O istorie întreagă, la granițele țării noastre au bătut aproape constant musafiri nepoftiți. În fond, geneza noastră se bazează pe o intrare forțată a romanilor pe pământurile Daciei în anul 106, după lupte crâncene între două dintre cele mai puternice neamuri din anii antichității. Se poate totuși spune că pătrunderea romanilor pe teritoriul Daciei a adus practic piesa lipsă în mecanismul civilizației românești. Dacii, asemeni strămoșilor traci, aveau acestă direcție de trăire pe linia valorilor spitirtuale, prin care s-a dezvoltat o puternică înclinație spre creația culturală. De la romani am moștenit în schimb coordonatele lor politice bine ancorate în realitate. Pentru că nu suntem la fel de înzestrați pe linie romană, rămâne încă să ne descoperim simțul politic, care să perpetueze cultura și civilizația română, asemeni celei romane, care trăiește astăzi prin spanioli, italieni, portughezi sau francezi. În timp ce așezarea romanilor la nord de Dunăre și fuziunea dintre daci și romani pot fi socotite benefice, nu la fel putem spune despre invaziile ce au urmat. Timp de secole întregi în care fiarele istoriei au râvnit la pământurile noastre, pictate cu curbura Carpaților, strălucind din valurile Mării Negre și conturate pitoresc de cursul final al Dunării. Rând pe rând, sultani ai Porții, împărați dualiști și țariști din Răsărit au împărțit trupul țării noastre, punând ziduri între frați.
Sub toate aceste asedii mișelești am rezistat mereu în munți, acolo am obținut marile victorii și tot acolo am găsit adăpost în urma înfrangerilor. Munții nu sunt doar stânci sau păduri, munții sunt darul primit de la Dumnezeu, care ne-a ajutat să dăinuim peste veacuri.
În anul 1877 a venit și Independența poporului român, neatârnarea, scopul preasfânt, pentru care s-au jertfit generații întregi. Nu există petic de pământ care să nu fi cunoscut stropii de sânge ai eroilor ce și-au pus pe tavă viața pentru a împlini dorința arzătoare ca într-o zi, cheia de la ușa țării noastre va fi doar în mâna poporului.
Ca un popor cuminte și cu ascultare de Dumnezeu, rugăciunile ne-au fost împlinite în această zi a lui 1877 când s-au deschis cerurile sub forma unei portițe legale și a unui context internațional ca urmare a războiului ruso-turc, iar românii deveneau, prin spusele lui Mihail Kogălniceanu, “națiune de sine stătătoare”.
Astfel, din pământul pătat cu sânge răsăreau acum flori care au crescut și ne-au luminat destinul pentru care ne-am luptat o istorie întreagă. Independența n-a fost un cadou făcut României de marile puteri de la acea vreme, independența, ca orice altă victorie din istoria noastră, s-a câștigat pe câmpul de luptă. Pentru acestă mare izbândă, s-a plătit cu jertfa a zeci de mii de români și cu pierderea teritorială din sudul scumpei Basarabii.
Puțin a durat bucuria, căci la finalului celui de-al doilea război mondial ne-am văzut din nou țara în mâini străine. Niște hiene îmbrăcate în costum au vândut țara fiarei roșii. Și-au bătut joc de idealul și jertfa înaintașilor și au îngropat în beciurile securității intelectualitatea românească, demnitatea și credința în Dumnezeu.
Gustul dulce al libertății rămas pe vârfurile limbii noastre ne-a făcut să urlăm iar de foame ca un lup rătăcind prin pădure și în iarna lui ’89, părinții și bunicii noștri ne-au făcut cel mai frumos cadou. Acela de a putea spune “NU”.
Inevitabil, paraziții oportuniști de pe afișele electorale au apărut din nou cu un zâmbet larg și ne-au vândut Unicii Entități politic corecte, impunătoare a globalismului și distrugătoare a identității noastre. Iată-ne acum măsurându-ne cuvintele din propriul spațiu digital, dar nelimitând exporturile și folosind forța de munca, principala monedă în fața Occidentului, în care ne tranzacționăm prietenii, frații și pe noi înșine.
Nu există zi dată de Dumnezeu să nu simțim talpa de la Bruxelles cum calcă peste cele mai sfinte principii ale noastre, încercând să-și impună scârboasa și otrăvitoarea corectitudine deasupra tradiției care a dăinuit mai bine de 2 milenii pe aceste meleaguri și pe care n-au schimbat-o nici sultanii, nici dualiștii și nici comuniștii, niciunul dintre „cruzii tăi dușmani”, cu toate încercările lor.
Dar, la fel ca în 1877, ne vom scula din „somnul cel de moarte”, căci aceasta ne este soarta scrisă în însuși cântecul ce-l fredonăm cu mâna la inimă. Așa cum ne-am luptat timp de 2000 de ani pentru a ne păstra pământurile, ne vom lupta încă pe atât pentru a nu mai lăsa să plece de aici nici picior de frate și nici creangă de brad.
Este o istorie plină de suferințe și parcă prea puține reușite, prea puține bucurii. Este o istorie cu multe jertfe și cu multe exemple de urmat. Victoriile neamului românesc nu au venit niciodată din vârful ierarhiei, ci mereu de jos, reușitele au venit mereu de la omul simplu, de la milioanele de luptători, țărani și muncitori anomini, din munca și mai ales sacrificiul lor. Să luăm aminte și să conștientizăm că nici în ziua de azi nu va fi la altfel. Degeaba așteptăm salvarea de la vechiul Front al Salvării sau Uniunea Salvați România. De la acești oameni nu pot veni decât teorii și programe de partid fantastice, care nu sunt decât reiterări și reinterpretări ale Manifestului Comunist. De la acești scamatori imorali nu poate veni nimic nou. Ei nu cunosc mândria de a fi român. Sunt doar niște supuși loiali unor interese străine. Salvarea va veni de la fiecare român simplu care va munci și va sacrifica pentru binele acestei țări. Oamenii „noi” din politica românească nu vor decât să ne rupă de trecutul creștin și naționalist și să ne împingă in noul neant reformat ateu de origine marxistă. Cât timp va exista un singur român care crede în misiunea aleasă de Dumnezeu pentru neamul acesta și conștient de trecutul nostru, România nu va dispărea și va fi din nou liberă și mare.
Bunul Dumnezeu nu a ajutat niciodată un leneș și nu i-a ajutat nici pe cei lași, în același timp nu a ajutat niciodată un popor care nu a încercat să se ajute singur. Numai atunci când vom reîncepe să muncim, să ne jertfim și să ne rugăm, putem spera ca Cel de sus să ne fie alături și în viitor.