Schimbarea la Faţă: o viziune mistică

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul (1934-2019) se înscrie, fără îndoială, în galeria marilor mistici ai Bisericii Ortodoxe. Iar după receptarea aşa cum se cuvine a operei pe care a lăsat-o în urmă şi adunată în numeroase volume, majoritatea fiind transcrierea unor cuvântări/predici/omilii, cu siguranţă că la momentul potrivit se va pune şi problema canonizării sale.

Egumen al mănăstirii athonite Simonos Petras, retras în ultimii ani de viaţă din motive de sănătate la mănăstirea de maici Ormylia, stareţul Emilianos se remarcă prin lumina pe care o iradiază în permanenţă. Citindu-i scrierile, sau privindu-i pur şi simplu figura senină, se poate sesiza ubicuitatea peceţii unei lumini lăuntrice, a unei profunde experienţe spirituale care i-a transfigurat sufletul şi care se răsfrânge în exterior, împrăştiindu-şi razele şi asupra celor care intră în contact cu el. Acum, la câteva luni după trecerea sa în veşnicie, această împărtăşire mai poate avea loc doar prin imagini şi scrieri, dar cu siguranţă fericiţi se pot considera cei care au avut binecuvântarea de a-l cunoaşte şi personal.

Pentru publicul larg românesc, persoana stareţului Emilianos a devenit familiară abia recent, prin editarea în ultimii ani a numeroase traduceri ale cărţilor sale. Una din ele este şi cea la care mă voi referi în cele ce urmează, „Cuvântări mistagogice la sărbători”, în care printre altele se referă şi la praznicul Schimbării la Faţă.

Acest moment al Schimbării la Faţă a Domnului pe muntele Tabor reprezintă în viziunea părintelui Emilianos o revelare deplină a noii realităţi care a pătruns în lume odată cu Întruparea lui Hristos. Pe muntele Tabor nu s-a schimbat, propriu-zis, nimic. Ci doar s-a descoperit ce este cu adevărat Dumnezeirea, s-a arătat, pe cât era cu putinţă apostolilor prezenţi acolo să priceapă şi să perceapă, firea dumnezeiască a Mântuitorului. După această recapitulare sumară a învăţăturii Bisericii cu privire la acest important moment descris în Evanghelii, începe propriu-zis adevăratul traseu mistic pe care părintele Emilianos ne cheamă să-l urmăm şi să-l înţelegem.

Ceea ce s-a petrecut în mod exemplar pe muntele Tabor nu reprezintă altceva decât ţelul oricărei vieţi creştine: comuniunea cu Dumnezeu. Pe drumul către desăvârşire, fiecăruia din cei care se ostenesc sincer şi adevărat îi va putea fi hărăzit un moment al iluminării lăuntrice. Citatul adus aici este: „Până când se va lumina de ziuă şi luceafărul va răsări în inimile voastre.” (2 Petru, 1,19). Luceafărul este, desigur, Hristos, iar arhimandritul continuă astfel: „În realitate însă, acest text este personal. Pentru fiecare dintre noi există o anumită zi în care vom fi robiţi de revărsarea luminii lui Dumnezeu, la fel ca Apostolul Pavel şi ca atâţia alţi sfinţi ai Bisericii. Cu toţii aşteptăm ziua în care ni se vor deschide ochii şi Îl vom cunoaşte şi Îl vom vedea pe Dumnezeu, în aşa fel încât nu vom putea uita niciodată această trăire.”

Experienţa luminii taborice, a harului necreat, deşi descrisă în evanghelii drept un fapt exterior, e în realitate mai cu seamă una de natură lăuntrică. „Odinioară exista Legea, dar Legea a dus la păcat. Legea a fost apoi înlocuită cu harul, iar harul este lumina, mişcarea luminii. Lumina este lucrarea, energia lui Dumnezeu, care este dăruită în mod special prin Sfântul Duh fiecărui om. Lumina este primită de către firea omenească. Şi când ziua noastră „va străluci”, când va veni ziua propriului nostru Damasc, când va veni pricina bucuriei noastre, când vom câştiga nunta noastră mistică, atunci vom răspândi lumină, pentru că ia naştere înlăuntrul nostru o stare permanentă. Încetează toate stările noastre care se schimbă succesiv, toate tulburările, greutăţile, problemele, şi devenim oameni ai lui Dumnezeu. Fiecare faptă a noastră, până şi privirile, vorbesc despre Dumnezeu. Atunci suntem cu adevărat martori, devenim pilde.”

Cu smerenia cuvenită, fără să o mărturisească explicit, părintele Emilianos şi-a realizat prin rândurile de mai sus un veritabil autoportret lăuntric. Fireşte, ajungerea pe una din cele mai înalte trepte e un drum extrem de greu, posibil doar cu ajutorul lui Dumnezeu, şi doar învingând posibilele căderi, rătăciri şi ispite, care sunt exemplificate prin îndrumări practice şi cuvinte concrete de învăţătură. Traseul mistic e unul anevoios, paginile care îi sunt dedicate se cuvin, desigur, citite şi ele cu luare aminte, dar experienţa celor care reuşesc să-l parcurgă până la capăt este o adevărată plenitudine: „Şi apostolii, şi sfinţii, şi sărbătorile noastre sunt scăldate în lumină! Adeseori, chiar şi ochii noştri trupeşti se împărtăşesc de lumina cerească, veşnică şi neapropiată. Când? Atunci când ne aflăm în lumină – ne aflăm cu adevărat în lumină pentru că trăim în har – , când ne preschimbăm lăuntric de-a lungul călătoriei noastre către tihnă, către odihnă, către smerenie şi îndumnezeire, când ne schimbăm la faţă aşa cum s-au schimbat la faţă ucenicii. Schimbarea la faţă a ucenicilor nu e nimic în comparaţie cu schimbările la faţă pe care le-au gustat Sfinţii Bisericii noastre. Potrivit Părinţilor, omul ajunge ca o lumină şi, împreună cu lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. (…) Trăim întru lumină. Sporim întru lumină. Suntem sfinţiţi, scăldaţi, absorbim lumina. Prin urmare, trupul nostru devine lumină şi, încet-încet, capătă un chip tot mai dumnezeiesc. Pe cât gustăm din lumina lui Dumnezeu, pe cât trăim cu putere, pe atât trupul nostru are o înfăţişare mai dumnezeiască.”

Paginile părintelui Emilianos abundă de asemenea pasaje care trădează fără putinţă de tăgadă o trăire înaltă, pe măsura sfinţilor. Fireşte, ele sunt completate şi cu numeroase îndrumări practice pentru depăşirea posibilelor obstacole şi dificultăţi. Unul din cele mai importante aspecte îl reprezintă aici păstrarea smereniei. „De aceea, faptul că am trăirea lui Dumnezeu înseamnă că merg spre Dumnezeu prin voia mea proprie, întoarsă cu credincioşie şi statornicie spre El, şi dintr-o dată, pe cale, mă întâlneşte Hristos, Îl văd şi sunt uimit. Toţi sfinţii au avut o astfel de trăire duhovnicească, şi într-o oarecare măsură toţi oamenii, în afara celor care o revendică. Aceştia din urmă nu au simţământul propriei nevrednicii, trăiesc proiecţia propriului ego, iar unde apare egoul, acolo vine şi învârtoşarea, iar Dumnezeu se face nevăzut. După cum lumina alungă întunericul, tot aşa şi Dumnezeu, cinstind propria noastră voinţă, îngăduie întunericului nostru să alunge lumina Lui.”

Dacă vine vorba de trăiri similare în cadrul altor confesiuni creştine, atunci nu vom găsi aşa ceva. Pentru că între acestea şi Biserica Ortodoxă e o deosebire fundamentală: altundeva nu se află vreo învăţătură despre posibilitatea experierii energiilor divine necreate, manifestate pentru întâia oară în momentul Schimbării la Faţă, dar perceptibile şi lăuntric de către cei care ajung pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească. Arhimandritul Emilianos ne spune pe acest subiect următoarele: „După lupte de veacuri, în Biserica noastră domneşte acum un entuziasm, fiindcă este singura care a păstrat înţelesul lucrării necreate a lui Dumnezeu şi singura care poate să-L primească pe Dumnezeu. În alte Biserici [iată că acesta e termenul folosit fără niciun fel de crispare, deşi cu prilejul Sinodului din Creta mulţi s-au opus terminologiei de „biserici eterodoxe”, n.n.] nu există această credinţă, iar lipsa ei este un criteriu esenţial pentru unicitatea Bisericii, adică nu mai poate să existe şi „altă” Biserică, pentru că Biserică este doar trupul lui Hristos. Cu siguranţă că mai există persoane care cred în energiile necreate, dar ele sunt ca şi cum ar intra şi s-ar veseli de comorile Bisericii Ortodoxe, de tot ce a păstrat ca un tezaur Biserica Ortodoxă. Dar acestea sunt nişte lucruri pe care ei nu pot să le aibă, nici să se desfăteze de ele, pentru că nu pot deveni proprietatea lor, de vreme ce ei înşişi nu se află în spaţiul Bisericii Ortodoxe, a cărei comoară este energia necreată a lui Dumnezeu.”

Iată şi un pasaj de o mare profunzime dogmatică, iar dacă documentele Sinodului din Creta ar fi propus o dezvoltare şi o reformulare mai amplă a acestei temelii puse aici, atunci cu siguranţă nu am mai fi asistat la disputele surde între aşa-numiţii „conservatori” şi „progresişti” din sânul Bisericii Ortdoxe. O astfel de teză precum cea expusă mai sus nu cred că poate fi contestată de niciun ortodox, ea cuprinzând tot ce e esenţial în definirea raporturilor cu alte confesiuni/Biserici (majuscula de care s-au poticnit mulţi e folosită chiar de părintele Emilianos, care cu siguranţă şi-a revizuit versiunea tipărită a cuvântului rostit, însoţită, fireşte, de precizările de rigoare).

Nădăjduiesc că aceste sumare şi sărace rânduri au putut scoate în relief imensa comoară dăruită Bisericii de către acest profund mistic şi trăitor care este Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, şi că generaţiile viitoare vor şti să-i valorifice moştenirea aşa cum se cuvine. Iar o posibilă canonizare nu ar fi decât o consecinţă cât se poate de firească a acestei importanţe.

Permanențe Nr. 8/2019

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Eminescu 130 - o moştenire mereu actuală

Subiectul următor

Preţul trădării

Cele mai recente din