Am scris aceste vorbe. Ca să nu alunec. Să nu mă fure gândul. Dar nici să mă ispitească cineva, prin cuvânt. Sau să cad sub aspră şi neluminată bănuială.
Teama alunecării, a gândului furat şi a ispitei vine din greutatea cuvântului de faţă. Cuvânt greu din adâncuri. Cuvânt bogat de mărturisiri. Cuvântul unui ostaş al Gărzii de Fier, dar şi al oşteanului creştin. Pentru aceasta cer cititorilor urechile inimii, mai mult decât urechile cugetului. Viaţa de taină înseamnă viaţa lăuntrică. În înţelesul obişnuit, viaţa lăuntrică se poate opri numai la cunoaştere. Dar poate merge şi la trăire. În Hristos, această desperechere nu-i cu putinţă. E viu numai creştinul care crede şi face faptele credinţei. Ale dreptei credinţi. În acest fel, el are o viaţă de taină.
A avut Căpitanul o viaţă de taină? A avut. Noi o mărturisim cu putere de neprihănită încredinţare. Despre ea cutezăm să scriem. Nu pentru Căpitan, ci pentru noi, şi nu în întregimea ei. Ci numai cât am putut cunoaşte prin ochiul nostru plin de solzi. Şi numai atât cât s-a vărsat ea în potirul sufletesc al obştei româneşti!
Dreptarele cunoaşterii sunt ale lui Dumnezeu; scrise în Scriptură, în Predanie, în hotărârile Soboarelor, în Rânduiala închinării noastre cea de peste ani. Cu aceste dreptare în mână, noi mărturisim că slăvitul nostru Căpitan a crezut puternic, a nădăjduit puternic, a iubit puternic. Şi a trăit puternic. A cunoscut şi plinit aceste adevăruri, după legea ortodoxiei. După această lege orice om în trup se poate ridica la Dumnezeu alegând pentru sine uneltele cele mai prielnice ale credinţei. Uneltele alese de Căpitan pentru urcuşul său la Dumnezeu au fost: umilinţa, postul, rugăciunea, curăţia trupului, desprinderea de stăpânirea lucrurilor, împăcarea lui cu Mielul. Fost-a Căpitanul umilit? Da. Am fost martor al umilinţei sale. Şi sunt silit să o spun acum, după moarte. Era în ajunul procesului Duca. A venit în casa unui preot şi a rămas acolo toată noaptea. În zorii zilei s-a sculat şi s-a mărturisit preotului. La mărturisire a cerut amânarea canonului sub care se găsea, dat lui de un aspru duhovnic pentru păcatul creştin al uciderii lui Manciu. Canonul era: oprirea de la împărtăşanie vreme de mulţi ani. Îl păstrase neştiribit. În faţa procesului se gândea la moarte. Şi-a dorit să guste din trupul lui Hristos. Iar de va trăi, să îndure tot canonul. Aşa era el viteazul, îndrăzneţul, mândrul: Căpitan între noi, slugă umilă în faţa lui Hristos. Umilinţa i-a dat lui aripile înţelegerii, puteri înnoite ca ale vulturului, zările cunoaşterii obşteşti, priviri în adâncul sufletesc al insului.
Postul pentru Căpitan nu era o problemă de igienă cum zic şi cred oamenii trupului. Nu. Era o mistuire lăuntrică, o frână în afară. Din post îşi sorbea el subţirimea cugetării. Prin post, topea pornirile. Prin ajunare, stingea cărbunii omului dintrânsul. Iar postul negru, cerut legionarilor săi, însemna în mintea lui rugăciune mută către Dumnezeu. Prin post a biruit şi s-a biruit. La acestea adăuga câştigul unei mari linişti sufleteşti, care se prefăcea pe dată în energie şi neînfrântă hotărâre. Îl unea adesea cu rugăciunea. Numai adesea. Altfel, rugăciunea nu lipsea de pe buzele sale. Cine l-a văzut, spunea că era cutremurătoare rugăciunea lui în taină. Ochii de oţel se înseninau. Trăsăturile chipului se îndulceau şi era ca un pierit din lume, cum l-am văzut şi eu într-o bisericuţă din Capitală. Căci rugăciunea lui era adâncă şi înaltă, ca o punte între pământ şi cer. De acolo îşi trăgea el acea căldură cu care îndulcea pe ucenicii săi apropiaţi.
Luând aminte şi la legionarii săi cei tineri, Căpitanul şi-a dat seama că într-un vas prihănit nu poate vieţui un suflet nerobit. Robia simţurilor este covârşitoare pentru duh. A găsit pentru scăparea din cursa lor: munca. Iar când munca n-a ostoit chemarea cărnii, a pus lege: legionarul care va strica casa altuia, va fi dat afară din Legiune, comandantul legionar la fel. Dar Căpitanul, a întrebat cineva? Chiar şi el, de se va întâmpla, a fost răspunsul.
Cine nu ştie apoi, cât era el de sărac? „Sunt multe haine rupte care ascund sub ele comori de aur în inimă”, sună scrisul său. Şi adevărată este mărturisirea lui: desprinderea de lucruri este cea mai mare comoară, pentru că dă aripi inimii şi o neasemuită libertate sufletului. Piatra de temelie a credinţei sale era: împăcarea lui cu Mielul lui Dumnezeu. Căpitanul se împărtăşea ori de câte ori putea şi îl ierta duhovnicul său. Nu sunt „ucenic al harului divin”, cum spun unii despre ei, ca să tâlcuiesc acest act de nespusă trăire în Hristos. Dar am citit că Sângele şi Trupul Mielului arde spinii păcatului nostru şi deschide Raiul desfătării. Şi cred că această unire a ajutat Căpitanului nostru să îndure înfricoşatul său calvar şi să sărute pragul tronului dumnezeiesc. Dacă tiranii nu i-au îngăduit să soarbă şi în ceasul din urmă sângele cel preacurat, să-i judece Dumnezeu după faptele lor. Sunt sigur că ultima lui picătură de gând aceasta a fost: împărtăşirea.
Cât a nădăjduit de puternic, se ştie. Nădejdea Căpitanului în omul nou a fost pricina tuturor zbaterilor, tututor strigărilor, tuturor luptelor. El însuşi înnoit, nu s-a gândit numai la omul din veac, ci şi la omul de dincolo de veac. Învierea neamului nu are pentru dânsul numai cuprins istoric, ci şi cuprins veşnic. De aceea a legat această înviere de mântuire. Iar mântuirea nu-i cu putinţă decât prin ortodoxie. Deci trăirea ortodoxiei mântuie neamul românesc. Şi mântuirea îi aduce învierea.
Ca să ajungă la această înviere, a iubit neasemănat. Pentru iubirea sa, Căpitanul a suferit ca nimeni altul: judecăţi, închisori, prigoană, jertfa cea de pe urmă, moarte de mucenic.
Măsura iubirii sale am auzit-o dintr-o gură de teolog. Căpitanul îşi scria cartea „Pentru legionari”. Era îndemnat de unii să justifice violenţa prin creştinism. După lămuririle date de teologii cunoscători, a tăiat din carte capitolul greşit. Dar se spune că ar fi zis: „Renunţ la justificarea creştină. Dar nu renunţ la violenţă. Dau trupul meu morţii şi sufletul meu osândei veşnice ca să mântuiesc acest neam de cătuşele ticăloşiei”. Spusa nu ştim dacă este adevărată, pentru că mântuirea unui neam, e dreptul lui Dumnezeu, şi noi nu putem să ne însuşim acest drept. Chiar cu preţul sufletului nostru. Însă spusa ar putea dovedi măsura iubirii Căpitanului. Măsură mai presus de puterile şi dreptul omului.
Aici atât pot spune. Mai mult decât mine, ştiu alţii. Şi mai mult decât ei, ştie unul Dumnezeu. Şi tot Dumnezeu are drept de judecată şi plată încheiată. Căci singur are cântarul şi visteria.
Mărturisesc însă că viaţa de taină a Căpitanului a fost trăire adânc creştină sub legea lui Dumnezeu şi a harului Său. Lege aspră şi har dăruit. Sub ascultarea şi pedeapsa lui Hristos: a Evangheliei, a Predaniei, a canoanelor şi orânduirilor. Deci a Bisericii Sale. Încât putem zice fără de greşeală: cu el a fost Dumnezeu!
De vom trăi şi noi, legionarii lui, ca el: cu noi este Dumnezeu.
Firmilian Protosinghelul, Cuvântul, 25 decembrie 1940
(Permanenţe Nr. 11-12/2019)
