Cu un an în urmă publicam în „Permanențe” povestea locotenentului Nicolae (Nae) Dumitrescu, inventatorul celebrelor aruncătoare de flăcări, dispozitive care urmau a fi folosite de Mișcarea Legionară pentru revoluția prin care se dorea pedepsirea și înlăturarea lui Carol al II-lea și Armand Călinescu – marii vinovați în asasinarea Căpitanului, a Nicadorilor și Decemvirilor.
Povestea s-a dovedit a fi însă cu mult mai complexă decât părea inițial. Din frânturi de informații am înțeles acum câteva luni că în această acțiune au murit eroic doi legionari cu numele de Nicolae Dumitrescu, fapt ce s-a confirmat de curând. Astăzi reluăm firul evenimentelor din ianuarie 1939 pentru ca după 81 de ani, al doilea Nicolae Dumitrescu, să intre în memoria legionară care l-a uitat din cauza prigoanei permanente căreia a trebuit să-i supraviețuiască.
După asasinarea Căpitanului, Comandamentul Legionar condus de Prof. Vasile Christescu și de Horia Sima acționează pentru pedepsirea vinovaților. Una din acțiunile cele mai sofisticate organizate în acest sens a fost crearea aruncătoarelor de flăcări (proiectul a apărut încă din iunie 1938 pe când Ion Belgea se afla la conducerea Comandamentului). Întrucât legionarii nu dețineau armament și muniții, în vederea declanșării revoluției legionare Lt. Nicolae Dumitrescu (inginer chimist) promite crearea unei arme care să facă posibilă pătrunderea legionarilor în Palatul Regal pentru a sili abdicarea Regelui și pedepsirea lui Armand Călinescu.
Era vorba despre aruncătoarele de flăcări cu rază de acțiune de 100 metri (uriașă pentru anul 1939) sub presiunea de 20 de atmosfere. Acestea erau umplute cu un amestec de benzină, petrol și păcură și erau prevăzute cu niște curele de piele care permiteau purtarea lor în spate. Locotenentul Dumitrescu începe să lucreze împreună cu mai mulți legionari, între care și filosoful Nicolae (Nicu) Dumitrescu. Laboratorul în care se produc aruncătoarele se afla în București pe strada Căpitan Oarcă, nr 23. Odată terminate acestea erau transportare de locotenent cu automobilul în mai multe locații considerate a fi sigure și depozitate acolo. S-au produs în total 22 de aruncătoare funcționale și peste 1500 de petarde cu granit și fontă.
Planul pare să meargă bine până la data de 7 ianuarie 1939 când are loc o explozie în interiorul laboratorului. În urma exploziei casa se dărâmă parțial, filosoful Nicolae Dumitrescu este strivit sub dărâmături, fiind rănit grav. Poliția îl găsește aproape mort și îl duce la spital în speranța că va trăi și că îl vor putea ancheta. În același timp Hanu Traian şi Alexandru Stroiescu, răniți și ei în explozie reușesc să fugă. Locotenentul Nicolae Dumitrescu nu se afla în laborator la momentul exploziei.
Ajuns la spital în stare gravă Nicu refuză să vorbească cu agenții. Se adresează medicului care îl luase în primire „doctore, da-mi ceva să mor mai repede”. Nu știm cât și dacă a fost schingiuit înainte de a-și da sufletul.
Cine era Nicu Dumitrescu? Născut la 4 decembrie 1908 în Cornești, Dâmbovița era cel mai mare copil al familiei preotului Enache Dumitrescu și a presbiterei Rada. Avea 3 frați mai mici și câteva surori. A urmat liceul în Ploiești, apoi s-a înscris la Facultatea de Filosofie din București fiind fascinat de profesorul Nae Ionescu. În timpul studenției locuiește timp de un an împreună cu Mișu Tase și Miti Dumitrescu. Miti și Nicu se leagă sufletește unul de altul până la moarte și mai ales dincolo de ea. Ofițer de geniu în rezervă, Nicu Dumitrescu va termina Facultatea de Filosofie licențiat „magna cum laude”. Se înscrie ulterior și la Facultatea de Matematică fiind îndrumat astfel de Nae Ionescu. A fost asistent universitar la catedra de psihologie a profesorului Gheorghe Zapan.
Ia primele contacte cu Mișcarea în anii 33-34 dar nu se va înrola decât în anul 1938, după arestarea Căpitanului. În aprilie 1938 Mișu Tase îl reîntâlnește activând alături de Toma Simion (legionar vechi cu detenție sub Carol, Antonescu și comuniști, mort în la Aiud în 1951). În luna mai Nicu era deja pornit pe drumul cu arhangheli: „Mi-am găsit un sens de existență, un echilibru în viață: Legiunea”. Se va atașa Corpului Moța-Marin, va activa în bătălia colportajului de manifeste. Dar tot lui Mișu Tase îi mărturisește că: „vreau activitate serioasă, nu ziaristică!”. Finalul anului 1938 îl găsește implicat în acțiunea aruncătoarelor de flăcări alături de cei 3 frați ai săi mai mici. Din cauza periculoasei lor misiuni și activități, frații Dumitrescu nu vor merge acasă de Crăciunul anului 1938. Joi 22 decembrie 1938 Nicu va trimite acasă ultima scrisoare:
„Iubiți părinți și dragi surioare,
Cei patru fii ai voștri sunt sănătoși – mereu cu fruntea spre cer. În sufletele lor arde dorul de voi.
Primiți cu seninătate creștinească toate încercările soartei și, ca Iov, rămâneți necliniți în nădejdea în Cel de Sus care-I Stăpânul a toate.
De Sfintele Sărbători nu putem veni acasă. Sufletește însă noi vom fi întotdeauna prezenți între voi.
Îngrijiți-vă de sănătate. Noi ne rugăm pentru sănătatea și liniștea voastră.
Al vostru iubitor fiu,
Nicu
PS: Multă sănătate celor buni.”
Moartea lui Nicu Dumitrescu îndoliază Corneștiul Dâmboviței. Bătrânul preot Enache Dumitrescu se va sfârși la scurtă vreme după moartea copilului său, iar unul dintre frații mai mici va ajunge în sanatoriu din același motiv.
Despre viața, lupta și moartea eroică a lui Nicu va vorbi Miti Dumitrescu legionarilor de la Berlin în perioada martie/iunie 1939. Papanace scria în volumul „Fără Căpitan. Conducerea în a doua prigoană”: „despre viața neprihănită și modestă a acestui intelectual distins, după cum și despre moartea lui măreață, îmi vorbea adesea prietenul său bun Miti Dumitrescu. Îmi spunea în refugiul de la Berlin că erau atât de mult legați sufletește în timpul studenției și îl admira atât de mult încât dorea să fie învrednicit de o moarte ca a lui”. Din păcate atât Papanace cât și alți legionari cărora le-a vorbit Miti Dumitrescu au înțeles în mod greșit că era vorba despre locotenentul Nae Dumitrescu. Și autoritățile au căzut în capcana asta. În unele documente se susține că locotenentul a murit în 7 ianuarie în explozie. Fiind vorba de nume identice, de prigoana sub care se acționa și mai ales de zecile de ani de prigoană care au urmat, confuzia pare firească.
Un alt prieten al lui Nicu Dumitrescu, profesorul Mișu Tase l-a salvat din uitare menționându-l explicit într-un text publicat în ziarul „Cuvântul” în 1940. Textul purta titlul „Nicu Dumitrescu un legionar uitat”. Din păcate Tase a murit timpuriu – luptând pe front cu Armata Română de la Viena, în 1944 și odată cu el s-a pierdut un tezaur de informație legionară – inclusiv cea legată de filosoful Nicu Dumitrescu. Dar cum toate sunt în puterea lui Dumnezeu, frânturi de informații și apoi textul profesorului Tase însoțit de o fotografie tip buletin a lui Nicu au ajuns până la noi.
Astăzi în satul lui Nicu Dumitrescu nu se păstrează prea mult din amintirea familiei sale. Mormântul familiei nu se mai știe unde a fost (momentan cel puțin), despre părintele Enache se știe doar că a păstorit satul și că a avut probleme cu autoritățile pentru că avea băieți legionari. În cimitir există mormântul unuia dintre frați – Marin Dumitrescu. Un alt frate, Dumitru, a făcut detenție îndelungată și pe vremea comuniștilor. Cu toate astea, în mod uimitor s-au păstrat în arhiva actualului preot din Cornești câteva fotografii ale Părintelui Enache înconjurat de familie. Între fii și fiice am recunoscut ușor pe Nicu, care de-acum a ieșit din uitare.
Uitați, neștiuți, nebănuiți… martirii legionari ne stau alături, pășesc în rând cu noi și ni se descoperă. De-acum între martirii Prigoanei celei Mari va fi pomenit la loc de cinste și filosoful Nicolae (Nicu) Dumitrescu pentru care și alături de care rostim după 80 de ani: PREZENT!
