Părintele Justin Pârvu şi Buna Vestire pentru neamul românesc

Pe 10 februarie 2019 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea părintelui Justin Pârvu. Prin viaţa sa exemplară care a îmbinat jertfa, suferinţa, trăirea, rugăciunea şi fapta, prin lucrarea pe care a lăsat-o în urma sa după o lungă şi rodnică viaţă, părintele a intrat definitiv în inimile a milioane de români. A devenit o legendă, un duhovnic iubit şi cinstit de întreaga Biserică vie. Cu ocazia centenarului său, întâistătătorii Bisericii noastre, Preafericitul Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan al Moldovei au exprimat încă odată, prin cuvânt şi rugăciune, aprecierea întregii Biserici pentru viaţa şi lucrarea sa. O sinteză excepţională a acesteia, care redă cu fidelitate duhul părintelui în întreaga sa profunzime şi complexitate, a fost realizată cu acest prilej şi de obştea monahilor de la Petru Vodă, în frunte cu părintele arhimandrit Hariton Negrea, pe care o publicăm şi noi în paginile acestui număr al revistei noastre.

Mormântul părintelui Justin de la mănăstirea Petru Vodă, propria sa ctitorie, a devenit un loc de pelerinaj şi de închinare pentru un şuvoi neîntrerupt de credincioşi. Dar pelerinii care vizitează acest loc ştiu că el este încărcat de semnificaţii mai adânci. E un simbol al Bunei Vestiri, al jertfei care rodeşte. Părintele Justin a fost unul din pătimitorii şi mărturisitorii închisorilor comuniste. Acolo s-a dat o luptă cumplită, între Hristos şi satana, care în final nu a reuşit să frângă credinţa acelor suflete gata de jertfă. Ura satanică revărsată asupra lor a fost cumplită, deoarece majoritatea erau legionari al căror ţel era aducerea neamului la Hristos. În cimitirul din spatele mănăstirii Petru Vodă, unde stau aliniate morminte străjuite de cruci verzi, sunt îngropaţi şi alţi mărturisitori sub semnul acestei primăveri spirituale, al verdelui care simbolizează revenirea la viaţă a naturii, dar şi speranţa în învierea neamului după o iarnă sumbră şi geroasă de ateism şi prigoană: Radu şi Flora Gyr, Părintele Gheorghe Calciu, monahii Atanasie Ştefănescu şi Paulin Clapon. Pe lângă ei, spre închinare în biserica mănăstirii sunt şi sfinte oseminte ale unor mucenici anonimi, dezgropate la Aiud sau în alte locuri de pătimire. Această concentrare în lăcaşul mănăstiresc ctitorit de părintele Justin a unor asemenea simboluri văzute şi nevăzute, de putere spirituală iradiată de jertfa acestor martiri, reprezintă una din cele mai importante lucrări şi moşteniri pe care el ni le-a lăsat nouă şi generaţiilor viitoare de români.

Revenind la numele celor înhumaţi în cimitirul mănăstirii. Nimic mai firesc pentru cei care, după eliberarea din închisoare, au îmbrăţişat la un moment dat monahismul chiar aici la Petru Vodă, la părintele Justin. Dar numele cele mai cunoscute publicului larg sunt Părintele Calciu şi poetul Radu Gyr. În cazul lor a fost vorba de dorinţa lor sau a familiei ca locul unde ei să-şi petreacă odihna de veci în aşteptarea învierii să fie tot aici, alături de părintele Justin. Osemintele lui Radu Gyr şi ale soţiei sale Flora au fost reînhumate în martie 2012, fiind aduse de la Bucureşti la dorinţa familiei, a urmaşilor lor. Cei care au asistat la slujbă spun că ar fi sfinte moaşte, izvorâtoare de mir. Dumnezeu şi timpul ne vor lămuri cum stau cu adevărat lucrurile. Asta pentru cei care încă se îndoiesc. Căci părintele Justin o spune cu toată hotărârea: nu vă îndoiţi, dragii mei!

Cuvântul pe care părintele l-a ţinut în faţa acestor oseminte, după slujba dinaintea reînhumării, a rămas înregistrat pentru posteritate (https://www.youtube.com/watch?v=DMmdlwvLJwQ putând fi vizionat şi finalul acestui articol). Din câte se ştie, cei doi pătimitori ai închisorilor, părintele Justin şi Radu Gyr, nu s-au întâlnit faţă către faţă în hrubele temniţelor. Dar iată cum întâlnirea acestor doi titani ai duhului, produsă în această împrejurare providenţială, capătă o aureolă mistică şi luminoasă. Cuvântul rostit cu acest prilej de părintele Justin se adresează în primul rând familiei prezente şi osemintelor părinţilor şi bunicilor lor, care erau conduse creştineşte către locul veşnicei odihne. Dar aceste oseminte nu sunt decât un simbol particular. Căci predica nu este doar despre ele luate în mod izolat. Părintele nu vorbeşte doar osemintelor lui Radu Gyr, căci în ele vede osemintele tuturor martirilor şi mucenicilor prigoanei  comuniste, care au însămânţat cu jertfa lor toată ţărâna românească. Iar familia la un moment dat nu mai e familia particulară a celor pomeniţi în acel moment, ci capătă dimensiunile lărgite ale întregului neam. În faţa osemintelor lui Radu şi Flora Gyr, vorbind familiei acestora, părintele Justin înalţă semnificaţia acestui moment dincolo de particularul clipei, transmiţând un mesaj pentru veşnicia neamului.

Înainte de a-l reproduce, se cuvine făcută şi o observaţie. Părintele Justin foloseşte în permanenţă o substituire de termeni. Legionarismul nu apare menţionat explicit, ci doar sub forma sinonimului Bunei Vestiri. Nu cred că poate fi vorba de o reţinere nejustificată, ci mai degrabă de o atitudine de înţelepciune şi clarviziune din partea părintelui. Cuvântul lui nu este adresat doar cunoscătorilor, sau cercului restrâns al celor prezenţi în acel moment, ci poate fi aflat de oricine îl caută deliberat sau îl găseşte întâmplător. Cei care cunosc puterea asociativă a cuvintelor ştiu despre ce e vorba aici. Termenul de „legionar” este asociat în mintea multora exclusiv cu barbaria, ura şi violenţa, el stârnind din start puternice reţineri. Iată de ce părintele evită folosirea sa explicită (căci oricum e limpede pentru toţi la ce se referă), ci conturează mai degrabă semnificaţiile sale lăuntrice, sub forma acestui ideal al Bunei Vestiri. Care astfel poate fi înţeles şi acceptat mult mai uşor decât prezentându-l publicului larg sub forma unui termen asupra căruia s-a aruncat un morman de hule şi de calomnii. Părintele a demonstrat astfel şi cu acest prilej că important este în primul rând un conţinut autentic, iar nu o etichetă ostentativă pusă pe un ambalaj gol. Şi, în plus, chiar dacă acest conţinut rămâne valabil, prezentat sub o etichetă neadecvată momentului, îi va îndepărta pe mulţi de la cunoaşterea adevărului. De aceea, în opinia sa, atunci când nu se poate încă produce o concordanţă deplină între formă şi fond, ceea ce trebuie să primeze este întotdeauna fondul.

Să luăm aminte, şi să-i ascultăm cuvântul!

(Permanenţe Nr. 2/2019)

Părintele Justin Pârvu: cuvânt la reînhumarea lui Radu şi Flora Gyr, martie 2012

Ne aflăm la începutul lui martie, luna aceasta frumoasă când înfrunzesc pomii şi toată natura şi din adâncul pământului răsar toate plantele. Aşa cum noi astăzi sărbătorim această lună a Bunei Vestiri a acestor eroi, a acestor martiri, care au sădit în adâncurile pământului osemintele lor. Dar [ele] nu sunt obişnuite. Aceste oseminte sunt deosebite prin faptul că sunt eroii, sunt martirii care au străbătut întunericul acestei istorii. Pentru că au trăit în vremurile cele mai grele, când în Răsărit era un păgânism roşu, iar în Apus un ateism negru, s-au întâlnit în poporul român aceste două concepţii mari, de moarte şi viaţă. Ei bine, un grup de tineri au luat, cu preţul vieţii lor, [hotărârea] să ridice la înălţime, la linia Bisericii, această concepţie creştin-ortodoxă din ţara noastră.

Aici au fost istorii cumplite. Puşcăriile au fost inundate, din 1923 până în 1964; acolo tinereţile noastre s-au topit, s-au chinuit, până să iasă la lumină în zilele noastre, la suprafaţă, toată viaţa lor şi tot zbuciumul lor.

Când vorbim despre eroi vorbim despre oameni virtuoşi, care au luptat şi luptă împotriva unui duşman, a unui inamic. Ei bine, aici nu s-a luptat cu un inamic oarecare. Aceşti tineri, care au ridicat armele spirituale împotriva păgânătăţii, atât din Răsărit, cât şi din Apus, au fost nişte tineri independenţi, care nu au fost legaţi nici de concepţia ateistă, nici de concepţia leninistă. Au fost ei, prin viul lor grai şi viaţă şi inimă, au plecat şi au dat jertfă începând cu Moţa-Marin, când s-a tras cu gloanţele în faţa lui Hristos. Ei au plecat acolo nu că a fost [vorba de] catolici sau ortodocşi. S-au dus pentru apărarea credinţei noastre creştine. Creştin când vorbim, ne gândim la omul de jertfă, la omul de dăruire. Creştin nu este un om care numai umblă pe stradă, se plimbă, aprinde o lumânare şi iese din biserică, ia cucoana şi merge mai departe. Nu. Viaţa creştină este jertfă continuă. Este o dăruire permanentă în viaţa noastră de toate zilele. Atât în mănăstiri, care au luat jugul acesta greu al monahismului, ei şi-au luat pe seama lor dăruirea pentru lumea aceasta creştin-ortodoxă. Ei sunt rugătorii de astăzi şi rugătorii de mâine, rugătorii din viitor, până în înălţimile cerului.

De aceea, poate că priviţi dintre dumneavoastră cu multă îndoială sau scepticism aş putea spune, că vă îndoiţi în cugetul frăţiilor voastre. Nu vă îndoiţi, dragii mei! Îndoindu-ne de aceste oseminte, de aceşti eroi, ne îndoim de existenţa noastră ca neam! Dacă noi nu recunoaştem vitalitatea şi eroismul lor, nu cunoaştem nimic, ne-am pierdut în negura veşniciei, fără rost. De aceea trăim aceste momente frumoase, aşa după cum Buna Vestire ne-a dăruit vestea Naşterii lui Iisus Hristos, aşa vestesc aceşti tineri viitorul neamului nostru. Pentru că dovada că au luptat şi luptă cu vitregiile, împotriva răutăţilor, sunt osemintele lor binecuvântate de Dumnezeu şi bine mirositoare în faţa noastră. Nu-i nevoie să aducem argumente de niciun soi, că iată, vin necredincioşii. Uite, priveşte aicea, şi te vei limpezi tu singur despre realitatea acestei concepţii legate de Buna Vestire! Aceasta -despre istoria Bunei Vestiri- este întinsă peste tot neamul, nu numai pentru neamul românesc, căci Buna Vestire nu vesteşte numai românilor, ci vesteşte la întreaga omenire, care se mântuiesc în numele lui Hristos, în numele acestei Bune Vestiri.

De aceea pentru noi, repet, este o zi de mare sărbătoare, pentru că aicea sunt şi părinţii, aici sunt şi copiii lor, aici sunt nepoţii şi strănepoţii. Iată neamul are o istorie, o parte de istorie, care se desfăşoară în faţa noastră. Aici este şi sora, este fratele, este cumnatul, aici este tot neamul acesta românesc prin care respiră viaţa noastră creştină. Eu ce să spun decât să aduc condoleanţele mele familiei, dar în acelaşi timp şi o bucurie pentru că au fost sălaşul, au fost casa unde au crescut şi s-au educat aceşti tineri care şi-au dat viaţa. Este vorba despre lupta aceasta puternică a noastră care se vădeşte peste tot. Cine nu vrea să creadă, să meargă la Vaslui, să meargă la Predeal, să meargă la Râmnicu-Sărat, să vadă jertfa şi eroismul acestor tineri. Dacă privim cu îndoială la acest eroism al lor, privim cu îndoială şi de existenţa noastră ca om, ca individ, şi ca Hristos în mijlocul nostru.

De aceea, gândiţi-vă foarte mult şi frăţiile voastre, misiunea pe care o aveţi ca monahi este să ne rugăm pentru neamul nostru, pentru creştinismul nostru, pentru cei prezenţi şi cei din Biserica triumfătoare. Ne rugăm ca să ţină această unitate a noastră, pentru că numai aceasta ne duce pe noi la înviere. Nu există altă cale. Chiar dacă am umbla noi să socotim, să calculăm toate lipsurile noastre, dar deocamdată aici rămânem. Au spus că au făcut greşeli mari, Mişcarea aceasta a Bunei Vestiri. Au făcut greşeli mari, da, pentru că au executat un Duca, un Călinescu sau în sfârşit, că s-au făcut multe greşeli. Există două forme de apărare. Există o apărare de inamicul dinăuntru şi o apărare de inamicul dinafară. Ei bine, ei şi-au luat [asumat] această bărbăţie şi au apărat, au început să secere aici ca să vâre teama în a nu se mai întinde masoneria peste neamul nostru. Pentru că, am spus, această lucrare dinăuntru este mult mai periculoasă decât cea dinafară. Cum spune zicala: „păzeşte-mă, Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur”.

De aceea şi noi la ora aceasta, avem datoria să tindem în rugăciune, să tindem către ei, ca să ne poată ajuta în aceste vremuri ale ateismului pe care le trăim. Nu trăim [doar] o viaţă de mănăstire, facem utrenie, liturghie şi vecernie. Sunt importante şi lucrurile acestea, dar important e să reprezinţi vecernia, să reprezinţi liturghia. Liturghia înseamnă dăruire, jertfă, şi viaţa monahală este o dăruire şi o jertfă. Nu e o viaţă de linişte, de compătimire, viaţa călugărească e o viaţă de luptă, de necaz, de greu, de urcuş. Ei bine, noi suntem în lumea aceasta acuma în urcuşul acesta la mare înălţime. Suntem în lumea aceasta a prăbuşirii creştinismului. Suntem în plin ateism, în Europa din occident şi în Europa de răsărit. Suntem între aceleaşi ciocane ca şi acum 50-80 de ani. (…)

De aceea noi când am cinstit aceste oseminte, vor merge o parte din ele, care socotim că sunt de îngropat, iar restul rămân pentru închinarea celor care au credinţă şi nădejdea Învierii. Dumnezeu să binecuvânteze onorata familie, să binecuvânteze toată lumea de aici monahală şi credincioasă, care a participat la această sărbătoare, vă doresc multă sănătate şi bucurie şi să ducem cu noi vestea aceasta a Bunei Vestiri, a ostaşilor care au urmat într-adevăr vestea cea bună. Domnul să vă binecuvânteze!

Subiectul precedent

Interpretări şi controverse: Oliver Jens Schmitt şi istoria românilor

Subiectul următor

Românii şi UE

Cele mai recente din