Virtutea naţionalismului (4)

Note după „Virtutea naţionalismului” de Yoram Hazony. O pledoarie pentru statul naţional.

În continuarea cărţii sale, autorul ne prezintă o analiză extensivă şi bine argumentată menită să propună principiul statului naţional drept forma ideală de organizare politică. Încercând să răspundă la întrebarea când o comunitate manifestă o coeziune suficientă pentru a se putea organiza sub forma unui stat, Hazony distinge două tipuri de filosofie politică. Primul dintre ele încearcă să determine forma optimă de guvernare plecând de la premisa existenţei prealabile a unui stat independent cu un grad ridicat de unitate internă. Al doilea tip, care din punct de vedere logic şi cronologic este anterior celui dintâi, încearcă să discearnă mai întâi cauzele ordinii politice, iar pe baza lor să aprecieze care ar fi diferitele forme posibile ale acesteia şi care din ele este superioară.

Concluzia acestei investigaţii, expusă ab initio urmând a fi argumentată în capitolele următoare, este că cea mai dezirabilă ordine politică este cea a statelor naţionale independente, ea fiind superioară atât formelor de organizare prestatală (triburi şi clanuri), cât şi organizării suprastatale, care nu este altceva decât o ordine de tip imperialist.

La baza oricărei forme de organizare politică poate sta una din următoarele trei motivaţii posibile. Indivizii pot accepta să trăiască sub o autoritate comună fie sub impulsul unei coerciţii exterioare, prin ameninţarea cu represalii, fie dacă sunt persuadaţi prin oferirea unor avantaje materiale, fie dacă ei se identifică cu interesele şi scopurile acestei autorităţi. E limpede faptul că această ultimă motivaţie este cea mai puternică şi duce la formele de organizare cele mai stabile, în vreme cea de-a doua va produce cele mai slabe forme de coeziune.

Exemplele sunt la îndemână. Primul tip de motivaţie îl constituie teama de un stat autoritar sau chiar dictatorial, al doilea îl vedem în încercarea edificării unei Uniuni Europene supranaţionale bazată doar pe interese materiale, care de fapt reprezintă un factor coeziv extrem de slab, iar al treilea stă la baza statului naţional, pe care cetăţenii sunt gata să îl apere din convingere şi sentiment, chiar cu preţul vieţii lor – un fapt care nu este dat în celelalte două cazuri.

Hazony contrazice explicaţiile oferite de acele teorii politice care susţin că indivizii acţionează motivaţi în primul rând de grija pentru propria viaţă sau proprietate. Căci resorturile unei atitudini pot fi şi de altă natură, de pildă un sentiment de solidaritate cu o comunitate de un ordin superior, din care indivizii simt că fac parte în mod organic şi cu care se identifică. Acestea ar fi de pildă familia sau naţiunea, pentru binele cărora la nevoie oamenii îşi pun în joc chiar propria viaţă. Orice teorie politică realistă trebuie să ţină cont şi de astfel de aspecte şi nu se poate baza doar pe idei raţionaliste abstracte.

Un astfel de ataşament al individului faţă de o ordine superioară este numit loialitate, iar legătura dintre doi indivizi care stau alături sub umbrela comună a sinelui lor extins poartă numele de lolialitate reciprocă sau mutuală. Prin existenţa acesteia ei nu încetează de a fi persoane independente şi nici nu se exclude posibilitatea unor divergenţe, de tipul certurilor în familie. Astfel de conflicte pot apărea între oricare două persoane independente, dar în faţa unei adversităţi externe prevalează sentimentul de loialitate reciprocă iar ele sunt suspendate. Acest sentiment apare încă de la cele mai elementare forme de organizare umană, de la familie la micile subunităţi militare, în toate acestea existând o solidaritate fundamentală care depăşeşte posibilele disensiuni inerente.

Coeziunea de acest tip apare aşadar pe toate treptele organizării umane, de la familie, clan, triburi şi stă la baza formării statelor naţionale. Modalităţile de apariţie ale acestora, cu toate instituţiile aferente de ordin militar, fiscal, ordine internă, etc, sunt de regulă următoarele.  Prima posibilitate o reprezintă formarea unei coaliţii voluntară de triburi şi clanuri alcătuită pentru sporirea puterii comune şi înfruntarea cu succes a unor ameninţări exterioare. Aceasta este forma care generează loialităţile reciproce de tip naţional, atât la nivel orizontal, între membrii aceleiaşi comunităţi, cât şi vertical, între diferitele generaţii, adică fidelitatea şi respectul faţă de realizările generaţiilor anterioare.  A doua posibilitate de apariţie a unui stat îl constituie cucerirea şi supunerea unor triburi de către altele. Fireşte, în cazurile concrete ale statelor existente putem avea de-a face şi cu ambele forme de geneză.

Oricum, ideea de bază este aceea că realitatea este departe de teoriile de tip liberal ale lui Locke şi Hobbes, care la temelia unui stat prezumă un consens de tip raţional, pragmatic, bazat pe un aşa-zis „contract social”.  În cazul unui stat format prin cuceriri, consimţământul celor cuceriţi e pur şi simplu irelevant, iar în cazul unui stat format printr-un proces de unificare paşnică, motivaţia nu e una de ordin exclusiv raţional, ci e dată tocmai de apariţia acelor loialităţi reciproce care asigură coeziunea unei comunităţi de tip naţional. Consecinţele adoptării unei filosofii politice care ignoră această dimensiune fundamentală în domeniul politic nu pot fi decât fatale prin inadecvarea ei la realităţile empirice.

Formele de organizare politică formează un spectru cuprins între două extreme. Prima este cea a anarhiei, în care nu există un stat centralizat, iar loialitatea individului se îndreaptă spre persoane pe care adesea le cunoaşte în mod direct şi care şi-au asumat un rol de conducere. A doua extremă o constituie imperiul, care în principiu nu cunoaşte limite şi care teoretic solicită –dacă nu azi, atunci mâine – loialitatea fiecărui individ de pe planetă. Aici apare o contradicţie inerentă între primul tip de loialitate foarte concretă, manifestată faţă de oameni sau structuri cu care individul are o relaţie familiară (familie, etnie) şi loialitatea de tip abstract pe care o reclamă imperiul universal. Prima se manifestă întotdeauna prin legături mai puternice decât cea de-a doua. Iată de ce imperiul priveşte anarhia drept cel mai mare rău posibil, pentru că mai presus de loialitatea faţă de o ordine universală există loialitatea faţă de elemente particulare, iar cel care o practică este privit din punctul de vedere al imperiului nu doar drept un inamic al său, ci ca un duşman al întregii umanităţi.

Totuşi, ordinea de tip anarhic care a caracterizat feudalismul timpuriu are şi o serie de neajunsuri inerente. Primul ar fi potenţiala stare conflictuală dintre diferitele triburi şi clanuri, în care aspectele legate de justiţie şi drept se rezolvă cel mai adesea pe baza dreptului forţei. La rândul ei, şi baza morală a ordinii imperiale este una şubredă. Aceasta se întemeiază pe principiul unităţii artificiale a unor grupuri umane eterogene şi nefamiliarizate între ele, ceea ce se poate face doar prin cucerire, prin subjugarea şi distrugerea modului lor tradiţional de viaţă, pentru a putea extinde acea „împărăţie a păcii şi prosperităţii” de la care se revendică imperiul. Acest fapt este valabil chiar în conjunctura în care imperiul se arată benevolent faţă de ţările exterioare lui, căci asemenea atitudini nu pot fi motivate decât de considerente tactice. Mai devreme sau mai târziu, orice teritoriu independent va intra în conflict cu imperiul învecinat. Iar acesta, care consideră prin definiţie că toate resursele aparţin de fapt întregii umanităţi şi se consideră pe sine drept responsabil pentru binele acesteia, nu poate accepta în final un alt deznodământ decât „pacificarea” acelui teritoriu prin anexarea sa.

Regimul de „pace şi prosperitate” impus de imperiu se revendică de la caracterul său universal, încadrând în această categorie nevoi şi obligaţii umane de tip abstract. Acestea sunt de fapt complet detaşate de interesele, tradiţiile şi aspiraţiile particulare ale celor cărora li se adresează.

Care este atunci factorul menit să asigure loialitatea unui inivid faţă de orice alt om de pe planetă, adică de fapt faţă de imperiul universal care pretinde că întruchipează binele colectiv?

Realitatea pe care o constată Hazony mergând pe firul istoriei este aceea că guvernarea şi forţa armată a unui stat imperial s-a bazat întotdeauna pe loialităţile reciproce ale membrilor unei singure naţiuni dominante (a se vedea imperiile Persan, Roman, Francez, Spaniol, Britanic, Austriac, etc). În jurul acestui nucleu imperiul poate adăuga alte naţiuni aliate, înveşmântând totodată acţiunile imperiale în hainele unei universalităţi cu pretenţia de a reprezenta unitatea întregii umanităţi. Ceea ce nu schimbă de fapt esenţa lucrurilor, care este următoarea: coeziunea unui imperiu este asigurată de o naţiune dominantă, de limba şi obiceiurile acesteia, de viziunea ei asupra lumii, la care celelalte naţiuni sunt fie invitate, fie silite să adere. Prin urmare, deşi imperiile pretind că deservesc cauza întregii umanităţi, de regulă acţiunile lor sunt asociate cu interesele unei anumite naţiuni şi cu dominaţia ei asupra altora.

Concluzia lui Hazony este următoarea:

„Anarhia şi imperiul se bazează fiecare pe câte un principiu normativ de o plauzibilitate şi putere imensă: loialitatea faţă de indivizi familiari care caracterizează ordinea anarhică, respectiv unitatea întregii umanităţi ca aspiraţie a ordinii imperiale. Nu putem spune că fiecare din aceste principii este în sine greşit. Fiecare îşi are locul său într-un sistem moral echilibrat. Totuşi, atunci când unul dintre ele îşi depăşeşte graniţele fireşti şi devine principalul principiu ordonator al lumii politice, el va duce rapid nu la eliberarea, ci la înrobirea popoarelor. Precum imperiul tinde să subordoneze popoarele din cadrul său faţă de obiceiurile şi idealurile unei naţiuni dominante, tot astfel anarhia tinde către înrobirea lor faţă de nesfârşitele dispute dintre diverşi potentaţi locali.”

Prin urmare, nici una din aceste două extreme nu este adecvată pentru realizarea unui echilibru benefic. Dihotomia poate fi depăşită numai în cadrul statului naţional. Hazony identifică originile acestei noţiuni în scrierile veterotestamentare ale profeţilor israeliţi. Această ordine politică alternativă încearcă să preia ceea ce este cu adevărat vital în fiecare din celelalte două, eliminând tototdată elementele care le fac periculoase. Dacă în cadrul unui imperiu loialitatea se cere direcţionată faţă de întreaga umanitate, iar în cadrul anarhic către o anumită familie sau clan, în cazul alternativei propuse ea vizează o instituţie aflată din punct de vedere conceptual în punctul median dintre primele două: statul naţional.

Prin naţiune înţelegem un număr de triburi cu o moştenire comună, de regulă incluzând aceeaşi limbă şi tradiţie religioasă, precum şi un trecut istoric de luptă împotriva unor inamici comuni, toate acestea fiind elemente care le permit individualizarea drept o comunitate distinctă faţă de alte comunităţi învecinate. Statul naţional reprezintă o treaptă superioară de organizare a unei naţiuni, ale cărei triburi componente s-au reunit sub o singură conducere independentă.

Prin urmare naţiunea este o formă de comunitate, un colectiv uman care se afirmă în mod distinct raportat la altele. Aceasta poate exista în mod indepenent de prezenţa unui stat şi nu trebuie obligatoriu să cuprindă în rândurile sale pe toţi cetăţenii unui stat anume.

Statul naţional se află situat din punct de vedere conceptual la mijlocul dintre imperiu şi anarhie, pentru că fiinţează pe o scală intermediară. El reuneşte în cadrele sale fostele triburi, în vreme ce imperiul stăpâneşte asupra unei multitudini de naţiuni. În al doilea rând, naţiunea se deosebeşte de familie sau clan prin aceea că membrii ei nu se cunosc reciproc la modul personal. Într-un anumit sens, naţiunea este şi ea o abstracţie impersonală, la fel cum este umanitatea pentru imperiu. Totuşi, naţiunea se deosebeşte de întreaga umanitate privită nediferenţiat tocmai prin trăsăturile ei distinctive, cum ar fi limbă, obiceiuri, trecut istoric şi tradiţii religioase, care îi conferă o personalitate colectivă menită să o scoată în cele din urmă din sfera abstracţiunilor şi să o plaseze în cea a unor realităţi autonome.

Naţiunile se deosebesc între ele, iar individul care este membru al unei naţiuni găseşte în aceasta multe elemente care îi sunt familiare, asemenea raporturilor sale de familie sau de clan. Prin aceasta statul naţional se deosebeşte de imperiu, faţă de care indivizii nu au raporturi de loialitate de o asemenea natură, cu excepţia acelora care fac parte din naţiunea dominantă sau dintr-o naţiune aliată cu aceasta, caz în care ei pot considera imperiul ca fiind şi „al lor”.

Aici, la punctul de inflexiune dintre anarhie şi imperiu, se află un principiu care îşi are rădăcinile în ordinea morală: principiul libertăţii naţionale. El conferă unei naţiuni coeziunea şi forţa necesare pentru a-şi menţine independenţa şi a-şi putea exercita guvernarea, rezistând totodată cântecelor de sirenă ale imperiului şi anarhiei, pentru a putea fiinţa conform propriilor interese şi aspiraţii. Într-un sens mai general, acest principiu permite instituirea unei lumi alcătuită dintr-o multitudine de state naţionale, fiecare urmărindu-şi propriile scopuri şi dezvoltând propria viziune asupra lumii şi a vieţii.

Principiul libertăţii naţionale valorifică ceea ce este vital şi constructiv în fiecare din principiile cu care se află în concurenţă. Din principiul imperial este preluată ideea loialităţii faţă de o entitate totuşi abstractă care este statul, făcând posibilă prin aceasta instituirea unei domnii a legii într-un spaţiu al păcii interne, cu un sistem juridic care nu mai este bazat pe legături de familie. Din principiul anarhiei este preluat idealul conducătorului devotat intereselor, nevoilor, tradiţiilor şi aspiraţiilor unei comunităţi particulare, care se diferenţiază de altele.  Acest fapt exclude tendinţele de expansiune asupra unor naţiuni străine, pentru că principiul libertăţii naţionale este privit ca o valoare potenţială intrinsecă, având o valabilitate universală.

Din moment ce o naţiune poate experia robia, atunci cu siguranţa poate experia şi libertatea. Pentru individ, participarea la această libertate colectivă este o experienţă de o altă natură decât cea a exercitării libertăţii la nivel individual. Atunci când el simte că comunitatea din care face parte urmăreşte scopuri pe care şi el le consideră dezirabile, disciplina politică colectivă necesară în asemenea momente nu mai e resimţită ca o limitare, ci ca o veritabilă eliberare, care îi permite să facă experienţa libertăţii colective a familiei, clanului, tribului sau naţiunii din care face parte şi de care este legat prin cunoscutele loialităţi reciproce.

Din punct de vedere politic, libertatea nu poate fi prin urmare deplină dacă pe lângă libertatea individuală nu există libertate şi la nivel colectiv, adică naţional.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Naţionalismul anticomunist al popoarelor europene – context şi geneză

Default thumbnail
Subiectul următor

1940 - un an dramatic pentru istoria României (III)

Cele mai recente din

Decemvirii (5)

Casa Gheorghiade şi sticluţele de otravă În numărul trecut am oprit firul