Nicolae Steinhardt – credinţa şi firescul bunului-simţ împotriva ideologiilor

Nicolae Steinhardt, care a întruchipat una din personalităţile exponenţiale ale culturii şi spiritualităţii româneşti din secolul 20, a trecut la veşnicie acum trei decenii, pe 30 martie 1989. Nu a mai apucat aşadar să trăiască perioada de după căderea dictaturii comuniste. Viaţa şi devenirea lui sunt marcate doar de epocile anterioare: cea interbelică şi cea comunistă, în care destinul său a fost unul exemplar. Prin traseul său existenţial, prin modul în care s-a format şi prin atitudinea verticală de mărturisire şi refuzul oricărui compromis ideologic, el rămâne un reper atât pentru vremurile de azi, cât şi pentru viitorul care se arată la orizont. Căci arma sa împotriva siluirii conştiinţelor şi a vieţilor din perioada dictaturii comuniste a fost întotdeauna cea a duhului. A reuşit să radiografieze ca nimeni altul toate ticăloşiile politice, sociale şi ideologice ale acelui regim, contrapunându-i inteligenţa, gândirea firească a bunului-simţ şi un ascuţit spirit de observaţie, capabil să disece precum un bisturiu toate aberaţiile la care a fost martor nemijlocit, adesea chiar trăite pe propria piele. Dar toate acestea nu sunt la el virtuţi autosuficiente, ci stau pe temelia unei profunde mărturisiri de credinţă creştine.

Născut în 1912, Nicolae Steinhardt a crescut şi s-a format în perioada interbelică, adică acele două decenii de efervescenţă de după făurirea României Mari. Deşi de origine evreiască, afinităţile şi simpatia sa sinceră faţă de identitatea şi cultura românească au căpătat un contur tot mai pronunţat. El însuşi era conştient de faptul că această lume interbelică era una departe de a fi perfectă. Totuşi, era una esenţialmente liberă, încă necontaminată de aberaţiile ideologice ale deceniilor care aveau să urmeze. Iar la adăpostul acestei libertăţi, fie ea şi provizorie, neamul românesc a reuşit să emane o generaţie intelectuală de excepţie, care-şi punea problema destinului României în eternitate. Iar Steinhardt, care nu era doar un om inteligent şi cult (a studiat literele şi dreptul, cu doctorat în drept în 1936, urmat de studii în Franţa şi Anglia), ci dădea dovadă şi de o sinceritate profundă, a înţeles perfect care sunt aspiraţiile neamului în mijlocul căruia trăia şi de care s-a ataşat tot mai mult.

Toate aceastea au fost însă năruite odată cu instaurarea comunismului şi cu azvârlirea în puşcării a tuturor celor care gândeau într-un mod incompatibil cu ideologia regimului. Valurile de arestări au început în 1948. Această duritate a destinelor carcerale a devenit pentru mulţi din cei în cauză una înnobilată printr-o atitudine de demnitate mărturisitoare. Unora le-a venit rândul încă de la început, altora abia peste mai bine de un deceniu. Printre aceştia se numără şi Nicolae Steinhardt. În anii scurşi de la instaurarea comunismului, apropierea sa de creştinism devenise tot mai accentuată, prin numeroase lecturi şi frecventarea unui cerc de prieteni care într-o atmosfertă semiclandestină încercau să recupereze firescul uman în răspărul aberaţiilor cu care regimul siluia şi conştiinţele celor care nu fuseseră întemniţaţi (desigur, această teroare ideologică s-a aplicat, mult mai dur, mai ales celor din temniţe, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla sau Aiud). Dar încă lipsea pasul decisiv al convertirii, desprinderea de trecutul său şi împlinirea chemării lăuntrice pe care o simţea tot mai accentuat.

Primul deceniu de relativă libertate petrecut în marea cuşcă a societăţii româneşti nu i-a mai oferit dezlegarea acestor frământări. Valurile arestărilor i-au cuprins în cele din urmă şi pe intelectualii care continuau să se întâlnească în încercarea lor a-şi păstra libertatea interioară, deşi nu aveau intenţii explicite de a „conspira” împotriva unui regim atotputernic. În 1959 a venit rândul „intelectualilor mistico-legionari” (aceasta era caracterizarea Securităţii) din lotul Constantin Noica – Dinu Pillat. Nicolae Steinhardt a fost solicitat drept martor al acuzării, chemat aşadar să-şi înfunde prietenii. A refuzat cu demnitate, iar consecinţa a fost că din martor a devenit şi el inculpat, condamnat şi întemniţat.

Astfel, între anii 1959-1964, destinul lui s-a împletit cu cel al multor altor mărturisitori care au trecut prin universul concentraţionar românesc. A ajuns acolo în urma unui gest de profundă solidaritate umană, care l-a împins apoi către pasul decisiv. Suferinţa de care a avut parte, însoţită de conştientizarea că destinul său se află în mâna Domnului, i-a limpezit concepţia şi atitudinea lăuntrică, încât s-a botezat creştin-ortodox în temniţa Jilavei, într-o atmosferă de clandestinitate. După propria mărturisire, în urma acestui botez oficiat de părintele Mina Dobzeu, Nicolae Steinhardt a simţit o stare de o elevaţie extraordinară, o fericire negrăită învăluită extatic într-o lumină strălucitoare, de esenţă taborică.

Nu e aşadar de mirare că epopeea convertirii sale, frământările prin care a trecut, descrierile evenimentelor şi a oamenilor care i-au marcat destinul, au fost cuprinse într-o scriere intitulată tocmai „Jurnalul Fericirii”. Dar şi soarta acestuia a fost una plină de peripeţii. Redactat în anii 1970-71, este confiscat de Securitate în anul 1972, ulterior restituit, răstimp în care Steinhardt îl rescrie într-o nouă versiune, care se pare că nu s-a mai păstrat. Ceea ce s-a publicat începând cu 1991 reprezintă prima variantă a Jurnalului. Totuşi, în anul 2002, la mănăstirea Rohia, literatul George Ardeleanu, omul care s-a ocupat cel mai mult de îngrijirea operelor steinhardtiene, descoperă un manuscris inedit (din păcate incomplet), care se pare că ar constitui chiar o a … treia variantă a „Jurnalului Fericrii”, una de sinteză între cele două anterioare. Aceasta a văzut lumina tiparului în anul centenar al naşterii autorului, în 2012, la editura Polirom.

Locul descoperirii nu este întâmplător, pentru că începând cu anul 1973 Nicolae Steinhardt îşi găseşte adăpostul duhovnicesc la mănăstirea Rohia din Maramureş, unde petrece anual anumite perioade spre reculegere, creaţie şi rugăciune, cochetând tot mai puternic cu ideea monahismului. Pasul acesta care i-a împlinit destinul este făcut în 1980, cultura română câştigând astfel o personalitate exponenţială, un călugăr mărturisitor şi rugător întru Hristos, dublat de un cărturar şi un literat de excepţie. Talanţii care i-au fost dăruiţi de Dumnezeu au fost, iată, valorificaţi la modul deplin.

Dintre toate scrierile sale se detaşează acest document unic care este „Jurnalul Fericirii” şi care cuprinde întregul proces al devenirii şi împlinirii sale. Dar nu numai. Structurat într-un mod fragmentat, neţinând seama de vreo cronologie, episoadele cuprinse în el redau frânturi de viaţă, mărturii despre personaje care i-au marcat destinul, dar şi cugetări şi meditaţii creştine sau observaţii ascuţite asupra strâmbătăţii realităţilor trăite. Jurnalul reprezintă o oglindă desăvârşită a sufletului autorului.

Valoarea acestei mărturii nu constă însă numai în a desluşi esenţa unei perioade trecute din istoria noastră. Ea are neîndoios şi calitatea exemplară de a fi un reper, de a prezenta un model de atitudine în faţa unor împrejurări dominate de ideologiile momentului, care siluiesc firescul şi binele, contestând  tot ce ţine de tradiţie şi de transcendenţă. După cum vom vedea în continuare, multe din fragmentele şi cugetările sale au şi în zilele noastre un profund caracter de „incorectitudine politică”. Dar ele nu trebuie privite prin ochelarii ideologiilor de ieri sau de azi, ci din perspectiva sincerităţii şi mai ales a adevărului. Ele au fost şi rămân valabile pentru că sunt adevărate. Pentru că la baza lor stă mărturisirea Celui care spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Dacă ar trăi astăzi, bazat pe această temelie, cu sagacitatea sa neîntrecută şi cu eleganţa fără seamăn a condeiului său, Nicolae Steinhardt ar rămâne tot pe poziţia unei atitudini mărturisitoare şi critice la adresa aberaţiilor noilor ideologii ale „corectitudinii politice”. Dar, pentru că nu i-a fost dat să le mai trăiască pe viu, nu ne rămâne decât să-l citim şi să-i înţelegem duhul, pentru a ne întări în atitudinea noastră care ne obligă a ne poziţiona în răspărul vremurilor actuale.

Bogdan Munteanu

 

Nicolae Steinhardt – frânturi de viaţă şi de gând

„Jurnalul Fericirii” a fost redactat în anii 1970-71, dar a fost confiscat de Securitate în anul 1972. Nicoale Steinhardt nu se dă însă bătut, ci purcede la rescrierea Jurnalului, finalizând o nouă versiune a acestuia. În 1975, prin intermediul Uniunii Scriitorilor, primul manuscris îi este restituit. Cu acest prilej Steinhardt realizează mai multe copii ale ambelor variante ale scrierii, reuşind să trimită câte un exemplar şi în exil, la prietenii săi de la Paris, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, care au citit fragmente din el la postul de radio „Europa Liberă”. Din corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu aceştia, după cum ne spune George Ardeleanu, poate cel mai bun cunoscător al biografiei şi al operei steinhardtiene, reiese şi intenţia sa de a scrie o a treia versiune a Jurnalului, menită să le unifice pe cele două existente. Prima variantă e cea cunoscută publicului larg, apărută iniţial la editura Dacia în 1991. Dar varianta finală(?), de sinteză, se pare că ar corespunde manuscrisului, din păcate incomplet,  descoperit în anul 2002 de George Ardeleanu la mănăstirea Rohia, şi publicat în 2012 la editura Polirom.

Această versiune a „Jurnalului Fericirii” este una deosebit de interesantă, care merită citită şi de către cunoscătorii ediţiei „clasice”. Structura e în mod esenţial diferită, ordonarea episoadelor fiind cu totul alta. Deşi în principiu e vorba de aceleaşi frânturi de viaţă şi de gând, în cele mai multe cazuri putem constata că versiunea prezentă în noua variantă e mai amplă, mai cizelată, mai bogată în detalii. Ceea ce în prima versiune (cea „clasică”) e adesea doar schiţat la modul sumar, aici este mai dezvoltat, iar ideile sunt parcă subliniate într-un mod mai accentuat. Prezentăm mai jos câteva astfel de fragmente, care au rămas profund „incorecte politic” din epoca scrierii lor şi până azi (unele din ele fiind mărturii elocvente ale simpatiilor legionare ale autorului) şi care considerăm că pot trezi interesul cititorilor noştri.

B.M.

Mareşalul Antonescu

Nu încape îndoială că Evreii nu-i pot fi decât recunoscători lui Antonescu, şefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor. (…) Lecca [împuternicit al lui Antonescu pe problemele evreieşti, n.r.] ne povesteşte că pentru tot ceea ce a făcut obţinuse aprobarea lui Göring, punându-i-se doar condiţia să nu afle Hitler. Acestuia, într-o vreme când mareşalul Pétain, cardinalii, Papa, feldmareşalii şi floarea aristocraţiei germane nu îndrăzneau a-i spune un cuvinţel de împotrivire şi stăteau smirnă în faţa lui, Antonescu i s-a opus făţiş şi cu hotărâre într-o chestiune esenţială şi care pentru conducătorul Germaniei (un apucat şi un furios cu care nu era de glumit) constituia un punct de onoare şi o idee fixă. Pe cât de nepăsător s-a arătat Antonescu, în război, cu sângele Românilor pe care i-a lăsat să înainteze până la Stalingrad, pe atât de zgârcit s-a dovedit a fi cu cel al Evreilor. (p.160)

Regele Carol al II-lea

Cât priveşte pe Carol al II-lea, îl susţin întrutotul pe Lecca, socotindu-l pe credinciosul amant al doamnei Lupescu drept cea mai groaznică urgie, mai crunt blestem şi mai cumplită năpastă din câte s-au abătut vreodată asupra ţării româneşti, mai rău decât inundaţiile, cutremurele de pământ, seceta, mălura, filoxera, dalacul, febra aftoasă, vărsatul, frigurile, holera, podghiazurile tătăreşti, incursiunile lui Pazvantoglu ori ale paşei de la Silistra, decât şleahticii polonezi şi invaziile Pecenegilor, Maghiarilor, Avarilor şi Hunilor, decât surpările de teren şi dărâmările de turnuri şi clădiri, decât incendiile şi viscolele, decât Papură Vodă, Lăcustă Vodă şi Ciubăr Vodă, decât Eteria, despoţii, fanarioţii şi uzurpatorii, decât Baiazid Ildârâm şi Bogdan Hmielniţchi, decât Hizichioaia şi Turnavitu, ienicerii, spahiii şi başbuzucii, fumăritul, haraciul, peşcheşul, mucarerul mare şi mic, beilicul şi dragostea ucigătoare purtată nouă de la Petru şi Ecaterina încoace de marea putere ocrotitoare mai târziu denumită şi Marea noastră Prietenă de la Răsărit. (p.162-163)

Legionarii

La afacerea Manciu nu mă opresc, a fost un simplu caraliu. Nici chiar uciderea lui I.G. Duca (deşi profund nedreaptă, adevăraţii autori ai actului de scoatere din legalitate a mişcării au fost Carol al II-lea şi Titulescu, s-a recurs la un jurnal al consiliului de miniştri tocmai pentru că regele nu voia să se descopere printr-un decret) nu mă reţine, e un asasinat politic. Dar pentru nimic în lume nu pot înţelege omorârea – la spital, circumstanţă agravantă – a lui Mihai Stelescu, simplu rival; nu e acesta un odios aspect al luptei pentru putere? Şi încă ceva: mi se pare foarte ciudat, de nu şi suspect, că nu s-a încercat lichidarea Lupeascăi. De cele întâmplate cu prilejul rebeliunii nu discut, atunci s-au revărsat scursorile mahalalelor în centrul cetăţii, spre a jefui, a incendia, a ucide. N-a fost un pogrom şi nicio acţiune politică, a fost o răbufnire a drojdiei, o explozie a zgurei, o pălălaie a plevei. (p.177)

Fac aici cunoştinţă [la Jilava, n.r] cu profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionarilor de Vlaşca. E un om deosebit de politicos şi de plăcut la vorbă. Îmi povesteşte multe despre Căpitan şi în special despre marea lui credinţă. Mai presus de orice, Codreanu era credincios; idealul de la care se inspira şi către care tindea îl constituiau icoanele. Îţi vorbesc ca unui camarad – îmi spune profesorul – şi te pot asigura că nu antisemitismul a stat la baza crezului legionar; dimpotrivă, Căpitanul era gata să considere vrednic de a intra în legiune pe un Evreu care ar fi îmbrăţişat religia creştină şi şi-ar fi dovedit dragostea de românism. Despre guvernarea legionară din ’40-’41 şi despre rebeliune, Vasile Barbu are aceeaşi părere ca şi mine: au venit la putere rândurile din urmă ale mişcării (elita o ucisese Carol al II-lea) şi s-au răsculat gloatele periferice ale urbei. (p. 347)

Se face, în vis, că e un ger cumplit şi că străzile sunt troienite cum n-au mai fost din vremuri străvechi. [În continuare Steinhardt descrie cum în acest vis al său, un personaj hăituit caută adăpost în casa sa. E Căpitanul, pe care îl găzduieşte şi îl omeneşte, deşi la început acesta se manifestă cu o prudenţă neîncrezătoare. Finalul scenei e însă mult mai poetic decât în versiunea mai cunoscută a Jurnalului. n.r.] (…) S-a înduplecat niţel, răsuflă acum destul de liniştit şi-mi vine a crede că-n colţul gurii îi ghicesc un început de surâs blând. Consimte a trece dincolo să se odihnească niţel. Îl conduc, îl ajut. Când mă înapoiez din camera a doua în prima, văd că flăcările vetrei au năpădit pretutindeni, dar nu mistuie nimic, nu ard, sunt văpăi reci de lumină, care doar luminează încăperea, îi dau strălucire şi o prefac în ceva nemaivăzut, ceva straniu, însă câtuşi de puţin ostil. Mă uit pe fereastră: strada e pustie, iar zăpada e roşie. (p.315-316)

Ţiganii

Rasismul e o prostie. Dar, cum să spun, nerasismul e şi el o iluzie, o nerealitate. Există caracteristice rasiale, de necontestat; un stil. Iată ţiganii aceştia printre care muncesc aici, în Vitan, ca lucrător necalificat, de mai bine de doi ani [fragmentul se referă la un episod din anul 1966, n.r]. Sunt leneşi, gălăgioşi, certăreţi şi au darul de a pângări totul. Orice ai face şi oricum le-ai vorbi, nu-i poţi îndupleca; şi mint de îngheaţă apele pe o rază de zece kilometri. Nu aud altceva decât: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun dacă nu-i aşa. De i-ar lua cineva în serios, s-ar înălţa maldăre de globi oculari în faţa fabricii „Stăruinţa”, (mai rău ca pe masa lui Ante Pavelici în Kaputt de Malaparte), ar fi balamucurile luate cu asalt şi uite aşa ar creşte bălăriile pe mormintele celor ce-au căzut împleticindu-se în propriile lor bărbi pe buruienile de pe gropile sărmanelor mame. (…) În pângărire sunt neîntrecuţi: batjocoresc şi corup orice apare menţionat în vorbirea lor, micşorează, acoperă cu murdărie, iau la şme totul; nimic nu le rezistă, totul cade în noroi, se umple de pecingine, de scabie, se duce tumba în obscenitate. Au comun cu diavolul râsul batjocoritor, şi un neastâmpăr, o forfotă, o dănţuială care nu-i numai a paparudelor. (p.185-186)

Homosexualii

Citesc în reviste americane că homosexualii, în Statele Unite, şi-au organizat biserici proprii (cu hramul Ucenicul cel iubit al Domnului). Contra. De ce? Şi aşa suntem îndeajuns de separaţi unii de alţii, noi toţi cei ce alcătuim Trupul mistic al lui Hristos, pe naţionalităţi, pe graiuri, pe confesiuni. Mai este oare nevoie şi de alte segregaţii? (…) În loc de a căuta prilejuri de a ne despărţi, mai bine am căuta pe cele –ecumenice- de a ne uni fără de păcate, căci Domnul n-a venit să ne statornicească ori să ne consfinţească în păcatele noastre şi să ne împartă pe căprării de păcătoşi, ci să ne tămăduiască de boli şi să ne scoată din păcate, chemându-ne laolaltă în comunităţi de sfinţi. (p.112)

Evreii

Aşa şi cu ovreii comunişti de la noi. Ceea ce nu-mi place la ovreii dezamăgiţi de comunism este că s-au dezamăgit (şi au început să vadă, să afle, să ştie) numai când au fost scoşi din funcţiile de conducere şi de răspundere. Nu înainte. Aceasta perfectă coincidenţă îi pierde, şi nu mai poţi da crezare nici sincerităţii, nici dezinteresării lor. Panait Istrati (pe care ar fi trebuit să-l citească) şi-a manifestat dezamăgirea în 1924, şi împotriva văditului său interes. Aşa da. (p.242)

Pentru a explica respingerea lui Hristos de către Iudei şi, în continuare, a creştinismului de către Evrei, Şalom Aş în Der Krieg geht weiter [Războiul merge mai departe] emite următoarea teorie: nu s-au putut învoi la ideea că visul milenar s-a împlinit, că ăsta e. Frumos, desigur, înălţător, dar poate va veni altceva care va întrece această rostită, formulată făgăduinţă. Poate altceva mai copleşitor. N-au vrut să-şi limiteze, să-şi precizeze idealul. I-au amânat împlinirea, cu vaga speranţă că viitorul va rodi mai inimaginabil. Să nu desfacem cutia: să nu scoatem darul la lumină; acolo, împachetat, e mai plin de promisiuni. (…) După ce a scris Nazarineanul, o viaţă a Mariei, Maica Domnului şi o biografie a Sfântului Pavel, Şalom Aş s-a botezat înainte de a muri. (p.179)

Viziune extatică

Mă „trezesc” în plin vis. Sunt cuprins într-o lumină cu desăvârşire albă şi strălucitoare, ce mă înconjoară din toate părţile. Am senzaţia că mă aflu aşa de mai mult timp însă abia acum realizez situaţia. Dintr-o dată ştiu şi înţeleg ce e lumina aceasta, că e lumina Taborului şi, fără să aud cuvinte, pricep că Domnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nu numai că mă înconjoară, mă şi poartă, mă leagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusă mă ia întreg în stăpânire. Şi creşte din clipă în clipă; se revarsă asupră-mi în valuri din ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate părţile lumina şi fericirea scânteiază, pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Din fiecare percepere a unei încântări supreme ele fac în clipa următoare neant şi nimicnicie şi-mi deschid noi praguri unde totul este neasemuit mai luminos şi mai ameţitor. După un popas de o clipă valurile de lumină şi de fericire se pun serios pe treabă, cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mă desfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a mă contopi cu desăvârşire în neaua aceea care acum trece prin toate culorile curcubeului, e roşietică, e albăstruie, e azurie, e de un verde aproape imperceptibil, spre a redeveni iar albă, de un alb nou, greu, consistent, care apoi se destramă şi se preface într-un fel de pulbere luminoasă. Eu sunt, îmi repetă fără cuvine vocea; şi nu mai cunosc altceva decât fericirea care – în sfârşit – nu se mai înverşunează asupră-mi, dar nu încetează totuşi de a se dezvălui mereu alta, mai nebănuit de intensă, mai alb luminoasă. Încetez de a fi, mă pierd în lumină. (p.95-96)

Articol publicat în revista „Permanenţe”, Nr. 3/2019

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Românii şi UE

Subiectul următor

Golgota românească din temniţe şi prefigurarea Învierii

Cele mai recente din