Comemorare Valeriu Gafencu – Târgu Ocna, 18 februarie 2020

„Fundaţia Profesor George Manu” s-a aflat şi anul acesta la comemorarea deţinuţilor politici care au cunoscut veşnicia, călcând întâi prin iadul temniţelor comuniste şi găsindu-şi sfârşitul în penitenciarul sanatoriu din Târgu Ocna, judeţul Bacău. Printre cei ajunşi la Domnul, via Târgu Ocna, se numără şi mărturisitorul şi martirul basarabean Valeriu Gafencu. Marţi, 18 februarie, s-au împlinit 68 de ani de la trecerea în rândul celor drepţi al celui supranumit Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu. Comemorarea a fost organizată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Romanului şi Bacăului, în colaborare cu „Fundaţia Profesor George Manu”.

La această comemorare au participat, într-un număr bun, oameni veniţi din toată ţara. Au fost prezenţi bătrâni, bărbaţi, femei, tineri şi chiar elevi cu portretele martirilor în mână, strânşi cu toţii întru veşnica pomenire a lui Valeriu Gafencu. La pomenirea lui Gafencu şi a camarazilor lui de suferinţă de la Târgu Ocna au vorbit Părintele arhimandrit Hariton Negrea, stareţul de la mănăstirea Petru Vodă, Părintele Amfilohie Brânză, fostul duhovnic de la Diaconeşti, de asemenea şi Părintele Ioan Bârgăoanu, Protopopul de Oneşti.

De la comemorare n-au lipsit nici Camarazii, tinerii din grupul nostru, veniţi din toată ţara, au afişat o coregrafie din pânză cu chipul Sfântului Închisorilor, chemându-l să insufle curajul şi credinţa sa de martir anticomunist asupra celor prezenţi.

Valeriu Gafencu se afla de pe vremea Statului Legionar, 6 septembrie 1940, la conducerea Frăţiilor de Cruce din judeţul Iaşi. După aşa zisa „rebeliune legionară”, care a fost de fapt o lovitură de stat din partea generalului Ion Antonescu, în ianuarie 1941, Valeriu Gafencu îşi continuă activitatea legionară încercând să-şi mobilizeze tinerii fraţi de cruce prin discursuri şi manifestaţii paşnice. Este însă arestat în martie 1941 şi condamnat iniţial la 3 luni de detenţie de către regimul antonescian, tocmai pentru că nu i s-a putut găsi niciun delict real. Mai târziu, în 1942, pe când se afla la închisoarea din Aiud, primeşte o sentinţă definitivă de 25 de ani.

În timpul războiului Valeriu a refuzat să meargă pe front în schimbul unei pretinse reabilitări şi eventuale eliberări, a preferat să devină un ostaş al credinţei şi Bisericii lui Hristos, rămânând în suferinţa închisorii. Valeriu Gafencu ar fi putut alege o moarte sigură, uşoară şi demnă pe front, deoarece ofiţerii aveau ordin să îi trimită pe legionari în misiuni eşuate deja de la debutul acestora. Erau înştiinţaţi că legionarii nu trebuie să se mai întoarcă de pe front. Însă Gafencu a preferat calea mai grea spre eliberare, presărată cu chin, boală şi suferinţă. Era parcă conştient că în celulă avea să se afle Iisus mai apoi şi a preferat să-i rămână alături.

Momentul 23 august 1944 îl găseşte pe tânărul martir basarabean tot întemniţat. Alături de mulţi alţi legionari este uitat în închisoare şi lăsat pradă comuniştilor. Valeriu Gafencu va cunoaşte din nou libertatea odată cu mutarea la Domnul, în 18 februarie 1952, la vârsta de doar 31 de ani. Câte am mai fi putut învăţa şi moşteni de la el, dacă fiara comunistă nu l-ar fi răpus pe cel despre care părintele Gh. Calciu spunea: „Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu.”

A trecut pe la închisorile Galata, Aiud, colonia de muncă de la Galda de Jos, a fost şi la Piteşti, dar, binecuvântat fiind de Dumnezeu, nu a fost şi el obiectul diabolicului experiment. Într-un final, după o scurtă escală la Văcăreşti, ajunge la destinaţia finală, penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna. La Târgu Ocna avea să-şi dea unul dintre marile examene creştine. Deşi era într-o stare atât de gravă, fiind bolnav de TBC şi având probleme cardiace, încât fiecare zi din ultimii lui ani de viaţă putea fi considerată o minune, îl cunoaşte aici pe evreul Richard Wurmbrand, devenit pastor luteran, căruia reuşeşte să îi salveze viaţa. Valeriu îi oferă lui Wurmbrand propria doză de streptomicină, de care aveau ambii atât de mare nevoie. Wurmbrand avea să fie eliberat mai târziu şi, reuşind să ajungă în Statele Unite, va povesti despre infernul temniţelor comuniste. Prin actul său de dezinteres cu care îi salvează viaţa lui Wurmbrand, Valeriu demonstrează încă o dată că legionarii nu au fost antisemiţi şi că lupta pe care au dus-o ei nu a fost împotriva evreilor, ci împotriva fiarei comuniste, împotriva răului absolut. A fost o luptă pentru neamul românesc, pentru România Mare şi de partea lui Dumnezeu. Viaţa pilduitoare a lui Gafencu şi a celor care au suferit în iadul adus de comunişti pe pământ românesc, ne arată cum comunismul nu va învinge niciodată pe pământ. Comunismul dorea un Experiment Piteşti la scară largă, pretutindeni, dar prin credinţa nemărginită a lui Gafencu şi a camarazilor lui, penitenciarul Târgu Ocna a devenit opusul închisorii de la Piteşti.

Aura de sfânt nu i-a fost conferită doar de suferinţa pe care a îndurat-o în închisoare, ci şi de faptul că a fost foarte iubit. Valeriu a trecut prin chinuri imense, greu de conceput, chinuri pe care un om fără de Dumnezeu nu le-ar putea îndura niciodată. Pe când se afla la Târgu Ocna, Valeriu a necesitat o intervenţie chirurgicală, iar pentru că anestezicul a fost fie expirat, fie nu a fost administrat corespunzător, a fost operat pe viu mai bine de jumătate de oră, fără sa scoată un cuvânt. Pe lângă asta, Valeriu avea numeroase escare, acestea erau îngrijite de ceilalţi deţinuţi. Procesul de curăţare al acestora era foarte dureros, dar Valeriu nu se plângea niciodată, cei care îl îngrijeau îşi dădeau seama de suferinţa lui abia când observau stropii de transpiraţie care picurau de pe fruntea lui. Dragostea lui Gafencu faţă de Dumnezeu a fost răsplătită prin iubirea de care s-a bucurat el din partea camarazilor în zeghe. Toţi deţinuţii care l-au cunoscut l-au iubit enorm, l-au îngrijit şi s-au bucurat că pot fi alături de cel care se va desăvârşi, devenind Sfântul Închisorilor. Valeriu a fost un izvor de credinţă pentru toţi cei care l-au cunoscut, i-a urcat pe toţi o treaptă mai sus în drumul spre Împărăţia Cerească.

Martirul Valeriu Gafencu a trăit pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine şi a fost un munte al rezistenţei spirituale româneşti în timpul celei mai dificile perioade prin care a trecut România şi neamul românesc. În 2009 el a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna, numire contestată insistent de către Institutul Elie Wiesel, dar devenită irevocabilă. La troiţa ridicată, în anul 1991, în memoria lui, vin anual sute de creştini ortodocşi (şi nu numai) să i se închine celui care, prin exemplul său de iubire şi sacrificiu, devine un stâlp al ortodoxiei în România.

Valeriu Gafencu îşi încheie viaţa pe pământ în cel mai sublim mod posibil, rostind „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul” drept ultime cuvinte, lăsând în urma sa cea mai frumoasă şi pură mărturie de credinţă creştină. Lui Valeriu, comuniştii, i-au întemniţat şi schingiuit trupul, însă nicicând, niciun chin sufletu-i de crin n-au putut ucide. A murit fericit pentru că i s-a oferit moartea pentru El. Crezul pentru care s-a jertfit cerea o viaţă grea şi o moarte de martir. Veşnică pomenire!

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Aruncătoarele de flăcări și explozia din strada Căpitan Oarcă

Subiectul următor

Despre pretinsele „mesaje secrete“ ascunse în pictura părintelui Arsenie Boca

Cele mai recente din

Decemvirii (3)

Trădătorul Mihai Stelescu 1933-1934 context politic Finalul anului 1933 aduce cu sine