Moartea martirică în spațiul recluzionar comunist

Fenomenul martirajului în universul concentraționar comunist, de o complexitate deconcertantă, implică o analiză în profunzime a resorturilor spirituale care au condus la o asemenea atitutidine sui generis, mai ales într-un context politic dominat de o ideologie ostilă ideii de libertate individuală, ca marcă ontologică specifică. Este un fenomen care devine evident în măsura în care se propune descifrarea semnificațiilor sale majore în cadrul unui exercițiu de anamnesis, de întoarcere la identitatea memoriei. Perceput dintr-o perspectivă plurală a istoriei culturale, acest fenomen poate fi decelat printr-o abordare teologico-metafizică care reușește să surprindă esența sa. În acest sens, demersul nostru se circumscrie unei analize punctuale bazate pe un studiu de caz, o paradigmă care întrupează peremptoriu trăsăturile distinctive ale acestui fenomen.

Originile și semnificațiile martirajului

Persecuție și martiriu evocă astăzi, pentru majoritatea oamenilor, ideea de sânge, de suferință a creștinilor ascunși în catacombe pentru a celebra cultul lor. Cu toate acestea, fără a nega propriul fundament, anumite expresii precum: Biserica persecuțiilor, Biserica martirilor sau Biserica catacombelor pot avea inconvenientul de a generaliza în mod excesiv.

Noțiunea de persecuție este mai puțin precisă decât ea apare. De exemplu, catolicii francezi, în momentul promulgării legilor anticlericale de la începutul secolului XX, vorbeau de persecuție. Se știe că în zilele noastre creștinii au fost persecutați în spatele Cortinei de fier. Dar putem vorbi de aceeași realitate când evocăm Polonia, Ungaria, Rusia sau România?

Persecuția declanșată de Nero, prima persecuție a creștinilor acuzați de incendierea Romei (64), este un eveniment local, limitată la cetatea Romei; persecuția lui Dioclețian (303) se întinde în întreg Imperiul Roman.

Când vorbim de martir, ne gândim la o persoană care moare în cele mai teribile suplicii. Dar trebuie să ne amintim că etimonul grec martus, marturos înseamnă martor. Prin urmare, martirul face dovada credinței sale în Hristos, singurul Domn, excluzând oricare altul, fie el împăratul. În momentul declanșării persecuțiilor, creștinii făceau dovada atașamentului lor pentru Hristos, urmând patimile și moartea Sa. Atunci martirul se identifică cu Iisus Hristos; martirul va ajunge la Înviere cu Mântuitorul său.

Numeroase mărturii despre persecuții ne-au parvenit prin diverse surse, scrieri ale istoricilor necreștini: Tacit și Plinius, procese verbale ale ședințelor de judecată, actele martirilor[1], precum condamnarea episcopului Ciprian al Cartaginei sau martiriul creștinilor din Lyon (177). Toate aceste surse sunt într-adevăr credibile. Potrivit trației Bisericii, Predania, există cazul unui martir celebru care ar fi murit în timpul împăratului Traian, episcopul Ignatie al Antiohiei (sec.1 d.H – Roma v.107), care a scris șapte Epistole, mărturii importante despre Biserică. În timpul domniei împăratului filosof Marc Aureliu (161-180), sunt condamnați la Roma apologetul Justin, iar la Smirna, episcopul Policarp, ucenicul Apostolului Ioan și catehetul lui Irineu, viitorul episcop al Lyon.-ului. Prin intermediul lui Policarp, avem prima atestare a cultului relicvelor martiriilor. În momentul comemorării morții lor, o adevărată naștere în cer, creștinii se adună la mormintele lor.

Nu se poate face o comparație între persecuțiile împotriva creștinilor și genocidul modern. Dimpotrivă, istoricii contemporani nu țin cont decât de martiri ale căror nume și relație de martiraj sunt păstrate. Ceea ce este esențial vizează semnificația martiriului lor, a mărturisirii pe care se fundează Biserica. Martirii mărturisesc pe Iisus Hristos, dar nu pot fi separați de alți martori care trasează secolele până în prezent. Ei sunt mărturisitorii libertății de conștiință afirmată până la moarte împotriva puterii demonice. Semnificația mistică a suferinței[2] este exemplară în procesul martirului, constituind o expresie fundamentală a participării, a ceea ce se numește imitatio Christi.

„Realitatea suferinței în existența creștină poate primi diferite interpretări. Unii ar zice că suferința e o experiență general-umană, căreia creștinul îi dă sens pedagogic-ascetic… Alții ar susține că orice idee nouă se impune lumii prin suferință: fiecare concepție răvășitoare de rânduieli ancestrale trebuie să-și cimenteze temeliile cu sângele pătimirilor izbăvitoare. Era deci, firesc ca și creștinul să-și aibă martirii lui. Desigur, este și aici o rază de adevăr. Dar amândouă aceste interpretări plutesc încă la suprafață. Mai adâncă și deschizătoare a adevăratei perspective ar fi părerea care pornește de la realitatea obiectivă dintre cele două existențe: existența adamică și existența creștină. Cosmosul, societatea, omul însuși, așa cum sunt astăzi, poartă pecetea unei îngroșări, consecință a păcatului… Iisus Hristos este viața cea nouă, viața eliberată de toate consecințele păcatului și transfigurată de prezența Duhului Sfânt. Creștinii aparțin acestei existențe înnoite, dar trăiesc în cosmosul cel vechi care, deși intră în procesul înnoirii, nu va fi schimbat deplin decât la sfârșitul veacurilor”3.

Mitropolitul Nicolae Mladin subliniază faptul că „tensiunea dintre cele două ordine” de factură ontologică este suferința. În fond, crucea (suferința lui Hristos) reprezintă „puterea care topește ordinea cea veche” pentru a face loc unei noi ordini. Asumarea crucii presupune asumarea suferinței, o prelungire a patimilor lui Hristos în istorie.

Prin urmare, martiriul constituie actul suprem al unirii cu Hristos cel crucificat; este expresia morții lui Hristos în noi înșine. În acest sens, martiriul nu trebuie căutat: suferința și martiriul au un caracter obiectiv; altfel spus, acestea trebuie acceptate ca atare având sursa lor în Hristos.

„Martirul e totodată ascetul și misticul. El întrupează unitatea dintre asceză și mistică, dintre moarte și viață. El e cel mai mare ascet, pentru că se leapădă deplin de viața trupului pentru Hristos… Un martiriu fără mistică e imposibil… El realizează deplin extazul : iese din viața aceasta spre a se uni cu Domnul. Stând pe treapta dintre pământ și cer, vede în martiriu de acum mărirea de dincolo și devine prin aceasta mărturie a măririi Domnului”4.

Dacă mortificarea implică un „efort activ de transpunere a morții cu Hristos în viața de toate zilele”, suferința „presupune mai mult efort pasiv de suferire prin care se sapă semnele lui Iisus în ființa noastră”.

Martiriul pentru Hristos în închisorile comuniste

După actul de la 23 august 19445, act care a deschis calea liberă comunismului, prin intrarea armatei roșii ca forță străină de opresiune, țara se afla într-o situație destul de delicată: o parte a rezistenței românești anticomuniste era în exil, iar o altă parte era deja întemnițată din timpul lui Carol al II-lea și a lui Antonescu. Comunismul începea aplicarea planului său metodic de instaurare prin naționalizarea și colectivizarea economiei, prin distrugerea Bisericii, prin întemnițarea și asasinarea elitei; pe scurt, el încerca să distrugă Tradiția românească și să o înlocuiască cu canonul său ideologic, anticreștin și antinațional. Există mai multe valuri de persecuții din 1944 până în 1964, valuri care depășeșesc pe cele precedente prin amploarea și dimensiunea lor devastatoare.

Fenomenul concentraționar comunist se sprijină pe mai multe faze ale reeducării (Pitești, Gherla, Aiud), o tentativă de a desfigura chipul divin din om și de a-l transforma în omul nou, prototipul lui homo sovieticus, instrumentalizarea maleficului. Această operă diabolică de reeducare este pusă la punct în laboratoarele sovietice, potrivit metodelor psihologice și psihiatrice ale lui Makarenko6.

Demersul nostru se axează pe o analiză a martirajului în închisorile comuniste pornind de la un caz eleocvent prin valoarea sa simbolică. Nu este vorba de o abordare exhaustivă, globală, care este pretențioasă și necesită un spațiu mult mai mare, ci de un demers punctual care să poată surprinde caracteristicile unui fenomen atât de variat.

Ne oprim asupra unui reper exemplar al martiriului românesc în închisorile comuniste, întrupat de Valeriu Gafencu7 care exprimă intensitatea reeducării la Târgu Ocna via Aiud și Pitești și magnificiența a ceea ce se poate numi a muri pentru Hristos.

În România, teroarea comunistă a fost infernală, vizând instaurarea apocalipsei pe pământ. Dar ea nu a reușit să înfrângă ființele care s-au unit cu Hristos, salvându-și sufletele lor. Cu prețul unor suferințe abominabile, ei au rezistat asaltului roșu, dobândind prin moarte cununa sfințeniei.

În general, se știe prea puțin despre viața spirituală și despre chipurile acestor mărturisitori din închisorile comuniste. Ignoranța aproape completă în ceea ce privește spiritualitatea din închisorile comuniste – moment plin de semnificații pentru Ortodoxia românească, în special și, pentru Ecclesia, în general – are o rădăcină profundă: lipsa de interes a românilor pentru mărturiile privind propriul lor trecut. De altfel, se acordă atenție altor dovezi, ignorându-se mărturiile noastre de sfințenie. Literatura concentraționară românească, memoriile din închisori abundă în această privință.

Denumit în mod fericit de către Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor8, Valeriu Gafencu este una dintre figurile impresionante care s-a ridicat la un nivel de trăire admirabil, dat fiind condițiile diabolice din închisorile comuniste. Prin iubirea sa jertfelnică, izvorâtă dintr-o consacrare plenară vieții hristice, el constituie o paradigmă pentru toți care l-au cunoscut. În pofida faptului că Valeriu Gafencu este menționat în literatura concentraționară – câteva lucrări i-au fost dedicate9 –, viața sa este încă puțin cunoscută.

Înainte de a vorbi de martiriul lui Valeriu Gafencu, trebuie să lămurim un aspect primordial, valabil pentru majoritatea deținuților politici anticomuniști: raportul lor cu Mișcarea Legionară. Aspectul educației legionare, a dimensiunii sale spirituale este fundamental în procesul de înțelegere a atitudinilor și comportamentelor deținuților anticomuniști. Nu se pot descifra semnificațiile majore ale martiriului lor pentru Hristos în absența valorii educației legionare, exemplare pentru aprofundarea practicii spirituale.

Oricine dorește să studieze acest capitol important al istoriei noastre recente trebuie să asculte și punctul de vedere al legionarilor – măcar în virtutea principiului de drept roman, audiatur et altera pars –, cu atât mai mult cu cât această realitate a fost și este profund deformată de propaganda stângistă. De aceea trebuie cernute toate aceste informații cu multă grijă și discernământ, potrivit principiului de echilibru al dreptului roman, mai sus menționat. Despre comportamentul ireproșabil al legionarilor din închisorile comuniste, există numeroase mărturii din partea supraviețuitorilor10, care nu pot fi, în niciun caz, bănuiți de partizanat.

Mai întâi, mirarea provine din faptul că Legiunea este prezentată trunchiat, insistându-se pe dimensiunea sa politică, adică pe forma sa, în defavoarea esenței sale, dimensiunea sa spirituală. Aici rezidă esențialul fenomenului legionar.

Trebuie precizat de la bun început un fapt ce ține de o evidență de netăgăduit: legionarismul este un curent de sensibilitate, o stare de spirit; el este, deopotrivă, un fenomen spontan, o stare de rezonanță interioară, un răspuns la diverse căutări și nu o doctrină11.

Legionarii convingeau prin modul lor de a fi, prin puterea exemplului, prin ceea ce transmiteau; ei erau într-adevăr contagioși, având o credință și o decizie antrenantă. De unde provenea această energie? Care era motorul acelei stări care contaminase zeci, dacă nu sute de mii de oameni? Unii au încercat să explice aceasta dintr-o perspectivă istorică, sociologică, vorbind de un ecou local al anumitor frământări și convulsii la care se adaugă vechile refulări ale societății românești, nemulțumite de activitatea imorală a politicienilor vremii.

Fără a contesta aceste cauze care vizau problemele epocii, răspunsul dat de către legionari acestor frământări pare inspirat de Dumnezeu. Dacă privim în profunzime, într-un plan spiritual, orientarea lor către Dumnezeu și valorile creștine a fost preeminentă. Prin urmare, este vorba de un fenomen spiritual, ci nu de un simplu fenomen social, de întoarcere la Hristos a poporului român, o chemare de aprofundare a anumitor semnificații, un impuls de redresare creștină și, mai ales, chemarea unei generații la martiriu.

La început, este adevărat, nu toți au fost conștienți de finalitatea spirituală a acestei chemări. Unii au rămas pe drum, în diverse etape, pe măsura posibilității lor de înțelegere și de parcurs spiritual. Dar mai mulți s-au lămurit – în sensul dumiririi naeionesciene – și au ajuns, prin intermediul suferinței, precum Valeriu Gafencu, la sensul acestei chemări, optând pentru calea sublimă a martiriului. Drumul nu a fost deloc ușor, fiind presărat de urcușuri și coborâșuri. Manifestând o virtute foarte dragă Pr. Paisie Aghioritul, abnegația de sine cu valoare sufletească, dincolo de scăderile umane, legionarismul a constituit, din punct de vedere spiritual, o adevărată preparatio pentru martiraj. Aceasta rezidă în comportamentul legionarilor din temnițele comuniste, unde au dat măsura valorii lor.

Totuși, cele mai luminoase și numeroase figuri ortodoxe din spațiul recluzionar au fost legionare12. Pentru toți aceștia, educația în spiritul legionar a fost hotărâtoare în încercările ulterioare. Este vorba de educația dobândită în cadrul Frățiilor de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare care forma elita în urma unui proces de metanoia; cele mai bune elemente selectate13 din rândul tinerilor performanți din liceu, erau educate în cultul cinstei, credinței, al muncii – deveneau adevărați membri ai Bisericii (creștini practicanți) –, al onoarei, al atruismului, al iubirii de neam și de jertfă pentru Hristos. Deci, formarea acestor tineri se sprijină pe principiile creștine care modelează caracterul uman. De altfel, comportamentul creștin al legionarilor din universul concentraționar comunist rezidă în aceste principii.

Între 1941-1944, o dată cu întemnițarea lui la Aiud, Valeriu Gafencu făcea parte din grupul misticilor, sub patronajul a doi avocați: Traian Trifan et Traian Marian, autorități incontestabile în lupta împotriva comunismului. Acest grup cuprindea personalități precum: părintele Vasile Serghie, Anghel Papacioc, viitorul călugar Arsenie, Ion Schiau, Virgil Maxim, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulian Bălan, Constantin Pascu, Ioan Ianolide, Constantin Dumitrescu, supranumit fachirul, viitorul monah Marcu, Alexandru Ștefănescu, viitorul monah Atanasie, George Popescu Glogoveanu și mulți alții. Acest grup nu se diferenția cu nimic – ierarhizare, reguli sau organizare – de ceilalți deținuți. Era o apropiere spontană a oamenilor care aveau afinități și năzuințe spirituale comune.

În practica sa recluzionară, în experiența sa, „Valeriu Gafencu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanța duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om și Dumnezeu. Acest urcuș direct la Hristos, ca intrarea în propria-ți casă, unde legile și regulile comportării și manifestărilor proprii numai ție te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puțini din cei ce l-au cunoscut au reușit la început să-l și înțeleagă”14.

Această libertate în spirit de care vorbește Apostolul Pavel, era definitorie pentru Valeriu Gafencu. Valeriu Gafencu, „un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca și cum își aveau rădăcina într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune și efort de control moral. Era ca un frate mai mare: încercam să mă țin de pulpana hainei lui pe drumul cunoașterii și trăirii în Hristos”15.

Prezența lui Valeriu Gafencu impunea „respect, respect pentru frumusețea adevărurilor exprimate la nivelul de înțelegere al fiecăruia”; cuvântul lui „te scotea din timp și te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferința și acceptând-o ca pe un dar mântuitor”. Valeriu Gafencu întrupează „luptătorul creștin care se află în același timp și pe muntele suferinței (lepădarea de patimi, stadiul purgației) și în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) și în mlaștina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conștient, subiectiv și acceptată nu cum voiesc eu, ci cum voiești Tu, stadiul unitiv, desăvârșirea). Prezența lui dădea încredere oricărui suflet, conștientizândându-i dorința de înălțare duhovnicească spre desăvârșire”16.

Valeriu Gafencu era asemenea unei flăcări de lumină care ardea intens în fața tuturor; el nu se dăruia aproapelui său, ci își sacrifica viața pentru acesta. „Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: Dacă îți dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l și pe cel stâng, dacă îți ia haina, dă-i și cămașa, dacă te silește cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două; iubiți pe vrăjmașii voștri  și nu este mai mare dragoste decât să-și pună cineva viața pentru prietenii săi, la Valeriu era așa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulți i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar… Ceea ce a făcut și ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenție, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toți cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt17.

Dintre închisorile comuniste, Pitești ocupă un loc special. Această închisoare a devenit faimoasă prin atrocitățile abominabile care s-au petrecut aici o dată cu desfășurarea experimentului diabolic numit reeducare. Valeriu Gafencu nu a stat mult la Pitești, fiind transferat la Văcărești și apoi la Târgu-Ocna, înainte ca experimentul Pitești să fie aplicat la maximum. O încercare de reeducare va avea loc la Târgu-Ocna, dar ea va fi împiedicată printr-un concurs de împrejurări, un rol major avându-l atitudinea deținuților care se aflau sub influența lui Valeriu Gafencu.

Această experiență a reeducării vizând capacitatea odioasă de a distruge ființa umană – o experiență fără precedent în contextul sud-est european – consta într-un program metodic în mai multe etape. Închisoarea din Pitești era destinată întemnițării studenților, majoritatea legionari. În prima etapă, deținuții aveau parte de un regim aparent lejer. Totul se schimbă brusc, trecându-se la un regim de exterminare. Gardienii devin mai duri, acordând pedepse aspre deținuților pentru culpe imaginare. Regimul alimentar se agravează, deținuții primind minimul de hrană pentru a nu sucomba. Loviturile, frigul, foamea diminuează rezistența fizică și morală. Toate aceste măsuri făceau parte din etapa pregătitoare astfel încât în momentul declanșării reeeducării, deținuții, epuizați, să fie cel mai ușor învinși.

Un grup de deținuți proveniți de la închisoarea din Suceava, sub conducerea lui Eugen Țurcanu, a fost adus la Pitești. Țurcanu, instrumentul de punere în aplicare al reeducării, va deveni celebru pentru crimele și torturile comise la Pitești, și apoi la Gherla. Trebuie să precizăm faptul că reeducarea a fost concepută la cel mai înalt nivel, la Ministerul de Interne18. De altfel, în momentul final al acestei experiențe, Țurcanu și grupul său au fost executați de puterea comunistă drept țapi ispășitori. În realitate, adevărații vinovați, cei care au comandat reeducarea, nu au fost niciodată condamnați.

Torturile erau dozate și încetau în clipa în care deținutul era gata să moară. Aceste torturi variau: lovituri, lipsa hranei, obligația de a sta într-o poziție fixă timp de 17 ore pe zi – cu picioarele alungite orizontal, cu mâinile pe genunchi și cu trupul la 90o –, gardianul intervenind printr-o lovitură de baston dacă se întâmpla vreo mică mișcare. Scabrosul atingea cote inimaginabile: deținuții trebuiau să consume propriile excremente și să bea din propria urină și din apă sărată pentru a le fi foarte sete. Cei care cedau trebuiau să-și facă demascarea, adică trebuiau să declare tot ceea ce au omis în timpul anchetei; trebuiau să-și trădeze camarazii și chiar pe gardienii care manifestaseră o conduită umană față de ei. În plus, pentru ca distrugerea să fie completă, fiecare trebuia să insulte, în fața tuturor, memoria celor dragi (părinți, frați, soție, prieteni) mergând până la abjurarea credinței (Dumnezeu, Sfânta Treime, Sfânta Fecioară, Sfinții).

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, o figură exemplară a martirajului românesc și a rezistenței anticomuniste, care a trecut el însuși prin experiența Piteștiului, exprimă un adevăr de necontestat: pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat la Pitești, trebuie să te ridici dincolo de fapte pentru a accede la sursele răului, la mecanismele interioare ale perversiunii și la dimensiunea sa metafizică. Aici s-a dat lupta între Bine și rău, călăii și victimele nefiind decât niște simple instrumente. Este o experiență diabolică care a avut loc în România într-un mod mult mai intens decât oriunde.

Singura arma de care dispuneau Valeriu Gafencu și camarazii săi în acest univers al terorii era, potrivit tradiției scripturistice, rugăciunea.

„Rezistența persoanei devine mai slabă, ea este atacată cu imagini mentale și senzoriale, și dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat și devine dorință, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând războiul nevăzut și în planul sensibil. Foarte curând, dorința devine plan și este gata de înfăptuire practică. Lupta este mai ușoară în stadiul gândului și devine tot mai dificilă și cu mai puține șanse de biruință în stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei și voința de a rezista se micșorează. O asemenea analiză nu putea fi făcută de acești tineri decât numai prin prezența Duhului Sfânt, care i-a asistat pe toată durata vieții lor în închisoare”19.

În februarie 1950, Valeriu Gafencu sosește cu grupul său de deținuți la închisoarea din Târgu-Ocna, înființată „la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiative unei domnițe din familia boierească Ghica-Comănești, îngrozită de traiul osândiților la muncă silnică în ocnele de sare din apropiere”20.

Destinată inițial osândițiilor la muncă silnică – era o ocnă de sare –, Târgu-Ocna a devenit închisoare, având regim de sanatoriu pentru deținuți. Aici se va consuma actul de martiraj propriu-zis al lui Valeriu Gafencu. Ajungând la Târgu-Ocna, via închisoarea Văcărești, Valeriu Gafencu reușește să evite exterminarea de la Pitești din cauza unei complicații pulmonare. De aceea, el a fost trimis la Târgu Ocna pentru o asa-zisă recuperare. După regimul de exterminare din Aiud, Târgu-Ocna reprezenta pentru Valeriu Gafencu un adevărat paradis: beneficia de o hrană cvasi-consistentă, de libertatea de a se mișca dintr-o celulă în alta, de a se plimba în curtea închisorii, de a discuta cu alți deținuți.

„Dacă Piteștiul și reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu, povârnit în sine și transformat în fiară pentru semeni, Târgu-Ocna se află la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălțare creștină, de dragoste și jertfă, unică în istoria Gulagului românesc. Târgu-Ocna a fost un Pitești pe dos”21.

În pofida maladiei sale, Valeriu Gafencu era sufletul atmosferei spirituale de la Târgu-Ocna, întărind pe toți camarazii săi prin puterea harului său. Practicând isihasmul – școala spiritualității ortodoxe, fondată pe contemplația și invocarea reiterată a numelui lui Iisus, reprezentată, în principal de Sf. Grigorie Palama –, Valeriu Gafencu propunea singura metodă soteriologică împotriva infernului închisorilor comuniste, rugăciunea minții și a sufletului, o posibilitate de a se uni cu Hristos. Prin Taina spovedaniei ;i a împărtășaniei, ființa umană cunoaște purificarea, dobândind stadiul desăvărșirii spirituale. De fapt, este vorba de a îndeplini învățătura hristică prin punerea în aplicare a practicii creștine, în sensul tradiției patristice.

Cel mai semnificativ gest creștin al lui Valeriu Gafencu a fost, fără îndoială, salvarea vieții pastorului de origine evreiască, Richard Wurmbrand. Unii bolnavi au primit din partea familiei lor medicamentul salvator, streptomicina, care vindeca complicațiile pulmonare. Leonida Stratan, unul dintre deținuții care s-a vindecat datorită acestui medicament, l-a cedat lui Valeriu Gafencu care se găsea într-o stare gravă. Acesta l-a primit și, la rândul său, în pofida argumentelor și a opozițiilor camarazilor săi, l-a cedat pastorului Wurmbrand. Astfel, pastorul a fost salvat cu prețul vieții lui Valeriu Gafencu, care a murit la 18 februarie 1952.

Acest om care trăia pentru Hristos, Valeriu Gafencu este un simbol al martirajului creștin, nu model de viață, „nu prin intenție, ci prin trăire”.

„Ultimii ani de viață ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniță, foame, frig, prigoană, umilință, teroare, izolare, boală, prăbușirea unor credincioși și nașterea altora, un sfârșit care a venit lent, chinuitor. Suferința sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus și a ajuns la biruința din urmă. Strălucirea sfinților este reală și de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârșitul vieții. Deși murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu”22.

Așa cum foarte bine sublinia Ioan Ianolide, unul dintre apropiații de suflet ai lui Valeriu Gafencu, o altă conștiință trezvitoare și jertfitoare a lui Hristos, „testamentul pentru cei apropiați a fost însuși Testamentul Domnului Nostru Iisus Hristos, precum și aceste cuvinte: Eu plec acum, și chiar dacă viața mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaș credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniță. Sunt cutremurat și fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiți niciodată Biserica, chiar dacă veți întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creștinătatea are noi martiri și cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu și umplere de sine și plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulțumesc pentru toate, El trebuie slăvit și lăudat acum și în vecii vecilor23.

  Cu toate că Valeriu Gafencu „a fost sufletul familiei spirituale din Tg. Ocna, ar fi totuși greșit să credem că atmosfera de aici i se datorează exclusiv. Dumnezeu a rânduit în jurul lui multe suflete alese, fără de care această lucrare duhovnicească nu ar fi izbutit. Frumusețea și particularitatea celor petrecute la Târgu-Ocna constă – dincolo de figurile excepționale care pot fi evocate individual – tocmai în aspectul acesta de comuniune, de împreună lucrare la care fiecare a adus după puteri – dar cel mai adesea peste puteri! – partea sa de jertfă. Pentru lumea noastră atât de absurd divizată, înainte de orice, Târgu-Ocna este o lecție de viață creștină, trăită în comuniune. De altfel, gândul unei comunități creștine – pornit eventual de la experiența comunitară de la Târgu-Ocna – l-a urmărit pe Valeriu în ultima perioadă a vieții. Conștiința păcatului și lucrarea de pocăință nu l-au făcut să se cufunde ursuz în sine, uitând de ceilalți, ci, prin harul care s-a sălășluit în suflet, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă”24.

Valeriu Gafencu a încercat să definească, pe baza unor principii, fundamentele și aspirațiile unei comunități spirituale după modelul de la Târgu-Ocna. Acestea sunt principiile trăirii creștine: principiul dragostei, principiul cinstei sufletești, principiul educației, principiul rugăciunii, principiul unității, principiul ascultării, principiul libertății, principiul sfatului ecumenic, principiul comunității, principiul băii sufletești, principiul jertfei permanente, principiul cunoașterii. În fond, acestea sunt principiile care asigură unitatea creștină, în duh, și nu în formă (inclusiv actualul sincretism și ecumenismul), principiile unei „elite harice” care trăiește pentru Hristos, aspirând la Înviere25

Nu este vorba de criza de Dumnezeu sau de criza credinței, ci de criza libertății conștiinței umane. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, și-au golit sufletele, au exacerbat senzualismul, lăsându-se pradă orgoliului materialismului și al ateismului. Modul în care Sfinții din secolul XX au pierit est mult mai draconic, exhaustiv și abominabil decât ceea ce s-a întâmplat cu martirii din primele secole din catacombe. Chiar dacă milioane de creștini nu au fost în secolul XX la nivelul spiritual al celor din catacombe, sfințenia și martirajul din perioada contemporană sunt mai mari decât niciodată prin intensitatea și formele lor de manifestare. Dușmanii creștinismului, care au provocat martirajul, încearcă acum să-l mascheze și să îl ducă pe Hristos în uitare. Au reușit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinți și martiri.

Singura modalitate de a depăși această criză a fost și rămâne întoarcerea la Hristos și la învățătura Lui, potrivit exemplului martirilor români din închisorile carlisto-antonesciano-comuniste.

Nu putem trece pur și simplu peste moartea lui Valeriu Gafencu sau a orcărui alt martir; cine vrea să se bucure de o clipă de plenitudine trebuie să se oprească asupra morții acestui Sfânt din închisorile comuniste, model restituit în cuvinte simple de lucrarea exemplară a lui Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos.

„Valeriu Gafencu a avut până în clipa morții conștiința vie și sfântă că el moare pentru Hristos: În primul rând, gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. El nu numai că a avut conștiința morții sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat și cunoașterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morții. Să ne cutremurăm toți!”26.

Studiul martirajului românesc în închisorile comuniste în secolul XX reprezintă o restituire a istoriei noastre recente, un capitol esențial al rezistenței anticomuniste. Acest fenomen al martirajului românesc în închisorile comuniste sau în cadrul Mișcării de Rezistență Armată din munți, un fenomen unic în contextul sud-est european prin intensitatea și durata sa, dovedește o dată în plus excelența unei elite creștine care a optat pentru sacrificiul suprem în lupta cu diavolul, incarnat de ideologia comunistă, ilegală și criminală. A recunoaște și a respecta toți acești sfinți și martiri, adevărate modele de viețuire, înseamnă a asuma o moștenire exemplară pe care trebuie să se sprijine fundamentele unei identități solide și sănătoase.

[1] Cf. La geste du sang, textes choisis et traduits par A. Hamman, Paris, Librairie Arthème Fayard, 1953.

[2] Utilizăm interpretarea specifică a Mitropolitului Nicolae Mladin care, în teza sa despre Asceza și mistica paulină (1946), dă o replică riguroasă, nepolemică faimoaselor monografii dedicate misticii pauline în Apus prin catolicul A. Wikenhauser (1928) sau prin protestantul A. Schweitzer (1930).  A se vedea în acest sens contribuția lui Nicolae Mladin, Asceza și mistica paulină, ediție îngrijită și prefațată de Pr. Prof.dr. Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 1996, pp.155-163.

3 Nicolae Mladin, Asceza și mistica paulină, ediție îngrijită și prefațată de Pr. Prof.dr. Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 1996, pp.155-156.

4 Cf. Anselm Stolz, Theologie der Mystik, Regensburg, Pustet, 1937, apud Nicolae Mladin, L’ascèse et la mystique paulinienne, édition soignée et préfacée par Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 1996, p.163.

5 A se vedea Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990  sau Mihail Sturdza, România sau sfârșitul Europei,  Paris-Alba Iulia, Fronde, 1994, pp.243-267.

6 Anton Semenovitch Makarenko (Biepolie, Ucraina, 1888 – Moscova 1939), pedagog sovietic care s-a dedicat educației și readaptării adolescenților.

7 Cf. Intelectualii și Mișcarea Legionară. Mari conștiințe românești, București, Editura Fundației Culturale Buna-Vestire, 2000, pp.123-124: Valeriu Gafencu (1921-1952), „născut în Basarabia, comuna Sângerei din județul Bălți, fiul lui Vasile Gafencu, deputat în Sfatul țării din Basarabia, care votase în unirea Basarabiei cu patria mamă. În 1940, când Basarabia era ocupată de URSS, Vasile Gafencu își trece familia peste Prut și se reîntoarce pe pământul natal, la datorie. Este arestat de sovietici, deportat în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde moare după un an. Valeriu Gafencu urmează Liceul Ion Creangă din Bălți și apoi Facultatea de Drept din Iași, unde s-a refugiat. În 1941, sub dictatura antonesciană, este arestat, la numai 20 de ani ca legionar conducător al unui grup al Frățiilor de Cruce. Este condamnat la 25 de ani muncă silnică. Având o înaltă concepție creștină, suportă cu seninătate chinurile la care este supus. În 1945, după venirea comuniștilor la putere, refuză să semneze cererea de eliberare condiționată și rămâne în închisoare, în continuare… Duce o viață de adâncă cucernicie sufletească și dăruire pentru frații săi de suferință, indiferent de etnia și confesiunea religioasă… Bolnav grav de TBC și inimă, din cauza condițiilor inumane la care a fost obligat să trăiască în Zarca Aiudului și Pitești, refuză îngrijirea medicală condiționată. Se stinge la 18 februarie 1952, în spitalul penitenciarului din Târgu Ocna”.

8 Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p.133.

9 Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor din România, studiu, mărturii ale camarazilor săi de suferință și corespondență, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Nicolae Trifoiu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1998; Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, Editura Christiana, 2006

10 A se vedea, de pildă, Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, 5 volume, București, Editura Albatros, 1992.

11 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Sibiu, Editura Totul pentru Țară, 1936, p.299: „O altă caracteristică a începutului nostru, în afara lipsei de bani, a fost lipsa de program. Noi nu am avut niciun program. Și acest fapt va naște desigur un mare semn de întrebare. Organizație politică fără niciun program izvorât din rațiune, din capul unui om sau al mai multora? Dar nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci cei ce simțeam la fel. Nu cei ce aveam același fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeași construcție sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeițe – Rațiunea – va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca și disprețui, o vom pune acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu și a rosturilor vieții. Dacă nu aveam, așadar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete și EL ne insufla puterea nebiruită a credinței”.

12 În martirologiul publicat la editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Martirii pentru Hristos din România în timpul regimului comunist, legionarii au reprezentat procentul majoritar. Aceasta este evidența indeniabilă.

13 Principiile riguroase de selecție și educație sunt incluse în Îndreptarul Frăției de Cruce redactat de Gheorghe Istrate, o figură semnificativă a Legiunii.

14 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a doua, București, Editura Antim, 2002, p.181.

15 Ibidem, p.110.

16 Ibidem, p.182.

17 Ibidem, p.183; p.185.

18 Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în „Memoria”, nr.4/2000, pp.102-107. În memoriile sale, Mihai Timaru vorbește de o vizită secretă – după arestare – a lui Eugen Țurcanu la Moscova; în acea perioadă, acesta ar fi fost instruit în ceea ce privește reeducarea.

19 Gheorghe Calciu Dumitreasa, Introducere, la volumul lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, Christiana, 2006, p.9.

20 Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2007, p.123.

21 Ibidem, p.126.

22 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, Christiana, 2006, p.222.

23 Ibidem, p.223.

24 Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2007, p.255.

25 Ibidem, pp.256-260.

26 Gheorghe Calciu Dumitreasa, Introducere, la volumul lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, Christiana, 2006, pp.12-13.

 

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Virtutea naţionalismului (3)

Subiectul următor

Sub imperiul necesităţii: „noua normalitate” a epocii post-corona

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din