Nicolae Densuşianu despre revoluţia lui Horia din 1784

/

Pe 28 februarie 1785 era martirizat la Alba Iulia prin tragere pe roată conducătorul ridicării românilor din Apuseni, Horia, alături de unul din adjuncţii săi, Cloşca. Fuseseră prinşi în luna decembrie a anului precedent în urma unei vânzări: o coadă de topor plătită trădase autorităţilor ascunzişul lor din inima munţilor. Pe acest loc în apropierea satului numit azi Poiana Horea e ridicat un obelisc în memoria acestor eroi ai neamului. Cel de-al treilea conducător al ţăranilor, Crişan, prins între timp şi el, şi-a luat singur viaţa în temniţă, pentru a evita soarta unei execuţii publice.

Când citim despre această ridicare cu caracter naţional, considerată chiar ca fiind o revoluţie, reuşim să o înţelegem mai profund doar dacă apelăm la autori care vibrează pe aceeaşi lungime de undă cu idealul de libertate care zvâcnea viu în sufletul unui neam asuprit, ca o constantă a aspiraţiilor sale colective. Unul din cei mai importanţi în această privinţă este Nicolae Densuşianu, care la centenarul revoluţiei, adică în anul 1884, a publicat sub titlul „Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria” o monografie excelent documentată, caracterizată de o remarcabilă putere de sinteză şi de înţelegere a resorturilor care i-au animat pe românii transilvăneni din urmă cu un secol.

Starea lor la acea dată era una de marginalizare socială totală. Erau complet lipsiţi de drepturi şi deposedaţi de pământuri, deveniţi iobagi la nobilii unguri sau la stat. În multe zone situaţia era de aşa natură, încât populaţia era practic în întregime românească, dar aflată sub stăpânirea unei familii nobile ungureşti. Adesea avem de-a face cu familii ale căror rădăcini fuseseră cândva româneşti, dar supuse de-a lungul timpului unui proces de deznaţionalizare, care a început în urmă cu câteva secole prin obligarea nobilimii române să treacă la catolicism pentru a-şi putea păstra privilegiile. Din secolul XV cunoaştem o serie de exemple celebre care ilustrează acest fenomen, precum Iancu de Hunedoara sau Matei Corvin. Odată cu trecerea secolelor, catolicizării i-a urmat treptat şi maghiarizarea acestei nobilimi, astfel încât în secolul al XVIII-lea românii din Transilvania erau în marea lor majoritate reduşi la pătura ţărănească a iobagilor.

Din vechea societate tradiţională românească nu mai rămăsese decât amintirea şi simbolurile ei încă vii în conştiinţa neamului. Nicolae Densuşianu ne spune că aceasta avea o organizare militară bazată pe consuetudine (tradiţie, obicei, n.n.), nu pe raporturi de vasalitate faţă de rege.

„Astfel poporul român în evul de mijloc atât dincoace cât şi dincolo de Dunăre ni se prezintă ca un popor adevărat legionar, viaţa sa publică este în arme, în expediţiuni. (…) Nu este locul aici să cercetăm mai departe originea acestei consuetudini militare, faptul rămâne însă pozitiv, că această viaţă era comună întreg elementului român, deşi îl aflăm răzleţit prin diferite ţări şi trăind sub diferite guverne. Întocmai cum era caracterul, aşa erau şi elementele societăţii române. În fruntea provinciilor române, atât dincoace cât şi dincolo de Carpaţi, se afla câte un Voievod, Ban sau Căpitan (militum Duces, Exercitus ductores) investiţi totodată şi cu funcţiii administrative şi cu unele atribuţii ale puterii judecătoreşti. Iar societatea, sau poporul, se afla divizată în trei clase, în boieri sau militari de prima ordine, chinezi sau căpitani de districte, şi în ţărani obligaţi la apărarea castelelor şi a frontierelor, şi la război în timp de necesitate.” (p.39-40)

„Voievodatele române, cele mai multe, dispărură încă pe la finele secolului al XIV-lea, iar nobilimea română, clasa cea mai puternică a societăţii legionare, fu transformată încetul cu încetul în nobiime ungurească, silită apoi să treacă la catolicism pentru conservarea privilegiilor şi a posesiunilor sale, se rupse una câte una din legăturile naţionale ce existau între dânsa şi ţărani, se contopi cu elementul dominant, încât pe la finele secolului al XV-lea procesul de dizolvare al nobilimii române era terminat.” (p. 57-58)

De la Densuşianu aflăm astfel şi un fapt interesant: nu doar denumirea de „Căpitan”, ci şi cea de „legionar” ca cetăţean liber, purtător de arme, membru al unei elite militare şi apărător al neamului, e aşadar profund ancorată în tradiţia istorică a românilor. Descoperim astfel o amintire sedimentată în conştiinţa colectivă a înaintaşilor noştri, care a produs reverberaţii până în secolul 20…

Cine era conducătorul acestei izbucniri româneşti?

„Primul căpitan al revoluţiei era ţăranul Ursu Nicola sau Horia din Albac, iobag al statului, în etate de 54 de ani pe timpul revoluţiei. El se trăgea din familia Nicola sau a Niculescilor din Albac, şi adevăratul său nume era Vasile Nicola, după cum singur ne declară în testamentul său. Iar numele Ursu era numai o numire secundară, ce o primise în familie, în locul numelui de botez Vasile. O datină particulară există la ţăranii din munţii Abrudului, că adeseori părintele de familie, în locul numelui de botez, dă fiului său numele de <<Ursu>>, şi cu numele acesta figurează ţăranul în toată viaţa sa în familie şi în societate. Asa se întâmplase şi cu Vasile Nicola, căpitanul revoluţiei din 1784. Iar numele Horia era un simplu epitet popular, ce i-l dase muntenii pentru deosebita pasiune, ce o avea dânsul să horească, pentru farmecul şi puterea cântărilor sale. (…) Dotat de la natură cu multe calităţi eminente, o inteligenţă frumoasă, elocvenţă vie, înfăţişare simpatică, constant şi rezolut cu inamicii ţăranilor, înavuţit totodată cu mai multe cunoştinţe practice, câştigată în viaţa sa agitată şi în călătoriile sale la Viena, Horia stăpânea pe iobagii din comunele Râu-Mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra, şi popularitatea lui încă de pe la 1782 se părea periculoasă funcţionarilor domeniului.”  (p.137-139)

Motivele ridicării românilor de la 1784 au fost multiple. Pe de-o parte erau revendicări de ordin social, Horia însuşi a mers de patru ori pe jos la Viena în anii anteriori, cu plângeri adresate împăratului Iosif, care trecea drept unul „liberal” şi apropiat de ţărani. În cele din urmă ele au rămas fără efect, datorită opoziţiei nobilimii maghiare din Transilvania. Dar în sufletul ţăranilor români se poate distinge cu limpezime şi o aspiraţie de ordin naţional, un vis de libertate care nu se stinsese niciodată.

„<<Ţara asta-i ţara noastră>> era singura amintire ce mai rămăsese ţaranilor români din tot trecutul lor politic. Oricât de apăsaţi şi umiliţi, dar în inima lor însă trăise totdeauna credinţa că Ardealul e ţara românilor. Şi această obscură reminiscenţă se strecurase cu ţăranul român prin toate secolele, fiindcă exprima epoca sa cea fericită, bunăstarea materială de odată, timpul cât el fusese proprietar de pământ.” (p. 129)

Iată cum caracterizează Densuşianu mişcarea din Transilvania anului 1784:

„Revoluţia română de la 1784 reprezintă unul din cele mai memorabile evenimente în analele Transilvaniei din secolul trecut, ea este începutul unei epoci cu noi idei, cu noi principii şi noi tendinţe politice.

Revoluţia se născuse, ce e drept, sub asprimea regimului feudal şi politic din Transilvania şi ea ţintea între altele la distrugerea privilegiilor nobilitare. Dar adevărata tendinţă a revoluţiei nu era schimbarea ordinii sociale. Ideea dominantă nu era ştergerea sarcinilor feudale. Nu era lupta iobagului în contra claselor libere, sau a proletariatului în contra omului avut, ci era lupta supusului în contra cuceritorului, lupta pentru recucerirea libertăţii naţionale, lupta pentru revendicarea patriei.

Poporul român se ridicase la 1784 în contra servituţii feudale, nu pentru că ar fi voit să obţină numai o simplă uşurare a sarcinilor iobăgeşti, dar fiindcă simţea în inima sa că e născut pentru o soartă mai bună. El dorea pământul ocupat de nobili, fiindcă avea conştiinţa că a fost odată proprietatea sa, dorea domnia Transilvaniei fiindcă se credea singurul moştenitor legitim al acestei patrii, dorea în fine expulzarea elementului dominant, fiindcă numai singură se considera naţiune legală în Transilvania.

Pe lângă liberarea din servitutea feudală, revoluţia de la 1784 tindea în linia primă la liberarea poporului român din servitutea politică, la liberarea Transilvaniei de domnia altei rase. În scurt, revoluţia de la 1784 voia să distrugă sistemul politic al celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania, şi pe ruinele sale să întemeieze un sistem politic român. (…) Vechile Dacii romane se ruinaseră ce e drept de mult, oraşele, cetăţile şi nobilele lor monumente dispăruseră, dar rămăsese poporul român, şi în popor peste tot locul o credinţă nezdruncinată în forţele şi vitalitatea sa. Istoria trăia instinctiv în sufletul său.” (p.3-6)

„Cum rămâne însă cu domnia casei Habsburgo-lotharinge, după ideile ţăranilor? În această privinţă să amintim aici explicaţiile ce ni le-au dat la anul 1879 cei mai bătrâni ţărani din comuna Cărpeniş:  <<Poporul, ziceau dânşii, a pus pe Horia Crai, şi după cum e vorba din bătrâni, adunarea l-a pus Crai, şi închipuirea a fost aceea, că Horia să fie crai peste toţi românii din Ardeal, românii să fie domni în Ardeal şi în Banat, Horia să numească tisturi (funcţionari), şi el să fie supus împăratului din Viena.>> Aşadar totul se reducea la o schimbare de hegemonie naţională în Transilvania, şi o reîntoarcere la epoca voievozilor şi a principilor transilvani, vasali acum la regii Ungariei, acum la Poarta otomană.” (p.468)

Nu e aici suficient spaţiu pentru a intra în detaliile desfăşurării revoluţiei. Izbucnirea disperată a ţăranilor s-a manifestat cu o violenţă extremă, la fel ca represiunea la adresa ei. Odată cu venirea iernii, suflul vijeliei se mai stinsese, iar Horia şi Cloşca erau ascunşi într-un loc secret în munţi, plănuind campania de primăvară. După cum am spus, au fost prinşi în urma unei trădări, închişi, judecaţi şi condamnaţi la moarte. Sentinţa a fost executată pe 28 februarie 1785.

„O mulţime mare de popor, peste 6000 de oameni, -şi între aceştia 2515 ţărani din 419 comune, aduşi la Alba Iulia sub pretextul ca să le publice o patentă în chestiunea robotelor,- trebuiră să asiste la acest înfiorător spectacol.

Mai întâi frânseră cu roata pe Cloşca, începând de la picioare către cap, şi după cum ne spune un martor ocular, îi deteră cel puţin 20 de lovituri până-şi dete sufletul. În timpul acesta Horia, primul căpitan, trebui să privească cu ochii săi oribila moarte a devotatului său amic, care până în ultimul moment îi rămase în toate credincios.

După Cloşca fu aşezat Horia pe eşafod.

Horia, ne spune un alt martor, merse fără nicio schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat pentru ora cea amară a vieţii sale… Dar cu dânsul tratară cu mai multă graţie, după o lovitură, care îi frânse fluierul drept, îi deteră numaidecât o lovitură de graţie asupra pieptului.

Aşa se sfârşi viaţa acestui ţăran extraordinar, a tribunului de la 1779-1784, care-şi propusese să scuture mizeria de patru secole a iobagilor din Transilvania, şi s-o rupă cu trecutul nefericit, care inspirat de amintirea drepturilor pierdute începuse gigantica operă să expulzeze ginta ungurească din Transilvania, să facă din iobagii sclavi şi torturaţi un popor liber, popor de legionari, din Transilvania o ţară română, el, care fu destinat de istorie să fie Nemesa nobilimii, răzbunătorul iobagilor din Transilvania. Asupra lui erau aţintiţi la 1784 ochii tuturor ţăranilor. Căzut în planurile sale, părăsit de împăratul Iosif, stima lui publică nu încetă; în lanţuri, în nefericire, el fu iubit de popor. Cu o fermitate antică, el nu ceru graţia împăratului, nu tremură dinaintea ororilor supliciului, din contra cu acelaşi nobil devotament precum luptase în viaţă, cu aceeaşi convingere puternică de sfinţenia cauzei, el merse pe Golgota despotismului, şi făcu, ca şi în ultimele sale momente să fie admirat de adversari.

(…)

Toţi trei [Horia, Cloşca şi Crişan, n.n.] fură victimele sentimentului naţional, toţi trei îşi sacrificară viaţa pentru fericirea poporului. Crima lor fu crima libertăţii la care tindea poporul român. Dar pedeapsa cu moartea asupra căpitanilor era o nedreptate. Era nedrept a arunca responsabilitatea revoluţiei asupra lui Horia, când nu era dânsul responsabil pentru această stare de lucruri. Când însuşi monarhul recunoaşte că nici dânsul, nici împărăteasa, predecesoarea sa, n-au putut pune vreodată capăt abuzurilor din Transilvania, când ţăranii aceştia de 5 ani de zile se plânseseră încontinuu la guvern, la cancelarie şi la monarh, şi în loc să câştige dreptate, asupririle şi maltratările creşteau. Cine era oare de vină, dacă monarhul prevenit despre toate acestea, nu făcuse să înceteze această insuportabilă stare de lucruri?

Peste tot ordinele date din Viena, de a îndrepta tunul împotriva ţăranului, care era în drept, de a suprima revoluţia cu forţa şi vărsări de sânge, când ea putea fi suprimată făcând dreptate acestor oameni, de a frânge cu roata pe căpitanii revoluţiei care ceruseră încontinuu dreptate, este un contrast cu totul singular cu politica ţăranofilă a împăratului Iosif şi cu ideile sale umanitare. Pedeapsa cu moartea asupra căpitanilor era în tot cazul o greşeală, mai mult, o adevărată cruzime.” (p.453-457)

Un fapt semnificativ e faptul că Horia era privit de popor drept „rege” sau „împărat” al său.

„Un ţăran cu titlu de rege şi împărat, iată chestiunea istorică, cu care trebuie să ne ocupăm aici.

În 3 decembrie comitatul Hunedoarei scrie vice-cancelarului din Viena: <<Românii doritori de tulburări în grad suprem, îndrăznesc să numească pe Horia regele lor şi aleargă cu mulţimea la dânsul, ca să primească ordine.>>

Contele Ludovic Kalnoky, comitele Turzii, scrie cancelarului Eszterhazy în 12 decembrie: <<Horia, căpitanul oamenilor de nimic, după cum se aude, nu se teme ca să se publice de rege al Daciei în ascunzişurile munţilor şi în pădurile comitatului Zărand.>>

Consilierul Mihai Hermann scrie la anul 1802 pe baza documentelor oficiale: << El (Horia) merse cu îndrăzneala aşa departe, încât făcu pe popor să creadă că Transilvania e dată românilor încă de regele cel vechi roman al Daciei cu cuvintele <<Dau-io-ţie>>, adică ţara dăruită, şi că prin urmare conjuraţia aceasta în contra nobilimii este o chestiune care interesează pe toţi românii din ţară.>>

Aceleaşi afirmaţii, că Horia s-a numit rege, le întâlnim aproape în toate scrierile ce au apărut despre revoluţiunea aceasta în secolul trecut, cât şi la începutul secolului prezent. Unele din scrierile acestea mai susţin că Horia s-a numit întâi căpitan, apoi căpitan mai mare, după aceea rege al Daciei şi în fine împărat al Daciei.” (p.459-461)

„Un şir de poezii sau cântece populare din epoca aceasta numesc pe Horia încontinu crai şi împărat şi vorbesc de împărăţirea sau de domnia lui. Nu suferă aşadar îndoială, poporul ţăran de la 1784, în diferite locuri şi la diferite ocazii numea pe Horia Domn, Crai şi Împărat.

Pân’a fost Horia împărat/Domnii nu s-au desculţat, Nici în pat nu s-au culcat/Prânz la masă n-au mâncat …. Craiu finu Niculescu/ Pe car’ Horia îl numescu…

Că acum dintre toate/Sunt cu voi până la moarte/Să stricăm toată domnia/Că-i a noastră împărăţia. … Şi la pruncii voştri în lume/Să rămâie a Horii nume … Că voi pune tisturi mari/Căpitani şi cu căprari. … Staţi acum toţi dimpreună/Să căpătăm şi cunună/Aşa cum n-au mai fost ’nainte/Să mă încoronaţi pe mine.” (p.464-465)

Deşi revoluţia sa a fost înăbuşită iar el executat alături de ajutoarele sale, mitul lui Horia a rămas viu în conştiinţa poporului român. Versul popular de mai sus a devenit realitate: de atunci încoace numele său e purtat de mulţi români, pentru a nu uita niciodată însemnătatea pe care o are acest erou care şi-a dăruit viaţa pentru libertatea neamului nostru.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Despre pretinsele „mesaje secrete“ ascunse în pictura părintelui Arsenie Boca

Subiectul următor

Vremuri de încercare: credinţa şi coronavirusul

Cele mai recente din