„Ionel Moţa şi Vasile Marin au murit liberi, cu gândirea lucidă, cu inima fierbinte şi înflorită de iubirea ce o purtau celor care le erau dragi şi lui Dumnezeu. Ei nu au fost duşi de şuvoiul unei exaltări colective. Dimpotrivă, Ionel Moţa şi Marin s-au rupt voluntar dintre cei mulţi care în marea lor iubire, îi legaseră, îi strângeau de pământ. Ei au avut forţa să se desfacă de contemporanii lor care, nici în Țară, nici în Spania, nu au putut ajunge să-i înţeleagă. Proştii vor zice: mai bine mureau în ţara lor, în serviciul şi pentru apărarea ei. Ei nu pricep însă că sufletele santificate ale lui Moţa şi Marin au o putere uriaşă, care ne păzeşte graniţele şi patrimoniul naţional, ca o pavăză de mii şi sute de mii de ori mai puternică decât ne-ar fi putut da bietele lor piepturi omeneşti. Când obrazul Maicii Domnului şi trupul răstignit al Mântuitorului Iisus Christos sunt lovite, interesează sacrilegiul, nu locul unde a fost săvârşit.” Alexandru Cantacuzino
