Uneori toate ajung la exces. Tumultul care însoţeşte schimbarea la faţă a lumii, noxele ştirilor cotidiene negative, administrate cu o frecvenţă sporită, te aduc adesea la limita suportabilităţii sufleteşti. Ştii unde poţi găsi sursa luminii şi a binelui, dar în agitaţia zilnică care te înconjoară nu reuşeşti decât să te adapi cu câteva picături de apă vie. Ele ajung doar cât să nu te usuci lăuntric. Simţi aşadar că ai nevoie de un reset. Că vrei să evadezi într-un spaţiu dincolo de timp, într-un univers situat deasupra, care nu se supune acestei agitaţii bezmetice. Undeva unde să ai parte de linişte, de reculegere, unde să poţi să-ţi reîncarci bateriile duhovniceşti – înainte de a te întoarce astfel împrospătat în haosul lumii pe care ai lăsat-o vremelnic în urmă …
Multe lucruri legate de viaţa monahilor de pe muntele Athos pot fi înţelese doar dacă ai trecut pe acolo. La fel în ceea ce priveşte concepţia lor despre lume, în special cea din afară. Interfaţa principală o constituie pelerinii care, asemenea nouă, vizitează Sfântul Munte în speranţa unei împrospătări duhovniceşti şi a unei experienţe care te îmbogăţeşte lăuntric. Dacă acestea sunt aşteptările sincere ale unui vizitator, atunci ele nu vor fi niciodată înşelate.
Nu voi vorbi aici de peisajele superbe, de o sălbăticie pitorească, în care muntele, marea şi pădurea alcătuiesc o ambianţă cât se poate de potrivită pentru solitudinea mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor, unele adevărate cuiburi de vulturi, situate în vârful unor stânci la înălţimi ameţitoare. Nici nu voi insista asupra aspectelor cotidiene ale vieţii de mănăstire, în care viaţa e redusă la o simplitate esenţială, disciplinată la maximum şi perfect integrată ritmului liturgic. Însă ceea ce a constituit, cel puţin pentru mine, o mică revelaţie cu un substanţial caracter de noutate, a fost modul de rugăciune practicat acolo, starea cu care se participă şi pe care totodată ţi-o imprimă slujbele cotidiene.
Aparenta monotonie a psalmodierii, ritmul ei de metronom, fără intonaţii şi floricele, are o explicaţie mai profundă. E vorba de un ritm diferit de cel al vorbirii obişnuite şi chiar de al unei cântări cu virtuţi estetice. Căci dincolo de acest minimalism perceput în afară se ascunde automatismul unui ritm interior, cel al rugăciunii lăuntrice, al rugăciunii inimii rostite încontinuu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Tot ce se vede sau se aude în afară e centrat de fapt pe acest element esenţial. Iar odată ce te laşi prins de ritmul imprimat de monahii care îşi dedică o viaţă întreagă acestei practici, ea însăşi fiind doar un mijloc spre ceva şi mai înalt, un instrument, iar nu un scop în sine, atunci începi să înţelegi mai multe.
Înţelegi de ce accentele cad în mod diferit decât în vorbirea, recitarea sau cântarea normală. De ce uneori unele silabe sunt lungite sau chiar „înghiţite“, sau alteori cuvinte întregi sunt rostite indistinct. Nu e vorba, cum se întâmplă adesea în alte părţi, de graba de a „turui“ rugăciunile sau psalmii într-o viteză cât mai mare, pentru a termina cât mai repede. Nu, pentru că timpul are aici alte dimensiuni, în care graba nu-şi are locul. Explicaţia ţine mai degrabă de acel ritm lăuntric, căci textul rostit e oricum bine cunoscut şi interiorizat în integralitatea lui (cel puţin pentru monahii care practică zilnic aceste slujbe). Rostirea în afară e un simplu reper, un cadru pentru adevărata rugăciune, cea lăuntrică. Rolul fundamental al cuvântului rostit, într-un mod destul de neobişnuit din perspectiva „restului lumii“, e acela de a menţine viu ritmul lăuntric, de a induce acea stare de rezonanţă la care sunt chemaţi să se acordeze toţi cei de faţă.
Până şi construcţia stranelor dispuse de-a lungul pereţilor pare a ţine cont de acest aspect. Când se citesc catisme din psaltire, monahii -şi ceilalţi care sunt prezenţi, dacă au ocazia- se pot aşeza pe acele scaune de lemn de o construcţie într-un fel specială, deşi la prima vedere nu pare ceva deosebit. Adesea poţi vedea călugări aparent „dormitând“ pe asemenea scaune, mai ales la ore imposibile ale nopţii, în care lumea de „afară“ doarme dusă. Realitatea e însă că ei stau cufundaţi în rugăciune, căci la momentul potrivit se trezesc din păruta letargie şi continuă participarea la slujbă cu aceeaşi prospeţime. Spuneam de construcţia aparte a acestor strane: şi aceasta e subordonată practicării rugăciunii inimii. Coatele uşor ridicate, sprijinite pe marginile laterale, duc la o poziţie în care privirea este îndreptată în jos, cu spatele îndoit. Iar micile suporturi de lemn integrate tot în marginile laterale, puţin mai sus de nivelul podelei, folosite pentru rezemarea tălpilor, fac ca această poziţie să fie mai puţin incomodă şi suficient de confortabilă pentru concentrarea asupra propriului spaţiu interior.
Întorcându-mă la această rugăciune lăuntrică, voi încerca să redau o percepţie proprie legată de diferitele slujbe şi feluriţii monahi alături de care am avut ocazia să particip. Sunt deplin conştient că aici constă riscul principal să mă înşel, dar dacă voi fi corectat de cunoscători, voi reveni cu altă ocazie. Anume, modul în care aceşti monahi recită sau psalmodiază rugăciunile liturgice, ne permite să ne dăm seama de profunzimea acestei rugăciuni lăuntrice permanente de care am vorbit tot timpul până acum.
În bisericile din lume, sau chiar în multe alte mănăstiri, aceste rugăciuni sunt rostite cu dicţie şi intonaţie, sau cântate pe un ritm pur muzical. Caz în care nu au nimic de-a face cu rugăciunea lăuntrică, putând fi cel mult pregătitoare pentru aceasta. Dar la calugării athoniţi, la unii din ei, fireşte, căci şi ei sunt situaţi pe trepte diferite şi au experienţe diferite, se simte, în rostirea aparent monotonă, uneori poate cu un glas scăzut, firav, acel ritm lăuntric. E un început poate timid, dar e ceva care se transmite şi în afară, pentru cine poate să perceapă. În acel moment simţi mai ales faptul că orice schimbare de ton, orice întărire, accentuare sau nuanţare, ar distruge acest ritm care se înfiripă şi care te poartă cu el. Şi pe care încă nu-l au toţi. La unii, poate mai începători, poţi sesiza cum încearcă să-l „prindă“, dar celor de faţă această tentativă apare cumva drept un exerciţiu steril, care nu îţi induce acea stare de rezonanţă. Rezultatul străduinţelor acestora în rostirea rugăciunilor ar putea părea asemănător cu vorbirea unora care au o evlavie făţarnică, sau artificială (deşi e departe de mine gândul de a judeca sau acuza pe cineva). El e perceput mai mult drept un efort impus de propria voinţă de a „suna“ într-un anumit fel, iar nu o stare naturală, firească. O distincţie care mi se pare esenţială.
Fireşte, nivelurile sunt multe. Dincolo de cei la care deja se simte un ritm încă fragil, care ar fi distrus de orice încercare de schimbare în felul rostirii, sunt cei care au o rostire mai apăsată, mai hotărâtă. Ritmul interior e acelaşi, dar îl simţi mai puternic, albia rugăciunii lăuntrice e mai adâncă. Iar mai presus de aceştia sunt monahii cei mai experimentaţi. Peste tot întâlneşti câte un gheronda la care simţi efectiv puterea care emană din rugăciunea lui. O forţă spirituală deosebită care se transmite la toţi cei din jur. Puterea din glas e un semn al celei interioare. Ei pot rosti rugăciunile cu o autoritate inefabilă şi totodată incontestabilă. Cei care au avut şansa să-i cunoască pe unii mari duhovnici de la noi din ţară vor putea înţelege foarte bine cele spuse aici.
De reţinut e aşadar faptul că în monahismul athonit totul e centrat pe această rugăciune lăuntrică, pe starea potrivită pentru aceasta, precum şi faptul că această stare prespune înainte de toate un anumit ritm interior, elementul de bază fără de care nu se poate face nimic, şi care poate fi potenţat cu diferite grade de intensitate. Prin urmare, ritmul şi intensitatea sunt factorii esenţiali ai acestui instrument –iar nu scop în sine- pentru atingerea unor stări duhovniceşti şi mai înalte, despre care cei mai nimeriţi să vorbească sunt cei care le-au atins, asemeni părinţilor filocalici.
Da, slujbele la mănastirile athonite sunt întotdeauna lungi. Dar şi acest detaliu are o explicaţie. Cea mai simplă, fireşte, e aceea că timpul se măsoară acolo cu alte unităţi decât în lume. Totuşi, având în vedere cele de mai sus, scopul e pe de altă parte şi unul practic, anume ca cei încă neînvăţaţi să aibă timp să deprindă acel „ritm“ de care vorbeam. Poate la început nu merge din prima, gândurile îţi fug aiurea, oboseala îşi spune cuvântul, dar până la final tot ajungi să te acordezi pe lungimea de undă a celorlalţi. Iar pentru cei care ştiu ce e rugăciunea adevărată, lungimea slujbelor e probabil o veritabilă binecuvântare… Slujbele lungi sunt o chinuială doar dacă sunt făcute prost, dezordonat sau dacă sunt afectate de bruiaj, de vânzoleala credincioşilor. Bineînţeles, în lume aceasta e mai degrabă regula, dar pe Athos, unde ritmul şi liniştea sunt desăvârşite, mintea nu oboseşte dacă e supusă la acest program liturgic intensiv.
Şi să nu uităm un lucru, anume că noi, pelerinii, participăm la slujbele de obşte, în vreme ce călugării mai au ore întregi de pravilă personală în chiliile lor. Şi totuşi sunt mai proaspeţi şi mai ageri decât noi. Ochii le sunt vii şi pătrunzători. Judecata lor e precisă şi mereu trează. Ca echivalent modern pentru termenul de „trezvie“ am auzit folosită şi expresia „stand-by“, mult mai familiară omului de azi. Monahii se află permanent într-o stare de „stand-by“, pentru a fi gata în orice clipă să reacţioneze la venirea harului sau a gândurilor înşelătoare. Din această stare izvorăşte şi concepţia lor asupra lumii de afară. Privită din Sfântul Munte, vânzoleala din ea pare adesea ridicolă şi insignifiantă. Iar din această perspectivă, asemănătoare cu a vulturului, reiese că rădăcina tuturor problemelor lumii e una care ţine de aşezarea duhovnicească, de cele mai multe ori defectuoasă.
Marea întrebare care se pune este însă: cum se poate folosi lumea de experienţa lor deosebită? Căci e limpede că trăitorii în lume nu pot aplica în viaţa lor cotidiană programul mănăstiresc. Iar acesta oricum nu poate fi impus nici măcar tuturor credincioşilor, şi cu atât mai puţin restului lumii. Da, e adevărat că soluţia găsită de monahii athoniţi nu e aplicabilă pe scară largă, dar experienţa lor e cea mai înaltă cu putinţă şi ea trebuie valorificată de omenire. Pelerinii, laici sau clerici care vizitează Sfântul Munte, ar putea constitui într-un fel o curea de transmisie, o interfaţă între o spiritualitate desăvârşită şi omenirea care orbecăie în căutarea veritabilelor sensuri şi a adevărurilor esenţiale.
În lume se mai poate pune şi o altă temelie, o premisă fără de care viaţa duhovnicească nici nu e cu putinţă. Anume baza acesteia e caracterul, care trebuie educat. Sinceritatea, onestitatea, demnitatea, sunt virtuţi general-umane, practicabile pe o scară mai largă, care sunt indispensabile oricărui urcuş duhovnicesc. De care se învrednicesc, desigur, doar foarte puţini. Ideea fundamentală e însă aceea că lumea de afară poate şi trebuie să profite de pe urma experienţei spirituale a monahismului în general şi a celui athonit în special, şi că toţi cei care pot să contribuie într-un fel sau altul la împărtăşirea acestei experienţe ar trebui să o facă, în măsura posibilităţilor fiecăruia.
Rolul adevăraţilor creştini trebuie să fie acela de a aduce pacea şi armonia în lume, inundând toate tulburările şi zbaterile acesteia cu Duhul care se transmite prin ei venind de acolo de Sus, de la Cel care e începutul şi sfârşitul a toate…
Permanenţe Nr. 4/2018
