PROFESORUL GEORGE MANU – ”Să le spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis”

George Manu s-a născut la 13 februarie 1903, în Bucureşti şi a plecat la Domnul în 12 aprilie 1961, în timpul detenţiei, în temniţa Aiudului. George Manu face parte dintr-o veche familie boierească, cu rădăcini genoveze, familie înrudită atât cu cantacuzinii cât şi cu brâncovenii. George a fost întâiul născut al lui Ioan Manu (magistrat, fost preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie) şi al Elisabetei Cantacuzino Corneni; Ioan şi Elisabeta au avut ulterior încă trei copii: Ion, Ana şi Elena.

Tânărul George a urmat şcoala primară în particular, începe liceul tot în particular, şi îl finalizează la Nancy în 1921. Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, obţinând în 1925 două licenţe: în matematică şi în fizico-chimice. În 1926 obţine certificatul de studii superioare de chimie fizică şi radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1926-1934), pregătindu-şi teza de doctorat sub îndrumarea lui Marie Curie. Frecventează simultan, la Sorbona şi Collège de France, cursurile ţinute de Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin. În 1933 îşi susţine teza de doctorat, cu menţiunea „très honorable”. Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium şi se întoarce în ţară, devenind asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1935). În 1936 s-a căsătorit cu Sonia Poulieff care îi va dărui doi ani mai târziu, un fiu, pe Şerban. Aderă în 1937 la Mişcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, se remarcă însă prin activitate civică: ia atitudine deschis contra abuzurilor şi corupţiei din mediul universitar, în timpul dictaturii carliste (1938-1940) şi e sancţionat. Devine activ în cadrul comandamentului legionar organizat în 1943 şi este, o vreme, comandant interimar al Mişcării. La sfârşitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv organizării Mişcării Naţionale de Rezistenţă.

În primăvara anului 1947, George Manu a redactat un amplu studiu intitulat „În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească”, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Din cauza agenţilor KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.

Profesorul George Manu a fost arestat la 21 martie 1948, fiind implicat, alături de alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti, în Procesul Marii Trădări Naţionale. Judecat pentru „crimă de înaltă trădare”, cu detalierea faptei: „a dat informaţii politice şi economice Legaţiei Americane”, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ultimul cuvânt al profesorului Manu, înaintea pronunţării sentinţei, a fost: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost ca să distrug comunismul. Îmi pare rău că nu am reuşit”. A trecut prin temniţele: Aiud, Văcăreşti, Gherla, Cluj, Baia Sprie.

Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca, în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică, alături de un atomist rus cu care fusese coleg de studii. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc. Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă. Filosofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Închisorile comuniste au fost adevărate „Universităţi”, iar „Universitatea Aiud” l-a avut ca „rector”, între anii 1954 şi 1961, pe profesorul George Manu.

„Profesorul George Manu a făcut onoare intelectualităţii române din penitenciare. El a creat o şcoală în penitenciar, prin instrucţia zilnică pe care a desfăşurat-o ani şi ani la rând, lipsindu-se de odihna minimă la care avea dreptul, dând hrană minţii şi sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulşi de pe băncile şcolilor sau universităţilor. El a pregătit oameni pentru viaţă şi le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodată de la linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat şi prin care s-a impus, de o înaltă ţinută etică, Manu a fost o pildă elocventă a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare şi de înălţare a omului prin cultura” – Ion Cârja

Talentul şi inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniţă – texte scrise cu vârful acului pe tăbliţe de săpun, sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de aţă. I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declaraţie prin care să se desolidarizeze de Mişcarea Legionară; demn şi dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a urmat sfârşitul.

S-a stins din viaţă, împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 12 aprilie 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri. A plecat la Domnul transmiţând colegilor detinuţi şi prin ei neamului românesc: „Să le spuneţi tuturor că nu am făcut niciun compromis”, „Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni”.

Rector al „Universităţii” Aiud

„Am fost introdus în celula numărul trei de la etajul Zărcii. Am fost ultimul care am intrat în această celulă.

În faţa mea apar nişte figuri desfigurate de foame, scheletice, atât de istovite şi de secătuite de substanţă, încât prin pielea capului, prin pielea frunţii li se vedea sutura oaselor craniene. În special la frunte şi la tâmple se putea bine distinge sutura oaselor. Celula în care am fost introdus era dominată nu de o persoană, pentru că nu m-a impresionat persoana, era dominată de o pereche de ochelari. În întunericul, în semiobscuritatea celulei strălucea o pereche de ochelari. Nu strălucirea lentilelor ciobite le făcea să fie remarcate ci strălucirea privirii din spatele lor. Ulterior mi-am dat seama că nu strălucirea privirii era cea care se reflecta ca dintr-o oglindă, ci strălucirea inteligenţei: Inteligenţa aceasta care strălucea dincolo de lentile, dincolo de orice priviri, era inteligenţa lui George Manu…

– Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpânii ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare, astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut, dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova.

Era un om de înălţime mijlocie… Ce să zic? Un metru şaptezeci-şaptezeci şi cinci. Să spun că era slab ar fi de prisos. Odată, când ne-a vorbi despre Dante şi ne tâlcuia strofa de pe frontispiciul Infernului, a intrat un miliţian în celulă.

– Ce spui tu, mă, acolo, Ochilă?

Îi ziceau Ochilă profesorului Manu pentru că purta nişte ochelari care nu puteau să nu atragă atenţia. Nişte ochelari care fuseseră striviţi, călcaţi în picioare şi acum, cu mâna lui extrem de meticuloasă, extrem de pedantă, cu atâta migală şi-a reparat ochelarii, şi i-a legat în fel şi chip cu sfoară… cu ce sfoară? Cu sfoara scoasă din pături şi din cămaşă. Destrămam cămaşa, răsuceam firul pe care reuşeam să-l scoatem din cămaşă şi cu acest fir răsucit, el şi-a constituit armătura ochelarilor, şi-a legat braţele ochelarilor, şi-a legat rama ochelarilor. La una dintre lentile aţa trebuia să se încrucişeze peste lentilă pentru că altfel cădeau cioburile de lentilă. Oricât de ciobită ar fi fost lentila, prin ea răzbătea strălucirea ochilor săi care corespundea aceleaşi străluciri de pe zâmbetul lui.

Avea nişte buze subţiri, mereu cu un surâs pe ele. Parcă aşa se născuse, surâzând. Şi acuma, în închisoare, când discuta cu anchetatorii, când îi înfrunta pe miliţieni, el parcă surâdea. Nu o făcea cu sfidare, nu simula bunătatea şi bunăvoinţa, amabilitatea, nu, aşa era figura lui, mereu dispusă la surâs.

Vorbind, te privea. Probabil era obişnuit să vorbească cu bărbia în piept şi ne privea peste ochelari. Încât toată strălucirea ochilor se vedea dincolo de ramele ochelarilor, contribuind la imprimarea cuvintelor care le comunica. Cum o fi fost afară? Desigur că era mai corpolent. În închisoare însă nu vă pot descrie slăbiciunea lui diferită de a altora, că toţi erau scheletici.

Ceea ce îl distingea pe el de ceilalţi era febrilitate mâinilor. Pentru că el cosea, scria, făcea noduri, desena – unde desena? Pe talpa bocancului, pe perete. Ca să nu ne umple păduchii ni se dăduse D.D.T. Ungea fundul gamelei sau talpa bocancului, cu emulsie de săpun, peste care presăra D.D.T, şi pe acest material didactic, cu un vârf de aşchie făcea o schiţă şi ne făcea portretele fiecăruia. Avea o îndemânare în a surprinde esenţialul de pe fizionomia fiecăruia. Păcat că aceste schiţe extraordinare nu s-au putut păstra. Ar fi vrednice de un muzeu.

Bătea alfabetul Morse. Cu mâinile sale febrile avea o viteză de bătaie uluitoare pe care noi ceilalţi nu o puteam realiza. Bătea Morse cu alfabetul de închisoare. Fiecare linie era două bătăi şi fiecare punct era o bătaie. Şi bătea ameţitor. Se oprea din când în când din bătăi ca să savureze efectul cadenţei în care bătea, se întorcea spre noi şi zâmbea, vrând parcă să spună: a fost bine? Era el însuşi încântat de performanţele pe care le avea ca mânuitor al acestui instrument Morse adaptat la închisoare.

În viaţa de celulă era deosebit de cald, deosebit de blând, de îngăduitor, de înţelegător cu ignoranţa mea, chiar şi a generalului pentru că nici unul dintre noi nu se putea compara cu el în cultură, în inteligenţă şi în minuţia cunoştinţelor. Ţin minte un moment absolut dramatic când George Manu ne vorbea cu o candoare de adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea, vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos.

– Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de ştiinţă. Şi toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de ştiinţă, fără a avea pretenţia că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minţii noastre din minunile şi supranaturalul învăţăturii lui Hristos, avem datoria să-L epuizăm. Şi eu, ca intelectual creştin, nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaşte pe Hristos.

Era omul acesta un om sec, searbăd, de ştiinţă? Era un fizician care stătea aplecat pe microscop şi pe calcule aritmetice? Desigur că era. Dar pe deasupra era ceea ce nu se bănuia, un credincios.

Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literatură patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din sfinţii părinţi ai Bisericii.

M-am mirat, dar desigur mirarea mea era deplasată. Cum de acest om a acumulat cunoştinte de teologie, pentru că viaţa lui n-a fost una în teologie, alta în Biserică. A fost una în laborator, a fost în familie, a fost un om de societate. Când a învăţat teologie? Când a citit teologie? Pentru noi este de mirare. Pentru el era lucru perfect normal. Pentru că aceasta era forţa lui intelectuală de a asimila totul şi de a putea transmite cu fidelitate tot ce a asimilat…Îmi amintesc cum ne vorbea despre Dante – era în stare să citeze cânturi întregi din Dante, nu mai puţin din Baudelaire, din Paul Claudel, din Goethe. Ne reproducea şi interpreta strofa înscrisă pe frontispiciul intrării în infern: Lasciate ogni speranza, voi ch´entrate – lăsaţi orice speranţă, voi cei care aţi intrat:

– Nu-i adevărat, bătrâne Dante – zicea George Manu – nu lăsăm nici o speranţă afară, intrăm cu speranţă în infern, pentru că există un Hristos în cer.

Fizicianul vorbea de un Hristos în cer atuncea când intra în infern. Vorbea cu calm, cu convingere, cu vigoare, dar potolit, despre doctrina comunistă, despre urmările comunismului în societatea de mâine a României şi a Europei:

– Vinovat nu este Stalin pentru comunism. Să nu crezi măi – îmi spune mie – să nu-l acuzi pe Stalin, nu el este vinovatul, ci Satana. Pentru că Satana l-a inspirat pe Marx, Satana l-a inspirat pe Lenin şi Satana şi-a manifestat violenţa prin Stalin, acolo trebuie căutată originea răului, acolo unde s-a produs o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu, în cer. Deci Arhanghelul Mihail l-a izgonit pe Satana cu flacără de foc pentru că a îndrăznit să fie semeţ în faţa măreţiei lui Dumnezeu. (…) Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-aţi ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici.

Am stat vreo şase luni în aceeaşi celulă. Pe lângă rugăciunile pe care le făceam, în comun sau separat, fiecare povestea câte ceva. Generalul Iacobici umblase prin lume, prinţul Mavrocordat la fel. Radu Mironovici era un om tăcut, nu prea vorbea, în schimb Ilie Niculescu şi George Manu povesteau mult.

George Manu în special ne purta prin toată literatura, prin toată filosofia şi prin toate doctrinele politice. Cel mai mult m-au impresionat pe mine – pentru că mi-era un domeniu mai puţin cunoscut -prelegerile despre primejdia comunistă şi prelegerile lui despre primejdia masoneriei.

Toate aceste prezentări le făcea dintr-o perspectivă creştină. Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiinţă.

– Ştiinţă veţi putea auzi afară, căci e plină librăria de cărţi de ştiinţă. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferinţă nu veţi auzi afară, pentru că sunt scoase cărţile de această natură. Şi veţi auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală.

Ştia că societatea românească nu se va putea salva decât prin credinţă, nu prin ştiinţă:

– Trăim într-un veac al ştiinţei şi credem că totul se rezolvă prin ştiinţă. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin ştiinţă, nu prin laborator, ci prin credinţă.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiinţifică pentru a înţelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înţelege decât în lumina Sfântului Duh.”(Mărturie a monseniorului Tertulian Langa, publicată în volumul „George Manu – Monografie”, ediţie îngrijită de Gheorghe Jijie)

Iubirea mântuitoare a profesorului

„Târziu, în noapte, liniştea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschişi încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a profesorului, mai mare chiar decât uriaşa sa memorie şi putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoştinţe.

Această dragoste de a cunoaşte, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul şi apoi, prin cei plecaţi, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistenţă – rezistenţa spiritului, învăţată de la el.

De aceea, acum, la atâţia ani de când a plecat dintre noi cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moştenire dragostea; dragostea lui şi a lui Pavel din Tars; să o păstrăm şi să o creştem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.”

Gheorghe Jijie    – „George Manu – Monografie”, Editura Elisavaros, 2003

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Radu Gyr: Studenţimea şi idealul spiritual

Subiectul următor

Comemorarea anuală închinată lui Valeriu Gafencu

Cele mai recente din