Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată […]
(Eminescu, Doina)
Nu doar Moldova, întreaga suflare românească a auzit în adâncul inimii chemarea din mormânt a părintelui Iustin Pârvu, marele voievod al ortodoxiei, la şapte ani după trecerea lui la cele veşnice. Români de pretutindeni, bărbaţi, femei şi copii, din toate categoriile sociale, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în strai naţional şi purtând steaguri, au venit pe 13 iunie la Petru Vodă, la slujba de pomenire a sfântului. Oamenii au început să sosească de vineri, iar sâmbătă dimineaţa maşinile curgeau în şir neîntrerupt spre mânăstire, încât poliţiştii abia mai pridideau să dirijeze circulaţia spre locurile de parcare, încetinită din cauza mulţimii care urca pe jos ducând flori şi prinoase pentru parastas. Curând automobilele au împânzit întreg spaţiul larg din faţa mânăstirii, până departe, pe drumurile ce duc înspre pădure şi stână.Era imposibilă estimarea numerică a lumii adunate acolo, de ordinul miilor. La mormântul sfântului părinte se formase o coadă de câteva sute de metri, pe mai multe rânduri, aşa cum vezi doar la Cuvioasa Parascheva de la Iaşi, ori la Cuviosul Dimitrie cel Nou.
Pelerinajul a continuat, de altfel, şi în zilele următoare, până pe 16 iunie. Pomenirea părintelui Iustin a fost, fără îndoială, o manifestare naţională unică, aşa cum a fost şi îngroparea lui, de excepţională anvergură, o manifestare a identităţii naţionale, biruitoare asupra pandemiei, asupra oricărei spaime; cornul României profunde ridicat împotriva globalizării.
Înainte de asta, multă vreme ne-am tulburat, întrebându-ne dacă sfântul va fi dezgropat şi dorind acest lucru din tot sufletul. Deşi deshumarea nu ar fi însemnat nicio abatere de la dreptul canonic, nu s-a făcut: descoperirea trupului neputrezit al sfântului ar fi adus după sine o schimbare radicală, mânăstirea Petru Vodă ar fi devenit un loc de pelerinaj comparabil cu biserica mitroplitană din Iaşi sau cu cea patriarhală din Bucureşti, dacă nu, mai important. Am fi avut în raclă aurită moaştele unui sfânt român, Iustin cel Nou şi ne-am fi închinat la ele, după cum ne închinăm la cele ale sfinţilor veniţi la noi din Epivata, ori din Trapezunt. Ne-am fi mângâiat astfel de faptul că Sfânta Teodora de la Sihla a rămas la ucraineni, iar Sfântul Antipa de la Calapodeşti, în mânăstirea Varlaam a ruşilor. Pământul acoperă încă sfintele lui moaşte, aşa cum încă acoperă sfintele moaşte ale atâtor necunoscuţi mărturisitori din temniţele comuniste, spre mulţumirea duşmanilor lui Hristos, însă nădăjduim că, atunci când o să vrea Dumnezeu şi sfântul, el se va înălţa din mormânt pentru închinare, cu sau fără voia noastră. Pentru că şi cât timp a fost cu noi, duhul părintelui s-a înălţat în lumină din întunericul minei de la Baia Sprie.
La Sfânta Liturghie arhierească nu a oficiat preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, nici înalt preasfinţitul Teofan, mitropolit al Moldovei, ci preasfinţitul Ignatie, episcopul Huşilor, alături de un sobor numeros de preoţi. Mulţi dintre preoţii sosiţi, monahi şi monahii stăteau laolaltă cu mirenii în incinta sfântului lăcaş şi dincolo de ziduri. Era destulă lume privind din depărtare, de pe dealul unde păşteau vitele. Erau chiar şi primari din diferite localităţi, oficialităţi, judeţene sau nu. Cu toţii ne-am rugat în pace pentru sfântul părinte: oamenii, animalele, părsările, copacii. Iar el ne asculta ruga din cer. După „să luăm aminte sfintele sfinţilor”, la îndemnul ierarhului, am rostit într-un glas, minute în şir, rugăciunea lui Iisus, şi ecoul rugăciunii a fost preluat de munţii inundaţi de lumină. Cuvântul de învăţătură al preasfinţitului, remarcabil prin simplitatea profundă şi prin căldura sufletească, a evocat dimensiunile esenţiale ale personalităţii părintelui Iustin. La final, mulţumind tuturor, părintele stareţ Hariton i-a dăruit, din partea obştei, episcopului de Huşi, icoana Sfântului Ignatie Teoforul.
După parastas s-au aşternut mesele îmbelşugate, în curtea mânăstirii şi la trapeze. Oamenii au primit mii de pachete, pregătite de cele două mânăstiri, Petru Vodă şi Paltin, mânăstirea de maici, şi de mai multe instituţii din judeţ, în afară de pomenile făcute personal de către credincioşi. Spunea sfântul părinte Iustin că fiecare din cei veniţi la pomenirea lui să nu plece acasă fără măcar un pachet, dacă nu două.
Duhul părintelui, însă, trebuie cunoscut şi urmat în întreg adevărul său, fără învăluiri care să nu deranjeze pe unii şi pe alţii. Credincioşii au participat la această minunată pomenire din iubire şi recunoştinţă, dar numai cei ce îi urmează în duh sunt cu adevărat fii, aluatul ce dospeşte toată frământătura, germenile renaşterii naţionale. Nu poţi să înţelegi acest duh făcând abstracţie de Mişcarea Legionară, despre care părintele Iustin spunea că este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu poporului român (mărturia părintelui Ioan Şişmanian, unul dintre ucenici). Creştinismul lui este unul de luptă, de jertfă şi de iubire nelimitată pentru neam, or acestea sunt coordonatele morale fundamentale ale Mişcării Legionare, ale Frăţiilor de Cruce în cadrul cărora s-a format părintele la tinereţe. Nu ştiu dacă e vorba de aceeaşi măsură, dar cu siguranţă părintele Iustin Pârvu a avut de la Dumnezeu aceeaşi putere şi acelaşi dar ca şi Căpitanul, de a mişca sufletele oamenilor. Ei sunt din aceeaşi plămadă.Iar noi vom fi ai părintelui numai dacă vom fi gata în orice clipă să ne punem viaţa pentru Hristos şi pentru neam.
