Complexitatea vieţii sociale din primele decenii ale istoriei României întregite exercită şi în zilele noastre o fascinaţie aparte, inclusiv pentru istoricii străini. Şi, după cum e de aşteptat, ecoul activităţii lor răsună în principal în spaţiul cultural românesc. Astfel, în anii din urmă, figura istoricului elveţian Oliver Jens Schmitt, profesor de studii est-europene la Universitatea din Viena, a devenit una mediatizată aproape până la exces. Acest fapt s-a datorat atât celor două cărţi pe care le-a publicat la editura Humanitas în anii 2017 şi 2018 pe teme legate de această perioadă, cât şi unui controversat articol polemic din vara lui 2018, în care susţinea teza că Biserica Ortodoxă Română s-a făcut în mod voit „preş” pentru toate dictaturile totalitare prin care a trecut România în secolul XX. E vorba într-adevăr de subiecte fierbinţi, tratate de pe poziţiile unei ofensive intelectuale de orientare „progresistă”, care merită analizate în amănunţime.
„Ascensiunea şi căderea Căpitanului” – note de lectură
Cartea lui Oliver Jens Schmitt „Corneliu Zelea Codreanu – ascensiunea şi căderea „Căpitanului” ” (publicată iniţial în limba germană în 2016) a devenit începând cu sfârşitul anului 2017 un bestseller al editurii Humanitas. Abordând un subiect controversat, autorul încearcă să explice traseul celui pe care îl consideră „unul dintre politicienii de opoziţie cu cel mai mare succes din istoria recentă a Europei” (p.336). A rezultat un studiu voluminos, bine documentat, dar care în privinţa interpretărilor îşi propune „să păstreze distanţa necesară faţă de obiectul cercetării şi să nu cadă pradă seducţiei exercitate de sursele sale, care pot vorbi, deschis sau pe ascuns, în favoarea celui care este subiectul biografiei” (p.371). Fireşte, această opţiune asumată de autor poate fi motivată de principiile neutralităţii unei abordări ştiinţifice. Numai că, dacă îţi propui din capul locului să nu vorbeşti „în favoarea” personajului (analizat din toate perspectivele posibile), rişti să alterezi obiectivitatea demersului printr-o idee preconcepută, care intervine pe post de cenzor la fiecare pas. Fapt care face ca în cazul unor aspecte controversate balanţa judecăţii să se încline de regulă în partea opusă. Aceasta pentru că istoriografia nu este doar o simplă reproducere sau descriere a surselor documentare, care de multe ori sunt contradictorii şi reprezintă o masă de informaţie amorfă, cât actul de a selecta, de a pune accente, de a schiţa un tablou global dintr-o perspectivă personală, în virtutea unei anumite concepţii hermeneutice şi a propriei Weltanschauung, care de obicei e asumată aprioric şi care stă de fapt la baza structurii întregii lucrări. În acest domeniu, în special dacă ne referim la istoria modernă, obiectivitatea absolută e un deziderat de neatins. În cele ce urmează voi încerca să prezint o radiografie a cărţii istoricului elveţian menită să justifice afirmaţia de mai sus.
Paradigma
Aşa cum era de aşteptat din partea unei lucrări academice actuale, ea este tributară paradigmei istoriografiei postbelice, care desemnează prin termenul generic de „fascism” toate curentele naţionaliste ale Europei interbelice care au apărut ca reacţie la revoluţionarismul şi extremismul de stânga. Acestea au avut în comun un caracter antidemocratic (democraţia fiind considerată slabă şi incapabilă de a opri expansiunea bolşevismului în inima Europei) şi au fost conduse de un lider mesianic, bazat pe o largă susţinere în rândul maselor. Toate aceste curente naţionaliste au aparţinut taberei învinşilor în cel de-al Doilea Război Mondial iar istoria, după cum e bine ştiut, e scrisă întotdeauna de către învingători. E semnificativ aşadar că istoriografia postbelică a adoptat ca termen definitoriu pentru o familie, pentru un anumit gen, numele uneia din speciile sale (în speţă fasicsmul italian), cu atât mai mult cu cât sintagma aleasă a avut în permanenţă şi un caracter peiorativ, fiind un termen injurios folosit de propaganda stângistă în toate epocile. Aşa a fost începând din interbelic, fapt ce a determinat reacţia lui Mircea Eliade prin articolul „Intelectualii e fascişti!”[1], trecând prin tribunalele bolşevice, care sub această acuzaţie condamnau la ani grei de temniţă până şi elevi din Frăţiile de Cruce, şi terminând în ziua de azi, când această etichetă calomnioasă este aruncată asupra asociaţiilor creştine care nu fac decât să susţină valorile familiei tradiţionale care, trebuie spus, este considerată de psihologul şi sociologul (neo)marxist Wilhelm Reich, adept al şcolii de la Frankfurt, drept celula fundamentală care generează mentalitatea „fascistă”[2].
În rest, dincolo de aceste elemente de ordin formal care le sunt comune şi care s-au datorat reacţiei la o ameninţare ubicuă, bineînţeles că fiecare din aceste mişcări interbelice şi-a avut propria identitate, propria doctrină şi poate fi făcută resposabilă doar pentru propriile fapte. Între ele există aşadar, în ciuda etichetării unitare printr-o sintagmă purtătoare de conotaţii infamante, mai puţin ştiinţifice şi mai mult propagandistice, şi o serie de diferenţe fundamentale. Autorul cărţii de faţă reuşeşte să le decanteze cu exactitate, deşi pe de altă parte meritul său în această direcţie este eclipsat de obstinaţia sa evidentă de a găsi cât mai multe asemănări posibile, menite să justifice paradigma aleasă.
Metodologia
Cartea lui Oliver Jens Schmitt reprezintă de fapt o istorie a Mişcării Legionare până la sfârşitul anului 1938, centrată pe etapele biografice esenţiale ale fondatorului ei, Corneliu Codreanu. Naraţiunea creionează un portret realist şi bogat în detalii al contextului istoric, dar tocmai unele momente esenţiale pentru înţelegerea evoluţiilor ulterioare (perioada întemniţării la Văcăreşti şi cazul Manciu) sunt tratate mai schematic, cu ignorarea multor amănunte revelatoare.
Astfel, procesului care a urmat uciderii prefectului de poliţie Manciu, Oliver Jens Schmitt îi dedică doar câteva pagini lapidare, în care autorul îşi însuşeşte pur şi simplu versiunea faptelor din punctul de vedere al acuzării, insinuând că verdictul final de achitare pe motiv de legitimă apărare ar fi avut mai degrabă motivaţii de ordin politic.[3] Iată un prim exemplu de selecţie părtinitoare a materialelor şi de punere subiectivă a accentelor, pe considerente numai de autor ştiute. Succesul de imagine repurtat în acele momente precum şi în anii următori de Căpitan şi adepţii săi e pus mai degrabă pe seama charismei sale personale şi a unei atitudini cavalereşti-romantice. Căci reformulările în jargon academic nu reuşesc să redea în totalitate autenticitatea şi sinceritatea unei stări de spirit şi să explice astfel rezonanţa ei în rândurile românilor, care şi-au exprimat în număr mare simpatia şi încurajările pentru tinerii complotişti întemniţaţi la Văcăreşti sau pentru acuzatul în cazul Manciu. Aspecte ca dimensiunea interioară, strădaniile de perfecţionare morală şi legăturile sufleteşti care erau puse la temelia viitoarei grupări sunt prezentate destul de nebulos, deşi câteva citate bine alese le-ar fi putut ilustra cu prisosinţă. Scopurile noii organizaţii legionare par a se reduce la un activism neobosit pe fondul unui naţionalism romantic, dublat de o combinaţie între misticism şi spirit cazon.
Firul naraţiunii istorice este întrerupt pentru moment la nivelul anului 1937, când Corneliu Codreanu ajunsese la apogeul popularităţii sale, pentru a face loc câtorva capitole de sinteză. Abordate din unghiuri diferite, portretele personalităţii acestuia schiţate aici sunt izbutite şi reprezintă un pas înainte pe care îl face istoriografia, deşi limitele intrinseci ale domeniului nu îi vor permite niciodată să se suprapună cu hagiografia. Îndeosebi din capitolele intitulate „Iconizarea”, „Misticul” şi „Scriitorul politico-religios” transpare o fascinaţie indubitabilă a autorului faţă de personaj, fie şi numai ca obiect de studiu.
Naraţiunea istorică este apoi reluată prin redarea evenimentelor din anii 1937-38, care au avut ca deznodământ final instaurarea dictaturii regale, arestarea şi condamnarea Căpitanului, însemnările sale din închisoare şi, în final, asasinarea sa. Corpul propriu-zis al cărţii se încheie cu un capitol concluziv, mult extins faţă de versiunea iniţială în limba germană, care îşi propune să fie o încercare de interpretare a personalităţii şi a concepţiei lui Corneliu Codreanu, considerat a fi unul din cei mai de succes politicieni de opoziţie din istoria recentă a Europei şi singurul lider studenţesc a cărui mişcare a mobilizat o ţară întreagă (p.336).
Toposuri recurente
Aşa cum am amintit mai devreme, starea de spirit a nucleului de tineri naţionalişti români este prezentată pe alocuri într-un limbaj rezumativ, care estompează nuanţe adesea importante. Totuşi, capitolele de început reuşesc să pună în evidenţă în mod remarcabil continuitatea între concepţia lui Corneliu Codreanu şi cea a naţionalismului românesc de la cumpăna veacurilor 19 şi 20. Ne sunt prezentate detalii bogate despre tatăl Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, şi activitatea sa constantă pe această linie. Astfel sunt revelate influenţe vizibile, concepţii care s-au transmis de la o generaţie la alta, contextul epocii respective fiind reprodus cu fineţea detaliului şi cu o excelentă intuiţie a amănuntului semnificativ.
Deloc suprinzătoare sunt anumite toposuri recurente, care domină caracterizările pe care Oliver Jens Schmitt le face de-a lungul întregii lucrări lui Corneliu Codreanu şi implicit Mişcării Legionare în ansamblu: caracterul violent, antisemitismul, caracterul fascist (cu asemănări şi cu deosebiri) dar totodată şi spiritualitatea autentic creştină. O îmbinare paradoxală şi fascinantă de însuşiri, pe care autorul încearcă totuşi să o explice. Aici formaţia sa de bizantinolog îl ajută în mod evident pentru o hermeneutică adecvată a dimensiunii creştine, a „misticismului” legionar, un aspect îndeobşte deficitar la majoritatea celorlalţi istorici, impermeabili la această dimensiune spirituală.
Trebuie totuşi precizat că aceste patru caracteristici nu sunt analizate în mod sistematic şi autonom. Autorul îşi presară observaţiile şi comentariile de-a lungul întregii naraţiuni. Adesea doar afirmă şi etichetează frapant, în tuşe categorice, emiţând verdicte personale. Pentru ca mai apoi, în alt loc, poate peste câteva zeci de pagini, propagandistul să facă loc istoricului profesionist şi obiectiv, care vine cu nuanţări, precizări şi contextualizări preţioase, oferind astfel o cheie de înţelegere adecvată a unor fapte şi atitudini. Deşi disparate, aceste fragmente constituie unul din meritele principale ale cărţii şi reprezintă un pas înainte în cercetarea istorică a fenomenului legionar. Rândurile care urmează îşi propun aşadar realizarea unei sinteze bazată pe tezele majore ale lucrării lui Oliver Jens Schmitt, însoţită uneori de anumite completări atunci când acestea se impun.
Violenţa
Pentru acest element pot fi considerate diferite paliere. Mai întâi poate fi amintită o atmosferă comună în epocă, care nu s-a datorat doar legionarilor: dezordini, tulburări, bătăi colective în campania electorală sau la diferite manifestaţii. Toate acestea erau la ordinea zilei, implicate fiind toate grupările politice şi autorităţile statului. Legionarii le înfruntau –conform propriei caracterizări – cu „spirit de muşchetar”. În cazul lor s-a vorbit mult mai ales de cazurile Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu, în care s-a recurs la pistol. Toate aceste incidente au fost însă provocate de o escaladare venită dinspre partea cealaltă, mult dincolo de pragul amintit mai sus al violenţelor cotidiene. Acesta a fost mecanismul care a generat o continuă spirală a violenţei, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine. „Brutalitatea lui Manciu era cunoscută, şi chiar şi adversari ai lui Codreanu considerau torturile drept dovedite. Pentru prima dată a apărut o dimensiune care urma să-l însoţească pe Codreanu, dimpreună cu mişcarea sa, până la sfârşit: violenţa din partea autorităţilor. Codreanu era un om violent, organizator şi conducător de revolte şi al unui complot, ajuns notoriu pentru tulburarea ordinii publice. Statul care îl combătea se purta autoritar şi adesea destul de brutal, nu doar restabilind ordinea, ci escaladând, prin violenţă ilegală, o spirală ce n-a mai putut fi întreruptă până în 1941. Violenţa din partea autorităţilor doar confirma sentimentul radicalilor că îşi exercită autoapărarea, că nu sunt agresori, ci victime, martiri pentru o cauză „sfântă””. (p.78)
Aducem în continuare o selecţie de citate care nuanţează foarte bine această tematică cât se poate de controversată.
„Liberalii din opoziţie combăteau guvernul printr-un limbaj violent, îi insultau pe membrii acestuia, făcându-i hoţi şi escroci, cereau „izbăvirea” ţării şi închisoare pentru guvernanţi. Limbajul politic al marilor partide cu greu se deosebea, în înveninarea lui, de cel al lui Codreanu sau al lui Cuza. Ceea ce trâmbiţa extrema dreaptă nici nu era atât de extrem raportat la declaraţiile celorlalte formaţiuni politice.”(p.127)
„Camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu efectul ei destabilizator asupra statului şi societăţii. Excelent informatul Constantin Argetoianu, autor al unui important jurnal, un tip cinic şi un bun cunoscător de oameni, el însuşi parte a sistemului, nota: „Singurul lucru organizat în România Mare e jaful şi şperţul”. El uita de serviciile secrete care pătrundeau până în vasele capilare al elitelor şi cărora istoricii le datorează cele mai multe informaţii, atât corecte, cât şi intenţionat deformate [s.n.], despre viaţa politică a României în perioada dintre războaie.” (p.128)
„Anii 1931-1932 au adus pentru Legiune o schimbare şi în raporturile cu autorităţile. În campania electorală şi aşa violentă, legionarii apăreau nu rareori înarmaţi – lucru prin care nu se deosebeau de alţi agenţi electorali. Autorităţile, mai ales jandarmeria, reacţionau la rândul lor din ce în ce mai dur. În 1932-1933, Legiunea a consemnat primii morţi din rândurile sale: Tudose Popescu a decedat din cauza sechelelor rămase din perioada de detenţie, Virgil Teodorescu a fost împuşcat de poliţişti când lipea un afiş, iar în timpul unor grele lupte de stradă la Iaşi, care au culminat cu asedierea căminului cultural de către forţele de ordine, a fost ucis un muncitor care încercase să le ducă pâine celor baricadaţi. La Iaşi şi la Târgovişte, mai mulţi legionari au fost răniţi. În sfârşit, Hristache Solomon a murit de pe urma rănilor căpătate într-o campanie electorală.” (p.143)
„LANC [Liga Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza, n.n] a înfiinţat după modelul Sturmabteilungen-urilor naziste, batalioane de asalt, aşa-numitele „Cămăşi Albastre”, care s-au făcut răspunzătoare de grave violenţe antisemite. Adesea, autorităţile îi luau pe membrii Cămăşilor Albastre drept legionari, fapt pentru care violenţa cuzistă şi cea legionară erau confundate.” (p.144)
„La sfârşitul anului 1933 Codreanu a intrat în primul său conflict major cu statul, reprezentat de Partidul Liberal, care a devenit în ochii legionarilor principalul adversar al mişcării. O privire unilaterală asupra Gărzii maschează însă dezvoltările principale din ţară. Mobilizarea politică, violenţa retorică şi reală au caracterizat anul 1933 la modul general, nefiind specifice doar gardiştilor. Jandarmeria şi poliţia acţionau din ce în ce mai dur împotriva Legiunii, iar spirala violenţei era accelerată de ambele părţi.” (p. 161)
„Începând cu 1934, declaraţiile sale publice referitoare la violenţă s-au schimbat, trecând de la încuviinţarea clară la autoapărare şi, în cele din urmă, la acceptare pasivă. Această evoluţie nu s-a desfăşurat pe deplin liniar; Codreanu n-a exclus categoric folosirea violenţei pe drumul către putere.[4] Problematică este, desigur, provenienţa surselor, dat fiind că mare parte din enunţurile care încuviinţează violenţa sunt furnizate doar de surse ale poliţiei.[5]” (p.254)
„Odată cu înaintarea în vârstă, activistul fanatic al violenţei devenise un om care oscila între acţiune politică şi contemplaţie mistică şi care, în momentele tensionate, se retrăgea în lumi mistice. Rolul său începea să semene, din ce în ce mai mult, cu cel al unui educator al neamului. (…) El urmărea înnoirea morală a societăţii, şi prin aceasta, în cele din urmă, mântuirea colectivă transcendentă a neamului; în viziunea sa, puterea lumească era doar o etapă premergătoare în atingerea acestui ţel. (…) Codreanu avea îndoieli cu privire la reuşita unui puci, consemnând acest lucru, în jurnalul său, încă din 1934. El ştia că puterea statului era superioară puciştilor. La începutul anului 1937, după înmormântarea luptătorilor din Spania, când se vorbea insistent despre o lovitură de stat, a precizat, în Circulara 58, că Legiunea nu va organiza niciodată o conspiraţie sau o lovitură de stat. Totuşi, în iunie 1937 un informator raporta că în cercul său restrâns se spunea: „Noi vom trebui să venim la putere numai prin forţă”; pentru aceasta era nevoie ca lucrurile să fie pregătite cum se cuvine, pentru „a revoluţiona statul, din temelie, creând statul legionar”. Rapoartele informatorilor trebuie însă analizate cu prudenţă, de la caz la caz. Pe de altă parte, având în vedere schimbările din starea de spirit a Căpitanului şi afirmaţiile adesea impulsive, contradicţiile nu trebuie să ne mire prea mult.[6]” (p. 289f)
În orice caz, în atmosfera tensionată care se crease, deşi Corneliu Codreanu înclina din ce în ce mai evident către renunţarea la violenţe, fie ele şi numai sub formă de ripostă, spirala morţii şi-a continuat vârtejul, atingând deznodământul cunoscut. Căpitanul legionarilor a fost arestat şi condamnat printr-o înscenare judiciară, fiind ulterior asasinat în închisoare. Replicile şi contraloviturile sângeroase au continuat până în toamna lui 1940, tensiunile acumulate în toţi anii anteriori neputându-se descărca decât în acest chip tragic.
Antisemitismul
Problema evreiască din România începutului de secol 20 este descrisă cu obiectivitate. Se scoate în evidenţă imigraţia masivă din secolul 19, localizată în special în zona Moldovei, care a făcut ca Iaşul să devină un oraş pe jumătate evreiesc, alte târguri de provincie devenind chiar locuite majoritar de evrei. „Imigraţia masivă a fost multă vreme tolerată în virtutea unei politici de laissez-faire a principatului Moldovei. Imigranţii au dobândit poziţii de frunte în domeniul meşteşugurilor, în breasla hangiilor şi în cămătărie, fiind, de asemenea, luaţi din ce în ce mai mult ca arendaşi de boierii latifundiari. A apărut astfel o clasă de mijloc evreiască în societatea românească puternic polarizată. (…) Chiar şi o societate mai stabilă ar fi resimţit efectele unei imigraţii atât de ample.” (p.27) Reacţia românească la acest fenomen a fost catalizată îndeosebi de elitele intelectuale, autorul amintind aici linia lui Eminescu, urmată de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza la începutul secolului 20, direcţie pe care s-a înscris şi profesorul Ion Zelea Codreanu. Deşi Ţările Române erau familiarizate cu imigraţia şi cu alteritatea culturală încă din Evul Mediu, noul fenomen manifesta o cu totul altă dimensiune. În faţa proporţiei covârşitoare a populaţiei evreieşti îndeosebi în Moldova, elitele româneşti „combăteau ceea ce considerau a fi un cosmopolitism periculos, temându-se că imigranţii necreştini nu vor mai fi asimilaţi, ba chiar vor prelua acele poziţii economice şi sociale de care depindea modernizarea ţării.” (p.29) Dincolo de reacţiile elitelor româneşti, autorul nu uită să amintească de răscoalele ţarăneşti din 1907, îndreptate în principal împotriva arendaşilor evrei, şi care au fost reprimate cu brutalitate de către autorităţi. Prilej cu care scoate în evidenţă şi violenţa care caracteriza la modul general societatea şi scena politică românească a epocii, o caracteristică ce avea să se perpetueze şi în deceniile următoare.
După realizarea României Mari în 1918, în special datorită reunificării cu Basarabia, problema evreiască a căpătat noi dimensiuni, fiind suprapusă peste agitaţia cu caracter comunist. Aceasta avea să fie atmosfera în care avea să înceapă lupta naţionalistă a lui Corneliu Codreanu în anii 1919-20. Revolta studenţească de la 1922, datorată procentelor majoritare ale studenţilor evrei şi a tentativelor de a submina tradiţiile (eliminarea slujbei religioase de început de an) este considerată de autor drept un corespondent românesc, dar cu semn schimbat, al revoltei studenţilor din occidentul anului 1968, consecinţele ei asupra mersului ulterior al societăţii fiind de natură profundă. Activismul studenţesc nu a fost lipsit de folosirea forţei fizice în impunerea propriului punct de vedere. Profesorii naţionalişti în frunte cu A.C. Cuza au sprijinit mişcarea studenţească, activiştii acesteia având să se regăsească în formaţiunea cuzistă LANC. Deşi la un moment dat drumurile lui Corneliu Codreanu şi LANC s-au despărţit, antisemitismul a rămas o temă comună, deşi perspectivele de abordare au devenit diferite.
„Ca şi A.C. Cuza, Codreanu se arăta inflexibil în gândirea sa antisemită. „Eliminarea” însemna pentru el emigrarea forţată. Într-o analiză internă asupra modalităţilor de învingere a duşmanilor, s-a discutat, cu privire la populaţia evreiască, de (sic!) măsuri coercitive în vederea emigrării, iar în cazul deturnării fondurilor publice, de tragerea în ţeapă în stilul lui Vlad Ţepeş.[7] Antisemitismul lui Codreanu era nu atât fundamentat pe biologia raselor, cât social, economic, cultural şi religios. Evreii erau văzuţi drept piedica principală în calea modernizării României şi a formării unei comunităţi naţionale omogene.[8] Întâlnim aici antisemitismul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, moştenirea lui Eminescu şi a Partidului Naţionalist-Democrat al lui Iorga şi Cuza. Codreanu a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, un antisemit convins. Legiunea, spre deosebire de cuzişti, nu era o mişcare antisemită monotematică. Pe bună dreptate s-a observat că a avut un succes deosebit atunci când antisemitismul radical de la începuturi, din Moldova, a fost înlocuit[9] de dublul mesaj al resurecţiei naţionale şi al revoluţiei sociale. Codreanu exercitase şi încurajase ani de zile violenţa împotriva evreilor [cu referire probabil la primul palier evocat mai devreme, n.n.], contribuind astfel substanţial la starea de spirit antisemită din România. Dar el nu era singurul răspunzător pentru această stare de lucruri. Uciderea evreilor de către armată şi autorităţi începând cu anul 1941 nu se datorează doar propagandei legionare şi practicilor violente ale acesteia. S-a pierdut din vedere în mare măsură faptul că LANC şi PNC, aşadar partide tolerate de rege şi de establishment – PNC fiind finanţat din Germania – , poartă o răspundere insuficient cercetată faţă de exercitarea violenţei fizice împotriva evreilor, asta dacă facem abstracţie de tonurile antisemite din multe partide, cu excepţia aripii de stânga a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a altor grupări de orientare mai accentuat stângistă.” (p.196f)
O privire asupra ziarelor ţarăniste din epocă i-ar fi arătat însă autorului că până şi Ion Mihalache, exponentul aripii de stânga a ţarăniştilor, a avut discursuri îndreptate împotriva dominaţiei economice evreieşti: „Într-adevăr este o necesitate ca pe toţi evreii intraţi în ţară de la război, trebuie neapărat să-i revizuim, iar pe cei vechi să-i înlocuim prin români, bine pregătiţi prin cooperaţie şi etatism. (Ion Mihalache – discurs la Câmpulung) (…) Partidul naţional-ţărănesc, prin glasul autorizat al dlui Ion Mihalache, s-a pronunţat pe (sic!) nenumărate rânduri în acest sens. Ultimul dsale discurs, rostit la Câmpulung-Muscel, din care reproducem o frază în manşeta acestui articol, e o nouă dovadă a înţelegerii şi pătrunderii problemei în sensul cel mai apropiat de adevăratele interese ale ţării şi naţiunii. (…) Dacă e vorba de evreimea intrusă, aceea care a pătruns în casa românească când uşa rămasă deschisă n-a fost destul de vigilent supravegheată, nu avem nimic de zis. Semnăm măsurile de revizuire şi acelea de expulzare. Aceştia veniţi de ieri, de alaltăieri, n-au durat aici la noi nimic trainic, nimic ce s-ar fi putut angrena în viaţa noastră de stat; ei, plecând de pe alte meleaguri, n-ar putea lua nimic ce ar putea jena mersul economiei acestei ţări, doar aurul adunat la ciorap de pe urma unor afaceri nu tocmai curate. Nu e cazul celor aflaţi aici dinainte de război, dinainte de unire. Despre aceştia vorbeşte d. Mihalache când spune: «să-i înlocuim prin români, bine pregătiţi prin cooperaţie şi etatism.»” („Problema evreiască”, Ziarul „Românul”, Nr.5/1938)[10]
Vedem aşadar că până şi PNŢ-ul, considerat a fi în epocă un etalon în materie de democraţie, se pronunţa pentru expulzarea evreilor intraţi ilegal în ţară în ultimele două decenii, precum şi pentru „românizarea” economiei. Pe de altă parte, doar atmosfera generalizat antisemită din perioada interbelică nu explică decât foarte parţial acţiunile armatei române îndreptate împotriva evreilor, în timpul unui război purtat de fapt împotriva comunismului. Detalierea acestui subiect depăseşte însă cadrul de faţă şi nu are legătură nici cu tematica abordată de Schmitt în cartea sa.
În mod surprinzător pentru un autor cu pretenţii, Schmitt nu insistă asupra „comerţului legionar”, asupra modului de a consolida poziţiile româneşti în societate tocmai printr-o concurenţă economică, adică pe o cale absolut legală. Acesta e un element esenţial, care pe lângă latura moral-educativă marchează încă o deosebire între antisemitismul legionar şi cel cuzist. Existenţa sa este amintită în treacăt (p. 250), dar fără a se face vreo analiză aprofundată asupra motivaţiilor sale.
Caracterul fascist
Aici nu este vorba doar de încadrarea în paradigma generală amintită la început, ci şi de o serie de aspecte specifice. Schmitt face o distincţie foarte precisă între spiritul tradiţionalist, de inspiraţie mai degrabă naţionalist-romantică, pe fondul unui misticism creştin, care a caracterizat primii ani ai Legiunii, şi stilizarea ei ulterioară ca exponent al unei direcţii totodată moderniste, urbane, pe care au formulat-o intelectualii legionari bucureşteni ai începutului anilor 30, îndeosebi cei grupaţi în cuibul „Axa”. Evident, aceştia s-au dovedit permeabili curentelor intelectuale ale epocii şi au încercat astfel imprimarea unui nou stil, acoperirea cu un nou veşmânt, sincron cu tendinţele (sau cu modele) similare din apus. Fireşte, nu a fost vorba pur şi simplu de o copiere sau de un împrumut mecanic, ci de circulaţia fluidă a unor locuri comune, în spiritul unui sincronism cultural care avea totodată şi puternice corespondenţe autohtone. Un exemplu ar fi exaltarea patosului eroic. În fond o constantă a condiţiei umane, definitoriu şi în formarea tânărului Codreanu, acest element avea să fie prezent în anii următori şi în retorica generalilor care urmăreau însufleţirea trupelor luptătoare contra bolşevismului. La intelectuali el se manifesta după caz şi prin punerea unor accente specifice, pe un fond spenglerian sau nietzschean, cel mult acestea putându-i conferi nuanţe „fasciste”. Dar, dincolo de acest stil abordat de cei în cauză, fondul primar al Legiunii, cel care era caracteristic nucleului ei fondator şi care a rămas în permanenţă constant, era de fapt cu totul altul.
„Charisma lui Codreanu i-a adus noi adepţi, iar aceştia nu s-au mulţumit s-o absoarbă, ci au lucrat ei înşişi în mod activ la o nouă imagine a lui Codreanu. Următoarea metamorfoză a lui Codreanu a fost plăsmuită de intelectuali. Din acel Făt-Frumos, apostol al ţăranilor şi monah-cavaler trebuia să fie plămădită icoana unor vremuri noi, care să nu mai amintească de întinderile din răsăritul României şi de profunzimile medievale ale istoriei româneşti, ci să întruchipeze promisiunea unei modernităţi româneşti naţionaliste.” (p.137f) Dar dincolo de noile forme, fondul a rămas stabil. „Chemările la vot din anii 1931-1932 trimit mai degrabă înapoi la anii ’20 decât la interpretarea modernist-revoluţionară, în cheie fascist-nazistă, a Legiunii de către intelectualii bucureşteni.” (p.141) Totuşi, referindu-se la anii următori, când forma discursului avea să se schimbe treptat, Schmitt încadrează o scriere a lui Ion Banea din „Glasul Bucovinei” (noiembrie 1933) la o stilistică de tip fascist: „Căpitanul! Gând. Hotărâre. Vitejie. Acţiune. Viaţă. Pe el îl iubim. Pe el îl ascultăm. Lui îi stăm la ordine. El este nădejdea noastră de azi şi a României de mâine. Prin el suntem tari. Prin el suntem temuţi. Prin el vom birui.” (p.147) Senzaţia cititorului cunoscător este că aici asistăm la o interpretare forţată. O parte din acest text este inclus şi în prefaţa broşurii „Căpitanul” de Ion Banea, publicată în 1936. Întreaga scriere e redactată într-un stil „căpitănesc”, „legionar”, cu o substanţă specifică, departe de orice slogane de împrumut. Frazele encomiastice, asemeni celei citate mai devreme, sunt apariţii mai degrabă izolate. Dacă Banea şi-a luat anumite modele, atunci cu siguranţă a făcut-o în persoana Căpitanului, care scria dintotdeauna în acest ton atât de caracteristic, prin exprimări scurte şi penetrante.
Schmitt aduce şi alte argumente: „În octombrie 1933, Codreanu a elaborat împreună cu Mihai Stelescu şi Nuţu Eşanu un nou program şi o nouă organigramă, la care intelectualii bucureşteni n-au avut nicio contribuţie. Modelul era reprezentat de naţional-socialismul german şi de fascismul italian. Cadrele trebuiau „mecanizate”. Organizarea a fost înăsprită şi centralizată după modelul conducătorului. Codreanu dorea o „şcoală de fanatism”, pe ai cărei absolvenţi îi examina el însuşi. Voia să aibă la dispoziţie două mii de oameni ca „echipă a morţii”[11], gata să îndeplinească orice ordin. În vederea formării unitare era folosită şi Cărticica şefului de cuib”” (p.148f) Nefiind vorba de elemente arhicunoscute, aceste aspecte (programul şi organigrama, dacă interpretarea autorului asupra lor e corectă) trebuie mai degrabă încadrate la o tentativă episodică, depăşită ulterior de evenimente. În realitate, normele de organizare cunoscute de legionari erau cele din Cărticică, nu ca un auxiliar, cum sugerează Schmitt, ci acestea erau de fapt principiile lor fundamentale.
Un exemplu mai relevant de adoptare a unei retorici intelectuale sincronizată cu cea a curentelor europene de dreapta, aşa cum am descris-o mai devreme, îl constituie Alexandru Cantacuzino. Despre conferinţa „Românul de mâine”, susţinută de acesta în 1935, Schmitt spune că avea un caracter „vitalist, futurist, intelectual şi se inspira puternic din retorica fascistă italiană despre transformarea societăţii într-una eroică” (p.183) Câteva rânduri mai departe, scrierea lui Cantacuzino „Între lumea legionară şi lumea comunistă” este rezumată lapidar, concluzionându-se că teoria expusă poate fi încadrată fără dubii la fascism: cultul eroic al morţii şi omul nou, în vreme ce creştinismul, transcendenţa, erau mult mai puţin accentuate decât în mistica „Văcăreştenilor”. Totuşi, situaţia este mai complexă decât pare, iar scrierile lui Alexandru Cantacuzino trebuie privite în ansamblul lor. Căci într-o altă conferinţă, „Românismul nostru”, acesta lansează un avertisment explicit, de care Schmitt pare să nu fi ţinut seama: „Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialistă germană. Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine. Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre, e faptul că ea se înrădacinează adânc în învăţămintele şi în misticismul creştin.” Alexandru Cantacuzino dezvoltă în continuare această idee, scoţând în evidenţă caracterul creştin al concepţiei legionare şi subliniind totodată diferenţele de esenţă între aceasta şi fascism/naţional-socialism.
Apare evident că Oliver Jens Schmitt caută cu orice preţ să găsească şi cât mai multe asemănări, menite să justifice paradigma aleasă. Deşi nu pot fi trecute cu vederea, ele pot fi considerate mai degrabă drept pur formale, ţinând cel mult de unele inspiraţii stilistice tributare duhului acelei epoci. Ele au constituit mai mult o haină exterioară, fără a se renunţa însă la ceea ce era de fapt specific şi autohton, la miezul spiritual creştin. Bineînţeles, Schmitt rămâne în permanenţă conştient de diferenţele existente, pe care le subliniază la rândul său în diverse locuri ale lucrării sale. La o lectură atentă a cărţii sale, diferenţele semnalate apar totuşi mult mai semnificative decât unele asemănări conjuncturale.
Astfel, despre singurul discurs al Căpitanului de la care a rămas o înregistrare audio, Schmitt scrie (în mod evident sub imperiul unei puternice impresii): “Codreanu vorbeşte rar şi pătrunzător; diferenţa dintre modul său de exprimare şi cel al altor lideri fascişti este notabilă. În ceea ce îl priveşte, este propovăduitorul care se adresează credincioşilor. Este vorba de jertfă şi martiriu, ispită şi statornicie, blestem şi alegere, de valea de lacrimi pământească şi de speranţa în înviere. Nu lozinci politice, nu antisemitism sau chemare la revoluţie lumească. Dacă n-am cunoaşte contextul campaniei electorale, am interpreta textul în primul rând din punct de vedere religios. Este vorba de un fel de descântec, amplificat şi mai mult prin blestem. Din nici un alt document mistica legionară nu reiese atât de limpede.” (p.226)
Alte pasaje esenţiale pe această temă din cartea lui Schmitt:
“Codreanu reinterpreta fascismul italian şi naţional-socialismul german drept mişcări creştine, considerându-le apropiate în plan ideatic de mişcarea sa. Această eroare fundamentală şi exaltarea mistică a lui Codreanu se numără printre motivele pentru care Puterile Axei nu sprijineau Legiunea. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că teoreticienii legionari accentuau diferenţele faţă de fascismul german şi cel italian de la sfârşitul anilor ’30. Astfel, principalele deosebiri între “naţionalismul nostru răsăritean” şi Occident vizau păgânismul celui din urmă, materialismul, separaţia dintre Biserică şi stat, în timp ce scopul Legiunii era mântuirea religioasă. Interpretarea textelor profund personale ale lui Codreanu, cu puternicul lor filon mistico-ortodox, pune în lumină diferenţa de ordin politic dintre Hitler şi Codreanu. Interpretarea zilei din urmă [apocalipsei, n.n.] este la primul rasistă, la cel de-al doilea religioasă – iar la Codreanu această interpretare nu ia forma unei “religii politice” cu atribute clar definite.” (p.234)
“A existat, fără îndoială, în România o “coloană a cincea” a celui de-al Treilea Reich; contrar celor trâmbiţate de propaganda contemporană şi de cea comunistă de după 1945, nu legionarii erau complicii “hitlerismului”, ci politicienii apropiaţi regelui din cadrul establishment-ului. La 8 noiembrie 1936, cu sprijinul secret al partidului nazist, 100.000 de adepţi au PNC au trecut în marş prin Bucureşti, arborând salutul hitlerist şi drapele cu svastică, iar aceasta cu aprobarea unui guvern care, prin intermediul lui Goga, întreţinea legături secrete cu nazişti de frunte. Asemenea marşuri nu le-au fost permise niciodată legionarilor.” (p.194f)
“În “Pentru legionari” lipseşte orice fel de dezbatere ideologică cu liderii fascişti internaţionali. Se vede foarte clar de aici că, asemenea altor doctrinari legionari, Codreanu considera legionarismul un fenomen paralel, independent de fascismul italian şi de naţional-socialismul german. (…) Învăţătura lui de credinţă era dedusă dintr-un mediu pur românesc, fapt prin care îşi sublinia propriile capacităţi de conducere.” (p.240)
“Învierea naţiunii este înţeleasă de teoreticienii fascismului, de preferinţă, ca teorie a unui “naţionalism palingenetic”, care ar fi nucleul oricărei ideologii fasciste. Explicaţiile lui Codreanu par să corespundă, punct cu punct, acestei definiţii. Totuşi, doctrina Căpitanului se deosebeşte în mod hotărâtor de alte fascisme prin modul său nemetaforic, profund religios, de a înţelege învierea. Nu e vorba doar de “renaştere” pe pământ (gr. palingenesia), ci de o cale îndreptată în sus, de o făgăduinţă a mântuirii transcendente, aşa cum promite creştinismul.” (p.242)
„O a doua abordare contestă tocmai acest nucleu religios al mişcării lui Codreanu. În sensul teoriei religiei politice, expusă pe larg în cercetările asupra fascismului, se vorbeşte de „lozinci cvasireligioase”, care ar fi servit unei „religii politic-seculare cu clară voinţă de putere”. Astfel, legionarismul este pus pe acelaşi plan cu fascismul italian şi cu naţional-socialismul german. E adevărat că au existat voci care urmăreau în primul rând o revoluţie politică şi socială – oameni care se înţelegeau drept teoreticieni ai fascismului sau care susţineau, ca Mihail Manoilescu, variante ale doctrinelor fasciste, precum corporatismul lui Mussolini. Dezbaterile din cercetare neglijează uneori faptul că legionarismul era un edificiu doctrinar compus din mai multe voci şi că exista o comunicare pe mai multe canale. Un edificiu doctrinar legionar de tip monolitic este mai degrabă un construct al cercetărilor asupra fascismului preocupate de istoria ideilor decât o realitate istorică. În punctul culminant al puterii sale, Codreanu era oarecum deasupra presei curente, chiar şi deasupra organului de presă al mişcării sale, „Buna Vestire”. El nu se opunea însă ca intelectualii din jurul lui să-şi realizeze propriile construcţii de idei, care preluau elemente fasciste în chip mult mai pregnant decât conducătorul şi care urmau doar parţial transcendenţa profund religioasă, mistică a lui Codreanu. Această relaţie tensionată a fost exprimată de Mihail Polihroniade care, după prăbuşirea mişcării în 1938, se plângea că ar fi fost mai bine ca legionarii să postească şi să se roage mai puţin şi să acţioneze mai mult.” (p.244)
Despre cultul morţilor, prezent şi în celelalte mişcările fasciste, Schmitt afirmă că în cazul legionarilor acesta avea rădăcini religioase şi că nu poate fi derivat dintr-o interpretare generică a fascismului. (p.245) Din fragmente precum cele amintite mai devreme se poate deduce că Schmitt consideră legionarismul ca fiind bazat pe un miez autentic creştin, idee pe care o dezvoltă pe numeroase pagini ale lucrării sale.
Creştinism
Filonul creştin al concepţiei legionare reprezintă aşadar o temă pe care cartea lui Schmitt o accentuează în mod deosebit. Autorul încearcă chiar o abordare dintr-o perspectivă mai amplă, menită să ilustreze religiozitatea poporului român ca o trăsătură caracteristică a psihologiei sale colective. În mod exemplar se face referire detaliată la fenomentul Maglavit, deşi acesta nu a avut o legătură directă cu Mişcarea Legionară. „Mistica lui Codreanu explică, în orice caz, efectul său neobişnuit asupra unei mari părţi a populaţiei, care, stârnită de fenomenul Maglavit şi de alte episoade similare, nu năzuia doar în mod difuz la izbăvirea supranaturală, ci spera în conturarea unei mistici structurate, îndreptate spre un ţel politic, cu o făgăduinţă clară a mântuirii şi, mai ales, cu un vestitor şi izbăvitor bine definit. Acesta era Căpitanul.”(p.235)
La p.205 Schmitt face o menţiune despre afirmaţia lui Virgil Ionescu, om al elitei bucureştene, simpatizant al legionarilor. Astfel, după uciderea lui Manciu, Codreanu ar fi renunţat vreme de zece ani la Sfânta Împărtăşanie şi dormea mereu pe jos, în semn de pocăinţă.
Semnificativ şi deloc suprinzător este de asemenea faptul că dintre toate scrierile lui Corneliu Codreanu, Schmitt se ocupă cu lux de amănunte mai ales de jurnalul din detenţie cunoscut sub titlul „Însemnări de la Jilava”, al cărui mesaj de factură creştină este reprodus cu fidelitate. O face chiar în mai multe locuri: atât în capitolul intitulat „Misticul”, cât şi ulterior, în corpul naraţiunii istorice a faptelor anului 1938. Autorul aderă la concepţia după care latura mistic-contemplativă, alături de cea activistă, făptuitoare, reprezintă doi poli complementari, în egală măsură definitorii pentru caracterul şi personalitatea Căpitanului. Din amplele referinţe la această dimensiune creştină a legionarismului care pot fi găsite în cartea lui Schmitt (o parte din ele fiind deja menţionate mai sus), mai aducem doar un citat în care autorul comentează relaţiile Bisericii cu Mişcarea Legionară.
„Biserica s-a pronunţat, punctual şi sub presiunea împrejurărilor [a guvernanţilor, n.n.] asupra asasinării lui Duca şi asupra taberelor de muncă, pe care guvernul voia să le îngrădească. A fost însă reţinută când era în cauză doctrina legionară – lupta împotriva democraţiei, împotriva francmasonilor şi a evreilor [poate deoarece le consideră că reprezintă, alături de comunism, în grade felurite, forţe apocaliptice cu caracter anticreştin? n.n.]– şi a trecut cu vederea[12] practicile religioase ale legionarilor sau misticismul lor. Cum ar fi putut să procedeze altfel, când mitropoliţii Basarabiei şi Ardealului, mii de preoţi, diaconi, teologi şi studenţi în teologie, călugări şi călugăriţe sprijineau entuziasmaţi Legiunea? Unele cercetări mai noi arată că, dimpotrivă, doctrina şi practica legionară erau trup din trupul ortodoxiei, fie că era vorba de modul organic de a înţelege comunitatea sau de pomenirea morţilor, de pildă, sub formă de parastase.” (p.243)
Concluzii
În fond, ce s-ar mai putea spune nou despre un fenomen atât de cunoscut şi de răs-analizat precum cel legionar? La modul absolut, aproape nimic, doar dacă ar mai apărea unele documente cu un caracter senzaţional, necunoscute până acum. Întrebarea este însă improprie dacă ne referim la domeniul cercetării istorice. Rolul istoricului este acela de a se apropia cât mai fidel de realitatea pe care o studiază, dincolo de orice partizanat politic sau de altă natură. Ca atare, în istoriografie se poate veni întotdeauna cu ceva nou: cu o perspectivă inedită, care depăşeşte sau completează abordările anterioare, punându-le în evidenţă limitele şi insuficienţele. Lucrarea lui Oliver Jens Schmitt se încadrează în mod indiscutabil în această categorie. Ea reprezintă un cert pas înainte în înţelegerea ştiinţifică, academică, a legionarismului (căci nu ne referim aici la o înţelegere de altă natură). Deşi contrazice şi corectează multe interpretări eronate, care ignorau dimensiunea creştină sau o minimalizau, considerând-o un soi de „religie politică”, cartea de faţă rămâne tributară paradigmei oficiale a „fascismului”, pe care nu îndrăzneşte s-o conteste în mod frontal. Fireşte, în istoriografie e întotdeauna loc de îmbunătăţiri, de revizuiri. Cartea lui Schmitt conţine şi destule detalii amendabile, care ţin mai ales de descrierea sau interpretarea unor fapte istorice. Totuşi, ele joacă mai degrabă un rol secundar în economia unei lucrări în care ideile centrale sunt cele evidenţiate mai sus. Nu e cazul să le detaliem aici pe toate, ci ne vom opri doar asupra unor interpretări aflate în relaţie cu mesajul central al cărţii.
Astfel, la p.333 Schmitt distinge între „cercul interior” al Legiunii, camarazii intimi ai Căpitanului, care ar constitui un soi de „ordin cavaleresc” ortodox caracterizat printr-o mistică accentuată, şi marea masă a ei, alcătuită din adepţi ai unei linii mai degrabă militant-naţionaliste, „laice”, care nu ar fi împărtăşit acea transcendenţă de natură cvasi-ezoterică, apanaj exclusiv al unui cerc restrâns. El afirmă însă îndată că Biserica –prin numeroşi preoţi şi monahi- a susţinut ambele curente. Realitatea e că dimensiunea creştină era de fapt răspândită pe o scară mult mai largă. Chiar dacă corpul muncitoresc al Legiunii (sau o parte a sa) era încadrat mai ales pe o direcţie social-revoluţionară, latura spirituală depăşea cu mult cercul apropiaţilor Căpitanului. Ea ţinea în fond de un anumit specific românesc, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine în altă parte. Pentru această realitate stau mărturie numeroasele cărţi memorialistice, îndeosebi ale supravieţuitorilor temniţelor comuniste, legionari sau fraţi de cruce, care nu l-au cunoscut niciodată personal pe Căpitan, sau l-au văzut în carne şi oase cel mult fugitiv. La toţi aceştia – ca şi la cei evocaţi în scrierile lor- dimensiunea spirituală este un element de necontestat.
Deşi în cazul Căpitanului Schmitt înţelege această latură până la un punct, la un moment dat el pare a rata esenţialul. Astfel, el afirmă că „tocmai această mistică pronunţată, această năzuinţă spre transcendent a slăbit puterea de decizie a politicianului Codreanu. Până la sfârşit, Căpitanul nu şi-a putut armoniza cele două roluri, de mântuitor al României şi de politician fascist opus sistemului. De aceea a şi eşuat.”(p.245)
După cum se vede, Schmitt interpretează aici „succesul” în termeni exclusiv politici. În realitate, o „armonizare” deplină, aşa cum ne este sugerată mai sus, era şi este imposibilă. Aceasta pare a fi lecţia care se desprinde din destinul Căpitanului. Iar legile condiţiei umane, contextul istoric, manevrele adversarilor, soarta, sau toate la un loc, l-au adus la un moment dat chiar în faţa unei opţiuni categorice: sau-sau. Nu mai avea altă alternativă. Presupunând că ar fi dat dovadă de mai mult pragmatism şi oportunism politic, trădându-şi vocaţia mistică, atunci da, probabil ar fi reuşit să ajungă şi la putere, indiferent pe ce cale. Dar oare, dacă intreprindem acest exerciţiu de istorie contrafactuală, personalitatea sa ar mai fi avut atunci aceeaşi aură? Ce valoare ar fi avut acel „succes” cu certitudine episodic, dobândit în urma unei abdicări de la perspectiva eternităţii neamului, pe care Căpitanul o considera fundamentală? Deşi Schmitt pare să ignore spiritul de jertfă ca o componentă esenţială a concepţiei legionare, este evident că impactul major al lui Corneliu Codreanu se datorează în special acestei dimensiuni transcendente, pe care nu a trădat-o şi pe coordonatele căreia şi-a dat viaţa. Dacă liderul legionarilor ar fi fost doar un simplu conducător fascist într-o ţară înapoiată, aflată la periferia Europei, fie şi ajuns temporar la putere, cu siguranţă că un istoric precum Oliver Jens Schmitt nu ar fi găsit de cuviinţă să-i dedice o asemenea carte. Corneliu Codreanu ar fi rămas un personaj tern, un prizonier al cadrelor epocii sale, despre care s-ar fi vorbit ulterior doar în termeni de fapt divers – aşa cum tratează Schmitt de pildă gruparea cuzistă. Aşa însă, pus în faţa tragismului unei alegeri exclusive, Căpitanul a optat pentru ceea el considera mai intim, mai autentic şi mai conform concepţiei sale. Adică pentru modelul christic. Aici echilibrul dintre omul de acţiune şi misticul contemplativ se rupe în favoarea celui din urmă. Eşecul politic al Căpitanului este însă compensat din plin de un „ceva” inefabil, de o charismă pe care o iradiază şi postum. Fapt care, iată, este confirmat şi de această carte a unui cercetător străin, care e în mod evident fascinat de un subiect de istorie românească capabil să răsfrângă profunzimi nebănuite, poate de negăsit în alte părţi.
În încheiere aducem un citat din romanul lui Vintilă Horia, „Cavalerul resemnării”, care pare (sau nu?) a se potrivi cu subiectul consideraţiilor din textul de faţă. Unul din personajele cărţii, un pictor veneţian, îi spune principelui valah Radu-Negru: „Va trebui într-o bună zi să-l distrugem pe Leviatan. Să ne gândim la viitorul oamenilor. Să păstrăm spiritul codrilor şi să facem din el idealul copiilor noştri, filosofia oamenilor liberi. Un nou profet se va ridica într-o zi pentru a predica cruciada împotriva lui Leviatan. Acel profet sau acel Mesia va ieşi poate din adâncurile codrului vostru. De „acolo” ar trebui să vină.”
Ne-am permis doar o mică modificare faţă de textul publicat la editura „Vremea”, tradus după originalul francez: termenul de „păduri” l-am înlocuit cu cel specific românesc de „codri”. Nu cumva prin această rocadă de termeni, pasajul poate fi privit într-o altă lumină? Bineînţeles, o operă literară de valoare –iar Vintilă Horia este un creator de mare calibru artistic- este una care lasă toate posibilităţile deschise, lăsându-l pe fiecare cititor să tragă concluzia pentru sine …
(versiune extinsă a unui recenzii a ediţiei germane, publicată în „Permanenţe”, Nr. 6/2017)
Note:
[1] „Să fi fost toţi filosofii lumii „fascişti” sau „escroci”? Să fie un Croce, un Bergson, un Russel, un Husserl — escroci şi lichele ? Să fie oare întreaga psihologie contemporană — care verifică autonomia vieţii sufleteşti — o creaţie fascistă ? Să fie fizicianul Heisenberg, el însuşi, un fascist sau un escroc? De! Mai ştii? Nu l-au scos marxiştii noştri pe Eminescu hitlerist şi pe Pârvan un huligan rasist? Într-o discuţie cu asemenea „revoluţionari” te poţi aştepta la orice… D-le Paraschivescu, dacă eşti cel puţin atît de „cinstit” cît îmi ceri mie să fiu faţă de d-ta, du-te întîi la o bibliotecă, informează-te pe îndelete, află ce înseamnă „spiritualitate” — şi apoi vino să stăm de vorbă. Căci la strigătul d-stră de revoluţionari marxişti — „intelectualii e fascişti!” — eu nu pot, deocamdată, decît ridica din umeri.“ (Mircea Eliade – „Intelectualii e fascişti!“ „Vremea“, Anul VIII, Nr. 381, 24 Martie 1935)
[2] Wilhelm Reich, care în perioada interbelică a emigrat din Germania în Statele Unite, prin teoria sa freudo-marxistă subminează practic toată rânduiala firii, de la familie la Biserică şi naţiune, considerând aceste structuri drept germeni ai „fascismului“. Ideologia sa vizează dizolvarea programatică a lor, chipurile pentru a împiedica resurecţia „fascismului” înţeles în primul rând ca structură mentală, bazată şi pe elemente iraţionale, de natura afectivă. Pentru Reich, spiritualitatea (numită „misticism“) se reduce la o sexualitate reprimată şi refulată sub forma unor închipuiri cu caracter religios, iar familia tradiţională este considerată drept un nucleu reproductiv pentru orice tip de gândire reacţionară, o veritabilă „fabrică“ de structuri şi ideologii reacţionare. Soluţia propusă de Reich pentru demantelarea acestor structuri tradiţionale este „eliberarea sexuală” – lucru care chiar s-a întâmplat în occidentul anilor 60 ai secolului trecut şi care continuă în mod programatic şi în ziua de azi, prin asaltul pentru impunerea căsătoriilor homosexuale.
[3] O tratare foarte bine documentată a procesului de la Turnu Severin din 1925, în urma căruia Corneliu Codreanu a fost achitat pe motiv de legitimă apărare în cazul uciderii prefectului de Poliţie Constantin Manciu poate fi citită în revista „Historia”: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corneliu-zelea-codreanu-si-procesul-de-la-turnu-severin-un-moment-esential-pentru-miscarea-legionara-i şi https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corneliu-zelea-codreanu-si-procesul-de-la-turnu-severin-un-moment-esential-pentru-miscarea-legionara-ii . Pe scurt, curtea cu juraţi trebuia să dea un verdict în baza codului penal aflat în vigoare încă din 1864, de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, care prevedea pentru „legitima apărare” nişte limite mult mai largi decât în zilele noastre: „Nu este nici crimă, nici delict când fapta va fi săvârşită din cauză de legitimă apărare. Apărarea este legitimă când este necesară spre a respinge un atac material, actual şi injust, în contra persoanei sale sau a altuia. Se socoteşte ca legitimă apărare şi cazul când agentul, sub imperiul turburării, temerei sau teroarei, a trecut peste marginile apărării, a scos pistolul şi a tras”. Pentru a putea incrimina infracţiunea de crimă cu premeditare, acuzaţia era obligată să demonstreze un complot menit să confere faptei un caracter „politic”, mai precis era nevoie de condamnarea întregului grup de tineri naţionalişti. Căci era evident pentru toată lumea că nu a fost vorba de o simplă răfuială personală, inculpatul fiind un cunoscut activist politic, cu atât mai mult cu cât sala tribunalului a fost folosită de ambele tabere aflate pe baricade adverse drept platformă de propagandă politică. Nu s-a reuşit demonstrarea unui amestec al celorlalţi, indiciile existente în acest sens fiind prea vagi, încât sentinţa în acest caz nu putea fi decât cea în temeiul legislaţiei în vigoare la acea vreme. S-a considerat că a avut loc o altercaţie spontană, iar pe atunci legea îi conferea celui care s-a considerat agresat un drept la apărare cu mult extins faţă de prevederile cu care suntem obişnuiţi azi. După cum mărturiseşte în scrierile sale, în urma abuzurilor repetate ale lui Manciu, Codreanu luase doar hotărârea să poarte armă, pentru a riposta la o eventuală nouă agresiune. Dacă aceasta poate fi considerată sau nu premeditare, e irelevant din perspectiva jurisprudenţei de azi: tribunalul vremii a considerat că nu.
[4] Afirmaţie contradictorie: la p.290 autorul se referă la circulara nr. 58 din 1937, în care Căpitanul exclude categoric preluarea puterii pe cale violentă. Vom reda pasajul respectiv în cele ce urmează.
[5] A se compara cu observaţia anterioară, de la p.128 referitoare la posibilele deformări din documentele oficiale, sau cu cea de la p. 290 evocată mai sus.
[6] O scurtă analiză a acelui raport al informatorului se cuvine totuşi făcută, cu atât mai mult cu cât însuşi Schmitt se declară în mai multe rânduri sceptic cu privire la veridicitatea acestui gen de surse. În cazul de faţă, verdictul său pare a înclina către sugerarea unei stări de spirit plină de toane a lui Codreanu, care adesea se contrazicea pe sine însuşi. Totuşi, împotriva acestei explicaţii facile ar trebui adus amănuntul că în ochii adepţilor săi el trecea drept un om integru, dintr-o bucată, care detesta duplicitatea şi viclenia politicianistă. Încât e greu de crezut că odată ce a declarat ceva într-o circulară, adică într-un document oficial adresat organizaţiei sale, ar fi încercat ulterior să găsească pretexte pentru a o face uitată sau pentru a încălca principiile stabilite de el însuşi drept linii directoare pentru toţi adepţii săi. Încât explicaţia cea mai probabilă e aceea că informatorul spunea mai degrabă ceea ce doreau să audă angajatorii săi, indiferent care era realitatea.
[7] În versiunea originală în limba germană a cărţii această referinţă nu e prezentă în contextul fragmentului mai general, care poate fi găsit la p.215. E adevărat că versiunea românească a cărţii e uşor extinsă şi adăugită, dar nici aici nu ni se prezintă nicio sursă referitoare la acea aşa-zisă „analiză internă” şi la soluţiile propuse în cadrul ei. Dacă e vorba tot de un raport al vreunui informator care va fi luat de bună o glumă sau o exprimare metaforică, atunci autorul însuşi s-a pronunţat asupra veridicităţii acestui gen de surse. Iar dacă e un alt document, de ce nu e menţionat? Până una-alta, prezentăm un discurs în stilul epocii, la nivelul anului 1936, care evocă (fie şi la modul figurat) acele faimoase trageri în ţeapă, iar drept bonus inclusiv ştreangul şi focul: „Luptăm ca să zidim o ţară nouă, / Cu oameni drepţi şi sate ca-n poveşti;/ Cu arşiţă de mir şi-n suflet rouă/ Cu seceri şi cu coase româneşti. // Din brazda noastră neagră şi adâncă/ Ţâşni-va viaţa nouă, de oţel./ Se va zdrobi mereu de aspra stâncă/ Tot ce-i putred, leneş şi mişel! …// De hoţi în ţeapă, ştreang şi-n foc şi pară;/ De mărăcini noi glia curăţim./ Destul cu-atâta obidă şi ocară,/ Gunoiul tot, în foc să-l azvârlim.” Nu, nu e vorba de un imn legionar, ci de … „Marşul Tineretului Ţărănist”. Iar alături pot fi citite Poruncile Tineretului Naţional-Ţărănesc: „1. Salutul obligatoriu (cu mâna dreaptă în forma salutului roman) ca străjerii, spunând cuvintele: „Sus Ţărănimea!”. 2. Credinţă statornică partidului Naţional-Ţărănesc. 3. Frăţie, dragoste şi solidaritate între membrii partidului şi tineretului naţional-ţărănesc. 4. Muncă pentru binele şi ridicarea ţărănimii şi muncitorimii. 5. Ascultare şi disciplină faţă de conducători.” (Ziarul „Românul” Nr. 11/1936) http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/17040/1/BCUCLUJ_FP_P2581_1936_019_0011.pdf Concluzia care se desprinde e că manifestările şi discursul legionar nu contrastau deloc cu spiritul epocii.
[8] Iarăşi nu ni se aduce nicio referinţă privind aşa-zisul ţel al unei comunităţi naţionale omogene. Realitatea e că naţionaliştii români din perioada interbelică, fie că era vorba de Corneliu Codreanu, fie de un teoretician ca Nichifor Crainic, au năzuit către un stat etnocratic (aşa cum e de pildă Israelul de azi), în care elementul românesc să fie predominant pe toate planurile, cultural, economic, etc., în conformitate cu proporţia majoritară a populaţiei în cadrul statului. Nu s-a avut în vedere o purificare etnică absolută, mergând până la eliminarea totală a minorităţilor, ci s-a dorit un stat românesc nu doar cu numele, ci în spiritul şi esenţa sa.
[9] În traducerea românească e folosit termenul „desprins“, variantă greşită în acest context pentru originalul „abgelöst“.
[10] http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/17064/1/BCUCLUJ_FP_P2581_1938_021_0005.pdf
[11] Cifra de 2000 de membri e mult exagerată, iar semnificaţia acestei echipe distorsionată. Consultând partea cealaltă, aflăm că „În mai 1933, echipa de legionari numită „Echipa Morţii”, pleacă în propagandă prin Transilvania. Şi-au dat ei înşişi această numire, fiind decişi să înfrunte toate loviturile, chiar şi moartea, dar vor duce la bun sfârşit misiunea lor de a vorbi Ardealului. Declară la plecare că vor păstra legalitatea, dar se vor opune măsurilor arbitrare ale legislaţiei. Echipa este formată din 15 oameni, în majoritate intelectuali. La Târgul Jiu, Turnu Severin sunt deja atacaţi de poliţişti şi jandarmi. Cu corpurile lor astupă roţile maşinilor cu care circulau pentru a nu fi găurite de gloanţe. La Oraviţa sunt aşteptaţi cu mitraliere puse în bătaie de jandarmi. Sunt arestaţi, dar procurorul îi eliberează numaidecât, negăsindu-le nici o vină. La Reşita sunt opriţi să intre în oraş. La Teiuş, profesorul Codreanu, deputat în parlament, este întrerupt de jandarmi în cursul unei conferinţe. Cu lovituri de armă alungă asistenţa. Însuşi profesorul Codreanu este rănit la cap. Până la urmă este arestată toată Echipa Morţii şi trimisă în judecată pentru alterarea ordinii publice. Deci tot cei atacaţi sunt daţi în judecată. Procesul are loc la Arad şi verdictul este de achitare, negăsindu-li-se nici o vină. Paznicii ordinei erau aceia care stricau ordinea. Toate aceste măsuri arbitrare fuseseră ordonate de subsecretarul de la interne, Armand Calinescu.” (Nicolae Roşca – „Cronica unor violenţe politice”) Detalii concrete pot fi citite şi în cartea lui Corneliu Codreanu, „Pentru legionari”.
[12] În textul german original: „kaum Anstoss nehmen” – „nu a respins”; aceasta ni se pare traducerea care redă nuanţa corectă a pasajului. „A trece cu vederea” (expresia folosită aici de traducător) are mai degrabă alte conotaţii, care nu sunt prezente în textul sursă.
