Preţul trădării

(sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7892056 )

Luna august a acestui an marchează două aniversări fatidice pentru România. Pe de-o parte s-au împlinit 75 de ani de la un moment de cotitură al istoriei României: puciul de la 23 august 1944 şi consecinţele acestuia. Să nu uităm nici faptul că tot într-o zi de 23 august, dar acum 80 de ani, în urma tratatului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică îşi exprima cu fermitate (deşi doar într-o faimoasă anexă secretă) pretenţiile teritoriale în răsăritul Europei, fapt ce a dus la ocuparea Basarabiei în 1940, teritoriu românesc aflat încă şi astăzi în sfera de influenţă rusă.

Dezbaterile asupra actului de la 23 august 1944 continuă şi în momentul de faţă. Lăsând la o parte aberaţiile propagandei comuniste care i-a deformat complet semnificaţiile, declarând ziua cu pricina drept zi naţională şi prilej de scoatere silită a cetăţenilor la manifestările grandomane organizate după tipic comunist, divergenţele asupra acelui moment istoric continuă încă şi azi.

Pentru unii, această dată constituie una salutară, care a salvat România de o soartă mult mai nefavorabilă. Reprezentanţii acestei opinii, din 1944 şi până azi, ne tot reamintesc că România ar fi ajuns în cele din urmă oricum sub ocupaţie sovietică, dar că în aceste condiţii dracul nu a fost chiar atât de negru ca în cazul unei rezistenţe prelungite şi a unei eventuale capitulări ulterioare.

Chiar aşa? Cataclismul teribil care s-a abătut în România odată cu 23 august 1944 îl cunoaştem foarte bine. Aşa că nu ştim ce ar fi putut fi „mai rău” decât atât. Se putea oare şi altfel? Probabil că nu, dacă ne referim la consecinţa finală a căderii României în sfera de influenţă sovietică. Faptul fusese pecetluit deja la Yalta, unde liderii puterilor occidentale i-au pus pe tavă lui Stalin toate ţările din estul Europei. Dar soarta următorilor 75 de ani de istorie românească ar fi putut fi în orice caz alta. Puciştii au avut un obiectiv clar, pentru a cărui atingere niciun preţ nu era prea mare: ieşirea României din războiul anticomunist, dar numai sub conducerea lor, nu a şefului statului de atunci, mareşalul Antonescu. Totul a început –cum altfel?- cu o trădare, care a forţat mersul lucrurilor înspre ceea ce ştim că s-a petrecut apoi la 23 august 1944.

„O problemă ignorată până acum de istorici priveşte deschiderea frontului de la Iaşi la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină” Emil Bodnăraş şi Dumitru Dămăceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturării lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. (…) La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnăraş-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşiului”, iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnăraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută-20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a făcut o scurtă vizită de inspecţie pe front în perioada 20-21 august 1944 şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotărât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.” [sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala ]

Aşadar iarăşi trădarea unor cozi de topor, această eternă racilă a neamului nostru, a condus în cele din urmă la o situaţie practic fără altă ieşire decât căutarea imediată a unui armistiţiu cu sovieticii. Doar asta nu le era însă de ajuns. Aşa cum am amintit mai devreme, obiectivul unic al conspiratorilor, pentru care niciun preţ nu era prea mare, a fost unul dublu: ieşirea din război şi înlăturarea lui Antonescu, care în acel moment se vedea nevoit să caute el însuşi armistiţiul cu sovieticii.

Iar atunci când duşmanul ştie (fiind informat sau intuind) că tabăra cealaltă e dispusă să plătească „orice preţ” pentru atingerea acestui ţel, atunci e lesne de înţeles că nu-şi va face niciun fel de scrupule şi va căuta cu cinism să tragă foloase maxime pe seama celor care se înghesuie să-i facă plecăciuni şi să cerşească ceea ce ei credeau a fi „pacea”.

Astfel, capitularea propriu-zisă s-a semnat abia pe 12 septembrie, timp în care armata sovietică se considera încă în stare de război, luând prizonieri sute de mii de militari români, dintre care cei mai mulţi şi-au lăsat oasele în vreun fund de Siberie îngheţată. Mai mult, deşi România a întors armele şi a luptat până la final contra Germaniei, la sfârşitul războiului a fost tratată tot ca o ţară învinsă. Basarabia a rămas pierdută dar, ce-i drept, s-a recâştigat Ardealul de Nord, pierdut tot în 1940 în dauna Ungariei în urma dictatului de la Viena.

Nu putem să ne lansăm acum în ample scenarii contrafactuale, dar e destul de logic faptul că, din moment ce URSS a tratat oricum România şi Ungaria drept ţări învinse şi ocupate, să le „pedepsească” pe amândouă, ceea ce dealtfel s-a întâmplat şi probabil s-ar fi întâmplat în orice condiţii. Anume, Basarabia a fost (re)incorporată în URSS, dar pe lângă ea şi nordul Bucovinei şi Herţa, care nu au aparţinut niciodată ruşilor. Iar pedeapsa asupra Ungariei a constat, destul de firesc, tot în deposedarea ei de un anumit teritoriu, cel care s-a pretat cel mai natural în acest sens fiind tocmai Ardealul de Nord, care a revenit României. E drept, acum se poate spune retrospectiv că această reîntregire parţială a ţării s-a făcut prin luptă şi prin sânge românesc. Dar era obligatoriu să ne aliem pentru asta cu cotropitorii sovietici?

Dacă ne întoarcem puţin la momentul anterior lui august 1944, ne putem da totuşi seama că soarta României ar fi putut fi alta, dacă la nivel naţional ar fi existat consens, patriotism onest, demnitate şi o viziune pe termen lung, care să nu caute doar scopul ieşirii din război cu orice preţ, ci care îşi punea problema ţării şi a neamului din perspectivă istorică. Cei capabili de acest lucru, şi care considerau bolşevismul drept răul absolut care s-ar putea abate asupra României (iar mersul ulterior al istoriei le-a dat dreptate), erau legionarii, care în acel moment se găseau însă închişi în lagărele de concentrare ale lui Hitler. Cu siguranţă au mai existat o serie de generali şi mulţi ofiţeri de rang înalt care împărtăşeau şi ei acest punct de vedere. Din păcate, în cadrul armatei şi al vechii clase politice a existat o serie de cozi de topor şi de personaje bolnave de miopie istorică, care nu au fost în stare să anticipeze consecinţele gestului lor. Au crezut că într-un final lucrurile „se vor rezolva” cumva, sau că ei vor fi „răsplătiţi” în vreun fel de ocupanţi pentru gestul lor.  Evident, răsplata a constat în cele din urmă –cum altfel?- decât tot în azvârlirea în aceleaşi puşcării comuniste.

Oare ce curs ar fi luat evenimentele dacă patrioţii şi vizionarii lucizi ai României nu s-ar fi aflat în imposibilitate de a acţiona sau nu ar fi fost covârşiţi mişeleşte de gesturile trădătorilor, ci acestea nu ar fi avut loc, sau ar fi putut fi împiedicate la timp?

Să privim pentru un moment harta teatrelor de operaţiuni din vara lui 1944. Aliaţii occidentali debarcaseră deja în Franţa şi pe zi ce trece devenea tot mai clar că această operaţiune se va transforma într-o amplă ofensivă dinspre vest contra Germaniei. Sovieticii reocupaseră deja sudul Ucrainei, ajungând până la Carpaţi, nu însă şi în Bielorusia şi mai ales în Ţările Baltice, unde armata germană, care includea şi trupe autohtone, opunea încă o puternică rezistenţă şi ameninţa flancul nordic al frontului.

Deşi odată cu deschiderea frontului apusean soarta Germaniei a devenit pecetluită, putând fi lesne anticipată (ca dovadă şi tentativa eşuată de înlăturare a lui Hitler din 20 iulie 1944), începuse o cursă contra-cronometru între sovietici şi anglo-americani pentru ajungerea înaintea celorlalţi la Berlin. Din harta frontului se poate desprinde limpede că prioritatea sovieticilor era Berlinul şi nicidecum România. O rezistenţă pe linia Carpaţilor prelungită cu linia fortificată dintre cotul Carpaţilor şi Dunăre (Focşani-Nămoloasa) ar fi implicat sporirea masivă a efectivelor sovietice pentru a sparge acest front, ceea ce ar fi condus la încetinirea ofensivei spre Berlin. Dar ar fi făcut oare sovieticii aceasta? Nu cumva, dacă Berlinul era principalul lor obiectiv, aceştia s-ar fi mulţumit, fie şi temporar, cu stabilizarea frontului românesc, lansând principala lor ofensivă spre inima Germaniei, pentru a ajunge acolo înaintea aliaţilor occidentali, urmând să „rezolve” ulterior problema României de dincolo de Carpaţi?

Să nu uităm că şi în Primul Război Mondial România a continuat lupta, retrăgându-şi armata în Moldova şi apărând eroic trecătorile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, deşi restul ţării, inclusiv capitala, fuseseră ocupate. Scenariul era şi acum unul asemănător, doar că inamicul venea de data aceasta dinspre răsărit. S-ar fi putut opune o rezistenţă demnă şi eroică, preţ de câteva luni bune, timp în care sovieticii nu şi-ar fi permis să-şi slăbească trupele aflate pe linia principală a ofensivei lor către vest. Iar în acest răgaz s-ar fi putut organiza în tot restul ţării neocupate o puternică rezistenţă anticomunistă. Posibil tot cu implicarea legionarilor eliberaţi din lagărele germane, care cu siguranţă nu ar fi condiţionat lupta lor anticomunistă de plecarea de la putere a lui Antonescu. În aceste condiţii, chiar în urma unei eventuale capitulări militare a României, ar fi existat răgazul organizării în munţi a unei ample rezistenţe anticomuniste, care să includă un front unitar românesc, dincolo de feluritele orientări politice ale protagoniştilor. Dacă o astfel de rezistenţă a început să se închege chiar în condiţiile ştiute, deşi în final ea nu a mai dobândit un caracter coerent la scară mare, rămânând redusă la activitatea unor grupuri independente, cu atât mai amplă şi mai organizată ar fi putut fi o rezistenţă pregătită din timp. Adică exact în răgazul pe care l-ar fi putut oferi armata care încă ar mai fi rezistat în faţa ofensivei bolşevice o bună bucată de vreme.

Din punctul de vedere al sovieticilor, situaţia se prezenta cu siguranţă tot în aceşti termeni. Singura lor şansă pentru obţinerea unui succes facil era tocmai să beneficieze de trădarea unor cozi de topor care le-au pus pe tavă întreaga Românie, ba mai mult, care chiar s-au aliat ulterior cu ei contra Germaniei. Dacă majoritatea covârşitoare a politicienilor şi ofiţerilor români ar fi fost imună la trădare şi ar fi dat dovadă de o viziune lucidă şi realistă pe termen lung, acest plan al sovieticilor, singura lor şansă imediată de a ocupa România cu eforturi minime, s-ar fi năruit. Dacă recitim cu atenţie cele afirmate în citatul adus din studiul publicat de historia.ro, putem vedea că numai deoarece se întrevedea trădarea petrecută în rândul armatei române prin deschiderea „Porţii Iaşilor”, sovieticii şi-au încetinit ofensiva în Polonia şi au adus de acolo trupe suplimentare, pentru a rezolva rapid problema României care le cădea practic în braţe.

Dacă această trădare nu ar fi existat, dacă informaţiile sovieticilor ar fi fost acelea că românii sunt hotărâţi şi capabili să opună o rezistenţă eroică şi înverşunată, nu ar mai fi dislocat acele trupe din alt sector al frontului, care de fapt era prioritar. Iar în faţa unor efective sovietice mai reduse, cu o armată hotărâtă să lupte cu spirit de sacrificiu, o rezistenţă românească mai îndelungată ar fi fost fără îndoială posibilă şi realistă.

Da, soarta finală a României ar fi fost probabil aceeaşi. Dar aura demnităţii ar fi încununat atunci o întreagă naţiune, nu doar pe eroii ei izolaţi, luptătorii din munţi, dintre care cei mai mulţi au căzut victimă trădării unor conaţionali cu caracter de iude.

Acest mod nefast de comportament instituit la 23 august a continuat şi după 1989, după un intermezzo în care „demnitatea naţională” afişată de Ceauşescu pe plan extern începând cu 1968 a fost subminată de o dezastruoasă politică internă, a cărei ideologie siluia profund felul de-a fi şi credinţa românilor. Aşadar după 1990, politicienii români s-au întrecut în alte şi alte cedări „pe nimic” în dauna interesului naţional, în ploconiri lipsite de demnitate, doar pentru atingerea unor scopuri care în cele din urmă tot s-ar fi realizat. Astfel, pentru primirea României în NATO regimul Constantinescu a semnat în 1997 acel nefast tratat cu Ucraina prin care se recunoştea cedarea Bucovinei de Nord. Peste puţin timp, la începutul anilor 2000, guvernul Năstase acorda fără licitaţie un dezastruos (pentru statul român, evident) contract companiei americane Bechtel, drept preţ tot pentru primirea în NATO. Câţiva ani mai târziu se privatiza Petromul pe seama austriecilor de la OMV, „plătindu-se” astfel pentru renunţarea la opoziţia faţă de primirea României în UE.

Semnificativ e faptul că celelalte ţări est-europene, în special cele din grupul de la Vişegrad, care şi-au negociat această aderare cu demnitate şi urmărindu-şi în permanenţă interesul, sunt tocmai ţările care se opun acum politic, prin guvernele lor, politicii dezastruoase a marilor ţări occidentale (mai ales tandemul germano-francez) în privinţa imigraţiei nerestricţionate şi a eliminării treptate a suveranităţilor naţionale pe seama unui viitor superstat european. România se află – ca întotdeauna- pe nicăieri, nu are niciun cuvânt de spus, ducând o politică externă docilă, lipsită de orice personalitate. Nu e vorba nicidecum de ruperea de aceste structuri politico-militare din care fac parte majoritatea ţărilor europene, ci de o implicare activă şi curajoasă, care-şi apără cu demnitate interesele.

Politicienii din trecut, capabili să servească drept modele de atitudine şi consecvenţă în acest sens, sunt din păcate în majoritatea lor încă puşi la index. „Reperele” României oficiale au rămas şi în ziua de azi aceiaşi nevertebraţi şi lipsiţi de viziune de genul celor implicaţi în 23 august. Iar un Ceauşescu naţional-comunist şi dărâmător de biserici nu are cum să intre în discuţie, deşi unele elemente pozitive ale politicii sale externe, grefate pe o altă ideologie, ar putea să-şi păstreze o anumită valabilitate. Cu menţiunea că doar în cazul acelor atitudini ce au servit cu adevărat interesele româneşti, dar care cu siguranţă ar fi fost reprezentate mult mai bine de naţionaliştii azvârliţi în puşcării sau siliţi să ia calea exilului. Nu avem aşadar de ce să-l înălţăm pe un piedestal doar pentru faptul că a intuit, din păcate parţial şi foarte rudimentar, ceea ce ar fi putut constitui esenţa unei veritabile politici româneşti la scară internaţională, şi care s-ar fi putut închega mult mai bine sub conducerea altora.

Din păcate, România plăteşte în continuare, până în ziua de azi, preţul acelei trădări de la 23 august. Chiar dacă pe plan politic consecinţele sale vizibile au fost depăşite – de 30 de ani nu mai există regim comunist sau ocupaţie sovietică – va mai trebui să treacă probabil multă vreme până când România se va putea emancipa şi la nivelul mentalităţilor de „modelul” de comportament al promotorilor unor gesturi politice mioape şi lipsite de orice anvergură istorică.

Permanențe Nr. 8/2019

Subiectul precedent

Schimbarea la Faţă: o viziune mistică

Subiectul următor

Căpitanii în destinul românesc

Cele mai recente din

Democraţia şi noi

&Scurtă introducere, din perspectiva României la final de an 2024 Adevărurile istorice