Eminescu 130 – o moştenire mereu actuală

De la trecerea în eternitate pe 15 iunie 1889 a marelui poet şi deopotrivă doctrinar al naţionalismului românesc care a fost Mihai Eminescu s-au împlinit de curând 130 de ani. Capodoperele sale poetice sunt considerate în mod unanim drept creaţii nemuritoare. Noi însă facem parte dintre aceia care consideră că dincolo de aceasta, şi gândirea sa istorico-politică este în esenţa ei una pururea actuală şi aplicabilă în toate contextele istorice prin care a trecut şi va mai trece neamul românesc. Aşa cum naţionalismul secolului 20 s-a inspirat din Eminescu şi a făptuit sub pavăza Arhanghelului, cel al secolului 21 trebuie să se inspire din întreaga tradiţie a ultimului veac şi jumătate. Adică implicit şi din gândirea şi simţirea unuia din cei mai geniali români care au trăit vreodată.

Poezia sa merge direct la suflet şi îi poţi percepe nemijlocit frumuseţea şi profunzimea interioară, adesea abordând coarda patriotică din perspectiva eternităţii istoriei. Totuşi, vom lăsa comentariile acestor capodopere estetice pe seama specialiştilor în literatură care o pot face mult mai bine. Mai importantă în acest moment ni se pare recuperearea dimensiunii istorico-politice a creaţiei eminesciene, despre care spuneam că îşi păstrează de asemenea o actualitate perenă. Preocuparea fundamentală a lui Eminescu a fost vertebrarea unei conştiinţe de sine a românilor. Să ne facă să realizăm o depăşire a stadiului larvar, al neîmplinirilor perpetue, datorat defectelor de caracter şi mentalităţii minore, de slugă, induse mai cu seamă ca urmare a pernicioaselor ocupaţii străine multiseculare.

O primă întrebare: oare România de azi, membră a NATO şi UE, e o ţară cu adevărat liberă? Ştim că noţiunea de „suveranitate limitată” se trage de la Brejnev din 1968 încoace. Şi se poate constata că e valabilă şi azi, chiar dacă România a trecut între timp din blocul răsăritean în cel apusean. Aşadar suveranitatea noastră de acum nu doar că nu e deplină, dar ea tinde către zero. Unde mai e atunci libertatea? Sigur, se va spune că ea a existat la momentul asocierii României la aceste structuri occidentale din care face acum parte, care a fost una benevolă. Şi da, bineînţeles că într-un asemenea cadru suveranitatea nu poate fi una deplină. Dar pentru a reuşi să ajungem la maximul posibil în acest sens (exemple de ţări est-europene ca Polonia sau Ungaria ne arată că se poate) e nevoie în primul rând să ne recâştigăm libertatea interioară şi personalitatea ca naţiune. Suntem trataţi de occidentali ca nişte slugi (în special la nivel politic) pentru că în primul rând politicienii noştri se comportă ca atare. Le lipseşte demnitatea, coloana vertebrală, dar mai ales sinceritatea.

Această ipocrizie, moştenire nefastă a spiritului balcanic înfierat adesea şi de Eminescu, este elementul care îi determină pe occidentali să nu ne trateze cu respect – pentru că nu-l impunem – ci să apeleze la alte metode de „a pune şaua” şi de a ţine sub control o ţară pentru a nu deraia de pe orbita blocului politic, economic şi militar din care face parte. Ştim foarte bine care sunt aceste mijloace: în special mecanismele aşa-zisei „lupte anticorupţie”, care în sine e un deziderat bun, de interes naţional. Nu mai este însă aşa atunci când această luptă nu are ţeluri pedagogice, de schimbare în bine a unor mentalităţi defectuoase, ci scopul ei unic pare a fi un soi de autoperpetuare, transformându-se astfel într-un permanent instrument de presiune şi control. Chiar şi cei favorizaţi şi protejaţi momentan, precum preşedintele Iohannis, ar putea să se teamă la un moment dat, chiar dacă mai târziu, de tragerea la răspundere pentru anumite aspecte tipice funcţiei de primar al unei capitale de judeţ, aspecte care cunosc la noi o răspândire pe scară largă şi la nivel transpartinic.

Dar să revenim la Eminescu şi la ce ne transmite el nouă, românilor, la 130 de ani de la plecarea sa fizică dintre noi. Gândurile şi capacitatea sa de a pune degetul pe rană rămân la fel de actuale şi astăzi. Aceasta pentru că putem vorbi de un suflet colectiv românesc, de o mentalitate colectivă, care în fiecare epocă îşi arată deopotrivă virtuţile şi defectele. Pe care e nevoie să le conştientizăm ca atare, având voinţa şi determinarea de a le face pe primele să prevaleze asupra celor din urmă.

Să-l lăsăm pe Eminescu însuşi să facă o radiografie a caracterului românului, valabilă atunci la fel ca şi azi (fapt pentru care am actualizat tacit ortografia originală).

B.M. (Permanenţe, Nr 6-7/2019)

*

– Vai de mine – strigă „pseudo-românul” – cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie şi-or face despre noi?

Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromânilor noştri: ruşinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu şi adevărata iubire de ţară.

Precum am tradus fără a pricepe legile şi regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începând de la pălărie şi sfârşind cu ţintele bătute în talpa ghetei, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină şi unt de peste graniţă, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura consideraţie serioasă pentru politicienii noştri.

La drept vorbind, opinia rea a lumii despre „cutare” e foarte indiferentă pentru el dacă stă bine. Din contră, oricât de bună opinie ar avea cineva despre „cutare”, dacă el stă într-adevăr rău, părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o naţiune, ca şi despre un om.

Ei bine, cine ne-ar numi barbari, ar greşi oare? N-ar greşi deloc. Cine dintre români are o cultură adevărată, acela va fi tot de opinia aceasta şi singura sa părere de rău, precum şi a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria şi fecioria de simţiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizaţiei pe de-o parte, şi numai viciile barbariei pe de alta. „Semibarbari”, iată termenul tehnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern îl va şi întrebuinţa, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizaţie.

(…)

O! uniforme frumoase, craidoni scoşi din cutie şi cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbaţi-muieri care se sulemenesc fiind miniştri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranţă şi corupţie sus, neagră ignoranţă şi mizerie jos.

Şi-acesta e poporul nostru românesc? Poporul nostru de acum 50-60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens, cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani?

Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte.

Şi de unde vin toate acestea?

Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: Moşii.

Moşii – patres, moşia – patria, cu orânduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage cu o împărăteasă.

Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”, 22 octombrie 1881

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Romania 100 - veacul apocaliptic

Subiectul următor

Schimbarea la Faţă: o viziune mistică

Cele mai recente din

Trianon

…4 iunie 1920 – 4 iunie 2020… 100 de ani de istorie…