Alegeri prezidenţiale: parada liderilor de carton

Neavând nicio ofertă alternativă serioasă, la recentele alegeri românii au mers tot pe mâna preşedintelui în funcţie. Un fapt previzibil cu mult timp înainte, inclusiv de către echipa de campanie a lui Klaus Iohannis. Acesta a obţinut în turul al doilea de două ori mai multe voturi decât contracandidata sa din partea PSD, fostul premier Viorica Dăncilă, fără să facă mare lucru. A evitat dezbaterile directe sau interviurile incomode, afişându-se doar la o singură întalnire cu presa, în care a răspuns întrebărilor unor jurnalişti aleşi pe sprânceană. Victoria sa a venit logic şi facil, mai ales că a beneficiat şi de notorietatea preşedintelui în funcţie. Dintotdeauna mediocru şi lipsit de carismă, bonusul acordat de funcţia pe care o reprezenta i-a fost suficient lui Klaus Iohannis pentru a lua faţa unor adversari care nici ei nu au excelat la capitolul anvergură politică.

Adversara sa din turul al doilea, Viorica Dăncilă, a fost chiar preferată de unii formatori de opinie antiglobalişti pe singurul criteriu al etniei. Căci e de sperat că nu s-au lăsat impresionaţi cu adevărat de gargara patriotardă din mesajul ei de campanie electorală, adresat românilor naivi care ar putea crede că PSD-ul e adevărata soluţie la ieşirea României din statutul de „vasalitate” faţă de cercurile globalismului internaţional, fapt care s-ar manifesta inclusiv prin plasarea în funcţii-cheie în stat a unor alogeni, adică persoane fără aderenţă la valorile româneşti (aluzie la actualul preşedinte, premier, şef al SRI, etc, etc).

Trebuie însă să fii disperat rău de tot pentru a-ţi  agăţa speranţele de un astfel de personaj submediocru şi sfertodoct, propulsat în arena politică doar printr-un joc al întâmplării. A devenit premier în urma unor manevre de culise, pe seama singurei calităţi care este obedienţa totală faţă de Liviu Dragnea (a avut noroc să fie ea cea aleasă, căci lista persoanelor loiale la modul absolut lui Dragnea, căruia îi datorau practic totul, e cu siguranţă mai mare). Odată cu intrarea la puşcărie a baronului de Teleorman cu ambiţii la nivel naţional, indiferent sub ce motiv, căci pentru necinstea lui stă mărturie imensa sa avere care nu poate fi justificată în mod credibil, Dăncilă a preluat şi şefia PSD, folosindu-se de bonusul funcţiei de prim-ministru. Iar odată ajunsă pe această treaptă, poate chiar va fi  crezut că se poate şi mai sus, să ajungă chiar preşedinte al României. Ei bine, nu a fost să fie. A clacat cu brio, iar partidul ei o va lepăda probabil ca pe o cârpă, mergând pe mâna altor lideri. Aici se va putea vedea cu prisosinţă care sunt consecinţele lipsei de anvergură politică: unei ascensiuni fulgerătoare, favorizată de o conjunctură propice, îi poate urma o cădere într-un anonimat total, pe măsura „calităţilor” reale de care dă dovadă.

Nu se poate spune că ar fi un „merit” personal al lui Dăncilă, dar candidatura ei a avut totuşi şi consecinţe pozitive. Un lider fals ca Dan Barna, umflat cu pompa de către curentul progresist, a obţinut în primul tur un eşec răsunător. Românii care s-au dus la urne i-au retezat avântul şi l-au plasat mult în urma lui Dăncilă, deşi speranţele acestuia la o înfruntare decisivă cu Iohannis în turul al doilea eau mari. Evident, mult mai educat decât fostul premier pesedist, Dan Barna nu excelează nici el la capitolul onestitate. Meseria sa de bază a fost aceea de „consultant” pentru accesarea fondurilor europene. Adică un soi de parazit oengist care ştie să confecţioneze dosare, învârtindu-se în hăţişul birocraţiei europene, atrăgând bani pentru proiecte minunate pe hârtie, dar dintre care în realitate multe din ele s-au dovedit a fi „de carton”, adică eşecuri depline. E îmbucurător faptul că românii nu s-au lăsat „aburiţi” de mesajul încărcat la extrem cu ideologie progresistă pe care îl transmite USR-ul din spatele lui Barna.

Dintre ceilalţi candidaţi în primul tur ar merita menţionaţi doar următorii clasaţi, în spatele celor trei amintiţi mai devreme: actorul Mircea Diaconu şi intelectualul Theodor Paleologu. Judecând obiectiv, oricare din ei ar fi fost preferabil trio-ului care s-a plasat pe podiumul primului tur. Numai că le-a lipsit vocaţia de lider politic şi mai ales sprijinul consistent al unei forţe politice importante. Românii care nu i-au votat, au făcut-o poate şi cu gândul că îşi vor risipi votul, căci în condiţiile amintite mai sus, era limpede că sunt practic lipsiţi de şanse. Dacă printr-o minune unul din aceştia ar fi ajuns în turul al doilea, atunci ar fi obţinut în mod sigur un scor mai bun decât al Vioricăi Dăncilă şi, de ce nu, ar fi putut chiar să-i pună probleme serioase lui Iohannis.

Lipsa unor lideri politici autentici şi totodată cu un caracter ireproşabil se resimte însă puternic în viaţa politică românească. (Căci animale politice versate precum Adrian Năstase sau Liviu Dragnea au sfârşit, pe bună dreptate, la puşcărie.)  Recentele alegeri prezidenţiale nu au însemnat din păcate decât o paradă a unor pseudo-lideri de carton, majoritatea simple marionete, dând câştig de cauză marionetei care e susţinută din umbră de cercurile cele mai influente: cele ale globalismului.

Opţiunea de acum pentru Iohannis a fost aşadar una pragmatică. Pentru a învinge un preşedinte în funcţie care speră la un nou mandat, şi care nu a fost afectat de vreun scandal menit să-i taie definitiv craca de sub picioare, e nevoie de o personalitate puternică, cu priză la mase şi cu o idee clară, capabilă să le redea românilor speranţa şi demnitatea. Neexistând un asemenea personaj providenţial, electoratul a evitat riscul de a merge pe mâna unor candidaţi consideraţi fie şi mai puţin potriviţi, fie cu o notorietate insuficientă pentru a merita funcţia supremă în stat.

Aşa cum s-au prezentat candidaţii la funcţia supremă în stat, tot aşa s-au desfăşurat şi festivităţile de ziua naţională a românilor: într-un mod tern şi anost, căutând în mod obsesiv ca nu cumva să trezească vreun sentiment de mândrie naţională în sufletul acestui neam. Căruia i se cere doar să fie o turmă nevertebrată, care să iasă de fiecare dată cuminte la vot şi să pună ştampila pe cine trebuie.

Cât mai e oare până la ziua în care versurile imnului nostru naţional, „Deşteaptă-te, române”, vor deveni din nou realitate?

Bogdan Munteanu

(Permanenţe Nr. 11-12/2019)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Viaţa de taină a Căpitanului

Default thumbnail
Subiectul următor

Naşterea Domnului

Cele mai recente din

Decemvirii (4)

Complotul pentru asasinarea Căpitanului În numărul trecut al serialul nostru am aflat