„Nădăjduieşte în Domnul şi fă binele!” (Psalm 36, 3)

- Despre nădejdea creştină ca antidot la COVID-19 (şi nu numai) -

/

Un sfat al Părintelui Galeriu. Observăm cu îngrijorare că actuala pandemie de coronaviroză, odată cu mulţimea necazurilor şi a durerilor de tot felul, influenţează negativ şi comunicarea din spaţiul public. Pe toate canalele media, cu foarte puţine excepţii, auzim zilnic acuzaţii reciproce tot mai stridente, cu temei şi fără: mai toată lumea critică pe toată lumea, alimentându-se o stare permanentă de panică, anxietate, neîncredere şi confuzie. E vorba adesea, se vede cu ochiul liber, de atitudini lipsite de fairplay, deodată, necreştineşti, nepedagogice şi toxice. De aceea, din punct de vedere creştin, fără a ignora derapajele semenilor implicaţi în această poveste, fie politicieni, fie cadre medicale, fie concetăţeni de rând, credem că este infinit mai benefic să se vorbească şi despre ceea ce s-a făcut şi se face pozitiv, deodată cu încurajarea speranţei şi a înfăptuirii binelui. Ne amintim în acest context de un principiu călăuzitor promovat de părintele Constantin Galeriu (1918-2003), profesor de Omiletică şi Catehetică în vremea studenţiei noastre: în predici şi în cateheze să dezvoltăm subiecte pozitive, dătătoare de nădejde şi curaj, cum sunt, bunăoară, virtuţile. Nu subiecte negative, deprimante, descurajante, cum sunt păcatele. Desigur, nu ignorăm pericolul păcatelor, nici nu adoptăm o atitudine triumfalistă, cum că totul ar fi roz, dar  – zicea părintele – nu e pedagogic să vorbim despre păcate şi rele minute în şir, ci, după ce vom dedica timpul prioritar virtuţilor şi temelor pozitive, vom arăta pe scurt şi opusul lor, ca să ne dăm seama de ce trebuie să ne ferim. De aici extragem sugestia că şi în convorbirile noastre zilnice e recomandat să vorbim prioritar despre lucrurile frumoase, nu despre cele urâte; despre calităţile semenilor noştri, nu despre defectele lor; despre frumuseţile credinţei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu, nu despre urâciunile necredinţei şi ale împărăţiei celui rău! De aceea, în cele ce urmează, propunem să vorbim despre nădejdea creştină, ca temă de reflecţie şi sprijin pentru acum şi pentru toate zilele vieţii noastre, în opoziţie cu deznădejdea, angoasa, panica, neîncrederea etc., pe care le întâlnim la tot pasul, din păcate.

Nădejdea – virtute teologică. Nădejdea face parte din triada virtuţilor teologice, însoţind credinţa şi dragostea. Este arhicunoscut, în acest sens, cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea…” (I Cor. 13, 13). Iar omul credincios cu adevărat este, deodată, optimist (plin de nădejde), iubitor, prietenos, bun şi altruist, înţelept (chibzuit), harnic, cumpătat, curajos, drept, smerit, discret, demn şi sincer. Trebuie să avem mereu în vedere că virtuţile sunt strâns legate între ele, viază şi se dezvoltă împreună. Păcatele, aşijderea. Iar legătura cea mai strânsă a nădejdii este cu credinţa. Credem şi nădăjduim, în acelaşi timp. Aşa se explică şi asocierea termenilor în definiţia data de Sf. Apostol Pavel credinţei: „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1). Iar între sinonimele cuvântului nădejde, întâlnim, de aceea, termenul „încredere”, alături de „optimism”, „speranţă” şi chiar „siguranţă”. Tema nădejdii (speranţei) este deosebit de importantă în perspectiva mântuirii, dar nu mai puţin pentru o viaţă echilibrată, aici, pe pământ. În ultima vreme întâlnim tot mai mult semeni aflaţi în pragul deznădejdii, deprimarea, acedia şi pesimismul numărându-se printre cele mai frecvente boli ale sufletului. Profesorul grec George Mantzaridis observă, cu mult realism, că omul contemporan, lipsit (între altele) de virtutea răbdării, se cantonează într-un prezent comod: uită (vrea să uite) trecutul şi nu vrea să privească în viitor. Virtutea nădejdii, în astfel de cazuri, nu mai are obiect. Creştinul, însă, trebuie să fie mereu încrezător în Dumnezeu şi în părinteasca Lui purtare de grijă.

Câteva repere doctrinare. 1. Definiţia nădejdii (speranţei) este diferită în mediul laic, faţă de cel religios. Astfel, în DEX citim: încredere sau convingere că ceea ce faci ori doreşti se va realiza; din punct de vedere creştin: aşteptarea cu încredere a împlinirilor făgăduite de Dumnezeu (Teologia Morală Ortodoxă). Bine ştiind că Dumnezeu „este credincios în ceea ce a făgăduit” (Evr. 10, 23);

  1. Importanţa (necesitatea) nădejdii pentru mântuire reiese din numeroasele texte scripturistice, din care selectăm câteva: „Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. 8, 14); „Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este vrednic de credinţă” (Evr. 10, 23); „Nădăjduieşte în Domnul şi fă binele…” (Ps. 36, 3); „Noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă…” (Gal. 5, 5);
  2. Mijloace de cultivare a nădejdii. La fel ca în cazul credinţei (şi, în cele din urmă, în cazul oricărei virtuţi): rugăciunea, participarea la Sfânta Liturghie, spovedania, lectura duhovnicească etc. De mare ajutor: a-i lua pe sfinţi ca modele de nădejde, începând cu drepţii şi proorocii Vechiului Testament, continuând cu Sfinţii Apostoli, cu mucenicii şi, practic, toţi sfinţii Bisericii. Pentru noi, românii, de mare sprijin moral ne sunt unii dintre întemniţaţii închisorilor comuniste, care au supravieţuit torturilor datorită credinţei lor puternice, dar şi a nădejdii nelimitate în Dumnezeu. Ca în cazul altor martiri, li se potriveşte mărturisirea Sf. Ap. Pavel: „Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Tim. 4, 10);
  3. Însuşirile cele mai evidente ale virtuţii nădejdii:

luminată, în sensul de a fi îndreptată spre bunurile spirituale şi veşnice, iar spre cele vremelnice numai dacă sunt de folos pentru mântuire;

tare, neclintită, întrucât se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu, vrednice de credinţă (Evr. 10, 23);

Trebuie, în acest context, să precizăm şi cum NU trebuie să fie: să nu se identifice/confunde cu visările şi imaginaţii hazardate şi gratuite, care sunt asemenea aburilor ce ies din pământ…

  1. Roadele (binefacerile) nădejdii:

orientează sufletul spre Dumnezeu şi viaţa veşnică;

– întăreşte râvna, curajul, statornicia în lucrarea mântuirii;

– alimentează o gândire pozitivă (optimistă), care influenţează benefic propria fiinţă (inclusiv în cazul bolilor, necazurilor, eşecurilor etc.), dar şi vieţile semenilor din jur, pe care îi „încarcă pozitiv”;

  1. Păcatele împotriva nădejdii:

            – prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu, însoţită de amânarea pocăinţei;

            – deznădejdea faţă de ajutorul lui Dumnezeu, soră bună cu deprimarea. Deznădejdea este însuşirea proprie diavolului, care crede şi se cutremură (Iac. 2, 19), dar nu nădăjduieşte…

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!… O expresie celebră, deja, în mediile duhovniceşti. Practic, sunt cuvintele rostite tainic de Mântuitorul Hristos către Sf. Siluan Atonitul şi recomandăm în acest sens lectura cărţii Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei (trad. I. Ica Jr, Deisis, Sibiu, 2001). Adică: chiar dacă, din smerenie, nu te consideri vrednic de rai, ci de… iad, nu-ţi pierde nădejdea în Domnul! Pentru că un om smerit şi credincios, chiar în clipele de deznădejde nu-şi pierde total nădejdea. De aici, formularea prof. G. Mantzaridis: „Există o deznădejde purtătoare de nădejde…”, referindu-se exact la înţelesul apoftegmei Sf. Siluan Atonitul.

Nădejdea prioritară în Dumnezeu, nu în om…  Ne amintim în acest sens de un cuvânt „tare”al profetului Ieremia: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (17, 5). Deşi „tare”, avertismentul nu exclude total încrederea în oameni, desigur, în oamenii serioşi, dar trebuie înţeles strict legat de partea a doua: „a cărui inimă se depărtează de Domnul…”. Mitropolitul Andrei Andreicuţ, într-o Pastorală de Paşti (Alba Iulia, 2004), ilustrează foarte bine acest avertisment: „Suntem tentaţi, în primul moment, să ne punem nădejdea în oameni. Şi, dacă oamenii sunt de caracter, ne putem pune nădejdea în ei. Totuşi, firea omului este schimbătoare. Proorocul David ne dă următorul sfat: “Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Psalm 145, 3). Poetul George Coşbuc, pentru a ilustra acest mare adevăr, a scris poezia “Ideal”. O fată frumoasă, de împărat, s-a dus la fântână să scoată apă. Un flăcău voinic, pe cal ager, trece şi-i cere apă. Mai mult, îi spune să-l aştepte lângă fântână şi, la-ntoarcere, o să o ia de soţie. Inima fetei a fost rănită. Şi-a pus nădejdea în el. Venea zi de zi la fântână. Au trecut zile, luni, ani întregi şi cosiţele fetei au albit. A murit acolo lângă fântână cu nădejdea deşartă în promisiunea flăcăului. Sfânta Vineri trage concluzia, privind-o pe moartă cu milă: “El şi-a uitat de ochii tăi! / De mult s-a-ntors pe alte căi, / Căci lui menire i s-a dat – / S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat! / Flăcăii lui au alţi flăcăi: / E Negură-mpărat.”

Creştinii adevăraţi – exemple vii ai optimismului. Aplicarea concretă în viaţa noastră a celor evidenţiate până aici se poate realiza dacă ne gândim la pilda vie a semenilor purtători de nădejde. Redăm, în concluzie, imaginea acestei virtuţi şi  profilul unui creştin optimist, în descrierea admirabil de simplă făcută de către profesorul Teodor M. Popescu (1893-1973), fost deţinut politic: „Nădejdea dă sufletului nostru putere, linişte şi siguranţă; dă acea tărie sufletească şi linişte care se numeşte optimism, adică deplină încredere în bine şi aşteptare cu voie bună a binelui dorit. Ea nu este deznădejde, nu e lipsă de curaj, de voinţă şi de răbdare, nu slăbiciune, prăbuşire şi jale în faţa greutăţilor şi a primejdiilor ce vin sau pot veni, ci e întreagă, sfântă şi caldă dorinţă, aşteptare şi bucurie credincioasă şi încrezătoare în Dumnezeu, de la Care vine şi către Care se îndreaptă. Un creştin nu disperă, adică nu se descurajează şi nu deznădăjduieşte. Creştinul nu-şi pierde răbdarea şi cumpătul, nu-i slăbeşte credinţa şi voinţa, nu-şi ia viaţa, nu se lasă în voia întâmplării şi nu se lasă ispitit şi amăgit de gânduri şi duhuri rele. El este cu Dumnezeu şi Dumnezeu este cu el: Domnul puterilor, Domnul nădejdii, al mângâierii şi al păcii, al răbdării, biruinţei şi a tot binele. Dumnezeu nu poate fi biruit de nimic. Cu El izbândim şi noi în credinţă, în dragoste şi în nădejde creştină. De aceea zicem totdeauna, ca şi în cântarea bisericească: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.

Cu aceste simţăminte de nădejde în purtarea de grijă a Dumnezeului Treimic şi în comuniune cu toţi semenii care fac voia Lui, adresăm din toată inima, camarazilor noştri şi cititorilor revistei Permanenţe, salutul pascal „Hristos a Înviat”!

Preot Vasile Gordon

Biserica Sf. Ilie-Gorgani

            Bibliografie selectivă: Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980; Prof. Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1997; Sf. Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. I. Ica Jr, Deisis, Sibiu, 2001; Prof. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006; IPS Mitropolit Andrei Andreicuţ, Pastorala de Paşti – 2004; Pr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înţelesul tuturor, Ed. Sophia, 2016.

Subiectul precedent

Sfintele Paști, 1938, 24 Aprilie

Default thumbnail
Subiectul următor

Înviere 2020

Cele mai recente din