Poezii „virale” în vremuri de pandemie

Poeziile create în temniţele comuniste au avut un caracter cu adevărat „viral”: s-au transmis pe cale orală, de la om la om, de la celulă la celulă. Numai că, spre deosebire de caracterul malign al virozelor, versurile compuse în carantina puşcăriilor –care nu le-a putut opri răspândirea – s-au dovedit a fi o adevărată hrană sufletească spre întărirea lăuntrică a celor întemniţaţi. Şi nu doar pentru ei. După căderea regimului comunist, aceste poezii de o spiritualitate înălţătoare s-au publicat în volume, multe au fost puse pe muzică, răspândite pe internet, ele devenind astfel hrană sufletească şi pentru generaţiile de români din epoca postcomunistă.

Carantina impusă acum, în aceste vremuri de pandemie, desigur că nu se compară cu ceea ce s-a petrecut în închisorile comuniste. Şi totuşi, ţara începe să semene cu o vastă închisoare, cu milioane de oameni consemnaţi între proprii patru pereţi. Sunt împrejurări în care poezia carcerală, oricum răspândită şi înainte, capătă o nouă actualitate. Teatrele din România postează în aceste zile pe Facebook înregistrări video cu actori recitând astfel de versuri. Care, dincolo de frumuseţea lor estetică combinată cu profunzimea mesajului, au totuşi o „hibă” fundamentală din punctul de vedere al „cerberilor” corectitudinii politice: cei mai importanţi autori au fost legionari sau oameni de dreapta.

Faptul e considerat unul de neiertat şi care nu poate fi trecut cu vederea de către vigilenţa acerbă a Institutului „Elie Wiesel”. Acesta veghează la ceea ce consideră a fi (din punctul său de vedere) „sănătatea sufletească” a românilor, împiedicându-i să se „contamineze” cu trăirea acestor poezii.  Deşi cine le citeşte cu sinceritate, va realiza că de fapt ele nu fac altceva decât să oglindească structura sufletească a autorilor lor. După cum şi următorul mesaj postat în 16 aprilie pe pagina de Facebook a Institutului „Elie Wiesel”, prin asocierile forţate pe care le sugerează, dar mai ales prin consecinţele sale, nu face altceva decât să reveleze tot abisuri sufleteşti, de data aceasta pline de întunecime şi mustind de meschinărie:

„Departe de valorile europene, în Săptămâna Patimilor, la Teatrul Național Iași, se recită din poeți legionari:

Ionel Zeană, Virgil Maxim, Aurel Pastramagiu, Demostene Andronescu, Constantin Oprişan, Aurel Dragodan, Petre Strihan (subsecretar de stat la MAI, 1942-1944; membru al guvernului), Eugen Măgirescu, Petru C. Baciu…

În 1927, la Iaşi, se înființa „Legiunea Arhanghelului Mihail”, titulatură sub care a funcţionat Mişcarea Legionară, principala organizaţie fascistă a României interbelice.

În 1941, la Iaşi, a avut loc un Pogrom în care şi-au pierdut viaţa aproximativ 13.000 de evrei.

În 2010, lângă Iași (comuna Popricani), s-a descoperit o groapă comună cu 36 de victime evrei din 1941.

În 2020, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, instituţie în subordinea Ministerului Culturii, promovează pe pagina de Facebook poezii ale legionarilor şi ale demnitarilor regimului antonescian care au fost încarceraţi după război.”

Au urmat presiunile de rigoare (în virtutea cărei baze legale sunt cenzurate acum şi operele de artă, fără mesaj explicit ideologic?) făcute pentru eliminarea postărilor împricinate. Aceasta deşi versurile recitate nici măcar nu se abat propriu-zis de la canoanele corectitudinii politice, ci sunt doar creaţii ale unor autori care sunt şi trebuie să rămână oficial proscrişi.

Din fericire, românii au învăţat de mult să trăiască sub ghilotina cenzurii ideologice şi să se adapteze acestor împrejurări. În ciuda succesului aparent al acestui demers al Procuştilor de azi, care raportează totul la şablonul propriului „pat”, el nu face decât să atragă atenția și mai mult asupra unor poezii „virale”, care nu au cum să fie eradicate din conştiinţa acestui neam…

Am fost până acum martori în nenumărate rânduri la un asemenea scenariu, care probabil se va repeta şi cu alte ocazii. Totul tinde să devină o rutină cotidiană, un joc de-a şoarecele şi pisica între cenzorii neobosiţi şi fantezia inepuizabilă a celor care găsesc felurite căi de a ocoli sau ignora opreliştile. Aceasta cu atât mai mult, cu cât împotriva unor astfel de versuri nu poate exista nicio lege, ci doar bunul plac al „gardienilor” autoinvestiţi.

„În zadar puneau la ușe / lanț și lacăt robilor – / plânsul nu avea zăvor, / ruga nu știa cătușe.” (Radu Gyr- Balada cetăţii fără icoane)

Fapt este că întâmplări ca cea de acum nu au cum să afecteze caracterul „viral” al poeziilor din închisori. Epidemia acestor versuri minunate ale unor autori incorecţi politic (ceea ce le face cu atât mai sublime!) nu poate fi eradicată crezând că ai stârpit un focar anume. Ele vor continua să circule de la român la român, de la suflet la suflet, într-un mod spontan şi pe alocuri subversiv, pentru că cei care se lasă contaminaţi de bună voie se identifică nemijlocit cu starea de spirit care le-a zămislit.

Nu vorbim de politică aici, ci de trăire. Iar orice încercare de a o ţine permanent în carantină nu va putea fi decât sortită eşecului.

Mesajul final aparţine lui Radu Gyr, cu versuri tot din poezia amintită mai sus. Pe lângă forţa sugestivă a mesajului optimist şi chiar profetic al acestora, orice explicaţii suplimentare sunt aboslut de prisos.

„Era ceas de dimineață / de smarald și de mărgean. / Și deodată, într-un geam, / dimineața prinde față. // Nimeni nu băgă de seamă / cum, din aur și topaz, / raza se făcea obraz, / limpezimile –maramă. // Cerul deveni privire / și lumina chip duios –  / Maica Domnului Hristos / pe tulpina ei subțire. // În fereastra sclipitoare – / chipul Precistei bălai, / rupt din fulgere de rai / și din viscole de soare.

(…)

Se-mbulzea cetatea toată / ca să-nchine fruntea-n praf. / Parcă foșnet de seraf / plutea moale peste gloată. // Pândele de pe creneluri – / semn și tulnic de furtuni. / Alelei ! Creștini nebuni, / ștreang v-așteaptă și măceluri. // Cnuturi de smintită hoardă / peste rugile din drum. / Caste flăcări fără fum / taina nu-nceta să ardă. // Geamul spintecat de pietre – / pulbere și licurici. / Cetele-n genunchi sub bici / nu urniră către vetre.

(…)

Ulița era mireasmă / și cetatea toată zvon; / orice meterez –amvon, / orice turn –catapeteazmă. // Ce puteri prindeau să miște, / ce aeriene mâini, / porțile cu vechi țâțâni / ruginite de răstriște? // Că sălbaticii de strajă / le vedeau cum se deschid. / Pe turtitul chip livid / Se holba mirarea-n groază. // Din zbârlitele dihanii / spaima-ngălbenea momâi; / și din creștet în câlcâi / le sluțea în pocitanii. // Din cetatea cu lumine, / haita da-napoi prin porți, / cu ochi mici, cu mâini de morți, / în piei strâmbe de jivine. // Dar cetatea sub minune / nu privea-napoi nimic. / Pe scări dulci de borangic, / ea sta sus în rugăciune. // Și de sus privea-nainte / Cerul Domnului, rămas / ca un vechi iconostas / în Cetatea Maicei Sfinte.”

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Un evreu român din Canada vorbind remarcabil despre Radu Gyr

Default thumbnail
Subiectul următor

Spectacol impresionant în Săptămâna Patimilor, la Teatrul Naţional din Iaşi

Cele mai recente din