Partea declasificată şi disponibilă pe internet a arhivelor CIA oferă o serie amănunte interesante şi cu privire la istoria exilului legionar. Numeroase documente se referă la structura şi organizarea acestuia, la activităţile celor două grupări aflate în conflict: cea condusă de Horia Sima, respectiv aşa-numiţii „disidenţi“ conduşi de Constantin Papanace. Majoritatea acestor amănunte ne sunt de fapt cunoscute, şi încă într-un mod mai precis şi mai corect, în special din literatura legionară (publicată sau nu): cărţi, articole, corespondenţă, etc.. Foarte multe din informaţiile aflate în arhivele CIA provin de la surse aflate la o oarecare distanţă de subiectul lor. Redarea faptelor sau evenimentelor constituie o parte a rapoartelor, dar atunci când acestea sunt însoţite de judecăţi de valoare şi opinii personale, acestea poartă inevitabil pecetea subiectivă a atitudinii respectivilor informatori, în general ostilă legionarismului. O mostră în această privinţă. Scrisoarea care însoţea transmiterea către serviciile de informaţii americane a unei copii a cărţii „Menirea naţionalismului“ de Horia Sima, apărută iniţial în anul 1950 în limba franceză, specifică la final: „Este interesant de remarcat că un criminal de război dispune de mijloacele pentru a scrie şi a publica în Franţa o carte sub numele său real.“ [SIMA, HORIA VOL. 1_0161]. Un răspuns plauzibil la această nedumerire ne este oferit de un alt document, care afirmă că Horia Sima “este privit favorabil de guvernul francez, care se află în contact cu el şi cu adepţii săi prin intermediul cercurilor gaulliste.” [SIMA, HORIA VOL. 1_0017]
Dosarul lui Horia Sima conţine informaţii încă din perioada în care acesta conducea Guvernul de la Viena, colaborarea sa cu germanii atrăgând în mod firesc atenţia serviciilor secrete aliate. După război, activitatea lui Horia Sima şi a legionarilor săi a rămas mai departe sub observaţia acestora, la fel ca gruparea disidentă, „mexicană“, condusă de Papanace. Trebuie spus însă că informaţii provenind nemijlocit din partea grupării Horia Sima (prin intermediul unor informatori care au avut contact direct cu aceasta) sunt extrem de rare. Am găsit în acest sens un singur document relevant la care ne vom referi îndată. Majoritatea informaţiilor despre gruparea Comandantului provin fie de la o oarecare distanţă, fie din partea unor legionari din grupări rivale.
În documentul arhivat electronic sub numele [SIMA, HORIA VOL. 1_0018] găsim un raport din anul 1948 intitulat „Situaţia Gărzii de Fier din exterior“, care este alcătuit de o sursă care se autodefineşte ca „neaparţinând niciunui grup legionar, dar având relaţii de prietenie cu unii din doctrinarii Gărzii de Fier“. Este practic singurul document găsit care redă informaţii din perspectiva oarecum echidistantă a cuiva care s-a aflat în contact nemijlocit cu grupurile legionare din exil. Raportul începe cu istoria refugiului legionarilor în Germania după ianuarie 1941, descriind conflictele care s-au ivit acolo între grupările care în cele din urmă aveau să se separe definitiv. Astfel, se vorbeşte de fapt de … trei grupuri, două din acestea unindu-se formând gruparea disidentă cunoscută sub numele de “Mexicani“. În primul rând ar fi gruparea de macedoneni din jurul lui Constantin Papanace, caracterizaţi în raport ca având un trecut terorist, radical şi violent, acum însă fiind mai conciliabili. Papanace ar învinovăţi eşecul guvernării legionare datorită liniei conducerii (Sima) pe care o consideră moderată şi indecisă. Al doilea grup ar fi cel al “codreniştilor” Gârneaţă, Dumitrescu-Borşa, Ciorogaru, etc., grup care după moartea Căpitanului şi-a pierdut influenţa în Mişcare, privind cu invidie şi regret faptul de a fi fost deposedaţi de autoritatea sa. Pentru aceştia, declinul Mişcării şi-ar avea cauzele în îndepărtarea lui Horia Sima de “testamentul lui Corneliu Codreanu”, iar în plan practic în neacordarea de suficientă încredere Germaniei.
Al treilea grup, cel rămas fidel lui Horia Sima, este caracterizat ca fiind cel majoritar, fiind compus din elemente mai degrabă moderate. Pentru ei declinul Gărzii şi-ar avea originea în grupări extremiste pe care Horia Sima nu le-a putut controla. Autoritatea sa asupra acestui grup s-ar baza în mare măsură pe faptul că el reprezintă principiul legalităţii şi al continuităţii în Mişcare, combinat cu lipsa alternativei unei alte personalităţi mai proeminente. De asemenea, şi pe faptul că adversarii lui Horia Sima, dintr-un punct de vedere sau altul, ar reprezenta pentru şefie soluţii mai puţin convenabile, dacă nu chiar dezastruoase. Treptat, în mare măsură şi datorită atacurilor din partea adversarilor, legionarii din acest al treilea grup s-au solidarizat în jurul lui Horia Sima. Aderenţa elementelor moderate s-a datorat în mare parte lui Iasinschi, Stoicănescu şi Bulbuc, care au avut un rol determinant pentru situaţia creată.
Raportul continuă cu descrierea rivalităţilor dintre cele două tabere ulterioare fugii lui Horia Sima în Italia, urmată de extrădarea acestuia şi internarea legionarilor în lagărele de concentrare germane. Aceste conflicte au dus însă la consolidarea poziţiei legionarilor fideli liniei consacrate, adică a lui Horia Sima. După 23 august 1944, autorităţile germane au putut constata că grupul Gârneaţă-Papanace se afla în minoritate, ca atare au fost nevoiţi să apeleze tot la grupul Horia Sima. Conform opiniei reprezentanţilor acestuia consemnată în raport, formarea unui guvern în exil nu a reprezentat un act de instigare împotriva factorilor constituţionali ai ţării, ei fiind de părere că imperativul momentului impunea un asemenea gest, a cărui realizare s-a încercat a fi conformă cu interesele României. S-a menţionat de asemenea că, în ciuda presiunilor germane, la postul de radio legionar “Donau” nu au fost atacate niciodată personalităţi ca Regele sau Maniu. Armata Naţională a reuşit să recruteze 12.000 de români – muncitori, refugiaţi, studenţi, legionari. Prin constituirea ei s-au salvat numeroase vieţi, în special ale celor internaţi în lagărele de prizonieri germane, unde erau ameninţaţi să moară de foame, frig şi dizenterie, fapt confirmat şi de mulţi români care s-au întors în ţară din Germania şi care nu erau legionari.
După încheierea războiului, ruptura dintre grupările “mexicană” şi “simistă” a devenit definitivă. Raportul menţionează că gruparea Papanace număra circa 70 de oameni, înşirând câteva nume reprezentative, specficând însă că nu era constituit ca un grup unitar, fiind mai degrabă divizat în mai multe subgrupuri, ca macedonenii, codreniştii, tracomanii, etc.. Pe de altă parte, gruparea lui Horia Sima număra circa 350-400 de persoane, răspândite într-o serie de ţări din vestul Europei. Pe plan ideologic aceştia păreau a se fi întors la nivelul anilor 1933-37. Credeau în realizarea spirituală a unui nou tip uman, obţinut prin exaltarea ideii de sacrificiu, onoare şi disciplină, iar elementul religios continua să-şi menţină aceeaşi mare importanţă. Pe plan politic s-a putut constata însă o evoluţie, ideologia totalitară părând a fi dispărut. A câştigat în schimb teren dorinţa garantării libertăţii pentru toţi, spre beneficiul tuturor. La acest fapt nu a contribuit doar educaţia, ci şi propria experienţă. Aceasta a dovedit că ideea totalitară e convenabilă doar atunci când se manifestă în beneficiu propriu, devenind respingătoare atunci când tu însuţi eşti oprimat. Totodată s-a exprimat ideea că evoluţia istoriei contemporane nu mai poate fi separată de formele de manifestare democratice. Reprezentanţii grupării au menţionat că într-o societate românească viitoare ei intenţionează să fie parteneri sinceri într-un sistem democratic, la realizarea căruia să conlucreze într-un mod decent toţi partenerii politici. Au declarat de asemenea că doresc alegeri libere, cu stabilirea mandatului politic la patru ani, precum şi respectul ferm şi integral al Constituţiei din 1923. Ei au scos în evidenţă că cea mai sigură garanţie a acestei noi orientări, pe lângă dorinţa lor sinceră, este certitudinea faptului că în noua societate formată după ce va cădea comunismul, dictatura va deveni o imposibilitate atât din punct de vedere naţional, cât şi internaţional.
Corpul raportului se încheie cu observaţia că o analiză mai detaliată poate fi realizată numai în urma unei informări mai ample şi mai atente, care ar fi capabilă să confere precizia necesară acestei schiţe vagi şi cu un caracter general.
Urmează partea intitulată “Concluzii şi perspective” în care autorul raportului îşi prezintă propriul punct de vedere, pe care îl redăm în cele ce urmează. Fără a discuta greşelile trecutului, este cert că astăzi aceşti oameni sunt animaţi de dorinţa necondiţionată de a lupta. În încercările grele care ne aşteaptă, indiferent ce credinţă avem fiecare, aceşti oameni sunt gata să îşi dea obolul de jertfă şi nu vor ezita să plătească cu propriul sânge. În plus, indiferent care le-ar fi dorinţa intimă de răscumpărare, astăzi ei nu se prezintă drept solicitanţi ai unor bunuri materiale sau scaune ministeriale. În războiul ale cărui preliminarii subterane sunt deja în curs de desfăşurare, aceşti oameni doresc să joace rolul cel mai obscur, dar totodată cel mai primejdios: acela de candidaţi la moarte. Pe lângă acest element, ar trebui luată în considerare experienţa lor în lupta clandestină şi activităţi subterane. Distrugerea partidelor istorice a creat un alt tablou al situaţiei politice din România. Câtă vreme opoziţia avea un statut oficial, elementele Gărzii de Fier susţineau aceste partide din linia a doua. Aceste poziţii pot fi răsturnate numai atunci când întreaga opoziţie va opera în clandestinitate. Acest fapt poate schimba datele problemei nu doar pentru ziua de mâine, ci şi pentru cea de poimâine. În continuare autorul menţionează că informaţii primite din multe surse indică un interes sporit al americanilor pentru Garda de Fier şi diferite alte grupări de dreapta de pe continentul european. Acest interes pare a fi în primul rând unul de ordin militar. El are în vedere eventualitatea unui război urmat de ocuparea întregii Europe de către Uniunea Sovietică, caz în care ar fi urmat declanşarea unui război clandestin de gherilă împotriva ocupanţilor. În cazul României însă, pe lângă aspectul militar, problema are şi un netăgăduit caracter politic. A guverna înseamă a anticipa şi a ţine cont de realităţi. Astăzi elementele legionare nu au altă ambiţie decât a-şi lua asupra lor cele mai mari riscuri ale bătăliei. Singura lor dorinţă este de a fi acoperiţi de o serie de argumente majore şi să fie plasaţi într-un cadru colectiv în care riscurile să fie de partea lor. De aceea ar fi indicat ca de aici înainte comitetul responsabil de acţiuni în România să decidă asupra următoarelor puncte: 1. Luarea în considerare a problemei. 2. Soluţionarea clară problemei fie într-un sens pozitiv, fie într-unul negativ. 3. În cazul pozitiv obiectivul trebuie fie stabilit, fie mai mult sau mai puţin limitat conform acestor puncte menţionate aici.
Data acestui raport, 10 august 1948, reiese din citarea documentului într-un alt material referitor la Papanace [PAPANACE, CONSTANTINE_0007]. În ce ne priveşte, considerăm că acest document denotă un grad ridicat de veridicitate şi autenticitate, prezentând o realitate nedeformată.
După cum bine se ştie, colaborarea dintre legionari şi serviciile franceze şi americane a avut într-adevăr loc. În interviul acordat lui Liviu Vălenaş publicat sub forma cărţii “Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare” (Ed. Marineasa, 2000), Mircea Dimitriu prezintă amănuntele acesteia. “Secţia pentru România, a organismului militar franco-american, s-a adresat iniţial Comitetului Naţional Român, dar constatând posibilităţile lui reduse, a fost nevoită să se adreseze Mişcării Legionare, după ce în prealabil a obţinut, după cum am mai spus, aprobarea preşedintelui Truman şi a preşedintelui Auriol. De asemenea a fost obţinut şi asentimentul generalului Nicolae Rădescu, care deşi nu mai era în fruntea Comitetului Naţional Român, avea în continuare trecere pe lângă americani, aceştia fiind foarte decepţionaţi de Constantin Vişoianu, care era succesorul lui Rădescu la preşedinţia Comitetului Naţional Român. (…) Acum se ridică şi întrebarea, în fond de ce francezii şi americanii au apelat la noi, la legionari? Pentru simplul motiv că datele serviciilor lor secrete, atât a celor care activau în România, cât şi în Occident, au relevat că legionarii sunt total anticomunişti. Din actele oficiale pe care le-au avut după cucerirea Germaniei, americanii s-au convins că Mişcarea Legionară este rezistentă la orice compromis şi că legionarii îşi asumă orice risc în acţiunile pe care le întreprind. De asemenea ştiau despre Armata Naţională pe care noi o organizasem la Viena, de echipele pe care guvernul de la Viena le-a trimis, pentru acţiuni de diversiune, în spatele frontului. Prin urmare franco-americanii erau convinşi că legionarii sunt combatanţi, fără frică de moarte…(…) Franco-americanii ne-au pus la dispoziţie mai multe centre de instrucţie, la Issny, Biberach, Lindau, toate în Germania, în zona franceză, Longjoumeau, Montfermeil, Andilly şi Chevilly la Rue, ultimele patru centre în Franţa, în jurul Parisului. Acţiunea urma să se desfăşoare pe două planuri, unul ofensiv, de pătrundere şi activitate în România şi unul contrainformativ, în afara României, în scop de protecţie a primei acţiuni. Prin aceste centre de instrucţie au trecut din partea noastră 50 de persoane, fiind pregătite pentru planul ofensiv, şi tot 50 de persoane au fost instruite de noi pentru planul contrainformativ, care erau aproape în totalitate voluntari.” (p.100-103) După anul 1953, în urma celebrului proces al celor zece legionari paraşutaţi în urma căruia aceştia au fost executaţi de comunişti, acţiunile de infiltrare în ţară s-au sistat. Colaborarea a încetat în anul 1954, după cum aminteşte acelaşi Mircea Dimitriu: “În ceea ce-i priveşte pe franco-americani, aceştia au stopat în 1954 acţiunile, de comun acord cu noi, ei având şi un oarecare dezinteres, după moartea lui Stalin. Avea să înceapă nefasta perioadă a „destinderii“ şi a „coexistenţei paşnice“…” (p.110)
În arhivele CIA pot fi găsite şi alte materiale care documentează această colaborare.
[SIMA, HORIA VOL. 1_0104] menţionează o vizită la Paris a lui Vasile Iasinschi în anul 1949 (aflat pe atunci încă în grupul Horia Sima) în cadrul căreia a conferit cu reprezentanţi ai serviciilor de informaţii din emigraţia română şi ai celor franceze pe tema cooperării cu Mişcarea Legionară. S-a convenit ca aceasta să colaboreze în domeniul contraspionajului, avându-l ca om de legătură pe Dr. Mircea Muşetescu. De asemenea, grupul Horia Sima întreţine legături şi cu ambasada americană din Paris prin intermediul lui Leon Negruzzi, precum şi cu serviciile de informaţii ale armatei franceze din zona franceză de ocupaţie a Austriei prin Nicolae Marinescu la Innsbruck. Pe lângă aceştia, Mircea Dimitriu este în contact cu CIC (Counter Intelligence Corps – serviciul de contraspionaj al armatei americane) la Linz şi cu Comandamentul britanic de la Graz. [SIMA, HORIA VOL. 1_0115] intitulat “Grupuri de informaţii ale emigraţiei române de la Paris” menţionează atât grupul legionar al lui Horia Sima, înşirând o serie de nume, cât şi un alt grup al colonelului Tomoroveanu, care ar fi privit cu antipatie de către legionari datorită unor denunţuri calomnioase ale acestuia de pe timpul ocupaţiei germane a Franţei. [SIMA, HORIA VOL. 1_0156-7] relatează despre o întâlnire pe care Horia Sima a avut-o în Spania în anul 1951 cu ataşatul Forţelor aeriene americane, colonelul Towner, căruia i-a transmis nevoia urgentă de arme, bani şi medicamente a grupurilor de rezistenţă anticomunistă din munţii României. Aceste grupuri de luptători ar reprezenta în principal linia Gărzii de Fier. Este prezentată de asemenea în amănunt semnificativa comunitate legionară din Spania şi activităţile bine organizate ale acesteia.Tot de la Mircea Dimitriu aflăm următoarele: “Am avut un grup legionar, condus de Mailat, la Salzburg, care a colaborat cu BND-ul pe linie de audieri ale refugiaţilor care veneau din România, iar rezultatele mergeau la Gehlen. Colaborarea noastră cu BND-ul era numai pe linie contrainformativă. Grupa lui Mailat culegea informaţii strict de la refugiaţi, cine sunt, de unde vin, ce relaţii au avut în ţară, ce se întâmplă în ţară, cine este şef la primărie şi la Poliţie, cine conduce Securitatea în respectivul oraş şi aşa mai departe. De asemenea ne interesa situaţia unităţilor militare din România.“ (p.104-105) Afirmaţiile acestea se susţin şi prin documentele din arhiva CIA referitoare la grupul legionar din Austria condus de Vasile Mailat, pentru care serviciul american de informaţii a alcătuit chiar un dosar separat. Astfel, [MAILAT, VASILE_0011] conţine o compilaţie din diverse alte documente care îl privesc pe legionarul amintit, iar într-unul din fragementele de rapoarte se specifică următoarele: “Subiectul vorbeşte româna, franceza şi germana şi cunoaşte foarte bine România. Datorită activităţii sale politice trecute, are contacte cuprinzătoare atât în România, cât şi în cercurile emigraţiei legionare. A fost investigat în mod detaliat şi este considerat a fi un element foarte responsabil, capabil, corect şi inteligent. Este conducătorul acestei operaţiuni şi participă de asemenea la operaţiuni în proiectul 121. Sub-agenţii îi raportează odată pe lună, iar el trimite în Austria rapoartele cu poşta folosind scriere codificată.” [MAILAT, VASILE_0025], datat august 1952, subliniază de asemenea colaborarea dintre legionari şi serviciile americane. “Conform lui Müller, cele mai bune dovezi ale sprijinului american ar fi în primul rând faptul că Gheorghe Gheorghiu din Linz a fost luat de americani şi antrenat vreme de câteva luni în Germania, înainte de a fi trimis împreună cu o echipă în România, iar în al doilea rând Vasile Mailat lucrează direct cu americanii, cărora le furnizează curieri şi agenţi pentru România, pe care simiştii îi recrutează din rândurile refugiaţilor români care sosesc la Salzburg prin Iugoslavia, folosind reşedinţa sponsorizată de Biserica Catolică de la Elisabethstrasse 38 din Salzburg.” Totuşi, în [SIMA, HORIA VOL. 1_0153], un anumit George Neagoe (ortografiat Neagoy), în raportul său despre activitatea din Austria între anii 1947-1951, are o opinie reticentă faţă de grupul legionar de la Salzburg. “Elementul românesc din Salzburg este compus în proporţie de 95% din legionari ai facţiunii Horia Sima. Faptul că aceştia lucrează cu serviciile americane este unul binecunoscut în grupul românesc de acolo, care cunoaşte natura operaţiunilor desfăşurate şi locurile de întâlnire. Aceştia (agenţii legionari, n.n.) sunt însă loiali în primul rând faţă de Horia Sima şi abia în al doilea rând faţă de americani. Mi s-a atras atenţia, fără să am o confirmare, că o mare parte din banii primiţi de acest grup pentru serviciile prestate îi sunt trimişi direct lui Horia Sima pentru a sprijini Mişcarea Legionară. (…) Grupul Gărzii de Fier loial lui Horia Sima nu ar trebui, în opinia mea, să fie folosit pentru misiuni informative, chiar dacă trebuie să admit că el reprezintă cel mai bine organizat grup din exil. Indiferent de individualităţile cu care se lucrează, dacă aceştia sunt membri ai Legiunii, atunci se colaborează automat cu Legiunea. (…) Aceşti legionari sunt gata de orice “pentru Căpitan”, înţelegându-l aici pe liderul grupului lor, Horia Sima. I-am avertizat pe reprezentanţii TIB (Tactical Intelligence Batallion) din Salzburg asupra faptului că elementul legionar nu a transmis mai departe americanilor toate informaţiile obţinute, cea mai mare parte mergând înspre grupul lui Horia Sima la Madrid.” Comentariile din partea noastră sunt de prisos. Reiese în mod evident că legionarii nu au fost nicidecum nişte “slugi” obediente ale americanilor sau ale altor ţări occidentale, ci au colaborat cu acestea în primul rând în numele interesului românesc şi legionar.
Dacă e foarte probabil ca rapoartele din arhivele CIA favorabile legionarilor (asemeni lui [SIMA, HORIA VOL. 1_0018] prezentat mai devreme) să fi jucat un rol decisiv în iniţierea de către puterile occidentale a colaborării cu aceştia în vederea unor acţiuni anticomuniste, nu e mai puţin adevărat că în aceleaşi arhive se găsesc şi documente, provenind tot din partea unor români aflaţi în exil, ale căror opinii ostile cu privire la legionari erau menite să creeze o atmosferă de rezervă şi îndoială în jurul colaborării amintite. În această categorie se încadrează şi cel redat ceva mai sus. În ciuda acestora, cooperarea a durat câţiva ani de zile, încheierea ei datorându-se în mare măsură destinderii în raporturile de pe planul politic dintre occidentali şi regimurile comuniste survenită după moartea lui Stalin, după cum aminteşte Mircea Dimitriu.
În continuare ne vom ocupa de câteva asemenea documente (cele mai cuprinzătoare pe care le-am găsit) care denotă poziţia antilegionară a autorilor lor, aceştia fiind, după cum am amintit, de asemenea români din exil.
Astfel, în documentul [SIMA, HORIA VOL. 2_0062] purtând data de 19 octombrie 1954, cu referire la istoria Mişcării, se susţin următoarele: “Poporul era susceptibil la sloganuri demagogice, iar Garda de Fier a ştiut să exploateze acest fapt. Au făcut aceasta până la exces şi în final Garda a devenit victima propriei demagogii. Până şi în perioada în care Garda de Fier putea opera legal, ea avea un caracter conspirativ. Între 1938-1940, aflată în clandestinitate, Garda de Fier a devenit o organizaţie exclusiv conspirativă şi teroristă, în special sub conducerea lui Horia Sima. Atunci când, în 1940, Antonescu a adus Garda de Fier la guvernare, absoluta găunoşenie politică a acesteia a devenit vizibilă, şi a devenit evidentă incapacitatea ei de se adapta la tranziţia de la conspirativitate la guvenare. S-au început conspiraţii împotriva lui Antonescu, care au condus la rebeliunea lipsită de sens împotriva acestuia în ianuarie 1941 şi în final la dezastrul Gărzii de Fier. Horia Sima şi colaboratorii săi au reuşit să fugă în Germania, de unde au continuat să conspire împotriva lui Antonescu cu ajutorul cercurilor din SD şi NSDAP.” Din aceste câteva rânduri, care conţin numeroase inexactităţi, se desprinde ostilitatea evidentă faţă de legionarism a autorului raportului de faţă. Acesta continuă cu prezentarea activităţii legionarilor după 23 august 1944, dar în aceeaşi notă deformată. Astfel, se vorbeşte despre “colaborarea” legionarilor prin Nicolae Petraşcu cu regimul comunist, de faptul că grupurile de rezistenţă constituite între 1946-48 ar fi fost anihilate de comunişti numai după ce conducerile acestora au fost penetrate de oameni fideli lui Horia Sima, care ar deţine posturi-cheie în miliţie şi structuri ale securităţii. Ca “dovadă” în spiritul acestor afirmaţii se face referire la articole din ziare (comuniste, evident) în care se relata că martori ai acuzării în procesele intentate celor din rezistenţă ar fi provenit din legionarii fideli lui Horia Sima care s-au alăturat acestor grupuri de rezistenţă. E vorba de fapt de un singur exemplu, un anume maior Tulbure, care ar fi fost implicat în antrenarea agenţilor trimişi în ţară de Guvernul de la Viena în 1944, iar după război ar fi revenit în ţară, implicându-se în mişcarea de rezistenţă. O documentare mai exactă ne indică însă faptul că maiorul Emil Tulbure nu era legionar ci fusese încadrat în SSI-ul antonescian, colaborator al lui Gheorghe Balotescu http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Balotescu . Acest Balotescu (probabil ca şi Tulbure) s-a retras după 23 august 1944 odată cu armata germană, continuând lupta împotriva sovieticilor. Un alt nume care apare în contextul lui Tulbure şi Balotescu şi este comun celor două referinţe citate mai devreme, este cel al lui Andrei Nicola, încât putem fi siguri că în privinţa maiorului Tulbure e vorba de una şi aceeaşi persoană. “Toate acestea au condus la formarea opiniei în rândul emigraţiei române că legionarii sunt conduşi de către comunişti” – ne spune în continuare autorul raportului către CIA, evident un membru al acestei emigraţii, dar cu un statut marcat de incertitudine. Căci, după transmiterea unor asemenea intoxicări, nu ne putem da seama dacă nu cumva el însuşi ar fi mai degrabă un om al comuniştilor, sau doar un antilegionar vehement provenind din vechea clasă politică a partidelor tradiţionale. Autorul anonim specifică în cele ce urmează că legionarii au realizat o serie de contacte cu serviciile secrete occidentale, dar pe care le-ar fi utilizat mai ales pentru discreditarea adversarilor lor politici. Astfel, în 1947, când un anume Vasile Dumitrescu ar fi intenţionat publicarea în Germania a unui ziar în limba română, legionarul Nicu Iancu l-a denunţat serviciilor occidentale drept agent sovietic. (Autorul nu pare a lua deloc în considerare posibilitatea ca faptul să fi fost … adevărat.) Se continuă cu prezentarea exilului legionar, cu cele două grupări rivale, informaţiile din această parte fiind probabil relativ corecte, şi se concluzionează astfel: “În concluzie, se poate spune că în ciuda activităţii grupului anti-Sima, grupul lui Horia Sima rămâne totuşi cel mai important. Nu este imposibilă nici eventualitatea reunirii celor două grupuri. Cu toate acestea, Horia Sima nu a reuşit să plaseze întreaga emigraţie românească sub conducerea sa. Întreaga sa carieră politică arată limpede că intenţia sa dintotdeauna a fost să scindeze această emigraţie. Motivul acestei atitudini este neclar. El este considerat o creaţie a sovieticilor, dar sunt şi alţii care suţin că Sima lucrează la ordinele serviciilor britanice.” Astfel se încheie acest raport anonim, al cărui conţinut de dezinformare nu ştim dacă putem să-l atribuim în principal ostilităţii unui adversar politic al legionarilor, sau mai degrabă unei tentative de intoxicare datorată simpatiilor comuniste ale acestuia.
Documentul [SIMA, HORIA VOL. 2_0024] , datat august 1952, redă o altă tentativă de torpilare a cooperării dintre legionarii lui Horia Sima şi americani. Numele implicate sunt anonimizate, iar autorul raportului rezumă o discuţie avută la München cu o persoană care, după terminologia folosită (“simişti” şi “brigadiri”) pare a aparţine grupării legionare disidente. Aceasta îşi manifesta îngrijorarea asupra faptului că încurajarea şi sprijinirea sub orice formă de către americani a grupării lui Horia Sima ar putea avea drept rezultat imediat sporirea importanţei “simiştilor” atât în exterior, cât şi în România, cu toate consecinţele care ar decurge de aici. Urmează un expozeu succint al viziunii personajului în cauză asupra istoriei aripii “simiste” sau “brigadire” din Legiune, explicând că aceasta practic nu se bucură de nicio susţinere în România (lucru absolut neconform cu realitatea, n.n.). În continuare, adeziunea legionarilor din exil la Horia Sima s-ar explica, conform aceleiaşi opinii, prin faptul că aceştia ar fi vinovaţi de crime şi că singura lor şansă de a scăpa de pedeapsă într-o Românie eliberată ar fi să-şi sporească substanţial numărul adepţilor şi să ajungă în poziţia de a susţine că au ajutat refugiaţii şi au contribuit la eliberarea ţării, pe lângă speranţa care şi-o pun într-un sprijin din partea Vaticanului. Astfel s-ar explica “Comitetele româneşti” formate de aceştia în ţări ca Germania, Austria, Italia, Franţa, etc.. Acei refugiaţi pe care simiştii îi atrag de partea lor şi care nu pot fi folosiţi în misiuni informative sunt trimişi, după ce sunt în prealabil interogaţi în amănunt, fie în Argentina, fie în Spania, unde sunt folosiţi în activităţi politice. Personajul anonim din raport susţine că activităţile politice ale simiştilor în Spania sunt sprijinite de Departamentul de Stat american şi posibil şi de alte agenţii, prin intermediul Monseniorului John Kirk, american, care conduce Misiunea Vaticanului pentru refugiaţii români în Spania, majoritatea acestora fiind simişti. Concluzia personajului este una negativă cu privire la sprijinul acordat simiştilor de către diversele organizaţii americane. Astfel, această susţinere le-ar oferi o oportunitate perfectă pentru a-şi recruta şi organiza adepţi în România, de care simiştii ar avea disperată nevoie, în special pentru a-i folosi după eliberarea ţării. Românii anticomunişti ar fi disperaţi să ajute, să ascundă şi să colaboreze cu oricine le-ar aduce o rază de speranţă de dincolo de cortina de fier, în special din partea americanilor, dar cu condiţia să nu-i suspecteze că de fapt ar efectua manevrele abjecte concepute de Horia Sima şi comandamentul său. Faptul că aceşti români ar fi contactaţi de către simişti ar fi capabil să le afecteze moralul, cel puţin unora dintre ei, făcându-i să se întrebe de ce americanii au ales să colaboreze tocmai cu simiştii. Personajul anonim îşi exprimă convingerea că majoritatea foştilor legionari din România ar refuza să conlucreze cu simiştii, în care nu ar avea încredere.
Lăsăm pe seama judecăţii cititorului aprecierile asupra patriotismului sincer şi dezinteresat al unora sau altora din personajele evocate în aceste documente din arhivele serviciului american de informaţii. Se poate constata şi cu acest prilej că o boală naţională a românului incapabil să facă pentru ţară ceea ce fac alţii, este meschinăria de a le băga acelora cu orice preţ beţe în roate, numai din motive de antipatie personală.
Un document amplu, de 32 de pagini, care poate fi găsit sub [SIMA, HORIA VOL. 1_0101] (identic cu [PAPANACE, CONSTANTINE_0016], acesta din urmă fiind însă mai lizibil), conţine un raport alcătuit de [ ] (nume anonimizat) asupra istoriei Mişcării Legionare din 1919 până în 1949, data redactării textului. Se specifică faptul că autorul a fost membru în Mişcarea Legionară între anii 1933-1940 şi că a redactat materialul în timpul şederii sale la “ABACUS 9” (probabil un nume codificat al unui centru american din Karlsruhe, Germania). Bănuim că este vorba de un refugiat din România ulterior încheierii războiului, iar anumite puncte de vedere exprimate indică indubitabil faptul că acesta provine din grupul lui Horaţiu Comaniciu, o ramură legionară din ţară care promova apropierea de ţărăniştii lui Iuliu Maniu. Din modul în care acesta prezintă istoria legionară, distingând “vechea gardă” de până în 1938 de “noua gardă” de după aceea, condusă de Horia Sima, am putea bănui că aparţine grupării “disidente”. Toate elementele aduse pentru prezentarea acesteia, alături de interpretările aferente, critice la adresa lui Horia Sima, pot fi regăsite în mare măsură în mod identic şi în numeroasele publicaţii ale grupului disidenţilor din exil. Omitem aici rezumarea lor. Totuşi, o lectură mai atentă relevă un accent mai deosebit pus pe gruparea lui Horaţiu Comaniciu şi pe acţiunea acesteia de apropiere de PNŢ –ul lui Iuliu Maniu. Se observă şi faptul că autorul nu poate fi membru al grupului Papanace, căci în acest caz nu putea greşi în privinţa datei şi motivaţiei fugii lui Horia Sima în Italia, care este plasată eronat în vara lui 1943, unul din motive fiind considerat slăbirea poziţiei politice a Germaniei în urma înfrângerii de la Stalingrad. Realitatea e că această fugă a avut loc în decembrie 1942, înainte de înfrângerea definitivă a trupelor germane încercuite în oraşul de pe Volga, motivaţiile gestului fiind de o cu totul altă natură. Asemenea elemente ne indică mai degrabă faptul că autorul nu cunoaşte decât cu aproximaţie realităţile exilului legionar, fiind probabil refugiat în occident abia după război. În descrierea realităţilor din ţară, atât între anii 1942-44, cât şi ulterior lui 23 august 1944, se observă însă accentul deosebit pus pe gruparea Horaţiu Comaniciu.
Adepţii acesteia se delimitează de linia combativă, caracterizată drept “teroristă”, a grupului Horia Sima, structurată într-o clandestinitate de fapt forţată de împrejurări. Sunt enunţate idei ce ţin de lupta democratică, în principiu elevate şi remarcabile, dar pentru vremuri normale, fără a avea o viziune reală asupra amplorii pericolului comunist din acel moment şi a mijloacelor cele mai potrivite de apărare împotriva sa. Cum ne puteau proteja democraţiile occidentale de acesta, atunci când ele erau de fapt aliate cu sovieticii? Toată politica legionară, încă de la înfiinţarea Mişcării, a fost una net şi consecvent anticomunistă, bazată pe principiul plasării în tabăra puterilor care combăteau comunismul cu hotărâre. Documentul justifică linia apropierii unor legionari de PNŢ, sugerând că, dacă ar fi trăit Codreanu, cursul politic ale Legiunii ar fi fost altul (dar oare ar fi acceptat Căpitanul o alianţă cu aliaţii comunismului?). Este citat un fragment dintr-o scrisoare a lui Iuliu Maniu către Horaţiu Comaniciu din 30 august 1944, în care liderul ţărănist spunea despre declaraţia de politică externă a Căpitanului din 1937, în care acesta îşi anunţa orientarea fermă de partea puterilor Axei, că “ea este în deplin acord cu o declaraţie explicită pe care fondatorul Mişcării voastre, Corneliu Codreanu, mi-a făcut-o cu prilejul uneia din ultimele noastre întrevederi, anume că legăturile sale cu Germania nu aveau la bază principiile naţional-socialiste, ci ele originau de fapt în opinia sa că în războiul mondial care se întrevedea Germania va ieşi victorioasă, fiind necesară prin urmare existenţa unui grup politic menit să servească drept scut al intereselor româneşti în faţa prezumtivilor învingători. Dar acum, e limpede că Germania va fi înfrântă.” Chiar dacă, aşa cum am amintit mai sus, speranţele lui Iuliu Maniu într-o redresare a situaţiei cu sprijin aliat s-au dovedit utopice, această mărturie a sa despre Căpitan are o importanţă remarcabilă şi denotă încă odată respectul sincer pe care Maniu îl nutrea pentru el.
Autorul raportului critică prin urmare activitatea Guvernului de la Viena, care s-ar fi plasat împotriva deciziei întregii ţări, “de la rege la ultimul ţăran”, de a întoarce armele împotriva Germaniei, trecând totuşi cu vederea că în urma actului de la 23 august România încetase practic de a mai fi un stat suveran. Interpretările aduse în continuare evenimentelor de după încheierea războiului sunt extrem de simpliste. În exterior era grupul Sima care ar fi urmat să fie judecat la Nürnberg pentru participare la război de partea Germaniei, iar în ţară grupul Petraşcu, care ar fi urmat să fie judecat şi pedepsit de sovietici şi de comunişti pentru lupta anticomunistă începută odată cu paraşutările din toamna lui 1944. Autorul spune că planul celor două grupări a fost de fapt să-şi scape pielea, astfel că grupul Sima s-a risipit în mai multe ţări vest-europene, contactând serviciile de informaţii aliate şi reuşind astfel să se salveze de la judecata Tribunalului de la Nürnberg, iar în ţară Petraşcu ar fi contactat şi el serviciile de securitate în vederea unui demers similar. Astfel s-ar fi ajuns la întâlnirile sale cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker şi la pactul încheiat cu comuniştii în august 1945. O judecată extrem de simplistă, care nu ţine cont nici de realităţi, nici de motivaţiile reale ale legionarilor. Aceştia nu doreau nicidecum să-şi salveze în mod meschin propria piele, ci să salveze ţara de sub dominaţia comunistă, pentru acest ţel final adoptând atitudini tactice conforme cu posibilităţile momentului. O prezentare amănunţită poate fi găsită în cartea lui Gh. Jijie – “Un dac cult – Nicolae Petraşcu” (Ed. Elisavaros 2005), în care sunt documentate (inclusiv cu documente din arhivele Securităţii) toate detaliile activităţii lui Petraşcu, inclusiv în perioada care ne interesează, 1944-48. Acesta este materialul de referinţă asupra subiectului, incomparabil mai exact decât raportul care însăilează unele elemente reale pentru a construi după ureche un posibil scenariu care de fapt nu corespunde realităţii. În continuare se descriu iarăşi în amănunt cele două grupări legionare din exil, colaborarea grupului Horia Sima cu serviciile secrete occidentale, cu veşnica insinuare că acesta intenţionează să “monopolizeze” lupta anticomunistă (p.21 si 28 din raport). O acuzaţie venită între timp din atâtea alte părţi, încât ea nu face decât să confirme forţa organizatorică şi prezenţa în primele rânduri ale luptei anticomuniste a legionarilor conduşi de Horia Sima, fapt care în mod evident îi deranja pe românii aparţinând altor tabere politice. Raportul se încheie cu o anexă conţinând textul integral al scrisorii lui Maniu către Comaniciu, care rămâne un document istoric important privind opiniile liderului ţărănist despre legionari. Vom vedea însă îndată că acest demers al unor legionari de a intra în rândurile ţărăniştilor, deşi probabil bine intenţionat, s-a dovedit a fi în final un eşec.
[SIMA, HORIA VOL. 1_0078] este un alt raport detaliat al unei surse anonime despre grupările legionare din exil. Sunt menţionate toate cele trei grupuri, conduse de Horia Sima, Constantin Papanace şi Horaţiu Comaniciu, refugiat şi el după război în lumea liberă, la Paris. Despre grupul simist se spune că e cel mai puternic şi că şi-a păstrat vechea linie doctrinară. Acţiunile lor se descriu astfel: ajutorul reciproc, cultivarea spiritului ideologic, organizarea în celule şi o activitate informativă şi de propagandă în rândurile românilor cărora le lipsesc alte surse de informaţii. “Simiştii” nu consideră că ar fi comis în trecut greşeli sau fapte demne de reproş. Atitudinea lor constant anticomunistă de-a lungul anilor le-ar fi confirmat acest punct de vedere. Ei cred în puterea Germaniei, despre care consideră că se va ridica din nou, cu ajutor străin. După enumerarea unor figuri reprezentative ale acestui grup, dar şi ale grupului Papanace, care e prezentat mult mai succint, autorul se opreşte asupra lui Horaţiu Comaniciu. “Tentativa lui Horaţiu Comaniciu de a se alătura grupului Sima a eşuat. “Simiştii” îl consideră un dezertor şi sunt extrem de porniţi împotriva lui. Lui Comaniciu –de fapt un legionar naţional-ţărănist- nu i se acordă o importanţă prea mare. În afara unora aflaţi la periferia Legiunii, cei care l-au urmat au fost puţini. În grupul “mexican” Comaniciu a avut mai mulţi adepţi. El e lipsit de tact şi are o slabă înţelegere a politicii. De aceea grupul lui reprezintă un eşec. În fapt, Comaniciu a încercat să atragă legionari din celelalte două grupuri pentru a crea un grup de legionari progresişti, prin care să schimbe cadrele PNŢ –ului dar, în acelaşi timp, să-şi păstreze grupul său intact în mijlocul acestui partid. Jocul său a fost însă ghicit cu uşurinţă şi ambele grupuri şi-au menţinut poziţiile. Este evident că H. Comaniciu nu putea să-şi continue activitatea decât în rândurile PNŢ –ului, dar numai ca simplu membru, iar nu ca lider al unui grup.” După ce trece în revistă unele activităţi ale exilului legionar şi relaţiile acestuia cu Consiliul Naţional Român, urmate de o prezentare sumară a grupurilor legionare din ţară, raportul se încheie cu o concluzie care deja ne este cunoscută din alte documente de acest gen. “Mişcarea Legionară caută o nouă orientare înspre partidele democratice. Agenţiile americane, britanice şi franceze trebuiesc blamate pentru faptul de a-i fi încurajat şi susţinut în lupta lor împotriva comunismului. Nu se poate dovedi că şefii spirituali ai Mişcării Legionare fac eforturi sincere, dar ei sunt convinşi de noua orientare. Oportunismul şi necesităţile momentului îi obligă să-şi schimbe tactica. De aceea cred că e nevoie de precauţie şi tact din partea celor chemaţi să rezolve această problemă. Ei se supun, iar în viitor toate uniunile cărora se vor supune vor fi doar de moment.” Credem că ideile care se desprind sunt clare, eventualele poticneli ale paragrafului de mai sus datorându-se redactării pe alocuri defectuoase în limba engleză din partea autorului.Constantin Papanace, rivalul lui Horia Sima, s-a aflat de asemenea în atenţia serviciilor de informaţii occidentale. Printre altele sunt redate numeroasele lui demersuri internaţionale în sprijinul comunităţii aromâne din Balcani. Dar, spre deosebire de Comandant, Papanace s-a dovedit a fi mult mai reticent în ceea ce priveşte colaborarea sa cu serviciile ţărilor occidentale.
Astfel, în [PAPANACE, CONSTANTINE_0029], datat 1950, se menţionează următoarele: “Papanace i-a relatat sursei faptul că britanicii i-au oferit punerea la dispoziţie a unui post de radio amplasat în nordul Greciei, pentru ca el şi grupul său să poată face propagandă pentru românii şi aromânii situaţi de ambele părţi ale cortinei de fier. Persoana de contact britanică nu este momentan identificată, dar se presupune că e vorba de un colonel cu vechi state în munca de informaţii în Balcani. Conform sursei, Papanace a respins sau va respinge această ofertă, iar grupul său va accepta hotărârea sa. Papanace ar fi avut experienţe negative cu britanicii şi acesta este motivul invocat pentru refuzul său.”
[PAPANACE, CONSTANTINE_0064], datat 1955, conţine un raport în limba italiană din partea unui agent care l-a întâlnit pe Papanace şi care îi creionează un adevărat portret psihologic. Dacă la prima vedere subiectul face o bună impresie, dovedindu-se un interlocutor plăcut, cu o inteligenţă vie şi cu o cultură decentă, la o discuţie mai amănunţită apare a fi un extremist care prin anumite exagerări merge până la limita anarhismului cvasi-mistic, ajungând la concluzii care pentru o persoană normală apar drept rodul unei minţi bolnave sau pervertite de concepţii politice eronate şi infirmate de fapte, iar nu de teorie. Autorul chiar ajunge la compătimirea interlocutorului său, pe care îl caracterizează ca fiind o persoană care şi-a blocat în mod deliberat evoluţia la un moment dat al vieţii sale, fiind prin urmare înclinat să se creadă a fi în prezenţa unui copil retardat sau a unui adult handicapat psihic. Urmează redarea mai multor idei exprimate de Papanace menite să susţină caracterizarea de mai sus. În esenţă e vorba de aşa-numita “conspiraţie iudeo-masonică” ce ar fi subjugat tot occidentul, de la democraţia americană la Biserica Catolică, a cărei expansiune ar putea fi blocată, conform lui Papance, numai de către … comunism. Mai mult, numai o expansiune comunistă ar putea deschide ochii “forţelor sănătoase” din întreaga lume (prin acest termen Papanace înţelegând “extremiştii de dreapta”, specifică autorul notei). O expansiune a comunismului în întreaga Europă ar aduce şi unele avantaje pentru popoarele din spatele cortinei de fier, atenuând astfel presiunea actuală care se exercită asupra acestora, susţinea acelaşi Papanace. Astfel, “forţele sănătoase” ar putea atunci să se ridice şi să elimine atât comunismul, cât şi iudeo-masoneria. Atunci când nu vorbeşte despre politică, Papanace pare un om normal, dar îndată ce abordează probleme din domeniul politicii, exaltă şi profesează gânduri asemeni celor menţionate mai sus, care pentru legionari pot fi lucruri banale, unanim acceptate. El ar fi prin urmare aproape decis să faciliteze expansiunea comunismului, pentru a-i eradica apoi pe comunişti, evrei, masoni şi chiar catolicismul, în acest sens putând fi calificat, dacă nu drept nebun, atunci în orice caz drept un extremist anarhic.Aceste idei ale lui Constantin Papanace au fost exprimate cu o anumită consecvenţă şi în publicaţiile sale, în special în articolele în care aprecia caracterul “naţional” al comunismului din România sub Dej sau Ceauşescu, adoptând o atitudine oarecum conciliantă faţă de regimul din România. Nu e de mirare, în lumina celor de mai sus. Nu pentru că Papanace ar fi fost filo-comunist, ci tocmai datorită excentricităţii concepţiei sale, care considera expansiunea comunistă drept un element tactic binevenit. Horia Sima îi amendează însă aceste aberaţii într-o serie de articole în care polemizează cu Papanace: “La sofismul anterior cu „comunismul naţional“ din România, dl. Papanace răspunde cu un alt sofism, cunoscut în tratatele de logică sub numele de „ignorarea subiectului“. Acumulează o mulţime de calomnii, injurii, imposturi la adresa Comandantului Mişcării Legionare pentru a abate atenţia cititorului de la problema principală. Complică apoi şi mai mult discuţia cu supoziţii complet străine de realitate, în care ar fi eroul unui atac concentric, fruct al unei imaginaţii bolnave.(…) Cu aceste precizări, îl lăsăm în pace pe dl. Papanace ca să continue cu “Dezorientările”. Nu-i mai răspundem, nu pentru că nu am avea ce să-i răspundem, ci pentru a nu-şi închipui că îi căutăm ceartă cu dinadinsul. Nu ne face nicio plăcere. Pe de altă parte nici nu putem răzbi cu avalanşa de insinuări şi calomnii pe care le debitează în fiecare articol. Pe dl. Papanace îl costă câteva minute ca să-şi pună în funcţiune fecunda imaginaţie, plasând pe piaţa exilului treizeci de neadevăruri, dar nouă ne-ar trebui o carte ca să-i demonstrăm falsitatea afirmaţiilor lui. Dl. Papanace a intrat în faza Palaghiţă, când toate deformările sunt posibile şi nimic nu mai e bun din trecutul Legiunii dacă nu poartă pecetea lui personală. În această fază a personalităţii d-lui Papanace nu mai e nimic de făcut, nu mai există alt remediu decât să aşteptăm ca dl. Papanace să se destrame în vârtejul propriilor lui contradicţii.” (Horia Sima – “Divagaţiile d-lui Papanace” ,Ţara şi exilul, an II, 1965-66) Vedem prin urmare că în privinţa lui Papanace, experienţa lui Horia Sima concordă cu cea a agentului anonim citat mai sus.
Un alt document [PAPANACE, CONSTANTINE_0071] redă concluziile unei discuţii purtate cu acelaşi Papanace, de data aceasta în anul 1958, şi care îi confirmă portretul psihologic pe care am început deja să-l cunoaştem. Spre deosebire de raportul de mai sus, acesta nu e redactat numai în italiană, ci este inclusă şi o traducere în limba engleză. În urma exprimării unor idei similare cu cele amintite mai devreme, autorul raportului îl caracterizează pe Papanace ca părând de bună credinţă atunci când îşi expune ideile, dar a rămas, la fel ca în trecut, acelaşi caz psihopatic, probabil incurabil. E imposibil să polemizezi cu el, să aduci argumente valide care sunt în dezacord cu fixaţiile lui mentale, sau să începi o discuţie constructivă cu el. Eşti obligat să-l asculţi fără să fii în stare să-l contrazici sau să-l readuci la argumente care pentru o persoană normală ar fi normale şi realiste. În loc să răspundă la întrebările noastre precise, Papanace s-a întors pentru a vorbi de miracolele Madonei, intervenţia Arhanghelului Mihail în viaţa Legiunii, viitoarea renaştere a Legiunii prin mijlocirea sfinţilor luptători, etc.. Papanace a afirmat de asemenea că se află în negocieri cu grupări neidentificate din occident, care ar fi apelat la el indirect pentru ajutor în vederea recrutării unor agenţi de încredere care ar urma să fie trimişi în România. Papanace le-a spus cu acest prilej că el, ca unul din conducătorii Legiunii, nu e dispus să permită o recrutare din rândurile Mişcării Legionare, deoarece aceste grupări occidentale ar lucra pentru “forţele oculte” care intenţionează să extermine Garda de Fier, pentru a o împiedica să reintre în viaţa politică a ţării după ce aceasta ar fi eliberată. El a adăugat că aceste “forţe oculte” ar viza de fapt numai bogăţiile ţării, dorind să elimine astfel orice opoziţie. Cum aceasta ar putea fi constituită doar din legionari, aceştia ar urma să fie exterminaţi, fapt care s-ar realiza prin organizarea de paraşutări în România. Aceşti legionari ar fi capturaţi imediat după aterizare, datorită faptului că “forţele oculte” ar informa autorităţile locale despre data şi locul paraşutărilor. Argumentul adus de Papanace este soarta grupului legionar paraşutat din partea lui Horia Sima în 1953 şi capturat de către comunişti, fapt care s-ar fi datorat trădării din partea “forţelor oculte” care au aranjat recrutarea acestuia. (Notă. Această apreciere este eronată. Mircea Dimitriu susţine: “Ceea ce pot eu să afirm, cu siguranţă, este că nici o echipă legionară nu a fost aşteptată de Securitate la locul de aterizare! De asemenea nu au fost interceptaţi nici acei legionari pe care noi i-am trimis în România pe cale terestră!” (p.106)) Papanace a refuzat să dea alte detalii privind natura acestor grupări occidentale cu care s-ar afla în negocieri, dar a afirmat că ar prefera mai degrabă să moară decât să permită organizarea exterminării “băieţilor” săi. Concluziile autorului raportului sunt de natură să confirme evaluarea precedentă a lui Papanace (citată din documentul anterior). El este de fapt un caz mental, pătruns de un misticism incredibil şi exagerat, real iar nu simulat. Informaţiile sale privind negocierea cu acele grupări occidentale sunt semnificative, dar greu de evaluat, ţinând cont de starea mentală a subiectului, putând fi considerate probabil ca nedemne de încredere.
Ca o concluzie generală, toate aceste documente declasificate din arhivele CIA oferă informaţii interesante. Ele conturează un tablou aproximativ al luptei anticomuniste a exilului românesc, dar şi al rivalităţilor, uneori ireductibile, dintre diferitele facţiuni ale acestuia. Rămâne ca posteritatea să judece într-un mod obiectiv care a fost contribuţia fiecăreia la lupta de eliberare naţională şi câte energii s-au investit de fiecare parte în dispute şi rivalităţi sterile, care mai degrabă au subminat eficacitatea acestei lupte. Cert este că legionarii lui Horia Sima şi-au servit ţara, colaborând cu puterile occidentale câtă vreme era prezentă necesitatea luptei sub forma armată. Ulterior, ei nu au reuşit să obţină legitimarea politică pe care şi-ar fi dorit-o prin închegarea unui front unitar al exilului românesc. În lumina adversităţii altor grupuri din emigraţie, care a lăsat urme substanţiale şi în documentele la care ne-am referit, acest fapt nu trebuie să ne mire. Să nu uităm însă că adevărata legitimare poate veni, fie şi treptat, în timp, numai şi numai din partea poporului român, ale cărui interese nu au fost trădate de legionari în nicio clipă a luptei lor anticomuniste.
Permanenţe, Nr. 2/2015
