Virtutea naţionalismului (3)

Note după „Virtutea naţionalismului” de Yoram Hazony. Naţionalism versus liberalism

După cel de-al Doilea Război Mondial, principiile ordinii protestante antebelice, fundamentate pe dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare, nu au mai fost restaurate, iar soarta lor a devenit incertă. A fost abandonat atât primul principiu, după care familia şi recunoaşterea publică a divinităţii sunt instituţii susţinute de o guvernare legitimă şi cerinţe minime pentru o societate justă. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi cel de-al doilea principiu, al salvgardării independenţei naţiunilor drept cea mai eficientă barieră împotriva tiraniei unui imperiu universal. Culminarea acestei atitudini o reprezintă reconstituirea unei Europe multinaţionale şi tendinţa identificării puterii Americii cu o nouă ordine mondială menită să depăşească independenţa naţiunilor.

Presiunile asupra vechii orânduiri politice protestante au venit în principal din partea liberalismului, alternativă care a început să se manifeste sub forma unei construcţii liberale a vestului. Spre deosebire de vechea construcţie protestantă, situată în câmpul de tensiune a două principii de inspiraţie biblică, libertatea naţională şi minima moralia a guvernării legitime, construcţia liberală are la bază un singur principiu, cel al libertăţii individuale. Sursa fundamentală de inspiraţie o constituie manifestul liberal al lui John Locke, „Second Treatise of Government”, scris în 1689. Conform acestuia, toţii indivizii sunt născuţi într-o stare de libertate şi egalitate perfectă, ei urmărind binele propriu în virtutea unui contract social. Deşi intenţia lui Locke a fost de a consolida astfel construcţia protestantă, viziunea sa este una reducţionistă şi abstractă, care ignoră anumite dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane. Contractul social e bazat pe opţiuni pur raţionaliste, care ignoră moştenirea şi loialităţile la adresa unor valori de ordin etnic sau religios. Teoria sa trece cu vederea tocmai elementele care asigură liantul fundamental al unei societăţi.

Adevărul e că familia, relaţiile din cadrul ei, cele dintre diferitele generaţii, nu sunt rezultatul unui contract. După cum nici statul nu e doar atât, ci e bazat pe anumite loialităţi comune, pe tradiţii transmise de la o generaţie la alta, pe o memorie istorică comună. În schimb Locke reduce viaţa politică la năzuinţa consensuală a indivizilor de a-şi afirma viaţa şi de a-şi păstra şi spori proprietatea. El expune viziunea utopică a unei lumi care, deşi nu s-a intenţionat astfel, face ca ordinea protestantă să devină superfluă şi care stă la baza oricărei teorii sau program de tip liberal. Numai că aceste teorii sunt incapabile să explice existenţa graniţelor dintre naţiuni altfel decât un rezultat al naturii umane corupte şi vicioase. Ca atare, ele se adresează unei umanităţi abstracte, în care aceste graniţe sunt practic abolite, ele devenind inutile. Autorii clasici ai teoriei liberale din secolul 20, Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek s-au numărat printre susţinătorii de seamă ai unui superstat federal, fără graniţe semnificative între naţiuni.

Treptat, această viziune a fost impusă tot mai mult în detrimentul altora, devenind astfel cadrul incontestabil al lumii politice actuale. Toate dezbaterile din teoria politică, economie sau jurisprudenţă sunt inerente acestei paradigme de tip lockean, care este propovăduită ca şi cum nu ar exista alternative semnificative la ea. Elitele intelectuale occidentale sunt în cea mai mare parte tributare acestui cadru liberal. Odată formate în spiritul acestei paradigme, ele îşi găsesc posturi/slujbe în cadrul unui vast şir de proiecte care îşi asumă remodelarea lumii pe asemenea baze, de la Uniunea Europeană şi ONU la ordinea economică bazată pe dominaţia corporaţiilor multinaţionale. Orizontul lor îngust nu le permite să constate că pot exista opinii alternative inteligente şi decente, ci doar să considere că poţi să fii situat ori de partea corectă a istoriei (adică asemenea lor), ori de partea greşită. Totuşi, spune Hazony, această paradigmă lockeană e o bază insuficientă pentru înţelegerea realităţilor politice, dar alternativele la ea au fost pur şi simplu negate şi suprimate.

Cel mai important aspect în acest sens îl constituie discreditarea naţionalismului. Nu cu multă vreme în urmă, după Primul Război Mondial, principiul independenţei şi autodeterminării naţiunilor era considerat un indicator al spiritului progresist şi generos. A venit apoi catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial, pe care marxiştii şi liberalii au pus-o pe seama statelor naţionale. Mai întâi s-a spus că motivaţia uciderii evreilor de către regimul nazist ar fi constituit-o „naţionalismul” acestuia, pentru a identifica în deceniile postbelice în mod abuziv orice particularism naţional sau religios cu nazismul şi rasismul.

Hazony respinge însă această interpretare. Din cartea sa nu reiese dacă e la curent cu scrierea „Menirea naţionalismului” a lui Horia Sima, publicată în primii ani ai exilului postbelic în limba franceză (există şi o traducere engleză, disponibilă în facsimil în arhivele declasificate ale CIA), dar argumentaţia sa urmează linii similare. Astfel, ambii autori consideră că politica lui Hitler nu a fost una autentic naţionalistă, ci mai degrabă una imperialistă, focalizată pe întemeierea unui imperiu, sau Reich, sub dominaţie germană.  Hazony (el însuşi evreu, nota bene) remarcă faptul că tentativele nazismului de anihilare a evreimii nu sunt consecinţe ale principiului westfalian al autodeterminării naţionale. Ele au fost mai degrabă consecinţele unei politici globaliste, subordonată ţelului întemeierii unui imperiu universal.

În timpul războiului, aceste lucruri erau foarte clare pentru aliaţii occidentali, care evidenţiau în mod constant în propaganda lor faptul că ţelul lor este de fapt restaurarea independenţei şi autodeterminarea statelor europene. În cele din urmă, spune Hazony, apelul la resursele naţionaliste ale Americii, Marii Britanii sau Rusiei a fost elementul decisiv în înfrângerea tendinţelor germane de făurire a unui imperiu universal.

Numai că liberalii occidentali nu au considerat aceste fapte drept semnificative, ei glisând după război înspre concepţia că, în lumina atrocităţilor germane, independenţa naţiunilor nu mai poate constitui o bază pentru o ordine internaţională stabilă. Astfel, conform acestei linii de gândire, răspunsul la răul epocii naziste l-a constituit demantelarea sistemului bazat pe naţiuni independente. Acesta a fost înlocuit cu o Uniune Europeană trufaşă, menită să ţină Germania în frâu, fiind proclamată drept singura alternativă capabilă să aducă pace şi prosperitate în Europa.

Adeziunea la această idee a însemnat demolarea construcţiei protestante care era susţinută de o mare parte a elitelor din spaţiul anglo-saxon. Amestecul militar al SUA în Europa e un alt factor care i-a făcut pe europeni să se lase seduşi de ideea imperiului universal. La o adică, de ce să te ridici pentru independenţă şi autodeterminare naţională, de vreme ce te apără americanii? Se intră astfel într-o  dependenţă care mai implică şi costuri militare reduse pentru ţările vasale. Ele se complac astfel într-o stare de minorat perpetuu, repetând fericite mantra după care desfiinţarea statelor naţionale independente ar fi cheia păcii pe pământ. Dar faptul nu e adevărat. Şi în absenţa UE, prezenţa militară americană ar fi oferit protecţie contra unei potenţiale agresiuni dinspre răsărit şi ar fi garantat pacea în Europa. Exact aceasta e esenţa politicii imperiilor. Ele oferă pacea în schimbul renunţării la independenţă, inclusiv la abilitatea naţiunilor de a gândi şi acţiona în virtutea acestui principiu. Rezultatul e ceea ce vedem în jur. Construcţia protestantă a fost dezavuată, iar cei care îndeamnă la restaurarea instituţiei statului naţional nu sunt văzuţi drept unii care pot consolida temeliile ordinii politice pe care s-au ridicat libertăţile noastre, ci ca unii care promovează întoarcerea la barbarie, la acea lumea veche care a murit în 1945.

Liberalismul actual nu e de fapt altceva decât o nouă formă de imperialism. Adepţii construcţiei liberale susţin la unison viziunea imperialistă a unei lumi în care principiile liberale sunt codificate sub formă de lege cu caracter universal şi impusă asupra naţiunilor, dacă e nevoie chiar cu forţa. Aceasta, spun ei, ne va aduce pacea universală şi prosperitatea. De fapt o asemenea concepţie nu e decât un dogmatism utopic, care consideră că adevărurile ultime despre soarta finală a omenirii au fost demult descoperite şi că nu mai rămâne altceva de făcut decât ca ele să fie impuse pretutindeni.

Pentru un observator obiectiv sunt evidente tendinţele insistente de a impune conformismul unui discurs unic pe linia standardizată a corectitudinii politice. Aceasta constituie o îndepărtare majoră de construcţia protestantă a occidentului, care accepta o diversitate de puncte de vedere politice şi religioase la nivelul ordinii statale. Acest fapt a implicat în trecut tolerarea unor poziţii profund divergente: catolicii au fost nevoiţi să tolereze existenţa regimurilor protestante, monarhiştii pe cea a regimurilor republicane, iar conducătorii preocupaţi de reglementarea strictă a treburilor supuşilor lor au fost nevoiţi să tolereze regimuri care au acordat libertăţi mai extinse. Cui nu-i convenea într-o ţară, se putea muta în alta cu un regim mai pe placul său, acolo unde concepţiile sale erau tolerate sau chiar îmbrăţişate.

În schimb, în cazul unei ordini politice universale, în care un standard unic e menţinut pretutindeni cu forţa, toleranţa pentru diverse puncte de vedere politice şi religioase e sortită fatalmente dispariţiei. Elitele occidentale, ale căror viziuni au suferit o omogenizare agresivă în conformitate cu construcţia liberală, au dificultăţi în a recunoaşte nevoia unei toleranţe la adresa unor puncte de vedere divergente. Astfel toleranţa, asemenea naţionalismului, devine o relicvă a unei epoci trecute. Un exemplu actual ar fi criticile şi calomniile la adresa Brexitului. Din perspectiva construcţiei liberale, unificarea Europei e singura opţiune legitimă la care se poate subscrie, orice altceva este în viziunea acesteia imoral şi ilegitim. Fapt ce dovedeşte incapacitatea ei de a respecta şi cu atât mai puţin de a aprecia orice deviere a unei naţiuni care îşi afirmă dreptul la propriile sale legi, tradiţii şi politici.

Având în vedere această evoluţie, Hazony concluzionează că în actuala lume occidentală controversele nu mai pot fi dezbătute în mod deschis. Trebuie să ne gândim de două ori înainte de a acţiona sau de a vorbi ca şi cum ar fi încă în vigoare ordinea protestantă. În absenţa unei toleranţe autentice precum cea a vechii construcţii, opiniile disidente sunt stigmatizate şi ostracizate.

Poziţiile critice la adresa construcţiei liberale nu formează însă un spectru omogen. Care sunt dezideratele acestor oponenţi? Pentru a răspunde la întrebare, Hazony ia drept punct de reper tot construcţia protestantă a vestului, care a fost fundamentată pe două principii. Astfel, cineva poate să se opună noii orânduiri liberale de pe poziţii diverse, fie încercând restaurarea unuia sau a altuia din aceste principii, fie a ambelor.

Astfel, el identifică trei tabere majore de orientare antiliberală.

Prima ar fi opoziţia neo-catolică. Nu este împărtăşită de toţi catolicii, ci doar de aceia care îmbrăţişează o versiune actualizată a teoriei politice a catolicismului medieval. Astfel, ei consideră că legitimitatea unui stat se bazează pe o raţiune universală mai degrabă decât pe Scriptură. Ordinea politică susţinută de aceştia militează pentru avantajele unui regim internaţional, cu caracter creştin, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale în întreaga lume. În practică, acest curent se manifestă mai degrabă prin apărarea punctelor de vedere tradiţionale în privinţa familiei şi căsătoriei, prin opoziţia faţă de avort şi faţă de eliminarea simbolurilor religioase din spaţiul public. Dar în privinţa orânduirii statelor naţionale poziţia e una ambiguă, tinzând mai degrabă către sprijinirea regimului coercitiv al unei legi universale care e impusă peste autoritatea guvernelor naţionale.

A doua concepţie ar fi cea neo-naţionalistă, sau etatistă, care respinge concepţia tradiţională a naţiunii şi caută în schimb să promoveze loialitatea individului la adresa statului. Un asemenea naţionalism tinde înspre ateism şi absolutism şi poate fi privit drept conservator raportat la obiecţiile sale la adresa Uniunii Europene, ONU sau alte organisme supranaţionale, inclusiv la adresa imigraţiei. Dar, pe de altă parte, el se manifestă distant la adresa tradiţiilor religioase naţionale, nu conştientizează sursa biblică a propriului naţionalism şi nici rolul decisiv al standardelor morale biblice în înfrânarea exceselor indivizilor dar şi a statelor deopotrivă. Pe scurt, e vorba de un naţionalism ateu, fără substrat religios.

Pentru Hazony, fapt vizibil din descrierea pe care le-o face, niciuna din cele două poziţii nu se dovedeşte o alternativă reală la liberalism. El se declară adeptul unei a treia poziţii, numită conservatoare sau tradiţionalistă. Aceasta tinde să instituie şi să apere o orânduire bazată pe ambele principii ale construcţiei protestante: atât independenţa naţională, cât şi minima moralia de sorginte biblică pentru o guvernare legitimă. Termenul de „conservator” e folosit într-un sens larg, cu referire la orice mişcare politică menită să protejeze fundamentele construcţiei protestante, recunoscând în aceasta cea mai liberă şi în multe privinţe cea mai de succes ordine politică internaţională care a existat vreodată. Acest fapt poate însemna o diversitate de mişcări, fiecare cu specificul ei, în cadrul diferitelor naţiuni, fiecare bazată pe propria tradiţie constituţională şi religioasă. Un exemplu important îl constituie tradiţia conservatoare anglo-americană, originând din gândirea unor autori ca John Fortescue, John Selden sau Edmund Burke. Aceasta susţine principiul limitării puterii executive, libertăţile individuale, o religie publică bazată pe Biblie şi un empirism istoric care adesea a servit drept factor de moderaţie a vieţii politice în spaţiul anglo-saxon în comparaţie cu alte state. În această tradiţie, actualizată la necesităţile epocii noastre, vede Hazony cea mai utilă şi mai salutară alternativă la imperiul liberal.

Tot aici, credem noi, se încadrează din punct de vedere formal şi naţionalismul de tip creştin, care depăşeşte insuficienţele creştinismului internaţionalist şi ale naţionalismului ateu. În orice caz, regula jocului propus implică respect reciproc şi toleranţă în rândurile unei pluralităţi de concepţii bazate pe fundamente dogmatice posibil divergente.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Decemvirii (2)

Subiectul următor

Moartea martirică în spațiul recluzionar comunist

Cele mai recente din

Decemvirii (2)

Dacă în numărul trecut aţi făcut cunoştinţă cu Decemvirii, acum vom vedea