgăreşti, iar hazul nostru, al reacţionarilor, era imposibil de stăvilit. Deşi pe atunci habar nu aveam, de unde până unde atâta conştiinţă muncitorească la simpaticele şi nevinovatele patrupede?

Mitingul a fost un fiasco absolut. Moş Dumitrache se agita, ceilalţi gardieni se agitau, toată suflarea se agita şi nu se explica nicicum cauza determinantă a concertului ad-hoc, exact în momentul cel mai nepotrivit - pentru unii - şi cel mai potrivit - pentru alţii -, sufocaţi de râsul imposibil de stăvilit. Iar ceea era şi mai de neînţeles, - ne-am întrebat mai târziu - cum de nu s-a gândit nimeni să cerceteze spaţiul din spatele sălii de mese de unde se difuza concertul cacofonic?!? În sfârşit, s-a dat liber şi ne-am împrăştiat prin curte. Am aflat mai târziu şi în mare taină secretul, ca şi faptul că fantezia deţinutului e nelimitată. Ce se întâmplase, de fapt? Pe scurt, isprava aparţinea integral macedonenilor.

Aceştia crescuseră - după cum afirmau cu mândrie - cu nasul în coada oilor. Iar oile transhumanţilor, au totdeauna în mijlocul lor un personaj extrem de important, măgarul, fără de care nu se poate! (Sine qua non!) Patruped răbdător şi încăpăţânat, cară poveri imense raportate la modestele-i dimensiuni, nepretenţios şi rezistent, dar refractar când se supără, cu siguranţă, pe drept. Nici pe departe prost - cum le place unora să-l clasifice - şi pe care-i suspectez de o şi mai mare prostie. Nu o fi dumnealui măgarul prea arătos - după standardele noastre - dar îşi face treaba strălucit, având şi bunul simţ de a nu o face pe deşteptul, calitate lipsă la extrem de mulţi dintre semenii noştri.

Aşa că, doi machidoni s-au strecurat în spatele sălii de mese, unde, fiind sărbătoare legală, aveau liber şi cei doi măgăruşi, lâncezind şi alungând cu cozile sâcâitoarele muşte, care nu respectă pe nimeni şi nimic. Cunoscându-le năravurile, le înodau cozile între ele la momentul oportun (măgarilor, nu muştelor!) declanşând urgia: revoltaţi pe bună dreptate şi grav lezaţi în demnitatea lor, măgăruşii slobozeau cu toată forţa - din nou surprinzătoare, dacă era raportată la modestele lor dimensiuni - zbieretele lor teribile, despre care noi presupuneam că depăşeau cu mult decibelii trâmbiţelor de la Ierihon.

De atunci măgarii sunt în graţia mea şi consider că dacă îi spui unui nătărău: măgarule!, insulţi măgarul. Total nemeritat.

Ion Dunca 

divider



Din Temniţele Memoriei: 17/18 februarie 1939 Asasinarea echipei legionare Enache Nadoleanu

La începutul lunii februarie 1939 este sunt arestaţi de Siguranţa Bucureşti legionarii Enache Nadoleanu, Ion Iovu şi Martin Vucu suspectaţi că ar fi plănuit o tentativă de asasinat - nerealizată - asupra premierului Armand Călinescu. Potrivit notelor şi rapoartelor făcute de agenţii Prefecturii aflăm că atentatul ar fi trebuit să aibă loc în data de 5 februarie 1939, în timpul unei vizite oficiale a premierului la Chişinău - vizită ce nu a mai avut loc.

Cei 3 legionari sunt depuşi în beciurile Prefecturii Bucureşti şi sunt torturaţi groaznic. În legătură cu ei şi cu presupusul atentat sunt arestate la Iaşi în data de 12 februarie 1939 încă 21 de legionari. După o primă triere făcută de Siguranţă rămân în arestul ieşean 10 din cei 21 de arestaţi în frunte cu artista Teatrului Naţional din Iaşi Margareta Vârgolici. În urmă cercetărilor - a se citi mai degrabă a maltratărilor şi torturilor - Siguranţa Iaşi stabileşte că aceştia în frunte cu Nadoleanu, Vucu şi Iovu au stabilit să îl omoare pe Armand Călinescu la Chişinău şi că în acest sens s-au organizat la Iaşi în casa Margaretei Vârgolici cu toate grenadele, armele şi muniţiile necesare, doar că primul ministru şi-a anulat vizită la Iaşi şi planul a picat...Tot în legătură aparentă cu grupul Nadoleanu, sunt arestaţi legionari şi la Bucureşti şi sunt aduşi la Prefectură. Sunt torturaţi pentru a recunoaşte organizarea asasinatului şi a demasca pe toţi cei implicaţi, până când, în seara de 17 februarie 1939, sunt ucişi în bătăi. Trupurile sunt încărcate de jandarmi în maşini şi în cea mai mare taină sunt aduse la Crematoriul Cenuşa...Ora 23:30, mecanicul de la crematoriu află că are de incinerat 7 trupuri. Nu le cunoaşte identitatea, sunt aduse în sicrie acoperite şi păzite de jandarmi. Se află la faţa locului un colonel, un procuror şi un medic. Incinerarea începe la orele 24 şi se încheie la orele 5 dimineaţa. Primeşte dispoziţii să nu vorbească despre cele întâmplate şi să arunce cenuşa pe câmp.

Arestaţii dispar fără urmă. Familiile nu ştiu nimic de soartea copiilor, soţilor, fraţilor lor... Unii îi cred ascunşi din calea prigoanei, alţii îi caută în străinatate nădăjduind că au trecut graniţa. Vine însă ceasul biruinţei legionare şi toate speranţele familiilor se spulberă... cei dragi nu apar de nicăieri...La sfârşitul lunii octombrie 1940 crimele comise de agenţii Siguranţei ies la iveală cu ajutorul lui Ion Cerchez, mecanicul de la crematoriu. Acesta a păstrat cenuşa tuturor legionarilor incineraţi aici, deşi avea ordin să o împrăştie pe câmp. Cenuşa a fost pusă în lădiţe sau în urne, pe măsură ce se făceau incinerările. Pe baza mărturiilor lui Cerchez (care ştia data aducerii şi numărul de trupuri incinerate pe fiecare tranşă) şi a documentelor de la Prefectură se află identitatea celor 7 legionari asasinaţi în seara de 17 februarie 1939:

Enache Nadoleanu, medic

Dragoş Popovici, student

Martin Vucu, student medicină

Aurel Gherman, student teologie

Ion Iovu, medic

Octavian Bălan, student

Iulian Rădulescu, avocat

Cenuşa celor 7 a fost păstrată într-o singură urna, amestecată. Se împarte simbolic în 7 urne care rămân la crematoriu până la reînhumare. Lângă ele stau de garda legionarii. Duminică, 27 octombrie 1940, urnele pornesc spre locul de odihnă veşnică, Cimitirul Legionar de la Predeal aflat în curtea Mănăstirii Sfântul Nicolae. Aici are loc o impresionantă slujbă de înmormântare a legionarilor asasinaţi la Vaslui, la Miercurea Ciuc şi a celor incineraţi la Bucureşti. Fiecare martir are o cruce la căpătâi, în centrul cimitirulului străjuindu-i pe toţi o Troiţă impunătoare.

Tăvălugul comunist mătură crucile, osemintele rămână însă în pământ... După 1990 un nou Monument s-a ridicat întru veşnica lor pomenire şi, an după an, în luna septembrie se înalţă slujbe de pomenire pentru echipa Nadoleanu şi pentru toţi legionarii din pântecele Predealului.

Enache Nadoleanu, Dragoş Popovici, Martin Vucu, Aurel Gherman, Ion Iovu, Octavian Bălan, Iulian Rădulescu - PREZENT!

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 23 februarie 1939 Asasinarea studentului legionar Ştefan Frank, la Târgu Ocna

Ştefan Frank... un nume de martir care s-a pierdut în negura prigoanelor. Născut la Dorohoi în 1915, legionar, student la Facultatea de Drept din Iaşi, a fost arestat de Siguranţa Iaşi după căderea grupului Nadoleanu. Conform unui raport întocmit de Siguranţa Iaşi, Frank ar fi făcut parte din grupul Nadoleanu şi ar fi avut un rol aparte în cadrul asasinatului care s-ar fi plănuit împotriva lui Armand Călinescu, la Chişinău. Mai mult, raportul spune că studentul ar fi călătorit la Chişinău în primele zile ale lunii februarie 1939 pentru studierea terenului şi ar fi avut în posesie armament şi muniţie. La întoarcerea în Iaşi, ar fi raportat că vizita lui Călinescu a fost anulată şi planul de asasinare şi-a pierdut scopul.

Ştefan Frank nu a fost trimis în judecată pentru presupusul lui rol în cadrul acestui presupus plan de asasinat... A fost însă internat în lagărul de la Miercurea Ciuc pe baza dispoziţiilor Ministerului de Interne. În data de 23 februarie 1939 studentul legionar Ştefan Frank a fost asasinat pe raza oraşului Târgu Ocna. 7 membri ai grupului Nadoleanu fuseseră deja asasinaţi la Bucureşti, iar alţi legionari arestaţi cu acest grup vor avea aceeaşi soartă pe parcursul anului 1939.Suspecţi morţi... investigaţie îngropată... memorie întemniţată... dreptate întârziată timp de 80 ani...Un alt aspect interesant asupra tainei în care operau Siguranţele locale pe vremea regimului carlist. În martie 1939, Siguranţa Soroca cere ca Ştefan Frank să fie pus la dispoziţia sa pentru cercetări. În acest sens, solicită scoaterea lui din lagărul Miercurea Ciuc şi transportarea lui la Soroca pentru a fi interogat în legătură cu organizaţia legionară locală. Ştefan era mort de o lună...În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider



Din Temniţele Memoriei: Cuvântul Studenţesc, 5 februarie 1924

Celor închişi la Văcăreşti

În chilioare strâmte cu gratii la fereşti

În casă-i întuneric, în suflete-i lumină

Cu gândul sus, departe, spre alte zări cereşti

De unde mântuirea aşteaptă să le vină

Se văd ajunşi la ţinta căreia azi robesc

Pe faţă le-nfloreşte un zâmbet îngeresc

Aşa îi văd în taină cu ochi-mi sufleteşti

Pe cei mai buni copii ai Ţării Româneşti

O, tu care din ceruri te-nduri de noi, Marie

Tu care eşti prea bună şi milostivă eşti

Trimite libertarea spre-a noastră bucurie

Martirilor ce suferă închişi la Văcăreşti

Condu-i cât mai în grabă spre ţinta ce-o doresc

Ca-n veci să te slăvească tot neamul românesc!

poezia, apărută iniţial în “Foaia Interesantă”, la Orăştie, este semnată cu iniţialele A.B.

 

divider



Personalitate a culturii universale sau „criminal de război”?

Orizontul cultural şi spiritual al lui Vintilă Horia nu s-a mărginit la domeniul literar, al romanelor şi eseurilor sale. Aici el a excelat printr-o remarcabilă virtuozitate stilistică, dar dublată de profunzimea unui mesaj care actualizează marile teme ale condiţiei umane în general, unde încadrează în mod special şi ceea ce poate fi numit specificul românesc. În scrierile sale literare converg numeroase idei aparţinând altor domenii ale spiritului uman: istorie, filosofie, teologie, ştiinţe ale naturii. Sunt tărâmuri ale creaţiei care l-au preocupat la modul profund, pe care le-a studiat cu o pasiune care a trecut dincolo de simpla informaţie schematică, la nivel de cultură generală. Nu poate fi numit un „specialist”, dar avea acel orizont amplu, cu o deschidere universală, care i-a permis să fie un interlocutor avizat, pe măsura somităţilor în aceste domenii pe care a avut prilejul să le întâlnească. Acest demers ambiţios, de mare anvergură, s-a concretizat în cartea „Călătorie la centrele pământului”, publicată iniţial în spaniolă în 1973 iar în traducere românească la sfârşitul anului 2015. Proiectul s-a desfăşurat pe perioada câtorva ani de zile, a implicat numeroase călătorii de-a lungul şi de-a latul „lumii libere”, precum şi un studiu amănunţit al creaţiei unor mari personalităţi cu care s-a întâlnit pentru realizarea acestei cărţi unice, care îmbină interviurile cu alte consideraţii personale şi cu genul reportajului, realizat în jurul acestor întâlniri. Vorbim aici de personalităţi a căror creaţie este una de referinţă, constituind în lumea ideilor, a artelor, a ştiinţelor, ceea ce Vintilă Horia numea „centre ale pământului”. Preocupările sale se îndreptau în direcţia viitorului omenirii, într-o vreme în care tehnologia şi materialismul începeau să invadeze din ce în ce mai mult societatea umană. În încercarea sa de a decela tendinţele care la vremea sa începeau să mijească –erau zorii epocii informaţionale- el a apelat la opinii dintre cele mai autorizate, ale unor personalităţi de prim rang în domeniile respective. În selecţia acestora pare să fi fost valabil un singur criteriu: printre ei nu vom găsi niciunul de extracţie marxisto-comunistă. În rest, călătoriile sale l-au dus pe Vintilă Horia la întâlniri cu aceşti creatori de referinţă (sau, când ei nu mai erau în viaţă, la locurile unde aceştia au trăit şi au creat, la urmaşii sau discipolii acestora) aparţinând feluritor naţionalităţi, inclusiv evrei.

Printre reperele sale, pe urmele cărora a călătorit, se numără filosofii Gabriel Marcel, Husserl, C.G. Jung, Unamuno, teologi occidentali de vârf precum von Balthasar, Rahner şi Congar, literaţi precum Joyce şi Jünger, compozitori precum Messiaen, arhitecţi precum Max Abramowitz (cel care a proiectat sediul ONU), maeştri ai cinematografiei ca Fellini, filosofi ai istoriei precum Toynbee, precum şi numeroşi filosofi ai ştiinţelor, fizicieni, medici, biologi, o parte din ei laureaţi cu premiul Nobel.

Iată aşadar ce anvergură are acest demers al autorului român şi iată care erau cercurile pe care le frecventa. Cu interlocutori de un asemenea calibru, credem că nu mai e nevoie de nicio altă „legitimare” a lui Vintilă Horia în panteonul culturii universale, din care fără îndoială că face şi el parte.

Din păcate, cortina de fier l-a împiedicat să adauge proiectului său şi portrete ale unor autori aflaţi dincolo de aceasta. Dar nu a fost vorba doar de atât. Motivul pentru care nu a putut-o trece a fost în principal altul. La 21 februarie 1946, într-o înscenare de proces, Vintilă Horia a fost condamnat în absenţă drept „criminal de război”, datorită concepţiilor sale de dreapta, incompatibile cu ideologia comunistă. Pentru „lumea liberă” am văzut că această sentinţă impusă sub presiuni de tip stalinist nu avea nicio valoare, Vintilă Horia fiind legitimat şi recunoscut la adevărata sa valoare artistică şi morală. Într-un singur moment s-a încercat compromiterea sa, anume atunci când a fost desemnat în anul 1960 drept câştigător al prestigiosului premiu Goncourt pentru romanul „Dumnezeu S-a născut în exil”. În urma unui scandal orchestrat de autorităţile comuniste de la Bucureşti, premiul nu i-a mai fost decernat, deşi atribuirea lui nu a fost totuşi anulată (nu a fost nominalizat un alt câştigător).

Mai mult, în anii ulteriori, regimul de la Bucureşti a încercat (cu rezultate modeste însă) atragerea personalităţilor culturale ale exilului în „Asociaţia România”, care ar fi urmat să publice şi o revistă de cultură. E vorba de o tentativă de legitimare a puterii comuniste prin implicarea unor figuri de referinţă la crearea în afară a unei „imagini” a României care să prezinte ţara şi valorile ei într-o lumină pozitivă. Şi, bineînţeles, chiar dacă nu se cerea o propagandă făţişă, nu se admiteau păreri critice la adresa regimului. Unul din cei vizaţi a fost, desigur, şi Vintilă Horia. Iar cel care a încercat să-l convingă a fost nimeni altul decât Nichifor Crainic. În „Convorbiri Literare”  din 1 septembrie 2017 putem citi sub semnătura lui Basarab Nicolescu un articol despre schimbul epistolar dintre cei doi, care a avut loc în anul 1972. În mod evident, Vintilă Horia a refuzat categoric această „ofertă”, preferând să-şi păstreze demnitatea şi libertatea, atât interioară, cât şi exterioară. Dacă ar acceptat-o, probabil că ar fi fost „reabilitat” de către regimul comunist, sentinţa i-ar fi fost anulată, ar fi putut deveni membru al Academiei şi copleşit cu numeroase onoruri.

Mai mult, în atari condiţii ipotetice, memoria lui Vintilă Horia nu ar mai fi avut de suferit de pe urma controversatei Legi 217/2015, în care printre altele se legitimează toate sentinţele acelor Tribunale ale Poporului din anii 1945-46, indiferent dacă e vorba de „criminali” în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum defineşte acest termen dreptul internaţional al zilelor noastre, sau pur şi simplu de intelectuali condamnaţi pe motive politice sau ideologice, dar care n-au avut nici în clin nici în mânecă cu unele atrocităţi petrecute în context de război. Dealtfel, ar trebui poate reamintită aici succint istoria faimoasei legi 312 din aprilie 1945 în virtutea căreia au funcţionat acele tribunale staliniste. În urma „armistiţiului” semnat de România cu Uniunea Sovietică pe 12 septembrie 1944, s-a stipulat şi punerea în practică a hotărârilor luate de aliaţi de a pedepsi „criminalii de război” aparţinând taberei care era limpede că va termina învinsă. Astfel, la sfârşitul lui ianuarie 1945 s-au emis legile 50 şi 51, prima referindu-se la „criminalii de război” (definiţi cam aşa cum am face-o astăzi), iar a doua pentru cei vinovaţi de „dezastrul ţării”, care îi viza pe cei care au avut o răspundere politică efectivă în alianţa politico-militară a României cu puterile Axei. Aşadar, iniţial cele două noţiuni erau diferenţiate şi aveau o marjă relativ restrânsă de aplicabilitate. Partidul Comunist din România a considerat, bineînţeles, aceste formulări mult prea restrictive, pentru că astfel nu era posibilă o răfuială generală cu toţi adversarii politici. Ca atare, la presiunile comuniste exprimate prin ministrul justiţiei de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu, s-a emis o nouă lege, 312 din 21 aprilie 1945. Cele două noţiuni incriminate au fost practic comasate. Culpa a devenit cea de vinovat pentru „dezastrul ţării prin comiterea de crime de război”, iar sfera de aplicabilitate extinsă la modul maxim posibil, prin luarea în colimator şi a celor care s-au pus sub orice formă „în slujba hitlerismului”. Fapt care a permis condamnarea a numeroşi intelectuali, scriitori, jurnalişti, a căror singură vină a fost atitudinea lor naţionalistă şi implicit anticomunistă, care i-a poziţionat în tabăra antisovietică.

Ne aflăm prin urmare într-o situaţie paradoxală. Lumea liberă, prin elitele ei culturale, l-a legitimat pe Vintilă Horia fără putinţă de tăgadă drept un creator de talie universală. El nu a fost nici urmărit penal, nici proscris moral, cu excepţia cercurilor comuniste din Occident, ceea ce reprezintă mai degrabă o onoare pentru el. El însuşi ar fi putut să-şi obţină reabilitarea dacă ar fi acceptat o anumită formă de colaborare cu regimul de la Bucureşti, pur şi simplu prin participare la politica sa culturală, fără obligaţia de a deveni un propagandist făţiş (ceea ce nici nu era nevoie, căci însăşi prezenţa sa într-o asociaţie girată de regim ar fi fost în sine un element de propagandă cu un puternic impact). A dat dovadă de verticalitate şi a refuzat. Fapt care nu face decât să-i confirme şi statura morală cu care rămâne înaintea posterităţii. Numai că, în virtutea unei legi aberante, care legitimează la grămadă sentinţele nu mai puţin aberantelor tribunale staliniste a căror deviză a fost, fireşte, tot cea a unei cantităţi cât mai mari de condamnări, un om de cultură universală de talia lui Vintilă Horia este proscris în continuare în propria lui ţară. Prin legislaţia sa actuală, statul român îl priveşte, la fel ca în 1946, drept „criminal de război”.

Până când vom mai trăi asemenea paradoxuri? Când va deveni România, în sfârşit, o ţară normală?

În orice caz, un lucru e limpede. Tot ce e nefiresc, impus, artificial, fără o reală rezonanţă cu conştiinţa colectivă a românilor (aşa cum a fost şi ideologia comunistă, inclusiv tendinţele ei naţionaliste) are un termen de valabilitate limitat. La scara istoriei, orice asemenea aberaţie îşi are sorocul ei, clipa în care ea va deveni însăşi de domeniul istoriei, iar firescul îşi va reintra într-o zi în drepturile care i se cuvin.

Bogdan Munteanu 

divider



Lecturi sub abajur

Cultul Fecioarei la Voiculescu, Blaga şi Ion Pillat

În lirica lui V. Voiculescu, iconografia Noului Testament cuprinde creaţii care abordează cristologia şi cultul Fecioarei. Acesta din urmă, indisolubil legat de iconografia cristologică, transpare din poeziile: Lauda (volumul Clepsidra) şi Fecioara (volumul Întrezăriri).

Prima creaţie este centrată pe episodul Bunei-Vestiri. În Sf. Scriptură, vestea Naşterii lui Iisus este relatată în Sf. Evanghelie după Luca, 1: 28-35. Vestea îi e adusă Preacuratei de către arhanghelul Gavril, care i se închină. La nedumerirea ei cum se va întâmpla să nască de vreme ce nu cunoscuse încă viaţa sexuală, îngerul îi explică: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine. Fiul lui Dumnezeu se va chema.” Această teofanie va fi prelucrată artistic de Voiculescu într-o creaţie de numai două catrene (dar excepţionale în privinţa imaginilor şi a ideaticii), în care accentul e pus pe smerenia Maicii Preciste şi Întruparea Fiului: “Fecioara sta-n lăuntric pisc alb de rugăciune/ Cu ceru-ntins la poală ca marea sub o navă/ Un vânt suav deodată venit cu repejune/ O adumbri cu taină în cântece de slavă://«Primeşte Ne-ncăputul, nemuritoare Plasmă,/ Tu binecuvântată, prea sfântă-ntre femei…»/ Şi adiindu-i vestea, prelung, ca pe-o mireasmă,/ Îmbobocea un înger, acolo-n faţa ei…” Alternarea descrierii cu naraţiunea şi pseudodialogul face din această secvenţă a Bunei-Vestiri o scenetă vie, plină de tandreţe. Poetul va prelua şi va accentua în versurile sale ideea smereniei Mariei, idee ce se vădeşte în versetele biblice. Astfel, în primele două versuri, Fecioara e surprinsă în plină acţiune de rugăciune, iar cele două imagini - una metaforică (“lăuntric pisc alb de rugăciune”), alta realizată cu ajutorul unei comparaţii (“ca marea sub o navă”) - intensifică nu numai religiozitatea acesteia, ci şi, sau mai ales, măreţia morală a celei Preasfinte.

Vestea minunată e comunicată, ca şi în versetele din Sf. Evanghelie după Luca, în mod direct, căci întruparea Mântuitorului e cea mai mare taină a creştinătăţii. Poetul va potenţa această taină în următoarele două versuri ale primului catren. Imaginea e realizată atât la nivelul grupului nominal (“un vânt suav”), cât şi la nivelul grupului verbal - “o adumbri cu taină, în cântece de Slavă”. Recunoaştem aici o doxologie, prin care se confirmă sfinţenia Fecioarei. Discreaţia vestirii naşterii lui Iisus o regăsim în versul al treilea al celui de-al doilea catren, un rol important, în acest sens, revenindu-i comparaţiei: “Şi adiindu-i vestea, prelung, ca pe-o mireasmă”. Punctul culminant al acestei discrete Vestiri se concretizează în imaginea îngerului care îmboboceşte în faţa Preacuvioasei. Aşa a închipuit poetul întruparea Celui fără de păcat.

A doua creaţie - Fecioara - este o doxologie: poetul credincios îşi îndreaptă ruga fierbinte către Cea cu “trup senin”, pe care o consideră “Albă răspântie-adâncă” şi “Clară odihnă între Ursite”. Versurile, deosebit de expresive, pun în lumină semnificaţia unirii sacrului cu profanul: “Cerul şi pământul s-au îngemănat în Iissus, iar Maria nu va întârzia să înţeleagă că o astfel de unire minunată“1) era inerentă planului Tatălui Ceresc de mântuire a oamenilor: “Ţie mă-nchin, trup senin,/ Albă răspântie-adâncă,/ Între cerul străin/ Şi lutul ce ne mănâncă.// Clară odihnă între Ursite,/ Sub rotunjimile tale aduni/ Frageda taină a două lumi topite/ În limpezimea unei minuni”.

Dincolo de semnificaţia unirii sacrului cu profanul - aceea de început a actului dumnezeiesc de împăcare a Tatălui Ceresc cu făptura umană (unire săvârşită discret, ca o taină) -, sesizăm şi în versurile mai sus citate zbaterea credinciosului între cer şi pământ, între libertatea absolută a spiritului şi gropniţa lutului. E vorba, cu alte cuvinte, pe de o parte de tentativa de cunoaştere a absolutului, iar pe de altă parte de raportul dintre etern (ca nostalgie a departelui ce rămâne trăin omului) şi efemer (care duce indiscutabil spre degradarea profanului). Aşa se explică invocaţia din strofa finală (unde se face trimitere la Faptele apostolilor, 1: 14: “Toţi aceştia [apostolii - n. n.], într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus…”), prin care se doreşte ca Maica Precistă să lucreze la atenuarea divorţului dintre sacru şi profan: “Rămâi aicea viaţa întreagă,/ Unde se taie păcat cu slavă/ Şi căi potrivnice încheagă/ Un dulce popas de carne suavă”.

Cu totul altfel receptează Lucian Blaga mitul creştin al Fecioarei, în poeziile În amintirea ţăranului zugrav şi Bunavestire, din volumul În marea trecere. Miracolul rodirii se produce în planul profanului, nu al sacrului: “Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis./ Din pulberea de floare/ cernută peste tânărul ei trup/ fecioara Maria/ a legat rod ca un pom” (În amintirea…). În ambele poezii, Fecioara “e preţuită tocmai pentru starea ei omenească de cuceritoare naivitate şi ingenuitate”2): “În noaptea asta lungă, fără sfârşit,/ o femeie umblă sub cerul apropiat./ Ea înţelege mai puţin decât oricine/ minunea ce s-a-ntâmplat./ Aude sori cântăreţi, întreabă,/ întreabă şi nu înţelege./ În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună/ un prunc” (Bunavestire). Aceleaşi naivitate şi simplitate specifice ţărănciii le vom sesiza şi în Biblică (din volumul Lauda somnului): “Maică Precistă, tu umbli şi astăzi râzând/ pe cărări de apă pentru broaştele ţestoase.// Între ierburi înalte ţi goale/ copilul ţi-l dezbraci/ şi-l înveţi să stea în picioare./ Când e prea rău/ Îl adormi cu zeamă de maci.// Pentru tine lumea e o pecete/ pusă pe o taină şi mai mare:/ de aceea mintea nu ţi-o munceşti/ cu nimic./ În casa lângă blidarul cu smalţuri rare/ în fiecare zi păzeşti cu răbdare/ somnul marelui prunc./ A mustrare clipind/ te superi doar/ când îngerii trântesc prea tare uşile/ venind şi ieşind.” Se poate lesne observa cum sacrul a fost convertit în profan; Maria este aici o mamă iubitoare, care veghează atent creşterea pruncului, dojenind îngerii, când aceştia - ca orice copil - devin prea zgomotoşi.

Într-un mod asemănător celui al lui Blaga procedează şi Ion Pillat, în ciclul de versuri Povestea Maicii Domnului. Din acest ciclu, ne-am oprit la poezia Maica şi Pruncul, această creaţie ilustrând opinia lui Valeriu Anania că “lumea cotidiană poate fi văzută şi altfel decât apare.”3) Trebuie să precizăm că dacă Voiculescu, în poeziile Lauda şi Fecioara este fidel Scripturii, accentul punându-se pe latura sacră a mitului creştin, Lucian Blaga şi Ion Pillat sunt interesaţi mai cu seamă de latura profană, dar nu în sensul desacralizării mitului Fecioarei, cum greşit s-a opinat, ci tocmai spre a evidenţia taina întrupării; pogorându-se în profan, sacrul i-a dat acestuia o altă dimensiune, după cum el însuşi, prin inhabiarea în uman, se vrea înţeles de acesta, căci “singura cale de acces a profanului spre scru - spune acelaşi Valeriu Anania - trebuie bănuită în taina întrupării, taină prin care natura omului, înnobilată, devine receptacul al dumnezeirii”4) Iată de ce Blaga, Pillat, ca şi Voiculescu (în Poeme cu îngeri) plasează sacrul în decor rustic.

Scena realizată de Ion Pillat - ca într-o icoană naivă, pictată pe lemn sau sticlă - este una rustică, redându-se astfel framecul iniţial al naraţiunii biblice: “Singură cu Pruncul, singură cu focul/ Ce-şi desface-n umbră coada de păun,/ Maica se gândeşte, cumpănind norocul/ Pruncului ce-ntinde mâna la ceaun.// Ochii Lui albaştri cum e inu-n floare,/ Maica îi sărută, mângâie bălai,/ Părul ca mătasea de porumb, şi-o doare/ Sufletul deodată năpădit de scai…” Citite cu atenţie, cele două strofe reproduse anticipează o altă secvenţă biblică: durerea şi singurătatea Maicii Preciste, privindu-i Fiul răstignit şi purtând pe cap cununa de spini. Aspectul acesta este reliefat cu ajutorul repetiţiei: “Singură cu Pruncul, singură cu focul”, unde sensul propriu al cuvântului foc anticipează sensul său figurat - focul inimii mamei sfâţiate de durere, la vederea Fiului crucificat.

NOTE:

1. Fernand Comte, Marile figuri ale Bibliei, Editura Humanitas, 1995, p. 152.

2. Al. Tănase, Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea românească, 1977, p. 358.

3. Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 165.

4. Valeriu Anania, op. cit., p. 174.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



Pomenirea deţinuţilor mărturisitori din temniţa Târgu Ocna

Joi, 15 februarie 2018, la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a parohiei Poieni, a avut loc comemorarea anuală închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor pătimitorilor din temniţa Târgu Ocna. Ca în fiecare an, şi anul acesta, la poalele Măgurei - munte al eroilor, în Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a parohiei Poieni a fost săvârşită Sfânta Liturghie şi Slujba Parastasului spre comemorarea şi veşnica pomenire a celor ce au pătimit pentru dreapta credinţă în temniţa din imediata vecinătate.

La iniţiativa Părintelui Vicar Arhim. Pimen Costea, Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului şi Fundaţia „Profesor George Manu”, au organizat acest eveniment, prima comemorare de la Târgu Ocna de acest fel având loc în 1991. Sub protia părintelui protopop Ioan Bârgăoanu s-au alăturat în rugăciune părintele Prof. Vasile Gordon de la Biserica „Sfântul Ilie Gorgani” din Bucureşti, părintele Inspector Eparhial Ilarion Mâţă şi alţi preoţi din împrejurimi. Pomelnicul cu toţi cei adormiţi comemoraţi astăzi a fost pomenit mai întâi în cadrul Sfintei Liturghii, semn al neuitării jertfei lor pentru mărturisirea lui Hristos.

La finalul slujbei, părintele prof. Vasile Gordon a salutat gestul celor prezenţi de a participa la acest eveniment comemorativ, apreciindu-l ca fiind o recunoştinţă pentru jertfele tuturor foştilor deţinuţi politici din toate închisorile şi din toate timpurile:„... Sigur că ne gândim, fiind aici, cu prioritate, la cei care au pătimit la Târgu Ocna, dar ei au fost şi au rămas în comuniune cu toţi pătimitorii din toate lagărele şi din toate închisorile, aşa cum pomenim la Sfânta Liturghie. În Evanghelia ce s-a citit astăzi ni s-au amintit pătimirile Mântuitorului Iisus Hristos până la jertfa Sa pe Cruce. Cu toţi cei care au pătimit în temniţe s-a împlinit un cuvânt al Mântuitorului Hristos care a spus că «dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni». Şi au fost într-adevăr prigoniţi, în primul rând pentru credinţa lor şi pentru dragostea lor faţă de neam şi de aceea ne exprimăm toată recunoştinţa.... Aş vrea să adresez un cuvânt de mulţumire pentru Întâistătătorul acestei eparhii, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, cu a cărui binecuvântare se desfăşoară această ceremonie. De asemenea, mulţumiri din toată inima celor care au organizat acest eveniment, Părintelui Vicar Pimen şi tuturor colaboratorilor săi, părintelui paroh Cristian Mazilu care s-a ostenit şi tuturor părinţilor care au slujit astăzi cu dragoste”.

Toţi cei prezenţi au ieşit apoi în curtea bisericii, iar în apropierea monumentului închinat mărturisitorilor a fost oficiată slujba de pomenire în cadrul căreia din nou s-a dat citire pomelnicului cu numele tuturor celor ce au pătimit în temniţă pentru Hristos şi pentru credinţa strămoşească. În cele din urmă, părintele protopop Ioan Bârgăoanu a citit cuvântul Înalpreasfinţitului Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului şi a adresat, de asemenea, mulţumiri organizatorilor, părintelui profesor şi tuturor celor prezenţi, menţionând că în semn de adâncă recunoştinţă pentru mărturisitori, se va publica o lucrare ce va aminti pe scurt biografia tuturor celor pomeniţi.

Pomenirea s-a încheiat la umbra crucii din cimitir, ridicată spre pomenirea deţinuţilor mărturisitori, unde preoţii au stropit mormintele cu vin, simbol al sângelui şi al vieţii veşnice în Hristos.

Preot Alexandru Pânzaru  sursa: http://www.protoieria-onesti.ro

divider



Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Jertfa mărturisitorilor, unitate de credinţă şi de neam

Încă o dată înţeleg ce laborator tainic al marilor idei au fost închisorile politice. Nu este de mirare, deoarece în ele ajungeau spiritele cele mai înalte ale ţării noastre şi caracterele cele mai bine conturate.

Iubiţi credincioşi, în Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena din oraşul Târgu Ocna, după tradiţie, a avut loc şi astăzi, 15 februarie 2018, o binecuvântată slujbă de pomenire a martirilor, mărturisitorilor şi apărătorilor ortodoxiei din perioada comunistă, care au suferit şi în temniţa de la Târgu Ocna. Pentru martirii din temniţele comuniste, valorile şi principiile morale nu erau concepte abstracte, ci realitate vie a angajamentelor lor. Înzestraţi cu o forţă interioară ieşită din comun, ei au înţeles să trăiască viaţa de mucenici, de luptători neînfricaţi. (...) În temniţa comunistă de la Târgu Ocna au murit, între anii 1950-1953, dar şi în anii următori, aproximativ 78 de deţinuţi politici, dintre care 3 preoţi, arhimandritul Gherasim Iscu, părintele Sinesie şi preotul Macedoneanu, precum şi 3 studenţi la teologie: Niţă Braşov, Constantin Nistor şi Ioan Golu. Între aceştia stă figura luminoasă şi plină de jertfă a martirului Valeriu Gafencu, fiind numit şi Sfântul Închisorilor. Slujitori ai sfintelor altare care au trecut prin temniţa comunistă de aici, de la Târgu Ocna, au fost mai mulţi: părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Constantin Voicescu, părintele Viorel Todea, părintele Ioan Sărăcuţu, părintele Pimen Bărbieru, părintele Mihai Lungeanu, părintele Constantin Savu, părintele Gheorghe Burniche, părintele Alexandru Mazilu, părintele Aurel Uria, părintele Banu Constantin, monahul Lică Varlaam, părintele Adrian Cărăuşu şi mulţi alţii. Toţi aceştia au mărturisit, prin viaţa şi sângele lor, credinţa în Biserică şi neamul nostru românesc. ... Unitatea de credinţă şi de neam ne cheamă şi astăzi să pomenim pe cei care au apărat credinţa, pe cei care prin viaţa lor au spus nu acelora care au încercat a-i corupe, a-i scoate de pe drumul către Hristos Dumnezeu. Adevărul nu putea fi denaturat, iar ceea ce au pătimit ei a fost numai pentru adevăr şi pentru Biserică. Au iubit adevărul şi au murit pentru el. M-am întrebat întotdeauna oare ce o fi însemnând acest cuvânt de pomenire. Uitându-mă prin Sfânta Scriptură, am înţeles că pomenirea dreptului este cu laudă. Îi pomenim pe cei drepţi pentru dreptatea lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie a stat la baza mărturisirii lor în credinţa noastră ortodoxă.

De aceea, în mod deosebit, de fiecare dată facem şi de amintire a marelui martir al bisericii, Valeriu Gefencu, de la acărui trecere la Domnul se împlinesc 66 de ani.

Pentru noi este un exerciţiu duhovnicesc, o datorie morală să ne plecăm genunchii cu evlavie, îi pomenim pe cei care au sfinţit de-a lungul veacurilor, cu sângele lor, pământul şi glia noastră, devenind icoane vii ale creştinătăţii româneşti. Amin!

 

divider



Drum de foc şi biruinţă, Doamna mea dragă!

Zi de sărbătoare, zi de praznic cu sfinte moaşte spre închinare, zi de bucurie, de înfrăţire, de împăcare. Aşa a fost ziua despre care credeam că va fi una dintre cele mai dureroase din viaţa mea, ziua înmormântării celei pe care am iubit-o ca pe o adevărată maică duhovnicească, doamna Aspazia Oţel Petrescu.

Biserica Ortodoxă a cinstit-o aşa cum se cuvine şi cred că, de acolo, de sus, ea s-a bucurat. Nu pentru că s-au făcut slujbe arhiereşti speciale pentru ea, nu pentru că a elogiat-o însuşi Patriarhul, nu pentru că presa, dimpreună cu ierarhii, au numit-o “sfânta închisorilor”. Ea şi-ar fi dorit o înmormântare smerită, aşa cum i-a fost şi viaţa. Însă faptul că Biserica a cinstit-o în felul acesta, înseamnă o recunoaştere a jertfei şi sfinţeniei tuturor celor care şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani în temniţele comuniste. Această recunoaştere cred că a bucurat-o nespus. Şi poate că bucuria pe care duhul ei, atât de prezent în biserica Schimbarea la Faţă din cimitirul romaşcan, ne-o împărtăşea fiecăruia, venea şi din aceasta. Sfinţii închisorilor comuniste, atât de frumos omagiaţi de către Biserică anul trecut, erau acum, o dată în plus, recunoscuţi ca mari mucenici ai Neamului Românesc. Ce bucurie! Câtă binecuvântare!

Cei prezenţi, veniţi din toate colţurile ţării, se închinau ca la sfintele moaşte, atingând de mâinile ei metaniere, iconiţe şi alte obiecte personale. Chiar şi cei mici erau atraşi ca un magnet de sicriul ei, la care se întorceau mereu pentru a-i mângâia şi săruta, de nenumărate ori, mâinile. Mâini calde şi moi. Harul pe care îl simţeai în jurul ei te făcea să nu mai vrei să pleci, aşa cum nu-ţi venea niciodată să pleci din căsuţa ei cu sfinţi în care primea pe toată lumea cu atât de multă Dragoste.

Nu mi-am dat seama cum a trecut noaptea de priveghere. A fost exact ca atunci când stăteai cu ea de vorbă. Nu ştiai când s-au scurs atâtea ore. Era la fel de prezentă şi acum. Poate chiar mai prezentă. Am rugat-o să mă ajute să mă ţin de promisiunea ce i-o făcusem (adică să nu plâng la înmormântare). Şi am primit de la Domnul, prin ea, o stare de bucurie care nu încape în cuvinte. Bucuria Învierii. Şi nu eram singura. Mai mulţi dintre cei care au iubit-o erau în starea asta. Străluceau de bucurie. Aşa ceva doar în preajma sfinţilor lui Dumnezeu se poate întâmpla.

Am convingerea că mărturisitoarea Aspazia a fost primită în rândurile sfinţilor români împreună cu multpătimitoarele femei din temniţele comuniste. S-a întâlnit acolo cu fetele ei dragi, despre care a scris atât de frumos şi cu atât de multă evlavie. Datorită scrierilor ei, mulţi dintre noi le-am cunoscut pe aceste mari Doamne ale demnităţii româneşti, în faţa cărora se cuvine să plecăm genunchii. Şi iată că acum, drept răsplată pentru această neobosită mărturisire, Dumnezeu a hotărât ca prin ea, Biserica noastră să cinstească aşa cum se cuvine jertfa acestor mari muceniţe şi mărturisitoare ale neamului nostru. Alături de ele, de acum înainte, se veseleşte şi duhul Sfintei Aspazia, într-o Cetăţuie cerească, veşnică şi biruitoare. Neamul românesc a câştigat în cer încă o rugătoare, care va răspunde mereu “Prezent!” când o vom chema să ne fie alături. Drum de foc şi biruinţă, Doamna mea dragă! Minunat eşti, Doamne, întru sfinţii Tăi!

Alina Ioana Deac 

divider