Virtutea naţionalismului (2)

Note după „Virtutea naţionalismului” de Yoram Hazony. Două viziuni asupra orânduirii lumii: imperiu versus concert de naţiuni independente. Rolul protestantismului.

Istoria omenirii consemnează două viziuni asupra orânduirii lumii, care au marcat în primul rând civilizaţia occidentală, dar care de fapt constituie două paradigme cu caracter universal. Una este cea a naţiunilor libere şi independente, fiecare urmărind binele pe plan politic în acord cu propriile tradiţii şi valori, cealaltă fiind o ordine a popoarelor unite sub o singură autoritate supranaţională, cum ar fi actualmente cazul UE. Până la cel de-al Doilea Război Mondial SUA făceau parte din prima categorie, după care a deviat treptat de la modelul independenţei naţionale urmărind instaurarea unui regim mondial impus naţiunilor prin puterea Americii (globalismul), deşi în epoca preşedintelui Trump avem elemente de revenire la primul model, al întoarcerii spre sine însuşi, prin sloganul „America first”.

Hazony afirmă că ideea unei orânduiri politice bazată pe naţiuni independente îşi are originea în Biblia Ebraică, adică în Vechiul Testament (el foloseşte termenul de „Biblie” întotdeauna cu acest înţeles). Nu e de mirare, având în vedere particularităţile poporului evreu, a cărui istorie e aşezată pe substratul mesianic care l-a individualizat dintotdeauna, în contrast cu imperiile egiptean, babilonian sau roman în care i-a fost dat să trăiască. Pe de altă parte, civilizaţia occidentală a fost dominată secole de-a rândul de ideea imperiului creştin universal. Totuşi, susţine Hazony, prezenţa la baza ei şi a Vechiului Testament a permis aici renaşterea periodică a ideii de naţiune liberă şi suverană.

În această privinţă se impune o remarcă. Hazony se referă în primul rând la civilizaţia occidentală, cu aluzie la protestantismul pe care îl va aminti explicit ceva mai încolo şi care din mai multe puncte de vedere a însemnat o întoarcere la Vechiul Testament, pe plan religios printre altele şi prin atitudinea sa iconoclastă, dar şi prin căutarea independenţei politice ca mijloc de protecţie şi afirmare a noii religii desprinse de influenţa Romei. Dacă ne referim la prioritatea temporală, atunci da, poporul evreu e probabil cel mai vechi dintre neamuri care a dezvoltat o puternică conştiinţă de sine şi totodată şi în privinţa misiunii sale.

Dar coagularea acestor elemente care duc în final la formarea naţiunilor şi ulterior a statelor naţionale nu trebuie neapărat să se inspire explicit din Vechiul Testament, cum a fost cazul ţărilor protestante. Ridicarea ţăranilor români din Transilvania sub conducerea lui Horia a avut de asemenea un indiscutabil caracter naţional, motivat însă prin statutul de naţiune înrobită, lipsită de drepturi elementare, prin specificul religios majoritar ortodox (şi în parte catolic de rit bizantin, forma cultului fiind însă aceeaşi) prin originea etnică daco-latină şi prin amintirea vremurilor când românii stăpâneau aceste pământuri, de care au fost treptat deposedaţi şi aduşi în stare de robie.

Naţionalismul ţine aşadar de firescul lucrurilor, de un instinct natural, prezent pretutindeni, cu ritmuri de dezvoltare diferite, şi nu trebuie neapărat să se inspire explicit din Vechiul Testament, deşi ideea de stat naţional a apărut pentru prima dată acolo. O menţiune suplimentară: românii transilvăneni nu s-au ridicat atunci împotriva imperiului în sine, căci ei recunoşteau autoritatea împăratului. Au făcut-o doar pentru a deveni din nou stăpâni pe pământurile şi pe destinele lor, rămânând în calitate de supuşi imperiali cetăţeni liberi, care au scuturat statutul de robi. Aici nu a fost vorba de ideea vetero-testamentară a orânduirii unor naţiuni independente, prin eliminarea completă a imperiilor. Aceasta a apărut abia ulterior, inspirată mai degrabă din romantismul secolului 19, prin aplecarea spre propriile tradiţii şi mituri, dar şi prin inspiraţie din iluminismul occidental îndreptat contra imperiilor (paşoptismul), decât preluată direct şi explicit din Vechiul Testament, care nu poate fi privit ca sursa tuturor naţionalismelor. Acestea ţin, cum spuneam, mai degrabă de un instinct natural şi de o lege a firii, ajungând la maturitate în perioade istorice diferite.

După Hazony, Biblia (adică Vechiul Testament) propune o nouă concepţie politică: statul unei singure naţiuni unificate, autoguvernate şi neinteresată în stăpânirea asupra vecinilor săi. Statul nu este guvernat de un străin subordonat unui conducător dintr-o ţară îndepărtată, ci prin regi, guvernatori, preoţi şi profeţi aparţinând naţiunii înseşi, ei fiind cei mai potriviţi pentru a înţelege aspiraţiile şi nevoile fraţilor săi din acelaşi neam. Totodată, puterile acestui conducător erau restrânse, pentru a preveni abuzul. Spre deosebire de regii egipteni sau babilonieni, cei ai evreilor nu erau îndrituiţi să emită legi. Acestea făceau parte din patrimoniul naţiunii şi nu erau supuse bunului plac al unui conducător vremelnic.

Odată cu apariţia creştinismului şi mai ales odată cu statutul său de religie oficială a Imperiului Roman, acesta a adoptat visul unui imperiu universal, întins deasupra tuturor naţiunilor, asemănător nu cu „idealul eliberării naţiunilor aşa cum au propus profeţii israeliţi, ci cu acelaşi tip de aspiraţii care au dat naştere la imperiile egiptean, asirian şi babilonian, adică de a instaura un imperiu universal al păcii şi prosperităţii”.

În occidentul medieval, imperiul creştin a luat forma Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Concepţia politică a împăraţilor era similară cu a califilor musulmani sau a împăraţilor chinezi: aceea de a aduce pace şi prosperitate unei lumi aflate sub stăpânirea lor. Dar, spune Hazony, gândirea politică creştină se deosebea de celelalte printr-un aspect crucial: ea includea şi Biblia ebraică, cu viziunea sa a dreptăţii într-o lume a naţiunilor independente. Ea nu a încetat să creeze probleme ideii de imperiu catolic, deşi majoritatea gânditorilor creştini au ezitat în a îmbrăţişa prea strâns ideile Vechiului Testament. Hazony susţine că prezenţa acestuia în canonul creştin a modelat în chip particular istoria catolicismului francez, care a căpătat un caracter naţional inspirat din împărăţia biblică davidică şi a rezistat cu îndârjire tendinţelor de control al papilor sau împăraţilor imperiului romano-german. A modelat de asemenea în chip unic tradiţiile naţionale şi religioase ale englezilor, polonezilor sau cehilor cu mult înainte de Reformă.

Odată cu protestantismul apărut în secolul al 16-lea, în paralel cu inventarea tiparului şi a răspândirii Bibliei traduse în limbile naţionale, noua chemare a libertăţii de a interpreta Scriptura în afara autorităţii Bisericii Catolice nu a afectat doar doctrina religioasă. Datorită influenţei Vechiului Testament asupra concepţiei promotorilor Reformei (Luther, Zwingli, Calvin), protestantismul  a îmbrăţişat şi a devenit strâns legat şi de tradiţiile naţionale specifice ale popoarelor care se ridicau împotriva unor idei şi instituţii pe care le considerau străine de aspiraţiile lor. Exemplele din secolul al 16-lea pot continua prin independenţa Bisericii Anglicane şi a naţiunii engleze, revolta olandeză împotriva dominaţiei spaniole care a fost totodată o insurecţie calvinistă împotriva imperiului catolic, independenţa scoţienilor, etc. Toate aceste imagini despre sine ale acestor popoare protestante ca fiind independente faţă de imperii au fost adesea modelate explicit pe calapodul eforturilor Israelului biblic de a se ridica în numele libertăţii naţionale şi religioase împotriva dictatului imperiului universal, care la acea vreme era cel egiptean sau babilonian.

Războiul de Treizeci de Ani încheiat prin semnarea Păcii din Westfalia (1648) e privit îndeobşte ca un război religios între catolici şi protestanţi. Totuşi, Hazony afirmă că nu trebuie să ignorăm şi caracterul său naţional, de vreme ce în urma sa au apărut statele naţionale ale Franţei, Olandei, Suediei (catolic, calvinist, respectiv luteran) în opoziţie faţă de armatele germane şi spaniole fidele ideii de imperiu universal care reflectă voia lui Dumnezeu. Idee care în urma acestui război a primit o lovitură decisivă.

Hazony remarcă faptul că în vestul Europei protestantismul a reconstruit viaţa politică pe baza a două principii a căror origine se află în Vechiul Testament. Primul ar fi un set de principii cu rol de minima moralia pentru o guvernare legitimă. Esenţa lor o constituie cele zece porunci biblice, pe care Luther şi Calvin le-au privit drept o lege naturală valabilă pentru întreaga umanitate. Pe scurt, un conducător de stat trebuie să fie devotat protejării poporului său în privinţa vieţii, familiei şi proprietăţii, să aplice o justiţie dreaptă şi să-L recunoască pe unicul Dumnezeu. Al doilea pilon pe care s-a sprijinit construcţia protestantă îl constituie dreptul naţiunilor la autodeterminare. Mai precis, el poate fi invocat de către naţiunile care dau dovadă de o coeziune şi de o forţă suficiente pentru a le asigura independenţa politică. Acest principiu implică faptul ca naţiunile pot să se autoguverneze conform propriilor constituţii naţionale şi fără amestecul unor puteri străine.

Între cele două principii există o diferenţă de esenţă. În vreme ce primul are un caracter moral universal, el neconstituind de fapt o noutate, cel de-al doilea legitimează specificul şi tradiţia locală, a fiecărei ţări, care îşi stabileşte singură criteriile în privinţa legitimităţii conducătorului, bisericii naţionale şi a legilor şi libertăţilor publice (cu exemplificarea cazurilor Angliei sau Olandei). Hazony afirmă chiar apăsat că acest din urmă principiu este cel care a eliberat lumea, în special în epoca post-westfaliană.

Între cele două principii există însă şi o tensiune inerentă. Pe de-o parte, faptul că există un set de reguli morale cu caracter universal implică faptul că o naţiune nu poate invoca în mod arbitrar sau chiar abuziv dreptul la propria specificitate. Orice guvernare este condiţionată de raportul ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Pe de altă parte, susţine Hazony, principiul libertăţii naţionale protejează instituţiile, tradiţiile, legile şi idealurile particulare ale fiecărei naţiuni împotriva pretenţiei de uniformizare în numele unei doctrine care promovează ideea unui imperiu sau a unei biserici universale.

De fapt această remarcă surprinde chiar esenţa protestantismului, care pe plan religios se manifestă printr-o diversitate deconcertantă de ramuri şi subdiviziuni, prin desprinderea de ideea unei tradiţii religioase cu caracter universal, aşa cum a fost ea păstrată în Biserica primului mileniu şi chiar după aceea în ortodoxie şi catolicism. Ceea ce trebuie ajustat la această concepţie particularistă e faptul că, deşi la nivel naţional ideea de specific şi de diversitate e cât se poate de legitimă, pe plan religios funcţionează totuşi alte criterii. Aici universalitatea şi imuabilitatea au un rol fundamental. Spre deosebire de protestantism, a cărui energie iniţială s-a pulverizat ulterior pe plan religios într-o multitudine de forme, ducând în final la disoluţia credinţei şi la o laicizare accentuată în ţările de tradiţie protestantă, ortodoxia ştie să armonizeze mult mai bine principiul particular al specificului naţional cu cel universal al tradiţiei creştine, care nu poate fi obiectul unor particularizări sau interpretări inovatoare, adaptată spiritului vremurilor.

Revenind la protestantism, Hazony observă pe bună dreptate: „Construcţia protestantă a imprimat naţiunilor europene un dinamism unic, eliberând o furtună de energii latente şi promovând un grad ridicat de experiment şi inovaţie în guvernare, teologie, economie şi ştiinţă. Prin permiterea unei diversităţi de sisteme constituţionale şi religioase în diferite ţări, ordinea protestantă a dezvoltat astfel adevărate laboratoare naţionale pentru dezvoltarea şi testarea instituţiilor şi libertăţilor pe care azi le asociem cu civilizaţia occidentală.”

Emulaţia apărută pe planul concepţiilor specifice, cum ar fi empirismul englez, raţionalismul francez sau idealismul german a contribuit la un progres al civilizaţiei europene în toate domeniile.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

„Crede, iubește și nu te înfricoșa!”

Default thumbnail
Subiectul următor

1940 - un an dramatic pentru istoria României (I)

Cele mai recente din

Decemvirii (3)

Trădătorul Mihai Stelescu 1933-1934 context politic Finalul anului 1933 aduce cu sine