Taina morţii şi a Învierii

În aşteptarea marii sărbători a Învierii Domnului încercăm, după puterile fiecăruia, să înţelegem această taină profundă care a deschis calea mântuirii noastre. În curând vom sărbători patimile, îngroparea şi Învierea lui Hristos, aşa cum Biserica o face de aproape două milenii. Cei care credem, rememorăm aceste  evenimente unice şi le mărturisim cu toată fiinţa noastră, culminând cu bucuria finală a învierii, a biruinţei asupra iadului şi a morţii.

La prima vedere, adevărurile credinţei noastre sunt simple şi pe înţelesul oricui. Hristos Şi-a asumat întreaga condiţie omenească, cu excepţia păcatului. Iar pentru a-l birui, pentru a reface legătura dintre omul căzut şi Dumnezeire, a fost nevoie să treacă prin patimi şi prin moarte. Doar aşa S-a putut pogorî la iad, pentru a-i sfărâma porţile şi a deschide uşa raiului tuturor drepţilor care aşteptau această clipă izbăvitoare.

Moartea lui Hristos nu e însă un eveniment care se pretează la o explicaţie facilă. A fost cât se poate de reală, iar nu aparentă (aşa cum susţin unele erezii). Dar, dincolo de asta, e un fapt greu de înţeles doar cu instrumentele raţiunii. La fiecare Sfântă Liturghie, preotul rosteşte troparul „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”, care încearcă să circumscrie în cuvinte ceea ce minţii îi e peste putinţă să înţeleagă.

Da, trupul lui Hristos a rămas fără viaţă şi a fost îngropat. Totuşi, în cazul Său, spre deosebire de cel al oamenilor de rând, moartea trupească are un alt înţeles. În cazul nostru, prin moarte se înţelege în primul rând despărţirea de Dumnezeu datorită păcatului, adică moartea sufletească, dar şi finalul vieţii pământeşti, prin separarea sufletului de trup, care e supus putreziciunii şi se descompune în elementele din care a fost creat.

Ce putem spune însă despre trupul mort al lui Hristos? Aici lucrurile stau oarecum diferit. În scrierea „Legătura interioară dintre Moartea şi Învierea Domnului“, Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază chiar din titlu că cele două aspecte nu pot fi privite separat, că într-un anumit sens ele se cuprind unul în altul. Despre moartea lui Hristos putem spune aşadar că este una de viaţă făcătoare: „Fără îndoială, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decât în timpul dinaintea morţii, o putere prin Duhul Sfânt, care – arătându-se într-un grad neasemănat mai redus, şi în moaştele sfinţilor – se află din momentul morţii în umanitatea lui Hristos, într-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericeşti din Răsărit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de altă parte de viaţă făcător. (…) E o învăţătură clară a Bisericii că Domnul îndată ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, şi nu ca să continue sa pătimească, nu ca să stea acolo ca un mort, ci ca un împărat biruitor, cu slava dumnezeiască ieşită din ascunsul Său la arătare. Nu e fără semnificaţie faptul că iconografia ortodoxă înfăţişează învierea Domnului prin scena coborârii Lui la iad întru slavă, arătând că viaţa învierii începe în El încă din clipa morţii, ca ţâşnind din ea o putere de viaţă făcătoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa învierii Lui.”

Aşadar sufletul lui Hristos S-a despărţit de trupul Său inert, pus în mormânt, dar totuşi acel trup neînsufleţit nu era supus stricăciunii, căci nu era despărţit de Dumnezeire. În Dogmatica sa, Părintele Stăniloae precizează mai detaliat acest fapt:

„Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească.(…) Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup.”

În acelaşi spirit scrie şi Andrei Scrima, în comentariul său la Evanghelia după Ioan:

„Trupul lui Iisus care – deşi fără viaţă în înţelesul vieţii umane, obişnuite, unanime, altfel şi banal spus, un trup în care sufletul nu mai locuieşte- e totuşi locul unei alte vieţi, al unui alt principiu de viaţă, care permite sângelui şi apei să ţâşnească îndată din trupul străpuns. Iisus, realmente mort conform definiţiei imprescriptibile a morţii, „trăieşte”, e animat de o altă viaţă, pe care Ioan vrea acum să o propună înţelegerii noastre. Iisus a învins deja moartea. Moartea nu îşi va duce până la capăt lucrarea asupra trupului lui. Pentru că Iisus nu încetează să fie impregnat, „plasmat”, de Duh. (…) Christos e suveran pe cruce şi prin cruce: moartea, limita pusă domeniului creaturii, a fost învinsă prin moarte. Acesta e actul absolut al suveranităţii lui Dumnezeu: să dea tuturor viaţă, să treaca totul la viaţă, să cuprindă totul în viaţă, în viaţa Sa. Moartea, cu tot ce ea conţine ca insondabilă „negativitate”, e anulată. Să menţionăm că în Biserica Ortodoxa, conform unei decizii din secolul al IX-lea, Christos pe cruce nu trebuie reprezentat niciodată cu ochii închişi, ci numai deschişi: e semnul iconografic al victoriei sale asupra morţii, în moarte chiar, precum şi al faptului că trupul Lui e plin de Duh, ceea ce îl sustrage stricăciunii morţii.

Cum rămâne însă cu părasirea de Dumnezeu pe care a experiat-o Hristos pe cruce? Nici acest aspect nu este  simplu de înţeles, mai ales în virtutea celor două firi –divină şi omenească- ale Mântuitorului, care sunt distincte, dar totodată nedespărţite. Acelaşi Andrei Scrima de oferă un posibil răspuns:

„Nu insistăm, însă Părinţii Bisericii au remarcat faptul că în naraţiunea lui Ioan şi-ar avea prea puţin locul un strigăt precum cel menţionat la Matei, „Eli, Eli, lama sabahtani” (Matei 27,46 şi Marcu 15,34). Pentru Ioan, uniunea dintre Iisus şi Tatăl e esenţială. Ea vine din veşnicia lui Dumnezeu, iar drama omenească asumată de Iisus n-ar fi în stare să o destrame: această uniune e cea care se săvârşeşte acum şi prin ea, totul e săvârşit.”

Faptul că această părăsire e mai mult o aparenţă, o percepţie a Mântuitorului ca om, căci în fond unitatea profundă dintre dumnezeire şi umanitate continua să existe, e întărită şi de explicaţa Sf. Luca al Crimeii în „Predici la Triod“:

„Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare? Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască.  Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat. Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decât orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare? Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atât de groaznice şi greu de îndurat încât a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Se poate spune aşadar că prin moartea şi Învierea lui Hristos s-a deschis pentru toţi oamenii posibilitatea unei „depăşiri a morţii“. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne atrage însă atenţia să nu vedem în această sintagmă un concept pur teoretic, de domeniul teologiei academice. În textul intitulat chiar „Depăşirea morţii“, el vorbeşte despre aceasta ca de un fapt foarte concret, perceptibil în cazul oamenilor cu viaţă sfântă:

„Pot fără înconjur să susţin că neuitatul Mitropolit al Edessei, Calinic, al cărui fiu duhovnicesc am fost învrednicit să fiu, a trăit în faptă depăşirea morţii. Aproape de el am trăit ce aş numi depăşire a morţii, cum poate omul să depăşească moartea. Nu ştiu dacă sunt potrivit să exprim această experienţă, nu ştiu dacă am posibilitatea să o intuiesc şi s-o descriu, dar voi încerca din interiorul a câte am văzut şi am auzit să descriu această stare, care în realitate nu este o simplă stare, ci viaţă. Pentru că, în mod obişnuit, folosim pentru prezentarea acestor evenimente cuvântul stare. Dar aceasta este o greşeală, pentru că cuvântul stare are şi o semnificaţie de stagnare, în timp ce viaţa duhovnicească este mişcare şi viaţă, este încontinuu îmbunătăţită. (…) Depăşirea morţii în realitate este o trăire a Patimii, Morţii şi învierii lui Hristos. Imitarea lui Hristos este trecerea noastră prin ceea ce a trecut şi a trăit Hristos. (…) Creştinul este răstignit în Sfântul Botez, dar şi în toată viaţa de după aceea, toate se petrec în atmosfera crucii. Viaţa creştină în realitate este viaţa şi glasul celui răstignit în Hristos. Moartea făcătoare de viaţă este caracterul şi conţinutul vieţii creştine. Cel răstignit este acela care poate să vorbească şi să se exprime ortodox! Creştinii trăiesc ceea ce a trăit Hristos: „Hristos înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). Acelaşi Apostol scrie către Corinteni: „Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor, încât în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (II Cor. 4, 11-12). În noi lucrează taina morţii şi viaţa lui Hristos. Suntem omorâţi de păcat şi trăim învierea în Hristos. Trăirea crucii este trăirea suferinţei lui Hristos şi depăşirea morţii este lumina învierii de pe cruce.  (…) Această cruce nu a fost lemnul de ruşine şi dezonoare, ci lemn de triumf şi slavă. Cel răstignit pe cruce nu moare niciodată. Trăieşte învierea, în aparenta moarte. Sfântul Marcu Ascetul scrie că nu trebuie să căutăm desăvârşirea în virtuţile omeneşti, pentru că nu se găseşte în acestea cel desăvârşit, „căci desăvârşirea lui este ascunsă în Crucea lui Hristos”. Astfel, desăvârşit nu este cel care are să scoată în evidenţă multe lucrări omeneşti, ci cel care are puterea şi tăria să fie răstignit, să se crucifice continuu şi să trăiască taina Crucii lui Hristos. Şi mai mult, spune semnificativ că această desăvârşire este mistică, ascunsă în Crucea lui Hristos. Aceasta este taina morţii făcătoare de viaţă.“

Depăşirea morţii în sens creştin nu înseamnă prin urmare altceva decât învierea sufletului întru Hristos, posibilă şi perceptibilă încă din viaţa de aici, ca arvună pentru viaţa veşnică.

Permanențe Nr. 4/2018

Subiectul precedent

Un spaţiu dincolo de timp: impresii athonite

Subiectul următor

Martori şi martiri din temniţele comuniste

Cele mai recente din