Subiectul Mişcării Legionare continuă să rămână în centrul preocupărilor istoricilor români şi străini interesaţi de istoria României. Semnalăm aici o nouă apariţie pe această temă, anume cartea “Faschisten in KZ – Rumäniens Eiserne Garde und das Dritte Reich” (“Fascişti în lagărele de concentrare – Garda de Fier din România şi Al Treilea Reich”) a autorului german Gerhard Köpernik, apărută în acest an (2014) la editura Frank&Timme în cadrul colecţiei “Forum Rumänien”. Din prezentarea făcută autorului înţelegem că acesta nu este un istoric de profesie, dar că este o personalitate cu o biografie interesantă, marcată de vechi şi statornice relaţii cu România. Acestea au fost începute odată cu funcţia de ataşat comercial al ambasadei Germaniei de Vest la Bucureşti în anii ’80 şi continuate până în ziua de azi prin prezidarea “Deutsch-Rumänische Gesellschaft” (Societatea germano-română).
Însuşi titlul ales, aparent paradoxal, trădează care e subiectul principal al acestei cărţi. Este vorba de legionarii români (etichetaţi de majoritatea istoricilor drept “fascişti” mai degrabă în spiritul unei corectitudini politice larg răspândite, decât datorită unor profunde similitudini ideologice) şi care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită unor împrejurări aparte, au ajuns să fie internaţi pentru o perioadă de mai bine de un an şi jumătate în lagărele de concentrare naziste.
Volumul îşi propune o analiză din punct de vedere istoric a raporturilor dintre legionari şi Germania nazistă, având ca sursă principală de documentare arhivele germane. Acolo unde acestea au fost lacunare, s-a recurs la memorialistica legionară, în special la scrierile lui Horia Sima.
Până să ajungă la subiectul principal şi la elucidarea paradoxului din titlu, lucrarea încearcă să prezinte într-un mod succint cadrul general şi evenimentele raportate la istoria legionară anterioară perioadei celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, Mişcării Legionare de până la asasinarea fondatorului ei, Corneliu Codreanu, îi este dedicat un spaţiu care totuşi se dovedeşte fatalmente limitat şi lipsit de orice posibilitate de nuanţare. Fără a mai rămâne loc pentru consideraţii asupra contextului spiritual şi cultural al epocii, Mişcarea e prezentată în tuşe puţine şi extrem de schematice, cu accent pe clişeele negative binecunoscute dintr-o vastă literatură de profil. Esenţa este considerată a fi prinsă în circulara de politică externă a lui Corneliu Codreanu din 1937, care afirma că a doua zi după biruinţa legionară, România se va alătura puterilor Axei, pentru a face cu acestea un front comun împotriva bolşevismului. E adevărat, această orientare indicată de Căpitan, în contextul unei permanente ameninţări comuniste, a rămas reperul principal al politicii externe legionare şi după moartea sa.
Tema centrală a acestei cărţi e în mod evident perioada legionară sub Horia Sima, cel care a urmat lui Corneliu Codreanu la conducerea Mişcării. Cititorului familiarizat cu istoria legionară, atât prin literatura de specialitate, cât şi prin cea cu caracter memorialistic, nu pot totuşi să nu-i sară în ochi unele aspecte. Anume, dacă cea mai mare parte a lucrării redă în mod corect desfăşurarea unor evenimente binecunoscute, în paralel cu reflectarea lor în documentele germane, se remarcă totodată şi prezenţa unor elemente discutabile, mai ales în ceea ce priveşte anumite modalităţi de abordare sau interpretări. Astfel, atunci când citează documente sau rapoarte germane (de exemplu ale ministrului Reich-ului la Bucureşti până în ianuarie 1941, Wilhelm Fabricius) autorul merge pe principiul de a “lăsa documentele să vorbească”, abţinându-se de la eventuale comentarii sau interpretări critice. Nu mai aplică însă aceeaşi unitate de măsură atunci când vine vorba de literatura memorialistică legionară, în special în anumite puncte mai sensibile în care apar divergenţe faţă de documentele oficiale găsite în arhivele germane. După cum vom vedea mai departe, pe alocuri autorul nu se dă înapoi de a-l acuza pe Horia Sima de “fabulaţii”.
Deşi nu ocupă o mare întindere în economia cărţii, aceste aspecte controversate pot fi împărţite în două categorii. Unele sunt de o natură fundamentală, menite să conducă la formularea unor judecăţi de natură istorică şi morală. Dincolo de acestea mai sunt şi unele evenimente din perioada exilului german al legionarilor încă neclarificate pe deplin, dar pe care le găsim totuşi mai puţin relevante în vederea unei asemenea valorizări. Ele rămân în cele din urmă nişte detalii istorice de o importanţă secundară.
Din categoria aspectelor cu adevărat importante amintim aici următoarele. Au fost legionarii, în special Horia Sima, nişte “slugi ale naziştilor”? Precum şi: care au fost cauzele şi desfăşurarea evenimentelor din ianuarie 1941 cunoscute sub numele de “rebeliune legionară”?
Legionarii, simple unelte ale naziştilor?
Este vizibilă, pe alocuri chiar stridentă, străduinţa d-lui Köpernik de a-şi prezenta personajul principal al cărţii sale, Horia Sima, ca făcând parte din această categorie. Deşi nerostită explicit, e o idee sugerată în nenumărate locuri, prin anumite interpretări sau aluzii foarte evidente. Motivaţiile legionarilor de a căuta să capteze înţelegerea şi susţinerea oficialilor nazişti nu sunt făcute deloc transparente, iar din partea autorului lipseşte un efort sincer de a le desluşi în intimitatea lor.
Totuşi, istoricii nu au ajuns încă la o concluzie unanimă asupra ideii dacă legionarii au fost sau nu o simplă anexă a nazismului, chiar făcând abstracţie de literatura legionară, care respinge din capul locului o asemenea etichetare. Astfel, istoricul român Ilarion Ţiu, care nu poate fi bănuit de simpatii prolegionare şi care tratează practic aceeaşi perioadă din istoria Legiunii, ajunge în lucrarea “Mişcarea Legionară după Corneliu Codreanu” (vol. II), Editura Vremea, Bucureşti, 2007 la o cu totul altă concluzie:
“Analiza raporturilor dintre Mişcarea Legionară şi Al Treilea Reich, prezentă în lucrarea de faţă, infirmă atributul de “slugi naziste” pe care comuniştii l-au aplicat adversarilor ideologici după 23 august 1944. În timpul războiului din Est, atât în România, cât şi în Germania, Berlinul a avut o atitudine neutră faţă de legionari. Aceasta s-a datorat dorinţei Reich-ului de a nu se strica relaţiile cu Ion Antonescu. Nu înseamnă că legionarii nu erau partizani ai ideologiei de extremă dreapta, ei dorind cu orice preţ să fie băgaţi în seamă de autorităţile de la Berlin. “Păcatele” lor privind relaţiile cu “fasciştii” debutează, paradoxal, abia după ruperea alianţei dintre România şi Germania. La puţin timp după lovitura de la 23 august, Horia Sima şi-a instalat la Viena un “cartier general”, pentru a iniţia o mişcare internă antisovietică în România. Abia din acel moment se poate vorbi despre o colaborare legionaro-nazistă. (p.141)”
Citind literatura memorialistică legionară, reiese în mod evident că aceştia au încercat, însă multă vreme fără succes, să câştige simpatia Reich-ului german. Dar se pune întrebarea: în numele cărui principiu? A unei subordonări necondiţionate, contrară intereselor româneşti? A unui impuls iraţional, sau poate interesat, de a deveni unelte ale unei puteri străine? Sau mai degrabă, aşa cum reiese chiar din documentele epocii, legionarii întrevedeau o alianţă pe picior de egalitate cu Germania şi cu alte state, în cadrele “Noii Europe”, a unei Europe a naţiunilor, menită să facă front comun împotriva ameninţării comuniste, care era percepută pe drept cuvânt drept un pericol mortal la adresa civilizaţiei europene?
În a doua parte a anului 1940, regimul nazist se afla probabil la apogeul puterii sale pe plan extern şi al popularităţii sale pe plan intern. Desigur că şi forţa sa militară i-a determinat pe legionari să caute alianţa cu Reich-ul german. Dar determinantă a fost mai ales susţinerea largă şi incontestabilă la nivelul întregului popor german de care se bucura conducerea sa la acea vreme. A fost vorba de o simpatie pe plan ideologic (departe totuşi de a implica o similitudine la nivel de esenţă) cu un alt fenomen naţionalist de mase, de orientare hotărât anticomunistă, care şi-a demonstrat totodată lumii întregi supremaţia pe plan militar. Şi care, spre deosebire de cel comunist, nu se făcuse încă la acea oră vinovat de crime în masă. În efervescenţa naţionalistă care cuprindea pe atunci întreaga Europă, se întrevedea posibilitatea unei noi orânduiri politice, menită să pună “naţiunile” la locul lor cuvenit şi să le apere de pericolul comunist. Aceasta era optica legionarilor din anii 1937-40 şi perspectiva pe care o aveau ei atunci pe plan extern. Căci pe plan intern “adversitatea efectivă care a opus generaţia naţionalistă de la 1922 (încadrată mai târziu în rândurile Legiunii) şi aparatul de Stat, încăput pe mâinile partidelor, s-a exprimat greşit ca o ireductibilă opoziţie între legionarism şi democraţie. Ireductibilă nu era decât opoziţia unui tineret excedat de abuzuri, împotriva regimului de corupţie ce le tolera sau le încuraja. Legiunea se ridicase împotriva Falsei democraţii, atotputernică la noi în Ţară. Pe cea adevărată nu avusese cum s-o cunoască atunci şi acolo.De abia în contactul cu Occidentul avea să se poată opera discriminarea, ce astăzi ni se pare elementară, între democraţia adevărată şi caricatura ce-o avuseserăm de suportat în Ţară.” (Alexandru M. Frâncu, “Democraţia şi noi”, – Însemnări, Buenos Aires, 1952)
Retrospectiv ştim acum că acea idee a “Noii Europe” s-a dovedit a fi în final iluzorie, datorită diferenţelor fundamentale între feluritele viziuni naţionaliste, dar mai ales datorită tendinţei Germaniei naziste de a pune interesul propriu deasupra oricăror principii morale.
Pentru a argumenta poziţia legionară expusă mai sus, e suficient să ne referim aici doar la raportul despre Horia Sima al d-rei Polonyi. În casa familiei acestei tinere de etnie germană din Braşov fusese găzduit Comandantul în cursul evenimentelor din 3-6 septembrie care au condus la răsturnarea guvernării carliste şi la venirea legionarilor la putere alături de generalul Antonescu. Astfel, dintr-o discuţie privată relatată în raport, reiese limpede opinia lui Horia Sima asupra acestei probleme. El îşi imagina o alianţă cu Germania în termenii descrişi mai devreme, ai unei Românii suverane, iar nu vasale, sperând că Europa nu va asista la expansiunea unui imperialism german, care pe deasupra mai are şi o slăbiciune datorită faptului că nu este fundamentat pe credinţa creştină. G. Köpernik reproduce în cartea sa în mod corect aceste aspecte, dar se abţine de la orice interpretare a lor.
Aceeaşi temă a “Noii Europe” este recurentă şi în alte contexte. Animat tot de această viziune politică a căutat Horia Sima să fugă din captivitatea germană în Italia la sfârşitul anului 1942, în speranţa că, în numele acestei idei, va găsi la Roma mai multă înţelegere decât la Berlin. Ceea ce se avea în vedere era prin urmare un parteneriat şi o alianţă anticomunistă în interes naţional, iar nu un raport de subordonare voluntară, aşa cum susţin unii.
Un exemplu care face transparentă străduinţa autorului cărţii de faţă de a forţa nota în mod nejustificat în vederea sugerării acestei din urmă condiţii, este următorul. La p.43 se face referire la discursul lui Horia Sima din 9 octombrie 1940 din aula liceului “Andrei Şaguna” din Braşov. Cuvântarea înfiera cu hotărâre atrocităţile maghiarilor asupra populaţiei româneşti din Ardealul de Nord, făcând şi un vibrant apel la sentimentele patriotice ale românilor. Horia Sima trăgea totodată şi un semnal de alarmă înspre Berlin, în încercarea de a-l sensibiliza asupra faptului că astfel de barbarii sunt incompatibile şi periclitează spiritul “Noii Europe”. În carte nu este citat însă niciun fragment din acest discurs. El este evocat numai prin observaţia, formal corectă, că a înfierat doar atrocităţile maghiare, fiind pus alături de constatarea că Horia Sima nu a cerut niciodată oficial şi public modificarea graniţelor la stadiul dinaintea Dictatului de la Viena.
Modul de a proceda la evidenţierea acestui episod este just numai din punct de vedere strict formal. Căci contextul şi felul în care a fost plasat e menit să întărească ideea mai devreme amintită, că legionarii (sau Horia Sima) ar fi pus alte interese deasupra celor româneşti. Cine citeşte însă întregul discurs (redat în scrierile memorialistice ale lui Horia Sima) îşi poate da seama de vibrantul patriotism care se desprinde din el (ecoul în România a fost absolut covârşitor la vremea respectivă) şi, mai mult, se vede într-adevăr că el conţine toate elementele pe care românii şi le-ar fi dorit, în afară de unul singur: punerea în discuţie, în acel moment, a graniţelor nedrepte. Numai că niciun om politic român responsabil al acelei vremi nu şi-ar fi putut permite o asemenea atitudine într-un discurs public, căci ar fi însemnat sfârşitul României ca stat, zdrobit în menghina care la vest era reprezentată de Reich-ul german, iar la est de Uniunea Sovietică. Opinia privată, reală, a lui Horia Sima despre problema Ardealului cedat reiese din acelaşi raport al d-rei Polonyi. Astfel, el era încrezător că această problemă se va rezolva în timp, în cadrul “Noii Europe”, pur şi simplu datorită factorului demografic şi a dinamicii superioare a natalităţii poporului român. Speranţa revenirii teritoriului pierdut la patria mamă era la Horia Sima în mod indubitabil sinceră şi intactă. Cartea d-lui Köpernik ignoră însă acest detaliu conţinut într-un document pe care îl are trecut la referinţe.
Menţionarea încă unui asemenea pasaj credem că este suficientă pentru a ilustra intenţionalitatea evidentă a acestui gen de aluzii, care nu pot să nu sară în ochi. Anume, la sfârşitul unui capitol din cartea sa, “Guvernul Naţional Român de la Viena”, Horia Sima evocă starea sufletească în care se afla la începutul lunii mai 1945, când era evident că totul se terminase şi că Guvernul condus de el şi-a încetat de facto activitatea. “Ultimul act al colaborării noastre cu Reichul se încheiase. Nu noi am rupt pactul, ci printr-o decizie mai înaltă care ne privea şi pe noi. Am fost mulţumit sufleteşte că ne-am făcut datoria de aliat loial al Reichului până la capăt.” Acest fragment este însă redat de G. Köpernik într-un mod care îl pune în cu totul altă lumină (p.248) : “Sima se laudă în memoriile sale, că el şi legionarii săi au rămas loiali Reich-ului german până la capăt”. Se lasă astfel deschisă şi este chiar sugerată posibilitatea înţelegerii că această afirmaţie ar fi una retrospectivă, enunţată cu judecata şi cu starea de spirit a memorialistului din anii 1990, iar nu a lui Horia Sima din anii 1940. Diferenţa e fundamentală, căci e limpede că pentru el în momentul acela Guvernul de la Viena a reprezentat şi o chestiune de onoare, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând avea în fine ocazia de a participa efectiv la lupta anticomunistă dusă de poporul român. Putea şi să respingă această colaborare cu Reich-ul, având statutul confortabil de prizonier politic internat într-un lagăr de concentrare, într-un moment când nimeni nu se mai îndoia de soarta războiului. Şi totuşi, a refuzat orice atitudine oportunistă şi s-a dedicat fără rezerve, indiferent la posibilele consecinţe, luptei antibolşevice pentru care legionarii s-au pregătit dintotdeauna.
În al doilea rând era şi o chestiune de onoare personală pentru cel care care ani de zile fusese considerat de liderii nazişti, conform informaţiilor şi rapoartelor care îl prezentau într-o lumină dubioasă, ca fiind un lider mediocru, lipsit de anvergură şi nedemn de încredere. Avea astfel ocazia să demonstreze, atunci când i-a fost solicitat concursul în urma schimbării de front a României de la 23 august 1944, că acele aprecieri negative de care se “bucura” nu corespundeau realităţii. Şi, după cum citim chiar în cartea lui G. Köpernik, în partea dedicată Guvernului de la Viena, se pare că a reuşit să dea dovadă de spirit organizatoric şi combativ, de viziune şi de strategie, într-un cuvânt, de toate însuşirile care înainte i-au fost contestate de liderii germani. Colaborarea sa cu Reich-ul german a avut în vedere strict lupta împotriva agresiunii comuniste şi menţinerea unui moral combativ în ţară. Ea a continuat până în ultima clipă, legionarii dovedind astfel că au rămas fideli principiilor luptei anticomuniste şi că nu suferă de boala oportunismului şi a trădării, asemeni altor politicieni români, care s-au orientat mereu după cum a bătut vântul.
Şi, din fericire pentru pentru legionari –un lucru firesc, ar spune cei care le cunosc cu adevărat concepţia morală -, această colaborare loială nu a condus la acte care să fi fost etichetate ulterior drept “crime de război”. Mai mult, membrii Guvernului de la Viena nici nu au fost anchetaţi pentru această colaborare de către tribunalele statelor învingătoare.
Adevărata opinie a lui Horia Sima despre nazism, în perfectă continuitate cu temerile sale pe care şi le exprima în particular încă din septembrie 1940, este expusă pe larg în scrierea sa “Menirea naţionalismului” publicată zece ani mai târziu. În care, pe lângă convertirea sa la democraţie (explicând, asemeni lui A.M. Frâncu doi ani mai târziu, că ea nu reprezintă o contradicţie cu principiile legionare) el critică lipsa de viziune şi de aderenţă la valorile umane şi creştine a nazismului, care a căzut pradă ispitei unui egoism naţional şi unui imperialism care în final i s-au dovedit a fi fatale.
Conflictul dintre legionari şi Antonescu
Această temă este una binecunoscută şi tratată în numeroase cărţi istorice şi memorialistice. În cartea de faţă autorul redă interpretările rapoartelor reprezentanţilor Germaniei la Bucureşti, în special Fabricius, pe principiul neutru de a da credit documentelor oficiale. Numai că aceşti autori au fost şi ei, la rândul lor, oameni supuşi unui subiectivism inerent. Departe de a fi nişte observatori obiectivi şi imparţiali, afinităţile lor erau împărţite. Legionarii au beneficiat de simpatii în anumite cercuri de rang inferior, dar cei care au avut cuvântul cel mai greu de spus la Berlin le-au fost adversari, ţinând mai degrabă partea lui Antonescu.
Scrierea unei istorii obiective, mai ales pe baza unor documente produse de către adversari ai legionarilor se dovedeşte a fi problematică. Adevărul este că Mişcarea nu a fost decât câteva luni la guvernare, şi încă nu singură. Fiind lipsită de experienţă, nu a reuşit să contracareze propaganda care se ducea împotriva ei pe anumite canale care mergeau atât spre Antonescu, cât şi spre Hitler. Ca atare, asemenea documente, mai ales cele care conţin opinii şi evaluări, iar nu descrieri de fapte certe, nu trebuie privite decât tot drept nişte puncte de reper subiective. Ele provin tot de la actori profund interesaţi, implicaţi în jocul politic, aşa cum sunt tratate în general de către istorici (în chip asimetric) numai scrierile memorialistice legionare. Căci iată cum este descris de pildă Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti până în ianuarie 1941, în aceste scrieri:
“… trebuie să ne reamintim conexiunea intimă dintre cele două personaje. Între ele existau mai mult decât relaţii oficiale cordiale. Fabricius devenise un alter-ego al Generalului în domeniul politicii externe. Acesta transmitea la Berlin toate informaţiile auzite din gura Generalului, tot ce-i destăinuia acesta, având loc cu precădere neînţelegerile cu Mişcarea. Măgulit de atenţia ce i-o acorda Generalul, fiind duminică de duminică oaspetele lui la Predeal, Fabricius nu se mai ostenea să verifice dacă „plângerile” Generalului corespundeau realităţii. Generalul era un fel de „tabu” pentru Fabricius, „der beste Mann der Nation”, care, după ce i-a adus la putere pe legionari, îşi vedea ameninţată însăşi opera lui de salvare a Statului de ingratitudinea legionarilor şi de apucăturile lor anarhice. (…) În această fază de discreditare sistematică a Mişcarii, Fabricius a jucat un rol capital, secundându-l pe General cu o loialitate care depăşea rolul său de ministru al Germaniei la Bucureşti şi propriile lui atribuţii.” (Horia Sima –“Era libertăţii- Statul Naţional-Legionar”, Vol 2, V.1)
“… atitudinea de continuă indiferenţă, de vădită ostilitate chiar faţă de ea [Mişcare], în tot timpul patimilor sale, legăturile intime cu adversarii ei. Egeria Legaţiei Germane în Bucureşti era o prietenă intimă a Elenei Lupescu (şi a lui Armand Călinescu) precum şi distincţiile şi semnele de solidaritate pe care Guvernul din Berlin le distribuise acestor adversari, distincţii pe care Mişcarea le atribuia, cu dreptate sau nu, iniţiativelor lui Fabricius. (p.183) … de a întreţine antipatia faţă de Legiune a lui Fabricius, care nu-şi terminase încă nefastul rol în Bucureşti şi pe a cărui colaborare conta [Antonescu, n.n.] pentru a susţine mai târziu, la Berlin, campania de intrigi ce o conducea împotriva Mişcării. (p.216)” (Mihail Sturdza – “România şi sfârşitul Europei”, Ed. Fronde, 1994)
“… cel mai perfect intrigant şi cea mai devotată secătură a vechilor cercuri politice şi afaceriste de la noi. Talentul românilor de a corupe pe toţi acei ce vin în contact cu ei este într-adevăr de neegalat – şi această “calitate” ar putea fi singura scăpare din situaţia actuală, dacă ruşii se vor dovedi tot aşa de slabi de cuget ca diverşii Fabricius, Killinger şi Comp!” (Vladimir Dumitrescu – “Mărturisirile unui “criminal politic””, Ed. Babel, 2013, p.206 (manuscris redactat în decembrie 1944))
“Se ştia că ministrul german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, după ce ani de zile se bălăcise în graţiile regelui Carol al II-lea, acum devenise “omul de curte” al Antoneştilor. În disputa dintre legionari şi general, prin toate manifestările sale, s-a situat net de partea Antoneştilor, el fiind cel care a contribuit într-o mare măsură la defăimarea Legiunii prin mesajele sale adresate Reichsministerium-ului de pe Wilhelmstrasse. Sau cum va spune un alt politolog comunist, “Fabricius va contribui la acceptarea neîncrederii Berlinului în capacitatea de guvernare a Gărzii de Fier”.” (V. Blănaru-Flamură – “Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară”, vol II, Ed. Sepco, 1998, p.13.)
Prin urmare, ne aflăm în plin joc al subiectivităţilor. Cert este că Berlinul a dat în cele din urmă credit unor rapoarte venite din asemenea surse. Şi-a consolidat astfel imaginea unei Legiuni anarhice şi imposibil de stăpânit, luând în final în mod făţiş partea generalului Antonescu în conflictul său cu legionarii.
Evenimentele din ianuarie 1941 sunt interpretate de autor conform opiniei larg răspândite printre istoricii adepţi ai tezei “rebeliunii legionare”. Mai mult, el merge chiar mai departe şi afirmă explicit un novum, o teză care până acum nu a expus-o încă nimeni: anume că “Hitler i-a dat ce-i drept lui Antonescu “undă verde” pentru măsurile sale împotriva Gărzii şi i-a refuzat totodată acesteia sprijinul pe care spera să-l obţină din partea lui, dar un ultimatum şi ameninţarea intervenţiei trupelor germane sunt invenţii ale lui Sima” (p.96-97). Din moment ce contestă existenţa acestui ultimatum, G. Köpernik e nevoit să suţină că legionarii ar fi cedat oricum, ei pierzând de fapt lupta împotriva trupelor loiale lui Antonescu (p.91). Afirmaţiile aceastea contrazic nu numai memorialistica legionară, dar ele nu concordă nici cu ce s-a scris până acum pe această temă în literatura de specialitate. Pentru tratarea unei teme de o asemenea complexitate se impunea nu numai studiul arhivelor germane, ci şi al celor române, precum şi al întregii literaturi memorialistice (nu numai scrierile lui Horia Sima).
O lucrare de referinţă asupra acestui subiect este: Gh. Buzatu, Radu-Dan Vlad, eds., – “Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române”, vol. I-II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998-1999.
Acelaşi Gh. Buzatu, pornind de la sursele publicate în cartea mai sus amintită, scrie într-o altă lucrare, “Hitler, Stalin, Antonescu”, Editura Societăţii culturale Ploieşti-Mileniul III, 2005, privind responsabilitatea declanşării evenimentelor din 21-23 ianuarie (pe care dl Köpernik o pune în principal pe seama legionarilor) următoarele, bazându-se aşadar pe alte documente germane, cărora în cartea d-lui Köpernik nu li s-a acordat importanţa cuvenită:
“Desigur, deosebit de interesant este raportul din 31 ianuarie 1941 intitulat “Prezentare generală a situaţiei politice interne din România”, elaborat în baza valorificării surselor poliţiei politice naziste (S.D., din cadrul R.S.H.A., dependent de H. Himmler şi R. Heydrich). După eliminarea Legiunii de pe scena vieţii politice de către Ion Antonescu, acesta apărea în viziunea trimişilor Berlinului un “naţionalist burghez, un general de excepţie”, dar care, cu “sistemul său de gândire […] primitiv, nu avea experienţă politică şi diplomatică şi nici o concepţie proprie şi, de aceea, nu era în stare să perceapă esenţa unei mişcări revoluţionare ideologice, aşa cum trebuia apreciată Legiunea. De la numirea sa în funcţia de şef al Statului, Antonescu a fost şi este înconjurat de democraţi burghezo-liberali de orientare occidentală, masoni, persoane care, datorită obligaţiilor capitaliste, sunt aservite evreilor, englezilor şi elementelor înrudite cu aceştia”. Cu observaţia că nu toate aceste consideraţii se pot susţine în stadiul documentaţiei actuale, vom remarca, totuşi, bănuielile reţinute în privinţa lui Wilhelm Fabricius, ministrul Reichului la Bucureşti, până în ianuarie 1941, când a fost înlocuit cu Manfred von Killinger. Cel dintâi era “diplomat de carieră de şcoală veche, maestru al metodelor şi tacticilor acesteia”, “pe de-a-ntregul admirator onest al Führerului”, care însă “este şi astăzi împotriva naţional-socialismului ca ideologie şi, de aceea, este incapabil să înţeleagă o mişcare precum cea a legionarilor, cu care nu numai că nu întreţine nici un fel de legături interne, dar pe care i-a combătut ani de zile ca diplomat [?!]”. Nu este scutit de imputaţii nici Horia Sima. Potrivit autorului raportului în discuţie, decisivă pentru acţiunea lui Ion Antonescu s-a dovedit vizita făcută de general lui Adolf Hitler la 14 ianuarie 1941, la care Horia Sima a fost invitat, dar finalmente a renunţat. După vizită, Antonescu a considerat că “a venit momentul de a concentra pe deplin puterea în mâna sa prin măsuri speciale” (p.90)
Tot la 28 ianuarie 1941, deci o dată cu generalul Phleps, Andreas Schmidt, cunoscutul lider al Grupului Etnic German din România, se adresa poliţiei politice a Reichului nazist (R.S.H.A.). În opinia lui Schmidt, situaţia devenise critică în România încă înainte de 25 decembrie 1940, lucru pe care-l comunicase tuturor celor interesaţi. Expeditorul pretindea că intervenise chiar pe lângă Ion Antonescu “să încerce să se înţeleagă cu Sima pentru a restabili liniştea şi ordinea în ţară”. În prezenţa lui Wilhelm Fabricius, pretindea expeditorul, el discutase cu Conducătorul Statului, după vizita sa la A. Hitler, la 14 ianuarie 1941. Sigur pe el de faptul că îşi consolidase poziţia la Führer, Antonescu a replicat că, “în cazul în care Legiunea nu i se supune în totalitate, o va distruge”. S-a apelat şi la Sima, care a admis că se impuneau “negocieri calme”, ceea ce nu a fost posibil, Antonescu fiind susţinut – făţiş ori nu – de Wilhelm Fabricius, Veturia Goga, Mihai Antonescu ş.a. În consecinţă, ruptura Antonescu Sima “s-a adâncit şi mai mult”. Conflictul deschis a izbucnit atunci când generalul a aprobat folosirea trupelor pentru “a contracara demonstraţiile Legiunii”, care, în fapt, coincideau cu declanşarea rebeliunii din ianuarie 1941. La un moment dat s-au implicat fără rezerve forţele Misiunii Militare germane din România, al cărui comandant, generalul Erik Hansen, i-a adresat o scrisoare lui Horia Sima “din care reieşea clar faptul că Führerul îl va sprijini pe Antonescu şi că dorinţa Reichului este de ordine şi linişte” (p.91)
După evenimente, mai precis la 19 februarie 1941, dr. Schlotterer a informat cabinetul Führerului în privinţa conflictului Antonescu-Sima de-acum consumat. Raportul dr. Schlotterer cuprinde mai mult capitole, pe care le amintim: 1) Garda de Fier şi generalul Ion Antonescu; 2) Rolul Legaţiei germane; 3) Rebeliunea Gărzii de Fier; 4) Putea fi micşorat numărul incidentelor? Comentând opiniile vehiculate în Germania, în sensul că Garda de Fier provocase “evenimentele sângeroase” din ianuarie 1941, informatorul nu-l scuza pe generalul Ion Antonescu, care avea “o contribuţie cel puţin tot atât de mare ca Garda însăşi”. Anterior rebeliunii, conducerea Legiunii fusese, încet dar sigur, “înlăturată din afacerile Statului”. În sfârşit, în ianuarie 1941, generalul Antonescu ar fi evitat vărsarea de sânge, dacă “şi-ar fi putut permite să amâne cât se putea ciocnirea cu Garda până când ar fi ajuns von Killinger [la Bucureşti] cu indicaţii şi împuterniciri depline din partea Führerului”. Or, generalul Antonescu şi Wilhelm Fabricius au consolidat impresia şi convingerea că preferau “să rezolve lucrurile în grabă şi să treacă la acţiune împotriva Gărzii cât mai repede posibil”, iar Horia Sima “nu putea oferi membrilor Gărzii nici o concesie pe care ar fi făcut-o generalului pe baza căreia să-i liniştească în legătură cu perspectivele de viitor ale Gărzii în România. Aşa că lucrurile şi-au urmat cursul”, astfel că – încheiem noi – conflictul a fost inevitabil. (p.92) “
Cauzele tensiunilor acumulate între Legiune şi Antonescu sunt complexe iar responsabilitatea lor nu revine numai celor două părţi (urmând ca istoria să evalueze ponderea fiecăreia dintre ele), ci şi acelora din afară care erau interesaţi de alimentarea acestei stări conflictuale. Totuşi, logica evenimentelor din 14-21 ianuarie e cât se poate de clară şi indică în mod indubitabil o acţiune premeditată din partea lui Antonescu, care tocmai îşi asigurase sprijinul lui Hitler. În această logică se încadrează perfect de exemplu demiterea prefecţilor legionari chiar în momentul când aceştia erau convocaţi la o consfătuire în capitală şi înlocuiţi cu militari loiali lui Antonescu, în vreme ce reacţiile legionare au fost mai degrabă spontane şi necoordonate, exclusiv defensive, menite să apere instituţiile pe care ei deja le deţineau.
Un alt subiect controversat îl constituie problema capitulării legionarilor în primele ore ale zilei de 23 ianuarie 1941. Care au fost cauzele care au dus la ordinul de încetare al luptelor semnat de Horia Sima? Memoriile acestuia, la care G. Köpernik se referă în mod critic (cu aluzie la ultimatumul german pretins inventat), fac relativ la acest episod o trimitere la cele ale lui Mihail Sturdza, fostul ministru de externe în guvernul legionar. Cităm prin urmare din acestea din urmă, considerând că descrierea făcută aici prezintă o mai mare acurateţe a detaliilor.
“A doua noapte a tulburărilor, mă aflam la Prefectura Poliţiei când, pe la miezul nopţii, un ofiţer german s-a prezentat la Mironovici, cu un mesaj din partea Generalului Hansen, Comandantul Trupelor de Instrucţie Germane din România, către Horia Sima. Cu acest ofiţer şi cu Dr. Victor Biriş, am plecat îndată spre domiciliul secret al Comandantului. Mesajul lui Hansen era următorul : «Führerul face apel la patriotismul Mişcării şi insistă pentru ca liniştea să se restabilească cât mai curând. Evenimente importante se pregătesc în această parte a Europei, ele necesită ordine şi linişte în România. Generalul Antonescu este de acord pentru a făgădui că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasă la răspundere.» (…) Neubacher a sosit un sfert de ceas mai pe urmă, aducând cu sine nota adresată Legaţiei din partea Führerului, prin care se ordona Trupelor Germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu, pentru a înfrânge “rebeliunea legionară”. Tot Neubacher a confirmat solemnele făgăduieli ale Füherului şi ale Generalului Antonescu, făgăduieli identice cu acelea ale Comandamentului German din Ţară. ” (Mihail Sturdza, op.cit. p.221.)
Pentru a veni şi cu surse nelegionare care confirmă această versiune (prima ediţie a cărţii lui Mihail Sturdza a fost publicată în 1966), cităm iarăşi din Gh. Buzatu, “Hitler, Stalin, Antonescu”:
“La un moment dat s-au implicat fără rezerve forţele Misiunii Militare germane din România, al cărui comandant, generalul Erik Hansen, i-a adresat o scrisoare lui Horia Sima “din care reieşea clar faptul că Führerul îl va sprijini pe Antonescu şi că dorinţa Reichului este de ordine şi linişte” (p.91)
Sub acest aspect, mărturia lui Andreas Schmidt este categorică şi, ca atare, o reţinem: “… Este extrem de important de ştiut că nu intervenţia militarilor români a silit Legiunea să revină la ordine, ci acest lucru se datorează exclusiv negocierilor duse de Neubacher şi, mai ales, prezenţei şi intervenţiei armatei germane (sublinierile noastre – Gh. B.)”. Se impun atenţiei informaţiile despre vizita lui Andreas Schmidt la Bucureşti în zilele de 24 –25 ianuarie 1941, pentru primirea şi discuţiile cu noul ministru al Reichului în România, Manfred von Killinger. De la acesta, Schmidt a aflat un lucru cât se poate de clar: “… Că Reichul îl sprijină pe Antonescu în totalitate şi că, în ceea ce-l priveşte [pe von Killinger], el este absolut convins că numai Sima este vinovat de tot haosul”.(p.92)
Gh. Barbul, cunoscutul memorialist şi traducător al lui Ion Antonescu la întrevederile sale cu Adolf Hitler, a descris după război evenimentele în discuţie (Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu – Al treilea om al Axei, ediţie V. F. Dobrinescu, Iaşi, Institutul European, 1992; ediţia a II-a, Bucureşti, 2001 (ediţia originală: vol. I, Paris, 1950)). Nu ne ocupăm decât de un episod pe care îl socotim esenţial: momentul în care Hitler s-a decis să apeleze la Antonescu. În seara de 22 ianuarie 1941, Gh. Barbul a tradus convorbirea telefonică directă Hitler Antonescu. Desprindem din memoriile sale: “… După câteva momente, recunoscui, la celălalt capăt al firului, vocea cancelarului german. Führerul făcea, la Antonescu, [în limba germană] un apel stăruitor, rugându-l să restabilească ordinea cât mai repede cu putinţă. Dacă generalul avea nevoie, el putea să ceară sprijinul unităţilor Wehrmachtului staţionate în România. Hansen primise ordinul să se pună la dispoziţia sa. Antonescu asculta, vizibil satisfăcut, ceea ce eu îi traduceam [în româneşte]. <<Spuneţi-i că ordinea va fi restabilită în 24 de ore>> […] <<Heil Antonescu!>> <<Heil Hitler!>> – răspunsei eu, fără a aştepta ordinul şefului meu. <<De ce saluţi cu Heil Hitler, mă întrebă acesta încruntându-şi sprâncenele, eşti cumva german?>> Comunicându-i că Hitler îl gratificase la rândul său cu un Heil, el se linişti. Dispoziţiile pentru luptă erau deja pregătite. Ora <<H>> fu fixată pentru a doua zi, la cinci dimineaţa… (p.103).”
De asemenea în Memoriile lui Galeazzo Ciano, fostul ministru de externe al lui Mussolini, se poate citi : “22 ianuarie 1941. Veştile din România preocupă în mod deosebit Berlinul. Conflictul dintre Antonescu şi legionari a fost prevăzut de Hitler, din cauza situaţiei echivoce care domnea în ţară. Führerul nu ezită să facă alegerea sa: simpatiile sale merg către Antonescu, care se dovedeşte “un om de bună credinţă, hotărât să ţină ferm bastonul de comandant şi animat de un naţionalism vehement”. Ribbentrop telefonează, într-adevăr la o oră târzie că ministrul Reich-ului la Bucureşti a primit ordin să-l sprijine pe Antonescu cu toate mijloacele. Îmi cere să dau instrucţiuni asemănătoare lui Ghighi, ceea ce au fac, natural, imediat, dar eu am vaga bănuială că autoritatea ministrului nostru nu are aceeaşi greutate cu cea a colegului său german.” (G. Ciano, “Jurnal politic, 1939-1943”, p.15, citat după V.Blănaru-Flamură, “Generalul…”, p. 275)
Expresia “sprijin prin toate mijloacele” e inechivocă, iar “greutatea” acestei susţineri totale din partea Germaniei în comparaţie cu cea a Italiei rezidă în mod evident în factorul militar prezent la faţa locului. Prin urmare, teza din cartea d-lui Köpernik, conform căreia Hitler i-ar fi acordat lui Antonescu exclusiv sprijin moral şi nu ar fi făcut (fie şi indirect) presiuni asupra legionarilor sub ameninţarea unei intervenţii armate, nu credem că mai poate sta în picioare în lumina tuturor citatelor de mai sus. Da, nu a existat în formă scrisă, un “ultimatum” provenind direct de la Hitler adresat legionarilor, sub ameninţarea intervenţiei trupelor germane împotriva lor. Dar, aşa cum reiese din cele de mai sus, generalul Hansen avea pe de-o parte acordul Führerului de a interveni militar de partea lui Antonescu, după care le-a scris liderilor legionari o scrisoare în acest sens menită să-i determine să înceteze rezistenţa. Această capitulare s-a produs deci exclusiv ca urmare a presiunilor germane, aşa cum relevă şi Andreas Schmidt, iar nu ca rezultat al unei victorii în curs de conturare a armatei fidele lui Antonescu. Acesta nu a beneficiat numai de sprijin moral şi mână liberă din partea Germaniei, ci şi de posibilitatea unui sprijin militar explicit. Abia conştientizarea acestui detaliu i-a determinat pe legionari să înceteze orice rezistenţă, înainte ca intervenţia militară germană să se materializeze efectiv.
*
Dacă în prima partea a recenziei noastre ne-am referit la unele aspecte pe care le considerăm criticabile, în continuare vom aborda unele aspecte din perioada prizonieratului german al legionarilor dintr-un alt punct de vedere decât cel al documentelor germane. Aşa cum am arătat şi în textul precedent, atunci când este vorba de rapoarte adresate liderilor regimului nazist, acestea poartă o amprentă a subiectivităţii celor care le-au scris, în funcţie de simpatiile lor (Legath, care la un moment dat a fost îndepărtat tocmai datorită acestora) sau de antipatiile lor (Rademacher) nutrite faţă de legionari. Rândurile de faţă au prin urmare mai mult rolul să întregească detaliile oferite în cartea dlui Köpernik şi de a propune cititorului o perspectivă alternativă. Anume cea în conformitate cu care legionarii înşişi şi-au perceput captivitatea lor în Germania. E un subiectivism, dar care în fond este mai apropiat de realitate, căci exprimă o trăire nemijlocită a acesteia. G. Köpernik este familiarizat cu memoriile lui Horia Sima, le şi citează în mod frecvent (mai ales atunci când nu există documente germane asupra unor anumite subiecte), de aceea găsim nimerit să completăm tabloul cu relatări venite din partea altor legionari.
Presiuni germane asupra legionarilor
Incontestabil, au existat o serie de tenative ale regimului nazist de a “capta” Mişcarea Legionară, de a o transforma într-un aliat de care erau conştienţi că au nevoie. Numai că toate aceste încercări, menite mai precis de a transforma Legiunea într-un simplu satelit hitlerist, aducând-o în situaţia de a-şi renega conducătorul acceptat în mod firesc, adică pe Horia Sima, au eşuat. Legionarii s-au solidarizat în jurul Comandantului lor, dându-şi seama, poate instinctiv, că solidaritatea lor este în jurul unei instituţii şi, mai mult, în jurul principiilor de viaţă ale Mişcării, care riscau astfel să devină vide şi să transforme Mişcarea într-o simplă anexă a unor forţe străine.
Iată percepţia nemijlocită a legionarilor asupra acestei stări de lucruri, care s-a petrecut atât înaintea internării legionarilor în lagăre de concentrare, dar cu atât mai mult după aceea.
Vică Negulescu, în declaraţiile pe care le-a dat la Securitate imediat după arestarea sa în ţară, avea să relateze (cf. “Vică Negulescu – Monografie” de Gh. Jijie, Ed. Vicovia 2009)
Declaraţie în ancheta de la Securitate, 6 iulie 1945
La Berkenbrück [Horia Sima, n.n.] avea un regim de semiprizonierat, iar raporturile lui cu germanii erau foarte reci, cercurile oficiale neascunzându-şi nemulţumirea lor în faţa atitudinii de independenţă pe care Horia Sima a manifestat-o constant la orice încercare de a i se impune ceva. Astfel, îi reproşau refuzul de a accepta invitaţia lui Hitler de a-i face o vizită la Berlin. Îi reproşau în special opoziţia categorică pe care o făcuse penetraţiei germane în economia românească şi încercării lor de a prelua industria ţării. Aceste raporturi i-au îndemnat pe nemţi să încerce o despărţire a lui Horia Sima de legiune, manevrând prin intrigi, ademeniri şi presiuni în sensul debarcării lui de la conducerea Gărzii de Fier. Cu excepţia unui număr restrâns de legionari, marea majoritate s-a simţit tot mai legată de şeful lor şi au rezistat tuturor presiunilor. La sfârşitul lui 1942, Horia Sima încercând de a ieşi de sub control german a fugit clandestin în Italia, lăsând pe Vasile Iasinschi locţiitor la comanda Mişcării. Am auzit că ar fi adresat un memoriu cu această ocazie, lui Himmler, numărul doi în ierarhia Reich-ului, în care critica politica generală germană cu privire la tratamentul aplicat mişcărilor naţionaliste, în ţările ocupate, deşi în ele se găseau cei mai convinşi anticomunişti, demonstrând că astfel războiul se va pierde. Acest fapt i-a îndârjit şi mai tare pe nemţi contra lui, fapt ce i-a determinat a pune în mişcare toate forţele poliţieneşti pentru a-l prinde. (p.87)
Declaraţie la Securitate, 1 iunie 1948
Încă din refugiul din Germania se manifestau tendinţe separatiste între diverşii fruntaşi ai Mişcării Legionare. Horia Sima, care avea o autoritate incontestabilă asupra cadrelor legionare, nu a găsit întotdeauna aprobare din partea unor grade legionare. Divergenţe de păreri rezultau de acolo că Horia Sima ţinea să păstreze intactă independenţa Mişcării Legionare şi să nu cedeze nici un pas la injoncţiunile germane şi la dorinţa acestora de a transforma Garda de Fier într-un instrument subordonat voinţei lor. Era limpede că tendinţele imperialiste ale politicii germane ar fi periclitat în mod grav interesele României şi ar fi ameninţat chiar independenţa sau chiar existenţa ei ca stat suveran. Fie că ceilalţi fruntaşi ce manifestau divergenţe de păreri nu aveau capacitatea politică de a vedea acest joc, fie că puterea lor de rezistenţă cedase în faţa greutăţilor refugiului, a vieţii de lagăr şi a perspectivelor ameninţătoare, fapt este că aceste tendinţe s-au accentuat, pentru a duce chiar la o despărţire, în urma încercării lui Horia Sima de a sustrage controlului german prin fuga din Germania la sfârşitul anului 1942. (p.167-168)
Iată deci cum era privit Horia Sima de către germani. Fiind date în faţa unor anchetatori şi nefiind destinate unui public larg, informaţiile şi interpretările lui Vică Negulescu prezintă prin urmare un grad ridicat de veridicitate.
Un alt fruntaş legionar, Nistor Chioreanu, avea să scrie de asemenea în cartea sa “Legionarii români la Buchenwald”, Ed. Ramida, 1998 (citat după url: http://miscarea.net/nistor-chioreanu-legionarii.htm)
Nu-mi mai amintesc prin ce împrejurări am aflat că Horia Sima a fost adus din Italia şi închis undeva, singur, şi că i se pregătea un proces. Raporturile cu autorităţile germane ne deveneau astfel din ce în ce mai reci, dar în loc să se ajungă la o ruptură, precum se pare că nădăjduiau autorităţile germane, dimpotrivă, încet, încet, discuţiile şi acuzele se răreau tot mai mult, pe măsură ce raporturile cu autorităţile germane deveneau tot mai reci şi mai ameninţătoare. Nu mult după ce auzisem că Horia Sima a fost adus din Italia şi ţinut undeva – separat total -, în lagărul nostru s-a ţinut o şedinţă, iniţiată de autorităţile germane. La această şedinţă, a venit şi colonelul Pister, comandantul Lagărului, cu alţi ofiţeri şi câţiva subofiţeri. Era o atmosferă rece la început şi unii, mai fricoşi, spuneau în şoaptă: „să vedem acum ce bucurii ne aşteaptă!”
Era o zi frumoasă, cu soare. Între barăcile noastre şi atelierele de lucru, au fost aşezate bănci şi plutonierul care se îngrijea zilnic de noi ne-a spus să luăm loc pe acestea. Când a venit colonelul Pister, ne-am ridicat toţi în picioare. După ce ne-a poftit să ne aşezăm, ne-a spus că doreşte să stea de vorbă cu noi, să ne cunoască mai bine, ca să ajungă să ştie cine suntem, ce vrem şi de ce am ajuns aici.
– Ştiu, aşa în general, că sunteţi naţionalişti români, majoritatea cu studii superioare, că, după ce aţi alungat de pe tron pe regele Carol II, aţi ajuns în conflict şi cu generalul Antonescu, noul conducător al statului român. Vreau să ştiu şi să pricep de ce nu vă înţelegeţi cu Antonescu? De ce îl preferaţi pe Horia Sima? Cine este Horia Sima şi de ce îl urmaţi pe el, în loc să-l urmaţi pe generalul Antonescu? Vă rog să-mi răspundeţi la aceste întrebări!
S-a făcut dintr-odată o linişte complectă. Nimeni nu dădu răspuns la această întrebare, venită pe neaşteptate. Cum toţi şefii noştri mai cunoscuţi fuseseră ridicaţi dintre noi şi mutaţi în alte lagăre şi fiindcă nu ajunseserăm să constituim un alt comandament, nimeni nu s-a grăbit să-şi ia răspunderea, să dea un răspuns întrebării. Văzând că nimeni nu răspunde, colonelul a întrebat din nou:
– Cine este Horia Sima? De ce ţineţi la el?
Văzând că nimeni nu se ridică să răspundă şi considerând că întrebarea avea în sinea ei şi un sens ironic şi dispreţuitor, care m-a supărat, m-am ridicat eu şi i-am răspuns:
– Domnule colonel, daţi-mi voie să răspund la întrebarea Dvs. cu o altă întrebare.
– Poftim, zise, răspunde!
– De ce ţineţi Dvs., germanii, la Hitler?
– Cuuum?! – fu răspunsul. „Waass?!”
– Da, Dle colonel. Horia Sima este şeful legionarilor români, precum Hitler este şeful naţional-socialiştilor germani. Din nenorocire pentru noi, întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, a fost asasinat de duşmanii noştri şi în locul lui s-a ridicat comandantul Horia Sima, pe care noi îl iubim şi îl urmăm, aşa precum germanii îl iubesc şi îl urmează pe Adolf Hitler.
M-am lăsat pe scaun. Pe feţele tuturor legionarilor s-a putut citi aprobarea răspunsului meu. După ce şi-a răsucit capul în toate părţile şi s-a uitat îndelung la noi, colonelul a zis:
-„Gut!” Bine. Dar voi aici sunteţi într-un lagăr german şi trebuie să respectaţi condiţiile de deţinere. Noi vă dăm posibilitatea să vă câştigaţi existenţa printr-o muncă cinstită pe care o plătim, dar vă cerem să respectaţi condiţiile de viaţă pe care vi le creem. Vedeţi că ne găsim în luptă cu comunismul şi nu putem să tolerăm nici o abatere de la linia de acţiune şi de la obiectivele cele dintâi ale vieţii noastre: zdrobirea comunismului. Nu ne faceţi greutăţi că avem destule! Eu, aici, am misiunea să vă adăpostesc şi să vă asigur o viaţă de muncă cinstită, până când conducerea noastră, împreună cu a voastră, vor găsi modalitatea de a vă schimba aceste condiţii de viaţă, cari sunt numai provizorii. Va rog să nu-mi faceţi greutăţi şi să nu mă siliţi să iau măsuri pe cari nu le doresc! Şi cu asta am terminat. S-a întors şi a plecat. Îndată după el, au plecat şi militarii.
Au urmat câteva clipe de totală tăcere, apoi, rând pe rând, grupându-se după prietenii, au început comentariile. Unii spuneau:
– Să vedeţi acuma ce urmează! S-ar putea să ne încarce într-un tren, să ne ducă în ţară, să ne dea pe mâna lui Antonescu, care abia apucă să pună stăpânire pe noi, să ne facă procese de Rebeliune şi să ne împuşte pe unii, să ne vâre în puşcărie pe alţii, sau să ne trimită pe front în unităţi de pedeapsă, ca să cureţe ţara de legionari, pe care nu-i iubeşte deloc, văzând că nu-i poate manevra după vanităţile sale absurde.
Alţii spuneau: Nu-i nevoie să ne dea pe mâna lui Antonescu, că Hitler poate să ne facă şi el nişte procese fictive, să ne lichideze, ori să ne înfunde în vreunul din lagărele lui şi să ne facă să dispărem definitiv din viaţă, chiar şi fără proces.
Această ipoteză a prins viaţă mai puternică la câteva zile după şedinţa cu colonelul Pister, când, nu mai ştiu prin ce împrejurări, s-a făcut cunoscut că Horia Sima a fost predat de Mussolini lui Hitler, care îl ţinea acum izolat, într-o închisoare din Germania, şi i se pregăteşte un proces, în urma căruia, cu siguranţă, va fi lichidat. În urma acestor ştiri, unii înjurau în gura mare pe nemţi şi-i acuzau că nu ştiu face politică şi în loc să folosească partidele naţionaliste din ţările cu cari au relaţii, fac jocul adversarilor şi până la urmă împing toate popoarele europene la o dependenţă de Rusia, în loc să formeze un front puternic anticomunist. Iar puterile apusene – francezii, englezii şi americanii, la instigarea evreilor, fac şi ele jocul ruşilor şi le ţin acestora isonul, inventând tot felul de argumente, nu numai împotriva nemţilor, ci şi împotriva celor bănuiţi că colaborează cu aceştia.
Un alt legionar, Toader Ioraş, scrie în cartea “Oaspeţi ai marelui Reich”, ed. Gama, 1997 următoarele:
Mare şi tare, omul care taie şi spânzură, este Wilms de la Gestapo. Acesta, conformându-se ordinelor primite de la şefii lui ierarhici, până la Himmler, cu orice ocazie toarnă venin în inimi şi alimentează anumite abateri ivite în sânul grupului nostru. Gestapo-ul umblă să găsească suflete de vânzare. Târgul începe cu oamenii trimişi de poliţia lui Antonescu, pe care, imediat ce-am ajuns în Germania, tot Gestapo-ul ni i-a impus, fără să ne întrebe dacă-i acceptăm sau nu. Din când în când ne onorează cu vizita şi câte un trimis al Ministerului de Externe german. Din partea aceasta nu ne aşteptăm la nimic bun. Cântec vechi intonat pe aceeaşi coardă, îl cunoaşteţi bine. L-am auzit în ţară şi n-am scăpat nici aici de el: “Sunteţi băieţi buni, săritori, şi cu putere de dăruire! Sunteţi oameni de înţeles, v-ar accepta toată lumea dacă n-aţi avea conducătorii pe care-i aveţi! Şeful vostru nu este agreat de cercurile de aici”. Ni se spunea mereu: “Führerul este indispus că şeful vostru nu i s-a prezentat când a fost chemat! Noi credem că doctrina voastră este în contrazicere cu viitoarea formă a noii Europe”, şoptesc responsabilii de la Externe. (…) Gazdele noastre nu-l agreează pe şef, pe Horia Sima. Credem! Suntem convinşi de acest lucru! Independenţa lui, fidelitatea lui faţă de comandamentele supreme ale neamului nostru, îi incomodează pe naţional-socialişti, care nutresc cu totul alte gânduri despre ţara românească. Din punctul lor de vedere, au dreptate să nu-l agreeze. Că planurile lor sunt morale sau imorale, n-are nici o importanţă. Doar în cartea lor de căpetenie, în”Mein Kampf”, scrie precis: “Tot ce convine poporului german e moral”. (…) Führerul are dreptate să fie indispus. Îndrăzneala a fost prea mare, o palmă în plin obraz. Când eşti în culmea puterii, când la un semn de-al tău ţi se prezintă la raport regi şi şefi de state şi aşteaptă ordinele cu spinările îndoite, un biet păstor din Carpaţi să nu ţină seama de dorinţele marelui Führer? Aceasta nu se poate uita. Mai marii noştri [Corneliu Codreanu, n.n.] ne-au învăţat, spunându-ne: “Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu vor servi la nimic, dacă vom fi mişei. Învăţaţi pe copiii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici împotriva prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi mişelia învingătorului. În esenţă aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat printr-un alt întuneric, ci prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi onoare”. Ni s-a mai spus că: “Orice diferend, orice problemă se rezolvă, dacă se respectă principiul creştin, iubirea”. Că această învăţătură, această educaţie a noastră, este în contrazicere cu spiritul noii Europe, preconizată de Germania, de unde s-o fi ştiut, înainte de a fi respirat aerul celui de al III-lea Reich? Faptul că legile noastre pun preţ pe inimă şi pe duh înseamnă că aşa este necesar educaţiei noastre. Aceste legi sunt răsărite din însăşi fiinţa noastră. Astfel este structura noastră şi nu putem evada din ea. Nimeni din lume nu ne poate schimba.
Drept răspuns ne pregătim să serbăm ziua de 3 iulie, ziua de naştere a şefului nostru, Horia Sima. Se fac coruri şi se cântă. În ajunul zilei ce urma s-o sărbătorim, Lefter cere să fie primit de colonel. Când se întoarce nu spune nici un cuvânt, dar la apelul de seară ne comunică: “Orice sărbătorire cu caracter politic este interzisă”. Rămânem trăzniţi. E prea mult ce ni s-a făcut. La atâta laşitate nu ne aşteptam. Strângem pumnii. Camarazii care se mai găseau într-un dormitor cu el şi-au luat saltelele şi s-au mutat între noi. Lefter n-a mai apărut şi în locul lui a fost cocoţat Al. Ritter von Andar. Una ca asta, un neamţ în fruntea noastră, nu se poate admite. Totuşi îl lăsăm câteva zile, să vedem ce vrea. S-a văzut repede, că nu ne-a lăsat să aşteptăm prea mult. Un camarad, Secu Şerban (executat de comunişti mai târziu, pentru lupta lui de rezistenţă împotriva lor) observă, din întâmplare, o discuţie între un agent şi unul din maiştrii atelierelor. Se uită bine şi vede că, despărţindu-se de agent, maistrul ascunde ceva în buzunarul halatului. Îl aşteaptă până ce se dezbracă să se spele şi într-o clipă îl caută. Era un raport tip, în care, cu nume, cu date şi fapte inventate, câţiva dintre noi erau denunţaţi că ar fi în serviciul de informaţii englez. Raportul se făcea tocmai în zilele în care unii voiau să facă o cerere de a fi admişi să meargă pe front. Cu hârtia în mână Secu Şerban însoţit de Cornel Constantinescu şi Gligor Emil intră în dormitor peste agent şi-i dau o lecţie după toate regulile. Scandal! Tragedie! Andar, care aştepta liniştit să încolţească sămânţa ce-o aruncase, în faţa eşecului atât de neprevăzut, îşi frângea mâinile disperat. Era descoperit. Liniştea care-i era necesară pentru a-şi consolida poziţia, din care urma să lovească în unitatea noastră, n-o mai avea. De data aceasta totul devine serios. Himmler, personal, intervine cu ordin telegrafic. O unitate de SS cu armele încărcate dă năvală peste noi. Ne insultă, ne provoacă, doar ne-om pierde calmul şi vom reacţiona, ca să tragă în noi, la grămadă. Cu sânge rece aşteptăm urmarea.
–Toată lumea afară!
Ieşim în curte, sub stele. Un maior SS ne strigă:
-Cine este împotriva Şefului Mişcării, Horia Sima, şi cine înţelege să se supună legilor germane, să treacă în stânga. Ceilalţi să treacă în dreapta, pe spaţiul dintre barăcile ateliere.
Armele erau îndreptate spre noi.
-Cinci minute, strigă maiorul, după aceasta cine va mai încerca să treacă dintr-o parte în alta, va fi împuşcat. Soldaţii au ordin să tragă.
S-aude printre noi freamăt de întrebări şi răspunsuri: Ce facem? Ne ucid? Ne împuşcă? Suntem împotriva Reich-ului? E rău! Când deodată, în amurgul serii, izbucni din atâtea piepturi, maiestuos, imnul legionar, sub ameninţarea gloanţelor: “Sfântă tinereţe legionară / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfricat de primăvară / Cu fruntea ca un iezer carpatin…” Momentul era solemn, sublim, aşteptând botezul morţii. Din cei peste 400 de legionari, doar vreo zece au plecat dintre noi. După miezul nopţii, veni colonelul urmat de o suită întreagă, dispunând arestarea celor care l-au sancţionat pe agent, apoi întrebă:
-Cine îşi asumă răspunderea celor întâmplate?
-Eu! Răspunde Dr. I. Beriu (Iosif Dumitru). Eu şi noi toţi ne solidarizăm cu fapta camarazilor acum arestaţi. Şi vă declarăm, că oricine va mai încerca să ne umilească şi să atenteze la viaţa noastră morală, va avea soarta agentului care şi-a primit răsplata cuvenită.
În lumina reflectoarelor îndreptate asupra noastră, se putea citi pe chipurile tuturor satisfacţia şi admiraţia produsă de atitudinea doctorului I. Beriu. Colonelul se frământa pe picioare nervos şi-l întrebă pe Dr. Beriu:
-Garantezi d-ta liniştea din grup?
-Garantez, cu o singură condiţie: mişeii să nu mai încerce să ne lovească pe la spate. Ori de câte ori se vor mai ivi cazuri similare, nu vom pregeta să ne apărăm. Nu putem suporta nici măcar bănuiala c-am putea fi în serviciul vreunei puteri în afară de Neamul românesc. Să se ştie!
Din acea noapte am rămas despărţiţi. Între ei şi noi s-au rupt toate punţile. A fost o uşurare. De acum şi comanda lagărului ne-a lăsat în pace, probabil că şi-au dat seama că eram hotărâţi să ne dăm vieţile spre a ne apăra onoarea şi puritatea gândurilor noastre. Dacă ne-ar fi prins în alte condiţii şi mai ales, dacă ar fi avut certitudinea că nici o ştire din lagăr n-ar fi ajuns în ţară, n-am mai fi scăpat de furia lor, nici măcar cei care, conştient sau inconştient, le-au făcut jocul, n-ar fi scăpat. Să nu mai rămână nici o urmă din noi – ştiut fiind că eram clasaţi în categoria “Nacht und Nebel”(“noapte şi ceaţă”) – să nu mai rămână nimeni să mărturisească ce s-a petrecut cu noi. De altfel, noi ne aşteptam să fim bombardaţi într-o noapte, ucişi de sus, masacraţi, ca apoi să se zvonească că am fost victimele aviaţiei anglo-americane.
Mai jos un fragment din textul “Întâlnire la Berlin în vara anului 1942”, de Nicolae Bălănescu, inclus în volumul “Horia Sima – Evocări”, editura Imago, 2000 :
Acţiunea de intimidare şi încercarea de dezbinare pe care o trăiserăm atunci nu a fost prima şi nici ultima, căci de-a lungul a aproape doi ani, Wilms, şeful Gestapo-ului care ne avea în grijă, a făcut nenumărate încercări de a determina masa legionară să se desolidarizeze de Comandant. Una din ele cu final chiar tragi-comic a fost când a ordonat ca toate tablourile oamenilor politici să fie înlăturate de pe perete. Atunci noi am dat jos tablourile lui Hitler, Himmler, Goebbels, etc, dar l-am păstrat pe al Comandantului. A fost un scandal mare care s-a aplanat cu greu. Trăind zi de zi cu noi, Wilms – şeful Gestapo-ului – deveni intrigat de tot ce vedea şi a vrut să înţeleagă şi el doctrina legionară. Drept care a început să citească şi căuta să pătrundă comportamentul legionar. Probabil că în intimitatea lui psihică s-a produs o ruptură, căci în final a înnebunit şi striga mereu cu forţă şi obsesie : „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” şi cânta cântece legionare.
Credem că aceste mărturii ale unor legionari din captivitatea germană sunt suficient de elocvente pentru a contura un tablou cât se poate de realist al raporturilor reale dintre Mişcarea Legionară şi regimul nazist din perioada anterioară lui august 1944.
Complotul de la Rostock
În scrierile lor memorialistice legionarii (nu doar Horia Sima) amintesc despre un complot pus la cale de nişte agenţi ai Siguranţei antonesciene, infiltraţi printre refugiaţii români de la Rostock, menit să-l lichideze pe Horia Sima. În cartea sa, G. Köpernik relatează că în arhivele germane nu s-au găsit documente menite să evoce acest incident. Ancheta Gestapoului la sesizarea legionarilor a ajuns la concluzia că totul nu ar fi decât o înscenare a acestora, fapt ce explică probabil absenţa oricăror consemnări care să se fi păstrat în arhivele germane. Pentru început redăm mărturiile legionare, altele decât ale lui Horia Sima, asupra acestui incident, după care vom aduce şi unele comentarii.
Cităm din Nistor Chioreanu – “Legionarii români la Buchenwald”, Editura RAMIDA 1998
Complotul pentru asasinarea unor şefi legionari a existat de fapt, dar organizarea acestuia a fost concepută şi pusă la cale de Inspectorul Petrovici, trimis anume de Antonescu în acest scop. Petrovici n-a stat cu legionarii în lagăr, ci la un hotel din Rostock. Acesta izbutise să antreneze vreo 7-8 legionari refugiaţi aici, într-o acţiune de asasinare a legionarilor şi faptul urma să se întâmple concomitent cu un atac împotriva lui Horia Sima şi a altor şefi legionari din lagărul de la Berkenbrück, pe ziua de Sfântul Nicolae – 6 Decembrie 1941. Cu două zile înainte de executarea atacului, deţinutul [sic!] Şerbu, nu-mi mai amintesc în ce împrejurare, a demascat iminenţa atacului şi atunci Petraşcu m-a trimis pe mine, cu o echipă de legionari, să-l luăm pe Inspectorul Petrovici de la hotel şi să-l predăm Poliţiei germane, împreună cu complotiştii indicaţi de Şerbu. Din păcate, unul din complotişti – rămas nearestat – a fugit la hotel şi l-a prevenit pe Petrovici, iar acesta a părăsit numaidecât oraşul. Cînd m-am dus cu echipa legionară, compusă din Ionel Cristea, Secu Şerban şi eu, să-l arestăm, ni s-a spus şi ni s-a dovedit ca Petrovici a părăsit hotelul cu o zi înainte.
Temându-ne ca nu cumva echipa de asasini care urma să-i atace pe cei de la Berkenbrück, concomitent cu planul celor de la Rostock, Petraşcu ne-a trimis pe mine şi pe Ovidiu Găină să-i alarmăm pe cei de acolo. În dimineaţa de 5 Decembrie, am descins în gara Berkenbrück şi chiar în gară, după ce ne-am dat jos din tren, Găină a zărit doi tineri din Berkenbrück, pe cari îi cunoştea ca informatori ai poliţiei române.
– Uite-i, zise Găină. Hai, să-i luăm şi să cerem Poliţiei din gară să-i reţină.
Ne-am îndreptat spre ei, dar când ne-au văzut, au luat-o la fugă şi, prin un gang, s-au refugiat într-un bloc din spatele gării şi astfel i-am pierdut. Cum nu ştiam câţi erau în echipa de asasini, ne temeam că aceştia vor informa pe cei rămaşi neidentificaţi şi vor pune în aplicare planul de asasinare de la Berkenbrück. Trebuia neapărat să-i prevenim pe aceştia. Am pornit spre castelul din pădurea apropiată, care nu era departe. La o cotitură a drumului care şerpuia prin pădure, îl zărim pe comandantul Horia Sima, plimbându-se alene cu încă un tânăr pe care nu-l cunoşteam. Când ne-am apropiat şi ne-a recunoscut, ne-a întrebat surprins:
– Dar cu voi ce-i? Cum aţi ajuns aici?
I-am prezentat numaidecât primejdia în care se găsea. A făcut ochii mari, apoi, încreţindu-şi fruntea, ne-a spus cu un ton calm, dar hotărât:
– Mergeţi înapoi, la Rostock, şi tineţi-i pe cei amestecaţi in complot până poimâine. Daţi-i apoi pe mâna Poliţiei germane şi spuneţi-le cum aţi descoperit complotul. De cei de aici să nu duceţi nici o grijă. Eu voi pleca la noapte, sau mâine noapte, în Italia, să aflu refugiu acolo. Deci, până poimâine, nu-i predaţi, şi afară de Petraşcu, nu veţi spune nimănui despre ce-am vorbit noi aici. Hai, să vă sărut şi mergeţi repede înapoi! Nu trebuie să se afle de această ticăloşie înainte de a ne lua toate măsurile de apărare. Sper să găsesc o modalitate să vă comunic cum am ajuns în Italia.
Plecasem din Rostock noaptea şi chiar în seara următoare eram înapoi. În ziua care a urmat, Petraşcu m-a trimis pe mine, să anunţ Poliţia din Rostock, să denunţ complotul. Poliţia a trimis o maşină şi i-a ridicat pe cei 7-8 complotişti. Evident, între legionarii din Rostock s-a iscat o foarte mare nelinişte şi proastă stare sufletească. Unii ziceau că e mai bine să ne întoarcem acasă, alţii, că e mai bine să mergem în Italia sau Spania.
Câteva zile mai târziu, Petraşcu şi eu am fost chemaţi la Poliţia de Siguranţă nazistă – la Locotenentul Fass. Acesta ne-a spus că nu găseşte celor acuzaţi de noi nici o vină de conspiraţie şi noi nu facem decât să producem agitaţie între oameni.
– Herr Fass, a replicat Petraşcu, sunt foarte mirat că Dvs. nu puteţi constata adevărul afirmaţiilor făcute de noi, când acestea sunt sprijinite pe fapte absolut reale. Cum se explică faptul că un Inspector al Siguranţei din România se găseşte aici, în Rostock, la un hotel şi ţine relaţii clandestine cu oameni care se găsesc sub protecţia Dvs.?
– De unde aţi mai scos şi această afirmaţie? a întrebat domnul Fass.
– Herr Fass, am intervenit eu, daţi-mi voie să prezint eu faptele exact cum s-au petrecut. Vă aduceţi aminte că atunci când Şerbu a plecat în ţară, eu am venit la Dvs. şi v-am spus, iar Dvs. mi-aţi spus zâmbind să vă comunic şi Dvs. data când se va întoarce. De câte ori a plecat unul de-ai noştri din oraş, fără să vă spună în prealabil, v-aţi supărat şi ne-aţi făcut mustrări. În cazul Şerbu, nu v-aţi supărat, aţi zâmbit numai uşor şi ne-aţi cerut să vă comunicăm când se întoarce, ceea ce noi nu ştiam, dar Dvs. ştiaţi. Aşa şi acum, noi nu ştiam că un om din Poliţia română se găseşte la un hotel din oraş, trimis de Antonescu să ne supravegheze şi, eventual, să ne învrăjbească, dar Dvs. ştiaţi, căci nu se poate ca un agent străin să stea la un hotel în oraş, fără ca Poliţia germană să ştie. Când noi am aflat de la Şerbu despre el, m-am dus eu personal, cu alţi doi camarazi, să-l luăm şi să-l aducem la Dvs., dar cineva, tot unul din ceata celor cari doreau să facă o crimă şi să ne compromită în faţa Dvs., s-a dus şi l-a avertizat pe omul lui Antonescu şi acesta a fugit, înainte de a-1 putea găsi noi. Era important să se întâmple toate acestea fără ştiinţa Dvs. Vedeţi, Dle Fass, noi suntem foarte sinceri cu Dvs., vă spunem şi ce nu vă place, pentru că suntem convinşi că procedaţi greşit atunci când lăsaţi pe adversarii noştri – şi nu numai îi lăsaţi, dar îi chiar ajutaţi să ne spargă unitatea şi credinţa .Trebuie să ştiţi, Dle Fass, ca nu aveţi în România un aliat mai bun decât Mişcarea Legionară şi că singurii prieteni buni pe care-i aveţi în România sunt legionarii Gărzii de Fier. Toţi oamenii politici încadraţi în alte partide, ori neîncadraţi la noi, vă sunt adversari, aşa cum ne sunt şi nouă şi vă vor trăda când veţi avea mai mare nevoie de colaborarea ţării noastre cu Germania. Dar, această colaborare trebuie să se desfăşoare pe o prietenie şi camaraderie sinceră şi nu pe umilirea şi subjugarea poporului român!
– Genug! Destul! îmi răspunse energic Dl. Fass. Noi n-avem nevoie de lecţii de la voi. Aici sunteţi refugiaţi politici şi sunteţi obligaţi să vă supuneţi condiţiilor de viaţă pe care vi le cerem. Nu ne interesează certurile dintre voi. Am să raportez şi am să comunic mai sus şi vă voi comunica hotărârea superiorilor mei dar, până atunci, sunteţi obligaţi să respectaţi ordinea şi disciplina pe care v-o cerem! Eu am terminat cu Dvs.
Întrebarea care se pune este: poate fi vorba de o înscenare a legionarilor atunci când diferiţi autori (nu doar Horia Sima) fac referire la acest complot? A fost oare călătoria grupului de legionari de la Rostock la Berkenbrück, aşa cum e ea relatată mai sus, o simplă ficţiune, o născocire ulterioară a unor memorialişti? Care să fi fost motivul atât de important pentru care să se fi luat în considerare inventarea unui asemenea scenariu, cu tentativa de a-i prinde pe prezumtivii asasini în urma unei călătorii la Berkenbrück, la decenii după acele evenimente? Căci fuga în Italia a Comandantului precum şi întâmplările relatate se aflau deja departe în timp, nu exista niciun motiv real de a le aduce drept pretinse justificări. În opinia noastră, referirile la acel complot făcute în numeroase scrieri legionare, se raportează la o realitate şi nu la o ficţiune.
Nicolae Petraşcu a fost, alături de Nistor Chioreanu, unul din fruntaşii legionari internaţi la Rostock şi care au avut de asemenea de-a face direct cu acel complot. Din cartea lui Gheorghe Jijie – “Un dac cult: Nicolae Petraşcu”, ed. Elisavaros, 2005 cităm asupra aceluiaşi subiect:
Prin Şerbu s-a descoperit că toată acţiunea trebuia să fie coordonată de inspectorul de poliţie Petrovici, venit din ţară în acest scop şi care era cazat la un hotel din Rostock. Pe data de 5 decembrie 1942, Nicoale Petraşcu trimite la hotelul respectiv din Rostock o echipă formată din Nistor Chioreanu, Ionel Cristea şi Secu Şerban ca să-l prindă pe Petrovici. Se pare că acelaşi comisar de mare încredere al lui Eugen Cristescu, care în numele lui la 11 ianuarie 1941 a încheiat convenţia secretă cu Constantin David de devastare a cartierelor evreieşti de către comunişti, document publicat de Vladimir Alexe (“România Liberă”, 3.09.2003). La hotel li s-a confirmat şederea lui aici dar şi faptul că plecase pe ziua de 4 decembrie din hotel (o zi după începerea anchetei lui Şerbu). (p.248)
N-au mai trecut decât câteva zile şi Nicolae Petraşcu a fost ridicat la 29 decembrie 1942 de Gestapo şi transportat la Berlin pentru anchetarea întâmplărilor majore petrecute în timpul când el răspundea de ordine în grupul legionar. S-a încercat acolo să i se smulgă o declaraţie care să stabilească o legătură cauzală între complot şi fuga Comandantului în Italia, astfel: complotul a fost de fapt o punere în scenă pentru a demonstra nesiguranţa în care era Comandantul în Germania, deci o justificare a fugii lui în Italia. Asupra lui Nicolae Petraşcu s-au exercitat o serie de presiuni, pe care el nu le-a povestit nimănui, spre a declara că acest complot a fost o înscenare. De la 30 decembrie 1942 până la 19 ianuarie 1943, Nicolae Petraşcu a fost anchetat de Gestapo la Berlin, pentru a da o declaraţie în sensul arătat mai sus. Bineînţeles că nu şi-au ajuns scopul propus în această anchetă şi el s-a întors în lagăr mulţumit că rezistase presiunilor anchetatorilor. (p.259)
Prin urmare, germanii au făcut presiuni asupra lui Petraşcu pentru a-l sili să declare că acel complot nu ar fi fost decât o înscenare a legionarilor. În cartea sa, G. Köpernik pare să adere de asemenea la această teză, mai ales în lipsa unor documente germane relevante. Iată însă că Petraşcu a rezistat presiunilor asupra sa şi a refuzat să confirme această variantă care ar fi fost pe placul autorităţilor germane. Ne putem imagina foarte bine faptul că serviciile secrete germane şi antonesciene aveau relaţii strânse de colaborare. Nu e clar dacă acel (foarte plauzibil) complot a avut loc cu ştiinţa şi implicarea serviciilor germane, sau dacă acestea aveau cunoştinţă doar de existenţa acelor agenţi români infiltraţi printre legionari (ceea ce pare foarte probabil), dar nu şi de misiunile lor reale. Lipsa documentelor germane asupra unor chestiuni confidenţiale de acest gen devine astfel cât se poate de explicabilă. Misterul nu rezidă, în opinia noastră, atât în existenţa acestui complot, cât în ce au ştiut cu adevărat serviciile secrete germane despre acei agenţi români şi despre adevărata lor misiune.
Zvonuri privind iminenta internare în lagăr a legionarilor
Conform memoriilor lui Horia Sima, germanii luaseră încă înainte de fuga acestuia în Italia hotărârea ca legionarii să fie internaţi în lagărele de concentrare. După cum bine se cunoaşte, în realitate abia în urma acestui gest, toţi legionarii au fost ridicaţi şi închişi în lagăre de concentrare ca Buchenwald sau Dachau, drept răspuns evadarea Comandantului şi a implicării sale politice. Căci, la sosirea lor în Germania, toţi legionarii au fost obligaţi să semneze o declaraţie că se vor abţine de la asemenea activităţi.
G. Köpernik relatează că nu a găsit documente menite să confirme această ipoteză. Aspectul rămâne ca atare neelucidat. Absenţa unor documente, aşa cum s-a văzut mai sus în cazul complotului de la Rostock, nu înseamnă numaidecât că faptul în sine este o pură invenţie. S-ar putea lua în calcul şi ipoteza aceasta, anume ca Horia Sima să fi avut un interes de a plasa această informaţie, pe care a considerat-o că îi foloseşte (fapt care în sine nu implică veridicitatea, dar nici automat falsitatea ei). Se pune întrebarea: în faţa cui? Răspunsul îl dă însuşi Horia Sima în memoriile sale privind perioada Guvernului de la Viena. Este vorba de legionarii “disidenţi”, care au refuzat implicarea în acel guvern, ei reproşându-i Comandantului printre altele şi faptul că prin fuga sa în Italia s-a făcut direct responsabil de internarea lor în lagărele de concentrare.
Dar chiar dacă informaţia în sine e falsă, anume chiar dacă nu a existat o intenţie concretă a germanilor de a-i transfera pe legionari în lagăre înainte de episodul fugii în Italia, Horia Sima aminteşte doar de zvonuri care circulau în acest sens. Şi că tocmai existenţa acestor zvonuri ar fi precipitat fuga lui în Italia. Acelaşi lucru îl sugerează şi istoricul român Ilarion Ţiu: “Pe acest fond tensionat, în rândul “Comandamentului din Germania” aflat la Berkenbrück au început să circule zvonuri privind o inevitabilă internare în lagăr”. (“Mişcarea Legionară după Corneliu Codreanu” (vol. II), Editura Vremea, Bucureşti, 2007, p.119)
Existenţa sau inexistenţa unor asemenea zvonuri e foarte puţin probabil să mai fie demonstrată în ziua de azi. În orice caz, Horia Sima susţine nu doar că asemenea zvonuri au circulat, dar el dă de înţeles că e convins că acestea aveau chiar o bază reală, referindu-se la un moment dat în memoriile sale (“Guvernul Naţional Român de la Viena”) şi la corespondenţa dintre Antonescu şi Hitler, în care conducătorul român îi solicita Führerului internarea legionarilor, iar acesta i-a acceptat doleanţa. În orice caz însă, nu reiese limpede ce fel de internare se avea în vedere, dacă era vorba doar de domiciliu obligatoriu sau chiar lagăre de concentrare, aşa cum sugerează Horia Sima.
Considerăm că aspectul rămâne unul neelucidat. Chiar dacă ar fi fost vorba de zvonuri fără o bază reală, astăzi nu se mai poate practic stabili natura şi gradul de răspândire al acestor informaţii printre legionarii aflaţi atunci în Germania. Oricum, e vorba de un aspect de o importanţă secundară, indiferent care ar fi gradul său de veridicitate.
Concluzii
Cartea lui G. Köpernik, la care am făcut referire în acest text are pe de-o parte o serie de merite incontestabile, în special prin munca laborioasă dusă pe plan documentar, prin referinţele la o serie de documente germane relevante, multe poate mai puţin cunoscute, care se referă la istoria legionară şi la raporturile Mişcării Legionare cu Germania nazistă. Cu toate acestea, ea dă dovadă şi de o serie de scăpări sau omisiuni, pe care ne-am străduit să le sesizăm în special în articolul precedent. Acum, la final, ne referim la un ultim element de această natură.
Epilogul cărţii este oarecum ambiguu, referindu-se la deceniile trăite de Horia Sima în Occident şi la timpul pe care l-a avut spre a-şi scrie memoriile, într-un mod “cosmetizat”, în opinia lui G. Köpernik. Însă observaţiile făcute în această serie de două articole, poate cu excepţia aspectului nelămurit (dar oricum secundar) al “zvonurilor” privind internarea legionarilor în lagăre înaintea fugii în Italia a Comandantului, au relevat faptul că memoriile acestuia sunt în general corecte şi consistente cu alte documente şi de asemenea cu mărturiile independente ale altor legionari.
Epilogul firesc, în opinia noastră, este de fapt cu totul altul, dar pe care autorul german l-a eludat. Anume, în capitolul “Un om salvează Legiunea” din cartea sa “Guvernul Naţional Român de la Viena”, Horia Sima explică în detaliu împrejurările care au dus la scoaterea legionarilor de pe lista organizaţiile judecate pentru colaboraţionism şi crime de război. Rolul cheie l-a avut o intervenţie a legionarului Virgil Velescu pe lângă Robert Murphy, consilierul diplomatic al generalului Eisenhower. În urma evenimentelor relatate atât de Horia Sima cât şi în scrierile altor legionari, “Generalul Eisenhower a urmat avizul lui Murphy şi şi-a dat consimţământul ca în listele colaboraţionistilor sa nu figureze membrii Mişcării Legionare. Acest ordin a fost imediat transmis tuturor autorităţilor americane din Bavaria, cu urmarea că legionarii din acest spaţiu nu numai că nu au fost urmăriţi, dar au fost acceptaţi şi sub ocrotirea asistenţei sociale a organizaţiei UNNRA”. (Anexa 1. la memoriul „Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, versiunea în limba engleză aici)
Acesta este, în opinia noastră, epilogul corect al relaţiilor dintre legionari şi Germania nazistă, pe care nicio lucrare de specialitate nu poate să-l ignore fără a deforma prin omisiune o realitate istorică incontestabilă.
Permanenţe Nr. 11/Nr.12-2014
