Declaraţiile publice despre fenomenul Piteşti ale cercetătorului CNSAS Mihai Demetriade, secondat pe facebook de colegul său Mădălin Hodor sunt diferite ca stil, dar identice pe fond. Ele întruchipează două feţe ale aceleiaşi monede: ura noii stângi neomarxiste faţă de tot ce are legătură cu naţiunea sau cu religia. Indiferent dacă printr-o exprimare aparent civilizată sau de o vulgaritate fără inhibiţii, în acest punct ambii se situează exact pe linia comunismului clasic.
În teorie marxiştii de toate nuanţele încearcă să instituie un „rai pe pământ” în absenţa lui Dumnezeu, printr-o pervertire a învăţăturii creştine. Iar pentru adversarii lor ideologici, aşa cum au făcut-o în Gulag, comuniştii au încercat să creeze un veritabil iad pe pământ. În forma sa cea mai extremă, manifestată la Piteşti, acest iad însemna o depersonalizare totală a omului. Un spaţiu în care fiecare din cei azvârliţi acolo urma să fie transformat în schingiuitorul aproapelui său, sub organizarea şi supravegherea atentă a creierelor diabolice care au conceput totul. Pentru Demetriade şi Hodor, Piteştiul nu a putut însemna aşadar altceva decât ceea ce au dorit comuniştii să realizeze: o beznă morală totală, fără nicio rază de lumină, fără eroi şi fără sfinţi.
Într-un interviu acordat lui William Totok (jurnalist asociat extremei stângi a marxismului cultural, cu trecut de colaborator al Securităţii ceauşiste în perioada studenţiei), publicat pe 28 octombrie 2019 pe site-ul Radio France International, primul se dedă la un exerciţiu „demistificator”, de relativizare a ororilor petrecute în închisoarea piteşteană la începutul anilor 50. Limbajul sub o aparenţă neutră, obiectivă, se serveşte de o logică perversă pentru a jigni memoria celor care au suferit torturi de neimaginat. După Demetriade, „victimele nu sunt chiar victime”, căci în cazul lor ar fi vorba de o „complicitate mai subtilă şi mai adâncă” cu „experimentul”. Până şi acest termen este pus în discuţie, fiind asociat cu o literatură memorialistică „hiperbolizantă”. Cele întâmplate acolo sunt considerate mai degrabă o „acţiune” în care organele comuniste ar fi creat doar cadrul, contextul favorabil, pentru ca deţinuţii legionari să se poată tortura între ei. Adică aceştia ar fi avut posibilitatea să se manifeste conform propriului caracter şi profil psihologic, Demetriade aducând în susţinerea acestei teze argumentul că în lagărul de la Rostock, legionarii întemniţaţi de Germania nazistă s-au dedat la pedepsiri prin bătaie a celor care erau consideraţi „trădători”.
Sugerând să se acorde credit mai puţin literaturii memorialistice, ci mai degrabă documentelor „oficiale” create de Securitate, Demetriade se asociază practic versiunii pe care autorităţile comuniste au încercat să o lanseze în interpretarea celor petrecute la Piteşti. Numai că logica la care recurge scârţâie din toate încheieturile. Tiparul unor evenimente punctuale petrecute la Rostock într-un anumit context e generalizat fără niciun argument, iar analogia folosită e forţată dincolo de orice limită. De fapt, cei torturaţi la Piteşti au suferit nu pentru că şi-ar fi trădat crezul, ci dimpotrivă, pentru a se lepăda de tot ce ţinea de acesta, de la credinţa într-un ideal, la dragostea pentru familie, neam şi Dumnezeu. Scopul „reeducării” de la Piteşti a fost anihilarea completă a personalităţii, negarea propriei structuri psihologice şi transformarea într-un robot fidel ideologiei comuniste. Iar fidelitatea aceasta trebuia dovedită prin fapte, prin transformarea la rândul său în torţionar, în „reeducator” al altor camarazi de detenţie.
Acestea sunt trăsăturile de bază ale experimentului de-a dreptul diabolic care s-a petrecut la Piteşti. El s-a vrut a fi o încercare de a dovedi că spiritul şi valorile sale nu sunt decât o iluzie. Că omul se reduce la materie şi că în urma unui „dresaj” corespunzător caracterul său poate fi transformat în orice direcţie, inclusiv făcându-l să devină o bestie pentru semenii săi.
Complicitatea subtilă şi adâncă cu organele de represiune comuniste nu se aplică astfel victimelor cărora Demetriade le contestă această calitate, ci mai degrabă însuşi cercetătorului CNSAS, care nu face decât să scuipe la modul subtil, dar profund, pe memoria celor care au suferit în infernul piteştean. Iar Mădălin Hodor, coleg cu Demetriade la CNSAS, ne rezumă într-un limbaj mai neaoş ce a vrut de fapt să spună acesta: „Legionarii ăia drepţi şi buni erau doar nişte căcaţi cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus.” Mesajul său public de susţinere a lui Demetriade abundă de vulgarităţi şi josnicii şi dovedeşte la rândul său o complicitate semnificativă, fie ea şi involuntară, cu artizanii experimentului Piteşti. Dacă la Demetriade aceasta se manifestă la nivelul interpretării faptelor, similară cu cea propusă de creierele diabolice care au conceput totul, în cazul lui Hodor atitudinea şi vocabularul folosit la adresa victimelor aduce mai degrabă cu stilul torţionarilor care au fost însărcinaţi efectiv cu executarea odiosului program de reeducare.
Motivaţia ambilor e evidentă: majoritatea celor care au fost întemniţaţi la Piteşti erau studenţi legionari, adică aveau o identitate în răspărul corectitudinii politice de azi. Memorialiştii apreciază procentul acestora între 80-90%. Dacă literatura aceasta e considerată „hiperbolizantă”, cel puţin în privinţa unor asemenea cifre cercetătorii CNSAS ar putea veni cu precizări exacte, fundamentate pe documente. Dar nu o fac. Prin atitudinea lor aliniată unei anumite propagande, Demetriade şi Hodor, ca exponenţi ai noii stângi, se situează peste timp în continuitatea directă a celor care au pus la cale Piteştiul. Îmbibată de o ură propagată peste generaţii, intenţia comună peste decenii era şi continuă să fie aceea de a distruge sau compromite temelia alcătuirii sufleteşti a tinerilor naţionalişti creştini, adică potenţiala elită intelectuală a ţării din acea vreme, din care nu puţini au devenit figuri exemplare pentru românii de azi.
Disputa se poartă acum în jurul valorizării diferite a memoriei faptelor petrecute la Piteşti. Dar atitudinea faţă de ele nu poate fi decât o opţiune tranşantă între alb şi negru, între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Una între adevărul mărturisit de victimele Piteştiului şi „adevărul” promovat de schingiuitorii lor şi de propagandiştii care vor să spele creierele generaţiilor de azi. Cele două versiuni sunt profund antagonice şi despărţite de o veritabilă prăpastie.
Aceasta pentru că orice explicaţii ce ţin doar de psihologie sunt insuficiente pentru a înţelege deplin esenţa unui „experiment” al cărui temei se situează prin excelenţă în sfera religiosului. Supus unor condiţii extreme, aşa cum s-a întâmplat la Piteşti, sufletul omenesc nu se poate îndrepta decât fie către Dumnezeu, fie către satana. Nu poate exista cale de mijloc sau atitudine căldicică. Ne putem imagina cu uşurinţă de care parte s-ar fi situat „criticii” de azi, dacă ar fi fost puşi în contextul de la Piteşti de acum aproape 70 de ani.
Cei care au depus mărturie din proprie experienţă despre ce s-a întâmplat cu adevărat la Piteşti spun că doar aceia care au trecut pe acolo au dreptul moral să-i judece pe cei care au căzut, total sau parţial. Dacă suferinţele lui Iov ţineau doar de materia trupului, diavolului nefiindu-i îngăduit să se atingă de sufletul său, în infernul de la Piteşti nu au existat astfel de oprelişti. Dimpotrivă, ţinta principală, ceea ce se urmărea a fi distrus şi remodelat, era chiar sufletul, chipul lui Dumnezeu din om.
La un prim nivel, bătaia şi tortura fizică te poate sili să recunoşti unele fapte, să dai anumite informaţii, chiar despre alţi semeni de-ai tăi. Te poate împinge să greşeşti, atunci când nu mai poţi rezista supliciilor, dar nu te poate face să fii ceea ce nu eşti. În străfundul fiinţei tale rămâi acelaşi, cu credinţa şi reperele nealterate. Cei care au căzut astfel au făcut-o silit, iar nu de bună voie. A greşi face parte din natura omului despărţit de Dumnezeu. Dar atunci când rămâi ancorat într-o concepţie creştină în care mai există un rest de conştiinţă morală şi o urmă de căinţă, îndreptarea rămâne întotdeauna posibilă.
La Piteşti s-a petrecut însă altceva, la un alt nivel. Scopul reeducării a fost tocmai transformarea reală a sufletului într-un sens pervertit, mai precis separarea sa totală şi ireversibilă de Dumnezeu. Calea spre această stare era aplicarea unui regim de tortură continuă până când se atingea temperatura de topire proprie fiecăruia. Unii au căzut mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii au reuşit chiar să reziste. Dar nu prin propriile forţe, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Care i-a ajutat mai apoi şi pe mulţi din cei căzuţi să îşi revină. De aceea putem spune acum, peste timp, că în încleştarea de la Piteşti, în cele din urmă a biruit concepţia creştină asupra ateismului satanic, în ciuda propagandei tendenţioase din zilele noastre care încearcă să ridice exemplele negative la rang de regulă.
Cei care au rezistat şi nu au devenit torţionari au putut-o face doar cuprinşi de duhul blândeţii, precum Gelu Gheorghiu, sau de sentimentul ocrotirii de către Maica Domnului apărută în visul lui Nicolae Purcărea, prin conştientizarea virtuţii umilinţei şi lăsare în voia lui Dumnezeu, precum Aurel Vişovan, sau spunând în gând rugăciunea lui Iisus în vreme ce în mod formal, în faţa călăilor, rostea cu gura nişte blasfemii inimaginabile la adresa credinţei sale, ca Viorel Gheorghiţă. Aceste subtile detalii sufleteşti le putem cunoaşte doar din literatura memorialistică, şi nicidecum din ceea ce consemnează arhivele fostei Securităţi.
Alţii au căzut parţial, dar şi-au revenit prin harul lui Dumnezeu, iar această experienţă purificatoare i-a marcat pentru tot restul vieţii. Printre aceştia se numără şi Gheorghe Calciu, care ulterior avea să devină un preot de o exemplară atitudine de verticalitate mărturisitoare, suferind şi alte întemniţări sub regimul ceauşist. Iată care este opinia sa despre ce a însemnat cu adevărat Piteştiul:
„Toată acţiunea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să se încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.” (Interviu acordat Monahului Moise, din volumul „Viaţa Părintelui Calciu”)
„S-au scris cărţi despre Piteşti şi de oameni care nici măcar nu au văzut închisorile comuniste şi care au crezut că rezolvă o problemă, care, de fapt, era una metafizică, prin criterii estetice sau de psihologie de laborator. Dozajele greşesc, soluţiile sunt false, sentimentele injuste, criteriile absurde. Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supra-umane; acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp al mântuirii, singurul răstimp uman pentru mântuire.” (Pr. Calciu – prefaţă la „Piteşti” de Dumitru Bacu)
Un alt exemplu este Dumitru Bordeianu, care în urma torturilor îndurate nu s-a lepădat explicit de Dumnezeu, dar a declarat, gândind că o face formal, că nu se mai roagă Lui. În clipa aceea, după cum mărturiseşte, sufletul i s-a împietrit, fiind chinuit de sentimentul părăsirii şi al disperării. După această apostazie, toate tentativele sale de rugăciune au devenit un exerciţiu steril al unui suflet mortificat. S-a transformat astfel şi el într-unul din roboţii produşi de acest experiment. E drept, nu a ajuns unul din acei bătăuşi atroce, ci a acceptat să devină un turnător la Gherla, a cărui conştiinţă îi era permanent torturată de faptul că devenise o unealtă a călăilor, fiind plin de compasiune pentru deţinuţii de lângă el care nu cunoşteau acest amănunt şi care îi acordau încrederea lor. Sufletul său mai via doar printr-un dram de speranţă, printr-o atitudine asemenea celei sugerate de Sfântul Siluan Athonitul, de a ţine mintea în iad, dar de a nu deznădăjdui.
Cel care l-a ajutat să renască, în închisoarea Gherla, a fost Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu, care ulterior avea să sfârşească şi el ca martir. Jimboiu l-a „diagnosticat” exact pe Bordeianu din punct de vedere duhovnicesc şi, plin de dragoste şi delicateţe sufletească, l-a ajutat să-şi revină pas cu pas. Vindecarea completă s-a manifestat printr-un şuvoi de lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire lui Dumnezeu, care i-au udat uscăciunea sufletească în clipa în care Bordeianu a simţit la modul fizic cum sufletul său este eliberat din strânsoarea forţei satanice care până atunci îl ţinuse prizonier. Această înviere lăuntrică s-a produs în închisoarea Gherla, pe fundalul clopotelor din oraş care anunţau chiar Sfânta noapte de Înviere.
Spre deosebire de alţi întemniţaţi trecuţi prin experienţe similare, Dumitru Bordeianu nu a devenit preot sau monah, dar a rămas pentru tot restul vieţii un creştin profund, un veritabil monah în haine civile. Citind după eliberare literatura ascetică şi mistică a Părinţilor Bisericii, el a reuşit ulterior să înţeleagă mai bine experienţele prin care i-a fost dat să treacă în închisorile comuniste şi pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a biruit. Cartea sa redactată în 1989 în exilul australian, „Mărturisiri din mlaştina disperării” este una din cele mai relevante mărturii duhovniceşti care ne-au rămas despre fenomenul Piteşti.
„La Piteşti şi Gherla, în demascări, omul astfel alterat şi degradat, chinuit şi chinuindu-şi semenul, a ajuns să-şi zdruncine sufletul. Cum s-a acţionat însă în aceste demascări, create pentru desfigurarea şi pervertirea voinţei şi a concepţiei creştine despre lume şi viaţă, şi cum s-a înjosit fiinţa umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie mărturisite. De altfel, în încercare se cunoaşte omul, în încercare se degradează sau se desăvârşeşte. Încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Piteşti şi Gherla sunt însă cele mai mari şi mai grele prin care a trecut Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei până azi. După cum unică este Mişcarea Legionară în istorie, unic este şi acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii şi cu slăbiciunile noastre în aceste încercări (demascări), ci cu oameni îndrăciţi, posedaţi de puterea satanei, aruncaţi asupra noastră cu toată ura, cinismul şi bestialitatea de care au putut da dovadă. Fenomenul Piteşti – Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei.
Pentru că esenţa comunismului este următoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi şi prin noi. Când vine duşmanul tău, te lupţi cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine şi mă baţi. Martirii creştini erau doar ei şi duşmanul – ei nu erau torturaţi de creştini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credinţă, ci de faptul că fratele tău a acţionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine şi tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viaţa pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ţi-a dat Dumnezeu putere să rezişti. Dumnezeu ştie puterea noastră. (…)
Da, satana este foarte inteligent şi celor care îl slujesc le strecoară această inteligenţă satanică, pe care au folosit-o şi atunci când au pus în practică experimentul de la Piteşti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevăraţi roboţi, ca în America sau ca aici, în Australia. Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ţi se stimula memoria de o inspiraţie negativă şi îţi aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea creştină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, ştiind de Dumnezeu şi de Biserică, sunt apostaţi. (…)
Comuniştii au acţionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra sufletului, asupra conştiinţei omului. De aceea suştin şi voi susţine cu tărie şi convingere că drama de la Piteşti şi Gherla a fost una aparte. După ce voi termina de mărturisit faptele trăite, văzute şi auzite de mine şi de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putinţă, să spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse şi înfăptuite de comunişti. Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveşte tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolşevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deţinuţii de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată şi pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite şi internaţionale. Esenţa acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să ştie când va lua sfârşit această tortură. Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate şi prelungite, fără termen şi fără nădejdea unui sfârşit.” (D. Bordeianu – „Mărturisiri din mlaştina disperării”)
Faptul că mulţi din cei care au trecut prin Piteşti nu au cedat sau ulterior şi-au revenit, nu dovedeşte în cele din urmă decât eşecul acestui „experiment” cu adevărat satanic. În cadrul său orice virtute, morală, demnitate, eroism, a putut fi degradată și pervertită. Numai un singur lucru nu, pentru că ţine de alte sfere: sfinţenia, harul lui Dumnezeu. Doar cu un asemenea ajutor de sus a putut fi biruit infernul piteştean şi consecinţele sale. Numai sfinţenia rămâne nealterată, asemeni unui metal preţios, chiar şi atunci când e supusă celor mai josnice lovituri. Ea se afirmă orice i-ai face. Robită fiind, ea rămâne liberă şi neatinsă. Ucisă fiind, ea dobândeşte cununa martiriului.
Acest fapt nu sunt în stare să-l înţeleagă detractorii de azi, care consideră că în iadul de la Piteşti nu a existat nicio rază de lumină şi că toţi care au trecut pe acolo au întrunit deopotrivă ambele calităţi: una accidentală de victimă, pe lângă cea fundamentală de călău.
Dar ceea ce e cu adevărat o lucrare a lui Dumnezeu, răzbeşte în cele din urmă în orice condiţii.
Bogdan Munteanu
Articol publicat în revista „Permanenţe”, Nr. 10/2019
*
Abordările divergente ale fenomenului Piteşti nu reprezintă o noutate. Spre edificare, redăm mai jos un text din anul 2003, care sesizează o problematică similară, chiar dacă lipsită de accentele groteşti ale polemicii anului 2019.
Interpretări nemotivate ale luptelor armate împotriva comunismului
Sub egida Primăriei Pitesti, a Fundatiei Culturale Memoria, Filiala Arges, a Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Arges, a Muzeului Judetean si a Institutului Român de Istorie Recentă din Bucuresti, între 26 si 28 septembrie a. c., a avut loc al III-lea Simpozion International „Experimentul Pitesti – Reeducare prin tortură”. O a doua temă, alături de aceea enuntată în denumirea de mai sus, a fost: „Lupta grupurilor înarmate împotriva bolsevizării României”. Primarul urbei a salutat cercetătorii si victimele prezente la deschidere, printre alte cuvinte însemnate rostind si înteleapta lămurire a sustinerii lucrărilor: „pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete”. Deoarece unul dintre obiectivele realizate de la ultimul simpozion încoace a fost completarea monumentului, închinat celor oprimati de către regimul comunist prin lagăre si închisori, cu o turelă de pază, o fereastră cu zăbrele si o usă ghintuită de penitenciar, aduse de la Colibasi. Comandantul temnitei de acolo a adresat si el un cuvânt celor prezenti, arătându-si stânjenirea de a se găsi de cealaltă parte a puntii libertătii decât cei din sală. A constatat adevărul celor spuse de acestia în legătură cu condamnarea la ani grei de puscărie ‘pentru o singură vorbă’ rostită în timpul dictaturii rosii, adăugând cu dreptate că până si tăcerea neagreată de Putere era si ea pricină de a fi aruncat în lanturi.
Din păcate, zguduitoarele contributii ale participantilor la cunoasterea adevărului privitor la cele două teme în dezbatere au intrat încă înainte de deschiderea sectiunilor în conul de umbră a unei pozitii prea putin întelegătoare a fenomenelor de odinioară, pozitie ce se voia oarecum oficială, fiind enuntată de la masa deschiderii lucrărilor (întâietate solicitată de vorbitorul în cauză). O afirmatie a prof. univ. Adrian Cioroianu a stârnit uluirea prin dovedirea necunoasterii psihologiei patriotilor din epocă si a mentalitătii jertfelnice a ofiterilor si tineretului nationalist sau din celelalte partide, si nu numai. Conferentiarul a insistat zicând că una dintre motivările luptătorilor din munti de a lua arma în mână si de a se retrage în codri a fost frica. Se referea la frica de a fi fost arestati pentru că erau membrii unui partid sau mai ales ai miscării nationaliste. O înlăntuire logică elementară era complet ignorată de vorbitor (si de către unii dintre emulii săi prezenti la sesiune): dacă sunt arestat, am sansa de a supravietui; pe când urcând pe munte, risc să fiu împuscat după prima jumătate de ceas.
Sustinând suprematia ‘documentului’ fată de mărturia trăitorilor, vorbitorul… a uitat să citeze tocmai ‘documentele’ din care reies atari afirmatii jignitoare pentru majoritatea ascultătorilor săi. În urma discutiei stârnite a reiesit că, în continuarea strâmbării limbii române izbutite sub Nicolae Ceausescu (ca în cazul notiunilor: patrie, patriotism, fericire, adevăr, element, cadru, epocă de aur s.a.m.d), termenul „document”, în contextul detentiei politice, capătă un înteles opus sensului său. Astăzi, prin „document” se înteleg procesele verbale de anchetă si din justitia de ieri, care, de fapt, constituie niste însăilări de minciuni odioase, răspunzătoare de născocirea lor fiind exclusiv securitatea. Pe lângă menirea lor de a conduce la obtinerea unor condamnări samavolnice, rostul le era si de inducere în eroare a viitorilor istorici (această ‘ante-scriere’ a istoriei reprezentând ceva de tipul ‘spălării banilor’ în lumea mafiotă!). Scopul securitătii acum enuntat s-a dovedit atins la chiar simpozionul unde se presupunea că numai adevărului îi este îngăduit să triumfe. ‘Naivitatea’ acestui punct de vedere, al cărui rezultat este plasarea la momentul si în mediul potrivit a vorbei necugetate ce încurcă apele, miră la atâtia ani după revolutia anticomunistă ce ne-a eliberat în ’89. Tehnica folosită ne este prea bine cunoscută din trecut, când românii au fost condamnati în temeiul ‘documentelor’ scrise de anchetatori si semnate de victima lor. Folosindu-se aceleasi ‘documente’, iată-i iarăsi judecati… pentru frică! Care este rezultatul final al directivelor date aluziv participantilor, în interventia mentionată? Să se adauge tuturor murdăriilor azvârlite în ani asupra luptătorilor din munti si aceea că au fost niste lasi amărâti, îngroziti de absenta de perspective ale existentei lor! Adică nu niste luptători pentru libertatea si dezrobirea Neamului si a Patriei, ci niste disperati…
Mi-e teamă că aceasta trădează disperarea acelora care continuă să plănuiască eliminarea românilor autentici de la jocul Puterii.
Mihai Radulescu, „Permanente” Nr. 10/2003
