Hristos a înviat cu chipul blând
În suflete, în inimi şi în gând.
Din ceruri se coboară Duhul Sfânt,
E noaptea Învierii pe pământ.
(Ion Păunescu Daia – În noaptea Învierii, Piteşti, 1950)
Hristos e răstignit peste tot în lume. Departe de El stau şi mulţi din cei care sunt creştini doar cu numele. Adesea indiferenţa lor creşte şi devine duşmănie, înfrăţită –doar în acest punct- cu ura istorică a celor de alte credinţe faţă de ce înseamnă El cu adevărat: Dumnezeul-Om, Mântuitor al întregii omeniri. Semenii noştri de azi, ca şi cei cei din trecut, L-au batjocorit, L-au suit pe crucea suferinţelor şi L-au pus într-un mormânt pecetluit, nădăjduind că acolo va rămâne, uitat pentru totdeauna. Întreaga planetă e teatrul în care acum se mai înfruntă, dezlănţuite, doar forţe anticristice. Turma mică a celor care încă mai cred în Hristos pare a nu mai conta în jocurile de putere care urmează să decidă soarta lumii. Şi totuşi, noi ştim a cui va fi Biruinţa finală. Cunoaştem că după răstignire şi îngropare va veni şi Învierea. Certitudinea ei ne este mai mult decât o nădejde.
Cei dintâi care au aflat Vestea cea Bună au fost cei zăvorâţi vremelnic în spatele porţilor iadului, căci Hristos, „omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18-19), i-a căutat mai întâi pe aceştia. Aici nu putem să nu ne gândim şi la cei care au pătimit în iadul închisorilor comuniste. Situaţia celor răstigniţi pe crucea suferinţei era aparent mult mai disperată decât a noastră, a creştinilor de azi. Erau reduşi la stadiul de morţii vii, de robi deposedaţi de orice urmă de demnitate umană. Şi totuşi, din iadul în care se aflau, nu au părăsit o clipă nădejdea Învierii. Şi au avut dreptate. Nu, ei nu au biruit pe tărâm lumesc. Cel puţin nu încă. Dar prin ceea ce s-a transmis din sufletele acelor schingiuiţi în sufletele noastre, s-a ţesut cu fire de adevăr o pânză imensă pe care este impregnată pentru eternitate epopeea mărturisirii şi a martiriului lor. Iar noi ştim că începând cu Hristos şi continuând cu martirii presăraţi de-a lungul celor două milenii de creştinism, sângele acestor jertfe a fost, este şi va fi sămânţa care va rodi într-o bună zi.
În temniţele comuniste s-au compus versuri de o profunzime aparte, care au însemnat deopotrivă hrană sufletească pentru deţinuţi, dar şi mărturie pentru posteritate despre sensul suferinţei lor.
Acolo, sus, pe Căpăţâna, / Când moartea ne vămuie / Şi zările se năruie / Doar Christ însângerat ne dă mâna. // Acum, când de lut ne dezlegi, / lasă măcar unul să supravieţuiască, / Spre mărturie lumii-ntregi, / Despre Golgota noastră românească. (Gheorghe Năstase – Ruga din urmă)
Pe creasta de văpaie a credinţei, / Noi ştim, în greaua zbatere-a durerii, / Că încolţeşte-n miezul suferinţei , / Grăuntele de foc al învierii. // În bunătatea Ta dumnezeiască, / Tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri / Şi fă ca jertfa noastră să rodească , / Rotundă şi bogată, peste veacuri! (Ionel Zeană – Golgota Românească)
Curând noi nu vom fi decât năluci / sau nici atât, în aspra-ne tăcere, / tăpşane de morminte fără cruci, / risipă-n lut de visuri şi de fiere. // Dar vom urca spre inimi ca un fum / pentru nepoţii miruiţi cu pace, / în alt veleat, când rănile de-acum / peceţi în cartea ţării se vor face. (Andrei Ciurunga – Nemurire)
Şi sus, pe crucea crâncenă, pe care / stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie / Iisuse, un aprins inel de soare, / ca semn al Învierii ce-o să vie. // Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte / că va veni cândva o dimineaţă / când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă, / cuminecat prin sfinţii din morminte. (Radu Gyr – Rugăciune)
Cei din iad au primit semnul Învierii înaintea tuturor celorlalţi. Ne-o spune şi Tradiţia Bisericii, ne-o arată şi nădejdea necurmată a acestor mărturisitori ai României creştine. De aceea nu trebuie să ne îndoim nici noi. Speranţa noastră eshatologică în triumful final al Binelui întruchipat de Mielul jertfit pentru mântuirea lumii covârşeşte orice îndoială şi nu ne lasă să cădem în deznădejde şi pesimism. Căci această biruinţă e mai presus de oricare din cele lumeşti, politice sau sociale. Dar nici nu le exclude, ci doar le poate premerge, sau poate nu – dacă lumea va face la un moment dat trecerea la un „cer nou şi pământ nou”, unde ele nu-şi mai au sensul pe care, în mărginirea noastră, tindem uneori să-l acordăm şi unor realităţi mai presus de firea noastră căzută.
Sensurile acestei „Golgote româneşti” din temniţele comuniste sunt însă mai ample. Ele nu se mărginesc la un număr de creştini aparţinând unei Biserici universale abstracte, deşi universalitatea Bisericii lui Hristos e mai presus de orice discuţie. Aceşti oameni erau totodată fraţi de neam, de limbă, de sânge, de crez şi de ideal. Comuniunea de credinţă din sânul Bisericii se suprapunea pe comuniunea cu caracter naţional din cadrul aceluiaşi neam. Până să ajungă la cunoştinţa întregii lumi, suferinţa lor, versurile lor, rugăciunile lor, au început să circule mai întâi în cuprinsul mai restrâns al lumii româneşti. Şi nicăieri altundeva ele nu vor putea fi receptate în toată bogăţia lor de nuanţe precum o pot face aceia care ştiu ce este dorul după veşnicie. Aşadar, cu tot sensul universal al acestor pilde, valorificarea lor deplină nu se poate face decât în interiorul unei comunităţi particulare. Care prin acestea se deschide spre lume, dăruindu-i acesteia din plenitudinea sa, dar păstrându-şi totodată spiritul unei inconfundabile personalităţi colective.
Nu trebuie să uităm aşadar dimensiunea comunitară a Învierii. Versurile lor vorbesc despre „Golgota românească”, despre „peceţi în cartea ţării”, despre un neam întreg care „va fulgera la viaţă”. Toate aceste crâmpeie de nădejde nu sunt decât un reflex al unui ideal care la vremea sa a atras în jurul lui toată floarea neamului nostru românesc. Este idealul „Învierii Neamului”, dar nu oricum, ci „în numele Mântuitorului Iisus Hristos” – formulat într-un moment de inspiraţie profetică de către Corneliu Codreanu. Aceasta şi nu alta este de fapt chintesenţa legionarismului, a cărui temelie a fost pusă de către Căpitan şi care nu poate dispărea în neant câtă vreme va fiinţa neamul românesc, el rămânând sinonim cu acest suprem ideal transcendent al său.
Semnificaţiile acestui ideal nu au fost niciodată precizate sau epuizate pe deplin. Dimensiunea sa eshatologică este primordială şi indiscutabilă. Dar ne putem gândi la el şi în termenii unei învieri sufleteşti, în primul rând întru credinţă, având drept corolar biruinţa virtuţilor asupra patimilor. Iar de aici se pot desprinde o sumedenie de alte consecinţe, pe toate planurile care traversează întreaga complexitate a unui neam, de la tărâmul creaţiilor intelectuale, artistice, ştiinţifice, la cele tehnice, materiale, sociale, politice.
În acest orizont practic inepuizabil de posibilităţi, rămâne la latitudinea românilor de azi şi de mâine de a-l desăvârşi în tot evantaiul său de potenţialităţi, sau dacă împlinirea sa se va datora doar vredniciei generaţiei care l-a mărturisit în iadul temniţelor comuniste.
Ştim că împrejurările actuale sunt vitrege. Dar mucenicii închisorilor nu şi-au pierdut speranţa nici măcar atunci când nu se mai întrevedea nici una. Privirea poate căuta cerul şi prin orice colţ al geamului cu zăbrele. Iar atunci când nici acesta nu se mai putea zări, în cumplitele condiţii de izolare, a rămas privirea în cerul lăuntric, sufletesc, acolo unde se oglindeşte chipul lui Dumnezeu în noi.
Aşa că nici speranţa noastră nu este deşartă, câtă vreme ne rămâne credinţa în Înviere, înţeleasă în toate dimensiunile ei. Avem pilda înaintaşilor, dar şi îndemnul Mântuitorului adresat tuturor celor care-L mărturisesc: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33)
Permanenţe Nr 4/2019