Ultima actualizare: 

30 Septembrie 2019


Fundatia George Manu

© Fundatia "George Manu",
2001- 2019

Sentinela

RSS

Afiseaza toate articolele

30 Septembrie 2019
Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare

Un chip de copil transfigurat de emoţie, pe care o lume întreagă a putut vedea întipărite panica şi disperarea: „Cum îndrăzniţi să ne furaţi copilăria şi visurile?” Discursul Gretei Thunberg la ONU din data de 23 septembrie 2019[1] a împletit lacrimile cu furia. Politicienii lumii au fost somaţi să acţioneze acum, într-un mod radical şi lipsit de compromisuri pentru izbăvirea lumii de spectrul unei iminente apocalipse climatice, pe care oamenii de ştiinţă o tot propovăduiesc de 30 de ani încoace.

Greta Thunberg are încă înfăţişarea unui copil, deşi a împlinit deja 16 ani. Competenţele ei în privinţa teoriilor ştiinţifice cu pricina sunt, desigur, nule. Dar ea crede în ele. O face sincer, cu toată fiinţa ei, fără să-şi dea seama că ar putea fi o biată victimă naivă. În primul rând a ambiţiilor părinţilor, dar şi a unor influente grupări de lobby ecologist, a mass-media sau a politicienilor care îi cântă în strună, pentru că le serveşte de minune interesele[2]. Toate aceste cercuri au făcut dintr-o biată fată, uşor retardată în evoluţia ei biologică (nu şi intelectuală), suferind de o dereglare psihică (sindromul Asperger) care se manifestă printr-o fixaţie obsesivă, un adevărat profet al apocalipsei acestei noi religii care tinde să devină ecologismul panicard şi iraţional.

Cei care au de profitat de pe urma ei i-au confirmat şi întărit obsesiile, i-au alimentat spaimele, au transformat-o într-o portavoce, fără să se gândească la consecinţele dezatruoase asupra sufletului acestei fiinţe neajutorate şi exploatată fără ruşine. Consecinţa? În discursul ei de la ONU, Greta Thunberg şi-a revărsat furia împotriva politicienilor, care chipurile nu acţionează cu suficientă hotărâre pentru a opri aşa-zisul dezastru climatic. Marioneta de care se folosesc aceştia riscă aşadar să scape de sub control, pretinzându-le ca faptele să le fie consecvente până la sânge cu retorica practicată.

Nu încape vorbă, ei merită să fie admonestaţi sever, dar din alte motive: în fapt sunt doar nişte şarlatani capabili să instrumentalizeze orice le serveşte interesul. Care, după cum vom vedea, este în primul rând unul de natură politică şi socială. Iar figura de copil a Gretei, împreună cu toţi copiii şi tinerii inconştienţi şi disperaţi că nu ar mai avea niciun viitor şi care ies pe străzi în numele mişcării „Fridays for Future” sunt nişte paravane minunate îndărătul cărora păpuşarii îşi văd de interesele lor.

A văzut cineva oameni de ştiinţă care să fie cuprinşi de o asemenea disperare existenţială? Cu toate că semnalele de alarmă vin de fapt de la ei. Nu, pentru că aceştia … vor să-şi trăiască viaţa, sperând poate şi la cununa de lauri acordată „salvatorilor planetei”. Se gudură în faţa oricui le oferă mălai şi faimă. Ei primesc fonduri generoase pentru ca rezultatele cercetărilor lor să se plieze pe agenda politică a sponsorilor. Le convine să fluture ameninţarea, dar pe de altă parte să o lungească cât mai mult, pentru ca proiectele lor să continue să beneficieze de finanţare. Dacă ne-ar paşte apocalipsa climatică în următorii 10 ani, nu le-ar mai păsa lor de astfel de amănunte, de bani şi de lauri, ci ar fi primii care ar ieşi disperaţi în faţa întregii lumi, înaintea Gretei şi a adolescenţilor care o idolatrizează. De fapt, ei lansează avertismente catastrofice în care în mod evident nu cred pe de-a întregul.  Ei ştiu că teoria lor nu e 100% dovedită, că există şi obiecţii semnificative, pe care le-ar dori cenzurate şi marginalizate, şi despre care vom mai vorbi. Sunt nişte false Casandre, care pe undeva cred în „dracul” de care vor să ne exorcizeze. Numai că în sinea lor probabil că nu îl consideră atât de negru, pentru a putea profita cât mai mult de statutul care le este oferit politicieni. În mod evident, interesele unora şi ale altora coincid, aşa că ceea ce vedem zi de zi nu ar trebui să ne mai surprindă.

În cele ce urmează voi încerca o analiză lucidă şi obiectivă a fenomenului la care asistăm în prezent şi care datorită atenţiei excesive pe care i-o acordă mass-media occidentală ne va urmări şi în anii următori. Trebuie să lăsăm isteria deoparte şi să punem în evidenţă o serie de fapte esenţiale pentru a înţelege ce se întâmplă de fapt cu lumea de azi.

Marea Transformare: schimbarea urgentă a paradigmei energetice

Teoria care a căpătat treptat un caracter de dogmă indiscutabilă este cea a „încălzirii globale antropogene”, adică a încălzirii fără precedent a climei planetei datorată emisiilor de CO2 (dioxid de carbon), gaz rezultat din toate procesele de ardere a combustibilor fosili: benzină, motorină, gaz, cărbune. Adică practic tot ceea ce a constituit motorul civilizaţiei de până acum, resursa principală de energie care a permis dezvoltarea economică şi atingerea unor standarde de viaţă superioare tuturor epocilor istorice anterioare.

De-acum însă: STOP! Teoria conform căreia concentraţia sporită în atmosferă de CO2 antropogen ar cauza un efect de seră la nivel planetar reclamă măsuri radicale. Dacă omenirea nu va renunţa total şi cât mai rapid (în mare parte în următorii 10 ani) la aceste surse de energie, ne paşte „apocalipsa climatică”: o încălzire globală a temperaturii planetei cu 4-5 grade în următoarele decenii, cu consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire. Soluţia propusă e „decarbonizarea” totală şi folosirea în exclusivitate a „energiilor verzi”, „regenerabile” (eoliană, solară, hidraulică, etc).

O gândire raţională trebuie să fie conştientă de faptul că resursele de combustibili fosili sunt limitate şi se vor epuiza în timp. Că în viitor va trebui apelat oricum la surse alternative de energie şi la noi tehnologii. Unde e aşadar problema? Ei bine, aceasta constă în urgenţa cu care trebuie să se facă această tranziţie, chiar dacă tehnologiile menite să le înlocuiască pe cele vechi nu sunt nici pe departe la fel de fiabile. În mod normal, noile tehnologii, atunci când se vor dovedi cu adevărat performante şi rentabile, le vor înlocui de la sine pe cele vechi. În câteva decenii acest fapt s-ar fi putut produce de la sine, pe cale „naturală”. Numai că în realitate asistăm la o forţare fără precedent, aproape iraţională, în această direcţie. Se vizează în primul rând renunţarea cu orice preţ la tehnologiile prezentului, pentru a impune „de sus în jos” anumite alternative care încă nu şi-au dovedit fiabilitatea deplină.

Aceste metode heirupiste pretind că pun pe primul plan reducerea emisiilor de CO2. Noul preşedinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat chiar că ţelul care trebuie atins de Uniune este cel de „zero emisii” în anul 2050. Aşadar această politică va avea mai devreme sau mai târziu efecte asupra tuturor ţărilor europene, inclusiv asupra României, unde deocamdată nu e o temă fierbinte. Dar nu peste mult timp va fi, nu încape îndoială.

Ceea ce nu ne spun artizanii acestei politici, este de unde va veni curentul „ecologic” necesar, dacă în viitor întreg parcul de automobile va folosi motorul electric? Sau litiul necesar bateriilor, o cantitate ipotetică, aflată mult peste rezervele mondiale existente? De unde? Deşi dreptul la liberă circulaţie e prezentat drept una din realizările fundamentale ale UE, acesta va trebui reinventat. Străbaterea continentului dintr-o parte în alta cu un vehicul a cărui autonomie măsoară în jur de 300 km şi a cărui reîncărcare durează câteva ore, va deveni o experienţă insolită. Staţiile de reîncărcare, care se presupune că vor fi supraaglomerate, vor deveni un soi de oaze multifuncţionale în deşertul de beton al autostrăzilor. Pentru a ajunge să stai câteva ore cu maşina „la priză” va trebui să aştepţi cuminte, la rând, alte ore bune. Probabil în jurul acestor puncte se va dezvolta o întreagă industrie de agrement, cu restaurante, magazine, parcuri de distracţii, cinematografe, piscine, hoteluri. Omul nostru care soseşte acolo cu bateria descărcată va trage un tichet cu un număr de ordine, după care se va putea relaxa în voie până îi vine rândul la alimentat. Un viitor minunat, nu-i aşa? Un scenariu demn de utopiile SF! Ce ne-am putea dori mai mult: orice călătorie mai lungă va îmbina de-acum încolo utilul cu plăcutul!

Viitorul ne va aduce probabil şi acel miraculos combustibil care încă nu există, şi cu care vor putea circula vapoarele şi avioanele, care nu vor mai avea voie să folosească păcura, motorina sau kerosenul, toate fiind combustibili fosili, emitenţi de CO2. Ne poate da detalii vreunul din politicienii care s-au molipsit această fixaţie a decarbonizării totale şi cât mai rapide? Cu ce combustibil vor circula aceste mijloace de transport? Pentru a visa mai departe la cum ar arăta atunci viitorul: ne vom întoarce poate la corăbiile „ecologice” cu pânze, de pe puntea cărora vom putea admira magnifice panouri solare zburătoare? Sau mai degrabă, deşi nu se spune explicit, se are în vedere reducerea masivă a transportului pe apă, prin aer dar şi pe uscat?

Cu ce surse de energie se vor încălzi locuinţele oamenilor, în cazul în care combustibilii fosili vor fi la un moment dar interzişi? Tot cu electricitate, eventual cu pompe de căldură alimentate cu electricitate? Dar blocurile, instituţiile, halele industriale? E drept că există deja tehnologii în acest sens, pompe de căldură gigantice, dar ele sunt folosite doar la clădiri noi, construite la alte standarde de izolaţie termică. Ne spune cineva cu ce se vor încălzi clădirile vechi mari, unde sunt analizele dacă adaptarea acestei tehnici la clădirile existente e fiabilă sau la un preţ accesibil omului obişnuit? Sau cum se va depăşi dezavantajul inerent al acestor pompe de căldură, care la temperaturi foarte scăzute îşi ating limitele, sistemul de încălzire fiind nevoit să apeleze la resurse suplimentare pentru a asigura în interior o temperatura decentă? Cum combustibilii fosili vor fi interzişi, singura variantă rămâne curentul electric. Produs prin ce metode? Instalaţii eoliene, care pe o vreme liniştită dar geroasă de iarnă, pur şi simplu ... stau? Aşadar, chiar dacă această tehnologie e o variantă bună în multe cazuri, deocamdată nu e o soluţie universală.

Toate cele de mai sus vor trebui să devină realitate peste nici 30 de ani, dacă se va merge în direcţia decarbonizării totale în termenul preconizat. Numai că alternative serioase pe scară largă nu există încă. Deocamdată se improvizează. Ideea pare a fi mai degrabă aceea de a restrânge, limita, interzice, în numele unei ipotetice „stări de urgenţă climatică” şi pe urmă: las’ că vedem cu ce le vom înlocui pe toate acestea pe scară largă. Există un plan care să mizeze cumva pe extinderea masivă a energiei atomice care, după cum se ştie, nu emite gaze cu efect de seră? Măcar pentru o perioadă de 30-40 de ani, timp în care s-ar putea dezvolta în linişte tehnologiile viitorului care să constituie alternativa reală la cele de până acum? Evident, nu, pentru că nici energia atomică nu e considerată „ecologică”.

Acest imperativ al salvării planetei e de fapt doar pretextul ecologic pentru o transformare socială fără precent, care nu poate fi realizată cu metode democratice. Când vine vorba de viaţa sau de moartea lumii, oamenii ar putea fi siliţi să aleagă între o dictatură globală şi extincţia speciei umane – cel puţin dacă ne luăm după concepţiile artizanilor acestei Mari Transformări[3] (a se vedea şi „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă”[4] a ONU, analizată aici [5] ) teorizată de ideologii unui curent care poate fi descris cel mai bine prin termenul de eco-marxism. Care diferă de marxismul clasic doar prin pretextele invocate, ţelul final fiind acelaşi. Căci după unii, doar socialismul planetar, dirijismul total, ne mai poate salva de apocalipsa climatică care ne-ar ameninţa în viitorul apropiat.

Cu câţiva ani în urmă, când presa mainstream nu era subordonată complet acestei tematici, se mai puteau citi interviuri cu titlul „Pe drumul spre dictatura climatică” [6] , în care istoricul şi  profesorul berlinez Wolfgang Wippermann, expert în totalitarism, aprecia ideologia acestei „Mari Transformări” drept o distopie, un produs al unor fanatici ai ştiinţei care vor să-şi impună concepţiile cu orice preţ. Pe scurt, avem de-a face cu o mentalitate îmbibată de „mesianism revoluţionar”, cu scopul de a face o lume mai bună, trecând peste”mecanismele de blocaj” şi poziţiile de „veto” care ar inhiba această transformare. Spus fără perdea: o dictatură la scară mondială.

Observaţii pertinente, căci tocmai asta pare a fi urgenţa reală a promotorilor acestei religii seculare: transformarea societăţii în sensul cedării controlului (adică a resturilor de democraţie care au mai rămas) unei elite globaliste „luminate” care ne va conduce pe cele mai înalte culmi ale … nu vă sună cunoscut? Iar unul ca Ceauşescu … nu cumva ar putea fi reabilitat cândva drept un veritabil pionier al salvării climei? Cu restricţiile sale forţate la combustibili, căldură, curent electric, carne (considerată mai nou neecologică) prin care a ţinut un popor întreg în întuneric, frig şi foame, nu s-a dovedit el oare un vizionar cu adevărat „genial” şi un înaintemergător al actualului trend ecologist? Din păcate pentru el, nu a ştiut să-şi împacheteze suficient de bine aceste măsuri nepopulare. I-a lipsit argumentul irefutabil al celor de azi, că toate aceste sacrificii trebuie făcute pentru salvarea planetei. Altminteri, peste 30 de ani i s-ar fi ridicat probabil statuie la Bruxelles ... Iar tovarăşa Elena, nu cumva îşi va putea restabili şi ea faima de academician specialist în „codoi”, termen aflat actualmente în vogă maximă?

Ştiinţă instrumentalizată de politica globalistă. Omniprezentul Soros amestecat şi aici.

Ideea instrumentalizării politice a teoriei „încălzirii globale” a apărut în 1988 în Statele Unite. Pe 23 iunie 1988, înaintea unei comisii a Senatului prezidată de senatorul democrat Timothy Wirth a fost prezentat un raport al climatologului (de fapt de formaţie astronom) James Hansen, la acea vreme preşedinte al „Goddard Institute for Space Sciences”[7] [8].  Wirth, printre altele membru al organizaţiei globaliste „Council of Foreign Relations” (CFR) [9], a intuit imediat potenţialul mesajului acestei teorii în folosul agendei globalismului, indiferent de corectitudinea ei. Într-un interviu publicat în 1993, acesta este citat cu afirmaţia: „Va trebui să ne folosim de tema încălzirii globale. Chiar dacă teoria încălzirii globale este falsă, noi vom face ceea ce trebuie, în termeni de politică economică şi de mediu” [10]. Cu alte cuvinte, ceea ce primează este de fapt cu totul altceva decât adevărul ştiinţific.

Desigur, pentru atingerea scopurilor politice dorite, această teorie trebuia prezentată drept una indiscutabilă, cu un caracter cvasi-dogmatic. Era nevoie de o autoritate ştiinţifică menită să vegheze la „puritatea” ei. Astfel a luat fiinţă sub egida ONU, tot în 1988, institutul „Intergovernamental Panel on Climate Change” (IPCC), care publică anual rapoarte alarmiste despre încălzirea globală în care se pretinde că aceasta se datorează într-o proporţie covârşitoare cauzelor antropogene. Încă de la începuturile sale, acest IPCC s-a manifestat drept o organizaţie cu scopuri în principal politice, iar nu legate de ţinuta şi rigoarea ştiinţifică. Faptul nu a scăpat ziaristei Elaine Dewar de la Hamilton Spectator, care pe lângă această observaţie mai scrie, legat de impresiile pe care le-a lăsat Maurice Strong, preşedinte al United Nations Environment Program (UNEP), una din instituţiile care au „năşit” IPCC, că acesta doar „se foloseşte de ONU drept o platformă pentru a „vinde” criza globală a mediului şi agenda guvernării globale”[7].

Maşinăria de propagandă a început să funcţioneze la turaţie maximă, fiind finanţată în mod evident cu sume uriaşe. În anul 2006 s-a lansat celebrul film „An Incovenient Truth” al lui Al Gore, fost vicepreşedinte al SUA sub regimul Clinton, menit să prezinte această problematică publicului larg. Filmul a constituit piesa principală din intensa campanie de lobby făcută de Gore la acea vreme care – oare e o surpriză? – a fost finanţată în mod substanţial de cine altcineva, decât de faimosul George Soros [11]! Om inteligent şi totodată cât se poate de pragmatic, acesta a intuit toate avantajele pe care le poate aduce o campanie cât mai zgomotoasă pentru „protejarea climei”. Astfel, controversatul multimiliardar, cunoscut pentru talentul său în domeniul speculaţiilor bursiere, nu a putut pierde prilejul să-şi recupereze cu surplus investiţiile făcute în campaniile de lobby şi în ONG-urile ecologiste. Nu e de mirare că activităţile acestora şi influenţa lor asupra politicii guvernamentale (în perioada ante-Trump) au dus la prăbuşirea acţiunilor unor mari companii de exploatare a cărbunelui. Astfel încât cei care au pariat la bursă pe această evoluţie, precum a făcut Soros, s-au ales cu câştiguri imense[12].

Cele doar câteva elemente prezentate aici ar trebui să fie suficiente pentru a înţelege că această teorie a încălzirii globale e doar un pretext sau instrument menit să provoace profunde transformări social-politice la scară mondială. Iar faptul că e promovată cu atâta asiduitate drept un adevăr indiscutabil (fie că e sau nu aşa) nu trebuie să ne mire.

Cu toate acestea, adevărul unei teze nu depinde de intensitatea propagandei făcută pe seama ei, ci trebuie analizat prin prisma cu totul altor criterii.

Absenţa consensului ştiinţific

Un document recent al IPCC[13], făcut public nu întâmplător exact în preajma summitului ONU pe tema climei din 21-23 septembrie 2019, trage ca de obicei un vehement semnal de alarmă, susţinând că gheţarii din zonele arctice se topesc într-un ritm accelerat, rezultatul fiind creşterea catastrofică a nivelului oceanelor planetare în deceniile următoare, cu un impact dezatruos asupra aşezărilor umane din zonele de coastă. Acest apel disperat (care cerea politicienilor să ia măsuri neîntârziate pentru a preveni catastrofa) a fost, bineînţeles, preluat cu generozitate de toate mediile mainstream.

Aproape simultan, pe 23 septembrie 2019, peste 500 de oameni de ştiinţă din numeroase ţări au semnat o scrisoare deschisă adresată Secretarului General ONU, Antonio Guterres, în care din contră, se face un apel la raţiune şi luciditate, respingându-se tezele „alarmiştilor”[14]. Astfel, sub titlul „Nu există o urgenţă climatică”, documentul expune elocvent şi concis următoarele puncte: încălzirea climei are atât cauze naturale cât şi antropogene, iar acum asistăm într-adevăr la o fază de încălzire, însă nu e ceva deosebit, căci astfel de perioade au mai existat în istoria planetei. În plus, această încălzire este mult mai lentă decât s-a prognozat, modelele folosite pentru a determina evoluţia climei fiind inadecvate, datorită influenţei exagerate pe care o atribuie factorului CO2. Pentru această perioadă de încălzire globală în care ne aflăm nu există nicio evidenţă statistică a unei frecvenţe sporite a dezastrelor naturale ca uragane, inundaţii sau secete. Aşadar nu avem de-a face cu nicio urgenţă climatică, iar ţelurile propuse pentru o decarbonizare totală până în anul 2050 sunt nerealiste şi nocive.

Cum era de aşteptat, mediile mainstream nu au suflat o vorbă despre acest punct de vedere diferit. În orice caz, se poate constata că nu există un consens la nivelul comunităţii ştiinţifice. Numai că opiniile care ies din cadrul dorit de unii sunt pur şi simplu marginalizate, cenzurate, trecute sub tăcere, pentru a nu le deranja agenda politică.

Punctul nevralgic al întregii teorii, care nu a fost explicat până acum într-un mod satisfăcător şi nu a putut fi demonstrat nici prin experimente, este următorul. Deşi procentajul de CO2 în atmosferă este de doar 0,04%, dintre care doar 4,3% este de origine antropogenă[15], cum se explică atunci imensul efect de amplificare pe care aceste cantităţi infime îl au asupra temperaturii globale, mai precis asupra pretinsului efect de seră care ar duce la această semnificativă încălzire globală? E unanim acceptat faptul că dioxidul de carbon absoarbe energia radiaţiilor infraroşii pe care apoi o emite sub formă de căldură, dar magnitudinea efectelor produse la scară planetară de o concentraţie totuşi extrem de redusă rămâne un subiect controversat în comunitatea ştiinţifică.

Tabăra „încălziriştilor” este în mod evident mai numeroasă, dar acest fapt poate avea şi cauze de o cu totul altă natură: propaganda mediatică puternică în favoarea acestei teze sau fondurile substanţiale care sunt alocate în mod expres pentru susţinerea ei, iar nu cum ar fi normal, pentru o cercetare obiectivă şi lipsită de idei preconcepute.

Unul din argumentele favorite ale propagandei pro-încălzire antropogenă este aşadar cel al „consensului” care ar domina comunitatea specialiştilor în climatologie. Adesea se aduce în atenţie, citat ca o mantră scurtă şi de efect, faptul că 97% din oamenii de ştiinţă susţin această teorie. Cifra în cauză este bazată pe câteva meta-studii, care ar fi analizat concluziile unui mare număr de articole ştiinţifice (peste 12000). Deja acest fapt e de natură să ridice un semn de întrebare, înaintea oricărei analize mai aprofundate a metodologiei acestor meta-studii. Concluzia corectă ar fi pe moment doar aceea că 97% din articolele luate în considerare susţin teza încălzirii globale antropogene, fără a da indicii asupra ponderii numerice efective a celor două tabere adverse. Totuşi, dacă „încălziriştii” sunt mai productivi sau dacă (aşa cum se întâmplă de fapt) articolele lor îşi găsesc loc mult mai uşor în paginile revistelor de specialitate decât cele „eretice”, atunci procentajul în cauză e lesne de înţeles.

Numai că cifra de 97% folosită ca argument retoric decisiv în multe dezbateri tot nu rezistă unei analize aprofundate. Pentru că de fapt ea se referă la ponderea articolelor (dintre cele luate în considerare în studiu, multe fiind pur şi simplu trecute cu vederea pe baza unor criterii subiective) care susţin că activitatea umană are un efect oarecare, oricât de mic, asupra climei, chiar şi atunci când nu se estimează în ce grad[16]. Prin urmare, cifra respectivă trebuie relativizată, iar cei interesaţi trebuie să ştie că s-a făcut deja o demontare meticuloasă şi detaliată[17] a pseudo-studiilor care au promovat această gogoaşă care sună impresionant, dar a … gol.

Şi nu e singura poziţionare critică în această privinţă. Între timp a apărut şi un institut „rival” al IPCC, cu un nume foarte asemănător, NIPCC[18] -  de data aceasta însă un institut neguvernamental, semnificat prin litera N din acronim. Într-unul din rapoartele publicate de acest institut independent, intitulat „Why Scientists Disagree about Global Warming”[19] („De ce oamenii de ştiinţă sunt în dezacord în privinţa încălzirii globale”), este demontată printre altele şi acea cifră fantezistă de 97%, foarte asemănătoare cu scorul pe care îl obţineau în alegeri candidaţii partidelor comuniste din regimurile dictatoriale cu partide unice.

Cea mai mare parte a documentului este dedicată unei critici amănunţite a activităţii IPCC. Astfel, se scoate în evidenţă faptul că acest institut a fost creat cu scopul precis de a studia efectele activităţii umane asupra climei, fiind mai degrabă parte a unei agende politice decât a unui demers dedicat exclusiv adevărului ştiinţific. Astfel, se spune în raportul NIPCC, orice abordare ştiinţifică ar trebui să pornească în primul rând de la ipoteza că schimbările climatice sunt rezultatele unor procese naturale. Aceasta este aşa-numita ipoteză nulă în statistică, care poate să fie adevărată sau nu. Iar oricine are cunoştinţe în domeniu ştie că aceasta se alege de obicei contrar evidenţelor livrate de observaţiile empirice care ne sugerează că activitatea umană ar putea influenţa clima. Aceasta ar fi aşa-numita ipoteză alternativă, cea pe care o suspectăm că ar putea fi adevărată. Apoi, în urma unei analize statistice (în acest caz foarte complexă), se poate determina dacă încălzirea este într-adevăr una datorată variabilităţii naturale (adică ipoteza nulă ar fi adevărată), sau dacă aceasta nu e una întâmplătoare, caz în care ipoteza nulă este respinsă drept falsă, considerându-se influenţele antropogene suficient de importante pentru a determina o schimbare a climei.

Ei bine, metodologiei aplicate de IPCC îi este reproşată tocmai inversarea celor două ipoteze, ceea ce este o eroare gravă şi fundamentală. Astfel, IPCC pleacă de la premisa indiscutabilă că activitatea umană influenţează clima şi nu face altceva decât să caute dovezi în sprijinul acesteia. Nu şi-a pus niciodată problema să lase deschisă şi posibilitatea unor concluzii contrare, pentru că aceasta ar contraveni de fapt scopurilor pentru care a fost înfiinţat.

Poate că un exemplu simplu va explica mai limpede unde este greşeala în acest tip de abordare. În scenariul care urmează, avem bănuiala că un producător ne înşeală la cântar. Produsul care ar fi trebuit să cântărească 1kg îl bănuim a fi de fapt mai uşor, dincolo de variaţiile statistice permise între anumite limite. Cum ne poate veni ideea asta? Simplu: am dat iniţial peste unul sau două ambalaje cu o greutate sub normă. Dar numai cu o floare sau cu două nu se face primăvară. Ce facem atunci mai departe? Analizăm un eşantion mai mare, calculându-i media. Să presupunem că aceasta dă un rezultat sub valoarea teoretică de 1kg. Înseamnă oare acest fapt că am demonstrat automat înşelăciunea? Evident, încă nu, după cum ştie oricine are noţiuni elementare de statistică. Căci abia acum începe munca ştiinţifică pentru a stabili care este explicaţia cea mai probabilă pentru datele noastre empirice.

Anume, în acest caz se stabileşte aşa-numita ipoteză nulă, care este exact contrară cu ceea ce ne oferă observaţiile concrete. Aceasta ar fi în acest caz: greutatea de 1kg este de fapt respectată, abaterile observate fiind întâmplătoare. Iar ipoteza alternativă este dată de ceea ce am observat de fapt în eşantion, contrar ipotezei nule, şi care ne dă de bănuit că suntem înşelaţi la cântar.

În urma unei analize statistice, care ţine cont de distribuţia de probabilitate asumată pentru variabila aleatoare care este greutatea produsului, se poate stabili dacă abaterile de la normă sunt într-adevăr substanţiale, putând fi puse pe seama unei fraude sistematice, caz în care ipoteza nulă este respinsă, acceptându-se alternativa. Sau dacă, dimpotrivă, abaterile sunt datorate întâmplării, caz în care ipoteza nulă este confirmată.

Prin urmare, ambele rezultate sunt în principiu posibile, rămânând să stabilim prin metode matematice care e varianta mai probabilă.

Ce se întâmplă însă dacă facem greşeala să inversăm ipotezele? Mai precis, dacă punem drept ipoteză nulă tocmai faptul că suntem înşelaţi la cântar, aşa cum ne indică eşantionul nostru? În cazul acesta orice test statistic este inutil, pentru că rezultatul e cunoscut dinainte: el va confirma întotdeauna ipoteza nulă. În acest caz nu e posibil decât un singur rezultat, mai precis cel dorit dinainte şi susţinut de nişte indicii oricât de mici.

Să comparăm acum scenariul de mai sus cu metodologia IPCC, care face tocmai această eroare fundamentală şi care nu poate duce la alte rezultate decât cele care sunt conforme cu scopurile sale. Presupunând că am avea elemente să credem că activitatea umană are o influenţă asupra creşterii temperaturii globale, în mod normal ar trebui să alegem drept ipoteză nulă tocmai contrariul, adică faptul că încălzirea are totuşi cauze naturale. Ei bine, la IPCC e invers. Iar procedând aşa, aducând unele argumente în favoarea ei (cum ar fi unele de tip circumstanţial, ca topirea gheţarilor), nu va avea niciodată opţiunea de a analiza dacă influenţele antropogene sunt suficient de importante pentru a modifica clima, sau dacă aceste modificări climatice sunt mai degrabă aleatoare. Aceasta pentru că rezultatul e cunoscut dinainte, ca în cazul de mai sus: ipoteza nulă nu va putea fi niciodată respinsă. Mai precis, orice indiciu în favoarea încălzirii globale cauzată de activitatea umană e deja o dovadă în acest sens.

Continuând cu comparaţia de mai devreme. Cum ar trebui să procedez dacă aş vrea să demonstrez cu orice preţ că sunt înşelat la cântar? Câtă vreme eşantionul îmi dă dreptate, adică media sa este sub 1kg, nu mai am ce analiza, căci dacă aleg ipoteza nulă după cum îmi convine, iar nu după regulile statisticii, ea va fi confirmată întotdeauna. Ce se întâmplă însă dacă într-un alt eşantion aş putea da la un moment dat şi peste nişte ambalaje mai grele, care îmi strică media, ducând-o la peste 1kg? În acest caz am două opţiuni. Fie găsesc justificări cât mai potrivite pentru a elimina piesele buclucaşe, „ajustând” astfel convenabil datele (mutatis mutandis: ignor orice contraargument la teoria încălzirii globale, căci nu are cum să fie adevărat, din moment ce eu consider adevărat tocmai contrariul), fie … procedez aşa cum ar proceda un statistician cinstit: vasăzică eşantionul îmi contrazice părerea? Nu cumva greutatea peste medie a acestui eşantion e doar rodul unei întâmplări? Atunci testez ipoteza zero, care de data aceasta e cea contrară eşantionului, cum e şi firesc, pentru a vedea cum stau lucrurile. Dar, dacă procedez în acest mod, îmi tai singur craca de sub picioare, recunoscând automat greşeala metodologică pe care am făcut-o fără să clipesc în celălalt caz, când eşantionul a dat o greutate prea mică.

Din cele două variante, evident că IPCC-ul o alege pe prima. Adică refuză să ia în considerare „eşantioanele” care ar contrazice ipoteza nulă pe care şi-a asumat-o apriori, aplicând după caz o selecţie şi ajustare a datelor şi argumentelor, pentru a obţine în final rezultatul dorit.

În raportul NIPCC se mai critică faptul că modelele şi prognozele folosite de IPCC pentru a estima creşterea viitoare a temperaturii globale şi a influenţei factorului CO2 sunt inacurate, fiind contrazise în timp de evoluţia reală a parametrilor. Dincolo de acestea, se aduce în discuţie şi tendenţiozitatea (bias) care afectează rezultatele publicate de numeroşi cercetători, aceasta datorându-se unor factori extraştiinţifici, cum ar fi carierismul, accesarea de granturi, propriile vederi politice, etc. Pe scurt, atunci când inteligenţa se suprapune cu oportunismul, sau când propriile vederi coinicid cu cele ale sponsorilor, atunci rezultatele cercetării nu pot indica decât într-o singură direcţie.

Falsificări metodologice şi manipulări de date în numele unui interes superior?

E cazul să venim şi cu exemple la afirmaţiile de mai sus. În anul 2009, comunitatea climatologilor a fost zguduită de un scandal imens care a fost denumit Climategate. Despre ce a fost vorba? Calculatoarele institutului britanic CRU (Climate Research Unit), afiliat IPCC, au fost sparte de hackeri, care au făcut publice o mare cantitate de fişiere, inclusiv schimburi de e-mailuri între cercetătorii în domeniul climei. Ceea ce s-a dezvăluit astfel din „bucătăria internă” a acestei comunităţi a produs un adevărat cutremur: manipulări de date, secretomanie, ură împotriva celor cu puncte de vedere diferite şi intrigi pentru eliminarea lor din poziţiile de directori de publicaţii, etc. Pentru a înţelege pe scurt ce s-a descoperit atunci când vălul care acoperea asemenea secrete murdare a fost ridicat, se poate viziona pe internet un excelent documentar realizat la vremea respectivă de televiziunea finlandeză[20]. Un rezumat al problematicii poate fi citit aici[21], iar cei care doresc amănunte mai detaliate cu un caracter tehnic, le pot găsi de exemplu aici[22].

Piesa de rezistenţă a acestor scurgeri de informaţii a constituit-o descoperirea unor e-mailuri din care reiese că datele pentru realizarea celebrei curbe a temperaturii globale numită „hockeystick-diagram” au fost manipulate[23]. Este vorba de o diagramă sub forma unei „crose de hochei”, publicată iniţial în anul 1999 în revista „Nature” de Michael Mann, care ar reproduce temperatura medie globală pe o perioadă se câteva secole, până în anul 2000. Cea mai mare parte a curbei are o desfăşurare orizontală sau chiar uşor descrescătoare, asemenea cozii lungi a crosei, pentru ca în ultimele decenii să o ia într-un mod abrupt în sus, asemănător cu paleta scurtă din capătul crosei.

Disputele au continuat şi în anii următori. Astfel, Michael Mann, profesor la Pennsylvania State University, a fost acuzat de impostură de către Tim Ball, un cercetător cu opinii contrare. Acesta a făcut chiar următorul joc de cuvinte: „locul lui Mann nu este la Penn State, ci într-un State Pen”, adică într-un … penitenciar de stat! Lezat, Mann l-a dat în judecată pe Ball pentru calomnie în anul 2011. Procesul s-a tărăgănat vreme de mai mulţi ani, timp în care reclamantul a fost solicitat în repetate rânduri să risipească insinuările la adresa sa prin publicarea datelor originale, neprelucrate, şi a algoritmului prin care pe baza lor a realizat controversata diagramă. Acesta însă nu a putut sau nu a dorit să o facă, amânând la nesfârşit termenele de judecată. Până când, pe 23 august 2019, tribunalul a respins în cele din urmă plângerea lui Mann ca nefondată, deoarece acesta nu a reuşit să producă dovezi în susţinerea punctului său de vedere. Acest verdict e interpretat de oricine are capul pe umeri drept o înfrângere a lui Mann, o puternică lovitură de imagine la adresa sa, bănuiala firească fiind aceea că dacă ar fi dat curs solicitărilor de a-şi face publice „secretele”, imaginea sa ar fi ieşit şi mai şifonată. O prezentare în detaliu a cazului, inclusiv a controversei pe seama celebrei „hockeystick-diagram” poate fi citită aici[24].

Avem însă şi alte exemple în care se vorbeşte despre manipularea datelor. De data aceasta e vorba de datele statistice privind temperatura medie globală publicate de NASA-GISS (Goddard Institute for Space Sciences) care sunt „ajustate” în permanenţă, după cum dictează interesul[25]. Cei care au curiozitatea să se convingă singuri, pot merge la site-ul cu datele respective[26], care sunt actualizate lunar. Ei bine, se poate constata că de la o lună la alta, datele din trecut, fie şi cu decenii în urmă, nu rămân aceleaşi, cum ar fi poate de aşteptat, ci suferă mici variaţii, suficiente pentru a produce modificări substanţiale în trendul temperaturii globale pentru următoarele decenii. Cine nu are răbdare să facă acest experiment pe cont propriu, poate extrage cu wayback machine toate versiunile fişierului stocate de-a lungul timpului în arhiva internetului[27]. Dacă luăm de pildă anul 2000 şi comparăm temperaturile medii globale lună de lună ale acelui an din versiunea cea mai veche a fişierului (4 ianuarie 2012): 18   53   50   53   31   37   36   39   35   19   28   24 (sutimi de grad peste temperatura de referinţă, care este media anilor 1950-1980) cu datele din cea mai recentă versiune (3 septembrie 2019): 23   56   57   57   36   41   38   42   40   28   32   29, putem remarca diferenţe esenţiale, fără excepţie „în sus”. Desigur, temperaturile anului 2000 nu au cunoscut în realitate nicio creştere „retroactivă”, dar e evident că algoritmii de calcul ai acestor temperaturi medii pe baza datelor măsurate efectiv, deci neprelucrate, au cunoscut de-a lungul timpului ajustări substanţiale, cu un sens unic: temperaturile din trecutul apropiat au luat-o mereu „în sus”, cel puţin pe hârtie …

Nici modelele pe baza cărora specialiştii de la IPCC calculează trendurile alarmiste ale temperaturii globale pentru următoarele decenii nu au scăpat de critici, cum ar fi cele din partea japonezului Mototaka Nakamura, autor a numeroase articole de specialitate, dar şi al unei broşuri cu titlul „Confessions of a climate scientist: the global warming hypothesis is an unproven hypothesis” [28] (Confesiunile unui climatolog: ipoteza încălzirii globale este una nedemonstrată), sau venite din partea cercetătorului american de la Stanford, Patrick Frank. Într-un articol publicat în revista „Frontiers in Earth Science” [29] acesta arată că modelele computaţionale folosite de IPCC pentru calcularea evoluţiei temperaturii globale implică de fapt doar o relaţie simplă, de dependenţă liniară, între cantitatea de gaze cu efect de seră şi creşterea temperaturii, deşi ecuaţiile folosite pentru modelare sunt de o complexitate extremă. Autorul a reuşit să reproducă cu exactitate toate rezultatele calculelor IPCC pornind de la aceleaşi date de input, folosind o relaţie de dependenţă foarte simplă. Pe scurt, cu o mică „jucărie” extrem de simplificată, el a reuşit să emuleze toate rezultatele obţinute de programele sofisticate ale climatologilor „oficiali”. Ceea ce iarăşi e un indiciu asupra faptului că parametrii din programele de calcul sunt în permanenţă „ajustaţi” pentru a obţine rezultatele dorite dintru început. O descriere ceva mai puţin tehnică a rezultatelor sale poate fi citită aici[30], iar întreaga poveste a publicării articolului său, după o odisee de câţiva ani, aici[31]. Autorul documentează „argumentele” ridicole prin care o serie de revieweri i-au respins în mod repetat articolul (până când în final a fost acceptat în revista amintită), dorind să arate prin aceasta incompetenţa crasă în domeniul modelării şi calculelor numerice a multor „climatologi”. Concluzia sa este că aceştia „nu sunt oameni de ştiinţă. Modelarea climatică nu este parte a ştiinţei fizicii. Modelatorii climei nu au pregătirea necesară pentru a evalua fiabilitatea fizică a propriilor modele.”

Iraţionalitatea unei pseudo-religii seculare

Argumente care pur şi simplu afirmă această teză a încălzirii globale antropogene pot fi citite în toate mediile „oficiale”. De aceea am încercat să prezint în acest lung eseu şi care sunt criticile care se aduc acestei teorii.  Suntem într-o situaţie asemănătoare cu un proces de indicii. Ce decizie ar putea lua un judecător obiectiv şi imparţial, după ce a ascultat punctele de vedere ale ambelor părţi?

Acuzarea, adică cei care acuză omenirea că a provocat aşa-zisa încălzire globală, pleacă de la premisa vinovăţiei. Evident, acesta e poziţia oricărui procuror care aduce dovezi împotriva celui aflat pe banca acuzării.

Teoria pe care o susţine acuzarea ar putea fi, totuşi, adevărată. Numai că menirea judecătorului este aceea de a asculta şi argumentele celeilalte părţi, într-un mod imparţial, păstrând prezumţia de nevinovăţie.

Ce se poate spune în apărarea celui acuzat? Dacă se ştie nevinovat, el nu poate face altceva decât să demonteze argumentele acuzării, căreia îi revine de fapt sarcina probatorie. Doar comuniştii îţi cereau să îţi demonstrezi efectiv nevinovăţia, ei plecând din start de la premisa opusă.

Argumentele contrare s-au adus. Cu toate acestea, teoria expusă de acuzare ar putea rămâne în principiu adevărată. Faptul că institutele de cercetare urmăresc în mod evident o agendă politică nu implică faptul că teoria încălzirii globale e falsă. Nici faptul că pentru a susţine această teorie s-au folosit metodologii greşite, s-au manipulat date şi s-au folosit modele computaţionale inacurate sau „ajustate” nu o invalidează în mod automat. Pentru adepţi, adevărul lor poate rămâne în continuare în principiu valabil, dar neatins, ca un nimb luminos în sferele sale înalte, lunecându-le mereu printre degete în încercările lor de a-l „prinde”, care până acum s-au dovedit a fi şubrede şi falimentare. Dar cei care cred în el, nu vor renunţa să caute să se apropie de esenţa sa magică, în impulsul lor care îi împinge la o vânătoare mistică de himere. Aceasta pentru că ştiinţa progresează continuu. Poate că datele de mâine ar putea fi mai precise, iar simulările în computer mai performante, reuşind să demonstreze în cele din urmă fără dubiu ceea ce acum este doar intuit, crezut, sau presupus drept adevărat într-un mod aprioric.

E ca şi cum s-ar încerca o demonstraţie „ştiinţifică” a existenţei lui Dumnezeu. Aşa ceva nu se va putea realiza niciodată, indiferent cât de plauzibile ar fi indiciile care s-ar aduce.

Termenul de „apocalipsă” înseamnă la originile sale „revelaţie” (gr. apokalipsis), motivat de revelaţia pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o pe insula Patmos despre sfârşitul vremurilor şi care a fost inclusă, după cum ştim, în „Cartea Apocalipsei” din Sfânta Scriptură. Ţinând cont de anumite elemente simbolice descrise în ea cărora unii tind să le confere o interpretare literală, s-a impus pe scară largă o nouă semnificaţie a termenului. Anume, prin „apocalipsă” se mai înţelege o serie de dezastre şi de cataclisme care ar vesti „sfârşitul lumii”. Ei bine, atunci când vorbim despre „apocalipsa climatică”, referirile sunt în primul rând la această teorie, că încălzirea globală pretins antropogenă ar putea duce la o catastrofă planetară. Dar nu e doar atât. Căci ea reprezintă în primul rând o credinţă, chiar o „revelaţie” pe care pretind că o au adepţii ei.

Iar această credinţă nu poate fi zdruncinată practic prin nimic. Astfel, dacă în următoarele decenii încălzirea climei va încetini sau se va opri, ei se vor vedea confirmaţi în opinia lor. Vor spune că faptul se datorează măsurilor luate, care au fost corecte, prin urmare va trebui să „o ţinem tot aşa”. Dimpotrivă, dacă încălzirea va continua, ei vor avea aceeaşi atitudine alarmistă de până acum, spunând că „nu se iau suficiente măsuri”.

E practic un cerc vicios, din care singura ieşire ar putea fi ... venirea unei noi epoci glaciare, unicul leac care ar putea să-i convingă definitiv că „credinţa” lor e de fapt o himeră, că omul nu are puterea de a influenţa decisiv un sistem de dimensiunile şi complexitatea Terrei. Deşi probabil nici asta nu ar rezolva problema în mod definitiv, ci ar deschide o alta: e de aşteptat ca atunci că apară o nouă sectă, contrară, care să propovăduiască „iarna apocaliptică” şi „răcirea globală”, precum şi ce măsuri ar trebui luate atunci pentru a o obţine o „încălzire” a climei.

După cum vedem, ne aflăm de fapt în faţa unei veritabile religii seculare, cu un caracter panteist. Care are o credinţă imuabilă, cu dogmele sale indiscutabile, cu o ierarhie instituţionalizată, cu anateme împotriva ereticilor, cu un stil de viaţă ascetic (pentru adepţii mai fervenţi, cu mod de viaţă eco-vegan), cu ameninţarea unei apocalipse dacă omenirea nu se converteşte în masă la acest crez...

Cu alte cuvinte, avem toate ingredientele unei religii, cu excepţia transcendenţei şi a caracterului personal al divinităţii înaintea căreia se închină membrii acestui cult sui-generis. Au credinţă (că lucrurile stau aşa cum susţin), au speranţă (că într-o zi vor reuşi să demonstreze aceasta în mod inechivoc) dar le lipseşte tocmai esenţialul …

Dacă aşa stau lucrurile, atunci o religie nu va putea fi combătută niciodată prin argumente pur ştiinţifice. Ci numai prin mărturisirea Celui Care a spus atât de simplu şi de frumos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14:6) sau „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan, 4:8).

Sunt cuvinte pe care nicio altă religie nu ni le poate oferi. Încât dacă vrem să căutăm izbăvirea, nu o vom putea găsi nici în decarbonizare, nici în paradisul terestru promis de utopia transformistă, ci doar acolo unde se află ea: la Dumnezeul Cel viu! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei, 6:33)



[1] https://www.nbcnews.com/news/world/teen-climate-activist-greta-thunberg-delivers-scathing-speech-u-n-n1057621

[2] https://www.rt.com/news/469534-greta-thunberg-fear-business/

[3] https://www.wbgu.de/en/publications/publication/world-in-transition-a-social-contract-for-sustainability#section-2

[4]https://sustainabledevelopment.un.org/content/documents/21252030%20Agenda%20for%20Sustainable%20Development%20web.pdf

[5] http://humansarefree.com/2015/10/the-un-2030-agenda-decoded-blueprint.html

[6] https://www.focus.de/wissen/klima/klimaprognosen/tid-22565/klimawandel-auf-direktem-weg-in-die-klimadiktatur_aid_634490.html

[7] https://www.heartland.org/news-opinion/news/global-warming-fake-news-from-the-start

[8] https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/hotpolitics/interviews/wirth.html

[9] https://www.cfr.org/membership/roster

[10] https://wattsupwiththat.com/2011/06/26/quote-of-the-week-still-wirthless-after-all-these-years-edition/

[11] https://www.washingtontimes.com/news/2016/aug/22/george-soros-al-gores-sugar-daddy/

[12] https://www.forbes.com/sites/thomaslandstreet/2015/08/28/soros-doesnt-like-coal-stocks-he-likes-money/

[13] https://www.nationalgeographic.com/environment/2019/09/ipcc-report-climate-change-affecting-ocean-ice/

[14] https://www.technocracy.news/climate-scientists-write-to-un-there-is-no-climate-emergency/

[15] https://ktwop.com/2017/02/26/man-made-contribution-to-carbon-dioxide-in-the-atmosphere-is-just-4-3/

[16] https://www.theeuropean.de/klaus-miehling/zehn-gruende-die-gegen-einen-klimawandel-sprechen/

[17] https://cei.org/sites/default/files/IQA_NASA_97_Percent_Final.pdf

[18] http://climatechangereconsidered.org/

[19] https://www.heartland.org/_template-assets/documents/Books/Why%20Scientists%20Disagree%20Second%20Edition%20with%20covers.pdf

[20] https://www.youtube.com/watch?v=unKZhr3JMhA&t=71s (partea 1), https://www.youtube.com/watch?v=Clpmt5_8MBg (partea 2), https://www.youtube.com/watch?v=YVDHbOu7Sq8 (partea 3)

[21] https://www.conservapedia.com/index.php?title=Climategate

[22] https://wattsupwiththat.com/climategate/

[23] https://wattsupwiththat.com/2009/11/20/mikes-nature-trick/

[24] https://principia-scientific.org/breaking-news-dr-tim-ball-defeats-michael-manns-climate-lawsuit/

[25] https://www.telegraph.co.uk/comment/11367272/Climategate-the-sequel-How-we-are-STILL-being-tricked-with-flawed-data-on-global-warming.html

[26] https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v4/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea mai nouă, la care s-a trecut de curând (oare de ce?),  a cărei arhivă nu se întinde foarte mult în trecut (nu cumva pentru a nu mai putea fi observate discrepanţe substanţiale faţă de anii trecuţi, de vreme ce „ajustarea în sus” e deja fapt împlinit?)

[27]https://web.archive.org/web/*/https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v3/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea anterioară, încă valabilă şi ea, ale cărei conţinuturi succesive au fost arhivate în ultimii 7 ani (dacă nu funcţionează prin click direct, atunci copy&paste în browser linkul indicat mai sus)

[28] https://quadrant.org.au/opinion/doomed-planet/2019/09/a-climate-modeller-spills-the-beans/

[29] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/feart.2019.00223/full

[30] https://wattsupwiththat.com/2019/09/19/emulation-4-w-m-long-wave-cloud-forcing-error-and-meaning/

[31] https://wattsupwiththat.com/2015/02/24/are-climate-modelers-scientists/

Bogdan Munteanu

divider

22 Iulie 2019
Gelu Gheorghiu – PREZENT!

După o lungă şi dureroasă pătimire, legionarul Gheorghe (Gelu) Gheorghiu, părintele nostru sufletesc şi ultima autoritate legionară în spatele căreia am crescut şi ne-am format, a trecut astăzi la Domnul, întregind rândurile Legiunii Cereşti. Înmormântarea va avea loc miercuri, 24 iulie, ora 11, la Biserica Cimitirului Izvorul Nou (Drumul Murgului, nr 47, Bucureşti).

Gelu Gheorghiu s-a născut la 29 mai 1922, la Galaţi. A urmat studiile liceale la Constanţa unde, prin intermediul fratelui său mai mare, a luat contact pentru prima dată cu Frăţiile de Cruce. Activează constant întâi în cadrul FDC, apoi în Mişcarea Legionară. Student la Facultatea Politehnică din Bucureşti, este cooptat în 1944 ca membru în ultimul Comandament Legionar care a activat în clandestinitate în ţară, alaturi de Ionuţ Stoica, Şerban Secu, Spiru Obreja, Puiu Florescu, Nelu Jijie etc. Activitatea lor consta în reorganizarea legionarilor nearestaţi pentru angajarea lor în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, procurarea de arme şi muniţii, asigurarea unei reţele de case şi gazde sigure etc.

Arestat la 13 iunie 1948, Gelu Gheorghiu este condamnat iniţial la 8 ani temniţă grea pentru adăpostirea câtorva fraţi de cruce căutaţi de poliţie. În 1950 Securitatea descoperă implicarea sa în Comandamentul Legionar şi în Mişcarea de Rezistenţă şi îl judecă într-un nou proces, primind de această dată o condamnare de 25 ani muncă silnică. Fiind student la data arestării, a fost trimis la închisoarea Piteşti unde va trece prin satanicul experiment al „reeducării” timp de aproape un an. În tot acest timp rezistă fară să accepte compromisul şi reeducarea. După Piteşti a trecut prin Aiud, Jilava, Văcăreşti şi Gherla.

Eliberat în iulie 1964 prin decretul general de graţiere a deţinuţilor politici, nu i se va permite să îşi continue studiile. Va lucra întâi ca electrician, apoi ca tehnician, fiind atent supravegheat de Securitate până la pensionare. Implicat din primele zile ale lui 1990 în toate încercările de recuperare a memoriei neamului şi de reorganizare a Mişcării Legionare în ţară, va fi un soldat fidel al acesteia activând în cadrul Fundaţiei Profesor George Manu şi răspunzând de distribuţia revistei „Permanenţe”. După trecerea la Domnul a lui Nicolae Roşca (2013), a preluat conducerea Fundaţiei până în 2015 când a predat-o ca moştenire legitimă celor din generaţiile mai tinere, rămânând alături de ei şi de la Fundaţie în funcţia de consilier onorific.

Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu...

Gelu Gheorghiu - PREZENT!

Cezarina Condurache

divider

18 Iulie 2019
Eroii României de azi

Există anumite momente când şi sportul, prin rezultate de excepţie venite ca din senin pe fondul unei cenuşii mediocrităţi, poate modela caracterul unei naţiuni. Căci nu e puţin lucru să simţi gustul marilor victorii după o perioadă de umilinţe perpetue.

Trecutul ne-a mai arătat asemenea exemple: titlul de campioană mondială la fotbal cucerit în 1954 de Germania Federală, dintr-o postură de outsider, a intrat în istorie sub numele de „miracolul de la Berna”. Pentru un popor umilit printre ruinele unei ţări distruse de un război pustiitor, acest „miracol” a avut un rol de catalizator moral, de redobândire a încrederii în sine a unei naţiuni. Care de la postura trecută de cea mai mare putere militară a Europei ajunsese într-un stadiu maxim de degradare, înainte de a-şi pune din nou la treabă calităţile native – disciplină, devotament, seriozitate, hărnicie – pentru a realiza „miracole” atât în domeniul sportiv, dar nu numai. O ţară complet distrusă avea să avanseze, treptat, din nou în postura de lider european, de data aceasta pe plan economic. Ar însemna însă să divaghez prea mult dacă m-aş opri să detaliez pe seama noilor măsuri cu care se încearcă în ultima vreme dezintegrarea acestei maşinării germane (prin imigraţie masivă, isterie ecologistă, socializarea datoriilor europene), cu complicitatea largă a multor figuri politice interne, inconştiente sau pur şi simplu trădătoare ale interesului naţional. Poate cu altă ocazie.

Aceste rânduri sunt şi trebuie să fie despre România şi eroii ei de azi. Eroii de pe câmpurile de luptă, martirii pentru cauza neamului, au fost ieri. Pe undeva e bine că astăzi nimeni nu mai trebuie să înfrunte nemijlocit moartea pentru a putea spune că reprezintă cu cinste neamul său şi flamura tricoloră. Bătăliile şi rivalităţile dintre naţiuni s-au mutat acum în marea lor majoritate pe terenurile de sport. N-aş vrea totuşi să se înţeleagă greşit: „naţionalismul” rămâne valabil la modul integral, nu poate fi redus nicidecum la dimensiunea sa sportivă. Doar că acele evenimente majore, capabile să penetreze o naţiune până în ultimul colţişor al ei, să ofere modele pentru toţi românii şi să trezească pe scară largă un sentiment de încredere dublată de mândrie legitimă, se petrec astăzi mai ales în sport. E foarte posibil ca în viitor să vină iarăşi alte vremuri, când în prim plan vor sta alte dimensiuni ale afirmării spiritului nostru naţional. Dar acum, în vara anului 2019, e momentul să ne bucurăm constatând că acesta se manifestă în întrecerile sportive, dar mai ales pentru faptul că românii se regăsesc în el. Adică se regăsesc pe ei înşişi, prin acele modele cu care se identifică în primul rând sufleteşte.

Rezultatele echipei de fotbal U21 (sub 21 de ani la începerea campaniei de calificare) – atingerea semifinalei campionatului european, dar mai ales felul de a juca, unul plin de prospeţime şi exuberanţă, au făcut după multă vreme ca milioane de români din ţară şi de pe tot întinsul Europei să-şi afişeze public bucuria îmbrăcaţi în culorile echipei naţionale. Am asistat la o „epidemie” de mândrie legitimă, la o explozie de patriotism.

Aceşti băieţi au reuşit să reaprindă o flacără care părea stinsă. Ceea ce a contat foarte mult şi a trezit de asemenea respectul sincer al comentatorilor internaţionali, a fost maniera de joc: una curajoasă, ţintind mereu victoria (până şi în acel egal cu iz „strategic” cu Franţa, tot ai noştri au fost mai aproape de gol şi au avut un penalty refuzat), nelăsându-se intimidaţi de numele şi faima adversarilor. Au dovedit de fiecare dată că sunt capabili să riposteze după ce au primit gol (meciurile cu Croaţia, Anglia, prima repriză cu Germania), dovedind că nu se mulţumesc cu „mărunţiş”, cu strategii meschine de a „nu se face de râs” sau de a „nu pierde”, ci că ţintesc marea performanţă, luptându-se de la egal la egal cu orice adversar, scopul final fiind mereu victoria.

Discursurile mobilizatoare din vestiar ale căpitanului acestei minunate echipe, portarul Ionuţ Radu, au avut ceva din aerul marţial al bătăliilor istorice. „Să-i călcăm pe cap” (ce-i drept, nu sună prea frumos, dar cum spuneam, sportul a luat azi locul măcelurilor iar metafora locul ghioagelor, doar ideea de mobilizare totală rămâne aceeaşi) sau „să le arătăm ce înseamnă să fii român!”.

Şi le-au arătat... Pentru cine poate să discearnă, jocul echipei noastre a însemnat totodată o veritabilă etalare a virtuţilor colective româneşti şi în acelaşi timp o depăşire a eternelor noastre defecte. Astfel, nu poate să nu ne ducă gândul la o paralelă, păstrând proporţiile, fireşte, cu bătăliile istorice de care ne amintim cu mândrie. Care au fost –atunci şi acum- premisele obţinerii victoriei, dar mai ales care a fost stilul sau nota dominantă a strategiei noastre?

Premisele au fost, fireşte, calităţile individuale, moralul de învingător şi curajul. De aşa ceva are nevoie orice echipă, orice naţiune. Dar modul cum se încheagă acestea pe terenul de joc (sau de luptă) are întotdeauna o amprentă specifică. Românii nu au fost niciodată o mare putere, nici militară, nici economică, nici sportivă. Aşa că specificul victoriilor noastre, al strategiilor de succes, a fost de cele mai multe ori surprinderea adversarului. Să-l ataci acolo unde şi atunci când nu se aşteaptă. O recuperare banală în terenul adversarului se poate transforma în atac fulgerător pe seama dezorganizării defensive a acestuia. Sau ţâşniri rapide şi precise pe contraatac, asemenea unor şarje devastatoare de cavalerie uşoară, arătând rivalilor că aparenta lor dominare poate fi oricând taxată letal. Adică o veritabilă personalitate în joc şi implicit o manieră de a impune respect.

Noi nu putem juca precum tăvălugul german sau maşinăria de pase spaniolă, care-şi sufocă advesarul, împingându-l în corzi, până când în final acesta cedează. Dar am dovedit capacitatea de a refuza această postură de a ne lăsa dominaţi şi înghesuiţi în propriul teren, dincolo de o acceptare deliberată, controlată, a acestui statut. Singura excepţie a constituit-o finalul meciului din semifinala cu Germania, pe fondul unei călduri sufocante de aproape 40 de grade şi al unei zile în plus de odihnă pentru adversari. La un moment dat bravilor noştri băieţi li s-a terminat benzina din rezervoare, fapt ce a dus în final de meci la o înfrângere. Dar una din acelea despre care poţi să spui că o accepţi cu fruntea sus, mândru de ce ai realizat până atunci. O semifinală de european şi o calificare plină de promisiuni la Jocurile Olimpice din 2020 nu înseamnă puţin lucru pentru spiritul naţional românesc condensat la dimensiunea sa fotbalistică.

Marea victorie a venit însă în tenis. Titlul de la Wimbledon câştigat de Simona Halep va intra cu siguranţă în istorie şi înseamnă totodată atingerea unui nou prag, cel al desăvârşirii sportive, de către această minunată campioană. Câştigarea Roland-Garrosului de anul trecut, după o victorie muncită, în faţa unei adversare oricum teoretic inferioare, a fost una menită doar să „spargă gheaţa”. Dar acum, după această victorie entuziasmantă, categorică, obţinută în faţa Serenei Williams, o legendă aflată la un singur titlu de Grand Slam de performanţa de cea mai titrată tenismenă din istorie, Simona Halep arată că, cel puţin pentru câţiva ani de acum încolo, ea este cea care ar putea prelua coroana de regină a tenisului mondial.

Înfruntarea din această finală memorabilă, dar totodată fără istoric, a avut ceva din aerul luptei între David şi Goliat sau între Făt-Fumos şi zmeul din basme. Sau iarăşi, făcând paralele istorice, înfruntarea între calităţile româneşti autentice şi o superputere internaţională, care se bazează în primul rând pe forţa impresionantă a propriului armament greu. Numai că în faţa aceleiaşi strategii româneşti a suprizei, a jocului variat, a contraloviturilor fulgerătoare, pe fondul unui moral la cote maxime şi al unei mobilităţi la superlativ, forţa brută, dar totodată statică, a adversarei, a fost în final silită să capituleze fără drept de apel. A învins inteligenţa nativă românească, dublată de o maximă concentrare şi stăpânire de sine şi a artei jocului de tenis. A fost una din cele mai categorice victorii şi una din cele mai scurte finale feminine la Wimbledon – turneul cel mai important şi totodată încărcat de tradiţie din lume.

Dar nu numai maniera de joc e de apreciat la Simona Halep, această mare campioană care de-acum va intra în rândurile legendelor sportului românesc. În persoana ei sclipesc nestematele virtuţilor României adevărate. O apariţie simplă, plină de naturaleţe şi de şarm, stârnind spontan simpatia spectatorilor. Iar mai presus de asta, credinţa şi patriotismul autentice, mărturisite limpede şi firesc, fără falsitatea unor gesturi teatrale. O sportivă care după fiecare victorie se închină cu semnul crucii şi care nu uită să mulţumească ţarii şi compatrioţilor ei (reuşind totodată să evite instrumentalizarea ei de către politicieni avizi de publicitate) nu pot decât să o înscrie în rândul simbolurilor noastre naţionale, al eroilor României de azi.

În sine, victoriile de pe terenul de sport nu sunt totul. Dar în cazul Simonei ele sunt cu mult mai mult: mereu un prilej de mărturisire şi de înălţare românească. Iată de ce nu e de mirare că a fost distinsă cu Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Bisericii pentru mireni (similară cu cea primită de campionul la masculin, sârbul Novak Djokovic, anul 2019 marcând în premieră o dublă victorie „ortodoxă”, dacă ne interesează şi astfel de statistici).

Îmbucurător este faptul că ea este conştientă, rămânând totodată modestă şi cu picioarele pe pământ, de potenţialul ei imens de catalizator pe care îl are pentru conştiinţele conaţionalilor. La întoarcerea victorioasă de la Wimbledon, în faţa miilor de români veniţi să-şi aclame campioana, Simona a rostit aceste cuvinte:

„Vreau să vă mulțumesc pentru toată energia pozitivă pe care mi-o transmiteți mereu, o simt și atunci când merg la turnee, am foarte mulți români alături de mine. Este un lucru deosebit că ați venit în seara asta atât de mulți să ne bucurăm împreună de acest trofeu! Este extraordinar, îmi transmiteți atâta iubire și atâta bucurie (aplauze)... Știu că avem nevoie un model în viață ca să fim motivați și inspirați, dar cel mai important lucru este să credem în noi. De aceea, dacă reușim să avem încredere în noi, în puterea noastră interioară, suntem în stare să facem orice! Vă doresc numai bine, vă mulțumesc că ați fost alături de mine într-un moment frumos!”

Românii au nevoie mai mult ca oricând de asemenea modele capabile să le dea încredere şi care să întruchipeze valorile în care ei se regăsesc. Succesele sportivilor noştri din vara acestui an au reprezentat unul din rarele prilejuri fericite în acest sens. Să ne bucurăm împreună alături de ei!

Bogdan Munteanu

divider

24 Mai 2019
Apocalipsa: profeţii despre trecut sau contururile unei posibile interpretări

Veacul care a trecut de la făurirea României Mari poate fi considerat pe drept cuvânt drept unul „apocaliptic”. A început sub semnul luptei anticomuniste – în anul 1919 armata română învingea trupele regimului comunist instaurat în Ungaria, ajungând până la Budapesta – iar următoarele şapte decenii s-au desfăşurat sub aceeaşi zodie: întâi a unei ameninţări permanente prin imperiul roşu de la răsărit şi cozile lui de topor interne, apoi o cruciadă anticomunistă încheiată cu dezastrul de la 23 august, urmată de peste patru decenii de teroare fizică şi ideologică la scară naţională.

Epicentrul acestor monstruozităţi a fost situat în cumplitele temniţe comuniste, unde cei supuşi „reeducării” au trecut prin încercări şi suplicii de neimaginat. Din ele au ieşit întregi doar cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu. Nu trebuie să ne mirăm că aceşti deţinuţi politici au simţit în mod nemijlocit faptul că acolo în temniţe ei nu s-au aflat doar în faţa unor oameni, ci au fost siliţi să înfrunte veritabile încarnări ale unor forţe cu o rădăcină profundă ce trece dincolo de materia vizibilă, venind dinspre lumea răului spiritual.

La oameni precum Ioan Ianolide, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Mina Dobzeu şi mulţi alţii ca ei, putem observa fără putinţă de tăgadă o accentuată sensibilitate apocaliptică. Iată aşadar cheia în care ei au interpretat încercările prin care le-a fost dat să treacă. Simbolic vorbind, ei au înfruntat, şi cu ajutorul lui Dumnezeu au biruit fiara din Apocalipsă, în formele în care ea s-a manifestat în acele momente.

Dacă privim la secolul 20 cu toate ororile sale, două războaie mondiale cu sute de milioane de victime, cu regimuri de dictatură sângeroasă, nu ne duce gândul la un veac cu adevărat apocaliptic? Am scăpat oare de el, lepădându-l ca pe o haină veche, depăşită de o istorie care a lăsat în urmă negurile trecutului şi înaintează triumfal spre un viitor luminos? Sau ne putem imagina mai curând că ne aflăm în pragul unei noi etape, ale cărei încercări vor fi de altă natură? În orice caz, din perspectiva celor care mărturisesc creştinismul se poate spune că valorile spirituale sunt supuse în continuare unui susţinut asalt din partea ideologiei progresismului contemporan, un substitut nonviolent la teroarea comunistă, dar care în fond urmăreşte aceleaşi ţeluri de inginerie socială.

Cei mai nimeriţi să ne ofere răspunsul la astfel de întrebări sunt cei care au trăit încercările „veacului apocaliptic” pe pielea lor. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu (trecut la Domnul în 2018), binecunoscut drept cel care în temniţă l-a botezat pe evreul Nicolae Steinhardt, a publicat în 2011 o tâlcuire a Cărţii Apocalipsei care conţine o serie de elemente absolut originale. Am citit-o acum câţiva ani, iar la prima lectură am rămas fascinat de schema de bază pe care ne-o propune demersul exegetic al părintelui. Din păcate, scrierea sa conţine şi unele detalii mai puţin convingătoare, sau chiar implauzibile, încât la finalul lecturii nu mai ştii cărora merită să le dai crezare, şi cărora nu.

Însă dacă realizăm faptul că practic întregul secol scurs de la făurirea României Mari a stat sub semnul apocaliptic al terorii comuniste şi al urmărilor ei, cred că merită să ne mai aplecăm odată, cu mult discernământ, asupra scrierii părintelui Mina. În orice caz, e o greşeală să ne hazardăm în a emite profeţii despre ce va urma în viitor. Dar „profeţiile despre trecut” sunt perfect posibile, iar o serie de pietre de hotar din istoria de până acum a omenirii, privită din perspectiva Bisericii creştine, pot fi identificate sub forme simbolice în Cartea Apocalipsei. Rezultatul este asemeni unui puzzle incomplet, care se potriveşte foarte bine cu tot ce ştim până acum. Abia atunci când se va cunoaşte perspectiva de ansamblu, tabloul acesta va putea fi definitiv confirmat, după cum la o adică ar putea fi şi complet răsturnat.

Aceasta pentru că părintele Mina ne propune o schemă interpretativă originală: anume Cartea Apocalipsei ar descrie întreaga istorie a Bisericii lui Hristos, de la perioada apostolică şi până la sfârşitul veacurilor, împărţită în şapte etape. Aceste etape corespund celor şapte scrisori care sunt adresate celor şapte Biserici din Apocalipsă. Pe lângă aceasta  - şi aici Pr. Mina se deosebeşte de alţi exegeţi -  el asociază fiecăreia din aceste etape pecetea, trâmbiţa şi revărsarea cupei corespunzătoare, toate fiind în număr de şapte. Gruparea acestora în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan în succesiuni de elemente comune nu ar fi deci una cronologică, ci mai degrabă categorială. Peceţile, trâmbiţele şi cupele nu ar ţine prin urmare de perioada finală a lumii, ci corespund câte uneia din cele şapte perioade istorice, dintre care majoritatea sunt deja în urma noastră.

Desigur, această abordare nu ar fi decât un simplu joc intelectual gratuit, dacă nu ar avea acoperire în simbolurile şi viziunile descrise în Apocalipsă. Pe acestea părintele Mina le tâlcuieşte cu multă pricepere, în cheie alegorică, găsind astfel corespondenţe remarcabile cu o serie de evenimente istorice care au însemnat puncte de cotitură. Astfel, de pildă steaua căzută din cer după ce răsună a treia trâmbiţă, e identificată cu apariţia islamului în cea de-a treia perioadă a Bisericii (veacul de aur, după perioada apostolică şi cea a persecuţiilor). Cerul semnifică obârşia sa din lumea spirituală, dar transmiterea are loc printr-o cădere de acolo, aşadar printr-un înger căzut – exact aşa cum se susţine că a primit profetul Mahomed revelaţia noii religii. Otrăvirea „izvoarelor apelor” prin această stea ar reprezenta astfel căderea vetrelor creştinismului primar din Orientul mijlociu (Ţara Sfântă, Siria, Antiohia, Capadocia) sub stăpânire islamică.

Am dat doar un singur exemplu cu caracter ilustrativ. Un comentariu mai detaliat la cartea părintelui Mina, în care se încearcă distingerea elementelor cu un grad ridicat de plauzibilitate în ceea ce priveşte corespondenţa cu faptele istoriei de până acum, poate fi găsit în cartea „România 100 – Veacul apocaliptic” care va apărea la sfârşitul acestei luni la Editura Evdokimos. Pe lângă acest miez al său, volumul mai cuprinde şi eseuri referitoare la martirii temniţelor comuniste, atitudini de rezistenţă morală şi spirituală în faţa asaltului progresismului contemporan, sau consideraţii asupra unor personaje de anvergură, unele mai mult, altele mai puţin cunoscute, aparţinând mesianismului iudaic (contemporan cu noi sau din trecutul apropiat) care se manifestă prin ramuri cu orientări radical diferite. Ispita abordării unor astfel de teme incitante într-o cheie „conspiraţionistă” e desigur foarte mare, dar cei interesaţi de aşa ceva ar trebui să caute în altă parte. În ce mă priveşte, am preferat o abordare simbolică, fundamentată teologic, mai presus de nivelul social-politic, la care rămân doar atunci când mă refer la evenimente de actualitate.

Trebuie spus că în noua mea carte nu m-am încumetat la o interpretare integrală a Apocalipsei, aşa cum o face Pr. Mina Dobzeu, ci doar la descifrarea unor posibile „profeţii despre trecut” şi la căutarea unor corespondenţe cu istoria cunoscută. Aplicând aceeaşi grilă simbolică a părintelui Mina, pe alocuri unele din interpretările sale se pot aprofunda şi circumscrie chiar mai precis decât în cele scrise de el. Alteori însă cred că se cuvine să ne despărţim de anumite tâlcuiri pe care ni le propune, mai ales atunci când e vorba de evenimente care cel mai probabil sunt încă de domeniul viitorului. Aşa este de pildă femeia desfrânată din capitolul 17, îmbrăcată în roşu şi beată de sângele martirilor creştini. Căderea ei, a Babilonului, prin lucrarea îngăduită de Dumnezeu a celor zece împăraţi, este interpretată de Pr. Mina drept căderea comunismului, a imperiului sovietic, deşi la cum merg lucrurile în lume în ziua de azi, e evident că acest comunism nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea. Femeia desfrânată e mai degrabă un simbol al laicismului, al raţionalismului ateu, care domină lumea de la Revoluţia Franceză încoace, şi care a inclus şi comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ şi interesant e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluţiei Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiţei Raţiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelaţia Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc şi mâncată, iar puterea ei va fi luată şi va fi dată fiarei. Aşadar, chiar dacă acest raţionalism care astăzi pare atotputernic (şi care acum jubilează în chip ocult în faţa simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu recent)  va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de şubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului. Dar toate acestea sunt lucruri care ţin de un posibil viitor, în privinţa căruia e mai înţelept să nu ne hazardăm cu pronosticuri categorice.

Realizarea faptului că trăim în vremuri descrise de Apocalipsă nu trebuie însă să ne înspăimânte, cu atât mai mult dacă ne gândim că în această scriere profetică ar putea fi condesată în chip simbolic toată istoria lumii. E suficient să ştim că o serie de urgii evocate acolo au avut deja loc în secolul trecut, care până acum a rămas neîntrecut în privinţa violenţei şi brutalităţii sale. Mesajul cărţii nu e unul menit să transmită vreun sentiment de panică sau vreo fobie că se apropie „sfârşitul lumii”. Acesta oricum e mai aproape cu fiecare zi care trece, devansat de sfârşitul nostru personal, care ar trebui să ne preocupe în primul rând. Noi creştinii trebuie să ne păstrăm încrederea şi optimismul eshatologic. Mai precis, să ne întărim credinţa. În vremurile tulburi care se arată acum la orizont, nu se întrevede nicio ieşire pe cale „instituţională” din criza spirituală pe care o traversează omenirea. Nu există niciun „program politic”, nicio înşiruire de puncte care ar putea aduce mântuirea. Scăparea nu poate avea loc decât în sus, pe verticală, prin întoarcerea la Dumnezeu, cu credinţa fermă că El va fi în final cel biruitor. Abia pe urmă se vor adăuga şi celelalte, numai drept consecinţă şi numai atunci când El va hotărî aceasta.

Ceea ce trebuie să ştim noi este să distingem esenţialul de secundar şi să nu uităm nicio clipă că lumea aceasta nu e menită distrugerii, ci înnoirii, transfigurării ei, acest lucru urmând să se petreacă pe deplin odată cu a doua Venire a lui Hristos. E inutil să speculăm asupra duratei rămase, dar trebuie se fim mereu treji şi atenţi la semnele vremurilor.

Pe data de 29 mai la ora 18:30 voi fi prezent la librăria Sophia din Bucureşti (Str. Bibescu-Vodă nr. 19) pentru a lansa oficial cartea „România 100 – Veacul apocaliptic”  împreună cu Sorin Lavric, autorul prefeţei, cu care voi avea un dialog pe seama subiectelor abordate în ea. Nădajduiesc că va fi o întâlnire rodnică între doi oameni ai condeiului şi publicul cititor interesat să cunoască temeiurile mai mult sau mai puţin vizibile ale evoluţiilor din lumea zilelor noastre.

Acest volum, în comparaţie cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios şi nici înspăimântat, ci un ins care îşi pune cu seriozitate problema sfârşitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele şapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalenţe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeaşi viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide şi Virgil Maxim, cum din acelaşi unghi sunt interpretate curentul progresist şi plaga migraţiei europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocraţia socialistă de la Bruxelles. (Sorin Lavric)

„Veacul apocaliptic” l-ar constitui perioada a şasea din istoria Bisericii, care a stat sub semnul prigoanei comuniste trăită în fiinţa lor şi de Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu sau Mina Dobzeu. Acea sensibilitate apocaliptică de care sunt impregnate scrierile lor ne sugerează că nu putem ajunge la o înţelegere deplină a celor petrecute în lume în ultima sută de ani, inclusiv a frământărilor de azi şi de mâine, dacă nu le încadrăm în perspectiva pe care ne-o oferă cartea Apocalipsei. O putem face folosind instrumentele pe care ni le oferă ei înşişi, aceşti mărturisitori ai Bisericii întemniţate. Epicentrul acestei perioade se află deja în urma noastră, iar acum suntem probabil într-o fază de tranziţie, sau chiar la începutul etapei a şaptea, despre care citim că ar urma să fie cea finală. (Bogdan Munteanu)

 

Bogdan Munteanu

divider

20 Aprilie 2019
Notre-Dame: un semn de foc peste apusul Europei

Celebra catedrală Notre-Dame din inima Parisului mistuită de un incendiu devastator: ce alt simbol mai emblematic pentru vremurile pe care le trăim ne-am putea imagina? În ultimele decenii civilizaţia occidentală a traversat o profundă criză spirituală, care acum ajunge să devoreze în văpaia ei şi vestigiile vizibile ale temeliei -între timp uitată sau ignorată deliberat- pe care s-a ridicat această lume: cea creştină. Ceea ce a căzut pradă flăcărilor nu e doar un monument istoric, arhitectural sau un simbol naţional. Ci un simbol prin excelenţă creştin, o mărturie a unor vremuri în care oamenii erau în stare să se angajeze la un efort susţinut, întins peste mai multe generaţii, pentru a lăsa peste veacuri, încrustată în piatră, o amprentă vizibilă a credinţei şi a viziunii lor despre lume.

În lucrarea sa de referinţă în care decriptează simbolistica renumitelor biserici din nordul Moldovei înălţate în perioada lui Ştefan cel Mare şi mai ales a fiului său Petru Rareş, pictorul şi eseistul Sorin Dumitrescu se opreşte întâi asupra catedralelor gotice apusene, încercând să circumscrie duhul originar care le-a zămislit. Astfel, creatorul acestui stil, abatele Suger de la Saint-Denis, ar fi intenţionat crearea unui „stil de expresie care să universalizeze la scară europeană preeminenţa creştină a spiritului francez. Spiritul gotic, ca şi stilul care-i corespunde, sunt aproape hiperbolic naţionale. De aceea Suger nu s-a vrut niciodată creatorul unui stil internaţionalist, lipsit de culoare etnică, ci al unui stil francez naţional, a cărui emblemă spirituală să reprezinte exponenţial Occidentul, în cadrul oricărei sinteze sau conclav mondial. Adică exact programul constructiv şi iconogafic al lăcaşurilor ştefaniene şi rareşiene.” Deschizând o scurtă paranteză: goticul apusean a constituit la mai bine de un secol după dispariţia sa o sursă de inspiraţie şi pentru „stilul moldovenesc” de care vorbim, însă nu doar la nivel pur ornamental, ci şi la cel conceptual. Ctitorii moldoveni au căutat în mod deliberat să realizeze o sinteză între răsărit şi apus, între stilurile bizantin şi gotic, pe care Sorin Dumitrescu o caracterizează printr-o formulare genială drept „coborâre a mentalului gotic în adâncul de taină al unei inimi bizantine”. Adică o unificare a clarităţii şi limpezimii caracteristice minţii apusene cu mistica răsăriteană – ceea ce nu reprezintă altceva decât o anticipare peste secole a ceea ce avea să fie, sau ar trebui să fie, spiritul românesc: o punte între răsărit şi apus. Închidem aici paranteza.

După stingerea pârjolului care a mistuit acoperişul susţinut de grinzi masive de stejar al catedralei şi a provocat prăbuşirea celebrei turle centrale în formă de săgeată, în interiorul din care acum se vede cerul a rămas un morman dezolant de moloz carbonizat. Din fericire, cele mai importante odoare si relicve, printre care şi Cununa de Spini a Mântuitorului adusă din Bizanţ în timpul vremelnicului Imperiu Latin, au putut fi salvate la timp.

Cauzele reale, cele fizice, ale acestui dezastru nu le ştim şi poate nu le vom afla niciodată. Versiunea oficială, lansată cu o rapiditate şi siguranţă stranie încă din primele minute după izbucnirea flăcărilor, este cea a unui accident datorat unor ample lucrări de renovare. Numai că între timp s-a aflat că aceste lucrări nu fuseseră încă începute, ci doar se ridicase schelăria aferentă. Mai apoi, la câteva zile după catastrofă, deşi tot nu s-au putut face încă investigaţii concrete, s-a lansat ipoteza unui scurtcircuit. Cum ar veni, singurul vinovat de serviciu care intră în discuţie pare a fi doar „ghinionul”. Numai că toate prognozele oficiale se bazează deocamdată doar pe o stranie facultate a „clarviziunii”, fără nicio bază concretă. Asta deşi specialiştii în domeniu atrag atenţia că siguranţele electrice nu aveau cum să nu fie cunoscute de cei care aveau în custodie celebra catedrală, iar lemnul vechi şi masiv al grinzilor de stejar nu se aprinde cu una, cu două, în viteza la care am asistat, fără folosirea de materiale inflamabile. După cum, în cazul unui edificiu de o asemenea importanţă, existenţa detectoarelor de incendiu ar trebui să fie un fapt de la sine înţeles. Asemenea dispozitive sunt capabile să sesizeze incendiul în stadiul său incipient şi să-i localizeze focarul, mai ales în cazul unui banal scurt-circuit, care ar fi ars mocnit o bună bucată de vreme până ce incendiul ar fi ajuns la proporţiile cunoscute. Numai că acest foc incipient, cu dâra sa subţire de fum, nu a fost văzut de către nimeni. Ceea ce toată lumea a putut vedea a fost cu totul altceva: un acoperiş impozant cuprins în mod subit de flăcări pe o mare parte din întinderea sa.

E vizibil de la o poştă că se caută cu orice preţ evitarea altor posibile explicaţii ale incendiului, mai precis aceea după care incendiul ar fi putut fi provocat în mod deliberat. Odată cu pregătirea lucrărilor de renovare, în partea de sub acoperişul catedralei au putut pătrunde şi persoane străine. Chiar niciun suspect printre cei care au avut acces? Singurele variante posibile în această direcţie sunt însă tabu, căci adeverirea oricăreia dintre ele ar însemna o lovitură de imagine catastrofală pentru establishmentul politic pro-globalist al Franţei şi al Europei: fie un atentat cu motivaţii islamiste încadrat într-o întreagă serie (în ultimele luni de zile numărul bisericilor din Franţa care au fost profanate astfel a crescut exponenţial, deşi ştirile despre ele au circulat cu multă reticenţă), fie o operaţiune tipic diversionistă pusă la cale prin implicarea serviciilor secrete, pentru a crea o puternică emoţie în rândurile opiniei publice, menită să abată atenţia de la gravele probleme sociale cu care se confruntă Franţa preşedintelui Macron, a cărui frazeologie bombastică convinge din ce în ce mai puţin. Adică un soi de „Colectiv à la française”, de o altă anvergură spaţială, posibil încărcat şi de o simbolistică ocultă, anticreştină, dar din fericire fără victime omeneşti – variantă care pare totuşi mai probabilă decât celelalte.

Desigur, dacă adevărul corespunde unuia din aceste ultime scenarii care implică o incendiere deliberată, autorităţile îl vor muşamaliza, pentru că nu au încotro. Nouă nu ne rămâne aşadar decât să aşteptăm explicaţiile oficiale ale dezastrului, care fără îndoială vor da vina doar pe o fatalitate implacabilă, şi să măsurăm cât de groasă va fi aţa albă cu care vor fi cusute…

Neglijenţă criminală, act terorist sau operaţiune ocult-diversionistă: indiferent care ar fi adevărata cauză a incendiului de la Notre-Dame, o catedrală închinată lui Dumnezeu, ea nu face decât să denote gravitatea crizei spirituale care paralizează Occidentul. Faptul că s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai acum, nu denotă altceva decât degradarea preţuirii pentru asemenea simboluri şi pentru moştenirea legată de ele. E adevărat că această catastrofă a mişcat profund întreaga lume, inclusiv pe cei cu dare de mână care s-au întrecut în donaţii generoase, reuşindu-se într-un timp record strângerea unei sume impresionante, în apropierea cifrei de un miliard de euro. Desigur, ar mai trebui de câteva ori pe atât, dar în următorii ani aceşti bani se vor aduna cu siguranţă.

Aşadar celebra Notre-Dame va fi în cele din urmă refăcută, fără îndoială. Dar în numele cărui ideal? Reconstrucţia ei e de urmărit şi din perspectivă simbolică: se va căuta oare o refacere cât mai fidelă a vechii catedrale? Sau se va căuta în mod deliberat plasarea în edificiul restaurat şi a unor amprente simbolice ale modernităţii, străine de duhul lui originar, după modelul piramidei de sticlă din curtea nu mai puţin celebrului Luvru? Precedentul există, iar în Franţa ultimelor două secole şi jumătate totul e posibil. O dovedeşte şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale creatorului stilului gotic, abatele Suger, care fusese înmormântat la Saint-Denis, ctitoria sa, care a devenit ulterior şi necropola regilor Franţei: aceste morminte au fost profanate în vâltoarea Revoluţiei Franceze, iar osemintele aruncate în gropi comune. O practică infamă, care aminteşte de ceea ce aveau să facă mai târziu comuniştii în Europa de Răsărit.

Aşadar, dacă în noul veşmânt pe care îl va primi vechea Notre-Dame anumite elemente istorice vor fi alterate în mod voit, vom avea de aici înainte încrustat în materie, şi vizibil în mod evident pentru toată lumea, încă un simbol menit să proclame triumful laicismului şi al modernităţii asupra tradiţiei Europei creştine. Iată de ce acel duh în care va fi  reconstruită partea distrusă a catedralei este un element esenţial pentru a putea pune un diagnostic şi mai precis al stadiului crizei spirituale care cuprinde lumea contemporană.

Până când vom ajunge să ne dumirim pe deplin, putem spune că dezastrul de la Notre-Dame înseamnă fără putinţă de tăgadă un semn de foc peste apusul Europei – termen înţeles cu ambivalenţa-i inerentă.

Bogdan Munteanu

divider

04 Octombrie 2018
Dreptul la Memorie: Meri Constantinescu - pomenire de 2 ani

Sâmbătă, 6 octombrie 2018, ora 11, Cimitirul Central Sibiu

Maria Blaj Constantinescu - născută la 1 martie 1929 în Teliu-Braşov; absolventă a unei şcoli tehnice; studentă; membră a Cetăţuilor Legionare; deţinută politic timp de 10 ani (1948-1952 şi 1954-1960) în temniţele Sibiu, Deva, Mislea, Miercurea Ciuc; domiciliu forţat timp de doi ani în Bărăgan/ Viişoara (1960-1962); în timpul domiciliului obligatoriu se căsătoreşte cu un camarad de pătimire, Gabriel Constantinescu; după 1990 prezentă în toate acţiunile comemorative ale foştilor deţinuţi politici; iniţiatoarea construcţiei Monumentului Martirelor de la Ciuc şi a multor altor semne ale memoriei anticomuniste; implicată alături de soţul ei în editarea şi difuzarea revistei „Puncte Cardinale”; trece la Domnul în data de 8 octombrie 2016 şi este înmormântată în Cimitirul Central Sibiu.

Meri Constantinescu - PREZENT! În veci pomenirea ei!

Cezarina Condurache

divider

12 Septembrie 2018
O nouă pagină de facebook...

Dragi prieteni, pagina de facebook a Fundaţiei noastre a fost stearsă ieri... Azi o luăm de la capăt, cu o nouă pagină! Vă invităm să accesaţi noua noastră pagină

https://www.facebook.com/Funda%C5%A3ia-Profesor-George-Manu-1950642884979605/

şi să urmăriţi zilnic noutăţile publicate. În pagina Fundaţiei Profesor George Manu veţi găsi ca şi până acum informaţii despre: comemorările foştilor deţinuţi politici, activităţile şi acţiunile noastre, sinaxarul demnităţii româneşti, temniţele memoriei, Mişcarea Legionară, rezistenţa anticomunistă, articole din revista „Permanenţe”, noutăţi editoriale etc.

Vă mulţumim! Doamne ajută!

Cezarina Condurache

divider

25 Iulie 2018
Parastas de 5 ani pentru Costel Condurache

Dragi prieteni,

Parastasul pentru Costel, la 5 ani de la trecerea la Domnul, va avea loc sambata aceasta, 28 iulie 2018, la Biserica Sfantul Ilie Gorgani din Bucuresti. Sfanta Liturghie va incepe la ora 9 fiind urmata de slujba parastasului in jurul orei 10. Dupa terminarea pomenirii de la biserica, vom merge la mormant, in Cimitirul Militari (bd. Uverturii).

Va asteptam cu drag sa ne rugam impreuna si sa rostim: Costel Condurache - PREZENT!

Cezarina și Corneliu

divider

29 Iunie 2018
Dreptul la Memorie: Comemorarea Isverna/Mehedinţi

Duminică, 1 iulie 2018, la Biserica Cuvioasa Paraschiva Isverna, va avea loc comemorarea fraţilor de cruce împuşcaţi de Securitate în comuna mehedinţeană la 31 martie 1949. Ora 9:30 - Sfânta Liturghie, ora 11:30 - parastasul în faţa Monumentului Martirilor de la Isverna. Va urma un pelerinaj la locul asasinatului şi la cimitirul în care au fost aruncaţi fără cruce şi slujbă de înmormântare.

La sfârşitul lunii martie 1949, studentul Ion Bocârnea împreună cu elevii Eugen Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu - membri ai FDC „Petre Geacu” Mehedinţi, fugind din calea arestărilor operate de autorităţi, au pornit spre Isverna cu gândul de a urca în munţi şi de a se jertfi pentru neam luptând împotriva comunismului. Nu au apucat să lupte, dar s-au pus ca jertfă bineplacută lui Hristos pe altarul neamului... Trădaţi de cel care i-a găzduit, au fost prinşi de Securitate şi împuşcaţi la marginea comunei, apoi plimbaţi prin sat într-o căruţă şi îngropaţi la marginea cimitirului.

După 1990, prin strădania fostei deţinute politic Viorica Stănuleţiu Călinescu (membră a FDC „Petre Geacu” Mehedinţi) povestea eroilor de la Isverna a fost scoasă din temniţele memoriei şi adusă în lumina istoriei neamului. În iulie 2005, AFDPR Dr. Tr. Severin a ridicat un monument inchinat celor 3 fraţi de cruce în curtea Bisericii din Isverna, şi a stabilit ca dată a comemorării lor anuale prima duminică din luna iulie.

Ion Bocârnea, Eugen Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu - PREZENT!

Va aşteptăm la Isverna!

Cezarina Condurache

divider

27 Iunie 2018
Comemorare Gheorghe Grecu - 30 iunie 2018

Dragi prieteni,

Sâmbătă, 30 iunie 2018, la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti, va avea loc o slujbă de pomenire pentru Gheorghe Grecu. Sfânta Liturghie va începe la ora 8:30, iar slujba parastasului în jurul orei 9:30.

Gheorghe Grecu, născut în 27 mai 1913 la Cudalbi/Galați, Frate de Cruce din 1928, participant în toate luptele și bătăliile legionare (tabere de muncă, campanii electorale, revoluția de la 3 septembrie 1940 etc), ridicat la gradul de comandant legionar, combatant în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în campaniile din Est și Vest, deținut politic în timpul comunismului timp de 12 ani (1948-1954 și 1958-1964) în temnițele Jilava, Aiud, Valea Neagră, Capul Midia, Ocnele Mari, Gherla, Galați, deosebit de activ după 1989, trecut la Domnul la vârsta de 99 ani, în 20 ianuarie 2012.

Împreună cu familia lui Nenea Ghiţă Grecu, vă aşteptăm cu drag...

Cezarina Condurache

divider

22 Iunie 2018
Dreptul la memorie: Ziua Legiunii Arhanghelul Mihail, 23-24 iunie 2018

Sâmbătă 23 iunie 2018:
Ora 8, comuna Mărcești, Dâmbovița, Biserica Buna Vestire
– Sfânta Liturghie urmată de slujba parastasului la mormantul lui Tudose Popescu (n.1898, † 1931, șeful studențimii cernăuțene, unul dintre cei 6 Văcăreșteni)
Ora 13, Țigănești/Ciolpani, cimitirul Bisericii Țigănești
– Parastas la mormintele întemeietorilor, Radu Mironovici și Corneliu Georgescu
– Te Deum
– rugăciune și închinare la Troița Căpitanului de la Tâncăbești

Duminică 24 iunie 2018:
Ora 9, Sfânta Liturghie la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din București
Pelerinaj la fostul sediu din strada Gutenberg, Casa Verde și mormântul familiei Codreanu

Potrivit circularei Comandantului Horia Sima din 1951 (anul descoperirii osemintelor lui Corneliu Georgescu), pomenirea întemeietorilor Mișcării Legionare se face anual de Ziua Legiunii, în jurul mormintelor lor.

Din păcate ne sunt încă necunoscute locurile în care se găsesc osemintele Căpitanului și ale lui Moța. Ilie Gârneață este înmormântat departe de țară. Avem însă loc de închinare și de sărbătoare lângă București, la mormântul comun al lui Radu Mironovici și Corneliu Georgescu și, de anul acesta avem și mormântul lui Tudose Popescu, recent identificat.

Doamne ajută!

Cezarina Condurache

divider

30 Mai 2018
Erast Călinescu, Gheorghe Jijie, Constantin Iulian - PREZENT!

Dragi prieteni,

Sâmbătă, 2 iunie 2018, va avea loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din Bucureşti, parastasul de 40 zile pentru Erast Călinescu şi de 6 ani pentru Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian.

Sfânta Liturghie va începe la ora 9, fiind urmată de slujba parastasului. După terminarea acesteia şi împărţirea prinoaselor, vom merge la mormintele celor pomeniţi, aflate în Cimitirele Nefliu şi Străuleşti II.

Vă aşteptăm cu drag să le închinăm împreună un gând, o rugăciune, o floare, o lumânare, o panglică tricoloră şi un cântec verde...

Erast Călinescu, Gheorghe Jijie, Constantin Iulian - PREZENT!

Doamne ajută!

Cezarina Condurache

divider

Afiseaza toate articolele