Sfintele Paști, 1938, 24 Aprilie

Corneliu Codreanu - Însemări de la Jilava (fragment)

Îmi intră umezeala în oase.

Respir aerul de pivniță, îmi simt plămânul străpuns de ace, de gloanțe.

Mă întind pe patul de scânduri. Mă dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealaltă.

Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picură picături de sânge din ea?

Se scurge viața din istovitul trup.

O, țară! Cum îți răsplătești tu pe fiii tăi!

Am adormit. Visez pe Mamaia și pe Elvira Gârneață. Elvira mi-a dat să beau dintr-o cană mare cu apă. Mamaia mi-a spus: „Tare greu o ducem. M-am mutat aici”. (Era într-un sat la mahalaua Hușului, dinspre Prut.)

Eu i-am spus: „Mă duc până sus pe deal, cu Nicoleta și Horodniceanu și, când mă voi întoarce, o să-ți las ceva bani, să nu ai nici o grijă”.

Am plecat. Era noapte. O lună plină, strălucitoare, lumina pământul.

Mi-e teamă să nu i se întâmple ceva.

Rămasă iar singură. Un ginere mort în Spania, o fată rămasă cu doi copii orfani de tată. Eu în închisoare. Alți patru copii și ei în închisoare sau gata de a fi prinși, în urma unuia dintre ei au rămas patru copii fără nici o bucată de pâine.

Tată-meu plecat de acasă la București, pentru a-și lua pensia de sărbători, nu se mai întoarce. E arestat și dus într-un loc necunoscut.

Nimeni nu știe de soarta lui.

Acasă, de Paști, ne așteaptă mama pe toți, să facem sărbătorile cu ea. Sunt așa de puține bucuriile unei mame bătrâne, arar numai adunându-și puii la un loc.

La noi, de Paști, e pustiu. Nimeni din cei așteptați. Nu-i nici un suflet lângă mama. Străinii, toți, o ocolesc și de teamă nu-i mai intră în casă.

Bate o inimă stingheră și ne caută pe toți prin închisori, aleargă după fiecare prin celulele noastre, să ne găsească. Să ne mângâie, să ne sărute amărâtele trupuri.

Dar unde, când nimeni nu-ți spune nimic și nu primești nici o veste.

O, mamă, care plângi singură în colțul tău de acasă și pe care nimeni nu te vede, să știi că și noi plângem pentru tine, în această zi de Paști, fiecare prin celulele noastre.

Ieri, Sâmbătă, am rugat să mi se trimită un bărbier, ca să-mi radă barba, crescută zburlit de o săptămână, pe obrazul înghețat. A venit frizerul închisorii, un biet țigan condamnat. M-a ras și m-am spălat pe ochi pentru prima oară în această săptămână.

Aștept Învierea Domnului.

Să cer o lumânare plutonierului. Aici n-are de unde să cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasă la el.

Cei doi ofițeri, locotenentul Mastacan și It… au venit și ei să-și facă serviciul înainte de închidere. Mai ales că în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.

Ce nenorocire! Îmi trece prin minte că e un semn rău. Pentru prima oară în viață voi face Învierea fără lumină. Pe întuneric. Singur.

Dar ofițerii și plutonierul… după mai multe încercări au aprins lumina.

Mi-au adus și o mică lumânărică de ceară, pe care mi-au dat-o cu deosebită bunăvoință.

Ei, în puținele minute de vizită reglementară, de două sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n-au ce să-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: „Aveți nevoie de ceva?” La care eu răspund întotdeauna: „Nu”.

Dar simt în ochii lor că ei înțeleg toată tragedia mea sufletească, își dau seama de importanța culpei mele și de răspunderea conducerii unei Mișcări de peste un milion de suflete, în care se joacă soarta unei națiuni, ca și de durerile care-mi străpung inima pentru cei de acasă și pentru fiecare din sutele și chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleași aspre chinuri.

Înteleg și situația de umilință în care sunt aruncat. Căci, privațiunea de libertate e una, iar ceea ce e cu mine aici e umilire, e degradare până la maximum a ființei umane.

Ceea ce nu înțeleg sunt poate uneltirile și toate diavoleștile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea și a Mișcării mele.

Se caută cu orice preț ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea în vreo formă a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhică și teroristă a Mișcării de până acum și încercarea de condamnare pe această temă. O condamnare se obține ușor prin ordin.

Totuși, opinia publică va putea discerne în conștiința ei nevinovăția noastră.

Și jertfa noastră va crește până la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi și pe noi.

Mi-e sufletul încărcat de nedreptăți.

M-am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Aștept ora 11 noaptea, când lumea începe să plece la biserici. Mă învelesc cu paltonul. Nu pot să stau pe spate, căci mă doare, dar nu știu ce, nu pot desluși: șira spinării sau rinichii?

Prin crăpăturile scândurii, prin rogojină și pătură, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece și prin haine și se oprește printre coastele slăbite.

Mă întorc pe dreapta și îmi strâng genunchii la gură. Mă dor șoldurile, îmi face impresia că a copt, că e puroi. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealaltă mă doare la fel.

Mă gândesc la fata mamei (Cătălina), cum doarme ea cu degețelele în gură și visează la Moș Crăciun, care-i aduce jucării.

De sărbătorile Crăciunului dormeam în pat cu ea. Deodată o aud răcnind prin somn. O trezesc: „Ce-i, mamă, ce s-a întâmplat?” „Moș Crăciun a căzut de pe casă cu un sac de jucării”. Un înger nevinovat care nu știe de toate durerile noastre, împlinește abia 4 ani.

O fi 11. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac cu paltonul. Mă așez pe marginea patului și mă uit la pustietatea din jurul meu. Sunt singur.

Mi-aduc aminte: am mai sărbătorit de două ori Paștile în închisoare: în 1925 la Focșani și în 1929 la Galata.

Niciodată, însă, nu am fost așa de trist, cu atâta durere în mine și copleșit de atâtea gânduri.

Iau cărticica de rugăciuni și încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu pentru toți. Pentru soția mea, atât de împovărată și îndurerată, pentru mama mea, pe care iar vor fi călcat-o și bruscat-o comisarii din Huși, pentru tatăl meu, care cine știe prin ce celulă zace, în această noapte, pentru frații mei, de asemenea.

Apoi pentru ostașii legionari, bătrâni sau tineri, acești eroi și martiri ai credinței legionare, ridicați de la casele lor și duși cine știe prin ce închisori.

Câtă jale și câte lacrimi n-or fi acum în sute de familii românești.

Mă rog apoi pentru toți cei morți. Bunici și rude, cum și prieteni care m-au iubit și ajutat în viață.

Îi văd pe rând pe toți. Iată pe domnul Hristache… și, la urmă, îmi apare Ciumetti cu grupul de legionari martiri căzuți pe vremea lui.

În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într-un tablou… bătrân, bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi și cu coroana pe cap: Ștefan, Domnul Moldovei.

Mă rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea și atâtea lupte.

Iată-l și pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei căzuți în ultimele lupte.

Iată lângă General, în cămașă verde și încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Moța, frate drag Moța, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi – eram aproape copii, acum 15 ani – în această luptă. Te văd ager și netemător, înfruntând adversitățile. Sfredelind cu ochii de oțel inima dușmanilor.

Te văd mai târziu copleșit de greutăți și sărăcie, într-o Țară în care pentru Ion Moța nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de pâine în România nu era de ajuns numai capul tău mare, îți mai trebuia și o inimă de trădator.

Te văd muncind cu disperare. Te văd obținând succese strălucitoare la examene, în presă, la bară, la catedră.

Te văd târât în închisoare. Umilit și plin de amărăciune, îți văd umerii încovoiați și sufletul îndoliat de atâtea atacuri mișelești. Te văd tremurând și plângând pentru mine.

Te văd plecând la moarte. Să faci acestui Neam dovada supremă. Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta.

Să ne deschizi cu pieptul tău sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinței unei generații.

Și uită-te acum la noi, dragă Moța. Eu stau aruncat ca un câine aici…, pe aceste scânduri. Mă dor oasele și îmi tremură genunchii de frig.

Ai noștri, toți, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine știe prin ce temniți.

Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primește-mi jertfa.

Ia-mi viața. Căci Ție, o Țară!, nu-ți trebuiesc puterile noastre, Tu vrei moartea noastră.

O fi trecut de 12. Poate și de 1.

N-am mai auzit clopotele sunând Învierea.

Aprind lumânarea și zic: „Hristos a înviat!”

Lumea prin sate și orașe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. Ai noștri, toți, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.

Am desfăcut o cutie de sardele și am mâncat una din ele. De Luni seara n-am mâncat nimic. Am băut o jumătate de cană cu apă. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…

Miercuri, 27 Aprilie

Au trecut și cele trei zile de Paști.

La mine n-a venit nimeni dintre cunoscuți, desigur n-au căpătat permisiunea de a mă vizita sau poate vor fi fiind și ei arestați pe undeva. Greu trece timpul când ești singur; în această boltă nu intră om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineața, la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea de la cazan, și seara.

Soarele nu pătrunde înăuntru decât câteva minute la ora 5 după masa, și atunci numai printr-un colț al ferestrei.

Timpul mi-l petrec stând ghemuit pe marginea patului și scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.

Aici nu există nici masă, nici scaun. Un vârf de creionaș, rătăcit prin buzunare, e pe sfârșite. Abia îl pot ține între degete. Restul de timp stau întins sub pătură.

Dar umezeala aceasta trece și prin pătură și prin haine. De o săptămână de când stau aici nu m-am dezbrăcat niciodată și n-am fost scos afară la soare, măcar o jumătate de oră, să mă încălzesc.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

12 aprilie – 59 de ani de la moartea profesorului George Manu

Subiectul următor

„Nădăjduieşte în Domnul şi fă binele!” (Psalm 36, 3)

Cele mai recente din

Decemvirii (2)

Dacă în numărul trecut aţi făcut cunoştinţă cu Decemvirii, acum vom vedea