Asasinarea Căpitanului: cum s-a aflat cumplita veste în familia Codreanu, în lagărul de la Vaslui şi în temniţa Râmnic

Așa cum scriam în numărul trecut, reluăm firul evenimentelor din jurul asasinatului comis de autorități în noaptea de 29/30 noiembrie 1939 urmărind modul în care au aflat cumplita veste atât membrii familiei Codreanu cât şi legionarii din lagărul Vaslui şi temniţa Râmnicu Sărat.

Familia Căpitanului

În 30 noiembrie 1938 tatăl Căpitanului se afla închis la Odorhei, unde fusese adus de la Ciuc la jumătatea lunii septembrie. La București se aflau mama și soția Căpitanului. Vestea asasinatului le-a găsit într-o casă din apropierea Căii Dorobanților unde găsiseră refugiu alături de micuța Cătălina (fiica lui Horia și Constanța Zelea Codreanu, înfiată de Corneliu și Elena). Aici, ascultând programul radioului, au auzit în jurul orei 13 comunicatul oficial.

Elena, soția Căpitanului, a refuzat din prima clipă să îl creadă, în timp ce mama Căpitanului, Eliza, a fost încredințată de atunci că i-a murit copilul. Potrivit unei note a Siguranței publicată în volumul II din seria „Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu”, Elena Zelea Codreanu s-a prezentat la închisoarea Jilava în cursul zilei de 30 noiembrie 1938 cerând să i se arate mormântul soțului ei. Soldații de la poartă i-au spus însă că aici nu e niciun mormânt, nu a auzit nicio împușcătură, nu s-a adus niciun cadavru și că ei nu ştiu nimic. Răpunsul primit îi aduce un licăr de speranţă.

Odată întoarsă acasă încep să apară rând pe rând mai mulți legionarii care auziseră comunicatul la radio. Desigur numărul lor nu era foarte mare. După cum știm, sute de fruntași legionari se aflau în temnițe și lagăre, alte sute în frunte cu Comandamentul Legionar se ascundeau de autorități pentru a nu fi reținuți. Casa unde locuia la acel moment Elena Codreanu era o casă sigură în care se mutase de curând, iar gazda, doamna Bacaloglu și ea legionară făcea tot posibilul pentru a o proteja pe soția Căpitanului deși știa că agenții carlişti monitorizau întrările și ieșirile. În condițiile astea doar câteva zeci de persoane își fac curaj să o caute sperând să afle acolo un alt adevăr decât cel trâmbițat de autorități.

În după amiaza zilei de 30 noiembrie se aflau în casa ce-o găzduia pe Elena Codreanu prințul Alexandru Ghica (prietenul Căpitanului din studenție) și Ana Maria Marin. Spre seară soseşte Vera Totu împreună cu Iva Igiroşanu. Atmosfera acelei zile de toamnă târzie, abundența de sentimente trăite la aflarea veștii (oroare, durere, sfâșiere, disperare, desnădejde și mai mare decât toate – răzbunare), drama doamnelor Codreanu, a Mișcării și a neamului este zugrăvită cumplit de viu într-un fragment memorialistic semnat de Vera Totu (soția lui Neculai Totu) din care vom reda câteva pasaje. „Sunăm scurt și ne păru că zbârnâitul soneriei ne-a izbit în moalele capului. Ne deschise cineva, nu mai știu cine. În camera din fața noastră văzui mai multe chipuri. O căutam pe doamna Codreanu, în ochii ei speram să găsesc o dezmințire, o întărire. I-am întins mâna și încercam să pătrund în adâncul privirilor ei. Nicio vorbă, fața palidă, ochii plânși cu lacrimile reținute ce tremurau gata să se rostogolească. Și totuși am zărit ceva. Soția Căpitanului nu-l credea mort, sau mai bine zis, nu-l simțea mort. Ca slobozită dintr-o strânsoare eram gata să respir mai ușor, dar o văzui pe mama Căpitanului.”

Toți tăceau, toți plângeau și nu îndrăzneau să spună nimic. Alecu Ghica – un bărbat tânăr și falnic asemeni Căpitanului își schimbase înfățișarea total în cele câteva ore ce trecuseră de la auzul comunicatului. Vera notează: „Alexandru Ghica (…) atâta de schimbat încât mă uimea. Fără voie m-am gândit că este de necrezut cum poate să se tragă, să slăbească și să se înegrească fața unui om în timp de câteva ore”.

În timp ce fața transfigurată a lui Ghica și ochii plânși și îndurerați ai Elenei păstrau speranța că totul este o macabră minciună, liniștea afișată de mama Căpitanului și vorbele ei mai dure decât piatra și mai ascuțite decât tăișul sabiei i-au convins pe cei prezenți că marea crimă s-a întâmplat și că s-a împlinit destinul pământesc al Căpitanului. <<În primele ceasuri după aflarea morții lui Corneliu, mama lui avea o liniște în toată făptura ei care te îngheța. Obrazul ei părea cioplit în piatră dură, nicio trăsătură nu se mișca. Niciun mușchi nu se zbătea în jurul fălcilor strânse. Și ochii, minunații ochi verzi, vedeau ceva departe, ceva ce nu-i speria, dar îi înmărmurea și îi înstrăina de tot ce era în jur. Nu o puteam urmări cu gândul. Rămăsesem aici, la granița simțirii pământești și cu cât mă uitam mai mult la obrazul mamei, încremenit ca o stană de granit, cu atât mă cuprindea mai mult frigul și desnădejdea. […] Cineva încearcă să spere în bine. Mama Căpitanului dădu din cap și începu să vorbească. Slovele cădeau precise, reci, ca lovituri de topor într-un bloc de ghiață. „Nu am nicio îndoială, nu au de ce să mintă cei mari. Dacă au îndrăznit să spună în țara întreagă că l-au omorât pe Corneliu, înseamnă că au avut și tăria s-o facă. Nu mă mir, era de așteptat de mult. Au umblat după viața lui ani de zile, l-au urmărit și au ezitat, dar acum s-a făcut. S-a împlinit soarta lui Corneliu. Știu, simt că l-au îngropat undeva la marginea unui crâng, a unei păduri. La repezeală au făcut groapa, i-au pus pe toți și gata. Undeva, poate aproape de Râmnic. În niciun caz n-au așteptat ei să vină aproape de București să-i împuște.” În timpul acestor vorbe îndrăznii numai o dată să mă uit spre ea. Era mai presus de înțelegerea mea. Cum putea o mamă să rostească asemenea cuvinte fără să-i tremure măcar vocea? Simții pentru prima dată că sunt prin mulțimea oamenilor unele suflete plămădite cu totul deosebit. Despre aceste spirite invincibile se clădesc legende, se scriu epopei. Căpitanul nu putea fi născut de o altă mamă>> – Vera Totu.

Puțin mai târziu Eliza Codreanu va fi cea care va anunța restul familiei de moartea lui Corneliu. La acel moment fiii săi Horia, Cătălin și Decebal erau liberi. La fel fiicele Iridenta și Silvia. Singurul fiu arestat la moartea lui Corneliu era Ion, căruia mama sa îi va duce vestea la închisoarea din Caransebeș.

Legionarii din lagărul Vaslui

Așa cum scriam în numărul trecut, la 30 noiembrie 1938 toți legionarii internați în lagăre de regimul carlist se găseau înghesuiți la Vaslui unde fuseseră aduși rând pe rând de prin celelalte lagăre în cursul lunilor septembrie-noiembrie. Potrivit estmarilor făcute de Vasile Iasinschi la această dată se aflau la Vaslui aproximativ 300 de legionari. Cu toții erau într-un gând alături de Căpitan temându-se pentru viața lui. În plus așteptau să se întâmple ceva rău. Nu știau ce, dar toate măsurile de securitate luate în ultima parte a lunii noiembrie erau o dovadă clară că se pregătește ceva (concentrarea tuturor în același lagăr, dublarea rândurilor de sârmă ghimpată, dublarea pazei, montarea de reflectoare care să permită vizibilitate în dormitoare, montarea unui tun cu țeava îndreptată înspre lagăr etc).

Pe 30 noiembrie în lagăr nu s-a petrecut nimic semnificativ, ziua a decurs în aceeași tensiune ca și cele dinaintea ei. Legionarii – deși fără tragere de inimă – pregăteau un program aniversar pentru data de 1 decembrie când se împlineau 20 de ani de la Marea Unire. Ziua Unirii trece cu mare durere, în spatele sârmelor ghimpate. Programul pregătit deși sobru, încearcă să aducă între camarazi puțină voie bună. Se servește masa de seară, apoi la un moment dat Vasile Iasinschi este chemat la cancelaria lagărului de maiorul Craioveanu. Faptul a produs îngrijorare pentru că niciunul dintre ei nu mai fusese chemat până atunci. Iasinschi povesteşte detaliat momentul cu toată încărcătura lui emoţională şi spirituală într-un text publicat în „Pământul Strămoşesc” volumul II, ediţia de exil.

La cancelarie Iasinschi este informat destul de sec că în cursul nopții de 29/30 noiembrie Corneliu Zelea Codreanu împreună cu Nicadorii și Decemvirii au fost împușcați pe când încercau să fugă de sub escortă. Pentru a-și întări afirmația, Craioveanu îi arată ziarul „Universul” din 1 decembrie care preluase pe prima pagină textul comunicatului dat de autorități. „Scurt după citirea comunicatului mă cuprinde de-o dată o scuturătură nervoasă și un plâns cu sughițuri. În starea asta încep să strig și să protestez că așa ceva nu s-a putut întâmpla… Tot corpul îmi era în fierbere și nu mă puteam controla protestam mereu contra acestei lovituri afirmând c-a fost dată unuia care-și iubește neamul și credința cu patimă mai mult ca oricine… Cu capul între mâini și cu coatele pe birou, cu ochii închiși vedeam și nu credeam în moartea Căpitanului… Totul a durat un veac înspăimântător. Mi s-a părut că s-a prăbușit cerul peste noi și peste neamul nostru”.

Prăbușit sufletește, Iasinschi a ieșit din cancelarie clătinându-se şi ducând cu el cea mai grea misiune pe care a avut-o în întreaga sa viață: să vestească sutelor de legionari din lagărul Vaslui moartea Căpitanului. A mers direct în camera Comandanților Bunei Vestiri trecând fără niciun cuvânt prin curtea lagărului. Le va povesti întâlnirea cu Craioveanu și trăznetul căzut peste sufletul neamului. În acea cameră se aflau: Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Mile Lefter. Iasinschi cere dezlegare pentru a nu fi el cel care să anunțe tragedia celorlalţi legionari. Cel care își asumă acest rol este Corneliu Georgescu.

Se ordonă convocare generală în sala cea mare de la etajul lagărului. Sosesc toți din camere, din curte… În acel moment reflectoarele montate în jurul lagărului sunt pornite de soldați pentru a avea perfectă vizibilitate în interiorul clădirii. Corneliu Georgescu comandă tuturor să îngenuncheze, ceea ce face și el, rostește Tatăl Nostru și apoi anunță moartea Căpitanului. Iasinschi notează „Un singur și uriaș geamăt, adânc și profund ca din inima pământului a izbucnit din pieptul celor trei sute de legionari cuprinși de durere. N-am mai putut să-i privesc în ochi, nu mă puteam uita la ei. A fost un moment ce nu se poate uita, nici nu-l pot reda prin cuvinte. A fost omorât un uriaș din ordinul unei stârpituri. Năucirea generală ne-a țintuit în genunchi așa cum ne găseam, și apoi rând pe rând, ne-am sculat și clătinându-ne ne-am împrăștiat fiecare pe unde am putut batuți de lumina reflectoarelor și de furtuna din suflet.”

Legionarii de la Râmnicu Sărat

Deși primii care au știut de scoaterea Căpitanului a Nicadorilor și Decemvirilor din temnița Râmnic, legionarii închiși aici află printre ultimii de odiosul asasinat. Desigur că l-au bănuit și l-au temut din momentul în care s-a aflat de transfer. Mărturiile supraviețuitorilor de la Râmnic sunt puține. Dacă Ţălnariu a scris despre momentul în care au fost scoși cei 14 (text pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei noastre), despre perioada dinainte și de după acest moment au scris doar Virgil Ionescu (în memoriile sale apărute în colecţia „Pământul Strămoșesc” ediția de exil) și Bartolomeu Livezeanu (jurnal păstrat în manuscris).

După plecarea celor două camioane în care se aflau Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii, noaptea a fost un chin pentru toți cei rămași în temniță. Gânduri, groază, teamă, incertitudine. A doua zi, pe 30 noiembrie o mică speranța apare în jurul plecării bagajelor celor 14. Laurian Ţălnariu, Bartolomeu Livezeanu și Gheorghe Istrate pregătesc bagajele celor plecați având aprobarea conducerii închisorii care anunțase că vor fi transportate în acea zi. Seara vine și bagajele rămân pe loc. Legionarii primesc asigurări că vor fi trimise urmatoarea zi, adică pe 1 decembrie. În seara de 30 noiembrie celulele ocupate de cei plecați sunt igienizate și reamenajate cu paturi suprapuse. Misterul se dezleagă parțial după masa de seară când în temniță pătrund mai mulți soldați înarmați care ocupă celulele recent pregătite.

Ca și la Vaslui, s-a urmărit cu mare atenție reacția legionarilor după asasinarea Căpitanului și autoritățile erau pe punctul de a da ordinul de executare a tuturor căpeteniilor aflate în lagăr și închisoare. Încă nu am înțeles de ce nu s-a dat acest ordin în momentul 30 noiembrie 1938 și s-a optat pentru strategia de încercare a obţinerii desolidarizarilor de Mișcare (care era perdantă din start și autoritățile trebuiau să știe asta). O logică de bun simt ar spune că nu s-a dat pentru că legionarii nu au provocat cu nimic autoritățile, că nu au schițat niciun gest de violență, atac etc. Nici nu aveau cum să o facă în momentul ce li s-a zdrobit sufletul prin asasinarea Căpitanului, deși evident dorința exista. Dar evenimentele ulterioare ne-au arătat că nici în 21/22 septembrie 1939 cei din lagăre și închisori nu au făcut-o. Asasinarea lor a ținut mereu de bunul plac al Palatului. Am făcut această paranteză aici ca să revin la acțiunea lui Miti Dumitrescu și la faptul că acesta nu este răspunzător de moartea celor peste 200 de legionari asasinaţi în 21/22 septembrie 1939. Regele fusese gata să îi omoare pe aceștia și în 30 noimbrie 1938 și poate și în alte momente. Din nenorocire moartea lor era o chestiune de timp. Datorită lui Miti acest timp a venit după răzbunarea Căpitanului, aducând înainte de moarte ușurarea sufletelor închise de povara nepedepsirii vinovaților.

Bagajele erau încă pe loc, iar închisoarea plină de soldați înarmați. În noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie se doarme iepurește, aproape toți cei întemnițați fiind gata să meargă spre împușcare în orice clipă. Vizetele celulelor se deschid din jumătate în jumătate de oră spre verificare. Afară posturile de pază erau dublate. Vine însă dimineața. Se cer borderouri detaliate în dublu exemplar cu componenţa bagajelor celor 14. Se execută și bagajele sunt ridicate. În temniță intră astfel un val nou de speranță, au plecat bagajele, deci sunt șanse că proprietarii lor să fie în viață. De afară nu mai patrunde nicio veste, vizitele sunt suspendate, personalul nu răspunde la întrebările deținuților.

Vine data de 6 decembrie şi potrivit lui Livezeanu se încearcă o sărbătorire a lui Neculai Totu, deși toți sunt îndurerați. Sosesc la cancelarie mai multe mame și soții care nu primesc acces în interior, nici pachetele nu sunt acceptate. E vorba despre mama lui Alecu Cantacuzino, Alexandrina Cantacuzino, de Viorica – soția lui Eugen Ionică, Maria Claudian-Tell mama lui Alexandru Cristian Tell, Vera – soția lui Neculai Totu. Atât Vera Totu cât și Virgil Ionescu menționează că Viorica Ionică ar fi transmis soţului ei prin semne informația legată de moartea Căpitanului. Cu toate astea Livezeanu care ținea un jurnal zilnic nu pomenește nimic despre aflarea veștii atunci, deși menționează vizitele acestor doamne. Presupun că Eugen Ionică nu a transmis la acel moment vestea primită de la Viorica, fie pentru că nu a înțeles exact ce a semnalizat aceasta, fie pentru că a refuzat să creadă.

Potrivit lui Livezeanu nenorocita veste apare în Râmnic pe data de 9 decembrie 1938. Comandantul închisorii îi aduce în celulă lui Traian Cotigă ziarul cu textul comunicatului. Vestea se transmite că fulgerul și toți aleargă din curte și celule către Cotigă sperând într-o minune. <<Fugim eu și Ţălnariu ca niște nebuni pe scări. În celulă Cotigă, Bănică, Apostolescu și Serafim plâng. Intru și eu și Ţălnariu. Înțelegem. Împietrim și lacrimile curg șiroi. Se deschide ușa și țipând întreabă Sima Simulescu „Cotigă, e adevărat!?” Cotigă îi întinde ziarul. Sima îl ia tremurând și strigă „Ce mișelie Doamne, Doamne”. Cade apoi leșinat. Cu greu își revine. Băieții îi cer să fie tare. Vine și domnul Clime și ne cheamă pe toți sus. Băieții vin legănându-se. Suspinurile și lacrimile curg fără încetare. E un geamăt toată închisoarea. Domnul inginer văzând că suntem adunați toți îi spune lui Furdui [n.n. Gheorghe Furdui era teolog, între ei nu se afla niciun preot la acel moment] să spună o rugăciune pentru odihna sufletelor lor. Cădem în genunchi și suntem înlemniţi de durere. Lacrimile nu mai contenesc. La pomenirea fiecăruia nu mai puteam rezista. Suntem zdrobiți. Furdui se îneacă și nu mai poate spune rugăciunea. Domnul inginer Clime anunță „Ion Banea îți dau comanda Mișcării Legionare”. Domnul Banea nu înțelege. Se uită surprins. Toți plecăm în hohote de plâns spre celule. Eu prind mâinile domnului inginer Clime și i le sărut spunând „De ce a omorât domnule inginer, de ce?” Mă îmbrățișează și îmi spune „Fiți țari mai băieți, fiți țari”>>

Din lipsă de spaţiu vom opri aici firul poveştii. În altă ocazie vom scrie despre răspândirea veştii asasinatului în alte temniţe din ţară în care se aflau legionarii, în rândul Comandamentului şi a celorlalți aflaţi în clandestinitate, ascunşi din calea autorităţilor.

După ani de lupte, jertfe, temniţe, prigoane, Căpitanul cădea nevinovat sub gloanţele vinovaţior care-l condamnaseră la moarte încă de la începutul anilor ’30. Aceleaşi reacţii în toate piepturile legionare: încremenire, sfâşiere, zdrobire… Cum nu se prăbuşea cerul de atâta fărădelege? Cum nu se cutremura pămânul de atâta nedreptate? Cum se va mai putea trăi fără Căpitan? Singura cale de supravieţuire a neamului căruia Regele Nebun i-a amputat o întreagă secvenţă pământească, o întreagă generaţie prin moartea liderului ei, era răscumpărarea. De data asta nu o răscumparare a păcatelor lumii din afară făcută prin jertfa proprie – ca în cazul Moţa si Marin, ci o răscumparare prin răzbunare a pacatului dinlăuntru, sângele vinovat pentru sângele nevinovat. Miti Dumitrescu a împlinit acestă „necesitate dureroasă” (după cum a numit pedepsirea lui Armand Călinescu), deşi în locul lui ar fi vrut să fie sute, poate mii de legionari…

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Carlos Caballero Jurado: Omagiul meu adus lui Codreanu și Gărzii de Fier

Subiectul următor

Zilele Majadahondei

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din