„Între chin şi amin” (regia: Toma Enache), primul film artistic despre „reeducarea” de la Piteşti, s-a lansat în cinematografele din ţară în luna octombrie. Cu un scenariu (semnat Elena Enache, Toma Enache şi Eugen Cojocariu) inspirat din memorialistica scrisă de supravieţuitorii teribilului experiment, pelicula are în distribuţie atât actori consacraţi precum Constantin Cotimanis, Ion Dichiseanu şi Cezara Dafinescu, cât şi tineri aflaţi la început de drum (Vali Popescu, Ciprian Nicula, Ana Pârvu sau Kira Hagi). Aşteptam acest lungmetraj cu nerăbdare, curiozitate, dar şi cu multe rezerve. Ca să fiu sinceră, întotdeauna mi s-a părut că un film artistic despre Piteşti este imposibil de făcut. Mă refer la unul care să fie fidel adevărului reuşind, în acelaşi timp, să nu smintească (prin orori şi blasfemii redate pe ecran aşa cum au fost ele, în toată hidoşenia lor) şi de asemenea, să treacă de cenzura pe care legile în vigoare de condamnare a memoriei anticomuniste o impun.
Un alt motiv de îngrijorare a fost un soi de „inflaţie” pe tema Piteştiului pe care o observ de ceva vreme încoace. Au început să apară, peste noapte, anunţuri de viitoare filme artistice (mai urmează unul, semnat de Victoria Baltag), spectacole de teatru, workshop-uri şi alte forme de aducere în discuţie a acestui subiect atât de delicat şi atât de puţin comentat până acum. Personal mă îndoiesc profund de sinceritatea preocupării crescute pentru această temă. În contextul politic şi ideologic al zilelor noastre mă tem mai degrabă de o capcană, de un fals interes pus la cale de un Minister al Adevărului menit să rescrie istoria după propriile criterii. Dar despre asta voi vorbi probabil pe larg în altă parte.
Au fost întemeiate aceste rezerve? În mare parte aş zice că da. Totuşi „Între chin şi amin” are câteva merite şi calităţi de netăgăduit. Voi încerca să vorbesc atât despre acestea, cât şi despre punctele slabe ale acestei producţii cinematografice în rândurile care urmează. Ţin să avertizez că analiza mea va conţine spoilere. Prin urmare, dacă nu aţi văzut încă filmul, dar doriţi să o faceţi, poate ar fi mai bine să o citiţi abia după vizionarea lui.
Merită remarcat de la început felul profesionist în care s-a făcut promovarea acestui film (un trailer bun, anunţuri pe toate canalele media, afiş care atrage privirea şi aşa mai departe). Faptul că a umplut sălile cinematografelor se datorează, cu siguranţă, acestei bune mediatizări. Şi e de apreciat că un astfel de subiect a stârnit interesul unui public numeros.
Mi-a plăcut din start titlul ales de regizor. Unul puternic, cu rezonanţă, inspirat atât ca joc de cuvinte cât şi ca semnificaţie. Acesta arată că realizatorii au înţeles cel puţin un lucru: la Piteşti a fost o luptă de domeniul mistic, o luptă între Rău şi Bine, o luptă între Iad şi Rai, între Chin şi Amin.
Împachetarea filmului într-o poveste de dragoste, deşi o soluţie facilă, de tip hollywoodian şi nereprezentativă pentru realitatea Piteştiului, îl face digerabil şi uşor de primit de către publicul larg. Imaginea şi muzica de calitate sunt sugestive şi creatoare de emoţii puternice. De mare efect este alternarea scenelor de tortură din realitatea carcerală (sumbre, întunecate, tensionate şi însângerate) cu cele de dragoste din amintirea personajului principal (câmpuri cu flori viu colorate, imagini luminoase, fericite, în care chipul frumos şi inocent al iubitei este mereu în centrul atenţiei). Un procedeu cu rol de punctus contra punctum, poate puţin simplist şi la prima mână, dar care şi-a atins scopul, acela de a detensiona publicul în momentele prea dure şi de a oferi armonia necesară oricărei poveşti.
Bucata muzicală din „Cântecul lui Solveig” (din suita Peer Gynt, de Edvard Grieg) lightmotivul care ilustrează amintirile cu iubita este o alegere foarte inspirată. Acest cântec (unul dintre cele mai frumoase din opera bazată pe celebra piesă de teatru a lui Ibsen) este o promisiune a iubitei lui Peer (cel plecat în lume pentru a cunoaşte sensul vieţii) de a-i rămâne credincioasă şi de a-l aştepta până la moarte şi chiar dincolo de moarte. Aceeaşi făgăduinţă au făcut-o şi au respectat-o multe dintre soţiile celor întemniţaţi în închisorile comuniste.
Coloana sonoră mai cuprinde şi bucăţi muzicale din Ciprian Porumbescu (pentru care directorul închisorii are o paradoxală slăbiciune), dar şi muzică originală compusă de artişti contemporani precum Adrian Flautistu şi Eduard Gore. În ceea ce priveşte interpretarea actorilor, în afară de prestaţiile lui Constantin Cotimanis (foarte bună, fără a se depăşi totuşi pe sine), Ion Dichiseanu şi Cezara Dafinescu (în roluri secundare), ceilalţi actori joacă slăbuţ şi neconvingător. Excepţie face Ciprian Nicula care are câteva momente bune în rolul lui Iancu, deţinutul reeducat şi apoi pocăit. Actorul din rolul principal, Vali Popescu, dacă se descurcă bine în scenele din puşcărie (unde îl ajută atât machiajul, cât şi încărcătura emoţională tensionată), în cele de dragoste din amintirea personajului său nu reuşeşte să convingă, cum de altfel nu o face nici Ana Pârvu, partenera sa de platou. Replicile lor par citite de pe prompter, gesturile false, privirile lipsite de trăire. Însă şi aici, muzica şi imaginile ajută enorm şi reuşesc să transmită emoţia care lipseşte interpretării actoriceşti.
Cât despre personajele deţinuţilor reeducatori, acestea sunt şterse şi deloc ofertante pentru actori, nu conving nici ca rol, nici ca interpretare.
Din punct de vedere ideologic şi al adevărului istoric sunt de apreciat două aspecte. Primul este acela că filmul subliniază, fără echivoc, faptul că tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti a fost un experiment instrumentat şi gândit în cele mai mici detalii de către şefii Securităţii, deţinuţii reeducatori nefiind altceva decât unelte în mâna acestora (de care, atunci când nu mai au nevoie se dispensează uşor, folosindu-i pe post de ţapi ispăşitori).
De asemenea, este scos în relief un adevăr de care mulţi dintre comentatorii şi istoricii de azi se feresc, într-o încercare de laicizare a întregului fenomen concentraţionar: acela că scopul final al experimentului de la Piteşti a fost distrugerea credinţei în Dumnezeu din sufletele celor întemniţaţi aici, scop care, în ciuda căderilor inevitabile care au existat, nu a fost atins niciodată. Concepţia regizorală vede întreaga experienţă prin care au trecut cei torturaţi la Piteşti ca pe o Golgotă, ca pe o răstignire. Iar dacă nu toţi au avut puterea de a-şi asuma un destin hristic, au reuşit totuşi să se situeze, în cele din urmă, pe poziţia tâlharului pocăit din dreapta Mântuitorului. Ideea aceasta este sugerată prin mai multe imagini şi replici pline de încărcătură emoţională.
Motivul Crucii, al Golgotei, al răstignirii apare de mai multe ori pe parcursul filmului. Prima umilinţă la care directorul Ciumău încearcă zadarnic să-l supună pe Tase Caraman este aceea de a scuipa şi de a călca în picioare crucifixul smuls de la gâtul lui.
Un moment puternic este scena crucificării unor deţinuţi, scenă inspirată de martiriul lui Vasile Turtureanu, mucenicul de la Piteşti care a murit răstignit pe perete. În film, momentul este văzut ca o adevărată reeditare a Golgotei, pe care, chiar dacă torţionarii o vor a fi batjocoritoare, spectatorul o resimte ca pe un moment înălţător prin suferinţa hristică a personajelor. Aici avem trei răstigniţi, asemenea celor de pe muntele Calvar, iar cel care moare ca martir este, nu întâmplător, personajul din locul tâlharului pocăit.
O altă scenă puternică este aceea în care, sub ameninţarea torţionarilor, Iancu (fratele lui Tase) va răspunde fiecărei porunci din Decalog rostită de părintele Stavros, cu opusul ei. Un moment emoţionat şi terifiant, ce culminează cu acel „Să ucizi!” spus răspicat de un Iancu deja satanizat, cu o figură schimbată şi o privire dementă. Este foarte bine sugerată aici ideea de răsturnare a valorilor morale care atrage după sine dezumanizarea şi, în cele din urmă, demonizarea. Scena arată în acelaşi timp importanţa şi puterea pe care o are cuvântul, capabil să transforme sufleteşte fiinţa umană, să o înalţe sau să o doboare.
Nu în ultimul rând, este edificator momentul de pocăinţă al lui Iancu aflat pe patul de moarte. Muribund şi el, părintele Stavros (al cărui nume, nu întâmplător, în greceşte înseamnă „Cruce”) îl asigură pe acesta, precum odinioară Mântuitorul pe tâlharul din dreapta, nu doar că este iertat ci şi că, în curând, se vor întâlni în Rai.
Este lăudabil curajul realizatorilor de a-L mărturisi pe Hristos într-o epocă în care referirile cinematografice la creştinism, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire, sunt negative şi batjocoritoare. Şi totuşi filmul păcătuieşte mult la nivelul adevărului (istoric şi ideologic), atât de important în orice fel de mărturisire creştină.
Voi trece scurt peste faptul că nu sunt redate nici 20% din grozăviile de la Piteşti, „Între chin şi amin” fiind o variantă light şi prea puţin conformă cu realitatea. Dar, aşa cum am spus la început, erau imposibil de redat pe ecran grozăviile de la Piteşti în toată hidoşenia lor (chiar şi aşa filmul a fost, pentru unii, prea dur). Totuşi s-ar fi căzut, de dragul istoriei şi al adevărului, să fie respectate câteva dintre aspectele esenţiale care definesc acest experiment. Din păcate nu se întâmplă aşa. Din contră, povestea conţine elemente absolut neverosimile în raport cu realitatea. Refugiul în amintirile cu iubita nu mi se pare tocmai reprezentativ pentru ceea ce se întâmpla la Piteşti (deşi cel mai probabil regizorul s-a bazat pe mărturia lui Mihai Buracu referitoare la o experienţă oarecum similară trăită de acesta). Aici rar îţi permiteai asemenea reverii, cum n-aveai nici luxul de a sta într-o celulă doar cu prieteni, primind numai vizite periodice de la torţionari. La Piteşti trăiai alături de călăi, zi şi noapte, într-o teroare continuă în care chiar şi gândurile, amintirile şi sentimentele ţi le simţeai controlate, urmărite şi pedepsite. De asemenea, pătrunderea unei femei în închisoare (sora fraţilor Caraman, rol interpetat de Kira Hagi) este total neverosimilă.
Nu în ultimul rând, marea mea nemulţumire ţine de tipul de personaje alese să-i reprezinte pe cei care au suferit în teribilul experiment de la Piteşti. Ştim că, în realitate, acesta a fost pus la cale pentru a distruge studenţimea legionară. Credinţa nelimitată în Dumnezeu şi dragostea autentică de neam în care aceştia fuseseră educaţi în cadrul Mişcării făceau din ei cei mai de temut duşmani ai regimului comunist.
Nu mă aşteptam ca filmul să spună aceste lucruri pe faţă, dar speram că se va găsi o cale de mijloc prin care să fie cel puţin sugerată apartenenţa politică şi ideologică a protagoniştilor, măcar pentru cunoscători. Nu se întâmplă însă acest lucru. Din contră, scenariul nu doar că se fereşte de orice referire la legionarism, ci este curăţat chiar şi de cea mai mică urmă de naţionalism.
Singura mândrie naţională care răzbate prin toţi porii acestei pelicule este aceea de aromân a regizorului care face, de fapt, un film cu şi despre machedoni. Am toată stima, dragostea şi admiraţia faţă de aromâni. Ştiu că au dat partea lor de jertfă semnificativă în temniţele comuniste şi că s-au dovedit a fi oameni de isparavă, cu o coloană vertebrală greu de îndoit. Dar totuşi, a sugera că eroii reprezentativi de la Piteşti erau în marea lor majoritate machedoni mi se pare o idee exagerată şi fără legătură cu realitatea. De asemenea, e şi mai nepotrivit să alegi drept protagonist al aceste poveşti un artist cu capul în nori, şcolit la Viena, profund uimit în momentul arestării (habar nu avea că a compune o „Odă pentru Dumnezeu” este o infracţiune în ţara lui), neimplicat în niciun fel în lupta împotriva regimului anticreştin şi antiromânesc instalat în ţara lui.
Sigur, în închisorile comuniste au ajuns oameni de toate felurile şi din motive din cele mai absurde. Au existat şi la Piteşti studenţi mai puţin conştienţi de realităţile din ţară. Dar nu aceştia constituiau majoritatea lor (dacă ar fi fost aşa, nu era nevoie de experimentul în cauză) şi în niciun caz, nu ei au fost eroii care au supravieţuit acestei mari încercări fără să cadă.
O poveste despre fenomenul Piteşti ar fi trebuit să aibă în centrul ei un personaj iubitor de ţară şi implicat în lupta anticomunistă, un erou care îşi asumă această poziţie cu preţul vieţii. Şi nu doar pentru că acesta a fost adevărul istoric, ci şi pentru că, în realitatea de azi, avem nevoie de astfel de modele care să ne redea demnitatea de oameni şi mai ales pe aceea de români. Chiar acesta este efectul celor mai multe dintre cărţile de memorialistică ale mărturisitorilor trecuţi prin temniţele comuniste, cărţi pe care regizorul susţine că şi-a bazat întreaga poveste. Îmi pare sincer rău să o spun, dar mie mi se pare că a ratat (conştient sau nu) tocmai esenţa acestor scrieri.
Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt noţiuni care, pentru cei torturaţi la Piteşti, erau imposibil de despărţit. Din păcate, filmul le desparte. Şi dacă una este foarte frumos prezentată, cealaltă lipseşte cu desăvârşire.
În tot acest context, cel de-al doilea final al peliculei mi se pare total neinspirat şi chiar ofensator. În această scenă, un Ciumău aflat şi azi într-o funcţie cu putere de decizie, vorbeşte la telefon cu o funcţionară responsabilă cu departamentul de cultură, nemulţumit de apariţia pe marele ecran a unui astfel de film. După ce ascultă explicaţiile ce i se dau, fostul director de închisoare încheie discuţia cu replica: „Lasă că, oricum, la cât de prost e românul, o să creadă că e ficţiune.” Epilogul acesta (care a vrut probabil să sublinieze faptul de netăgăduit că alde Ciumău ne conduc în continuare şi ne iau de fraieri) te lasă mai degrabă cu un gust amar şi cu ideea că românul e prost. Realizatorii care dovedesc, cel puţin într-unul din momentele cheie ale peliculei, că înţeleg puterea şi importanţa cuvintelor, ar fi trebuit să ştie asta. E păcat să vii cu un asemenea final după o poveste care spune că iubirea şi credinţa în Dumnezeu, atunci când sunt suficient de puternice, te pot scoate întreg şi necompromis din cel mai întunecat iad. Acesta ar fi trebuit să rămână mesajul ultim pe care spectatorii să-l ducă acasă şi să îl păstreze în inimile lor.
În concluzie, „Între chin şi amin” pendulează între adevăr şi … jumătăţi de adevăr, fiind un film care din start şi-a propus să facă imposibilul. Dincolo de neajunsurile sale, lungmetrajul lui Toma Enache are calităţi indiscutabile, iar atunci când spune lucrurilor pe nume o face într-o manieră frumoasă din punct de vedere artistic, reuşind să creeze emoţii puternice, să ţină spectatorul pe scaun şi poate chiar să stârnească mai mult interes pentru subiect în rândurile celor nefamiliarizaţi cu această parte a istoriei noastre recente.
Alina Ioana Deac
(Permanenţe Nr. 10/2019)
