Noua rubrică „Lumea ideilor” pe care o inaugurăm începând cu acest număr al revistei noastre îmi oferă prilejul de a vorbi chiar acum, în debutul ei, despre un intelectual de marcă al cărui nume circulă zilele acestea mai mult ca oricând în mediile de informare, indiferent de orientarea lor. E vorba de filosoful englez Roger Scruton (1944-2020), care a trecut la cele veşnice pe 12 ianuarie, răpus de cancer.
În cazul său vorbim de una din cele mai importante figuri intelectuale ale conservatorismului ultimelor decenii. Adept al firescului şi al bunului-simţ în vorbă, atitudine şi cugetare, cu un temperament şi un stil tipic britanic, Scruton a fost tot un produs intelectual al frământatului an 1968, marcat în vestul Europei de revoltele studenţilor îndoctrinaţi de comunism. Numai că el s-a profilat cu o orientare opusă acestui stângism care de atunci încoace a acaparat treptat mai toate mediile academice şi politice occidentale. A fost una din puţinele voci care s-a opus în permanenţă acestui tăvălug dizolvant al ideologiilor de cabinet ale leftismului contemporan, cu tendinţele lor de inginerie socială şi de transformare a realităţii în conformitate cu patul procustian al imaginarului propriilor concepţii zămislite de aburii întunecaţi ai ideologiei. S-a implicat şi în vremea războiului rece, vizitând ţări aflate dincolo de Cortina de Fier şi iniţiind legături cu intelectuali anticomunişti din spatele acesteia. Nu fără riscuri. Conform mărturisirii dintr-una din cărţile sale, în anul 1985 a fost arestat şi expulzat din Cehoslovacia.
Opera pe care a lăsat-o în urmă este una vastă şi cu un caracter enciclopedic. Numărul volumelor sale se ridică la câteva zeci, pentru a nu-i mai menţiona articolele, interviurile, luările de poziţie. Trecând peste numeroasele sale scrieri cu tematică din domeniul artei, culturii, arhitecturii, istoriei filosofiei, sau peste luările sale de poziţie cu caracter politic (semnatar al „Declaraţiei de la Paris” din 2017 despre „O Europă în care putem crede”, un contraproiect pe baze tradiţionale la actuala UE, sau ca susţinător al Brexitului, adică al ieşirii ţării sale din chingile sufocante ale birocraţiei bruxelleze) pentru noi cele importante rămân reperele pe care le le-a lăsat în cărţile sale cu un caracter doctrinar sau polemic împotriva tendinţelor actuale de stânga: „The Meaning of Conservatism”, „A Dictionary of Political Thought”, „The West and the Rest: Globalisation and the Terrorist Threat”, „Immigration, Multiculturalism and the Need to Defend the Nation State”, „How to be a Conservative”, „Fools, Frauds and Firebrands: Thinkers of the New Left” – pentru a înşira doar o mică parte din cărţile sale.
Linia directoare a gândirii sale conservatoare poate fi cuprinsă în următorul rezumat succint pe care autorul îl face în debutul uneia din cărţile sale mai recente:
„Există două tipuri de conservatorism: unul metafizic şi altul empiric. Primul rezidă în credinţa în lucruri sacre şi în dorinţa de a le apăra împotriva desacralizării (profanării). Această credinţă a fost exemplificată în fiecare moment al istoriei şi va avea mereu o puternică influenţă în relaţiile interumane. În manifestarea sa empirică, conservatorismul este în mod specific un fenomen modern, o reacţie la vastele schimbări induse de Reformă şi Iluminism. Conservatorismul pentru care voi pleda ne spune că avem parte de o moştenire colectivă a unor lucruri bune, pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm. (…) Aceste lucruri, alături de multe altele, ne sunt familiare şi de la sine înţelese. Toate sunt ameninţate. Iar conservatorismul reprezintă răspunsul raţional la această ameninţare. Poate că e vorba de un răspuns care necesită o înţelegere mai profundă decât cea pe care omul de rând e pregătit să i-o acorde. Dar conservatorismul este singura atitudine care poate răspunde realităţilor emergente. (…) Conservatorismul începe cu sentimentul care este împărtăşit de mulţi, anume acela că lucrurile bune pot fi distruse cu uşurinţă, dar cu greu pot fi create.” (How to be a Conservative)
Aflat în permanenţă în răspărul concepţiilor „progresiste”, Sir Roger Scruton – care este, iată, atât un cavaler în rang cât şi în unul în spirit – a dus o cruciadă în mare măsură solitară pentru valorile de bine şi frumos în sensul atribuit lor dintotdeauna de firescul tradiţiei europene. Ideile pentru care a militat nu sunt prin urmare spectaculoase, ci în cele din urmă cât se poate de naturale. Dar prin claritatea şi profunzimea argumentaţiei sale şi prin stilul său impecabil, Sir Roger a stat mereu ca un ghimpe în coasta corifeilor stângii contemporane. A fost marginalizat pe cât şi-au putut permite adversarii dar, evident, nu şi pe cât şi-ar fi dorit aceştia. Anvergura sa era prea mare pentru a putea fi redus la tăcere sau scos complet pe linie moartă de isteriile corectitudinii politice.
De pe urma sa rămâne moştenire o amplă operă care fără îndoială va rămâne una de referinţă şi o parte esenţială a adevăratului patrimoniu cultural european.
În mod exemplar mă voi referi în continuare la cartea „How to be a Conservative” (2014), care rezumă foarte bine universul gândirii lui Scruton şi reprezintă totodată o mostră de eleganţă stilistică şi de arhitectură geometrică a structurării marilor ei teme. Acestea sunt încadrate între o autobiografie intelectuală şi un discurs final menit să insufle încredere şi optimism, în ciuda admiterii faptului că ideile conservatoare au mai pierdut teren în faţa tăvălugului progresist. Discursul e articulat în jurul unor termeni-cheie esenţiali, cărora Scruton încearcă să le decanteze sensul autentic, dar prezentând totodată şi reversul medaliei: aceste concepte au fost adesea uzurpate iar sensurile lor deturnate prin manipularea insidioasă a limbajului practicată de curentul progresist. Aceşti termeni sunt: naţionalismul, socialismul, capitalismul, liberalismul, multiculturalismul, ecologismul, internaţionalismul şi conservatorismul. Fiecare dintre ei poate fi înţeles de fapt într-o accepţiune genuină, posedând un nucleu de adevăr, care în ultima vreme este tot mai adesea falsificat. Accentul este pus însă pe aceste adevăruri universal valabile, de aceea titlul fiecărui capitol dedicat unei teme începe prin acest termen.
Adevărul în naţionalism ţine de faptul că naţiunile au crescut întotdeauna de jos, în mod organic, iar nu prin decrete impuse de sus. Esenţa sa rezidă în conceptul de graniţă, de linie despărţitoare care protejează o identitate comună şi mărgineşte un sentiment colectiv al apartenenţei la un anumit spaţiu geografic şi cultural. Indiferent dacă sunt mai mult sau mai puţin tari, mai mult sau mai puţin permeabile, graniţele sunt definitorii pentru identităţile naţionale.
Scruton remarcă faptul că în urma celui De-al Doilea Război Mondial ideea de naţionalism a devenit per se una demonizată de propaganda oficială postbelică, deşi caracterul malign nu poate rezida în ceva ce ţine de un sentiment firesc, ci doar atunci când sensurile sale sunt deturnate şi falsificate. Naţionalismele s-au manifestat la modul negativ doar atunci când au fost instrumentalizate sub forma unor ideologii. Au devenit astfel rele, în măsura în care ideologiile sunt per se rele. Acestea reprezintă întotdeauna un Ersatz, un substitut al religiei, promiţând o mântuire terestră. Astfel, unii istorici asociază fascismele cu un caracter „palingenetic”, adică al unei „renaşteri naţionale” sub semn secularizat, lipsit de transcendenţă. Însă un sentiment naţional autentic, bazat pe o concepţie creştină, nu are cum să cadă în asemenea excese. Mai mult, dacă ne oprim asupra distincţiei făcute la începutul cărţii, între conservatorismul „empiric”, menit să asigure un stat funcţional, şi cel „metafizic”, în care oamenii animaţi de acesta sunt dispuşi să meargă până la a-şi sacrifica propria viaţă pentru valori cu un caracter sacru, de natură spirituală, vedem că această distincţie poate fi aplicată şi în cazul particular al naţionalismului.
Scruton remarcă însă faptul că după război a existat un puternic interes de a face în mod voit confuzia între conceptul autentic şi posibilele sale excese, pentru a înlocui loialităţile naţionale prin altceva. Prin ce anume, ar fi o altă întrebare, care a fost îngropată atât de adânc în procesul integrării europene, încât răspunsul la ea nu mai poate fi găsit. Aceasta pentru că de fapt nu avem de-a face cu un proces de natură organică, evolutiv, asemeni celui care a condus la coagularea în timp a identităţilor naţionale, ci cu un proces impus de sus în jos. Acesta e menit să cristalizeze o formă de guvernământ supranaţională, unind oamenii în jurul ideii de coexistenţă paşnică, pentru a elimina astfel pretinsele cauze ale conflagraţiilor mondiale din secolul trecut. Numai că oamenii nu se pot identifica cu nişte abstracţiuni, cu nişte paragrafe ale unor tratate. Acestea nu vor putea genera niciodată acel tip de loialităţi pe care îl generează sentimentul apartenenţei la o naţiune. Astfel, actuala Uniune Europeană se confruntă cu o permanentă criză de legitimitate. Ea nu este expresia unui „noi”, a persoanei întâi plural, ci mai degrabă un imperiu transnaţional. În schimb, în cazul SUA, putem vorbi mai degrabă de o naţiune decât de un imperiu.
O opoziţie puternică la valorile naţionale vine chiar din interior. „Există în occident şi nu numai, o cultură a repudierii. Luaţi la întâmplare orice aspect al civilizaţiei occidentale de care înaintaşii au fost mândri, şi veţi găsi un curs pe la vreo universitate în care acesta este deconstruit. Luaţi orice aspect pozitiv al moştenirii noastre culturale şi politice, şi veţi găsi eforturi concertate în mass-media şi în sferele academice de a-l pune sub semnul întrebării, făcându-l să arate ca o impostură sau ca o fraudă. Această cultură a repudierii stă la originea atacurilor împotriva statului naţional şi a ideii naţionale. În schimb, conservatorismul înseamnă o cultură a afirmării. A lucrurilor pe care le preţuim şi pe care vrem sa le apărăm. Unul din ele fiind şi naţiunea.”
Aceste idei sunt expresia conservatorismului empiric pe care Roger Scruton îl profesează într-un mod asumat încă din debutul cărţii. Pentru el naţiunea nu e una civică, bazată pe un „contract social”, nu se reduce doar la „patriotismul constituţional”, dar nu e neaparat omogenă din punct de vedere etnic. Statul-naţiune e format din indivizi vorbind de obicei o limbă comună, cu nenumărate acorduri între ei, bazat pe compromisuri şi echilibre stabilite după numeroase conflicte, un stat care a integrat minorităţile etnice şi religioase şi care, la rândul lor s-au adaptat statului-naţiune. Toate acestea formează aşa-numitele „loialităţi prepolitice”, conştiinţa primordială a unei apartenenţe comune. Exemplele ar putea fi cele din categoria celor cu o naţiune majoritară şi o serie de minorităţi, sau un model confederativ de succes, cum ar fi cel elveţian. Evident, există şi experimente eşuate, precum cel iugoslav sau cehoslovac, în care liantul care ţinea aceste foste state s-a dovedit în final mai slab decât sentimentele naţionale.
Scruton nu insistă însă asupra ideii naţionale din perspectiva conservatorismului metafizic. Aici nu e vorba doar de naţiune, de cetăţenii unui stat uniţi de conştiinţa unei apartenenţe comune, ci de noţiunea transcendentă de neam, care cuprinde generaţiile trecute, prezente şi viitoare din perspectiva eternităţii. În acest moment e însă suficient dacă o privim pe aceasta din urmă în rândul factorilor meniţi să coaguleze acele loialităţi naţionale care se manifestă la modul empiric.
În continuare, o reproducere sumară a adevărurilor cuprinse în ceilalţi termeni luaţi în discuţie.
Adevărul în socialism rezidă în principiul dependenţei mutuale, a acelei solidarităţi care face tot posibilul ca şi aceia să beneficieze de apartenenţa la societate, care nu o pot realiza prin eforturi sau merite proprii. Există însă şi o serie de dezavantaje inerente. Se crează o clasă de asistaţi social, care nu au nicio motivaţie de a încerca să traiască altfel. Al doilea dezavantaj este bugetul limitat. Costurile cresc, finanţarea se face adesea pe datorie publică. Există şi alte falsuri în care este împachetat acest adevăr. Unul din ele este doctrina „redistribuirii” produsului social, de parcă valorile create nu ar avea proprietar. De fapt statul nici nu redistribuie un bun comun, ci ia din impozitele plătite de cei care produc valori pentru a-şi finanţa clientela privilegiată, care la rândul ei îşi oferă votul partidelor de stânga. Se crează astfel relaţii de depedenţă, de clientelism politic. Mai mult, obsesia egalitaristă exacerbează antagonismele din societate, împiedicând coagularea acelui „noi” care stă la baza naţiunii. Nu în ultimul rând apare tentaţia stângii de a înlocui individul real cu o pură abstracţiune, descriind lumea ca fiind alcătuită din forţe, mişcări, clase şi idei, toate mişcându-se în stratosfera unei necesităţi istorice din care realitatea incomodă a fost exclusă. Scruton ne propune aşadar să încercăm să evităm folosirea jargonului marxist, satirizat şi de Orwell în „1984” prin termenul „nouvorbă”. Jargonul de tip marxist e dezumanizant, produce o lume dezumanizată, în care oamenii devin abstracţiuni iar adevărul devine un instrument maleabil în mâinile celor care deţin puterea. Lumea trebuie privită şi descrisă prin prisma limbajului natural al relaţiilor interumane.
Adevărul din capitalism, ocultat de socialişti, este acela că proprietatea privată şi liberul schimb sunt elementele necesare unei economii viabile, în care supravieţuirea şi prosperitatea individuală depinde (şi) de activitatea unor necunoscuţi. Doar prin cele două elemente se poate ajunge în mod natural la o coordonare în interiorul societăţii. Fapt neacceptat de socialişti, care merg pe ideea redistribuirii aşa cum e ea concepută de către stat, care de fapt nu cunoaşte nevoile reale ale fiecăruia. Prin astfel de intervenţionisme extreme din partea unei autorităţi centrale, economia se gripează. Economia planificată distruge informaţia fundamentală care stabileşte preţul real pe baza cererii şi ofertei. Scruton e de parere că în economia de piaţă e nevoie şi de reglementări, dar într-o societate cu adevărat sănătoasă ele provin în mod spontan din tradiţii, moravuri, şi morală. Dacă acestea decad, ele nu pot fi înlocuite prin nicio legislaţie constrângătoare. Adică ordinea legală apare spontan şi nu printr-o planificare raţională. La fel şi ordinea economică. E drept, trebuie şi atenţie, căci între cele două poate apărea un conflict, în special atunci când valorile morale tradiţionale tind să fie erodate de expansiunea unui capitalism care vede în toate doar o simplă marfă. La întrebarea dacă îmbogăţirea prin speculaţii financiare e justă din punct de vedere moral sau nu, Scruton răspunde negativ, dar o consideră un rău necesar în lipsa altor soluţii viabile.
Adevărul în liberalismul clasic rezidă în libertatea individuală. E drept, aceasta poate aluneca pe neobservate în falsitate. Năzuinţa spre libertate individuală merge adesea mână în mână cu năzuinţa spre putere. Apar astfel în societate inegalităţi de putere şi de oportunităţi, pe care egalitariştii încearcă să le remedieze lărgind sfera „drepturilor omului” cu mult dincolo de cele naturale, fireşti. Astfel, articolul 22 din Carta Drepturilor Omului prevede „drepturi economice, sociale şi culturale, indispensabile pentru demnitatea individului şi pentru libera dezvoltare a personalităţii sale”. Ce drepturi stranii or mai fi vizând asemenea formulări vagi şi abstracte? Şi se continuă cu dreptul la muncă, la odihnă, etc. Chiar dacă Scruton nu neagă faptul că şi acestea sunt „drepturi” legitime, ele nu sunt totuşi de aceeaşi natură cu cele fundamentale, care sunt în mod esenţial unele cu caracter negativ, adică o serie de libertăţi individuale care nu trebuiesc încălcate.
Asistăm aşadar şi aici la o uzurpare a termenului. Prin lărgirea sferei lor de cuprindere, se deschide astfel poarta unei veritabile inflaţii de „drepturi” de la care se revendică „liberalismul” de azi, care este mai degrabă un curent de tip stângist, adică exact opus ca în trecut. De exemplu „dreptul de a nu fi ofensat” sau altele similare devin atuuri în faţa instanţelor. Aici nu se caută compromisul, ci se rezolvă conflictul în favoarea uneia dintre părţi. O parte câştigă, cealaltă pierde. Se creează precedente juridice. Omul de rând are astfel la dispoziţie un instrument foarte puternic pentru a pune beţe în roate unor politici publice care poate la nivelul întregii societăţi s-au dovedit eficiente şi utile. Căci astfel de excepţii (sub pretextul încălcării unor drepturi) le pot bloca, indiferent dacă ele servesc de fapt binelui comun. De pildă teroriştii nu pot fi expulzaţi pentru că li s-ar încălca pretinse drepturi. Alte excese sunt legate de „discriminarea pozitivă”, deşi iniţial ideea liberală de drepturi ale omului a fost concepută să protejeze individul şi libertatea sa faţă de exercitarea arbitrară a puterii. Numai că inflaţia de drepturi ale omului, mai degrabă decât să protejeze individul în faţa amestecului statului, îl favorizează mai degrabă pe acesta din urmă, sporind puterea unui stat care se implică mereu de partea celor pretins defavorizaţi. În cele din urmă, această atitudine constituie în fond o declaraţie de război la adresa culturii majoritare.
Până şi în multiculturalism există o doză de adevăr. Forma prin care se manifestă acesta este cultura civică, apărută în occident în perioada postiluministă. Conform acesteia, calitatea de membru al societăţii nu e condiţionată de religie, etnie sau alt element identitar. Exemplul tipic care îl constituie SUA ne arată că la baza unei societăţi trebuie să existe un liant, aceasta neputându-se baza pe un simplu contract social. Ideea fundamentală e ca noii veniţi, imigranţii, să fie capabili să se integreze în acel sistem de relaţii şi de valori care stau la baza comunităţii. În zilele noastre însă, multiculturalismul e privit mai degrabă ca o armă îndreptată tocmai împotriva acestor valori tradiţionale. Aceste obiceiuri şi tradiţii moştenite trebuie marginalizate sau chiar lepădate, pentru a se edifica o societate „incluzivă”, menită să-i cuprindă şi pe toţi noii imigranţi, indiferent de eforturile făcute de aceştia pentru a se adapta regulilor şi obiceiurilor locului. Instrumentul de bază folosit aici de reprezentanţii progresismului este corectitudinea politică. Ei ne spun că trebuie să-i primim pe toţi imigranţii şi să le creăm un spaţiu în societatea noastră, în care ei să poată trăi conform principiilor din societatea lor de origine. Aceasta fără a le pretinde vreun efort cât de mic de a da ceva în schimb. Deci nu are loc o integrare sau o primire în cultura noastră, ci una alături de ea, sau chiar împotriva ei. Se cere nediscriminarea minorităţilor de orice fel, dar totodată se practică denigrarea a ceea ce e considerat „al nostru”. De pildă afirmarea unei identităţi naţionale britanice (sau oricare alta) e catalogată drept „rasism”.
Ne întâlnim aşadar şi aici cu acea cultură a repudierii de care a fost vorba mai devreme, căreia i s-a adăugat şi un pseudo-fundament filosofic. Nietzsche spunea că nu există adevăruri, ci doar interpretări. Pe urmele lui au mers filosofii deconstructivismului, ca M. Foucault, J. Derrida sau R. Rorty, a căror eminenţă intelectuală nu rezidă în argumentele lor, ci în rolul de autoritate supremă atribuit ideii de respingere a oricărei autorităţi, a imperativului absolut conform căruia nu există imperative absolute. După ei nu există adevăr, obiectivitate, valoare şi sens, ci doar opiniile noastre personale. Împotriva acestui tip de gândire nu se poate practic argumenta, spune Roger Scruton, pentru că reprezentanţii ei pun în discuţie orice fel de argument. Până la urmă avem de-a face tot cu o credinţă de tip religios, însă una în relativism, în relativitatea tuturor opiniilor ridicată la rang de adevăr absolut. Ne aflăm aşadar în plin paradox. Iluminismul a facut abstracţie de religie pentru o aşa-zisă cât mai obiectivă căutare a adevărului. Dar nu a făcut în cele din urmă altceva decât să înlocuiască teologia creştină din facultăţi (cele dedicate cunoaşterii) cu o nouă teologie, atee, dar tot foarte ferventă în urmărirea şi pedepsirea „ereticilor”. Aceştia nu mai sunt arşi pe rug, dar sunt marginalizaţi de comunitatea intelectuală sau, dacă sunt studenţi, nu sunt trecuţi la examene.
Adevărul în ecologie rezidă în faptul că soluţiile reale la problemele de mediu nu vin dinspre concepţiile globaliste, ci din atitudinea pe plan local, din sentimentele faţă de bucata de pământ pe care trăieşti, din dorinţa a păstra lumea din jurul tău curată. Scruton respinge ferm abordarea şi discursul globalist care a acaparat problematica mediului înconjurător, susţinând că soluţiile reale provin din atitudini şi valori tipic conservatoare.
Adevărul în internaţionalism există şi el, constând în forme de cooperare şi în principii de drept internaţional. Ele sunt necesare, numai că trebuie să plece de la premisa unor state suverane, iar nu aşa cum se întâmplă acum în UE, prin erodarea suveranităţilor naţionale.
Adevărul în conservatorism este văzut de Scruton ca fiind întruchipat în special de principiul liberei asocieri şi din valorile rezultate din cooperarea socială. Trebuie însă găsită calea de mijloc, echilibrul între acest principiu, care prin natura sa este unul discriminatoriu (asocierea se face în mod liber, pe baza unor criterii împărtăşite doar de un grup de oameni) şi principiul egalităţii. Arbitru între acestea nu poate fi decât statul, care ar trebui să intervină doar în cazuri în care discriminarea e una abuzivă, de exemplu interdicţia ocupării unor locuri de muncă sau admiterii în instituţii de învăţământ a unor categorii de cetăţeni. Dincolo de acestea însă, asociaţiile formate în mod liber nu trebuie să fie supuse unui astfel de control. E calea de mijloc între extremele pe care le constituie poziţia libertariană, în care statul nu trebuie să controleze nimic, şi cea etatistă, după care statul trebuie să controleze totul.
În capitolele finale ale cărţii se aduc în discuţie alte teme din perspectivă conservatoare. Scruton descrie care ar fi acele teritoriile acelor valorilor care aduc o influenţă pozitivă asupra comunităţii sociale: familia, biserica (privită aici doar din perspectivă socială, nu mistică sau soteriologică) sau arta. Se pronunţă împotriva lui „homo oeconomicus”, adică omul ghidat doar de principiul utilitarist, fără aderenţă profundă la nişte valori superioare, şi împotriva faptului ca economicul să dicteze asupra politicului.
Mai departe e abordată şi chestiunea libertăţii de exprimare. Scruton e partizanul unei libertăţi de exprimare reale, dar constată că aceasta nu poate fi una absolută. La modul practic, în orice fel de societate nu sunt acceptate acele opinii care atacă valorile comune care stau la baza acelei societăţi, adică „ortodoxia” concepţiei dominante. S-ar putea spune că în societatea modernă, secularizată caracterizată de relativism şi pretinsă toleranţă, aşa ceva nu există, ci doar nişte cadre exterioare în care oricine le respectă, se poate manifesta cum doreşte. Scruton remarcă însă evidenţa că de fapt lucrurile nu stau deloc aşa. Şi în societatea de azi există o serie de „dogme” ale corectitudinii politice, cum ar fi ideea egalitarismului între sexe (nu egalitate de şanse, ci cote impuse în mod birocratic), discriminarea pozitivă a minorităţilor sexuale sau ideea relativistă că toate religiile şi culturile sunt egale. Cei care le contestă sunt marginalizaţi şi adesea chiar sancţionaţi (chiar şi în România există un Consiliu pentru combaterea „discriminării”). Conservatorii cunosc foarte bine aceste lucruri. Numai că problema nu e aceea că opiniile lor sunt criticate de adversarii de idei, ci faptul că ele sunt aduse împotriva lor, adică devin practic nişte capete de acuzare pentru „erezie”.
Unul din aceşti mari „eretici” din perspectiva îngustimii dogmatice a corectitudinii politice a fost şi Roger Scruton. Nici el nu a fost cruţat de atacuri mârşave. A fost chiar victima unei înscenări care a condus la un linşaj mediatic, prin faptul că i s-au publicat doar fragmente trunchiate, scoase din context, dintr-un interviu pe care l-a oferit unui jurnalist, şi care compromiteau complet mesajul său real. În cele din urmă a fost însă reabilitat.
Să nădăjduim că memoria sa va fi nu doar „reabilitată”, ci şi preţuită aşa cum se cuvine de cât mai mulţi dintre noi!
