Românii şi UE

„O maimuţăreală” – aşa îşi intitulează dl Sever Voinescu articolul publicat în numărul din 21-27 februarie 2019 al revistei „Dilema Veche” pe care o şi conduce. El însuşi fiind un conservator, care îşi asumă în mod manifest credinţa creştin-ortodoxă, îi are în vedere prin acest titlu pe alţi confraţi de-ai săi, „conservatori” la rândul lor. După cum se vede, încurcate sunt căile … conservatorismului. Nodul gordian este raportarea românilor la UE, unde opiniile se despart. Dl Voinescu mărturiseşte că dacă ar fi american, ar fi un susţinător, ce-i drept, nu foarte entuziast, al preşedintelui Trump. Dacă ar fi fost britanic, ar fi susţinut Brexitul, dar cu multe semne de întrebare. Aşadar un spirit dilematic în toată regula, în buna tradiţie a revistei sale.

Fireşte, dl Voinescu s-a declarat dintotdeauna un adversar hotărât al corectitudinii politice, al dirijismului stângii globalizante. Toate acestea sunt împărtăşite însă şi de alţi compatrioţi „conservatori” de-ai noştri, poate doar cu grade mai accentuate de susţinere pentru Trump şi Brexit. Unde se despart însă apele? Dl Voinescu ne mai înştiinţează (ceea ce fireşte, ştim cu toţii), că din păcate el nu e nici american şi nici britanic, ci român. Şi ca atare, modelul de raportare la realităţile româneşti nu poate fi calchiat după calapoadele unor doctrine străine, adaptate şi izvorâte dintr-o altă tradiţie, dintr-un alt specific. Ar mai lipsi un pas şi domnia sa ar deveni un gânditor politic de orientare autohtonistă, păşind pe urmele concepţiei eminesciene. Dar din păcate nu e în stare să-l facă.

Miezul problemei constă de fapt în raportarea la UE. Chiar dacă e un eurosceptic care priveşte în mod critic o serie de aspecte ale structurii ei şi ale măsurilor prin care această uniune încearcă să impună principiul globalist al dizolvării statelor în entităţi supranaţionale, totuşi dl Voinescu vede în apartenenţa României la UE răul mai mic în comparaţie cu eventuala izolare a României, rămasă suverană, dar în afara acestor structuri.

„Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE. Nu zic că aceste reguli îmi plac în totalitate, dar măcar îmi creează condițiile unei vieți decente și, mai ales, îmi permit să mă lupt pentru ceea ce cred. Lucid vorbind, orice alt aranjament pentru România de azi e mult mai rău. Putem visa la cai verzi pe pereți, desigur – eu vorbesc despre ceea ce este pe masa istoriei acum și despre alegerile pe care chiar le avem.”

Trebuie să recunoaştem şi o dreptate parţială în cele spuse aici. Clasa noastră politică e un veritabil dezastru, un monument de incompetenţă, perfidie, balcanism şi corupţie. Dar dacă ar fi consecvent cu ideile pe care le profesează, dl Voinescu ar trebui să nu se împace cu ideea că remediile la această stare de lucruri vor veni din afară. Căci nu vor veni. Impresia multora este că dimpotrivă, potentaţii străini sunt perfect conştienţi de această stare de lucruri, dar nu este in interesul lor şi nici nu stă în puterile lor să o îndrepte. Ca atare, au inventat o serie de mijloace de presiune şi de control, pentru a ţine în frâu nărăvaşa clasă politică dâmboviţeană. Numai că ar trebui să fie clar pentru toată lumea, acestea nu sunt un medicament cu virtuţi curative, ci doar instrumente prin care România este ţinută –iar aici vina principală aparţine clasei noastre politice- într-un minorat perpetuu, pe care mulţi critici îl asimilează statutului de „colonie”. Dacă parteneriat pe picior de egalitate nu se poate, atunci măcar sub forma asta – pare a fi judecata logică a mai marilor europeni.

Revenind. Aproape tot ce scrie dl Voinescu e bine şi frumos, dar concluziile sunt în cele din urmă deprimante. Domnia sa nu vede posibil, nu încearcă să se implice concret într-o lucrare de transformare pe scară largă, dar din interior, a mentalităţilor românilor de azi. Asta deşi un intelectual ca domnia sa ar fi printre cei mai nimeriţi să pună umărul. Singura „scăpare”, care de fapt NU E, o vede în … UE, în ciuda politicii sale criticabile. Asta însă nu e nicio eliberare, ci un prizonierat perpetuu, în primul rând faţă de propriile metehne româneşti. E doar o ţinere sub control a bolii, care nu întrevede nicio vindecare a ei.

Apartenenţa României la UE, dacă are aspecte pozitive, atunci ele constau în altceva. În primul rând ieşirea din izolare a României postcomuniste a fost şi benefică. Românii au ce învăţa, la nivel individual, la nivel de mentalitate, de la popoarele apusene. Nu vorbesc aici de instituţiile birocratice europene, ci de contactul omul simplu cu alte neamuri şi alte culturi, mai avansate. Se poate învăţa seriozitatea, corectitudinea, respectul pentru munca cinstită, care e la rândul ei respectată şi răsplătită. Libera circulaţie e esenţială. Fireşte, sunt şi dezavantaje, dar ele rezidă mai degrabă tot în problemele cronice existente în vatra autohtonă. Dacă ar avea o perspectivă reală în ţară, milioane de români stabiliţi actualmente afară s-ar întoarce acasă, aducând cu ei experienţa acumulată şi o mentalitate modelată într-un mediu care în mod sigur le-a ajutat să le formeze personalitatea.

Această hemoragie etnică, această tragedie a risipirii românilor în diaspora, şi-ar găsi rezolvarea tot numai printr-o profundă transformare pe plan intern, menită să le creeze condiţiile întoarcerii.

Decât să gândească lucrurile numai pe jumătate, preferând varianta aspirinei pentru cancer, adică a binelui relativ şi fără efect profund al apartenenţei României la structurile birocratice ale UE (care e altceva decât Europa veritabilă), intelectuali ca dl Voinescu ar trebui să pună punctul pe i şi să meargă până la capăt, să pledeze alăturii de alţii, punând pe primul plan o profundă transformare internă a României. Şi atunci da, până când se va ajunge acolo, va putea să declare că susţine, dar numai cu titlu de provizorat, teza: „Și ce soluții ar putea exista pentru prezervare și prosperitate cu un popor aflat în acest stadiu? Practic, nici una în afara UE.”

De acord, dar dacă nu pledează în acelaşi timp pentru o ridicare a poporului român din acest stadiu larvar în care se află actualmente, adică să manifeste o abordare, ei da, „naţionalistă”, că nu văd care ar fi termenul mai potrivit, pe o linie să-i spunem neo-eminesciană, dl. Voinescu nu face decât să se învârtă în jurul cozii. Iar ceea ce scrie sub semnul unor jumătăţi de măsură, nu e atunci altceva decât ceea ce spune titlul propriului text: o maimuţăreală.

Permanențe Nr.2/2019

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Părintele Justin Pârvu şi Buna Vestire pentru neamul românesc

Subiectul următor

Nicolae Steinhardt – credinţa şi firescul bunului-simţ împotriva ideologiilor

Cele mai recente din