Naţionalismul anticomunist al popoarelor europene – context şi geneză

În urmă cu un secol, după încheierea Primului Război Mondial, comunismul depăşise faza ideologiei de salon şi a revoluţionarismului de nişă şi începuse să-şi exercite cu brutalitate teroarea împotriva popoarelor europene. Intenţia declarată era de a acapara peste tot puterea, aşa cum se întâmplase deja în Rusia. Un val de ură distructivă a fost îndreptat în primul rând împotriva elementelor care generează valori şi definesc o identitate: iniţiativă economică privată, cultură, naţiune, religie. Toate acestea urmau să fie dezrădăcinate, iar în urma unei vaste operaţiuni violente, care avea drept ţel final o „tabula rasa”, era plănuită o remodelare din temelii a societăţii şi a omului. În astfel de condiţii, opoziţia puternică a naţiunilor care-şi simţeau ameninţată fiinţa ţine de domeniul firescului. Asaltul comunist a fost barat pentru câteva decenii ca urmare a acţiunii naţionalismelor europene. Contextul general al apariţiei acestor mişcări e descris cu acurateţe în rândurile care urmează, aparţinând comandantului legionar Nicolae Roşca, un om care s-a pus toată viaţa în slujba acestei nobile lupte pentru neamul său. „Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată pe 24 iunie 1927 sub conducerea lui Corneliu Codreanu, avea la temelie câteva principii care sunt de fapt o revigorare pe toate planurile a acelor valori pe care ideologia materialismului ateu le dorea stârpite: credinţa în Dumnezeu, identificarea cu istoria eroică a propriului neam, onoarea, verticalitatea, tăria de caracter. Atunci când în final au ajuns la putere în România, comuniştii au întâmpinat o opoziţie teribilă, care îşi trăgea seva tocmai din resursele spirituale ale acelor alcătuiri omeneşti pe care ei le urau implacabil. Încleştarea a fost cumplită şi omniprezentă: în societate, în munţi, în închisori. Biruinţa morală nu putea să aparţină în cele din urmă decât celor care s-au revendicat de la valori mai presus de materie. Indiferent ce spun cărţile de istorie „oficiale” de azi, tributare unei paradigme de tip neomarxist, adevărul rămâne scris cu litere de neşters în marea carte a istoriei neamului nostru, chiar dacă paginile ei sunt deocamdată risipite într-o vastă literatură memorialistică sau doar săpate în conştiinţele acelor români care-şi cunosc şi îşi duc mai departe adevărata istorie. (B.M.)

Sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial a adus victoria definitivă a comunismului în lume, căci numai acesta a avut de câştigat de pe urma lui. Celelalte forţe ce au participat la aceasta încleştare, unele au fost învinse şi distruse (ţările naţionaliste), altele, Marile Democraţii, deşi învingătoare alături de comunişti, au fost obligate să treacă repede în defensivă în fata agresivităţii acestuia.

Bolşevicii, punând la punct o vastă maşină de dezinformare (la care, din păcate, a contribuit şi majoritatea intelectualilor europeni seduşi de idealismul umanitar al stângii), au reuşit să altereze datele istorice, să schimbe mentalitatea maselor populare cărora le-au imprimat nişte idei false  ce domină şi astăzi omenirea, în ciuda prăbuşirii recente a regimurilor comuniste. Căci dezinformarea constituie baza strategiei de pătrundere a comuniştilor în conştiinţa omenească.

Prin minciună şi omisiune comuniştii au explicat şi fenomenele naţionaliste, pe care le-au numit “fasciste”, fenomene apărute în viaţa politică a popoarelor în epoca dintre cele două războaie. Asupra acestor “fascisme” s-au vărsat imense cantităţi de minciuni, au fost îngropate sub mormane de invective, de denaturări şi mai ales de omisiuni voite, care au falsificat cunoştinţa cauzelor care au dus la apariţia lor şi a rosturilor lor în sânul popoarelor respective.

Omul intoxicat este convins chiar şi astăzi că aceste naţionalisme au constituit esenţa răului în lume, au fost nişte apariţii abisale în istorie, o revărsare telurică a instinctelor crude, animalice, pe care omul reuşise să şi le îmblânzească în decursul evoluţiei sale multimilenare.

Nimic mai neadevărat.

Apariţia naţionalismelor în Europa a fost determinată de erupţia revoluţionară a bolşevismului, după luarea puterii în Rusia, asupra restului Europei şi chiar a lumii întregi. Ameninţarea tăvălugului revoluţionar roşu care în puţini ani însângerase deja Rusia, care ţintea la strivirea aşezămintelor tradiţionale ale popoarelor într-o nouă cavalcadă barbară modernă, a dat naştere unor acţiuni fireşti de autoapărare care au stat la baza apariţiei unor forţe naţionale virile, decise să stăvilească primejdia roşie.

Churchill însuşi, pe vremea când nu era încă tovarăşul comuniştilor la dezmembrarea Europei, spunea că fascismul  este antidotul necesar ce şi-l oferă naţiunile civilizate contra veninului bolşevic. Iar ministrul olandez în Saint-Petersburg, Oudendyke, scria în octombrie 1917 :”Dacă bolşevismul nu este înăbuşit în embrionul lui, el se  revarsă peste întreaga Europa şi chiar în lumea întreagă, căci el este organizat şi dirijat de evrei care nu au naţionalitate şi al căror scop final este de a distruge, în propriul lor interes, ordinea de lucruri existentă” (L’histoire de communisme. Leon de Poncins, Paris, 1973).

Astfel, din sânul naţiunilor ameninţate şi cu asentimentul sănătos al acestora s-au născut fenomene naţionale de apărare menite să stăvilească pericolul comunist.

*

Prin situatia sa geostrategică, România a fost mereu “pohtită” de imperialismul rusesc. Aşezată în calea penetrării acestuia spre mările sud-estului european, ţara noastră a trebuit să sufere necontenit încălcări şi răpiri de teritorii, care au pus mereu în primejdie fiinţa noastră naţională. Nici politica bolşevică nu a părăsit această linie.

Abia ieşită din război, în 1917, privirile hrăpăreţe ale Rusiei roşii se îndreaptă spre vecinii ei, Polonia şi România. Încă din anul 1918, numeroşi agenţi bolşevici sunt trimişi în Basarabia şi Moldova, pentru a pune bazele unor grupe de agitatori, în vederea destrămării Statului român. În ianuarie 1919 o bandă de comunişti ucraineni încearcă să ocupe un pod peste Nistru din apropierea Hotinului, pentru a introduce în România un transport de arme. Surprinşi de grănicerii noştri, în urma unei lupte soldate cu câţiva răniţi, agresorii fug peste Nistru, abandonând armele. Încercări de acest fel au fost foarte dese.

După instaurarea în Ungaria, în 1919, a regimului Bela Kuhn, acesta plănuieşte împreună cu ruşii un atac combinat contra ţării noastre. Iată ce scria pe atunci un diplomat francez din Bucureşti : “…situaţia în  România se agravează. Această unire a Ungariei cu bolşevicii este periculoasă pentru România şi pentru noi (francezii). Iată că la Budapesta ofiţerii noştri au fost dezarmaţi şi expulzaţi”.

La 8 decembrie 1920, agenţi comunişti conduşi de Max Goldstein pun o bombă în Senat, în Bucureşti. Sunt ucişi ministrul Grecianu, episcopul unit Radu, din Oradea, şi răniţi câţiva deputaţi.

În Chişinău sunt arestaţi în 1921 agenţii bolşevici Timofei Pankovic şi Alexandru Voloviuc, veniţi să pună la cale dezordini.

La 1 decembrie 1922, un grup terorist venit din Rusia aruncă în aer localul siguranţei din Tighina. Incidentele de acest gen se multiplică. Sunt arestaţi în 1923 Procopie Gorobievski şi Galuzinski, veniţi din Rusia să organizeze atentate. În aprilie 1924 sunt ucişi mai mulţi ostaşi români.

Dar lovitura cea mai serioasă o vor încerca bolşevicii la Tatar Bunar (între Ismail şi Cetatea Albă), în septembrie 1924. Sub conducerea agenţilor ruşi Platov, Nenine, Statsenko, Batiscev, Barbalat şi Kolstov, o bandă de circa douăzeci de indivizi ocupă localitatea şi ucid pe reprezentanţii administraţiei române (primar şi jandarmi). Înspăimântă populaţia cu vestea că se apropie armate ruseşti pentru a încorpora Basarabia recent proclamatei Republici Moldoveneşti  de peste Nistru. Mobilizează tinerii din sat şi arborează peste tot drapele roşii. Dar două companii de soldaţi români, întărite cu voluntari ţărani care nu agrează comunismul, atacă Tatar-Bunarul şi lichidează rebeliunea. În luptă cad şi capii rebeliunii, Kolstov şi Nenine. Ceilalţi, aproximativ 500, se predau şi sunt deferiţi justiţiei.

Paralel cu aceste atacuri armate, comuniştii desfăşoară şi o puternică activitate propagandistică în Basarabia şi Moldova, printre clasele muncitoreşti şi intelectuale. Infecţia roşie este foarte virulentă în Universitate, unde profesori ca Paul Bujor susţin că “Lumina vine de la răsărit”. Majoritatea studenţilor sprijină pe faţă tezele comunismului. Ajutată mai ales de elemente alogene (ruşi şi evrei), mişcarea antinaţională creşte primejdios.

În acest moment apare pe scena politică românească Corneliu Zelea Codreanu. Cu o mână de tineri naţionalişti condusă de luptătorul sindicalist Constantin Pancu, Codreanu începe lupta de stăvilire a comunismului. Sparge greve, sparge manifestaţii pro-comuniste, se încaieră cu studenţii de stânga, “Curând bandele bolşevice strecurate peste Nistru sunt învinse, agenţii Moscovei descoperiţi, şi este stăvilită subversiunea ce pusese stăpânire pe provinciile noastre orientale”.

După această primă victorie, Codreanu, conştient de pericolul comunist, înfiinţează “Legiunea Arhanghelul Mihail”, organizaţie de educare şi luptă anticomunistă, la care va adera în scurt timp majoritatea tineretului ţării noastre, o parte din muncitorime şi ţărănimea. Intelectualii romăni îşi vor întoarce faţa spre Dumnezeu şi nevoile neamului lor. Comunismul este învins. În 1944, după invadarea ţării noastre de trupele bolşevice, acestea vor găsi aici un partid comunist rahitic, format din nu mai mult de 1000 de membri, marea majoritate nefiind români. Aceasta a fost opera Mişcării Legionare.

Pentru anticomunismul lui, Corneliu Zelea Codreanu va fi ucis bestial în anul 1938, iar Mişcarea lui prigonită crud.

*

Odată cu înfrângerea din Spania, drumul de pătrundere al comunismului spre inima Europei a fost închis. Numai cel de al II-lea război mondial, cu patimile lui, cu orbirea politică a oamenilor ce l-au condus, cu ura unor puteri factice internaţionale contra aşezămintelor milenare ale societăţii noastre, l-au redeschis din nou în detrimentul popoarelor europene. Beneficiarii au fost acei ce înscriau pe steagurile lor Revoluţia Mondială şi dominaţia lumii.

Aşadar, apariţia pe continentul nostru în prima jumătate a secolului ce acum se termină a unor mişcări naţionaliste, nu a fost deloc fortuită, fără un sâmbure cauzal, lipsită de o raţiune istorică. Această raţiune istorică a fost apariţia, sfidarea şi agresivitatea bolşevismului rusesc.

Din păcate mulţi oameni, atât politici cât şi intelectuali, nu au intuit cu claritate primejdia ce-i pândea la răsărit. Nu au înţeles (de altfel era un fenomen nou) că în Rusia avea loc o experienţă antiumană. Că se formase deja un proletariat agresiv, îndopat cu mesianisme nesănătoase. Că această ţară încerca să creeze şi în spaţiul european un proletariat intern, devotat ei, pe deasupra legăturilor naţionale, ce i-ar fi procurat o forţă covârşitoare şi ar fi transformat-o într-un nou monstru colonizator la scară mondială.

Iar cei mai vinovaţi în acest proces de dezamorsare a înţelegerii imperativelor naţionale a fost clasa intelectuală (cu unele excepţii). Orbită de utopia social-marxistă, nu a mai cercetat realitatea imanentă a acesteia, nu a făcut o autopsie a realizărilor sale în Rusia subjugată deja. Aderarea cărturarilor la pasiunea comunistă s-a produs la scară mare în Vest. Nume cunoscute ca : Andre Gide, Romaine Rolland, Einstein, Heinrich Mann, Bertrand Russel, John Dos Pasos, Upton Sinclair, Pablo Picasso, Joliot Curie, şi alţii, au fost vajnicii apărători ai comunismului şi unii chiar membrii marcanţi ai acestuia. Este drept că unii dintre ei s-au desprins mai târziu de el, dar nu înainte de a face un rău imens societăţii, pe care au dezarmat-o moral în lupta contra comunismului.

În faţa vastului complot urzit de comuniştii ruşi şi agenţii lor s-au ridicat mişcările naţionaliste europene, care, în prima instanţă, au stânjenit şi oprit chiar impetuozitatea revoluţionară bolşevică.

Aceste mişcări şi-au croit desigur şi un veşmânt ideologic propriu, pe măsura idiosincraziei popoarelor din mijlocul cărora s-au născut. Că aceste ideologii au fost mai mult sau mai puţin acceptabile este altă problemă. Până la urmă istoria va judeca şi acest aspect al lor.

Ceea ce este însă de netăgăduit, este faptul că ele s-au născut dintr-o necesitate de apărare a popoarelor, din acel instinct de conservare ce se aprinde în colectivităţile naţionale atunci când sunt puse în faţa unor primejdii iminente.

Din acest punct de vedere Europa, în special cea vestică, care datorită lor a fost cruţată de gulaguri, de foame, de vexaţiuni, de ucideri în masă şi de toate formele de bestialitate la care au fost supuse ţările ei orientale timp de jumătate de secol, ar trebui să fie mai îngăduitoare cu aceste mişcări naţionaliste. Ar trebui să spargă carapacea dezinformativă în care au fost înghesuite de abila propagandă roşie şi să descopere rolul ce l-au avut în realitate, acela de pompieri ai unui continent ameninţat de flăcările mistuitoare ale revoluţiei bolşevice.

-fragment din „Geneza mişcărilor naţionaliste în Europa după Primul Război Mondial” –

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Ziua Legiunii 2020

Subiectul următor

Virtutea naţionalismului (4)

Cele mai recente din

Decemvirii (3)

Trădătorul Mihai Stelescu 1933-1934 context politic Finalul anului 1933 aduce cu sine