Cioran şi legionarii

I.

Raporturile lui Emil Cioran cu fenomenul legionar îşi au particularităţile lor aparte, dincolo de simpatiile comune pe care la un moment dat le împărtăşea împreună cu alţi colegi ai generaţiei de elită a intelectualităţii româneşti, cum ar fi Mircea Eliade sau Constantin Noica. Criza existenţială în care l-a adus sfârşitul războiului mondial, care l-a surprins în exilul parizian, şi-a pus o puternică pecete pe devenirea ulterioară a lui Emil Cioran. A avut de făcut o alegere, care a însemnat totodată o despărţire de trecutul şi de rădăcinile sale. Într-o societate dominată de teroarea ideologică de stânga, singura şansă de afirmare a lui Cioran ca scriitor era desprinderea de tot ce a însemnat identitatea sa de până atunci: România şi limba română. Implicit deci, şi de simpatiile lui legionare, care în prima jumătate a anilor ’40, la Paris, atinseseră apogeul, un fapt poate mai puţin cunoscut în toată amploarea sa. Încă din corespondenţa sa de prin anul 1946, vreme în care redacta în franceză “Tratatul de descompunere”, Cioran se declara “imun” la orice fel de ideologie “trecută sau viitoare”. Temă care se regăseşte şi în “Tratat” şi care avea să-l definească de aici încolo pentru tot restul vieţii.

Se pare însă că această schimbare de direcţie nu a fost de ajuns. Teroarea “corectitudinii politice” nu i-a dat pace nicio clipă, lui Cioran reproşându-i-se în permanenţă “trecutul” său, în special cartea “Schimbarea la faţă a României”. Cioran însuşi a încercat din răsputeri să scape de acest stigmat, inclusiv prin cenzurarea unor pasaje ale cărţii amintite, la reeditarea sa în România în anul 1991. Editorul lui Cioran, dl. Gabriel Liiceanu, a încercat desigur să-l protejeze în permanenţă în faţa atacurilor venite dinspre stânga. La scurt timp după moartea filosofului, dl. Liiceanu a fost invitat la o dezbatere radiofonică la un post de radio cultural francez, în care a devenit “avocatul” lui Cioran în faţa unor reproşuri de o natură binecunoscută. Iar “dosarul apărării” cuprindea, pe lângă fragmente din corespondenţă sau din interviuri în care se delimita de trecutul său, şi un text inedit, intitulat “Mon pays”, pe care G. Liiceanu îl datează la începutul anilor ’50 şi care ar fi fost găsit în arhivele rămase după moartea filosofului. Întregul “dosar” a fost publicat ulterior la editura Humanitas în 1996, într-o carte bilingvă: “Ţara mea / Mon pays”.

Iată un fragment din textul lui Cioran:

“Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune. A fost o mişcare crudă, amestec de preistorie şi de profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului, pe care toate autorităţile au persecutat-o şi care făcea tot posibilul să fie persecutată. Căci comisese greşeala de neiertat de a concepe un viitor pentru ceva ce nu avea unul. Toţi şefii ei au fost lichidaţi, iar cadavrele lor aruncate în stradă: în ce-i priveşte, ei s-au ales cu un destin, fapt ce a scutit ţara să aibă la rândul ei unul. Şi-au răscumpărat patria cu demenţa lor. Au fost martiri sângeroşi. Credeau în omor, drept care au şi fost omorâţi. Au luat cu ei în moarte viitorul pe care îl concepuseră în pofida bunului-simţ, a evidenţei, a „istoriei“. Şi mişcarea a fost strivită, dispersată, aproape distrusă. Ea a avut soarta unui Port-Royal sălbatic. Fusese întemeiată pe idei feroce: a dispărut în ferocitate. În clipa în care am încercat o anume slăbiciune pentru aceşti visători sanghinari, am simţit, nelămurit, am presimţit, că nu aveau cum să reuşească, că nici nu trebuiau să reuşească şi că eşecul ţării mele ei îl întrupau într-o formă ideală, perfectă, că destinul lor era tocmai de a da acestui eşec intensitatea şi ţinuta pe care el nu le avea. În fond, făcusem o pasiune pentru un dublu eşec. Aveam totuşi nevoie de un dram de convulsie. Mişcarea aceasta mi-l dădea. Cel care între douăzeci şi treizeci de ani nu subscrie la fanatism, la furie şi la demenţă, este un imbecil. Nu eşti liberal decât din oboseală, democrat, din raţiune.” (Cioran – “Mon pays”)

Tot în această carte este prezentat şi un fragment din unul din cele mai controversate interviuri date de Cioran pe tema trecutului său legionar.

“Garda de fier, din care de altfel nu am facut parte, a fost un fenomen foarte ciudat. Conducătorul ei, Codreanu, era un slav autentic, mai mult tipul unui hatman ucrainean. Ucigaşii gardişti erau în majoritatea lor macedoneni dezrădăcinaţi; de fapt, prin ei se exprima mahalaua României. După cum se spune despre cancer că nu este o singură boală, ci un complex de boli, aşa era şi Garda de Fier – un complex de mişcari şi, mai degrabă, o sectă dementă, decât un partid. Se vorbea acolo mai puţin de deşteptare naţională decât despre splendoarea morţii. Românii sunt în general sceptici, aşteaptă puţin de la destin. Aşa că Garda era, în general, dispreţuită de intelectuali, dar, psihologic, situaţia era alta. Există un fel de alienare la acest popor, profund fatalist. Iar intelectualii de care pomeneam şi care se plictiseau şi lâncezeau cu diplomele lor la sate, se îndreptau către ea în mod natural, cu bucurie. Garda de Fier apărea pretutindeni ca doctorie a tuturor relelor, a plictisului, ba chiar şi a sculamentului…” (Cioran într-un interviu acordat lui F. Bondy)

Cel puţin aceasta este varianta tipărită în cartea de interviuri a lui F. Bondy. Trivialitatea şi grosolănia acestor exprimări cioraniene (sau atribuite lui Cioran) a stârnit o adevărată furtună. A urmat o replică promptă pe principiul “ochi pentru ochi”, intitulată sugestiv “Pe culmile descreerării”, care foloseşte un limbaj de o factură absolut similară (împotriva lui Cioran) în revista “Stindardul” de la München, semnată de profesorul Eugen Lozovan (patriot român, dar nelegionar). Era în anul 1973. Aceasta a ajuns ulterior la cunoştinţa cercurilor legionare din Spania (care au aflat aşadar de aici de declaraţiile atribuite lui Cioran) şi care au replicat în revistele “Carpaţii” (nesemnat, dar în stilul inconfundabil al lui Faust Brădescu) şi “Ţara şi Exilul”, prin însuşi condeiul Comandantului Horia Sima.

Polemica revistelor “Stindardul” şi “Carpaţii” la adresa lui Emil Cioran este imortalizată şi în arhivele Securităţii comuniste, servind ca sursă de inspiraţie pentru articolele lui Mihai Pelin “Adversarul lui Iisus” (I-IV) apărute în “Cronica română” în iunie 2007. De aceste materiale s-a folosit şi Ionel Necula în studiul său “Legionarismul lui Cioran” (revista “Saeculum” 4/2009). Şi aici se analizează evoluţia raporturilor lui Cioran cu Mişcarea Legionară, cu apropierea şi cu distanţarea ulterioară. Se afirmă, desigur, că nu poate exista un “şubler” pentru a măsura sinceritatea unei asemenea delimitări, dar ea nu poate fi pusă la îndoială, fie măcar în parte, mai ales dacă ne aplecăm şi asupra corespondenţei lui Cioran. Totuşi, sinceritatea aceasta avea şi unele mobiluri psihologice mai adânci. E vorba de teamă:

“Dacă a refuzat mai multe premii ce i-au fost decernate (Sainte Beuve, Combat, Nimier) – unele însoţite de sume considerabile, faptul se explică şi prin aceea că se ferea de prea multă zarvă în jurul numelui său pentru a nu determina contrareacţii înverşunate, cu scotociri reptiline prin cutele biografiei sale unde, fireşte, ar fi dat şi peste rătăcirile sale politice din tinereţe. Tratamentul furibund aplicat lui Vintilă Horia în 1960, atunci când a fost să i se confere premiul Goncourt, noianul acuzaţiilor îndurate de congenerul său român îl înspăimânta şi n-ar fi vrut să îndure un calvar asemănător. N-ar fi rezistat la mizeriile prin care a trecut confratele său”. (I. Necula, op. cit.)

Prin articolul de faţă şi prin materialele pe care le vom prezenta în numerele viitoare vom încerca să facem ceva mai multă lumină asupra “cazului Cioran”, în special asupra acerbei polemici pe care am amintit-o mai sus. Pe lângă articolul integral din “Carpaţii” vom prelua şi articolul Comandantului Horia Sima asupra acestei chestiuni şi vom prezenta şi unele amintiri inedite şi consideraţii aparţinând lui Alexandru M. Frâncu, camaradul nostru nonagenar din Brazilia, fost camarad şi apropiat al lui Emil Cioran în cadrul Garnizoanei din Paris în timpul războiului.

Şi Alexandru Frâncu desluşeşte acelaşi motiv al “fricii” în schimbarea de orientare a lui Cioran în perioada postbelică.

“Mărturisesc că toate detaliile scabroase despre aprecierile lui Cioran despre Căpitan şi despre Mişcarea Legionară în genere mi-au tăiat orice impuls de a scrie despre el. Totuşi, reflectând, mi-a apărut răspunsul Mişcării: el se află în explicarea generoasă şi iertătoare a lui Horia Sima care pune pe seama metafizicii delirul lui Cioran. Eu îl pun pe seama unei reacţii psihologice profunde a sa: FRICA. Metafizică sau doar psihologică, explicaţia serveşte nu pentru a-l ierta, ci pentru a-l înţelege. În concluzie, vom închide ochii asupra mişeliei lui şi ne vom sili s-o uităm şi s-o facem compensată de indiscutabilul lui geniu scriitoricesc. Avem puţini români de calitatea lui de scriitor: nu ne putem permite luxul de a-I sacrifica. Moralitatea suferă, dar prestigiul literar al unui român rămâne intact.
(…)

Eram în 1945. Parisul fusese liberat din mâna Wehrmachtului, care îl ocupase timp de patru ani. Pentru noi, românii, şi mai ales pentru mine, situaţia se transformase în mod dramatic. Legaţia noastră fusese ocupată de un grup de 9 comunişti (evrei de origine română) care stabilise o listă de români ce trebuiau să fie lichidaţi. Îmi făcuseră onoarea să mă pună pe listă între cei dintâi. Capetele de acuzare: legionar, colaborator cu nemţii, pentru care scosesem revista “Documentation Hebdomadaire”, prezenţa aproape cotidiană la Propagandastaffel ca secretar al asociaţiei ziariştilor străini şi –nefericitule!– faptul de a fi scris şase articole contra lui Stalin.

Jean Dides, comisarul poliţiei pariziene însărcinat cu supravegherea străinilor, devenit prietenul nostru, al lui Cioran şi al meu, vine în panică la mine acasă şi-mi spune: “Ascunde-te! Dispari! Comuniştii vor să te lichideze. Au omorât deja o seamă de “adversari”! Şi noi nu putem face nimic! Ei sunt stăpânii situaţiei. Te rog, pleacă imediat!“ Să plec? Unde? Am intrat şi eu în panică, pierdut cu totul. Iată că apare Cracanera: „Fă-ţi imediat bagajul! Ţi-am găsit o ascunzătoare la o ziaristă olandeză pe rue Monsieur le Prince. Te întâlnesc la ea peste o oră!“ Pun esenţialul într-o valiză şi-mi încalec bicicleta. Cu totul neaşteptat mă întâlnesc cu Cioran, pe bicicletă şi el. „ Te duci în vilegiatură?“ mă întrebă jovial. „Nu, mă duc să mă ascund de comunişti. La o olandeză pe strada…“ „Nu!“ îmi taie, speriat, vorba. „Nu vreau să ştiu! Sunt incapabil să nu spun tot ce ştiu dacă aş fi constrâns. Mai ales de comunişti. La revedere!“ şi a luat-o repede din loc. Ar fi putut cel puţin să mă întrebe dacă poate face ceva pentru un camarad. Legea legionară ca şi legea umană în general cere să-ţi ajuţi camaradul “şi la bine şi la rău”. Cine a înţeles s-o respecte a fost evreul Cracanera (Krakauer).” (din amintirile lui Alexandru M. Frâncu)

Totuşi, acele delimitări ale lui Cioran, atât cea din interviul către F. Bondy, cât şi textul (publicat doar postum) “Mon pays” continuă să ridice unele semne de întrebare. În corespondenţa lui Emil Cioran cu fratele său Aurel datată exact din acea perioadă (1973) găsim următoarele referiri:

“În plus, am avut şi alte plicitiseli de tot felul cu compatrioţi de-ai noştri. Nu pot să intru în amănunte. Nişte interpretări răuvoitoare ale unor declaraţii pe care le-am făcut cu ani în urmă şi care au fost “falsificate” de un ziarist.” (6. Oct. 1973)

“Nu merită să scrii oricui. Sunt oameni care n-au priceput nimic, sectari obnubilaţi de propria lor mitologie sectară. N-am citit eu atacurile, mi s-au citit la telefon. Ce demenţi! Am redactat un mic text în franţuzeşte ca să clarific lucrurile. Mi-e imposibil să-ţi dau o adresă, căci ei nu-mi trimit fiţuicile lor. Trebuie să-ţi mai spun că s-au iscat o serie întreagă de neînţelegeri şi că mi s-au atribuit nişte declaraţii pe care nu le-am făcut niciodată, cel puţin nu în stilul şi în termenii incriminaţi.“ (31. Oct. 1973)

Ce putem deduce de aici? Anume, Cioran pretinde că acele declaraţii, în forma în care au apărut în cartea de interviuri a lui F. Bondy i-au fost falsificate! Cel puţin, cum spune el explicit, susţine că nu le-a făcut în stilul şi în termenii incriminaţi. Indignarea sa este îndreptată cu siguranţă împotriva articolelor lui Lozovan (cel mai probabil), care foloseşte trivialităţi de genul celor atribuite lui Cioran, sau a celui din “Carpaţii”, care îi reaminteşte filosofului unele aspecte “incomode” ale tinereţii sale, pe care acesta le-ar fi dorit uitate. Dar mai aflăm ceva. Anume că Cioran a scris cu această ocazie un text în franceză menit să clarifice “lucrurile”, adică trecutul său legionar. Ne putem pune întrebarea: unde este acest text? Dacă era cunoscut sau dacă s-ar fi găsit, s-ar fi potrivit desigur de minune ca piesă la “dosarul” publicat în volumul “Mon pays”. Sau, ar fi fost cu siguranţă citat în felurite ocazii de către adversari ai legionarismului ca semn al delimitării lui Cioran, aşa cum s-a făcut în nenumărate rânduri cu acea declaraţie pe care i-a atribuit-o F. Bondy.

Există însă şi o posibilă explicaţie a acestei “lipse”. Anume, că acel text este chiar … “Mon pays”, cu toate că Gabriel Liiceanu îl consideră ca datând de la începutul anilor ’50. Ideea fiind că delimitarea explicită a lui Cioran de legionarism ar fi veche, avându-şi rădăcinile încă de atunci, cu decenii în urmă, şi că ar fi fost rodul unei profunde deliberări interioare.

Reamintim contextul. În 1995, chiar la scurt timp după moartea sa, Cioran era atacat din nou prin presa franceză pentru trecutul său, sugerându-se că toate operele sale în franceză nu sunt decât o reeditare, însă răsturnată, în cheie inversă, a scrierilor sale de tinereţe în limba română, cele atât de controversate. Gabriel Liiceanu a încercat din răsputeri, şi mânat, desigur, de bune intenţii, să-l apere pe Cioran, publicând cartea bilingvă intitulată “Ţara mea /Mon pays”, care mai conţine şi transcrierea unei discuţii pro şi contra Cioran la care a participat şi Liiceanu la un post de radio francez. Pare însă foarte plauzibil ca “Mon pays” să fie inspirat chiar de aceste dispute din presa românească din exil şi să fie scris tocmai în 1973, rămânând la sertar până după moartea lui Cioran. Datarea lui în anul 1950, chiar şi cu complicitatea Simonei Boué, pare a nu corespunde adevărului. Unde este atunci textul din 1973 la care face referire Cioran în corespondenţa sa? De ce nu l-a publicat dl. Liiceanu în acelaşi volum din 1996, dacă era tot un text menit să “clarifice” relaţiile lui Cioran cu legionarismul? E de amintit că Gabriel Liiceanu avea la acea vreme acces practic neîngrădit la toate manuscrisele lui Cioran. De menţionat că cele trei volume publicate ale “Caietelor” care conţin însemnări şi schiţe ale lui Cioran, acoperă perioada 1957-1972, deci sunt în afara ambelor variante de datare ale textului “Ţara mea” (fie la începutul anilor ‘50, fie în 1973).

Prin urmare, ne permitem să ridicăm un semn de întrebare, îndemnându-i pe alţii mai informaţi decât noi să confirme sau să infirme această ipoteză. Anume că textul “Mon pays” are o geneză mult mai târzie şi mai ”profană”, în sensul că nu este rezultatul unor meditaţii profunde sau al unei introspecţii, cât mai degrabă rodul unor presiuni venite din exterior, ţinând cont de tot contextul acelei polemici şi al reacţiilor venite la adresa lui Cioran dinspre dreapta. Iar odată eliberat de povara frământărilor sale prin redactarea acestui scurt text, Cioran nu a mai găsit de cuviinţă să iasă cu el în public, lăsându-l să vegeteze în arhiva sa.

Încă un indiciu că Cioran ar fi scris “Mon pays” în 1973 este referirea la acel “Port-Royal sălbatic”. Iată un alt fragment de scrisoare către fratele său Aurel, practic din aceeaşi perioadă: “ De curând, ţi-am trimis şapte volume din Port-Royal de Sainte Beuve.” (24. Nov. 1973) Motivul este recurent la Cioran în acea vreme: “Indiferent de destinul personal al fiecăruia, laolaltă am alcătuit o generaţie în fond tragică. Vorbind odată de “noi, ăştialalţi, Mircea Vulcănescu îmi spunea ca un profet că vom avea soarta unui Port-Royal. A fost adevărat aproape fără excepţie pentru toţi cei care făceau parte, sau voiau să facă parte, din “tânăra generaţie”.” (către Arşavir Acterian, 6 Ian. 1972).

S-ar putea, desigur, sugera, că din moment ce destinul de tip “Port-Royal” este o formulare mai veche a lui Vulcănescu, ar fi putut apărea şi într-un text “Ţara mea” scris eventual la începutul anilor ‘50. Totuşi, unele accente din el indică o distanţă mult mai mare în timp faţă de perioada legionară a lui Cioran, care s-a încheiat în fond abia prin 1944: “Extravaganţele mele de odinioară îmi păreau de neconceput; nu puteam nici măcar să-mi imaginez propriul trecut. Şi când îmi întorc privirea înapoi, el pare să-mi amintească de anii altcuiva. Este un altul cel pe care îl reneg, tot ce înseamnă “eu” este acum aiurea, la o mie de leghe de cel care am fost”. Parcă totuşi nu foloseşti asemenea expresii la adresa unor convingeri pe care încă le mai împărtăşeai cu numai vreo şase ani în urmă…

Textul “Ţara mea”, sau cel puţin reflexe mai ample ale sale, dacă ar fi fost scris la începutul anilor ‘50, s-ar fi regăsit în volumul “Ispita de a exista”, publicat în 1956. Aici găsim unele consideraţii, însă mult mai scurte, pe această temă: “Ţara mea, a cărei existenţă vedeam limpede că nu are nici o noimă, îmi apărea ca rezultat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fără secol de aur, fără cuceriri şi fără nebunie, fără un Don Quijote al amărăciunilor noastre. Să-i aparţii –ce lecţie de umilinţă şi sarcasm, ce urgie, ce lepră! Marea idee ce domnea acolo – eram prea insolent, prea plin de mine însumi pentru a-i intui originea, profunzimea sau experienţele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu. Cum mi s-a strecurat în minte, n-aş putea spune. Cert este însă că atunci când am ajuns să o simt cu luciditate, m-am împăcat cu ţara mea, care pe dată a încetat să mă mai obsedeze.” Nici în “Istorie şi utopie” nu găsim alte înrudiri cu motivele şi temele din “Ţara mea”.

 

II.

Reamintim contextul care a dus în exilul românesc la izbucnirea unei polemici în toată regula. Emil Cioran este unul din protagoniştii unei cărţi de interviuri a jurnalistului François Bondy, apărută în anul 1972. Aici este prezentată o declaraţie a sa, devenită ulterior celebră şi folosită adesea ca “armă” de cercurile antilegionare (reprodusă şi de noi în articolul precedent) în care scriitorul susţinea că nu a făcut niciodată parte din Mişcarea Legionară, folosind la adresa acesteia nu figura de stil care l-a făcut celebru pentru cuvântul său elevat, ci ceva mult mai trivial: înjurătura. Alexandru M. Frâncu, apropiat al lui Cioran din perioada sa legionară de la Paris găseşte următoarea explicaţie: “Am găsit un nou motiv pentru înţelegerea şi iertarea exploziei ranchiunoase, voit vulnerabilă a lui Cioran contra Legiunii şi mai ales contra omului cel mai venerat al ei: Căpitanul. E înjurătura la români. Ce e de fapt înjurătura? O explozie răutăcioasă, un atac veninos, destinat a răni profund pe adversar prin ce are el mai sfânt.”

Prima reacţie la această declaraţie a lui Cioran a apărut mai întâi în presa nelegionară, în revista “Stindardul” de la München, sub semnătura profesorului universitar Eugen Lozovan. Acesta, profund indignat de exprimările cioraniene, îi răspunde acestuia cu aceeaşi monedă, într-un articol intitulat “Pe culmile descreerării”. Cercurile legionare din exil au luat cunoştinţă de acest articol şi au replicat la rândul lor prin Faust Brădescu (nesemnat) în revista “Carpaţii” şi prin Horia Sima în “Ţara şi exilul”. Aceste două texte le reproducem în continuare şi noi.

Aşa cum am amintit însă în articolul precedent, lucrurile nu sunt încă suficient de clare. În corespondenţa cu fratele său Aurel (rămas legionar până la moarte), Emil Cioran susţine că declaraţiile sale au fost falsificate de jurnalistul respectiv, că el nu s-ar fi exprimat niciodată în asemenea termeni. Cert este că autorii articolelor pe care le prezentăm în cele ce urmează nu puteau citi nici gânduri şi nici conţinuturi epistolare de la distanţă, încât singurul lor punct de reper era litera scrisă şi răspândită în public. E o situaţie în care, dacă ne gândim bine, Emil Cioran este pus într-o postură de şah-mat, demnă de compătimit. Şi, de ce nu, după atâtea decenii, de iertat. Scenariul este următorul. Pe seama sa sunt puse o serie de declaraţii scabroase, sub limita josniciei, despre un ideal pe care el la un moment dat l-a împărtăşit cu entuziasm şi de care mai apoi s-a distanţat din simplul motiv al “răcirii” credinţei, a aparentei lipse de perspective (imediate) şi a terorii ideologice de stânga din Franţa postbelică. Cioran practic nu a mai avut de ales: a preferat împlinirea ca scriitor cu un talent strălucit şi o viziune crepusculară, de un scepticism rafinat, unei ratări existenţiale, unei ajungeri la starea de simplu vagabond, stigmatizat ideologic în mod definitiv. În orice caz, în cazul de faţă, Cioran a fost pus în mod abil într-o situaţie fără replică, care desigur că l-a afectat profund şi pe el. Îi era practic imposibil să dea o dezminţire publică a acelor afirmaţii pretinse ale sale, căci ar fi însemnat în orice caz nuanţarea poziţiei sale faţă de legionarism în termeni mai favorabili acestuia din urmă. Situaţie implicând practic o “sinucidere” literară a lui Cioran. Pe de altă parte, nu avea sens nici să publice un text de răspuns la adresa atacurilor venite dinspre legionari, căci nu ar fi făcut decât să creeze vâlvă şi să atragă şi mai mult atenţia publică asupura unui trecut al său pe care l-ar fi dorit învăluit în discreţie. Cum ar fi fost ca întreaga lume literară franceză să citească un răspuns al lui Cioran la adresa articolului din “Carpaţii”, în care se amintesc o serie de detalii foarte explicite despre implicarea legionară a lui Cioran?

Nu i-a mai rămas aşadar decât raportarea la această stare de lucruri exclusiv în sfera sa intimă, fie în cea a corespondenţei private, fie în cea a textelor de sertar. Noi punem pe seama acestor împrejurări geneza textului “Mon pays”, care oficial este datat ca o despărţire a lui Cioran de legionarism încă de la începutul anilor 50. Un argument împotriva acestei datări “oficiale” ar fi şi o menţiune în corespondenţa lui Emil Cioran cu fratele său Aurel, în care acesta se delimitează de acea “declaraţie” pe care i-o atribuie F. Bondy şi spune că a scris un mic text în franceză, pentru a “pune lucrurile la punct”. Din motivele mai sus amintite, Cioran nu-şi permitea ieşirea în public cu polemici de această natură, încât nu e de mirare că textul “Mon pays” a apărut doar postum. Un alt argument ar fi şi faptul că la începutul anilor 50 Cioran încă mai era vizitat de fostul său camarad din perioada sa legionară a anilor 40 de la Paris, Alexandru M. Frâncu, între timp stabilit în Brazilia, întreţinându-se cu acesta în mod cordial, fapt ce nu prea consonează cu o ruptură radicală cu trecutul motivată “ideologic”. Pentru Cioran, despărţirea care s-a produs imediat după război a avut loc mai mult din motive literare: a trecut la limba franceză, renunţând complet la fosta sa identitate de scriitor român. Aceasta a fost singura ruptură explicită cu tinereţea sa avântată: trecerea de la exaltare la pesimism, de la exuberanţa românească la pedanteria franţuzească:

“Limba română n-are rigoarea francezei, e o limbă cu o gramatică mobilă, o limbă liberă, mult mai apropiată de temperamentul meu. (…) În acelaşi timp franceza, care îţi impune mereu limite, te civilizează. Nu poţi fi nebun în franţuzeşte. Adică excesul nu e posibil în franceză, devine grotesc. (…) A fost pentru mine ca o cămaşă de forţă, exact cum îi domoleşti pe nebuni. Franceza a fost pentru mine o disciplină impusă şi finalmente a avut un efect pozitiv asupra mea. Limitându-mă, m-a salvat, mi-a interzis să exagerez la tot pasul. Acceptarea acestei discipline lingvistice mi-a temperat delirul.” (Emil Cioran, interviu acordat lui G. Liiceanu, 1990)

Emil Cioran îşi reneagă trecutul

A-şi renega trecutul pentru a se înălţa spiritual, cum au facut-o atâţia în istoria omenirii, e poate gestul cel mai extraordinar pe care-l poate face omul pe drumul împlinirii. A-şi renega însă acest trecut numai din teamă, interes sau bucuria de a se vedea într-o ipostază unică e tot ce poate fi mai laş, infam şi de dispreţuit. E gestul omului mic la suflet, oricât de mare ar fi în inteligenţă sau talent; e gestul omului disperat, prins în fiarele neputinţei de depăşire.

În faţa acestor cazuri, te cuprinde tristeţea sau te apucă lehamitea. Rămâi înmărmurit de lipsa de pudoare a celor ce-şi etalează prăbuşirea sufletească emfatic şi foarte adesea în mod ordinar. O! Dacă această neruşinare s-ar limita la o atitudine de tăcută şi decentă ieşire din rânduri, cu câtă uşurinţă am putea respecta opinia şi renegarea propriului trecut al celui în cauză! Există însă indivizi care nu se pot menţine la acest nivel. Au nevoie să zvârle în mocirlă acest trecut, pentru a nu se mai simţi singuri în putreziciunea ce le macină fiinţa. Când individul ajunge la acest stadiu, nimic nu-l mai poate opri de a minţi, de a batjocori, de a înjosi, de a scormoni în propria-i gangrenă mijloace noi de depravare morală.

Am în faţa ochilor ediţia specială a publicaţiei “Stindardul” (nr. 124 B, iulie 1973), în care dl. Eugen Lozovan înfierează cu vehemenţă declaraţiile imunde ale scriitorului Emil Cioran cu privire la Garda de Fier, Corneliu Codreanu, elementele de elită macedonene şi intelectualii români. Toată recunoştinţa noastră profesorului Eugen Lozovan, care, fără a fi membru al Mişcării, a înţeles să pună la punct ieşirile grosolane ale celui care, la un moment dat, a trăit intens fenomenul legionar. Cu atât mai mare este onoarea unuia şi mai profundă decăderea celuilalt. Magistrala palmă abătută peste obrazul insensibil al ex-ne-fostului legionar e de sine stătătoare, păstrând gravitatea şi valoarea morală pe care i-o dau numele şi personalitatea autorului. Scrisoarea profesorului Eugen Lozovan, în conţinutul ei plin de adevăruri şi perspective, n-are nevoie de a fi susţinută prin noi adjective şi calificări. Dar avem datoria să reamintim celui ce-şi reneagă trecutul, precum şi celor ce-l cred pe cuvânt, că nu-i suficient să declari în pro sau în contra, pentru ca realitatea să dispară în negura istoriei. Bun sau rău, trecutul aparţine fiecăruia, şi dacă uneori îl poţi regreta, în niciun caz nu-l poţi renega. Atitudinea devine însă crimă şi decădere morală când e însoţită de o serie de aprecieri gratuite, insolente şi agresive, împotriva celor ce nu te pot trage imediat la răspundere. Iar când afirmaţiile grosolane vin să întregească propaganda iudeo-comunistă contra naţionalismului românesc, gestul capătă o adevarată formă demenţială.

Nu-i în caracterul legionar să izbim în cel ce-şi întoarnă sufletul de la preceptele noastre. Fiecare e liber să se călauzească cum vrea în viaţă. Noi ştim să iertăm şi să uităm. Dar nu putem nici tolera ca această înţelegere să fie considerată o slăbiciune şi să devină un mijloc uşor de batjocură la adresa Mişcării Legionare. Cazul scriitorului Emil Cioran ne permite să atragem atenţia tuturor celor ce s-ar lăsa tentaţi să procedeze cu aceeaşi dezinvoltură şi demenţă, că Mişcarea Legionară e capabilă, când trebuie, să nu uite şi să nu ierte. Iar pentru ca domnul Emil Cioran să nu creadă că memoria foştilor camarazi a suferit aceeaşi scleroză ca a domniei sale, îi vom reaminti numai câteva aspecte concrete din trecutul Garnizoanei Paris, în timpul războiului, când domnia-sa era unul din elementele de valoare şi de viitor ale naţionalismului românesc.

1. Nu ştiu dacă-şi mai aduce aminte de cei vreo 50 de legionari, studenţi şi muncitori, ce constituiau Garnizoana Paris în acea epocă, sub conducerea inginerului Ion Cristescu. Nu ştiu dacă-şi mai aduce aminte de discuţiile politice care aveau loc foarte adesea la cafeneaua Mahieu, în grădina Luxembourg, la cantina bisericii, uneori (mai rar) în camera de hotel din rue Monsieur le Prince, discuţii animate de verva nestânjenită a unui Al. Mateescu-Frâncu, de inteligenţa vie a lui Lucian Bădescu, de argumentele puternice ale unui Octav Nandriş, de stilul ponderat al lui Ion Cristescu, de entuziasmul unui Petre Cârciu şi, mai ales, dirijate de greutatea intelectuală şi forţa de expunere a unui Emil Cioran…

Erau momente de înălţare sufletească şi de încredere în viitorul neamului românesc, când ACEL Emil Cioran ne vorbea de personalitatea lui Corneliu Codreanu, de pericolul semit în ţară şi-n lume, de necesitatea pedepsirii celor ce-au jecmănit neamul românesc, de importanţa revoluţiei legionare în viaţa politică etc. În acea vreme, Corneliu Codreanu nu era un individ sută-n sută slav, cu chip de hatman ucrainean, ci exponentul tipic al poporului valah, era omul ce trebuia să realizeze schimbarea la faţă a României şi care, prin sacrificiul vieţii, pecetluia o nouă ordine morală. În acea vreme, jidovimea era un pericol mortal pentru om şi societate; fraţii macedoneni erau purtătorii sentimentului de justiţie; iar intelectualii legionari, singurele forţe vii şi conştiente în faţa dictaturii regale şi a nelegiuirilor camarilei filo-semite. Pentru toţi cei ce-l ascultam, Emil Cioran devenise un fel de guru respectat, pe care puţini aveau curajul să-l înfrunte pe probleme legionare. E adevărat că au trecut de atunci 30 de ani!…

2. Nu ştiu dacă-şi mai aduce aminte de ziua în care a sosit vestea că, sub presiunea forţelor legionare, Regele Carol al-II-lea a fost obligat să abdice. Eram vreo sută de studenţi ce luam masa de prânz la cantina bisericii. S-a produs un entuziasm de nedescris! Urale, cântece, discursuri improvizate. Mişcarea Legionară intra într-o nouă fază, pe care nimeni n-o putea bănui atât de scurtă.

În mijlocul acestei adunări supraexcitate, cineva a strigat să se smulgă tabloul cu chipul Regelui Carol al-II-lea din salonul unde erau aliniate mesele cantinei. Odata smuls din cui, ACEL Emil Cioran l-a dus afară şi i-a dat foc el însuşi, vociferând împotriva înjidovitului rege, călăul Gărzii de Fier, asasinul Căpitanului etc. Irascibilul filosof găsise un mijloc să-şi verse focul lăuntric şi să-şi mărturisească viile sentimente ce le nutrea faţă de Mişcarea Legionară triumfătoare. Cât de sincer o fi fost în acea clipă?… E adevărat însă că au trecut de atunci 30 de ani!…

3. Nu ştiu dacă-şi mai aduce aminte de o carte asupra Gărzii de Fier, scrisă în franţuzeşte de Paul Guiraud, Codreanu et la Garde de Fer. Autorul, naţionalist francez, entuziasmat de doctrina legionară şi de personalitatea lui Corneliu Codreanu, a vrut să dea în franceză o viziune completă a fenomenului legionar. A cerut deci Garnizoanei legionare din Paris două lucruri: o explicaţie amplă asupra diferitelor puncte ce voia să atingă în cartea lui; o prefaţă din partea legionarilor din Paris. Aceste două misiuni au fost încredinţate celui care, printre noi, avea talentul, prestanţa şi capacitatea de a o face în cele mai perfecte condiţii: EMIL CIORAN.

Astfel, timp de mai multe săptămâni, cel ce-şi reneagă astăzi trecutul a explicat pe îndelete francezului Guiraud misterele, suferinţele, doctrina şi speranţele Gărzii de Fier, precum şi extraordinara apariţie a lui Corneliu Codreanu în atmosfera politică a secolului XX. Iar ca un corolar al nelegăturii lui cu Mişcarea Legionară, a scris şi prefaţa acestei cărţi, una dintre cele mai dense şi nezdruncinate apologii a luptei şi sacrificiilor legionare. E drept că n-a semnat-o, dar a făcut-o în numele Grupului legionar din Paris. E adevarăt însă că au trecut de atunci 30 de ani!…
Pentru un om care n-a avut NICIODATĂ nici în clin nici în mânecă cu ucigaşii gardişti, cu secta dementă, cu această doctorie a plictisului şi a sculamentului (Cioran dixit!), scriitorul şi filosoful Emil Cioran a fost cu siguranţă o victimă permanentă a macedonenilor, care l-au forţat să gândească, să vorbească şi să scrie în numele Gărzii de Fier. Românul care scria ca Pascal si Valéry va ramane şi pe mai departe un mare şi talentat scriitor. E partea naturii care l-a dăruit cu câteva atribute excepţionale. Dar nu va putea fi niciodată chemat om de caracter. Înfeudat cum e în propria-i nimicnicie sufletească, se va prăbuşi din ce în ce pe tăvălugul destinului ce-l paşte, îngropând definitiv talentul spiritual pe care i l-a pus în mână această Mişcare Legionară pe care o loveşte astăzi ca (sic!) cel mai mişel dintre duşmanii declaraţi.

ACEL Cioran de acum 30 de ani e mort. Şi noi o deplângem primii. Dar nu vrem ca (sic!) cel de azi să creadă că-şi poate face mendrele fără ca Mişcarea Legionară să-şi manifeste indignarea. Paguba morală pricinuită de cuvintele lui va fi ştearsă cu timpul de însăşi măreţia doctrinei legionare, dar pata lipsei de caracter, pe care şi-a pus-o singur pe frunte, îi va fi podoabă în vecii vecilor. Ca răzbunare suplimentară, nu-i dorim decât o luciditate cât de tardivă pentru a înţelege şi simţi răul pe care l-a comis.

Carpaţii, noiembrie 1973

Cazul Cioran şi reacţia “Stindardului”

Dl. Eugen Lozovan, în “Stindardul”, răspunde unui recent interviu al scriitorului Emil Cioran, în care, între altele, se ocupă şi de Garda de Fier.

Declaraţiile d-lui Cioran sunt atât de excentrice încât provoacă dezgustul oricărui om înzestrat cu bun simţ şi echilibru mintal. Credem că şi adversarii s-au cutremurat de această avalanşă de injurii şi infamii.

Dl. Cioran nu e la prima izbucnire de acest gen. Nu ne-am ocupat niciodată de el şi nu i-am răspuns. Spre deosebire de dl. Eugen Lozovan, noi credem că ne aflăm în faţa altui fenomen, a unui caz Cioran de altă natură.

Dl. Cioran nu e un caz politic şi nici chiar uman, ci strict de esenţă metafizică. Numai sub această specie putem să-i înţelegem izbucnirile deconcertate.

D. Cioran şi-a început itinerarul interior fascinat de filosofia lui Nietzsche. “Pe culmile disperării”, “Schimbarea la faţă a României”, “arderea etapelor” sunt expresia acestei perioade. Când mişcarea legionară s-a afirmat cu putere în România, a aderat la nietzscheanismul de tip creştin al acestei mişcări.

Prăbuşindu-se cel de-al Treilea Reich, care pretindea a încarna “voinţa de putere” a lui Nietzsche şi apoi intrând într-o zonă istorică fără perspective însăşi mişcarea legionară, dl. Cioran s-a văzut despuiat de toate certitudinile vieţii lui. Totul se prăbuşise în jurul lui şi el azvârlit gol-goluţ în faţa unei lumi care ameninţa să-l înghită.

În acel moment (1944) ar fi trebuit să facă un efort eroic pentru a-şi adânci propria filosofie, făcând distincţie între o anumită conjunctură nefavorabilă şi dimensiunile ei inalterabile.

Dl. Cioran n-a avut tăria de a se măsura cu acest moment critic din existenţa lui şi, cuprins de panică, s-a azvârlit în direcţia opusă, care echivala cu neantul. Tot ce adorase până atunci i s-a părut un drum fals, o existenţă închinată unor idoli. Şi în grabă a luat calea întoarsă. Nu s-a putut afirma pe linia efortului creator, din cauza festei ce i-a tras-o destinul, îşi va cheltui restul vieţii pentru a demonstra non-valoarea tuturor valorilor. Cu o furie de iconoclast s-a apucat să dărâme lumea în care crezuse până atunci. Şi în această direcţie a mers mai departe decât Nietzsche, maestrul său. În timp ce acesta dărâma o lume, pentru a proiecta lumea supra-omului, Cioran prăvălea totul în hăurile neantului, fără a mai încerca să refacă ceva din concepţiile lui anterioare.

Consecvent cu nihilismul total ce-l profesează, el nu şi-a cruţat nici propria lui persoană. Neamul din care se trage, familia lui de preoţi au fost arse pe rug cu aceeaşi pasiune devorantă. El însuşi, Cioran de odinioară, a fost supt de vârtejul inexistenţei şi pulverizat.

Ce pietate putem aştepta atunci de la dl. Cioran pentru mişcarea legionară, pentru trecutul ei, pentru martiriul unei generaţii? Aceste evocări sunt destinate aceleiaşi abjurări totale a ceea ce a constituit odinioară personalitatea d-lui Cioran.

Declaraţiile d-lui Cioran, oricât de mult ne-ar durea, trebuie scoase din categoria politicului şi istoricului şi tratate metafizic. Ne aflăm în faţa unui alt Cioran care nu mai are nimic comun cu imaginea lui de odinioară. S-a produs o ruptură interioară în el şi o dezintegrare a propriei personalităţi.

El face filosofie, mânuind un material foarte periculos: neantul. Urmând strania lui “schimbare la faţă”, ne întrebăm dacă va putea să-şi deschidă la vreme paraşutele spiritului pentru a nu sfârşi într-un mod lamentabil.

Horia Sima – “Ţara şi exilul”, an IX, 1972-1973

 

III.

Alexandru Mateescu Frâncu „Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-l lăsa!“

Sunt născut la Bucureşti în anul 1914, cu trei luni înainte de izbucnirea primului război mondial. La vârsta de 17 ani i-am întâlnit pentru prima dată pe Eliade, Noica şi Cioran. Eram elev la liceul Gh. Şincai din Bucureşti. Pentru că în clasa noastră aveam trei excelenţi elevi de limba română şi unul la latină şi germană, directorul liceului, Gh. Nedioglu, ne-a pus la inimă şi a hotărât să ne răsplătească: a invitat trei recent formaţi în filosofie ca să ne dea, de-a lungul unui an, o idee generală despre filosofie. Cine erau cei trei invitaţi? Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran. Noi aflasem că toţi trei erau apropiaţi de legionari, iar despre Legiune aveam doar informaţii generale, dar pozitive.

Mircea Eliade ne-a făcut o panoramă vastă a filosofiei punând, evident, pe Kant cap de listă a tuturor filosofilor.

Noica ne-a vorbit despre filosofie în genere, cu vizibil interes de a se apropia de noi. El a fost cel care ne-a cucerit pe toţi, cu generozitatea şi deschiderea de suflet ce-l caracterizau. În special ne-a impresionat apelul său pentru tratamentul prietenos pe care trebuia să-l manifestăm faţă de minoritari. Unguri, saşi, evrei, lipoveni sunt concetăţeni. Să le arătăm că-i considerăm adevăraţi compatrioţi. Dar că înţelegem să le respectăm limba şi obiceiurile. Mai mult: să acceptăm că nutresc uneori idealuri diferite de ale noastre. Vor, de exemplu, o universitate în limba lor. Să le-o concedăm. Vor gazete în limba lor. Să le acceptăm şi să facem totul ca să-i câştigăm, să se simtă lângă noi ca la ei acasă.

În sfârşit, Emil Cioran, între o glumă şi alta, criticând situaţia politică din ţară, a fost acela care dădea totuşi impresia că vorbea mai mult pentru sine, exaltând gânditorii lui preferaţi: Schopenhauer şi Nietzsche.

Peste şapte ani m-am reîntalnit cu Eliade şi cu Cioran la Paris. Amândoi au recunoscut pe fostul elev al liceului Şincai, Eliade arătând bucurie şi curiozitate, insistând asupra noastră, cei tineri, de a scrie cărţi. “Un român are datoria de a scrie”. Mircea Eliade avea să-şi continue călătoria în Anglia, Portugalia şi Statele Unite, unde avea să devină cel mai celebru şi mai apreciat istoric al religiilor. Cioran avea să rămână la Paris, unde am convieţuit cu el între anii 1939-1945.

În prima fază, ultimii ani de pace, ne întâlneam periodic, de obicei la cantina studenţească a Bisericii, finanţată de Consulat. Înainte de sosirea nemţilor, într-o zi de vară, mă duceam cu colegul Traian Colţescu (ataşat comercial la Legaţia noastră unde eu eram ataşat cultural), la castelul Contelui Karaman-Chimay, invitaţi la masă. Într-un urcuş aspru, ne încrucişăm cu un biciclist ce urca gâfâind. Ajuns la nivelul nostru, îl recunosc: era Cioran! Îl invităm şi pe el la dejunul contelui. Punând bicicleta în portbagaj, mi-a deşteptat curiozitatea rucsacul lui Cioran: umflat şi foarte greu. “Ce ai înăuntru?” “Deschide şi vezi!”. Conţinea un singur obiect: dicţionarul englez-englez Webster de 2000 de pagini. În acea epocă Cioran se prepara să devină scriitor de limbă engleză. În general dicţionarul vine însoţind o carte ale cărei cuvinte mai “grele” serveşte să le explice. Dicţionarul Webster din rucsacul lui Cioran venea singur, fără vreo carte care să-l însoţească. Cioran citea dicţionarul! Ca şi când ar fi fost o nuvelă cu hoţi şi poliţişti. Era cititor de dicţionare, ca şi Théophile Gauthier. Când a trecut de la engleză la franceză (în parte fiind responsabilă şi “prietena” sa) i-am dat cele cinci volume ale lui Littré, pe care le cumpărasem dintr-un impuls necontrolat, fără vreo necesitate efectivă.

La masa contelui, mâncare aleasă şi abundentă, cu vinuri fabuloase. Cioran s-a revelea ca “une bonne fourchette”, fără frică de a-şi vedea paharul mereu plin. Dar mai ales într-o vervă cioraniană care ne-a lăsat muţi. De ce se interesa contele? De situaţia din România şi de mişcarea tineretului legionar. Cioran deborda de ilustrări, comentarii şi justificări. Dar mai ales de o emoţionantă exaltare a figurii Căpitanului. Cucerit de verva lui Cioran, contele ne-a mai invitat de două ori.

La ocuparea Parisului de către nemţi (1940) Cioran cu mine ne-am apropiat mai mult. Eu continuam să aduc banii de la Consulat pentru finanţarea cantinei de la Biserică, loc de întâlnire aproape zilnică. Iar contactul cu Cioran s-a îmbogăţit cu încă un element: Lică Cracanera (alias Krakauer). Mai bătrân decât noi, Cracanera era un tip original de evreu (“spune-mi jidan”, zicea el), un evreu … legionar! Citise deja “Pentru legionari” şi tradusese în idiş “Cărticica şefului de cuib” pentru uzul naţionaliştilor evrei (toţi evreii sunt naţionalişti). De multe ori ne cânta în surdină “Sfântă tinereţe legionară”, “Suntem echipa morţii” şi alte cântece ale lui Nelu Mânzatu. Noi cunoşteam muzica, Cracanera şi cuvintele. Fapt e că ne întâlneam toţi trei la masă, fie la cantină, fie la restaurant. (Lică plătea). Cioran îl simpatiza vizibil. Alimenta conversaţia noastră cu futilităţi care ne făceau să râdem, uneori cu hohote. Găseam puţine contacte între umoristul Cioran şi autorul “Culmilor disperării”.

Prin 1941 i-a căzut în mână principala lucrare a tânărului filosof german Otto Weininger: “Geschlecht und Charakter”. Deşi studiase un timp la Berlin, germana lui Cioran prezenta anumite lacune, mai ales în privinţa expresiilor idiomatice. Eu, cu trei ani de liceu la Viena, eram mai bine înarmat. Aşa că Cioran îmi cerea uneori ajutor la lectura lui Weininger. „Dacă vrei să devii un intelectual adevărat, imită-l pe Weininger!“ „Cum aşa,“ m-am mirat, „să devin misogin ca Weininger, sau antisemit ca preferatul tău (care era evreu) sau antigerman?“ „Nu, nu la asta mă refer, ci la felul monahal de viaţă al lui Weininger: a suprimat din cotidianul său lectura de jurnale, reviste sau romane de aventuri ori de dragoste. S-a limitat exclusiv la studiul lui Kant şi al filosofiei.” “Asta nu mă interesează.” “Păi nici eu nu te îndemn să studiezi filosofia, ci să nu te pierzi în lecturi fără valoare.” Iată-l deci pe Cioran dând sfaturi unuia mai tânăr ca el.

Faza superioară a zidirii sufleteşti nu e accesibilă decât legionarului adevărat, acela care a crescut “natural” în ambientul Mişcării. Natural şi oarecum obligatoriu: frăţia de cruce, câmpul de muncă legionar, închisoarea şi supravieţuirea la torturile impuse. Iată de ce m-am considerat legionar clasa a treia: singura uşă prin care am trecut a fost cuibul. Iar capacitatea de iniţiere şi evoluţie legionară a acestuia a fost şeful: mai mult sau mai puţin inspirat, mai mult sau mai puţin legionar el însuşi.

Primul a fost un om extraordinar: Claudiu Panaitescu. Dar cum e adesea soarta românilor de elită: şi-a văzut ascensiunea spirituală brusc şi brutal tăiată de un glonţ duşman, în faţa Odesei, în războiul care ne-a lăsat orfani de cei mai vrednici dintre noi.

Al doilea a fost inginerul Cristescu, în cuibul de la Paris, unde am avut camarazi printre alţii pe Emil Cioran şi pe Neagu Djuvara (mai târziu adormiţi).

Al treilea (şi ultimul): acest om minunat şi legionar integral care a fost Faust Brădescu.

Ca legionar, Cioran era (ca şi mine) legionar “clasa a treia”: nu trăisem faza preparatorie a frăţiilor de cruce, nu aveam decât o experienţă rudimentară a cuibului, cunoşteam comerţul legionar doar din auzite şi, mai ales, nu aveam la activ nicio zi de închisoare. Ceea ce nu-l împiedica pe Cioran să fie cel mai călduros expozitor al legionarismului şi să-l ridice pe Căpitan la o poziţie de adevărat sfânt. Astfel, după ce-l îndoctrină timp de câteva săptămâni pe scriitorul francez Guiraud, Cioran i-a scris (fără s-o semneze) prefaţa cărţii “Codreanu et la Garde de Fer”. Fapt e că la un anumit moment (1940-44), Cioran, care nu a arătat niciodată interes social, de a fi şef de grup, devenise pe merit exponentul principal al legionarismului de la Paris, ascultat şi venerat de toţi camarazii.

Revin la prietenul nostru comun, evreul Cracanera. Întâmplător i-am salvat –efectiv- viaţa în două rânduri.

Prima oară l-am salvat pe când a fost arestat la un colţ de stradă de Gestapo şi destinat a fi trimis în Germania, de unde niciun evreu nu se mai întorcea. Ca secretar general al Association des correspondants étrangers de presse, fiind singurul care vorbea nemţeşte şi ca atare pivot al conferinţelor de presă, unde funcţionam ca interpret (honoris causa) eram bine tratat de Propagandastaffel care nu mai ştia cu ce favoare să mă răsplătească. Fundamentală de asemenea era calitatea mea de român, declarat ex officio de legionar, deci de două ori aliat. L-am scos pe Lică de la Gestapo graţie deciziei unui greţos şef suprem al Propagandei, răspunzând favorabil solicitării unui aliat. A doua oară, când a fost expulzat din modestul hotel unde locuia, pe motiv că hotelul avea să fie rechiziţionat de către SS, m-am dus la acelaşi maior Schmidke. „Was wollen Sie schon wieder?“ („Ce vrei din nou?“) „Să-l lăsaţi pe Cracanera să continue să locuiască în hotelul unde se află“. “Sie sind verrückt, junger Mann! Wissen Sie, dass ich Sie verhaften kann, samt Ihrem Juden?“ („Tinere, eşti nebun! Ştii că te-aş putea aresta, cu evreul tău cu tot?“) Dar mi-a dat “Ausweisul” graţie căruia Cracanera nu a mai fost ameninţat de Gestapo.

Care este explicaţia lui Cracanera despre faptul că s-a apropiat de noi? Cum a descoperit taina acestei generaţii? Pe scurt: cum a “simţit” Legiunea şi cum s-a decis să intreprindă totul pentru a se integra în sânul ei? Descoperise că Legiunea era adevărata Românie, după cum descoperise că iubea, de mic copil, această patrie în care totuşi se simţea intrus. Şi totuşi, nu era Legiunea care de fapt îl atrăsese pe Cracanera. Ci România. Legiunea –cântecele, scrierile- erau doar ilustraţii ale unui ataşament mai mare izvorât dintr-o necesitate de justiţie. Cracanera considera că jidanii fuseseră ingraţi cu noi şi adăugă: “nu toţi evreii sunt jidani”. Primiţi cu braţele deschise (credea el) nu au reacţionat cu aceeaşi monedă. În loc să ne ajute, ca răsplată, au profitat de know-how-ul lor superior în materie bancară, comercială, juridică, şi ne-au exploatat fără milă. Lică îşi apropiase –trăindu-le- argumentele antisemite ale lui Cuza şi se simţea personal lezat şi responsabil de abuzurile “jidanilor”.

Pentru Lică, legionarismul era o altă faţă a creştinismului. Îl revăd încă duminica, însoţindu-ne la biserica noastră din Paris, oarecum cerându-ne voie din ochi să ne însoţească şi, timid, luând loc într-o strană de lângă intrare. Urmărea slujba cu mult mai mare înţelegere şi emoţie decât noi. În diferite momente l-am suprins cu lacrimi în ochi.

Mărturisesc că toate detaliile scabroase referitoare la aprecierile de mai târziu ale lui Cioran despre Căpitan (“tip de hatman ucrainean, 100% slav”) şi despre Mişcarea Legionară în genere mi-au tăiat orice impuls de a scrie despre el. Totuşi, reflectând, mi-a apărut răspunsul Mişcării: el se află în explicarea generoasă şi iertătoare a lui Horia Sima care pune pe seama metafizicii delirul lui Cioran. Eu îl pun pe seama unei reacţii psihologice profunde a sa: FRICA. Metafizică sau doar psihologică, explicaţia serveşte nu pentru a-l ierta, ci pentru a-l înţelege. În concluzie, vom închide ochii asupra mişeliei lui şi ne vom sili s-o uităm şi s-o facem compensată de indiscutabilul lui geniu scriitoricesc.

Iată un detaliu care poate servi înţelegerii acestei stări de frică a lui Cioran. Eram în 1945. Parisul fusese liberat din mâna Wehrmachtului, care îl ocupase timp de patru ani. Comuniştii începuseră vânătoarea de naţionalişti francezi sau străini. Merită citaţi aici doi străluciţi lideri ai dreptei, responsabili ai revistei anticomuniste şi antisemite “Je suis partout” şi mari prieteni ai Legiunii: Robert Brasillach şi Lucien Rebatet (condamnaţi la moarte). Pentru noi, românii, şi mai ales pentru mine, situaţia se transformase în mod dramatic. Legaţia noastră fusese ocupată de un grup de 9 comunişti (evrei de origine română) care stabilise o listă de români ce trebuiau să fie lichidaţi. Îmi făcuseră onoarea să mă pună pe listă între cei dintâi. Capetele de acuzare: legionar, colaborator cu nemţii, pentru care scosesem revista “Documentation Hebdomadaire”, prezenţa aproape cotidiană la Propagandastaffel ca secretar al asociaţiei ziariştilor străini şi –nefericitule!- faptul de a fi scris şase articole contra lui Stalin.

Jean Dides, comisarul poliţiei pariziene însărcinat cu supravegherea străinilor, devenit prietenul nostru, al lui Cioran şi al meu, vine în panică la mine acasă şi-mi spune: “Ascunde-te! Dispari! Comuniştii vor să te lichideze. Au omorât deja o seamă de “adversari”! Şi noi, poliţia, nu putem face nimic! Ei sunt stăpânii situaţiei. Te rog, pleacă imediat!“ Să plec? Unde? Am intrat şi eu în panică, pierdut cu totul. Iată că apare Cracanera: „Fă-ţi imediat bagajul! Ţi-am găsit o ascunzătoare la o ziaristă olandeză pe rue Monsieur le Prince. Te întâlnesc la ea peste o oră!“ Pun esenţialul într-o valiză şi-mi încalec bicicleta. Cu totul neaşteptat mă întâlnesc cu Cioran, pe bicicletă şi el. „ Te duci în vilegiatură?“ mă întrebă jovial. „Nu, mă duc să mă ascund de comunişti. La o olandeză pe strada…“ „Nu!“ îmi taie, speriat, vorba. „Nu vreau să ştiu! Sunt incapabil să nu spun tot ce ştiu dacă aş fi constrâns. Mai ales de comunişti. La revedere!“ şi a luat-o repede din loc, fără niciun cuvânt. Ar fi putut cel puţin să mă întrebe dacă poate face ceva pentru un camarad. Legea legionară ca şi legea umană în general cere să-ţi ajuţi camaradul “şi la bine şi la rău”. Cine a înţeles s-o respecte a fost evreul Cracanera. A apărut peste o oră la ziarista olandeză. Cu perie de dinţi, pastă, medicamente şi mai ales mâncare. “Pas besoin,” l-a liniştit olandeza. “Je m’en occupe!” Cracanera, sfidând dublul risc de a ajuta un legionar şi deci un “antisemit”, a înţeles altfel legea solidarităţii. Venea să mă vadă zilnic: suport moral. După două săptămâni, părându-i-se că ascunzişul nu era destul de sigur, mi-a găsit altul, lângă Etoile: o cameră de servitoare locuită până în ajun de fata servitoarei, care acolo se pregătise pentru bacalaureat. A lăsat o bibliotecă ad-hoc, din care am profitat mai ales de manualul (în două volume) de sociologie. Cracanera venea în fiecare zi cu mâncare caldă pentru prânz şi rece pentru seară. Îi încredinţasem toţi dolarii mei, aşa că nu exista problema banilor. După o lună în camera candidatei la bacalaureat, Cracanera mă informează că nu-i place să întâlnească comunişti pe lângă l’Etoile şi c-a decis să mă scoată din Paris. Idee absurdă. Nu exista transport, toate destinaţiile erau inaccesibile. Imposibil! Dar pentru Lică imposibilul nu exista. –“Am aranjat totul. Nu te preocupa. Am găsit o maşină. Şoferul e Elms, colegul tău norvegian. Am aranjat şi benzină şi destinaţie: mergem la Angers, la cunoscuta mea baroneasa de la Pomelière.“ Zis şi făcut. Familia de la Pomelière m-a primit ca pe un erou. Cracanera minţise că eu l-am scos pe baron din mâinile Gestapoului când de fapt fusese el care cumpărase pe un ofiţer austriac ca să-l elibereze. Am petrecut la Angers cei mai bogaţi trei ani din viaţa mea. Profesor la Université Catholique şi la un liceu particular, singurul bărbat într-o mare de colege şi de eleve, bine primit în familiile burgheze… şi la o sută de kilometri de prezenţa comunistă.

Tot Cracanera, speriat de perspectiva celui de-al Treilea Război Mondial şi cu certitudinea că bolşevicii vor invada Franţa şi mă vor “lichida”, a decis să mă ajute să plec în Argentina. La Buenos Aires am stat şapte ani. Între altele am înfiinţat patru reviste, dintre care una legionară “Însemnări”, alături de Radu Ghenea, unde scriam sub pseudonimul de Lucian Furdui, ca să pot polemiza liber cu … dl. Al. Frâncu, directorul revistei ROMÂNIA (colaboratori: Vintilă Horia, Nelu Mânzatu şi Domniţa Ileana, care finanţa publicaţia.)

În 1956, m-am întors de la Rio de Janeiro (unde mă stabilisem între timp) la Paris pentru o scurtă vizită cu soţia mea Cristina, o tânără braziliană descendentă din austrieci. Cioran ne-a invitat la o cină, în “imensa” lui mansardă din Cartierul Latin. Masă bogată şi savuroasă, pregătită de el însuşi (Cioran era un bucătar priceput şi-i plăcea să gătească). Cum Cristina nu stăpânea franceza, limba de comunicare în cele trei sau patru ore cât a durat cina a fost germana. Cristina, mignonă, frumuşică, cu spirit de umor la cei 23 de ani ai ei, l-a încântat pe Cioran şi s-au angajat amândoi într-o causerie întreruptă de hohote de râs. În tot timpul acesta însă nicio aluzie la Mişcarea Legionară: subiect tabu. Aceasta a fost ultima întâlnire cu Cioran, după care ne-am pierdut definitiv unul de altul.

Şi Cracanera? Pus faţă în faţă cu noua Românie a Anei Pauker, a ocupantului rus care era bolşevic şi a imensei majorităţi bolşevice care era reprezentată nu de evrei, ci de această subspecie a lor numită –în nomenclatura lui Cracanera- “jidani”, camaradul nostru n-a mai putut suporta! S-a sinucis. O tragedie născută din tensiunea morală care îi sfâşia sufletul între apartenenţa la un neam marcat de un perpetuu zbucium metafizic şi dragostea sa pentru tot ce era românesc. O afinitate crescută şi dintr-un acut sentiment de ispăşire care trecea dincolo de persoana sa. A murit cu sufletul străpuns de păcatele altora. Nu a fost creştin, dar s-a comportat ca un creştin exemplar, cu dragoste de aproape, cu spirit de într-ajutorare (fără a ţine cont de posibilele riscuri) şi cu o mare sensibilitate la adresa Bisericii. Dumnezeu va şti să pună în balanţă aceste însuşiri faţă de păcatul de a-şi fi ridicat singur viaţa, într-o situaţie pe care o vedea fără ieşire. (Ar fi putut suferi alături de camarazii săi legionari, în puşcăriile comuniste, dar cine poate pătrunde tainele sufletului omenesc şi tragismul unor hotărâri pe care nu le putem înţelege din exterior?)

Dacă Emil Cioran, celălalt personaj al acestor rânduri, a ajuns un scriitor celebru şi admirat pentru aceasta în lumea întreagă, cu preţul lepădării de idealurile tinereţii sale, am găsit potrivit să evoc cu acest prilej mai ales figura şi statura morală a prietenului nostru comun, evreul Lică Cracanera, care nu s-a dezis de sentimentele sale până în ultima clipă. Un caracter exemplar şi un destin tragic, care merită să fie cunoscute.

(august 2011)

*

Serial publicat în revista Permanenţe, Nr.6-9/2011

IV. Addenda (iunie 2014)

Ion Halmaghi : Mărturii despre intelectuali ai exilului românesc

Ion (Geani) Halmaghi a fost unul din puţinii români exilaţi care prin contactele avute şi prin deschiderea sa multilaterală ne poate prezenta o frescă largă şi totodată precisă a frământărilor şi luptei exilului românesc din vremea războiului rece. Povestitor neîntrecut al unor amănunte trăite de el însuşi, al unor întâlniri avute cu o serie de personalităţi de cele mai diverse orientări, amintirile lui Ion Halmaghi relatate scriitorului Mihai Posada în cartea-interviu “Cu Ion Halmaghi prin istoria asumată” (Editura Tipo Moldova, Iaşi 2013),  reprezintă pe alocuri o adevărată mină de aur pentru cei care doresc să cunoască o serie de adevăruri istorice în realitatea lor nefalsificată.

Mai jos câteva fragmente referitoare la Emil Cioran

Şi am stat de vorbă cu el. Scopul meu care a fost? Pe mine m-a lăsat Cuşa singur cu el, că a mistificat ceva, că are treabă, mi-am dat seama că-i o “creaţie” de-a lui: a vrut să mă pună în legătură cu Cioran. Atunci i-am zis: “Domnule Cioran, vă spun drept că eu n-am dorit să vă deranjez aici, însă am ţinut că este obligaţie morală şi n-am acceptat invitaţia lui Cuşa când m-a chemat, am avut o rezistenţă fiindcă eu socoteam că datoria mea morală este să vă comunic ceva despre fratele dumneavoastră, care-i Aurel Cioran, cu care eu am fost prieten foarte bun. Am suferit aceeaşi perioadă de închisoare şi în care am trăit şi am vrut să vă explic comportamentul lui în închisoare. Cât de vertical a fost, cât a suferit de mult şi nu şi-a părăsit credinţa lui [legionară] niciodată. A intrat într-un fel, a intrat aşa cum a gândit el politic, cum s-a comportat tot timpul: cu rectitudine, cu moralitate faţă de toată lumea. Şi a rămas un exemplu pentru noi toţi. Când ne-am întâlnit la Sibiu, odată, a fost mare bucurie. Şi am vrut să vin să vă transmit despre fratele dumneavoastră! –şi noi îl avem tot ca frate însă de altă linie; să vă transmit atitudinea lui din închisoare, unde a fost “Aurel” pentru toată lumea şi noi ne-am bucurat că ne puteam ţine şi noi de aceeaşi linie pe care s-au ţinut mulţi alţii. Şi noi n-am capitulat acolo în niciun fel, în niciun chip şi trădarea la noi nu s-a făcut, a rămas aceeaşi imagine a României, pe care am avut-o totdeauna. (…) Şi el a fost unul din cei care au condus această linie în zona în care se găsea el. Şi asta am vrut să vă spun, că-i fratele dumneavoastră. Şi nu-mi era ruşine ci, dimpotrivă, am venit să vă spun că aşa cum ne-am lăudat şi noi cu dumneavoastră, cu scrisul dumneavoastră, că eram tineri pe vremea aia; poate acum n-am mai face-o, dar atunci am făcut-o, că eram entuziasmaţi de idealurile noastre”. (…) Parcă era crispat tot timpul, când îi povesteam. Şi n-a spus niciun cuvânt, la urmă. Am dat mâna foarte rece, cu el, mâna, şi-am plecat. (…)

Peste vreun an de zile –chiar un an s-a împlinit- am venit iară la Paris. (…) Atunci mi-a spus : -“Dragul meu, am ţinut să te văd şi am insistat la Cuşa foarte mult ca să te aducă, să te văd, fiindcă am avut impresia că nu m-am purtat elegant cu dumneata când ai fost la mine. Nu ştiu dacă ai observat că eu am fost foarte încruntat şi tremuram în mine, de tot, şi … ” Zic : -“Am observat, şi de asta nu am vrut să vin.” Zice : – “Acum te-am chemat să-ţi spun şi să te eliberez de orice presiune ai avut, să-ţi spun tare şi sus : El a avut dreptate ! ” (…) Pentru mine asta a fost revelatoare. Ăsta era Cioran adevărat !  (…) Această mărturisire pentru mine a fost extraordinară. A dărâmat tot zidul de putreziciune care s-a creat jur-împrejurul lui: că şi-a uitat idealurile, că a renunţat la ele. A avut, însă, curajul să spună: -“El a avut dreptate!” Şi de atunci a rămas fratele meu.

(…)

Cuşa mi-a mai spus un lucru extraordinar ; pot să-l spun şi acuma, că poate-l uit rândul viitor. L-am întrebat eu : -“Cum de ai atâta influenţă asupra lui Emil Cioran?” Zice: -“Măi Geani, te gândeşte, tu ştii că eu sunt deştept şi …”  [râsete]  Zic : -“Uite, asta chiar n-am ştiut-o. Dacă nu-mi spuneai tu, habar n-aveam”. Zice – “Mai e o chestie, mă. Nu că sunt deştept : sunt corect ! Şi el ştie asta. Mie mi-a spus un secret al lui. El tremură, de mine, că aş putea să fac greşeala …Şi i-am spus «Măi Emil, niciodată să nu crezi că eu te voi putea denunţa pe tine la străini, la duşmanii tăi!» Că ţie ţi-o spun, măi Geani … Când va auzi lumea, va înnebuni, vreodată, zice: Emil Cioran a tradus cartea Pentru legionari în limba franceză”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

RESTITUIRI: Fragmente despre Horia Sima din raportul d-rei Polonyi către autorităţile germane

Subiectul următor

George Manu şi colonelul Crăciun

Cele mai recente din