Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941: cauze permergătoare, responsabilităţi şi desfăşurare

Scurta participare a Mişcării Legionare la guvernarea României (septembrie 1940-ianuarie 1941) nu a reprezentat decât un intermezzo între prigoana carlistă şi cea antonesciană. Ciocnirile sângeroase din 21-23 ianuarie 1941 au avut drept rezultat eliminarea legionarilor de la putere şi începutul unei noi epoci de prigoană, majoritatea legionarilor urmând să-şi petreacă anii următori fie în închisorile antonesciene, fie în lagărele germane. Rândurile care urmează încearcă o prezentare a cauzelor şi a evenimentelor care au dus la acest divorţ politic între legionari şi şeful statului, generalul Antonescu, care în acest conflict a beneficiat de susţinerea decisivă a Germaniei hitleriste.

Statul Naţional-Legionar

Statul Naţional-Legionar s-a instituit în urma abdicării regelui Carol al II-lea, provocată de manifestaţiile populare amorsate de legionari.  O ţară întreagă era revoltată ca urmare a politicii sale externe falimentare şi duplicitare, soldată cu sfârtecarea teritoriului naţional în vara lui 1940. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost încorporate Uniunii Sovietice, în vreme ce Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, în urma dictatului Puterilor Axei pronunţat la Viena. Odată cu alungarea regelui s-a prăbuşit şi regimul său de dictatură, care avea pe conştiinţă vieţile a sute de legionari din elita Mişcării ucişi cu bestialitate, în frunte cu însuşi Corneliu Codreanu, fondatorul acesteia.  În acel moment, integritatea teritorială şi chiar existenţa însăşi a unui stat român suveran păreau serios periclitate fără o schimbare fundamentală a politicii sale externe, orientată conform noilor realităţi de pe un continent european care se afla sub dominaţia Puterilor Axei, de la Atlantic până la periferia sa estică, la graniţa cu imperiul bolşevic. (Aici se impune deschiderea unei paranteze înspre actualitate. Nu e lipsită de semnificaţie observaţia privind existenţa unor constante istorice, care transcend regimurile politice şi ideologiile temporare. Astfel, “Noua Europă” a acelei vremi acoperea practic aceeaşi zonă cu Uniunea Europeană continentală a zilelor noastre, plus ţări precum Ucraina, care încearcă acum, ca şi în timpul războiului, o eliberare din chingile ruseşti şi o orientare spre vest. Fireşte, se cuvine să amintim şi unele deosebiri importante, dar care ţin mai degrabă de structuri exterioare decât de o esenţă profundă. Astăzi continentul european nu mai este dominat de naţionalisme exacerbate, ci de regimuri democratice care se încadrează în standardele comune ale Uniunii Europene. Privind poziţia Marii Britanii de atunci şi de acum, există atât diferenţe, dar şi unele asemănări datorate aceloraşi constante istorice. Dacă în 1940 ea era în stare de război cu Europa continentală, astăzi face parte şi ea din aceeaşi Uniune Europeană, unde însă nu se simte deloc confortabil şi face în permanenţă o notă discordantă faţă de restul statelor.)

Deşi în mod principial trebuie respins caracterul de “nazist” sau “fascist” atribuit unei mişcări de înnoire fundamentată creştin cum era Mişcarea Legionară, existau totuşi o serie de puncte comune cu tendinţele naţionaliste care erau dominante la acea oră în Europa. Într-o discuţie din septembrie 1940, Horia Sima întrevedea pentru România un rol suveran în preconizata “Nouă Europă”, nicidecum acela de marionetă a Germaniei, şi punea aceste puncte comune, naţionalismul şi anticomunismul, mai presus de diferenţele de substanţă, cum ar fi raportarea la religia creştină [GK], p.45.

Dacă vom urmări activitatea politică de o viaţă a lui Horia Sima, vom descoperi în ea două constante: idealismul legionar de factură naţional-creştină şi un anticomunism fără compromis. Au existat şi o serie de variabile, care ţineau de contextul politic european şi mondial în care a acţionat. Astfel, în contextul din toamna lui 1940, constantele concepţiei legionare s-au adpatat realităţilor blocului naţionalist sub dominaţie germană, dominat de curente pe care istoricii le numesc îndeobşte drept “fasciste”.  Însă după război, în contextul divizării Europei prin cortina de fier, Horia Sima nu a găsit niciun impediment de a adapta esenţa doctrinei legionare, întruchipată prin constantele amintite mai înainte, unui sistem politic democratic, adică tot celui care la vremea aceea se opunea comunismului. (Poziţia democraţiilor antebelice faţă de comunism a fost una cel puţin ambiguă, pentru a nu spune mai mult). Acest realism nu credem că implică o falsificare a unor principii care ţin de alte planuri decât cel politic, anume de cel naţional, moral şi religios. Asemenea valori perene îşi pot găsi cadre adecvate de manifestare în orice fel de sistem politic care nu e explicit anticreştin, de la regatele creştine medievale, trecând prin diverse forme intermediare, până la democraţiile zilelor noastre.

Calea aleasă de România în toamna lui 1940 reprezenta singura şansă de a se proteja în faţa expansionismului bolşevic, care acaparase deja Basarabia şi Bucovina de Nord. Prin aceasta alianţă cu Axa se poate spune că Mişcarea a îmbrăcat temporar “haine fasciste”, conforme spiritului epocii, deşi rămân în continuare o serie de elemente fundamental diferite. Astfel, fascismul este definit îndeobşte ca o mişcare de mase, bazată pe o ideologie naţionalistă şi anticomunistă, dar cu ceva în plus (altfel orice naţionalism ar intra sub incidenţa acestei definiţii). Anume, tendinţa de a institui un regim totalitar, care presupune violenţa împotriva adversarilor politici, atât cu scopul ajungerii la putere, cât şi ulterior, în vederea consolidării unei puteri absolute. Ei bine, printre altele, legionarismul se deosebeşte şi în acest punct în mod evident de celelalte grupări fasciste. Violenţele legionarilor, atât înainte, cât şi în timpul guvernării lor, nu au avut drept scop obţinerea sau consolidarea puterii, ci au constituit de fiecare dată acte izolate de autojustiţie. Cei vizaţi (Duca, Armand Călinescu sau cei închişi la Jilava în 1940) erau vinovaţi de crime împotriva legionarilor, iar asasinarea lui Iorga şi Madgearu a fost un gest odios, condamnat de întreaga Mişcare. În rest însă, în timpul guvernării legionare nu au existat deţinuţi pe criterii politice, nici măcar dintre comunişti, şi nici pe criterii etnice. Legionarii ar fi dorit de fapt organizarea de alegeri libere, menite să-i legitimeze cu adevărat la conducerea ţării, dar Antonescu s-a opus, văzând în aceasta o slăbire a poziţiei sale personale de putere, căci el nu beneficia de susţinerea unei grupări politice [HS] vol I, I.9, II.12, vol II, IV.4, [VBF], p.5f,  p.139f.

Divergenţe între Antonescu şi legionari

Cauzele divergenţelor dintre cei care în acest context au preluat răspunderea conducerii ţării sunt multiple, dar la bază stă principiul binecunoscut al celor două săbii care nu încap în aceeaşi teacă. Pretextele invocate de Ion Antonescu împotriva Legiunii ţineau de un aşa-zis val de dezordini şi anarhie care ar fi cuprins întreaga ţară în lunile în care legionarii s-au aflat la putere. Singura soluţie pe care acesta o avea în vedere era preluarea totală a controlului: fie prin desemnarea sa ca şef al Mişcării fie, dacă aşa ceva nu ar fi fost posibil, prin eliminarea ei din viaţa politică.

Trebuie spus că aceste atât de invocate acte de dezordine, puse de toţi duşmanii lor pe seama legionarilor, nu au beneficiat până acum de un studiu obiectiv şi nepărtinitor.

Cert este că ele nu s-au produs chiar din primele zile ale preluării puterii de către legionari. Astfel, Horia Sima avea să noteze : “O altă caracteristică impresionantă a marilor manifestaţii populare care s-au desfăşurat în toată ţara după 6 septembrie a fost ordinea perfectă. Nu s-a tras nici o palmă unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit prăvăliile şi n-a fost ucis nimeni dintre ei. Şi aceasta, fără ca legionarii să fi avut ordine anume de la mine sau alte căpetenii. Legionarii mari şi mici, au dat un strălucit examen de maturitate civică şi politică. De obicei, când o revoluţie triumfă, se produc tulburări grave, în primele zile, în primele săptămâni. Se revarsă sânge. Partida biruitoare se răzbună pe vechii conducători, pentru suferinţele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca să procedăm tot atât de drastic contra asupritorilor noştri. Nu numai Căpitanul, dar aproape toată elita legionară a fost masacrată sub dictatura evreo-carlistă. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreieşti şi nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.” [HS] vol. I, I.1.

Statul Naţional-Legionar avea să fie proclamat prin decret regal, pe data de 14 septembrie 1940. În negocierile care au premers creării acestuia, Horia Sima relatează faptul că opţiunea sa principală după răsturnarea dictaturii carliste a fost revenirea la Constituţia din 1923 şi organizarea de alegeri libere, convins fiind că legionarii le vor câştiga detaşat şi îşi vor câştiga astfel şi o solidă legitimitate populară. [HS] vol. I, I.9. Un fapt evident neconvenabil pentru Ion Antonescu, care nu avea în spatele său susţinerea unei forţe politice. Conform acestuia, “Mişcarea putea participa la guvern împreună cu alte forţe politice, cu care trata în acel moment, dar trebuia ţinută în afară de cadrul constituţional, pentru ca poziţia lui de Conducător al Statului să nu fie alterată. Mi-am dat seama de pericolul acestei combinaţii minore, în cadrul strict al guvernului, din care noi am fi putut fi oricând expulzaţi, şi n-am încheiat acordul cu Generalul până ce n-am obţinut recunoaşterea mişcării ca factor constituţional al Statului.” [HS] vol. I, I.9.

Firma de “naţional-legionar” atribuită statului român la acea vreme avea prin urmare doar o acoperire parţială în realitate. În cadrul unui regim hibrid au început să se contureze două tabere, a căror rivalitate avea să se adâncească pe zi ce trece: cea legionară şi cea antonesciană, formată din armată, oameni ai serviciilor secrete şi ai poliţiei, majoritatea făcând parte şi din vechile sisteme politice, care i-au persecutat pe legionari. Din vechiul aparat de stat au fost eliminaţi doar 64 de mari vinovaţi (deşi numărul real al acestora fusese mult mai mare), reprezentând figurile care s-au dovedit a purta principala responsabilitate a masacrelor antilegionare din vremea dictaturii carliste. Aceştia au fost întemniţaţi la Jilava şi li se pregătea un proces la care nu s-a mai ajuns, căci au fost împuşcaţi în celulele lor de o echipă de legionari, în contextul deshumării Căpitanului şi a veştii că aceşti acuzaţi urmau să fie scoşi de sub paza legionară şi puşi sub pază militară, legionarii temându-se că se doreşte ca aceşti criminali să fie făcuţi scăpaţi.

Să revenim însă la dezordini de altă natură, care au fost de asemenea invocate. Legionarii înşişi recunosc asemenea aspecte în scrierile lor memorialistice, dar le atribuie un caracter periferic, ca rod al unor iniţiative marginale şi nicidecum un caracter sistematic, dirijat de către centrul de conducere al Mişcării. Dealtfel din scrierile unor legionari cu răspunderi în regim, ca Horia Sima, Nistor Chioreanu (şef al regiunii Ardeal), Ion Constantin (şef al judeţului Arad), Vasile Blănaru-Flamură (jurnalist la radiodifuziune), Vladimir Dumitrescu (profesor universitar, subsecretar de stat la Ministerul Cultelor) reiese fie că aceştia s-au implicat de fiecare dată pentru instaurarea ordinii şi repararea eventualelor nedreptăţi, fie faptele la care au fost martori aveau o natură minoră: [HS], vol I, cap VII, [VBF], p. 173ff, [VD], p.227, [IC], p.144ff, [NC], p. 82ff. “Nu aş vrea nici să susţin cu tărie că, în cele patru luni de guvernare legionară, nu s-au săvârşit deloc excese antisemite. Dar afirm că acestea nu au constituit un obiectiv, că au fost sporadice şi în niciun caz nu au fost promovate oficial.” [NC], p.90.

“Niciodată Mişcarea Legionară sau vreunul dintre legionarii cunoscuţi nu a preconizat pogromurile sau orice altă măsură similară împotriva populaţiei evreieşti, – şi sunt convins că am dreptul să afirm că într-o guvernare legionară a cărei conducere ar fi fost pusă în situaţia de a avea întreaga răspundere, şi odată cu ea toate mijloacele de a o exercita, nu s-ar fi întâmplat nimic de acest fel, şi deci nici asasinatele de mai târziu din Transnistria. Căci una este să doreşti să scapi de supremaţia evreilor, şi alta este să-i asasinezi. ” [VD], p.229f.

Trebuie menţionat că, aşa cum vom vedea mai încolo, nu s-a putut demonstra o responsabilitate a legionarilor privind crimele împotriva evreilor în cadrul tulburărilor din 21-23 ianuarie 1941. Singurele măsuri antisemite luate oficial de guvernul legionar au fost exproprierea unor evrei, mari moşieri agricoli sau deţinători de fonduri forestiere, în vederea împroprietăririi ţăranilor români, asemeni reformei agrare de după Primul Război Mondial [HS] vol I, IV.13. Privind celebrii  “comisari de românizare” trebuie precizat următoarele. “Îndată după instalarea guvernării Antonescu-Horia Sima şi, mai ales după intrarea trupelor germane în România, evreii au început să-şi vândă intreprinderile pe capete. Şi cui vindeau? În general saşilor şi germanilor care aveau bani. Românii care aveau capital de investit în intreprinderi erau foarte puţini şi mulţi nici nu ştiau.” [NC], p.84. Acelaşi autor, la aceeaşi pagină, citează un dialog cu un comerciant evreu care îi relata faptul că e supus la presiuni din partea saşilor pentru a le vinde lor prăvălia, cu argumentul că dacă nu le-o dă acum la preţul oferit, va fi silit mai târziu să o dea pe nimic. Comerciantul se adresa lui Chioreanu, şeful legionar al regiunii Ardeal, cu dorinţa de a vinde mai degrabă unor români. Iată deci care a fost mecanismul psihologic care a determinat aceste vânzări în masă (însoţite ca la orice panică bursieră, de o cădere dramatică a preţurilor) mai toate trecând în posesia unor capitaluri germane. Pentru a stopa această stare de lucruri favorabilă germanilor şi defavorabilă românilor, care nu beneficiau de capitaluri pe măsură, s-au propus două variante. Horia Sima s-ar fi exprimat pentru instituirea unei comisii centralizate pe la care să treacă spre aprobare toate aceste tranzacţii, dar în final s-a impus soluţia propusă de ministrul antonescian al economiei, G. Leon, prin înfiinţarea de “comisari de românizare” pe lângă fiecare intreprindere [HS] vol I, IV.5. Nistor Chioreanu relatează la rândul său problemele de această natură cu care era confruntat [NC], p. 85f. Astfel, spre a da românilor posibilitatea de a cumpăra şi ei asemenea intreprinderi s-au înfiinţat o serie de bănci pentru acordarea de împrumuturi avantajoase, bazate pe fonduri provenite din fosta “Straja Ţării”.  Mai mult, Chioreanu a fost silit şi să improvizeze în afara cadrului legal. Astfel, a dat ordinul conform căruia proprietarii de intreprinderi evreieşti nu au dreptul să le înstrăineze fără aprobarea Mişcării Legionare, ordin caracterizat de el însuşi ca ilegal, dar văzut drept singura posibilitate de a stopa aceste înstrăinări către saşii din Ardeal. Care au fost, evident, foarte revoltaţi datorită acestei măsuri, cu ei având loc o discuţie aprinsă şi contradictorie [NC], p.86.

Starea aceasta de fapt, mai precis politica de a favoriza capitalurile româneşti în detrimentul celor germane, a condus la conflicte între legionari şi saşi, dar a contribuit foarte probabil şi la cristalizarea la Berlin a unei preferinţe îndreptate mai degrabă către Antonescu decât către legionari. Un comentariu privind nemulţumirea germanilor faţă de această politică de “românizare”, pentru a împiedica “germanizarea” economiei româneşti poate fi găsit şi în [VD], p.224. O contribuţie substanţială la atitudinea ostilă a Berlinului faţă de legionari au avut-o fără îndoială rapoartele (inclusiv pe teme economice) ale lui Wilhelm Fabricius, ministrul Reich-ului la Bucureşti (adversar al legionarilor) sau Hermann Neubacher (ataşat pe probleme economice, de fapt prieten al legionarilor, dar pe plan economic reprezentând mai degrabă interesele ţării sale [HS], vol I, IV.23) care îi acuzau pe legionari de “naivitate” şi “diletantism” în ceea ce priveşte politica lor economică [GK], p. 58ff, [VBF], p. 105.

În rest, legionarii susţin faptul că multe din acuzaţiile aduse împotriva lor privind felurite dezordini şi acte anarhice sunt fabricaţii ale serviciilor secrete fidele lui Antonescu, menite să adâncească disensiunile dintre cele două tabere şi să ducă în final la eliminarea Legiunii de la putere. Iată câteva exemple ilustrative.

“Cu ocazia procesului din mai 1946, omul care se considera cel mai apropiat sfătuitor al generalului în materie de probleme ce priveau securitatea statului – îl numim pe şeful S.S.I.-ului, Eugen Cristescu – va face câteva destăinuiri senzaţionale. Printre care şi una care arăta fără nici o urmă de dubiu că dintru începuturi proiectele Antoneştilor de guvernare, toate convergeau spre găsirea sau chiar inventarea unor pretexte pentru a nu mai împărţi puterea cu Legiunea decât numai cu condiţia de a fi şeful ei şi a o transforma într-un „Front al Renaşterii Naţionale” de tip armandist. Când aceasta nu va mai fi posibil de realizat, găsirea, inventarea unor motive pentru suprimarea Mişcării şi scoaterea ei din viaţa ţării: « … oricât s-ar spune că (Antonescu) a adus la putere Mişcarea Legionară – cităm din Procesul marii trădari naţionale, pag. 175-, dar pentru cine ştie să facă politică în ţara aceasta, trebuie să-şi dea socoteală că Mişcarea Legionară fusese umflată de celelalte partide de aşa natură încât această formulă politică trebuia să fie expulzată într-un fel oarecare. Ori o iei şi o suprimi total, ceea ce nu se putea atunci … ori o aduci la guvern şi de o manieră oarecare după un timp scurt, o suprimi.» Se ştie că imediat după abdicarea regelui Carol al II-ea, înainte de formarea guvernului Antonescu-Sima şi proclamarea statului naţional-legionar, într-o şedinţă secretă a grupului de sprijinitori ai generalului Antonescu, cu acea ocazie s-au pus bazele camarilei antonesciene în frunte cu Ică Antonescu, avocatul generalului şi „prietenul casei”, locotenent-colonelul Al. Rioşanu, fost aghiotant al generalului, şi Eugen Cristescu, poliţist de carieră, cel care îl va înlocui pe Mihail Moruzov la conducerea Serviciului Special de Informaţii. Atunci s-a hotărât colaborarea într-un cabinet guvernamental cu legionarii, discutându-se şi unele „maniere” cu care să se încerce nimicirea Mişcării dupa un timp scurt … “ [VBF], p.4f.

“Ajutorul legionar” a constituit unul din principalele pretexte ale adversarilor Mişcării de a o acuza de jafuri şi abuzuri, fără temei însă, după cum se va vedea.

“Pe când clica antonesciană îşi pregătea în tăcere lovitura de stat, întreaga activitate legionară fusese concentrată în opera de asistenţă socială “Ajutorul legionar”. Strângeam bani, dădeam fiecare tot felul de obiecte personale, cumpăram alimente, lemne şi îmbrăcăminte, adunându-le la diferite subcentre de la şcolile din mahalalele Capitalei, în vederea distribuirii fără niciun ban de la stat sau luat cu chete silinice, aceasta fiind adevărata ajutorarea a aproapelui: din punga ta, nu din a statului. (…) Sediile de la şcoli gemeau de tot felul de obiecte şi pentru sfârşitul lunii ianuarie se hotărâse începerea operei de ajutorare. De la aceste sedii le-au luat şi le-au fotografiat după “rebeliune” agenţii lui Antonescu, declarându-le obiecte provenite din jafurile legionarilor, spre a arunca astfel cu noroi asupra Legiunii. (…) Îmi aduc şi acum aminte de o fotografie apărută în “Universul” şi trucată în chipul cel mai neruşinat. Două sau trei maşini de cusut “Singer”, găsite desigur la unul din subcentrele “Ajutorului legionar” au fost aşezate în faţa unei oglinzi, în aşa fel încât la fotografierea lor au apărut şiruri nesfârşite de maşini de cusut, pentru a se putea dovedi “jafurile” noastre.” [VD], p.204f.

 “Într-un comunicat apărut în presa bucureşteană la 5 octombrie 1940, Ion Antonescu se referea la „Ajutorul legionar” atunci când susţine că «unele elemente îmbrăcate în cămaşa verde şi altele cu false tocuri de ziarişti la ureche merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în Capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi stoarce bani…» Realitatea este că asemenea „acţiuni huliganice” (astfel le va numi generalul) nu au avut loc, sau în nici un caz, dacă s-au întâmplat undeva, ele n-au fost isprava unor legionari, ci a unor elemente străine de Mişcarea Legionară, certate cu legea, care – aşa cum se întâmplă de fiecare dată în împrejurări ieşite din comun – profitând de zăpăceala inevitabilă a unor schimbări de regim prin acţiuni radicale, s-au dedat la astfel de fapte condamnabile – fie pentru a-şi face dintr-o excrocherie ca aceasta o sursă de venituri personale, fie pentru a crea, voit, cu plan, în opinia oamenilor, un curent defavorabil regimului. La data aceea au fost foarte mulţi legionari care au susţinut că oamenii lui Eugen Cristescu şi Rioşanu erau în stare să folosească şi metoda semnalată de general, în intenţia de a discredita Mişcarea Legionară şi a o pune în conflict cu Antoneştii şi cu armata. Mai târziu, această părere va fi confirmată de unele mărturisiri făcute de organizatorul stratagemei menită să dezlănţuie confruntarea dintre cele două tabere de la cârma ţării, organizatorul care s-a numit Eugen Cristescu, şeful S.S.I.-ului.“ [VBF], p.155.

“Scribii antonescieni, folosind toate falsurile posibile, s-au străduit şi în acest domeniu, al corectitudinii legionarilor, să găsească o breşă în dispozitivul moral al Legiunii. Urmaşii lor, cronicarii marxişti de astăzi, nu s-au lăsat mai prejos. Vom găsi prin urmare în „operele” lor (inspirate din „operele” scribilor antonescieni) afirmaţii ca acestea: „cămăşile verzi şi-au însuşit sume importante din fondurile colectate prin intermediul Ajutorului legionar”; „Ajutorul legionar – un cuibar de terorişti şi jefuitori”; „pistolarii de la Ajutorul legionar”, etc. Dar numai atât. Căci cu toate eforturile depuse de celebrele comisii antonesciene care au verificat timp îndelungat modul de întrebuinţare şi de gestiune al imenselor fonduri din casieriile „Ajutorului legionar”, nu s-a descoperit nicăieri, nici măcar un fapt concret care să arate că, într-adevăr, „cămăşile verzi” şi-au însuşit vreo sumă din fondurile „Ajutorului legionar” în folos personal. Aşa se face că în cronicile marxiste de astăzi găsim foarte puţine cuvinte despre incorectitudinea legionarilor în administrarea bunurilor şi mânuirea fondurilor din visteria „Ajutorului legionar”. Din acest punct de vedere, cu toate eforturile anchetatorilor şi împotriva dorinţei lui Antonescu de a prezenta Garda de Fier compromisă, nu s-a reuşit traducerea în faţa justiţiei nici a unui legionar pentru vina de a-şi fi însuşit suma de bani sau bunuri colectate prin intermediul „Ajutorului legionar”. Nu s-a izbutit nici măcar înscenarea unui proces cu asemenea profil, deşi Antoneştii aveau la dispoziţie destui „experţi” în materie de înscenări juridice. ” [VBF], p.160.

„În propaganda scribilor antonescieni se va susţine că «în total, în întreaga ţară au fost descoperite la diferite sedii şi locuinţe personale ale legionarilor 129 de camioane cu mărfuri diferite furate în timpul rebeliunii». Realitatea este că toată această marfă a fost confiscată de autorităţile antonesciene de la prăvăliile şi cantinele „Ajutorului legionar”, alimente şi mărfuri ce nu aveau nici o legătură cu „furturile” din timpul „rebeliunii”.” [VBF], p.133.

“Din discuţiile cu diferiţi lideri legionari, aflaţi atunci în holul mare al clădirii în care odinioară îşi avea birourile prim-ministrul ţării, am înţeles că la învinuirile proferate de general la adresa poliţiei legionare, Horia Sima ar fi răspuns cam aşa (era data de 7 ianuarie 1941): «Aţi fost tendenţios informat, domnule general. Ştiţi foarte bine că de la 30 noiembrie anul trecut, nu există poliţie legionară nicăieri în ţară… Am recunoscut că în trecut s-au comis oarecari mici nereguli. Ele s-au datorat în primul rând faptului că s-a trecut de la un sistem de guvernare la un alt sistem, că această trecere a avut şi trebuie să aibă substanţă revoluţionară, un sistem de guvernare ce a fost nevoit să facă dreptate miilor de martiri legionari prin acţiuni în afara paragrafelor de legi … Noi am condamnat aceste acţiuni, dar condamnăm şi nesăbuinţa acelor cercuri care, prin diferite tertipuri oculte au generat execuţiile de la Jilava. Iar dumneavoastră, domnule general, e bine să ştiţi că aceste cercuri nu se găsesc printre legionari… În prezent, după tot ce ştim noi – şi daţi-ne voie să ştim şi noi ce se întâmplă în ţară- lucrurile au intrat pe făgaş normal. Dacă însă, totuşi, vi s-au semnalat unele abuzuri, vă rugăm să verificaţi prin surse neutre, pentru că ele nu aparţin Mişcării, ci –după câte ştim- aceste abuzuri, dacă au avut loc, ele au fost puse la cale în birourile domnilor Rioşanu şi Eugen Cristescu…»” [VBF], p.34f. Autorul după care am citat, Blănaru-Flamură, se referă în context la un raport al lui Fabricius, ministrul Reich-ului la Bucureşti, (redat după o carte a unui istoric comunist) care ar fi prezentat o variantă distorsionată a întâlnirii. Un rezumat al raportului lui Fabricius poate fi găsit în [GK], p. 74f. Versiunea lui Horia Sima asupra acestei discuţii dure avută cu Antonescu concordă cu cea redată de Blănaru-Flamură: “Orice călcare a legii de un legionar este speculată şi exploatată la maximum. Eu nu tăgăduiesc că s-au produs anumite nereguli în administraţia noastră şi se vor mai produce, dar ele trebuie reduse la proporţiile cuvenite, fără a provoca din fiecare caz o criză de guvern. V-am comunicat că sunt gata să mă ocup direct de toate cazurile de ilegalitate, pentru a da de urmele făptuitorilor şi a elimina elementele turbulente, dar cu condiţia expresă să fiu sprijinit de D-voastră.(…) Vă rog să fiţi atenţi la anumite cercuri din jurul D-voastră, de aceeaşi origine dubioasă, ca să nu vă înşele din nou, împingându-vă la acte ireparabile faţă de Mişcare.” [HS] vol II, V.10.

Alexandru Rioşanu (subsecretar de stat la Ministerul afacerilor interne pentru poliție și siguranță) avea să emită ordinul telefonic cifrat nr. 6087/29 dec. 1940 către toţi prefecţii din ţară, în care se cerea luarea de măsuri severe de pază a oamenilor politici ai vechiului regim, căci ministerul avea informaţii referitoare la un aşa-zis complot legionar menit să îi asasineze în masă. Reacţia lui Horia Sima a fost promptă, el intervenind spre anularea ordinului lui Rioşanu: “pe baza unor informaţii false s-a transmis un ordin, din partea Ministrului de interne Prefecţilor de judeţe, ca să vegheze la viaţa foştilor oameni politici ai vechiului regim, care ar fi ameninţată. Ordinul, în forma aceasta, trebuie considerat ca nul şi neavenit. Viaţa nimănui din foştii oameni politici nu este ameninţată, astfel că măsurile de pază ordonate sunt complet inutile şi nu se vor pune în aplicare. Prefecţii de judeţ trebuie să vegheze însă ca anumiţi agenţi provocatori să nu profite de sărbători şi să nu provoace tulburări.” [VBF], p. 26, a se vedea şi [HS] vol II, V.8.

“Rioşanu însuşi nu respecta ordinea ierarhică existentă, nu se considera subordonat Ministrului Petrovicescu, ci trata direct cu Antonescu şi primea ordine direct de la acesta. Lipsit de resorturile principale ale puterii, Rioşanu s-a cantonat atunci în „Serviciul Secret” al Armatei, fostul fief al lui Moruzov. A înţesat acest serviciu cu agenţi daţi afară de la Siguranţă şi de la Prefectura de Poliţie, aceia care serviseră sub Carol, şi cu ajutorul lor şi-a creat un serviciu de informaţii paralel. Dar „Serviciul Secret”, sub conducerea lui Rioşanu, încetase de a mai fi ceea ce era destinaţia lui reală, o oficină de contra-spionaj, ci s-a transformat într-un serviciu de informaţii anti-legionar.” [HS], vol I. VII.6.

Aceste doar câteva exemple sunt menite să ilustreze o întreagă campanie de dezinformare dar şi de decredibilizare a legionarilor orchestrată dinspre aparatul de ordine şi serviciile secrete, a se vedea şi evocarea lui Horia Sima a posibililor “agenţi provocatori”.  Campania a culminat, după cum se va vedea, cu punerea la cale a unor fapte reprobabile în cursul tulburărilor din 21-23 ianuarie 1941 şi puse tot pe seama legionarilor.  Aşa cum am menţionat, subiectul acesta al dezordinilor puse pe seama legionarilor pe perioada celor patru luni de guvernare este încă insuficient elucidat. Memoriile legionarilor pot fi suspectate de către un observator neutru de subiectivism, de evocare selectivă a unor evenimente şi de trecerea sub tăcere a altora. Dar, pentru acelaşi observator neutru, şi documentele autorităţilor de poliţie şi ale serviciilor secrete de atunci poartă aceeaşi pecete. E o intreprindere dificilă a discerne dintre toate faptele “documentate” în acest mod cele pur şi simplu inventate, cele prezentate deformat, cele reale, dar înfăptuite de agenţi provocatori care s-au dat drept legionari, cele comise de legionari care formal chiar făceau parte din Mişcare, fiind însă posibil infiltraţi de către comunişti sau de către serviciile secrete şi, în fine, faptele reprobabile comise de legionari autentici şi recunoscuţi ca atare.

În orice caz, un criteriu elocvent l-ar putea reprezenta condamnările juridice ale unor legionari (veritabili) de către justiţia antonesciană sau cea comunistă pentru comiterea unor asemenea fărădelegi. Aşa cum menţionează însă Vasile Blănaru-Flamură citat mai sus, în privinţa acuzaţiilor de abuz săvârşite în cadrul colectării de fonduri pentru “Ajutorul Legionar”, nu există asemenea condamnări, [VBF], p. 160, după cum nu există legionari condamnaţi pentru uciderea de evrei în cursul tulburărilor din ianuarie 1941: “Toate eforturile Antoneştilor de a-i dovedi, prin sentinţe judecătoreşti, pe legionari “cuprinşi literalmente de nebunia distrugerii” şi ca “ucigaşi de evrei” au rămas fără efect. Nici un legionar n-a fost condamnat ca participant la incendierea unor cartiere evreieşti din Capitală.” [VBF], p. 142. De asemenea, foştii demnitari legionari nu au putut fi inculpaţi de justiţia antonesciană pentru nereguli sau fraude în serviciu [VD], p. 237, a se vedea ceva mai jos.

Totuşi, au existat şi legionari încadraţi oficial care s-au făcut vinovaţi de acte anarhice. Pe lângă Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, Horia Sima se plânge în memoriile sale că probleme mari  i-a făcut şi Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitorilor Legionari. Practic, toate acţiunile (sau tentativele de acţiuni) acestuia au fost cât se poate de contraproductive pentru imaginea Legiunii, desprinzându-se în mod evident consecvenţa unui  “fir roşu”  parcă pus pe discreditare şi compromitere deliberată. Astfel, numele acestuia apare pentru prima dată implicat într-o intrigă de la sfârşitul lunii octombrie 1940, când la instigarea prinţesei Caragea (dovedită a fi agentă a Serviciului Secret al Armatei), chiar Antonescu semnase un ordin prin care doi legionari urmau să se deplaseze în Spania pentru a supraveghea mişcările fostului rege Carol al II-lea, scopul real, nemărturisit şefului statului, fiind însă acela să comită un atentat împotriva fostului rege. Manevra a fost în cele din urmă dejucată [HS] vol I, V.8. Tot Groza a înfiinţat, fără ştiinţa conducerii Mişcării,  şi o “poliţie legionară” paralelă poliţiei legionare “oficiale”, care s-a dedat la jafuri şi abuzuri, până când acestea au fost descoperite şi oprite de Comandantul Mişcării [HS] vol. I, VII.16. “În Corpul Muncitorilor Legionari, tulburările se datorează exclusiv conducerii deficitare. Dumitru Groza, şeful acestui corp, îşi pierduse capul aflându-se în fruntea a mii de oameni, făcând un fel de delir de grandoare. Nu mai ţinea seama de cadrul în care trebuia să lucreze, de respiraţia generală a Mişcării şi de ierarhia stabilită. Lua iniţiative excentrice, crea organe câte depăşeau rostul acestui corp, cum a fost şi nefasta poliţie legionară a corpului, care ne-a făcut atât rau. Groza a ajuns în fruntea acestui corp printr-un proces revoluţionar. Fusese închis la Chişinău în timpul prigoanei carliste, unde suferise mult, iar după eliberare reconstituise în clandestinitate, cu mici efective, corpul muncitoresc. La 3 septembrie, echipele ce mi le-a pus la dispoziţie au jucat un rol important în luptele de la Braşov şi Bucureşti. După 6 septembrie, conducerea corpului i-a revenit, aşa zicând în mod natural, fiind produs al revoluţiei. Dar odată ajuns pe culmi, purtat de iureşul maselor populare, n-a avut bunul simţ să-şi măsoare posibilităţile şi să se încadreze în ordinea noului Stat. S-a înconjurat de elemente mediocre, care l-au încurajat şi mai mult în tendinţele lui anarhice.” [HS] vol. I, VII.19. În fine, autorii uciderii pe o cale în afara justiţiei a marilor vinovaţi de crime antilegionare întemniţaţi la Jilava, au fost legionarii conduşi de nimeni altul decât tot de acest … Dumitru Groza. Se presupune că Groza ar fi fost agent comunist, cf. [GK], p. 266, sau în cartea antonesciană “Pe marginea prăpastiei” dar, culmea, cel care nu crede acest lucru, invocând o confuzie cu … Petru Groza, este tocmai Horia Sima [HS2], VII.11 sau Vladimir Dumitrescu [VD], p.225.

O atitudine obiectivă impune însă redarea unei perspective de ansamblu corecte, păstrând proporţiile cuvenite între ce a fost reprobabil şi ce a funcţionat aşa cum se cuvine în cadrul statului legionar. O încercare de analiză realistă îi aparţine lui Vladimir Dumitrescu (manuscris redactat în România în decembrie 1944 şi publicat abia postum, în 2013,  cu o evidentă străduinţă spre obiectivitate, autorul nemaifiind implicat în politica legionară şi neaparţinând vreuneia din taberele “simistă” sau “antisimistă”, n.n.): “Cu toate aceste greşeli constatate în chip obiectiv –dintre care nu toate i se pot atribui lui- Horia Sima a fost un bun conducător al Mişcării Legionare. Multe dintre greşelile mărunte, exagerate intenţionat de duşmanii noştri, s-ar fi putut înlătura uşor, dacă ar fi funcţionat un adevărat sfat al vechilor legionari şi al comandanţilor legionari, în permanenţă. S-ar fi putut evita de la început camuflarea adevăratelor motive ale neînţelegerilor cu generalul Antonescu şi totodată s-ar fi menţinut atmosfera de incontestabilă simpatie din rândurile mulţimii, calomniile clicii antonesciene ne mai putând găsi pretextele necesare. (…) Cercetările disperate făcute după ianuarie 1941 în gestiunea foştilor demnitari legionari (miniştri, secretari-generali, prefecţi, primari, etc.), în dorinţa de a găsi cea mai mică justificare a acuzaţiilor de “jaf” şi de “nepricepere”, au dus la un fiasco lamentabil. Niciunul dintre noi n-a putut fi acuzat de nicio faptă compromiţătoare, şi de aceea n-a rămas decât aşa-zisa “rebeliune” care să poată fi judecată, potrivit ordinelor primite, de militari camuflaţi în magistraţi, spre a da sentinţele dinainte stabilite de Antonescu I şi II & Co.” [VD], p. 237.

Pregătiri ale lui Antonescu în vederea obţinerii puterii absolute

Primele semnale pe care le-au perceput legionarii ca indicii ale faptului că Antonescu doreşte să obţină un control absolut în stat au venit încă înaintea evenimentelor tragice de la Jilava.

“Încă din luna oct. 1940, prim-procurorul Tăutu mi-a spus că a primit dispoziţie de la Mihai Antonescu, ministrul Justiţiei, să facă un dosar cu toate dezordinile pe care le-ar face legionarii, pe care să îl dea spre a fi prezentat gen. Antonescu.” [IC], p.146.

Nistor Chioreanu relatează la rândul său despre o serie de avertismente asupra atitudinii ostile a lui Antonescu pe care le-a primit în cursul lunii noiembrie 1940 de la trei generali ai armatei române: gen. Mehedinţi, gen. Georgescu Pion şi gen. Levente. Acesta din urmă i-ar fi relatat că nu mult după instaurarea noului regim, la o şedinţă cu şefii corpurilor de armată, Antonescu ar fi declarat “că armata trebuie să fie oricând gata să apere ţara de duşmani interni sau externi. Şi, pentru aceasta, când va ordona el, de la general la soldat, vor trebui să execute toţi ordinele pe care le va da. Ne-a mai spus că va trimite în curând la toate marile unităţi plicuri sigilate cu ordine cifrate, care nu se vor deschide decât atunci când vor primi al doilea plic cu ordin cifrat. Ne-a atras atenţia că aceia dintre noi care nu înţeleg să execute ordinele pe care le vom primi, vor face mai bine să se retragă de pe acum, căci vor fi declaraţi trădători şi vor avea soarta trădătorilor de ţară. Nu mi-a spus mai mult, dar eu bănuiesc că este ceva în legătură cu legionarii. Eu nu am făcut şi nu fac nici un fel de politică. Sunt ostaş de meserie, îmi iubesc ţara şi doresc din toată inima s-o văd din nou întreagă, cum a fost înainte de 1940. Pentru realizarea acestui scop sunt oricând gata să-mi dau viaţa. Mă îngrozesc când mă gândesc că Antonescu ne-ar putea târî într-un război civil.” [NC], p.102.

Nistor Chioreanu va reveni în memoriile sale la o nouă întâlnire cu generalul Levente, petrecută pe 20 ianuarie 1941, când tulburările începuseră deja. Generalul i-a transmis că atunci când va primi al doilea plic cifrat, îl va informa cu o jumătate de oră înainte de a porni la executarea acelui ordin. [NC], p.105.  Chioreanu susţine în continuare că ordinul privind deschiderea primului plic cifrat ar fi venit pe cale telegrafică o zi mai târziu, împreună cu ordinul lui Antonescu de a fi schimbaţi toţi prefecţii legionari. Cel care i-a comunicat acest fapt ar fi fost un legionar angajat la poştă, care l-a adus de îndată la cunoştinţa sa, el urmând totodată indicaţia lui Chioreanu de a-l transmite mai departe la destinaţie abia peste o oră.

O informaţie despre aceste ordine cifrate se găseşte şi la Horia Sima. Într-o discuţie cu Antonescu datată 7 ianuarie 1940, el avea să-i reproşeze generalului: “Din diverse sfere militare din provincie a transpirat că s-ar pregăti ceva împotriva noastră, că Generalul Antonescu va termina în curând cu „anarhia” legionară. Regimul actual va fi îndepărtat şi substituit cu o dictatură militară, ca pe timpul lui Carol. Aceste intenţii şi planuri vi se atribuie D-voastră direct. Mai mult decât atât: s-ar fi transmis deja ordine secrete garnizoanelor militare, pentru a se pregăti pentru momentul H. Eu nu cred lucrul acesta, dar sunt silit să vi le aduc la cunostinţă, pentru a clarifica relaţiile dintre noi.” [HS], vol II, V.10.

Mihail Sturdza, Ministrul de Externe al României din toamna lui 1940, se referă în memoriile sale şi la episodul vizitei la Berlin (22-23 noiembrie) împreună cu şeful statului, Ion Antonescu, în vederea semnării aderării României la Pactul Tripartit: “După prima noastră întrevedere cu Ribbentrop însă, Antonescu avusese cu el două întrevederi despre care nu mă înştiinţase şi despre care nu mi-a dat nicio socoteală. Lucrul era cu totul neobişnuit, prezenţa unui ministru al afacerilor străine cerând prezenţa celuilalt. (…) Fapt a fost că de două ori, după aceste întâlniri “clandestine”, von Ribbentrop, într-un mod foarte serios şi cu mare insistenţă mi-a spus: «Nu vă puneţi niciodată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire, Mişcarea ar fi distrusă.» Foarte suprins, i-am explicat că dragostea şi respectul oştirii erau o tradiţie în Mişcarea Legionară, că un general, Generalul Cantacuzino, care întruchipa tot ceea ce armata avea mai viteaz şi mai nobil, a stat continuu la dreapta Căpitanului, şi că alegând pe generalul Antonescu, Conducător al noului regim oe care îl întemeiasem, dădusem o nouă dovadă a acestei dragoste şi a acestui respect.”  [MS], p.195. În continuare Mihail Sturdza relatează episodul audienţei la Hitler în care, pentru început, la Führerul german este primit doar Antonescu în calitate de şef al statului, ministrul său de externe fiind nevoit să facă anticamera vreme de trei sferturi de ceas. Când, în fine, este invitat şi el în biroul cancelarului, constată cu o suprindere indignată faptul că ministrul german de externe, von Ribbentrop, participase tot timpul la discuţia dintre cei doi şefi de stat. Mai mult, la prânzul de a doua zi, Mihail Sturdza relatează despre interpelarea pe un ton sever pe care a primit-o din partea lui Hitler: “Dumneavoastră nu ştiţi poate cine e Generalul Antonescu; nu aţi putea găsi un mai mare patriot pentru a apăra interesele ţării d-voastră.” În urma tratamentului evident marginalizator la care a fost supus la Berlin, Sturdza părăseşte ofensat delegaţia română, nu participă la semnarea Pactului Tripartit şi se întoarce în ţară independent de Antonescu. [MS], p. 196.

“Pe 22 noiembrie, Antonescu a sosit la Berlin într-o vizită de stat. În timpul convorbirii sale cu Hitler a adus vorba şi despre tensiunile cu Garda:  «El înţelege pe deplin dificultăţile generalului Antonescu, întrucât el însuşi a preluat o moştenire grea în Germania. Important pentru munca de reconstrucţie este un partid puternic care să-i fie lui [lui Antonescu] absolut supus.» Generalul s-a putut convinge că Germania îl doreşte ca şef al Legiunii, şi curând s-a ivit ocazia pentru realizarea acestui obiectiv.” [AH], p. 417. Ocazia amintită a apărut după incidentele de la Jilava, când Antonescu a pretins pentru prima dată şefia Mişcării [HS] vol II, III.12.

Un alt avertisment transmis legionarilor dinspre cercuri germane, de data aceasta cât se poate de explicit, iar nu exprimat prin aluzivitatea unor formulări diplomatice, este redat de către Vasile Blănaru-Flamură : “ Nu vom omite să reamintim cititorului că în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, Horia Sima a plecat la Ploieşti şi Câmpina cu intenţia de a-l salva pe N.Iorga din mâinile răpitorilor săi. Cu acel prilej, potrivit unor declaraţii date la închisoarea Aiud de către avocatul Victor Biriş (acesta îndeplinea atunci funcţia de secretar general al Ministrului de Interne şi îl însoţea pe comandantul Mişcării în călătoria la Ploieşti), un “mesager hitlerist” l-a întâmpinat şi i-a adus vestea că Antoneştii plănuiesc un complot împotriva Gărzii de Fier. În cuvintele lui Victor Biriş vestea suna cam aşa: «Pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti am fost întâmpinat de I. Olteanu şi Kräutle, omul lui Himmler (Kräutle era ofiţer SS, îşi desfăşura activitatea în cadrul Legaţiei germane din Bucureşti, ca ataşat pentru probleme agricole şi aparţinea grupului de diplomaţi germani care, cunoscând adevărata faţă a conflictului Antonescu-Sima, se afirmau ca sprijinitori ai legionarilor, n.n.). Acesta i-a transmis lui Horia Sima informaţia că Fabricius şi Antonescu urmăresc răsturnarea guvernului legionar de la putere şi cineva trebuie să plece urgent la Berlin şi să ia legătura cu Himmler. Am plecat chiar eu …» (citat din revista “România literară” nr. 48 din 27 noiembrie 1980, pag. 13) (…) Astfel, în răspunsul lui Himmler la scrisoarea primită prin Victor Biriş (răspunsul purta data de 5 decembrie 1940) putem citi următoarele sfaturi: «… de unirea strânsă şi plină de încredere între Mişcarea Legionară şi conducătorul statului român depinde binele României. Nu se poate imagina una fără alta. Mişcarea legionară nu va putea reconstrui România fără naţionalistul energic care este generalul Antonescu. Sunt sigur că el va fi din ce în ce mai mult pătruns de convingerea că potrivit exemplului din Germania şi Italia, patria nu poate fi construită … fără ajutorul dumneavoastră, camarade Horia Sima, care aţi preluat moştenirea Căpitanului Codreanu, şi fără ajutorul legionarilor. Pentru dumneavoastră şi pentru mişcare scopul ce trebuie urmărit mai presus de orice … trebuie să fie nu numai de a convinge tot mai mult raţiunea conducătorului statului, ci şi de a câştiga inima sa.» Sfaturile lui Himmler sunau ca un îndemn la supunere. Aceasta după ce, cu două săptămâni înainte, sfaturile lui Ribbentrop [citate mai sus după Mihail Sturdza, n.n.] sunaseră ca o ameninţare.” [VBF], p. 8., p.19.

Legionarii au beneficiat prin urmare la rândul lor de unele indicii că Antonescu pregăteşte preluarea controlului absolut. Alte detalii care confirmă acest fapt vor fi prezentate ceva mai încolo, când vom prezenta contextul zilelor premergătoare conflictului izbucnit la 21 ianuarie.

Doi autori germani, [AH], p. 420 şi [GK], p. 60f, susţin pe baza unor documente germane că legionarii s-ar fi pregătit la rândul lor din timp pentru un conflict armat cu Antonescu. Astfel, Petre Ponta s-a prezentat la Berlin pe data de 7 noiembrie 1940, ca reprezentant al poliţiei legionare trimis de şeful acesteia, Moisescu, solicitând o livrare de arme către această organizaţie, incluzând 200 de motociclete şi câteva sute de arme automate. Autorităţile din ministerul de externe german au verificat legitimitatea acestei solicitări prin Legaţia germană de la Bucureşti. A reieşit în final că însărcinarea primită de Ponta din partea lui Moisescu se rezuma la comandarea a doar câtorva exemplare din diferite modele de pistoale. Se presupune, cf. [GK], p.61, că acţiunea (neautorizată oficial) a lui Ponta ar fi avut girul lui Horia Sima, dar fără probe concrete. Realitatea este că poliţia legionară a primit din Germania arme uşoare, necesare scopului pentru care a fost înfiinţată, chiar cu aprobarea lui Antonescu [GK], p.61, [HS] vol I, II.3. Tentativa stranie şi singulară a lui Ponta, soldată fără vreun rezultat concret, nu poate fi considerată un indiciu solid că legionarii s-ar fi pregătit la modul serios pentru declanşarea unei confruntări armate care să vizeze eliminarea lui Antonescu. Ea ar fi putut însemna mai degrabă un “balon de încercare”, o sondare a terenului, pentru a vedea în ce măsură Legiunea ar beneficia de un asemenea posibil sprijin “neoficial” din partea unor cercuri de la Berlin, şi nicidecum o tentativă serioasă de a pune mâna pe arme.

Rolul lui Wilhelm Fabricius, ministrul Reich-ului la Bucureşti

Pe data de 14 decembrie 1940, ministrul Reich-ului la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, aliatul fidel al lui Antonescu şi practic purtătorul acestuia de cuvânt în relaţiile cu Berlinul, era schimbat de la post, drept înlocuitor al său fiind desemnat baronul Manfred von Killinger. Un diplomat de carieră era înlocuit cu un personaj ataşat ideologiei naţional-socialiste, iar mutarea aceasta avea să fie una decisivă pentru evenimentele care aveau să urmeze. “Prin decizia de la Berlin, ne aflam în faţa a doi indivizi rabiaţi. De-o parte, Antonescu, care vedea în înlocuirea lui Fabricius o lovitură a legionarilor, prin legăturile lor la Berlin; de alta, Fabricius, care, tot datorită legionarilor, îşi vedea cariera lui zdrobită. Tocmai în apogeul ei, trebuia să părăsească viaţa somptuoasă cu care se obişnuise la Bucureşti. Între cei doi oameni se legase o strânsă tovărăşie, având ca obiectiv răzbunarea contra legionarilor, presupuşii autori ai acestei lovituri cu dublu efect. Aici zace cauza, care, în final, a dus la 21 ianuarie 1941 şi apoi la rezultatele care se cunosc.” [HS] vol II, V.1. Aceste observaţii ale lui Horia Sima sunt fundamentale pentru înţelegerea originii evenimentelor care aveau să se petreacă –nu întâmplător- pe 21-23 ianuarie 1941. Căci, cu toate că fusese revocat din funcţie, Fabricius avea să rămână la post cu titlu provizoriu până în data de 24 ianuarie 1941, când urma să sosească la Bucureşti înlocuitorul său. Alianţa Antonescu-Fabricius avea prin urmare drept termen-limită data de mai sus, rămânând astfel să se materializeze prin eventuale acţiuni concrete în intervalul de timp avut la dispoziţie până atunci.

“Cât de surprinzătoare a fost pentru general schimbarea lui Fabricius şi ce pierdeau Antoneştii prin această substituire o desprindem dintr-un raport al fostului ministru german la Bucureşti, raport adresat Ministerului german de pe Wilhemstrasse. Extragem din acest document următorul pasaj edificator: «Plecarea mea din postul de aici este o lovitură care a avut asupra lui [Antonescu – n.n.] efectul unei bombe. Eu am fost cel mai intim sfătuitor al său şi formez o parte din el … Eu contez aici ca exponent al unei politici care a dus la succesul său la Berlin. El se teme de o interpretare dăunatoare a plecării mele, în politica internă şi externă a ţării sale. Eu am încercat să-l liniştesc pe general, arătându-i că, chemarea mea la Ministerul de externe ar fi numai o chestiune internă, fără nici o însemnătate pe plan extern şi nici cu privire la politica internă a României…» În acelaşi raport W. Fabricius vine cu o propunere, aceea ca Ministerul german a Afacerilor Străine să trimită generalului personal o comunicare oficială în sensul că «în politica Reich-ului faţă de generalul Antonescu nu se va produce nici o schimbare…» (D.G.F.P., Series D, vol. XI, doc. 513). O lună de zile mai târziu, la 12 ianuarie 1941, deci cu zece zile înainte de lovitura militară antilegionară declanşată de Antoneşti, cel care a tradus în fapt propunerea lui Fabricius, aceea de a arăta că în politica Germaniei faţă de generalul Antonescu nu s-a produs şi nu se va produce nici o schimbare, a fost însuşi Führer-ul german. În scrisoarea adresată lui Antonescu personal, scrisoare prin care este prezentat noul titular al Legaţiei germane la Bucureşti, Adolf Hitler scrie printre altele: «domnul ministru von Killinger care are misiunea să vă transmită salutările mele cele mai cordiale, este unul dintre cei mai vechi camarazi de luptă ai mei… Misiunea specială cu care îl trimit ca ministru al meu la Bucureşti este nu numai de a fi pentru rege reprezentantul oficial al Reich-ului, dar şi de a fi pentru dvs., domnule general, un fidel şi loial ajutor în greaua dvs. luptă, şi – dacă o doriţi – să vă fie de asemenea sfătuitor… dacă dvs., domnule general Antonescu, aveţi griji care s-ar putea ivi din tensiuni interne ale regimului dvs., atunci, dacă o doriţi, ministrul von Killinger vă va sta la dispoziţie ca fidel şi loial intermediar… » Nu e nevoie să precizăm că scrisoarea respectivă a fost ultimul document scris înainte de „rebeliune” de către conducerea supremă a Reich-ului, care a dat Antoneştilor curajul de a avea siguranţa că pot opera în voie, în cazul când în regimul generalului, s-ar ivi tensiuni interne…” [VBF], p.17f.

“Un deceniu şi ceva mai târziu, profesorul Ovidiu Vlădescu (acesta fusese secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri în perioada de care vorbim şi el a primit încunoştinţarea respectivă) va povesti cum s-a desfăşurat penibila scenă când Ion Antonescu a luat cunoştinţă de conţinutul documentului semnat de Ribbentrop. «L-am văzut de mai multe ori pe mareşal în celebrele lui crize de nervi, în celebrele lui momente psihopatice, cu spumă la gură, în imposibilitatea de a-şi controla vorbele, gesturile, faptele. De data aceasta însă, criza lui n-a mai fost numai o criză de furie, de nevropat, ci şi una care îl arăta în postura de om cuprins de panică … Teama lui mare dintodeauna a fost, mai ales după „rebeliune” să nu fie înlocuit de Horia Sima la conducerea statului. Nu-i era frică de gloanţele unor atentatori, cum avea fobia de a nu-şi pierde puterea… » (…) A. Simion, în prima lui carte antilegionară, se va ocupa şi el de felul cum a reacţionat generalul la primirea veştii, scriind: «Vestea i-a produs o puternică îngrijorare, deoarece nutrea serioase temeri că această măsură reprezenta schimbarea atitudinii Reich-ului faţă de evoluţia situaţiei din România în sensul abandonării sale în favoarea legionarilor…»(Regimul politic din România …, pag. 227).” [VBF], p.14f.

Generalul Antonescu ar fi considerat că schimbarea lui Fabricius ar fi avut loc ca urmare a solicitării legionarilor, prin pretinse demersuri subterane ale Ministrului de Externe Mihail Sturdza cu prilejul vizitei comune de la Berlin din 22-23 noiembrie. Însă atât Mihail Sturdza [MS], p. 216 cât şi Horia Sima [HS] vol II, V.1, infirmă această variantă. Vasile Blănaru-Flamură relevă că decizia de înlocuire a lui Mihail Sturdza de către Antonescu (care a preluat el însuşi Ministerul de Externe), deşi luată oficial imediat după înlocuirea lui Fabricius şi considerată o reacţie la aceasta şi la presupusul rol jucat la Berlin de către Sturdza, se dovedeşte a fi fost planificată de fapt înaintea rechemării lui Fabricius, excluzându-se astfel o posibilă cauzalitate. “Realitatea este că „incidentul” cu schimbarea intervenită la Legaţia germană de la Bucureşti n-a fost decât numai un pretext folosit de general pentru mazilirea „boierului râios” pe care îl ura dintr-un simplu capriciu de obsedat, şi pentru acapararea acestui important departament. Că Ion Antonescu s-a gândit de mai multă vreme să preia direct conducerea Ministerului de Exteme o aflăm dintr-un document al Legaţiei germane. Se pare că presiunile au fost foarte mari din partea Antoneştilor, încât până la urmă, în dorinţa de a inaugura un climat de înţelegere între general şi Legiune, conducerea Mişcării a cedat. O telegramă a lui Fabricius adresată Berlinului la sfârşitul lunii noiembrie 1940 ne lămureşte astfel: «Generalul a obţinut de la Sima ca să renunţe la Sturdza ca ministru de externe. Generalul vrea să preia el însuşi Ministerul de Externe şi să numească un subsecretar de stat legionar.» (Arhiva I.S.I.S.P., font 10, dosar 9G, filele 93-95).” [VBF], p.17. Tot acelaşi autor, în alt loc: “Însă nu Legiunea a intervenit ca ministrul german la Bucureşti să fie înlocuit, ci şi înşişi colaboratorii lui Fabricius din Legaţia sa, respectiv reprezentanţii serviciului politic secret german din România (autorii “Gărzii de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist” scriu textual la pag. 343: «Prin rezidentul Gestapo-ului din România, Geissler, reuşeşte să-l convingă pe Himmler să provoace retragerea lui Fabricius din calitatea de ministru al Reich-ului la Bucureşti, cu care Sima avea relaţii de-a dreptul neamicale.»)” [VBF], p.256f.

Schimbarea lui Fabricius a grăbit cursul evenimentelor. “În lumea legionarilor s-a vorbit despre un aranjament special, intenţionat pus la cale pentru a fi în favoarea Antoneştilor, un aranjament cunoscut de Ribbentrop şi de Hitler. Se spunea chiar că în proiectul iniţial, data declanşării loviturii militare contra Gărzii de Fier era stabilită pentru începutul lunii februarie 1941. Ea trebuia să corespundă cu aniversarea a cinci luni de guvernare antonesciană. Dar, datorită schimbărilor intervenite la conducerea Legaţiei, pentru că Antoneştii nu ştiau precis în ce ape se va scălda Killinger şi pentru ca lovitura lor să nu producă surprize, au decis să devanseze data declanşării ei cu circa 15 zile. Adică să aibă loc înainte de plecarea din ţară a lui W. Fabricius.” [VBF], p.29.

În continuare Blănaru-Flamură se ocupă îndeaproape de rapoartele lui Fabricius trimise la Berlin după revocarea sa oficială, remarcând că după această dată ““maşinaţiile” fostului ministru german vor fi mult mai categorice antilegionare” [VBF], p. 29. Astfel, în raportul din 3 ianuarie 1941, Fabricius vorbea de faptul că Horia Sima nu are un program bine fixat şi că s-ar lăsa influenţat fie de consilierii moderaţi, fie de cei “extremişti”, înclinând finalmente către atitudinea mai radicală, orientată înspre răsturnarea prin toate mijloacele, chiar şi prin vărsare de sânge, a vechii ordini sociale, provocând astfel distrugerea economiei româneşti. Blănaru-Flamură respinge asemenea interpretări ca fiind tendenţioase şi neconforme cu realitatea [VBF], p. 30, pentru a se opri apoi la alte detalii din aceeaşi telegramă, în care se menţionează aşa-zise abuzuri ale poliţiei legionare şi posibila “noapte a Sfântului Bartolomeu” printre politicienii nelegionari, informaţii  pe care le comentează prin cuvintele: “Afirmaţiile lui Fabricius păreau un ecou, cel mai la unison cu obsedantele învinuiri antilegionare venite din partea maşinii de dezinformare a Antoneştilor.” [VBF], p. 31.

Acelaşi autor legionar redă şi comentează şi o altă telegrama a lui Fabricius către Berlin, datată 8 ianuarie 1940. “Încrederea generalului în ceea ce-l priveşte pe Sima este grav atinsă –cităm din dosarul 9G, filele 77-79, dosar aflat în Arhiva I.S.I.S.P., font 10. El se plânge că acesta (Horia Sima, n.n.) n-a ştiut să ridice prestigiul Legiunii în ochii poporului, şi că în cele patru luni de la preluarea puterii ar fi compromis Mişcarea în modul cel mai grav. Generalul primeşte zilnic plângeri (şi acestea, cele mai multe, proveneau din “laboratoarele” SSI-ului, n.n.) care se referă şi la faptul că mulţi legionari se servesc de Mişcare numai pentru a obţine avantaje băneşti personale (aceasta era “important” de ştiut de Führerul german, acum când se punea la cale organizarea unei Noi Europe şi când se găsea în primejdie însuşi viitorul Europei, n.n.). Generalul este hotărât ca, în cazul când Sima nu va face în curând ordine, să facă în aşa fel încât acesta să fie înlăturat de către proprii săi legionari. Acest lucru n-ar fi greu, deoarece legionarii s-au scindat în mai multe grupuri, iar prestigiul lui Sima în cadrul Gărzii este în descreştere …” (timpul va demonstra că prezicerea lui Fabricius, legată de aşa-zisa scindare a Legiunii în mai multe grupuri, a fost şi ea un bluf, iar problema descreşterii prestigiului lui Horia Sima în cadrul Gărzii de Fier la fel o născocire; peste numai patru ani, Horia Sima va fi singurul român solicitat de Germania naţional-socialistă să repare ceea ce greşise în politica lui Hitler şi a Antoneştilor în aceşti patru ani).” [VBF] p. 43.

Un alt eveniment care a contribuit la înclinarea decisivă a balanţei în ceea ce priveşte susţinerea lui Antonescu de către Hitler, în dauna legionarilor, a fost episodul vizitei la Berlin a generalului, în data de 14 ianuarie 1941. Datorită unei manevre abile a lui Fabricius şi a lui Mihai Antonescu, Horia Sima a fost pus în situaţia de a refuza să plece la Berlin împreună cu Antonescu, fapt ce nu a putut stârni decât dezaprobare din partea lui Hitler, care de fapt îl invitase şi pe el. Mihail Sturdza ne prezintă în memoriile sale dedesubturile acestui incident. “Generalul şi Mihai Antonescu fuseseră informaţi de către Fabricius de dorinţa Führerului de a întâlni pe generalul Antonescu, împreună cu Comandantul Mişcării Legionare, Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri, Horia Sima. Într-o asemenea întâlnire, după toate probabilităţile, s-ar fi spulberat diferitele calomnii şi intrigi îndreptate împotriva Legiunii. Primele roade ale îndepărtării mele de la Externe au fost culese aici de către conspiratorii anti-legionari. Într-adevăr, când au sosit invitaţiile Führerului către General şi Horia Sima, Fabricius s-a ferit de a o comunica direct Comandantului, cum ar fi fost normal să o facă. A remis-o, în schimb, lui Mihai Antonescu, care a falsificat-o în mod foarte abil. A afirmat Comandantului Mişcării că această invitaţie era rodul insistenţelor Generalului, care ar fi cerut ca Horia Sima să fie invitat şi el. Comandantul, care nu putea uita cele ce se întâmplaseră cu mine la Berlin, anticamera mea de mai mult de o jumătate de oră pe când Generalul punea ţara şi Legiunea la cale cu Hitler şi cu Ribbentrop, a preferat, în asemenea condiţii, să se abţină, cu atât mai mult cu cât, pe ziua de 15 ianuarie, avea o invitaţie oficială din partea lui Rudolf Hess (vizită care nu a mai avut loc, n.n.). Numai după ce întrevederea Hitler-Antonescu avusese deja loc, Fabricius a exprimat unui grup de legionari părerea de rău că Comandantul Mişcării nu acceptase invitaţia la o întrunire despre care fusese însărcinat în mod special să-l asigure că va fi o “masă rotundă” unde fiecare va fi primit cu egală atenţie şi consideraţie.” [MS], p. 218.

Horia Sima avea să relateze în termeni similari, chiar mai bogaţi în detalii despre culisele acestei invitaţii, motivul refuzului său fiind explicat astfel: “Generalul Antonescu a dat invitaţiei mele sensul dorit de el: nu eram invitatul direct al Führerului, ci Conducătorul Statului era primit în audienţă de Hitler, în 14 ianuarie, şi a considerat oportun să-l însoţesc şi eu, intervenind în acest sens la Berlin. Eu eram o anexă în cadrul acestei audienţe, un subsidiar, şi nu un invitat direct, cum era cazul în realitate.” [HS], vol II, v.15.

Întrevederea dintre Antonescu şi Hitler avea să fie crucială pentru evenimentele de peste numai o săptămână, cunoscute sub numele impropriu de “rebeliune legionară”. Detalii privind cele discutate pe 14 ianuarie între cei doi şefi de stat pot fi găsite în [GK], p. 77ff. Într-un dialog dus, fireşte, în termeni diplomatici, Antonescu pretindea că pentru instaurarea ordinii în ţară ar fi necesar ca el să dobândească o influenţă decisivă în reorganizarea Legiunii, aluzie voalată înspre o pretenţie la şefia acesteia. (S-a reiterat astfel tema discuţiei anterioare dintre cei doi din data de 22 noiembrie 1940, evocată mai devreme, n.n.) În orice caz, avea să continue Antonescu, datoria sa de a-şi salva ţara şi-o va îndeplini fie împreună cu Legiunea, fie fără Legiune, fie împotriva acesteia, revenind totuşi la cosmetizarea diplomatică a ultimei alternative prin exprimarea speranţei că nu va fi necesar să recurgă la ea. La rândul său, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că în cazul în care nu se vor rezolva problemele cu legionarii, el pune preţ numai pe relaţiile oficiale cu generalul Antonescu şi nu condiţionează relaţiile germano-române de existenţa unei organizaţii naţionaliste româneşti. Führerul avea să se exprime mai clar câteva zile mai târziu, pe 20 ianuarie, când, într-o discuţie avută cu Mussolini, a susţinut că pragmatismul şi calculul rece impune ca unul din cei doi (Antonescu sau Sima) va trebui să plece. La care Ducele a fost, evident, de părere, că cel care ar trebui să preia conducerea este Antonescu [GK], p.79.

Zarurile fuseseră aşadar aruncate, rămânea doar să se găsească o ocazie potrivită de a acţiona.

Puciul lui Antonescu din 21-23 ianuarie 1941

Întrevederea din 14 ianuarie dintre Antonescu şi Hitler s-a dovedit a fi decisivă. Horia Sima a refuzat să participe la întâlnire atât din cauzele menţionate anterior, care ţineau mai mult de formalitatea transmiterii invitaţiei, dar şi dintr-un alt motiv: la acea oră el avea deja informaţii conform cărora Hitler se hotărâse să mizeze numai pe Antonescu. Astfel, legionarul Mircea Dimitriu relatează următoarele:

“M.D.: – Am fost informat, pe la mijlocul lui ianuarie 1941, prin nişte intermediari, că interpretul lui Hitler, Schmidt, a declarat într-un cerc de intimi: „Führerul s-a hotărât pentru Antonescu şi dacă Sima nu-şi bagă minţile în cap, am terminat cu el!…” Persoana care mi-a adus informaţia nu mi-a comunicat data la care Hitler luase această hotărâre confidenţială. Eu, când am aflat de hotărârea lui Hitler, am părăsit imediat Berlinul, cu primul avion.

L.V.: – Aţi zburat fără escală până la Bucureşti?

M.D.: – Nu. Avionul s-a oprit la Budapesta. De aici, am luat trenul până la Bucureşti. După o zi am reuşit să-l găsesc pe Horia Sima, i-am comunicat informaţia confidenţială pe care o primisem la Berlin, dar el a rămas foarte incredul la cele comunicate de mine. Mi-a spus chiar: „Nu cred că poate să fie chiar aşa de ticălos generalul, noi, dacă am vrea, am putea să-l lichidăm în fiecare moment. La uşa sa, în cabinet, se găsesc doi legionari, cu pistoale mitralieră, care fac de gardă. Oricând poate fi lichidat, dar nu ne-a trecut niciodată prin gând aşa ceva. Nu, nu cred că el poate să aibă astfel de intenţii.“” [LV], p. 75

Horia Sima reproduce şi el acest episod în memoriile sale: “Ciordaş, fiul cunoscutului martir ardelean, ucis de unguri în 1919, era Consilier la Legaţia Română din Berlin în 1940. Se împrietenise cu Greceanu, Ministrul nostru în Germania, şi cu Mircea Dimitriu, şeful garnizoanei legionare din Berlin. Ciordaş juca bridge cu Schmidt, traducătorul oficial al Reichului. În cursul unui joc, Schmidt i-a spus lui Ciordaş că „dacă legionarii nu se cuminţesc, vor fi eliminaţi de la putere. Führerul s-a decis definitiv pentru Antonescu”. Ciordaş le-a comunicat confidenţial această convorbire lui Greceanu şi lui Mircea Dimitriu, care, la rândul lor, mi-au transmis informaţia la Bucureşti, tot cam pe la începutul lui ianuarie.” [HS] vol II, V.15.

Nistor Chioreanu confirmă la rândul său atât faptul că Horia Sima deţinea asemenea informaţii, cât şi adoptarea aceleiaşi atitudini constatate şi de Dimitriu, anume aceea de a nu considera primejdia drept una iminentă: “După şedinţă [din 15 ianuarie, când s-a discutat organizarea conferinţelor din 19 ianuarie de pe tot cuprinsul ţării, n.n.] Horia Sima ne-a chemat la o convorbire intimă, pe Dr. Virgil Puşcaşu – şeful Regiunii Banat, Eugen Teodorescu – şeful regiunii Dobrogea, şi pe mine. Ne-a pus întrebarea în ce mod ar acţiona poporul şi mai ales armata în judeţele noastre în cazul unui eventual conflict cu Antonescu? Primul am răspuns eu, asigurându-l că, în Ardeal, poporul şi armata sunt în întregime alături de noi. La fel au răspuns si ceilalţi doi şefi de regiune. –“Deocamdată”, ne-a spus Horia Sima, “nu trebuie să ne alarmăm, dar în zilele care urmează e bine să fim vigilenţi, pentru ca în orice clipă să fim stăpâni pe situaţie.” Am discutat apoi probleme de organizare. Foarte vag! Foarte anemic! M-am gândit atunci, oare nu are încredere în noi? Oare nu vede pericolul iminent? Şi de ce n-a chemat la consfătuire pe toţi şefii de regiuni? O fi exagerat Petraşcu? Ori îl depăşesc evenimentele?” [NC], p.104.

Horia Sima era prin urmare avertizat asupra celor ce aveau să se petreacă, însă nu a întreprins nimic concret. Retrospectiv se poate pune întrebarea, ce ar fi putut face altceva, decât fie să aştepte prima lovitură din partea lui Antonescu, ceea ce a şi făcut, fie să organizeze declanşarea de către legionari a unei “rebeliuni” veritabile contra acestuia fapt care, în mod evident, nu a avut loc.

Cu toate acestea, regimul antonescian a acuzat Legiunea în cartea plină de măsluiri “Pe marginea prăpastiei” (folosită din păcate ca sursă chiar de istorici cu pretenţii de seriozitate, [AH], p.421) tocmai de acest fapt. Mai precis, e vorba de un discurs ţinut de Secretarul General al Mişcării, Nicolae Petraşcu, în faţa şefilor de cuib din Capitală pe data de 16 ianuarie, publicat în volumul amintit (care se cuvine a fi folosit drept sursă credibilă doar în urma unei examinări extrem de critice). Versiunea menţionată în el despre discursul lui Petraşcu nu rezistă unei asemenea analize: “Dupa o notă informativă trimisă lui Antonescu (probabil de Eugen Cristescu), Petraşcu ar fi declarat următoarele: «Divorţul dintre Legiune şi General este iremediabil. S-a săpat o prăpastie între Legiune şi Generalul Antonescu. Revoluţia legionară este pătată de sângele legionar şi nu contează suferinţele Generalului Antonescu pe lângă suferinţele legionarilor. Legionarii sunt mulţi şi Generalul este singur. Ştim că vom fi dominaţi de militari, a adăugat dânsul. Ştim că ofiţerii superiori sunt cu el, dar ofiţerii tineri sunt cu noi. În afară de asta trebuie să se ştie că avem numai la Bucureşti 21.000 de arme şi grenade şi din fiecare fereastră se va trage. Legionarii să se ţină strâns uniţi, căci numai unitatea îi poate scăpa de pericolul ce-i pândeşte» (“Pe marginea prăpastiei”, p.17). Acum, doar o superficială examinare a acestui text va convinge pe oricine, chiar şi pe cei mai puţin preveniţi, că nu poate fi autentic. Petraşcu n-a rostit această cuvântare sau cel puţin în forma în care e reprodusă de serviciile informative de la Preşedintie. Sedinţa cu şefii de cuiburi ce-a ţinut-o la 16 ianuarie 1941 era de rutină. Din când în când, Petraşcu îi aduna pe responsabilii organizaţiei din capitală sau din provincie şi le vorbea, dându-le îndrumări. Şi în acest caz n-a făcut altceva decât să-şi îndeplinească misiunea ce cădea în atribuţiile lui de Secretar General al Mişcării. Nici un grup revoluţionar, când vrea să dezlănţuie o revoluţie nu se apucă sa o trâmbiţeze ”urbi et orbi”, prevenind, cum pretinde nota informativă, că ar fi făcut Petraşcu la 16 ianuarie 1941. Când am organizat revoluţia de la 3 septembrie 1940, am pregătit-o în cea mai mare taină. N-am ţinut discursuri contra Regelui. E în afară de orice dubiu că acest text este o grosolană falsificare a cuvântării rostite de Petraşcu la 16 ianuarie 1941, în faţa şefilor de cuib din capitală. Cine pe lume poate fi atât de idiot încât să declare în faţa a sute de oameni, între care cu certitudine că se găseau şi informatori, că „numai la Bucureşti avem 21.000 arme şi grenade şi că se va trage de la fiecare fereastră”. Mai întâi că acest stoc de arme nu exista. Era o minciună sfruntată. Legionarii din capitală, acei angajaţi în servicii publice, aveau cel mult câteva sute de pistoale, necesare serviciului ce-l îndeplineau. Informatorul Preşedinţiei n-a avut nici un scrupul să debiteze această enormitate, ridicând la cifre astronomice stocul de arme de care dispuneau legionarii din poliţie.” [HS2], VII.17.

După revenirea generalului Antonescu în ţară pe data de 15 ianuarie, vreme de câteva zile nu s-a întâmplat nimic deosebit. Realitatea este că pe 19 ianuarie legionarii organizaseră în toată ţara mari manifestaţii, pregătite din timp, pe care Antonescu avea să le lase să treacă în linişte, pentru ca imediat după aceea evenimentele fatale să-şi poată începe cursul.

În zilele de 17-19 ianuarie, prefecţii de judeţe primesc din partea lui Antonescu o convocare pe data de 21 ianuarie pentru o consfătuire la Bucureşti [HS], vol II, VI.9. În aceeaşi zi de 19 ianuarie este asasinat maiorul german Döring, autorul fiind un cetăţean grec posedând şi un paşaport turcesc, presupus a fi fost agent britanic [HS], vol II, VI.6.

În dimineaţa zilei de 20 ianuarie, Antonescu îl demite pe ministrul de interne legionar, Constantin Petrovicescu, considerându-l culpabil că nu a putut împiedica acest asasinat, numindu-l în locul său pe generalul Dimitrie Popescu. Horia Sima explică faptul că ministrul de interne nu putea fi răspunzător pe de-o parte de sectorul de contraspionaj, nici de paza unităţilor germane, care aveau proprii soldaţi, putându-se eventual asigura o gardă formată din jandarmi, care însă fuseseră trecuţi de Antonescu în subordinea sa proprie. Mai mult, se pare că nimeni altul decât Rioşanu, cel responsabil de contraspionaj, i-ar fi prelungit agentului grec viza care îi expirase [HS], vol II, VI.7. Pentru Horia Sima, această demitere a ministrului de interne legionar şi numirea unui înlocuitor fără consultarea Legiunii, aşa cum prevedea algoritmul politic convenit, a însemnat o “trecere a Rubiconului” din partea lui Antonescu [HS], vol II, VI.7. A fost considerat gestul prin care generalul deschidea ostilităţile împotriva Legiunii. Reacţia acesteia, la iniţiativa lui Horia Sima, a avut loc chiar în seara aceleiaşi zile, prin organizarea unor mari manifestaţii de protest conduse de Viorel Trifa. Acestea au avut însă loc în mod paşnic, în deplină ordine şi disciplină. S-au evitat lozincile împotriva lui Antonescu, care a fost omagiat, fiind atacaţi doar cei din anturajul său, cum ar fi Rioşanu.

Propaganda antonesciană, preluată ca atare de mulţi istorici, identifică în aceste manifestaţii, desfăşurate însă fără incidente deosebite, declanşarea “rebeliunii legionare”. Dacă se poate spune fără dubiu că ele au reprezentat prima “ripostă” a Legiunii, informaţiile privind posibila lovitură a lui Antonescu fiind deja cunoscute de legionari, iar acum şi confirmate prin demiterea lui Petrovicescu, nu se poate totuşi spune că ele au vizat înlăturarea şefului statului. Dacă ar fi dorit cu adevărat acest lucru, cel mai nimerit prilej pentru legionari ar fi fost ziua de 19 ianuarie, când în toate capitalele de judeţ au fost convocate mari adunări publice.

“Lovitura generalului Antonescu fusese însă plănuită cu grijă, căci în cele aproape 48 de ore cât trecuseră de la manifestaţiile de duminică dimineaţa, toate masele ţărăneşti legionare se întorseseră la sate, nimeni neputând crede că generalul Antonescu ar putea recurge la măsuri de forţă, chiar în cazul unor neînţelegeri grave.De aceea, în afară de puţine localităţi unde împotrivirea legionarilor la încercarea de înlocuire s-a arătat mai dârză, în scurtă vreme majoritatea prefecturilor a fost în mâinile trupelor trimise de Antonescu. Dar cine poate crede în chip serios să –dacă noi am fi plănuit o “rebeliune”, am fi început-o după înapoierea la sate a zecilor de mii de ţărani legionari veniţi în capitalele de judeţe la 19 ianuarie? Ce ar fi fost mai uşor (şi mai firesc pentru o “rebeliune”), decât să o începem atunci când generalul Antonescu n-ar fi putut replica, fără să provoace o înspăimântătoare baie de sânge în toată ţara? Adevărul este că nimănui dintre conducătorii Mişcării Legionare nu i-a trecut prin gând să lovească pe la spate, căci dacă am fi avut vreodată intenţia să-l îndepărtăm, am fi pus-o în aplicare făţiş şi fără şovăire.” [VD], p.215.

În ziua de 21 ianuarie, prefecţii judeţelor (fiind convocaţi din vreme de către Antonescu la Bucureşti chiar pentru acea zi) sunt demişi printr-un ordin telegrafic, care prevedea înlocuirea lor cu militari fideli conducătorului statului. Au fost înlocuiţi de asemenea chestorii legionari, precum şi prinţul Alexandru Ghica de la Direcţia Generală a Siguranţei şi Poliţiilor şi Radu Mironovici de la Prefectura Poliţiei Capitalei [HS], vol II, VI.9.

Acest gest al lui Antonescu poate fi considerat fără urmă de dubiu ca unul care marchează o veritabilă lovitură de stat. Începând din acest moment, legionarii se baricadează în sediile instituţiilor pe care până atunci le deţineau legal, încercând să le apere în faţa asaltului trupelor fidele lui Antonescu. În multe capitale de judeţ tentativa militarilor de a intra în prefecturi a eşuat, aceştia încheind practic un “armistiţiu” în urma unor negocieri cu legionarii care deţineau controlul instituţiilor. Astfel la Arad, “s-a luat hotărârea ca la conducerea prefecturii să rămână în funcţie atât prefectul legionar, cât şi prefectul militar, până se va soluţiona această criză în ţară. S-a expediat şi gen. Antonescu o telegramă aducându-i la cunoştinţă acest lucru” [IC], p.151. La Sibiu lucrurile s-au desfăşurat asemănător, după cum relatează Nistor Chioreanu o discuţie avută cu generalul însărcinat să preia prefectura: “Uitaţi ce vă propun eu, domnule general: trimiteţi soldaţii înapoi în cazarmă, iar dumneavoastră şi adjunctul dumneavoastră puteţi să intraţi în Prefectură cât vă place, să staţi, să controlaţi tot ce se lucrează, eventual să semnaţi unele acte. Mâine sau poimâine se va întoarce şi prefectul legionar [prefecţii fuseseră chemaţi de Antonescu la Bucureşti, n.n.] şi poate până atunci se vor lămuri lucrurile şi la Bucureşti, iar noi rămânem aici oameni de omenie şi de pace. Eu am încercat să vorbesc cu Bucureştiul la telefon, dar nu am reuşit să primesc legătura. Până când nu primesc ordin de la şeful Mişcării Legionare, eu nu pot să mă retrag de pe poziţia care mi s-a încredinţat.(…) Acelaşi lucru s-a petrecut si la Poştă, Poliţie, Telefoane. Cei însărcinaţi cu preluarea acestora au fost lăsaţi să intre, să facă act de prezenţă, dar trupa a rămas în stradă, apoi a fost expediată în cazarmă.” [NC], p.107. O situaţie asemănătoare o relatează Horia Sima citând memoriile lui Nicu Iancu, când acesta relatează conversaţia sa amabilă şi curtenitoare cu ofiţerul venit să preia Chestura din Sibiu, în cadrul căreia s-au servit şi cafeluţe turceşti [HS], vol II, VI.11, sau memoriile lui Gheorghe Costea, care amintesc la rândul lor de o fraternizare a armatei cu legionarii la Galaţi, situaţii similare având loc în multe alte judeţe [HS], vol II, VI.12.

Lovitura de stat preconizată de Antonescu s-a împotmolit astfel complet, eşuând într-un noian de situaţii de genul celor relatate mai sus. Situaţia de pe teren în seara zilei de 21 ianuarie este descrisă de Horia Sima astfel: “În unele părţi, armata a fost de la început ostilă ordinelor Conducătorului şi a făcut cauză comună cu legionarii, ca apărători ai ordinii şi legalităţii; în alte puncte ale ţării, după primele încercări neizbutite de a ocupa instituţiile, s-a retras în cazărmi, adoptând o atitudine de expectativă în faţa rezistenţei legionare; în sfârşit au fost şi locuri unde armata a pus stăpânire cu uşurinţă pe prefecturi şi chesturi, fie profitând de elementul-surpriză fie după ce soldaţii au făcut uz de armă, ucigând lume nevinovată. Situaţia generală a intervenţiei militare ordonată de Antonescu era, în seara de 21 ianuarie, de nesiguranţă, confuzie şi aşteptare. (…) Înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucureşti se vedea cu claritate din situaţia penibilă în care a ajuns. Se refugiase în Palatul Preşedinţiei, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piaţa Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor. Generalul Antonescu era prizonier în Palatul Preşedinţiei. La o sută de metri de Palat, masele legionare controlau intrările şi iesirile spre oraş. (…) În seara de 21 ianuarie, situaţia se stabilizase în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova şi Dobrogea erau controlate de legionari. În Muntenia şi Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armată, dar mai existau altele unde legionarii au ajuns la un compromis cu militarii.” [HS], vol II, VI.12,13.

În Capitală, în ziua de 21 ianuarie au avut loc ciocniri între legionarii baricadaţi în Prefectura Poliţiei şi armată, în care au căzut numai doi legionari. Camarazii lor au reuşit chiar să captureze două tancuri ale armatei pe care le-au postat în poziţie de apărare, dar nu au deschis focul cu ele împotriva militarilor [MS], p.219f, [VD], p.215f. Pe lângă cei doi de la Prefectura Poliţiei, au mai căzut trei legionari la cazarma Gardienilor Publici, dar până în acel moment nu a fost ucis niciun ostaş al armatei [VBF], p. 249. O seamă de generali simpatizau cu legionarii şi erau gata să se implice în favoarea lor: “Adevărul este că în seara zilei de 21 ianuarie 1941, conducerea Mişcării va avea cuvântul ferm din partea generalului Coroamă că armata sa va face tot ce îi va sta în putinţă să oprească măcelul antilegionar. Iar din partea lui Dragalina promisiunea solemnă că armata sa nu va trage în legionari în nicio împrejurare. Aceeaşi promisiune o avea şi din partea generalului Avramescu, a generalului Vasile Mitrea.” [VBF], p.250, a se vedea şi [HS], vol II, VI.12, [NC], p.111.

În seara zilei de 21 ianuarie, o delegaţie mandatată de conducerea Mişcării Legionare, având în componenţă pe P.P. Panaitescu, rectorul Universităţii Bucureşti şi V. Chirneagă, rectorul Politehnicii, avea să ducă negocieri cu Antonescu menite să ducă la o împăcare, condiţionată de acceptarea unor cereri din partea legionarilor, care ar fi însemnat practic deposedarea generalului de majoritatea prerogativelor puterii şi preluarea controlului integral de către Legiune [VBF], p.250ff, [VD], p.216f.

“Astfel conchizând, căpeteniile legionare şi-au dat seama că o nouă împăcare cu Antonescu nu mai trebuie dorită, decât numai într-un singur caz: Mişcarea Legionară să fie lăsată să guverneze treburile ţării în conformitate cu programul şi principiile sale, fără niciun amestec din afara ei. Pe puncte, condiţiile erau clare:

1) Generalul Antonescu să retrocedeze monarhului acele prerogative însuşite la 6 şi la 8 septembrie 1940, care se refereau la a) dreptul de iniţiativă legislativă; b) dreptul de a numi şi revoca miniştri şi subsecretarii de stat; c) dreptul de a încheia tratate, de a declara război şi de a încheia pace; d) dreptul de a nu se mai folosi de puteri discreţionare; 2) Să fie repuşi în funcţiile lor toţi acei înalţi demnitari şi demnitari legionari demişi în baza unor ordine personale ale conducătorului statului şi nediscutate în şedinţele consiliului de miniştri; 3) Generalul să se debaraseze de acei colaboratori care prin minciună şi ipocrizie, prin denaturarea faptelor şi măsluirea adevărului au contribuit direct la declanşarea conflictului dintre Ion Antonescu şi Legiune; 4) Generalul Ion Antonescu să se încadreze în spiritualitatea şi ordinea politică a Legiunii, nu Legiunea în ordinea statului totalitar conceput dictatorial într-o disciplină şi ordine de cazarmă, el rămânând conducătorul statului naţional-legionar, ca îndrumător, şi generalissim al armatei, cu o activitate politică mai mult simbolică.

În baza acestor considerente, o oră după cererea generalului de a i se trimite o listă de 20-30 de legionari din care să “aleagă guvernul”, pe masa de lucru a lui Antonescu a fost depusă lista guvernului propus de Gardă.” [VBF], p.252f. Menţionăm că Blănaru-Flamură se documentează în privinţa unor detalii exacte inclusiv din lucrări ale istoricilor comunişti Aurică Simion sau Fătu şi Spălăţelu. Antonescu şi-ar fi exprimat acceptul de principiu, dar condiţionat de aprobarea Germaniei, faţă de care el şi-ar fi asumat responsabilitatea păstrării ordinii în România, încercând astfel să câştige atât timp, cât şi susţinerea Germaniei [GK], p. 87.

În memoriile lui Horia Sima apare o discrepanţă orară, evident eronată, acesta susţinând că i-a trimis lui Antonescu (prin Petraşcu) lista proiectatului guvern legionar abia în după-amiaza zilei de 22 ianuarie [HS], vol II, VI.14.  Se pare că în memoriile sale, scrise 50 de ani mai târziu, există o defazare de o zi, momentul corect fiind după-amiaza (seara) zilei de 21 ianuarie. (Aceeaşi defazare de o zi se observă şi în [HS], vol II, VI.18, când toate evenimentele relatate acolo s-au petrecut de fapt cu o zi mai devreme). Vladimir Dumitrescu confirmă că Petraşcu ar fi fost intermediarul, dar plasează întoarcerea lui P.P. Panaitescu, cu care era în relaţii apropiate, în mod corect în seara zilei de  21 ianuarie, după ora 23 [VD], p.216. “Răsuflând uşuraţi, ne-am dus fiecare acasă, dar a doua zi generalul Antonescu, fie că simulase acceptarea propunerilor legionare spre a câştiga timp, fie că fusese convins de acoliţii ce-şi vedeau portofoliile ministeriale primejduite (eu cred în prima explicaţie) – a trecut din nou la atac, cerând imediata evacuare a autorităţilor ocupate de legionari.(…) Încercările de împăciuire au continuat în tot timpul zilei de 22 ianuarie, dar concomitent legionarii atacaţi se apărau cu înverşunare, mai întâi în cazarma Gardienilor Publici de pe Şoseaua Bonaparte şi apoi la sediul legionar din Str. Roma. “Eroul” Antonescu trimisese tunuri şi tancuri împotriva unor oameni ce se apărau cu pistoalele şi cu cele câteva puşti!  (…) După-masă, ducându-mă spre Minister, m-am întâlnit cu Radu Gyr şi cu H. Acterian ce se îndreptau spre Teatrul Naţional. Voiau să instaleze un megafon şi să vorbească de pe balcon manifestanţilor. Le-am strâns mâna şi apoi am intrat în Minister, unde vreo 30-40 de legionari se pregăteau să se baricadeze, folosind drept armă de apărare … furtunul de incendiu. I-am chemat în biroul meu şi le-am atras atenţia că fac o mare greşeală dacă îşi închipuie că s-ar putea împotrivi cu câteva revolvere, completate cu un duş de apă rece, la mitralierele militare.(…) În timp ce stăteam de vorbă cu Ştefan Ionescu şi cu ceilalţi redactori, au venit primele veşti despre groaznicul masacru din Piaţa Teatrului. Mulţimea cântase imnurile legionare şi asculta discursurile lui Radu Gyr şi ale celorlalţi vorbitori, când au început să răpăie salvele de mitraliere trase în plin omorând şi rănind sute legionari (multe fete şi copii) pentru vina de a fi ascultat discursurile şi de a fi intonat cântecele legionare. Versiunea lui Antonescu va vorbi însă despre … atacarea Palatului Telefoanelor şi despre barbariile legionarilor.(…) Nu intenţionez să descriu aici lamentabilul aspect al Bucureştilor în aceste penibile zile de nebunie, mărginindu-mă să însemn numai câteva dintre împrejurările cunoscute de mine direct sau aflate de la martori oculari. Trebuie însă să accentuez că absolut niciuna dintre relatările generalului Antonescu, adevăratul provocator al dezordinilor, nu corespunde nici pe departe adevărului. ” [VD], p. 217f.

Vasile Blănaru-Flamură, tot ca martor ocular, se exprimă de asemenea critic la versiunea evenimentelor redată de rapoartele regimului antonescian sau de autorii comunişti: “Armata generalului Ruşeţeanu era amplasată în cuiburi de mitralieră, până şi pe acoperişurile blocurilor de jur împrejurul telefoanelor. Acolo am văzut înarmaţi cu pistoale automate, ce formau un cuib de atac amplasat pe acoperişul imensului complex de blocuri din strada Câmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. Dealtfel trebuie să subliniem că asemenea amplasamente militare, chiar şi cuiburi de mitraliere, se puteau vedea pe foarte multe acoperişuri ale unor clădiri din apropierea centrelor de confruntare armată. Despre aceste amplasamente notează în Jurnalul său politic şi Martha Bibescu. Ea nu va vedea numai tunurile şi mitralierele germane în poziţie, ci şi “soldaţi pe acoperişurile din depărtare” (nota din 23 ianuarie 1941, pag. 236) Pe scurt, acesta este adevărul în cele două operaţiuni antilegionare. N-au avut loc niciun fel de atac dat de rebeli asupra Preşedinţiei Consiliului de Miniştri sau asupra Palatului Telefoanelor. Legionarii nu au tras în armată, din balconul Teatrului Naţional nu s-a îndemnat la răscoală, la război civil, iar în Piaţa Teatrului n-a avut loc niciun fel de încăierare. Tot ce s-a scris în acest sens nu înseamnă altceva decât simple şi odioase delaţiuni ale unor neoproletcultişti de talia morală a unui Zaharia Stancu et comp.” [VBF], p. 117f.

Prin urmare, pe parcursul zilei de 22 ianuarie ciocnirile dintre armată şi legionari au continuat, Antonescu dând dispoziţii ferme pentru restabilirea ordinii în termen de 24 de ore, iar capitala se adâncea tot mai mult în haos.

“În noaptea de 21-22 ianuarie, cuibul Ion-Vodă, cuibul meu, ne-a chemat la telefon, la prefectura judeţului. Lui Emil Popa, care comanda localul prefecturii, i s-au comunicat următoarele: două camioane încărcate cu ceea ce păreau a fi prizonieri, cu gardienii lor, au trecut prin faţa cuibului. Legionarii au încercat să-i oprească. Din camioane au fost ameninţaţi cu armele şi s-au tras câteva focuri peste capul lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost: “Urmăriţi imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi s-a comunicat rezultatul investigaţiilor: s-au găsit vreo treizeci de cadavre şi mai mulţi răniţi. Evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt ordinele?, întreabă cuibul. Răspunsul lui Popa a fost: “Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi duşi la spital. Legea ajutorului reciproc!”. Nici până azi nu se ştie cine au fost asasinii. ” [MS], p.220.

“Generalul Antonescu, găsind cu cale să-şi mobilizeze toţi gardienii publici şi jandarmii din Bucureşti pentru a ataca sediul legionar din Str. Roma, el este singurul vinovat dacă toată lumea interlopă a mahalalelor a năvălit în diferitele cartiere comericale, lăsate fără nicio pază, prădând cât au putut. Atribuirea acestor jafuri şi devastări legionarilor (deşi niciun legionar n-a fost identificat cu lucruri de furat, tocmai pentru că nu le furase, şi chiar dacă ar fi fost câţiva ticăloşi, aceştia nu puteau pângări pe toţi legionarii) a făcut însă parte din arsenalul de infamii al consorţiului Antonescu & Co., adoptate cu mare entuziasm de presa “democrată” de astăzi. Căci oricâţi nechemaţi se vor fi strecurat în Mişcarea Legionară, chiar ţiganii mahalalelor n-au făcut niciodată parte din ea, şi tocmai aceştia au fost, aproape în totalitatea cazurilor, autorii jafurilor.” [VD], p. 229.

Prezentăm mai jos o informaţie care dă un indiciu cine ar putea fi autorii acestor jafuri şi crime împotriva evreilor amintite mai devreme :

“Deşi istoria PCR include numeroase „pete albe” – sau fapte asupra cărora se păstrează tăcere în mod intenţionat -, colaborarea comuniştilor cu regimul ANTONESCU s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorita efectelor pactului MOLOTOV-RIBBENTROP, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul PETROVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este însă şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.” Vladimir Alexe, “Convenţiile secrete de colaborare dintre comunişti şi regimul Antonescu din 1941” (România Liberă, 3.09.2003)

“Oamenii cei mai de încredere ai vedetelor camarilei, agenţii lui Rioşanu şi Eugen Cristescu, intrară în acţiune. La instigaţiile lor şi cu ajutorul lor, borfaşii de rând, huliganii mahalalelor, ţiganii, chiar unii evrei ajunşi la ananghie (trebuie să nu uităm că şi printre evreii din comunitatea bucureşteană ca şi din celelalte comunităţi evreieşti din ţară, existau o sumedenie de indivizi certaţi cu morala, cu justiţia, cu ordinea, cu societatea în care trăiau: vagabonzi, cerşetori, răi de lucru, şarlatani, aventurieri, terorişti, hoţi, spărgători – în acea vreme cel mai faimos spărgător de case de bani, supranumit „gură de lup” era un evreu: Lică Wolff, care mai târziu a ajuns gardian la Ministerul de Interne cu gradul de plutonier de securitate), au fost cei care au devastat magazine, au incendiat şi jefuit cartiere întregi, au ucis, dacă într-adevăr acolo au avut loc asasinatele de care evreii vor face atâta caz mai apoi. Aceştia, profitând de faptul că atât armata, cât şi poliţia, respectiv gardienii publici şi legionarii se aflau angajaţi în confruntare armată la sediile legionare şi instituţiile din centrul oraşului, s-au dedat la jafurile şi asasinatele pe care comunicatele Antoneştilor, în mod perfid, le vor atribui “bandelor gardiste.”” [VBF], p. 111.

În paralel cu aceste evenimente, condiţionând acceptarea propunerilor legionare din noaptea de 21-22 ianuarie de aprobarea Germaniei, Antonescu a iniţiat contacte febrile cu Berlinul: “În aceste momente critice, când se hotăra soarta ţării, Fabricius nu s-a mai despărţit de Antonescu. Era mai mult la Preşedinţie, pentru a primi ultimele informaţii, decât la Legaţie. Permanent agăţat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reich-ului şi sefilor militari care îi cereau lămuriri. Fabricius zugrăvea situaţia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la război civil. În mişcare s-a infiltrat un mare număr de agenţi comunişti care provoacă dezordini şi aţâţă la revoltă contra şefului statului.” [HS], vol II, VI.15.

În continuare redăm contactele cu conducerea de la Berlin după [GK], p. 87ff, o lucrare bazată în cea mai mare parte pe documente din arhivele germane. În după-amiaza zilei de 22 ianuarie, Fabricius l-a contactat telefonic pe ministrul de externe german von Ribbentrop, raportându-i situaţia şi solicitând directive din partea lui Hitler. Ribbentrop l-a sunat la rândul său pe generalul Hansen, şeful Misiunii Militare Germane la Bucureşti, solicitându-i o opinie în conflictul Antonescu-Sima. Hansen s-ar fi exprimat fără echivoc în favoarea lui Antonescu. După o scurtă consfătuire cu Hitler, von Ribbentrop l-a sunat pe Hansen şi l-a însărcinat să-i transmită lui Antonescu că Führerul are deplină încredere în el şi că îi dă mână liberă pentru a acţiona după cum doreşte. Îi dorea totodată succes, sugerându-i lui Antonescu să se debaraseze doar de conducerea Legiunii şi să-şi subordoneze masa acesteia. Legionarii aflaţi la sediul Misiunii Militare germane ar fi luat la cunoştinţă consternaţi de aceste veşti. Ulterior generalul Hansen a plecat să-l informeze pe  Antonescu, care a primit cu satisfacţie această informaţie şi a anunţat că în scurt timp va ordona un atac decisiv împotriva “rebelilor”. În primele ore ale zilei de 23 ianuarie von Ribbentrop trimite o telegramă lui Antonescu în care pleda împotriva oricăror jumătăţi de măsură, solicitând o intervenţie radicală. Lui Antonescu i se recomanda să se proclame el şef al Legiunii, pentru a o readuce pe linia lui Codreanu.

Mesajul trimis de generalul Hansen legionarilor a fost următorul, după cum redă Mihail Sturdza: “A doua noapte a tulburărilor, mă aflam la Prefectura Poliţiei când, pe la miezul nopţii, un ofiţer german s-a prezentat la Mironovici, cu un mesaj din partea Generalului Hansen, Comandantul Trupelor de Instrucţie Germane din România, către Horia Sima. Cu acest ofiţer şi cu Dr. Victor Biriş, am plecat îndată spre domiciliul secret al Comandantului. Mesajul lui Hansen era următorul : «Führerul face apel la patriotismul Mişcării şi insistă pentru ca liniştea să se restabilească cât mai curând. Evenimente importante se pregătesc în această parte a Europei, ele necesită ordine şi linişte în România. Generalul Antonescu este de acord pentru a făgădui că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasă la răspundere.»” [MS], p. 221, a se vedea şi [GK], p. 91. Vasile Blănaru-Flamură avea să redea acest mesaj în termenii următori, folosind ca sursă lucrarea “Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist”: “În mesajul generalului Hansen, transmis şefului Legiunii, prin mesagerii legionari care l-au vizitat în după-amiaza zilei de 22 ianuarie 1941, este specificat un lucru de importanţă capitală pentru Legiune, anume acela că Germania şi România se găseau atunci angajate în intense pregătiri în vederea unor importante operaţiuni militare în răsărit. “… Trebuie să fie clar – avertiza generalul german, tot ultimativ- că aceste pregătiri nu trebuie să fie tulburate în niciun caz. Rebeliunea începută fără ştirea Misiunii Militare germane ar putea periclita, prin situaţia ei haotică şi cu urmările ei posibile, aceste înfăptuiri. De aceea trebuie să fie clar că armata germană … s-ar vedea pur şi simplu forţată să intervină şi că aceasta s-ar produce, bineînţeles, fără a prejudicia sentimentul de amiciţie faţă de Legiune şi numai în favoarea conducerii legale a statului, care a oferit Führer-ului Adolf Hitler încredere necondiţionată.” (Arhivele Statului, Bucureşti [L], fond A, dosar nr. 9039, vol.9, fila 80)” [VBF], p.274f.

Hansen însuşi avea să redea, într-un raport către OKW, următoarele: “În cursul după-amiezii au venit la mine şi la toate oficiile germane din Bucureşti mai mulţi emisari ai legionarilor. Am încercat să-i influenţez să înceteze rezistenţa în condiţii acceptabile pentru ei; cu această ocazie m-am referit la directivele Führer-ului şi le-am declarat că situaţia actuală nu poate fi tolerată de Germania. Cu acest prilej am putut invoca o convorbire avută cu domnul ministru de externe al Reich-ului, care m-a chemat telefonic şi mi-a indicat să iau o poziţie categorică în favoarea generalului Antonescu. Legionarii s-au arătat dispuşi să cedeze, dar au manifestat temeri în privinţa evacuării voluntare, menţionând că unii dintre ei au fost împuşcaţi. În înţelegere cu ministrul plenipotenţiar german m-am arătat gata să obţin de la conducătorul statului, în condiţii bine precizate, libera trecere şi imunitate pentru legionari.” apud [VBF], p. 273f.

Prin urmare, reprezentanţii germani la Bucureşti au dat de înţeles legionarilor că Hitler îl sprijină fără echivoc pe Antonescu, dar au încercat totodată o mediere, menită a cere din partea legionarilor încetarea rezistenţei în schimbul garantării imunităţii lor. În această mediere s-a implicat şi Hermann Neubacher, ataşatul german pe probleme economice şi simpatizant al legionarilor. Acesta s-a deplasat în primele ore ale zilei de 23 ianuarie la reşedinţa secretă unde se aflau Horia Sima şi alţi conducători legionari, pentru a le transmite acest mesaj. “Neubacher a sosit un sfert de ceas mai pe urmă, aducând cu sine nota adresată Legaţiei din partea Führerului, prin care se ordona trupelor germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu, pentru a înfrânge “rebeliunea legionară”. Tot Neubacher a confirmat solemnele făgăduieli ale Füherului şi ale Generalului Antonescu, făgăduieli identice cu acelea ale Comandamentului German din Ţară. ” [MS], p. 221, a se vedea şi [VBF], p. 261.

“Împreună cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistenţei, cu următorul cuprins:

Ordin către toţi legionarii

„Pentru împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi ai Axei, cunoscând că politica Germaniei şi a Italiei cere condiţii speciale, pe care Mişcarea Legionară le recunoaşte, şi având în vedere că între Conducerea Statului şi Mişcarea Legionară au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor tratative,

Ordon

Ca să înceteze orice luptă.Legionarii vor părăsi de îndată instituţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţa normală. Cer ca acest ordin să se execute fără şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel mai scurt timp Ţara să-şi reia aspectul normal”.

Horia Sima Bucureşti, 23 ianuarie 1941, ora 5 dim.

În ceea ce priveşte paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motivează de ce trebuie să înceteze rezistenţa, fără să se pomenească ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînţeles în germană şi apoi tradus în româneşte. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul „Ordon”, îmi aparţine mie. Se observă o anumită coincidenţă între partea redactată de Neubacher şi ultimatumul lui Hitler. Führerul ne asigura că dacă se execută ordinul de încetare a rezistenţei, după promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari şi opinia publică că Conducătorul este dispus la tratative cu Mişcarea pentru limpezirea situaţiei. După cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au rămas „tabula rasa” şi legionarii au intrat într-o nouă prigoană. Antonescu nu şi-a ţinut cuvântul dat lui Hitler.” [HS], vol II, VI.16.

După cum se poate vedea, Horia Sima a perceput mesajul generalului Hansen drept un “ultimatum din partea lui Hitler”. E o interpretare extremă, care nu poate fi documentată în această formă. Nu a existat o somaţie explicită din partea lui Hitler, în formă scrisă sau verbală, sub ameninţarea intervenţiei trupelor germane, ca Legiunea să înceteze rezistenţa. Dar nici interpretarea situată la cealaltă extremă nu se poate susţine: “Hitler i-a dat ce-i drept lui Antonescu “undă verde” pentru măsurile sale împotriva Gărzii şi i-a refuzat totodată acesteia sprijinul pe care spera să-l obţină din partea lui, dar un ultimatum şi ameninţarea intervenţiei trupelor germane sunt invenţii ale lui Sima.”[GK], p.96f. Într-adevăr, generalul Hansen nu primise (încă) un ordin direct de la Berlin spre a interveni militar împotriva legionarilor, dacă aceştia nu se vor supune. Dar e neîndoios faptul că acest ordin ar fi venit, dacă Antonescu l-ar fi solicitat. “De aceea trebuie să fie clar că armata germană … s-ar vedea pur şi simplu forţată să intervină” se spune într-un raport citat mai sus, după cum s-a adus vorba şi de “nota adresată Legaţiei din partea Führerului, prin care se ordona trupelor germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu” pe care o invocă Mihail Sturdza. Vasile Blănaru-Flamură aduce şi alte documente în sprijinul acestei teze. Astfel, el citează o convorbire telefonică din seara zilei de 22 ianuarie între Antonescu, dusă prin interpretul său Gheorghe Barbul, şi Hitler, conform căreia “Führer-ul făcea un apel urgent la Antonescu, rugându-l stăruitor să restabilească ordinea cât mai curând posibil. Dacă generalul avea nevoie, el putea cere sprijinul lui Hansen, care primise ordin să fie la dispoziţia sa.” [VBF], p. 282, precum şi un pasaj din memoriile ministrului de externe al Italiei, Ciano: “Ribbentrop telefonează, într-adevăr la o oră târzie că ministrul Reich-ului la Bucureşti a primit ordin să-l sprijine pe Antonescu cu toate mijloacele. Îmi cere să dau instrucţiuni asemănătoare lui Ghighi, ceea ce au fac, natural, imediat.” [VBF], p. 275.

Prin urmare, la întrebarea dacă a existat sau nu un “ultimatum din partea lui Hitler” adresat legionarilor, răspunsul poate fi în acelaşi timp afirmativ şi negativ, depinzând de perspectiva adoptată. Formal, un asemenea ultimatum nu a existat. Dar, din mesajul transmis legionarilor de către generalul Hansen, reieşea limpede sprijinul total al Berlinului pentru Antonescu (inclusiv posibilitatea de a apela la armata germană dacă ar fi avut nevoie) şi că interesul Germaniei şi al României cerea ca luptele dintre legionari şi trupele fidele lui Antonescu trebuie să înceteze. În condiţiile date, conducătorilor legionari le-a devenit clar că orice rezistenţă ar fi devenit inutilă (chiar dacă, după cum am văzut mai sus, ei puteau miza pe anumite segmente ale armatei din provincie care le-ar fi fost favorabile şi chiar pe o implicare a regelui Mihai, după cum vom vedea mai departe) şi au încetat luptele, încrezându-se totodată în promisiunile de imunitate venite din partea lui Antonescu.

Mihail Sturdza relatează urmările acestui comunicat. “Fără a pierde un minut, era pe la 5 dimineaţa, toate măsurile au fost luate de noi pentru transmiterea ordinelor în capitală şi în ţară. Împreună cu Biriş, am plecat pentru a porunci şi controla evacuarea celor două prefecturi, evacuare care era complet încheiată înainte de orele opt dimineaţa. (…) Cam pe la nouă, în casă fiind Alexandru Randa şi un secretar al Legaţiei germane, al cărui nume l-am uitat, auzim deodată din direcţia Palatului şi a edificiului Telefoanelor, un puternic şi continuu zgomot de mitraliere. Părăsind pentru moment pe musafirii mei, ies în stradă şi mă cobor până la Palat, unde ajung în acelaşi timp cu două howitzere motorizate germane ce se puneau în baterie, cu ţevile spre Palat. Trupa românească bara calea cu arma la picior. Pe un ofiţer răzleţ îl întreb ce se întâmplă. “Ce să fie, generalul Antonescu care trage din nou în legionari”, mi-a răspuns indignat. Îmi era imposibil să înţeleg situaţia. În direcţia în care trupele trăgeau în acel moment, de la Palat spre Prefectură, nu existau alte centre legionare decât cele două a căror evacuare o controlasem eu însumi cu Biriş. Printr-un înconjur ajung la sediul legionar, unde câţiva camarazi (bineînţeles, sediul nu făcea parte din dispozitivele ce trebuiau să fie evacuate), tot atât de miraţi ca şi mine, se întrebau şi ei, în cine trăgea generalul. Când m-am reîntors acasă, din Piaţa Victoriei se auzeau alte salve de mitraliere şi lovituri de puşcă răzleţe. Mulţimea pe străzi, o mulţime caracteristică de curioşi, printre care se aflau probabil şi câţiva legionari, dar destul de puţini, pentru a spune că eu nu am recunoscut pe nici unul, se oprea mirată şi neliniştită. Secretarului Legaţiei germane, care nu plecase încă, i-am reamintit angajamentul luat de general şi de autorităţile diplomatice şi militare germane din Bucureşti şi i-am exprimat marea mea mirare faţă de participarea trupelor germane la această nemaiauzită călcare de cuvânt. «Veţi pierde pe toţi prietenii Dvoastră», i-am spus eu. Cu ironie, dar cu o regretabilă dreptate, el mi-a răspuns: «Wir brauchen keine Freunde; wir haben Panzer-Divisionen» (Avem divizii de tancuri, ne putem lipsi deci de prieteni). Cred inutil de a explica că scopul acestei cinice înscenări era de explica în general, şi faţă de germani în particular, neruşinata călcare de cuvânt. Legiunea înşelată căzuse din nou într-o capcană. De data asta victima va fi, până la sfârşit, întreaga ţară.” [MS], p. 222.

Vladimir Dumitrescu ne povesteşte de asemenea ce a urmat. “Către amiază, găsindu-l la Minister pe Petraşcu, am aflat că, în urma intervenţiei generalului Hansen şi (se pare) a Legaţiei Germaniei, se ajunsese la o înţelegere şi se aştepta citirea la radio a unei proclamaţii a generalului Antonescu şi a unui ordin a lui Horia Sima către legionari, pentru încetarea oricărei rezistenţe şi pentru părăsirea tuturor clădirilor publice în care se baricadaseră, deoarece conflictul s-a aplanat. Pornind spre casă, m-am întâlnit cu Constant, se ducea la Legaţia Germaniei spre a putea vorbi cu Preşedinţia la telefon. Era indignat că nu se respectă acordul, la radio transmiţându-se numai manifestul generalului Antonescu, nu şi acela al lui Sima. L-am însoţit la Legaţie, de unde, cu mare greutate, a reuşit să vorbească cu Ică Antonescu, până mai în ajun fost membru chiar în cuibul lui Constant … când a lăsat telefonul jos, am înţeles că fusesem traşi pe sfoară, fireşte cu ajutorul Legaţiei Germane. Căci ordinul lui Sima s-a citit o singură dată, iar apoi au reînceput tiradele împotriva “rebelilor”. A doua zi, anunţând intenţia că toţi “vinovaţii” vor fi pedepsiţi, speaker-ul rostea sentenţios: “De la Horia Sima până la ultimul borfaş”. Odată cu această lepădare a măştilor şi odată cu confirmarea trădării Legaţiei Germane – care ne ceruse să încetăm rezistenţa pentru “aplanarea” lucrurilor-, se introdusese şi noul termen, întrebuinţat apoi multe luni de zile drept sinonim pentru “legionar”. Fireşte, infamia n-a fost nici chiar atunci dată dintr-o dată în vileag, ci treptat, cu linguriţa. La început se vorbea de pedepsirea “vinovaţilor”, se făcea deosebirea între legionarii de treabă, ai lui Codreanu (aceştia erau de preferinţă cei morţi) şi între “rebelii borfaşi”, se făceau apeluri duioase stropite cu lacrimi de crocodil, la “copiii mei” (de atunci l-a poreclit sora mea pe Antonescu – Irod, ca unul ce-şi ucidea propriii săi copii!) şi nu se sufla niciun cuvânt despre dizolvarea Mişcării Legionare şi despre desfiinţarea Statului Legionar.” [VD], p. 291f.

Din relatările de mai sus reiese suspiciunea unor legionari că germanii i-ar fi trădat, făcând de fapt jocul lui Antonescu, care nu şi-a ţinut promisiunea de a acorda imunitate legionarilor care încetează rezistenţa, trupele generalului continuând măcelul şi după emiterea ordinului lui Horia Sima. De fapt, Legaţia germană nu a trădat Legiunea, căci Neubacher a mediat cu bună credinţă, sperând să obţină încetarea luptelor, dar totodată şi cruţarea legionarilor. Blănaru-Flamură citează din cartea de memorii a lui Hermann Neubacher, “Sonderauftrag Südost 1940-1945” următorul fragment (p.57-58), care redă o discuţie a acestuia cu Antonescu avută după obţinerea capitulării (condiţionate) a legionarilor [VBF], p. 264: “ “Iar acum voi ordona ca întreaga conducere a Legiunii să fie spânzurată”- declară Antonescu. “Acest lucru este imposibil, domnule general!”- răspunse Neubacher. “Imposibil? Dar bineînţeles că voi face acest lucru! Sunt nişte criminali, toţi vor fi spânzuraţi.” “Vă repet că acest lucru nu este posibil, onoarea mea ca mijlocitor fiind în joc!” “Vreţi să apăraţi nişte criminali?” “Nu e treaba mea să apreciez acest caz din punct de vedere juridic; eu am îndepărtat pe aceşti oameni de pe baricade şi am făcut acest lucru ca particular, fără ordin. Dacă aş fi ştiut că vreţi să-i spânzuraţi, bineînţeles că n-aş fi făcut acest lucru. Este sub demnitatea mea să fiu furnizorul spânzurătorilor.”

Legionarii s-au încrezut astfel în prestigiul lui Neubacher (a cărui orientare era favorabilă mai degrabă acestora decât lui Antonescu), precum şi în garanţiile de imunitate care le fuseseră transmise prin generalul Hansen. Căci “este complet inexact că în ziua de 22 ianuarie, eroismul legionarilor s-a “diluat”, că rând pe rând au fost “ocupate prin luptă” alcazarurile legionare, adică majoritatea centrelor de rezistenţă ale legionarilor din capitală şi din provincie. La căderea nopţii, după câteva ore de asalturi cu tancurile şi artileria uşoară, legionarii mai erau stăpâni pe cele cinci-şase centre de rezistenţă în Bucureşti, inclusiv pe toate posturile de radio şi cele mai importante ziare.” [VBF], p. 280. Antonescu a fost cel care şi-a călcat cuvântul dat, punându-i pe germanii care tocmai îi acordaseră susţinere necondiţionată în faţa unui fapt împlinit. Reprezentanţii Germaniei nu au mai avut încotro şi au fost nevoiţi să tolereze această schimbare de atitudine a lui Antonescu, care de fapt nu a dus decât la un măcel inutil:

“Fierbea capitala de gloanţe. Mai târziu ne-am dat seama de dispozitivul armatei: posturi de mitralieră măturau cruciş şi curmeziş străzile principale ale Capitalei. Oricine s-ar fi aventurat pe străzi era ciuruit de gloanţe. Spre seară focul a încetat şi atunci am aflat îngroziţi de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piaţa Teatrului Naţional, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucişarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poştelor. 800 de vieţi omenesti au fost secerate de mitraliere. (…) Crima lui Antonescu este cu atât mai gravă cu cât cele 800 de victime nu erau nici măcar legionari. Nu participaseră la aşa zisa „rebeliune”. Erau oameni nevinovaţi. O mulţime curioasă să vadă ce se mai întâmplă între legionari şi armată. Nu purtau nici arme şi nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morţi nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata trăgea fără somaţie, oriunde observa pe stradă un grup civil. Până la urmă erau vânaţi şi indivizi singuratici, care încercau să treacă o stradă sau să se ascundă. Marea majoritate a celor ucişi au fost oameni simpli, între care femei şi copii. N-a fost respectat nici termenul pentru evacuarea centrelor noastre de rezistenţă din capitală. Când legionarii concentraţi la Prefectura de Poliţie au început să iasă pâlcuri-pâlcuri, au fost primiţi cu focuri de armă. Unii au căzut, iar ceilalţi s-au înapoiat grabnic, căutându-şi alte locuri pe unde să se retragă. O altă încălcare a cuvântului dat de Antonescu a fost că a atacat şi sediile noastre. Ori sediile nu erau instituţii publice. Armata apare la sediul din Strada Gutenberg, îl ocupă şi îi arestează pe legionarii de serviciu care se aflau acolo. O altă trupă începe să tragă asupra complexului din Strada Romei, unde erau adăpostite o mulţime de servicii ale Mişcării. Personalul de aici nu s-a retras, crezând că sediile vor fi respectate. Armata trage fără preaviz. Cu mare greutate camarazii noştri se strecoară prin dosul clădirii şi după ce sar câteva pârleazuri, se risipesc pe străzile învecinate, lăsând birourile în mâna „cuceritorului”.” [HS], vol II, VI.18.

Un alt aspect care merită amintit, desfăşurat în paralel cu medierea germană, este următorul: “Tot în noaptea de 22 spre 23 ianuarie, conducerea Gărzii de Fier încearcă să obţină sprijinul regelui Mihai pentru un “arbitraj” de ultimă oră. În acest scop, doi fruntaşi legionari (mai târziu voi afla identitatea lor – se pare profesorul universitar Ion Protopopescu, acum subsecretar de stat la Finanţe, şi industriaşul Ing. Virgil Ionescu- amândoi cunoscuţi în cercurile palatului, n.n.) pleacă la Sinaia unde se afla regele stabilind mai întâi contact cu unii aghiotanţi regali, membri ai gărzii regale, şi apoi cu Mihai, descriind cum sunt reprimaţi rebelii. Regele Mihai se arată foarte înduioşat de soarta rebelilor şi după ce toată noaptea stă la taifas cu cei doi emisari, în zori porneşte spre Bucureşti. Nu i-a fost dat însă să ajungă prea departe. Probabil informat de vreun agent de-al său din anturajul regelui, Antonescu ordonă trupelor din localităţile înşirate pe şoseaua Bucureşti-Sinaia să-i aţină calea şi să-l întoarcă de unde plecase. Aşa se face că la Câmpina cele 4 automobile care alcătuiesc cortegiul regal sunt întâmpinate de cordoane de soldaţi care, politicos, dar ferm, transmit regelui ordinul dat de Antonescu. Mihai, deşi profund nemulţumit, trebuie să se supună. (citat din Magazin istoric, ianuarie 1971, pag. 84)” [VBF], p. 285f. Vladimir Dumitrescu afirmă că unul din legionarii plecaţi la Sinaia spre a lua contact cu regele Mihai ar fi fost profesorul universitar Traian Herseni, regele urmând să vină la Bucureşti spre a cere încetarea luptelor printr-un manifest sau printr-o cuvântare la radio [VD], p. 218. Horia Sima dă şi alte detalii asupra acestui episod (azi aproape uitat) al cauzei comune făcute acum aproape trei sferturi de veac de regele Mihai cu legionarii. Astfel, era preconizată o soluţie politică a crizei fie prin revenirea la actul semnat de rege la 14 septembrie 1940, fie prin anularea de către rege a acelui act şi redobândirea acelor prerogative avute anterior, dar pe care între timp şi le însuşise Antonescu [HS], vol II, VI.19.

Retrospectiv se poate spune că împiedicarea acestei tentative a regelui de a se implica în rezolvarea crizei i-a fost benefică, el fiind astfel scutit de aplicarea etichetei de “prieten” sau “simpatizant” al legionarilor, care între timp a devenit una atât de infamantă…

Responsabilitatea crimelor antievreieşti din 21-23 ianuarie 1941

Redăm mai jos câteva citate care dau un răspuns elocvent la această acuzaţie care s-a adus legionarilor de atunci şi până în ziua de azi.

“În cartea sa Un Chapitre d’Histoire Roumaine, generalul  Chirnoagă ne spune, vorbind despre această mişelească faptă [evreii ucişi la Jilava, n.n] : « Mişelia a fost imediat pusă pe seama legionarilor ; cât despre adevăraţii făptaşi, aceştia nu au fost cunoscuţi niciodată. Atât guvernul post-legionar care s-a format, cât şi Comunitatea Evreilor din Bucureşti au procedat la anchete minuţioase, care n-au dat însă niciun rezultat. Un astfel de rezultat este însă deja un semn foarte probabil, o indicaţie chiar că legionarii nu aveau niciun amestec. Neputându-se arunca pe spinarea legionarilor, aşa cum era regula, odiosul asasinat a început să-şi piardă din interesul iniţial suscitat. Tot ceea ce se mai putea scoate dintr-o astfel de înscenare, era ca ancheta să fie condusă şi apoi abandonată, încât bănuielile, îndoielile şi acuzaţiile să cadă totuşi pe Legiune. » ”[MS], p.220.

“Rămâne uciderea celor două-trei sute de evrei. Trebuie remarcat în primul rând că nimeni n-a dat niciodată o listă completă şi deci exactă a celor ucişi, nici chiar comunitatea evreiască, tocmai spre a se putea pluti în vag. [Notă: Manuscrisul lui Vladimir Dumitrescu a fost redactat în decembrie 1944. Astăzi cifra oficială a evreilor ucişi în tulburările din 21-23 ianuarie 1941 este considerată de circa 120.] În orice caz faptul rămâne reprobabil din toate punctele de vedere, fiind regretabil că guvernul Antonescu n-a încercat să descopere cel puţin pe unul singur dintre vinovaţi; e probabil că şi în această privinţă s-a procedat cu intenţie, bine determinată, spre a nu se putea constata că aceste acte de cruzime nu au nicio legătură cu conducerea Mişcării Legionare, fiind vorba cel mult de crimele unor elemente periferice, care au profitat de lipsa de pază şi de împrejurările tulburi. (…) Pe de altă parte n-ar fi exclus ca asasinarea evreilor de la Jilava să fi fost făcută de agenţii lui Rioşanu, tocmai pentru a putea azvârli această crimă în spatele legionarilor şi a da generalului Antonescu un argument puternic împotriva noastră. Cunoscând moravurile lui Rioşanu, şi nenumăratele exemple de rolul provocator jucat pretutindeni de poliţia secretă, ipoteza aceasta nu este deloc neprobabilă.” [VD], p.229f.

“Alături de „nebunia distrugerii”, dezlănţuită în ziua de 22 ianuarie 1941, ne referim cu precădere la incendierea unor cartiere evreieşti din Capitală, la spargerea şi jefuirea prăvăliilor de pe Bărăţiei, Văcăreşti şi Dudeşti şi acele „omoruri” comise acolo şi atribuite „bandelor gardiste”. În închisorile staliniste de mai târziu, Eugen Cristescu va recunoaşte că majoritatea acestor acte criminale menite să pună în poziţie odioasă Mişcarea Legionară aveau amprenta organizatorilor din S.S.I. (…) Trebuiau inventate nişte „barbarii legionare” şi nişte „orori”, sau chiar înscenate diabolic pentru ca represiunea de după-amiază şi din orele următoare să poată fi justificată. Antoneştii aveau nevoie să motiveze într-un fel folosirea tunurilor şi tancurilor împotriva legionarilor. Nu numai faţă de Hitler, spre a-i ajuta în caz de nevoie, ci mai cu seamă faţă de naţiunea română stupefiată, uluită de durere, văzând cum se trage cu tunul pe străzile Bucureştilor contra tineretului ţării ieşit să manifesteze în Piaţa Victoriei. Ca niciodată în istoria României. Soluţia s-a găsit: un pogrom în cartierul evreiesc din Bucureşti, Văcăreşti-Dudeşti. Cartierul celor mai nevoiaşi evrei din Capitala ţării. Planul era cu o anumită intenţie făcut, acea de a-l pune în răspunderea legionarilor spre a-i arăta cât mai odioşi.(…) În vara anului 1949 am avut „fericitul” prilej ca luptător anticomunist să fiu încarcerat la Interne în aceeaşi celulă cu Gh. Rânzescu, fostul subdirector general al Siguranţei Statului. În discuţiile noastre am avut ocazia să aud din gura acestui mare poliţist ce rol de căpetenie l-au avut agenţii lui Eugen Cristescu în acele aşa-zise „falsuri” şi „asasinate”, cu evrei asasinaţi şi jefuiţi, „barbarii legionare”, cu ostaşi torţe vii, în zilele rebeliunii…(…) În centrul Bucureştilor, acolo s-a spus că legionarii erau „stăpânii străzilor”, unde „reuşiseră să ocupe poziţii importante, astfel încât Horia Sima se putea socoti victorios”, acolo n-au avut loc nici pogromuri, nici spargeri de magazine şi jafuri, deşi şi aici existau evrei (şi încă dintre cei mai avuţi şi mai implicaţi în nelegiuirile antilegionare), şi aici erau magazine evreieşti (din cele mai bogate), sinagogi, case locuite de evrei, cartiere întregi, ca de pildă cartierul comercial al Lipscanilor şi împrejurimile lui. (…) La Aiud, fostul secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ovidiu Vlădescu (unul din principalii autori ai lucrării „Pe marginea prăpastiei”, lucrare apărută în toamna anului 1941), ne va explica din ce motive Antoneştii aveau interes să apară în propaganda lor antilegionară cât mai mulţi evrei executaţi de legionari. Printre colaboratorii intimi ai generalului Antonescu se aflau foarte puţini filogermani, ceea ce înseamnă că toţi aceştia nutreau mai degrabă sentimente de prietenie pentru Marea Britanie. Intenţia lor era să arate englezilor, şi eventual americanilor, că la o adică pot conta pe politica lor antinazistă. Ca şi în problema „rebeliunii legionare”, a „ostaşilor arşi de vii”, a „devastărilor şi jafurilor din cartierele evreieşti” a „execuţiilor de la abator” şi a celorlalte atrocităţi plăsmuite în laboratoarele S.S.I., şi chestia asta cu „executarea de către rebeli a 118 evrei” este o afacere a S.S.I-iştilor în care Ică Antonescu a jucat rolul principal, mai mult decât Eugen Cristescu şi Rioşeanu. (…) Toate eforturile Antoneştilor de a-i dovedi, prin sentinţe judecătoreşti, pe legionari «cuprinşi literalmente de nebunia distrugerii» şi ca «ucigaşi de evrei» au rămas fără efect. Nici un legionar n-a fost condamnat ca participant la incendierea unor cartiere evreieşti din Capitală.” [VBF], p.  67, 111ff, 121, 142.

Epilog

După încetarea oficială a rezistenţei de către legionari, în loc ca pentru aceştia să înceapă o perioadă de amnistie şi de intrare în normalitate, aşa cum s-ar fi aşteptat în urma termenilor în care au negociat capitularea, a început din partea lui Antonescu o prigoană sălbatică la adresa lor. Mii de legionari au fost arestaţi şi închişi. Majoritatea liderilor legionari, profitând de legăturile pe care le aveau cu reprezentanţi ai Germaniei la Bucureşti (deşi insuficiente pentru ca prin ele să influenţeze Berlinul în favoarea lor), au reuşit totuşi să se pună la adăpost de prigoană şi să se refugieze clandestin în Germania. Aici îi aştepta însă o altă perioadă de internare, mai întâi una într-o „libertate” strict supravegheată, apoi chiar în lagărele de concentrare. Dar acesta este un alt capitol de istorie, care depăşeşte subiectul rândurilor de faţă.

Referinţe

[AH] Armin Heinen: “Legiunea Arhanghelul Mihail”, ed. II, Ed. Humanitas, 2006

[GK] Gerhard Köpernik: “Faschisten im KZ – Rumäniens Eiserne Garde und das Dritte Reich”, Frank&Timme, 2014

[HS]  Horia Sima: “Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar” vol I-II (internet, fgmanu.ro)

[HS2] Horia Sima: “Prizonieri ai Puterilor Axei” (internet, fgmanu.ro)

[IC] Ion Constantin: „Istorie trăită“, Ed. PRINTEURO, 1999

[LV] Liviu Vălenaş: „Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare – interviu cu Mircea Dimitriu“, Ed. Marineasa,2000

[MS] Mihail Sturdza: „România şi sfârşitul Europei“, Ed. Fronde, 1994

[NC] Nistor Chioreanu: “Morminte vii”, Institutul European, Iaşi, 1992

[VBF] Vasile Blănaru-Flamură: “Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară” Vol II., Ed. Sepco, 1998

[VD] Vladimir Dumitrescu: “Mărturisirile unui «criminal politic»”, Ed. Babel, 2013

 

(versiune extinsă a unui articol publicat în Permanenţe, Nr. 1/2015)