Căpitanii în destinul românesc

Neamul românesc a cunoscut toate durerile în decursul veacurilor. Încercări grele s-au ivit în răscrucile istoriei sale. Nedreptatea, lipsa, munca fără rod, i-au apăsat umerii şi sufletul. Trecutul său este o istorie de apăsări nemeritate. Neamul nostru ţine mult la trecutul său, la trecutul-tradiţie, cugetul şi fapta strămoşilor, dar nu despre aceasta e vorba aici, ci de o istorie a suferinţelor nemeritate pe care le-a purtat cu resemnare şi credinţă.

La început, condiţiile istorice ale neamului românesc au fost cu totul neprielnice unei creşteri organice, fireşti. Plămada originară s-a păstrat, dar istoria neamului s-a oprit în loc. Atunci s-a închis în sine şi a grăit numai cu Dumnezeu. A venit apoi o nouă epocă, epoca eroică, aceea a marilor voievozi creştini. Soarta s-a arătat mai blândă cu preţul unor mari jertfe însă. De la Mircea până la Ştefan şi Mihai, românii au încercat să deschidă noi porţi istoriei. Neamul românesc a încercat în acea vreme să devină un neam creator de istorie. A pornit la faptă cu fruntea luminată de credinţă şi bogată în gânduri îndrăzneţe. Un neam de mari şi destoinici conducători domneşti, un popor tânăr şi bărbat, au străbătut vremea cu tăria faptei şi credinţei lor.

Frumuseţea gândului şi faptei româneşti, după Mihai arhanghelul fulgerător al istoriei noastre, a mai scânteiat de câteva ori mai târziu într-un Matei Basarab sau Brâncoveanu, pentru a se stinge odată cu acest neam de ctitori, al Basarabilor. Ce-a mai urmat, se ştie. După stingerea neamului domnesc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, a venit rândul boierilor, rândul celor ce trebuiau să stea cap poporului, să-l povăţuiască şi să-l îndrume pe calea biruinţei. Vreme de două veacuri, boierii s-au înstrăinat de ţară şi de neam, s-au alungat, s-au omorât între ei până ce aproape li s-a stins sămânţa. În lupta aceasta dintre ei a lucrat mâna vrăjmaşă a străinilor, pentru împlinirea poftelor lor. Şi aşa duşmanul din afară al neamului l-a adus la viaţă pe cel dinăuntru, duşmanul de neam străin l-a crescut pe acela de un sânge şi de o credinţă pentru ca să se împlinească sfârşitul Românilor, după dorinţa şi nevoile celor din afară.

Două veacuri de înstrăinare, de durere închisă fără nicio rază de lumină dătătoare de nădejde. Se înstrăinase mintea şi portul, se înstrăinase bogăţia, se pierduseră bunele deprinderi şi obiceiuri ale neamului. Poporul nu mai avea de mult un domn al său, din sângele şi sufletul său, care să sufere cu el laolaltă şi să ridice spada pentru dreptatea lui. Neamul nu mai avea nici conducători boiereşti de suflet tare şi încercată omenie. Nu mai era nimeni în ţară care să-l înţeleagă şi să-l îndrumeze. Românii rămaseră singuri, fără domn şi fără boieri înţelepţi şi iubitori, rămaseră părăsiţi şi uitaţi în propria lor casă.

Această viaţă dureroasă i-a făcut să se închidă în ei înşişi, să părăsească cele lumeşti, trecătoare, să se plece cu gândul mai mult către lumea valorilor eterne, către lumina întăritoare a credinţei. Prin această renunţare totală, a putut Românul să dăinuie ca neam în faţa tuturor suferinţelor şi nedreptăţilor venite din partea vrăjmaşilor din afară şi mişeilor dinăuntru. Prin tăria şi curăţenia credinţei şi-a păstrat grăuntele de aur al inimii dornică de viaţă nouă şi tot prin ea a biruit mai târziu.

Se spune: Când un neam nu mai are conducători, dispare. În adevăr, istoria ne-a dat multe exemple de acest fel. Când Românii şi-au pierdut domnii şi când s-a risipit sau înstrăinat clasa conducătoare, încercările grele ale istoriei nu i-a pierdut în negură. Rămaşi singuri la răspântii s-a ridicat din ei unul. S-a ridicat de jos din mulţime, s-a ales din popor câte un om, câte un ţăran simplu, curat, întreg. A crescut stâncos, s-a înălţat cu toată puterea omeniei lui până la locul de conducător şi comandant al norodului. Aşa au apărut căpitanii în istoria noastră naţională. Aşa au apărut Horia, Tudor şi Iancu. Toţi trei au fost oameni din popor, cu carte sau fără carte, dar oameni din popor, ţărani. Toţi trei s-au ridicat aprigi, iluminaţi şi mari, în momentele de deznădejde ale neamului românesc pentru a tăia drum nou în istorie şi a împlini porunci de mai sus decât acelea ale unor oameni sau aşezăminte.

Ce îi uneşte şi ce îi aşează laolaltă pe aceşti trei mari Căpitani ai istoriei Românilor? Desigur ei au avut trăsături comune, atât ca însuşiri sufleteşti cât şi ca stare socială, uneori chiar şi ca temperament. Dar nu atât ceea ce au avut asemănător din firea lor, ca indivizi, îi apropie şi ne face să-i privim laolaltă. Îi înţelegem mai bine dacă îi privim în legătură cu colectivitatea din care făceau parte şi vremurile în care au apărut, ceea ce înseamnă, în legătură cu destinul istoriei neamului. Norodul pe care l-au condus, îi definea; de aici şi-au tras înţelesul şi făptura. Momentul istoric şi fapta pe care au fost sortiţi să o împlinească, ni-i arată în adevăratele lor chipuri.

Toţi trei au fost de jos, din poporul pe care l-au condus. Ei au crescut tari din viaţa şi din truda pământului românesc. Au apărut ca nişte forţe dense, strânse prin vreme. Cei trei căpitani s-au ridicat din popor şi prin el, l-au condus şi s-au lăsat conduşi de credinţele şi nădejdile lui, toţi trei au simţit că au datoria în faţa lui Dumnezeu şi a neamului să lupte pentru deschiderea unui drum nou de viaţă. Căpitanii au luptat, au suferit şi au jertfit totul, pentru acelaşi gând şi în acelaşi fel. Apariţia lor în istoria Românilor şi rostul lor în destinul acestui neam, alcătuiesc un capitol de viaţă aparte. Este o lume deosebită a lor.

Aceşti oameni aleşi, s-au ridicat împotriva duşmanilor din ţară şi din afară, s-au ridicat „pentru întocmirea patriei” şi pentru „câştigarea drepturilor”. Da, s-au ridicat să facă dreptate singuri dacă altcum nu le venise; dreptate pentru ţărani şi pentru neam. Pentru aceasta au luptat şi s-au jertfit cei trei mari căpitani ai neamului nostru. Ei nu au luptat pentru „egalitate” ci pentru dreptate. Cât de epic şi legendar a fost momentul când ţăranii panduri, dornici de o nouă viaţă, au jurat în faţa lui Dumnezeu şi a lui Tudor, în Poiana Podeşului, că sunt gata să moară pentru „dobândirea dreptăţilor” şi ridicarea neamului din obidă.

Toţi trei au înţeles până la sfârşit, cu toate ostenelile lor, că dreptatea nu le poate veni de la oameni. Numai Dumnezeu este drept. Ştiindu-se curaţi în îndemnurile lor şi buni apărători ai neamului, ei au pornit lupta de îndreptare, încredinţaţi de nevoia acestei lupte şi de scopul ei înalt, deoarece prin ea şi jertfele pe care le cerea, se împlineau legi cu mult mai grele decât o simplă vrere omenească. Ei au îndrăznit cu cugetul şi cu fapta pentru că simţeau că din tot ceea ce porniseră, se împlineau porunci de Sus.

Căpitanii au fost oameni bogaţi la suflet, cu multe însuşiri şi cu multe rosturi în viaţă. Aceşti oameni temători de Dumnezeu şi cu voinţa de granit, păstrători ai bunelor rânduieli, n-au cunoscut decât dragostea şi munca pentru cele obşteşti.

Ei au fost căpitani în sensul de căpetenii, adică îndrumători şi conducători ai poporului în toate împrejurările vieţii, nu numai în luptele cu armele. Aceasta ne-o arată însăşi faptele istorice şi chipul în care se oglindesc ei în mintea ţăranului nostru.

Horia, Tudor, Iancu, au fost mari căpitani de arme, cunoscători ai luptelor, viteji, netemători de moarte. Ei au trăit viaţă aspră de înaltă viziune a comandantului adevărat. Dar această însuşire se împletea şi se completa cu altele nu mai puţin însemnate. Ei au fost conducători politici, inspiratori de credinţă, administratori de bunuri obşteşti şi ceea ce le dădea mare preţ în vreme de pace, împărţitori de dreptate.

Căpitanii nu erau „numiţi” în aceste locuri, nu îndeplineau funcţiunile întăriţi de cineva, ci de prestigiul lor în faţa poporului, care venea la ei în orice împrejurare, încrezători şi mulţumiţi de judecata şi de fapta lor. Dacă poate fi vorba de o întărire, apoi aceasta nu venea decât de la neamul întreg, ale cărui dureri şi năzuinţe căpitanii le-au întrupat întotdeauna deplin.

Marii căpitani ai Românilor au fost înaintemergători au istoriei acestui neam, ei au purces la faptă cu credinţă şi cuget dornic de întocmire nouă a ţării. Ei au fost mari întemeietori.

Cei mişei i-au urât, iar cei cu mintea scurtă nu i-au înţeles. I-au nedreptăţit, i-au supus chinurilor şi i-au osândit, gândind că în acest fel se vor închide zările noi, că lucrurile vor merge mai departe după trebuinţele lor nedemne şi urâte.

S-au înşelat. Căpitanii sut oameni împotriva cărora nu se poate lupta, pentru că ei sunt înfăptuitorii unui destin istoric. Ei înving şi dincolo de moarte. Cei ce i-au chinuit au cunoscut întunericul des al condamnării eterne.

Ernest Bernea – fragment din „Cartea căpitanilor” (1937)

Notă: Ernest Bernea a publicat „Cartea căpitanilor” în anul 1937. După acest text care o deschide, pe o pagină înaintea capitolelor dedicate celor trei căpitani: Horia, Tudor şi Iancu, pot fi citite cuvintele: Căpitanului închinare. Atât. Doar două cuvinte, care conferă noi sensuri mesajului pe care autorul a vrut să-l transmită. Şirul celor trei căpitani proveniţi din Ardeal şi Ţara Românească se întregeşte în mod firesc prin Corneliu, Căpitanul născut în urmă cu 120 de ani pe plaiurile Moldovei. Spaţiul geografic românesc şi destinul acestui neam se răsfrâng astfel la modul integral în textul lui Ernest Bernea, care nu poate fi înţeles altfel decât ca făcând referire la toţi patru. În el găsim evocată simbioza dintre neam şi aceşti reprezentanţi de seamă ai săi, cu care au rezonat toţi românii adevăraţi. Fiecare din aceşti căpitani s-a inspirat din pilda celor care i-au precedat. Între ei există o continuitate firească, organică. Toţi au fost animaţi de valorile credinţei şi de idealul luptei pentru libertatea şi dreptatea neamului românesc. Care, în cazuri excepţionale şi atunci când în joc era soarta unei întregi colectivităţi, implică şi posibilitatea violenţei ca ultima ratio împotriva stării de robie şi a abuzurilor din partea stăpânirii. O ridicare ce punea totodată în joc şi propria viaţă, căci tiranii obişnuiesc să se răzbune crunt împotriva celor ce-i înfruntă. Dar venită invariabil din starea celui apăsat de nedreptăţi, care vede în ea un gest de dreptate în lumina legilor eterne ale neamului. Acestea au fost preţuite întotdeauna mai mult decât soarta personală, care s-a identificat fără rest cu împlinirea unui destin colectiv.

Faptul că ei au fost luptători pentru o asemenea cauză nu-i face incompatibili cu creştinismul, dimpotrivă – să ne amintim doar de lupta de eliberare naţională a grecilor de sub jugul otoman, la care au participat până şi membri ai clerului sau monahi şi care sunt cinstiţi până azi de Biserica Greciei. Căci în lipsa imperiului creştin răsăritean, neamurile au devenit pavăza şi totodată întruparea istorică a Bisericii. Lupta legitimă pentru afirmarea şi apărarea propriei identităţi poartă astfel o indelebilă pecete creştină. Adevărata desăvârşire se găseşte însă mai presus de acest nivel. Aceasta pentru că în cazul lui Corneliu şi a legionarilor săi s-a făcut treptat o trecere de la lupta exterioară la cea interioară, la transfigurarea în sens creştin, năzuind înspre o transformare lăuntrică la scara întregului neam. Aceasta e însă cu putinţă doar atunci când asuprirea nu e una deplină, sau când libertatea reală se poate câştiga mai degrabă altfel decât cu armele în mâini, anume prin mijloacele politice, sociale şi spirituale teoretic posibile în contextul societăţii moderne. Căci altminteri, la nivel personal, metanoia poate avea loc în orice condiţii, inclusiv de robie absolută, aşa cum s-a petrecut în temniţele comuniste. Dacă neamul din afara închisorilor trăia înstrăinat de propria fiinţă, în spatele gratiilor se jertfeau transfigurându-se prin suferinţă şi rugăciune aceia care i-au întruchipat cu adevărat destinul. Ei au avut un înaintemergător: Căpitanul însuşi a suferit această metamorfoză, care a culminat cu atitudinea spiritualizată, de renunţare programatică la orice formă de violenţă, care s-a înfiripat în temniţa unde şi-a petrecut ultimele luni ale vieţii, înainte de a fi asasinat de duşmanii din cadrul neamului. Tiparul destinului său s-a potrivit aşadar fără greş cu soarta finală a luptei şi cu sfârşitul jertfelnic pe care l-au avut toţi aceşti căpitani ai românilor aşa cum reiese din textul lui Bernea, încheiat cu un aer premonitoriu în privinţa a ce se va petrece aproximativ un an mai târziu. Cuvintele sale din final: „ei înving şi dincolo de moarte” capătă astfel o alură profetică.

(Permanenţe, Nr. 9/2019)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Preţul trădării

Subiectul următor

Masacrul din septembrie 1939. Context, cronologie şi desfăşurare

Cele mai recente din