Anul 1990 ar fi trebuit să însemne pentru România primul an de libertate în care lucrurile să se așeze pe făgașul normal, lăsând repede în urmă moștenirea otrăvită a comunismului și demarând o clară și entuziastă operă de reconstrucție a valorilor și instituțiilor care în decurs de o generație (convențional 30 de ani) puteau conferi demnitate și bunăstare unei națiuni. Acest lucru nu s-a întâmplat și după 30 de ani nu avem nici demnitatea nici bunăstarea dorită, iar dacă există și aspecte în care s-a progresat (mai mult ca și consecință a unor fenomene generale decât ca o strategie coerentă a liderilor noștri) ele sunt cu mult depășite de neîmpliniri și eșecuri, generând o atmosferă de blazare, de împotmolire în propria neputință. Se putea mai mult în acești 30 de ani? Categoric da, și ca dovadă este suficient să vedem evoluția altor țări foste comuniste care s-au despărțit mai hotărât de vechile structuri și mentalități, s-au reintegrat mai rapid în lumea occidentală fără s-o idolatrizeze. Polonia și Ungaria sunt două exemple de la care avem de învățat (cu discernământ și fără să cădem în admirație naivă) dar și țări mai mici ca Slovacia, Croația, etc au avut strategii mai clare decât noi și au știut să ridice capul când a fost nevoie.
Ca să înțelegem cât de greșită (pe termen lung-sinucigașă) a fost direcția impusă României de regimul Iliescu e suficient să ne gândim la Mineriada din 13 -15 iunie de la care se împlinesc luna aceasta 30 de ani. A fost practic actul final al reprimării și confiscării Revoluției din decembrie 1989. A fost pumnul în gură care a zdrobit încercarea României de a respira liber printr-un început de pluralism politic, presă independentă sau măcar libertatea de a-și striga nemulțumirea în stradă… Dacă Occidentul, cu cinismul și ezitările lui, fusese dispus să-l accepte pe Iliescu (ca un comunist moderat de tranziție…), acum era deja prea mult…. România va fi blocată până în ’96 în zona cenușie…ratând startul și pe plan politic și economic, iar apoi se va mișca extrem de greu. Intoxicarea și manipularea populației (în special prin televiziune) au fost cheia succesului FSN- FDSN- PDSR- PSD de a menține puterea în mâinile comuniștilor (sau a fiilor lor) aparent cu acordul națiunii, prin alegeri “libere”. Faptul că după 30 de ani nu a răspuns nimeni pentru morții, răniții, arestații, maltratații și distrugerile din iunie ‘90 arată că de fapt – în ciuda unor jocuri de suprafață – puterea reală în România e tot la ei…
Iar opoziția zisă “de dreapta” a fost și este (cu rare momente vrednice de luat în seamă) prea slabă, lipsită de viziune, incoerentă și cu puțini oameni de valoare (mulți din politicienii actualmente anti- PSD au și ei un trecut comunist sau alte antecedente suspecte, ceea ce a mărit considerabil numărul românilor care refuză să mai voteze, consolidând astfel de fiecare dată procentul PSD, fiindca “ai lor” merg și votează). S-a vorbit și s-a dorit probabil de către unii dintre noi (inclusiv supraviețuitori ai temnițelor comuniste) existența în România a unui partid de doctrină creștin- democrată după un model occidental de succes în perioada postbelică (Germania și Italia – exemplele cel mai relevante, dar și Spania, Belgia, Olanda și Austria au avut periodic la guvernare asemenea partide), dar după eșecul dezastruos al PNȚCD (care în ciuda CD- ului din nume, a avut prea puțină consistență creștină) doar voci izolate din politica românească mai îndrăznesc să vorbească despre identitate, principii și valori. Iar Bruxelles – ul aici nu ne ajută cu nimic, fiindca UE s-a deplasat, între timp, binișor spre stânga…
Din spectacolul tragic – grotesc din iunie 1990 nu au lipsit legionarii. Da, chiar așa! Președintele Iliescu a văzut drapelul legionar pe Ministerul de Interne și a cerut sprijinul armatei! Asta nu este doar o minciună… este chiar instigare la lovitură de stat, după definiție! Ce-o fi fost acolo? Cineva de la Interne refuza să-i execute ordinele aberante? Probabil, se va afla într-o zi…. Cu siguranță însă era un semnal pentru opinia publică internațională, în primul rând pentru țările democratice a căror recunoaștere Iliescu spera să nu o piardă…desigur, Occidentul va ofta nemulțumit văzând ce se întâmplă la București, dar la urma urmei va zice, “ decât o dictatură legionară, mai bine dictatura lui Iliescu, nu-i așa…?” Un prieten șugubăț îi spune tatălui meu pe 15 iunie 1990: “Domnule Vișovan, la București e rebeliune legionară și noi stăm aici și nu facem nimic? “ Eram de față și am râs cu poftă… ”Fantoma” legionară va fi însă folosită ca șantaj politic multă vreme după ’90… și azi cu atât mai mult când legea 217 permite cele mai fanteziste corelații și interpretări abuzive. Ei da,… chiar și faptul că în 2015 Parlamentul României a putut da o asemenea lege arată nivelul pseudo-democrației de la noi… (pe lângă multe alte lacune sau contradicții legislative majore care fac ca țara să fie de fapt neguvernabilă).
Au trecut 30 de ani…. România a fost golită de tineret și de resurse…. nu avem nici azi legi clare și proiecte serioase… dacă se mai fac și lucruri bune ele se datorează românilor anonimi, care muncesc cinstit deși nu-i vede nimeni… și care cu toate dezamăgirile se simt legați de sufletul neamului și de pământul țării, udat de sângele, truda și lacrimile înaintașilor.