Adoptarea de către Parlament a proiectului de lege al senatorului PMP Cristian Lungu prin care în unităţile de învăţământ se interzic „activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași” a stârnit, cum era de aşteptat, revolta taberei progresiste.
După cum se ştie, această ideologie gender este unul din caii de bătaie ai neomarxismului în tentativa sa de dezintegrare a ordinii firii. Ţelul final al acestor transformări revoluţionare este o societate utopică, ca rezultantă a unui program amplu de inginerie socială, din care s-au eradicat toate elementele care au structurat societatea tradiţională: religie, naţiune, familie, mergându-se, iată, până la datul biologic al sexului binar, care ar urma să fie înlocuit cu un gen fluid, divers, asumat conform propriei subiectivităţi.
La prima vedere Marx este aici întors pe dos, căci teza fundamentală a materialismului dialectic marxist este: „Nu conștiința oamenilor le determină ființa, ci, dimpotrivă, ființa lor socială le determină conștiința”. Contradicţia cu ideologia de gen este aici doar aparentă. Realitatea evidentă este că fiinţa biologică (iar nu socială, cum spune Marx) determină conştiinţa de a fi bărbat sau femeie. Teoreticienii diversităţii non-binare a genurilor susţin în schimb că identitatea de bărbat sau femeie este un construct social, o rezultantă a fiinţei lor sociale, care e impregnată practic de mentalităţile moştenite pe firul tradiţiei. Prin recursul la teza după care doar fiinţa socială (iar nu biologia) determină mentalitatea şi psihicul masculin şi feminin, concluzia acestor ideologi e limpede şi situată cu stricteţe pe linia distructivă a marxismului: tradiţia care a generat societatea de până acum trebuie dinamitată. Toate diferenţele etnice, culturale sau chiar de sex trebuie nivelate, societatea trebuie omogenizată până la limita anomiei.
Cu alte cuvinte, transformând lumea la modul radical, aruncând peste bord aşa-zisul balast cultural şi religios moştenit din trecut, se va ajunge în final la acel pretins paradis utopic al unei egalităţi absolute, care e asociată în mod abuziv cu dreptatea perfectă. Mijlocul principal spre a o atinge îl reprezintă o spălare pe creier la nivel planetar, cu aceleaşi scopuri imediate de mutilare a conştiinţelor pe care le-a avut şi îngrozitorul experiment piteştean de acum şapte decenii. Singura diferenţă e că de această dată totul urmează să se petreacă prin mijloace nonviolente.
Totuşi, deşi nu asistăm la violenţe fizice, să ne gândim şi la faptul că printre aceste mijloace se află şi intenţia propagării acestor teorii distructive în şcoli, adică înaintea unor copii sau adolescenţi aflaţi la vârste încă fragede şi ale căror concepţii de viaţă nu sunt încă structurate pe deplin. Expunerea lor la o asemenea îndoctrinare nu poate fi privită altfel decât ca o veritabilă violentare a conştiinţei unor fiinţe neajutorate, care nu au suficiente repere pentru a percepe nocivitatea ideilor care le sunt inoculate. Probabil majoritatea vor respinge în sinea lor astfel de aberaţii, simţindu-se în continuare aşa cum i-a făcut Dumnezeu în momentul conceperii. În schimb, unii cu un psihic mai fragil ar putea fi bulversaţi de astfel de teorii, căutând o aşa-zisă eliberare de frământările care pot apărea la o anumită vârstă în direcţia asumării unui gen diferit de datul lor natural. Posibila alegere s-ar produce dintr-o largă paletă de câteva zeci de orientări posibile.
Copiii ar urma adică să fie supuşi unei veritabile acţiuni de prozelitism care pe de-o parte are drept ţintă „înmulţirea” grupului de oameni care îşi asumă un gen „divers”. Şi chiar dacă aceştia vor fi întotdeauna o minoritate nesemnificativă, grupul-ţintă major e alcătuit de fapt din toţi copiii, sortiţi a fi reeducaţi şi îndoctrinaţi cu asemenea teorii menite să submineze valorile tradiţionale. Cât mai mulţi copii sau adolescenţi îndepărtaţi de tot ce reprezintă firescul moral şi spiritual al vieţii şi educaţi în schimb în spirit „progresist” – iată ţelul real al promovării acestor teorii cu miez totalitar.
Ei bine, proiectul de lege aprobat de Senat are în vedere tocmai protejarea copiilor în faţa unei asemenea acţiuni nocive. E o reacţie firească a normalităţii, dar care a stârnit lamentaţiile progresiştilor. Aceştia invocă o aşa-zisă cenzură şi interzicere a exprimării unor idei în mediul şcolar şi academic. Numai că, dacă citim cu atenţie formularea acelui amendament adăugat la legea învăţământului, putem vedea că el interzice doar acest prozelitism, adică activităţile în vederea „răspândirii” acestei teorii, iar nu referirile la ea. Dacă formularea le apare unora ambiguă, se pot face precizările corespunzătoare. E foarte posibil ca ele să fie necesare, de vreme ce preşedintele ţării, a cărui poziţionare în acest conflict ideologic dintre tradiţionalism şi progresism s-a manifestat limpede încă de pe vremea eşuatului Referendum pentru Familie, a anunţat că nu va promulga acest proiect de lege.
Până când vom şti care va fi soarta lui finală şi dacă, sau în ce măsură, acesta va fi modificat sau nu, merită făcute câteva observaţii pe marginea reacţiei victimizante a unei părţi a comunităţii academice. Astfel, într-un comunicat emis în numele Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, se susţine că „Dincolo de varietatea opțiunilor ideologice, din punctul nostru de vedere problema majoră în acest caz este că, prin formulările vagi ale legii, pe lângă punerea sub semnul întrebării a unor programe/cursuri/cercetări/specializări universitare deja existente, o teorie academică poate deveni interzisă prin lege! Dar o teorie academică se testează academic și supraviețuiește sau dispare în urma acestor teste derulate în condiții etice, nu altfel!”
Am arătat deja că din textul de lege nu se poate deduce interzicerea unei teorii academice, ci doar a prozelitismului în numele ei. La nevoie, se poate reformula cu precizările de rigoare.
Dar să vedem cum stă de fapt realitatea cu aceşti corifei ai corectitudinii politice, care atunci când au ocazia, adică de cele mai multe ori, practică ei înşişi cea mai cruntă cenzură. În schimb, atunci când le sunt puse beţe în roate, se autovictimizează cu lacrimi de crocodil şi ţipă ca din gură de şarpe, invocând un aşa-zis atentat la adresa autonomiei universitare şi a libertăţii academice.
Personal cred că aceste principii trebuie susţinute cu orice preţ şi că statul nu le poate limita prin legi restrictive. Aşa trebuie să fie. Orice teorie care pretinde a lărgi orizontul cunoaşterii umane trebuie dezbătută în mediul academic. Adevărul ei se validează sau se infirmă în urma unor schimburi de idei obiective şi controverse argumentate.
Cum stau însă lucrurile?
O primă întrebare care s-ar cuveni ridicată acestor doamne/domni/diverşi: e oare mediul academic caracterizat de astfel de dezbateri oneste şi lipsite de prejudecăţi? Sunt oare acceptate publicaţiile, tezele de master sau de doctorat care, în spiritul obiectivităţii, ar ajunge la concluzii contrare dogmei oficiale? Nu cumva teoriile care aduc argumente împotriva acesteia sunt supuse la o cenzură de cea mai cruntă speţă? Nu sunt mai toate catedrele din domeniile ştiinţelor sociale şi politice din universităţile de la noi şi din occident ocupate de adepţi ai stângismului neomarxist şi ai corectitudinii politice? Care în ultimele decenii pur şi simplu au epurat pe scară largă, mai ales prin presiuni de tip totalitar şi prin etichetări abuzive, iar nu prin puterea argumentului, toate persoanele a căror orientare contravine curentului dominant?
Iar acum tocmai aceşti cenzori ţipă că sunt … cenzuraţi?
Cum spuneam, aceşti doamne/domni/diverşi sunt liberi să studieze teoria în care cred (sau care le aduce surse de finanţare). Dar tot în numele aceleiaşi libertăţi academice, dacă acest principiu ar fi luat cu adevărat în serios şi nu doar invocat de circumstanţă, ar trebui să-şi găsească atunci locul şi opiniile contrare. Să asistăm adică la o veritabilă dezbatere ştiinţifică, iar nu la impunerea agresivă a unei agende propagandistice. Din păcate, exemple în acest sens trebuie căutate cu lupa, şi nici atunci nu putem fi siguri că le vom găsi. Aceasta pentru că de fapt toată această teorie de gen nu e altceva decât o ideologie deghizată în pseudoştiinţă, fiind unul din instrumentele menite să ducă la o transformare socială pe linie neomarxistă.
Ca să ne convingen că aşa stau lucrurile, e suficient să urmărim traseul „profesional” al absolvenţilor unor studii cu un profil care se revendică de la teoria de gen. Care le este perspectiva profesională, rolul lor în societate? Şi, mai ales, care le e utilitatea publică?
Răpunsul evident e unul singur: vor fi activişti pentru propaganda de tip gender. Aceştia se vor înregimenta astfel într-o veritabilă armată spre a duce o amplă acţiune de prozelitism. De exemplu ei ar fi cei care ar urma să le explice copiilor din şcoli cum vine treaba cu fluiditatea genurilor.
Dacă acest lucru ar fi oprit prin lege –şi ar trebui să fie astfel- atunci ei nu ar mai avea o bază solidă. Vor putea face propagandă prin medii, prin acţiuni publice sau pe unde doresc şi pentru cei care doresc să-i asculte, dar întotdeauna se va şti că accesul în şcoli le este oprit. Asupra lor va plana în permanenţă un dubiu şi eticheta de „controversat”, care îi va limita drastic în atingerea scopurilor lor reale.
Oamenii care nu şi-au pierdut dreapta judecată vor şti întotdeauna să discearnă cum stau lucrurile, dar unii semeni au poate nevoie de o orientare venită chiar din partea legislaţiei statului.
Iată care este miza reală a acestui proiect de lege şi a dezbaterilor din jurul său.