Pe 3-4 februarie 2020 a avut loc la Roma conferinţa „National Conservatism” care a reunit o serie de personalităţi de referinţă pe plan politic sau doctrinar. Figura ei tutelară a fost Yoram Hazony, un filosof contemporan de orientare conservatoare, teoretician al resurecţiei şi importanţei naţionalismului, critic al progresismului, al globalismului utopic şi al corectitudinii politice, autor al cărţii „The Virtue of Nationalism” („Virtutea naţionalismului”) publicată în 2018 la Basic Books şi distinsă cu premiul de „cartea conservatoare a anului 2019”. E considerat unul din cei mai influenţi gânditori conservatori contemporani, fiind printre altele şi preşedinte al „The Edmund Burke Foundation”, organizatoarea seriei de conferinţe din ciclul „National Conservatism”.
Introducerea cărţii amintite începe cu o constatare: în ultimii ani politica Statelor Unite şi a Marii Britanii s-a întors spre naţionalism (prin principiul „America first” al preşedintelui Trump şi prin Brexit) şi că în urmă cu câteva decenii naţionalismul nu era privit atât de negativ precum îl reflectă discursul public majoritar de azi. Ciclul istoric prin care trecem actualmente ar fi aşadar unul în care ideea naţionalistă tinde să revină în vogă, după o perioadă mai lungă de eclipsă.
Autorul ne dă şi detalii despre propria biografie. A fost toată viaţa un naţionalist evreu, un sionist, descendent al unei familii care s-a stabilit în Palestina în anii 20-30 ai secolului trecut, cu visul -devenit în cele din urmă realitate- de a înfiinţa acolo un stat naţional evreu. Spre deosebire de alţi conaţionali ai săi, urmaşi ai celor veniţi pe tancurile sovietice ca să „fericească” popoarele cotropite cu utopia bolşevismului internaţionalist, şi care se manifestă azi drept adversari ai naţionalismelor, linia pe care s-a format Yoram Hazony e una onestă, care se pretinde limitată la un proiect politic de natură locală, specific tradiţiilor culturale şi religioase ale neamului său.
Fireşte, universalitatea unor principii îşi pune pecetea şi pe structura gândirii sale, care e bazată pe opoziţia polară dintre naţionalism şi imperialism. Primul termen e înţeles în sensul că lumea în care trăim devine una mai bună atunci când e alcătuită din naţiuni libere şi suverane, care îşi cultivă propriile tradiţii şi îşi urmăresc propriile interese, fără ingerinţe externe. Imperialismul doreşte în schimb aducerea de pace şi prosperitate pentru întreaga omenire, forţând în acest scop o unificare cu caracter politic. Forma sa actuală este „globalismul”, care la limită vizează un „guvern mondial”, dar, după cum vom vedea, aici se încadrează şi proiecte unificatoare la scară continentală, precum Uniunea Europeană.
Distingerea celor două concepţii are un caracter dihotomic: ori aderi la una, ori la cealaltă. Tensiunea dintre ele este ireductibilă. Autorul se poziţionează tranşant, atribuind atitudinii naţionaliste chiar caracterul unei „virtuţi”, pe care o declamă încă de pe frontispiciul cărţii sale. După cum vom vedea din analiza ei (întinsă pe parcursul mai multor episoade), tendinţele de agresiune şi de cotropire a altor neamuri nu sunt atribuite naţionalismului autentic, ci … termenului opus, care este imperialismul, fie şi când acesta e deghizat în haine naţionaliste, cum a fost de pildă în cazul celor două Războaie Mondiale din secolul trecut.
Paradigma lui Hazony, adică antinomia dintre naţionalism şi imperialism, se deosebeşte radical de dogma stângii actuale, care polarizează între liberalismul globalist şi iliberalismul populist. Pentru el liberalismul nu este decât un simplu veşmânt ideologic al imperialismului globalist, care agresează firescul identităţilor naţionale. Noţiunii de „naţionalism” îi este restaurat astfel sensul său genuin, necontaminat de conotaţiile negative conferite în mod artificial de adversarii ideologici, Hazony refuzând substituirea lui cu eufemisme de genul „patriotism” sau „populism”.
Mediul din care provine Hazony şi sinceritatea convingerilor sale are importanţă mai ales pentru cei care au o aşezare similară în tradiţia neamului lor, pe care l-ar dori de asemenea independent şi apt să se dezvolte conform acesteia, eliberat din chingile în care îl ţine legat globalismul. Imperativul ca acest principiu să fie urmat cu stricteţe de toate curentele naţionaliste, care să se respecte reciproc, formând o alianţă mai mult sau mai puţin strânsă împotriva globalismului, nu poate fi decât salutat.
Totuşi, aici trebuie remarcată şi situaţia oarecum stranie, după care atât promotorii principali ai cosmopolitismului şi globalismului (exemplu paradigmatic: Soros), cât şi cei care vin acum cu „leacul” împotriva lui (precum Hazony), aparţin de fapt aceluiaşi popor. În sânul lui pot exista tensiuni şi divergenţe fundamentale pe plan politic, dar de-a lungul mileniilor el a manifestat o remarcabilă vitalitate tocmai datorită unităţii sale de natură transcendentă, a idealului mesianic care l-a caracterizat dintotdeauna.
Prin urmare, cât de strânsă ar urma să fie o eventuală alianţă între feluritele curente de dreapta, aşa cum am văzut că s-a încercat la conferinţa de la Roma, … depinde de la caz la caz. Trebuie ţinut seama şi de faptul că actualele naţionalisme vest-europene au mai mult un substrat cultural decât unul religios. În acest moment ele şi sionismul văd în Islam un adversar comun, deşi motivele opoziţiei ţin de planuri complet diferite: pe de-o parte cel secular, pe de alta cel religios. Numai că secularismul european se consideră mult mai compatibil cu iudaismul, faţă de care nu vede nicio opoziţie (folosind adesea sintagma „moştenirii iudeo-creştine” a civilizaţiei europene), spre deosebire de Islam, pe care îl percepe ca pe o entitate ostilă doar la nivel cultural, căci cel spiritual îi este practic atrofiat.
Nu e deci de mirare că actuala dreaptă vest-europeană care ia tot mai mult avânt pe plan politic are, spre deosebire de stânga, o atitudine filo-israeliană şi combate explicit antisemitismul islamic din societatea occidentală, fenomen pe care stânga preferă să îl ignore sau să îl pună pe seama … dreptei (e drept mai există grupări neo-naziste, dar mai mult pe post de „ţap ispăşitor”, căci ele nu au nimic de-a face cu dreapta de tip nou de care vorbim aici).
E bine aşadar să nu ignorăm faptul că substratul gândirii lui Yoram Hazony e de fapt unul eminamente religios (a se vedea cartea sa „The Philosophy of Hebrew Scripture”). Chiar dacă acesta nu răzbate în mod asumat în „Virtutea naţionalismului”, care rămâne la un nivel mai general, acest factor rămâne mereu prezent la modul implicit şi îi influenţează toate atitudinile practice. E vorba inclusiv de alianţele pe care le urmăreşte şi pe care le consideră că sunt bazate pe un interes reciproc, care am văzut că nu este unul tocmai simetric, aflat integral pe acelaşi plan.
Într-o formulare extrem de brută, în linii mari acesta ar suna cumva în genul: „Voi europenii aveţi tot interesul să stopaţi islamizarea societăţii voastre laice, în vreme ce noi avem interesul de a rezolva mai întâi pe plan politic problema conflictului iudeo-arab, ca preludiu la un demers cu ţel transcendent: rezidirea Templului din Ierusalim. Ne putem deci sprijini reciproc în acţiunile noastre concrete, iar dacă vom învinge împreună, fiecare îşi va fi atins scopul dorit.”
E de reţinut deci că doar cartea de care ne ocupăm aici nu reflectă toate faţetele lui Hazony, ca atare am considerat necesare unele observaţii cu un caracter mai mult preventiv. În ce măsură ele sunt întemeiate sau nu, va decide cititorul cărţii „The Virtue of Nationalism” sau al acestui serial, la finalul său.
În orice caz însă, tocmai datorită valabilităţii lor universale şi a planului în mod voit teoretic pe care se mişcă autorul, ideile din cartea amintită merită să fie cunoscute şi de publicul românesc. În numerele următoare ale revistei vom face aşadar o prezentare detaliată a lor.
(Va urma)