„Viaţa nu are sens dacă nu arde în slujba unei mari idei…” spunea Jose Antonio. Această mare idee nu este alta decât naţionalismul care înseamnă iubire, iubire faţă de Dumnezeu, faţă de ţară şi faţă de neam.
Naţionalismul nu înseamnă în niciun caz ură, cum îl portretizează stânga. Protejarea credinţei, a ţării sau poporului nu are cum să însemne ură. Naţionalismul înseamnă cel mai mare act de iubire pentru că un naţionalist se va pune mereu în plan secund şi va răspunde când ţara îl va chema sau când credinţa va fi în pericol.
Naţionalismul este forţa ideologică, singura, care poate împlini promisiunile de justiţie socială, promisiuni care sunt doar vorbe goale şi arme propagandistice în mâna comuniştilor. Asta pentru că naţionalismul este ideologia faptei.
Oriunde s-a instaurat comunismul a urmat şi foamete, crime sau torturi inimaginabile.
În România anilor ‘30 naţionalismul legionar a creat tabere de muncă şi comerţul legionar prin care ajutau activ, în limita posibilităţilor, populaţia sărăcită a României. Legionarii nu doar au propagat justiţia socială, ci au şi pus-o în aplicare. Nu se putea altfel, principiile stabilite de Căpitan interziceau oratoria care nu era dublată de fapte. Când naţional-socialiştii au ajuns la putere în Germania în anii ‘30, Germania a devenit o forţă economică mondială, fapt care nu poate fi contestat nici chiar de către cei mai abili manipulatori marxişti. Prin naţionalism, Germania a fost salvată de un deceniu de dezolare în care a fost aruncată după război, timp în care marxiştii au încercat sa profite de o Germanie demoralizată şi să acceadă la putere. În schimb efectele comunismului se pot vedea şi astăzi, ţările europene afectate de comunism se zbat încă în mizerie şi sărăcie. Să privim şi aspectul următor: la taberele de muncă legionare se mergea pe bază de voluntariat, cei ce participau se bucurau de faptul că au ocazia sa pună o cărămidă la înălţarea României Mari. În comunism, în schimb, oamenii erau forţaţi să execute acele munci „patriotice”, aici nu mai conta starea de sănătate, faptul ca aveai studii superioare sau faptul ca erai un biet elev, încă copil. Erai obligat să participi la culesul recoltei şi altele.
Cu toate eforturile presei, politicienilor sau Universităţilor (universităţi care în mâna marxiştilor au devenit nişte fabrici de anarhişti şi „hipioţi”) de a demonstra contrariul, comunismul rămâne cu adevărat ideologia urii. Comunismul se poate defini cel mai logic prin termenii crimă şi furt. Doar astfel se poate stabili egalitatea, acest termen aparent pozitiv, dar în spatele căruia comuniştii îşi ascund adevăratele intenţii. Dar egalitate nu există decât în matematică, aşa cum spunea marele nostru poet Eminescu. Egalitatea nu este decât un paravan pentru comunişti, adevăratul lor scop este să distrugă ceea ce civilizaţia creştină a construit în ultimele două milenii. Comuniştii spun mereu că adevăratul comunism nu a fost încă încercat. Oare ce presupune acest comunism? Nu a fost el încercat în URSS? Unde a ucis peste 20 de milioane (unii istorici estimează chiar 40 de milioane) de oameni, nu a fost încercat în China? Acolo unde au murit peste 65 de milioane de oameni şi mai mor şi astăzi din cauza regimului comunist opresiv. Comunismul „adevarat” a mai fost încercat de curând şi în SUA, acolo mai mulţi protestatari extremişti de stânga din grupurile Antifa (alianţa antifascistă) sau Black Lives Matter (vieţile negrilor contează) şi-au creat propriul stat, o zonă autonomă, în oraşul Seattle. Nici această comunitate nu a dus lipsă de violuri, foamete sau decese provocate de nişte comunişti în toată regula. Deci ce înseamnă „adevăratul comunism”? Lichidarea completă a populaţiei unei ţări? Nu vrem să ştim răspunsul.
Dacă ar fi continuăm prin a analiza comunismul din punctul de vedere creştin, prin prisma decalogului, putem observa cu uşurinţă că toate cele 10 porunci sunt încălcate de către comunism şi adepţii acestuia. Porunca întâi ne îndeamnă să nu avem alt Dumnezeu decât cel care ne-a creat. Ori comuniştii atei nu au un alt Dumnezeu, ei au trecut la un alt nivel, se consideră ei înşişi Dumnezeu. Blasfemiile comise de aceştia sunt de nedescris. Cinstirea părinţilor sau a zilei de sărbătoare nu joacă niciun rol în convingerea comunistă, care încearcă să distrugă însăşi familia şi tradiţia, înlocuindu-le cu nişte invenţii abominabile pe care nu are rost să le menţionăm. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău? Asta a fost însăşi baza comunismului în România, care a rezistat aici numai din cauza trădării. Să nu pofteşti la femeia aproapelui tău? Armata Roşie „eliberatoare” a comis violuri de ordinul milioanelor, încercând să „elibereze” Europa. Mergând mai departe, desfrânarea este o regulă în rândurile comuniste, iar invidia este însuşi motivul pentru care a apărut această ideologie criminală. Iată, deci, de ce comunismul, această ideologie satanică, nu ar trebui să existe în Europa care s-a ridicat pe nişte piloni creştini, din păcate şubreziţi de cel puţin un secol de către marxism.
Naţionalismul reprezintă naţiunea. Iar o Românie Mare, naţionalistă, ar reprezenta un factor de stabilitate în Europa de Est, după cum spunea Mihai Enescu în memoriul adresat tribunalului de la Nürnberg. Aceasta deoarece România nu a căutat niciodată expansiunea teritorială, n-a căutat decât să unească toţi românii sub acelaşi steag. În schimb, comunismul nu poate reprezenta nici măcar alţi comunişti, darămite o naţiune. Marea ocultă comunistă nu are nevoie de militanţi, după ce se folosesc de aceştia pentru a acapara puterea, sau după ce se împlinesc planurile ocultei, cum a fost cu experimentul de la Piteşti, aceştia sunt îndepărtaţi sau chiar executaţi, cum a fost cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca sau Eugen Ţurcanu. În ceea ce priveşte factorul de stabilitate, comunismul reprezintă un pericol constant pentru suveranitatea oricărui stat. În 1919 comunistul Bela Kuhn a ajuns la putere în Ungaria, URSS spera să flancheze România Mare cu sprijinul Ungariei. Acest plan a fost oprit prin îndepărtarea lui Bela Kuhn din fruntea guvernului maghiar de către Armata Română în campania din acelaşi an. URSS a încercat acelaşi lucru şi în Spania, în 1936; prin acest plan era vizată flancarea întregii Europe. Numai curajul armatelor lui Franco a restabilit echilibrul şi dreptatea în peninsula iberică. În această întreprindere s-au sacrificat şi bravii legionari Moţa şi Marin.
E uşor să devii comunist când nu cunoşti decât latura prezentată de către marxişti timp de mai multe decenii. E şi mai uşor când vezi atâtea ONG-uri, presă şi politicieni gata să alimenteze propaganda marxistă. Pentru un naţionalist lupta e mult mai grea, el nu dispune de mijloace, trebuie să se poată finanţa singur şi trebuie să facă sacrificii.
Naţionalismul a dat oameni de o vastă cultură, artişti, genii, eroi şi sfinţi în România. Marxismul, în schimb, are talentul de a scoate la suprafaţă cele mai abjecte şi imorale personaje ale societăţii, cum au fost de soţii Ceauşescu sau proaspătul „erou” al stângii americane – George Floyd – un tâlhar, traficant de droguri şi actor de filme pentru adulţi. El a devenit „martirul” marxiştilor, nu doar din America, ci din toată lumea.
Împotriva tuturor acestor nedreptăţi şi acestei ideologii care a făcut şi face şi astăzi apologia crimei, noi, cei treziţi, trebuie să luăm atitudine. Parafrazându-l pe Horia Sima: singura forţă ideologică care se poate înfrunta cu comunismul este naţionalismul. Patriotismul de origine burgheză, comod, nu se poate lupta cu monstrul comunist, pentru că acesta nu este capabil să înfrunte prigoane şi nu este pregătit pentru sacrificiu. Cu toate că patrioţii îşi iubesc ţara şi tradiţiile, aceştia vor renunţa la luptă când riscurile vor deveni prea mari. Este nevoie de un naţionalism de inspiraţie legionară, dar adaptat zilelor noastre, care să poată fi capabil să lupte pe toate fronturile deschise de ramificaţiile comunismului. Victoria e opţională, dar lupta este obligatorie. Nu trebuie sa ne pierdem nădejdea, noi luptăm pentru adevăr. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră, multă este în ceruri” (Matei V, 11- 12). Deci să nu renunţăm! Tot Horia Sima zicea că „orice luptător anticomunist care s-a retras din bătălie, s-a convertit într-un potenţial aliat al comunismului”.
Trebuie ne cunoaştem duşmanul, dar trebuie să îi cunoaştem şi pe cei care s-au înfruntat cu acest duşman. Pe Valeriu Gafencu, comuniştii l-au întemniţat, bătut, umilit, dar n-au reuşit să îi distrugă sufletul de crin. Ion Gavrilă Ogoranu sau Vasile Motrescu au luptat în munţi cu arma în mână împotriva comunismului. Exemplele lor reprezintă soarta întregii generaţii de studenţi, intelectuali sau simpli ţărani care s-au trezit în ghearele comunismului. Lupta lor este şi trebuie să rămână exemplul nostru.