Întrebarea e una care a frământat dintotdeauna cugetarea omenească, iar răspunsul e o variabilă care depinde de concepţia adoptată de cel care îl caută. Marile religii avraamice (iudaism, creştinism, islam) răspund afirmativ la această întrebare. Pentru cineva ataşat unei mari tradiţii religioase, sensul istoriei este în mod evident unul apocaliptic.
O tradiţie trăită din interior, nu doar asumată la modul livresc, dublată de experienţele cutremurătoare pe care mărturisitorii lui Hristos le-au suferit în detenţia comunistă, le-au ascuţit acestora simţurile şi le-au permis să perceapă natura duhurilor care îi asaltau. Din această experienţă unică s-a cristalizat şi viziunea despre sensul apocaliptic al istoriei exprimată de Ioan Ianolide. O viziune care, alături de soluţia întoarcerii la Hristos, reprezintă unul din cei doi piloni esenţiali ai scrierilor sale.
Un „deţinut-profet” precum Ianolide, deşi se adresează cu patos întregii lumi creştine pentru a o redeştepta la viaţa credinţei autentice, strigă în acest moment de cele mai multe ori într-un imens pustiu spiritual. Aceasta deoarece la nivel social creştinismul a suferit în ultimele secole un proces tot mai accentuat de desacralizare. Ianolide şi cei asemenea lui erau conştienţi că acest fenomen ar putea fi inversat doar prin nişte oameni insuflaţi de Dumnezeu cu puterea pe care au avut-o cândva apostolii, pe fondul unor tribulaţii majore şi al eşecului concepţiei seculariste.
Apologeţi ai lipsei de sens
În rândurile reprezentanţilor creştinismului secularizat, adepţi ai unei viziuni raţionaliste, opiniile privind posibilul sens al istoriei sunt divergente. Pe de-o parte avem concepţia utopică a paradisului terestru marxist. Ea reprezintă o proiecţie ideală a scopului tuturor transformărilor sociale necesare pentru a atinge această stare a unei societăţi „perfecte”, modelată exclusiv prin acţiunea voluntară şi planificată a omului. Pe de altă parte, această opinie este respinsă de reprezentanţii „raţionalismului critic” precum Karl Popper, care neagă existenţa unui sens al istoriei, privit atât din perspectivă marxistă, cât şi din perspectivă creştină. În capitolul final al cărţii sale fundamentale, „Societatea deschisă şi duşmanii ei” (apărută în 1945), intitulat chiar „Există un sens al istoriei?”, Popper combate „istoricismul” şi răspunde fără echivoc: „istoria nu are un sens”.
Fireşte, filosoful oferă un răspuns detaliat în care explică punctul său de vedere. Pentru el termenul de „istorie” este unul prea general şi ca atare imprecis. Nu există o „istorie” propriu-zisă a omenirii, ne spune Popper, ci o mulţime de „istorii”, fiecare conformă cu perspectiva adoptată şi cu selecţia evenimentelor la care ne raportăm. Putem avea o istorie a puterii politice, a religiilor, o istorie a artei, a literaturii, a oricărui aspect particular al vieţii, sau o istorie a unei ţări sau civilizaţii anume. Dar nu o „istorie” care să înglobeze într-un mod comprehensiv toate dimensiunile condiţiei umane.
Ajungând şi la perspectiva creştină, Popper o asociază tezei conform căreia „Dumnezeu se dezvăluie în istorie; că istoria are un sens; şi că sensul ei este ţelul lui Dumnezeu. Istoricismul este astfel considerat un element necesar al religiei.” Concepţia definită astfel este respinsă explicit, fiind considerată şi din punct de vedere creştin drept o „idolatrie”.
Popper continuă astfel: „Singura atitudine raţională şi singura atitudine creştinească, chiar faţă de istoria libertăţii, este să considerăm că noi înşine suntem răspunzători de ea, în acelaşi sens în care suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu propriile noastre vieţi, şi că doar conştiinţa noastră, şi nu succesul nostru lumesc, poate să ne judece. Teoria după care Dumnezeu Se dezvăluie în istorie pe Sine şi judecata Sa este în fond identică cu teoria după care succesul nostru lumesc este judecătorul ultim şi justificarea ultimă a acţiunilor noastre; ea se reduce la doctrina că istoria va judeca şi că deci puterea viitoare este totuna cu legitimitatea (…) A susţine că Dumnezeu Se dezvăluie pe Sine în ceea ce în mod curent se cheamă „istorie”, în istoria crimelor şi hecatombelor internaţionale este într-adevăr o blasfemie.” Pentru el, adevărata istorie nu e cea a potentaţilor şi a personajelor considerate importante de către istoriografi, ci cea a oamenilor simpli, cu bucuriile, dar şi cu necazurile şi suferinţele lor, adică toată experienţa umană concentrată de-a lungul secolelor. Doar aici ar putea fi văzut „degetul lui Dumnezeu” fără a cădea în blasfemie.
Concepţia la care aderă Popper conţine elemente de adevăr, dar ratează esenţialul. Istoria adevărată, evenimentele de cotitură şi atitudinile exemplare nu au nimic de-a face cu detaliile care compun vieţile mediocre ale celor care aparţin masei terne a omenirii. Pentru istorie au relevanţă doar piscurile şi abisurile, personalităţile exemplare în bine sau în rău. Valorizarea morală are o importanţă secundară în faţa consecinţelor vizibile sau invizibile –sau poate vizibile mult mai târziu – ale atitudinii şi acţiunii acestora. Esenţială este aşadar capacitatea de rodire a pildelor bune şi cea de avertisment a catastrofelor născute din hybrisul personalităţilor şi a curentelor negative.
Pe de altă parte, Popper are dreptate când spune că nu succesul pe plan lumesc este cel menit să ofere legitimitate sau relevanţă pe plan istoric. Deşi nu îl aminteşte explicit, exemplul cel mai semnificativ este cel al lui Hristos Însuşi, Care nu a avut nicio ambiţie de putere lumească. El ne-a spus că „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” şi a murit pe Cruce, după ce a fost torturat şi umilit. Aflat la antipodul oricărei idei de succes lumesc, prin moartea şi mai apoi prin Învierea Sa, Hristos a deschis prima pagină a adevăratei istorii a omenirii, care s-a scris de atunci încoace filă cu filă, raportată în permanenţă la acest reper fundamental.
Sensul istoriei din perspectiva Bisericii
Sensul istoriei este prin urmare cel legat de istoria Bisericii lui Hristos, pe care Popper nu a înţeles-o cu adevărat. Filosoful austriac provine din părinţi evrei care au trecut la creştinismul de confesiune luterană, el însuşi fiind botezat în aceasta. În mediul în care a crescut (Imperiul Austro-Ungar) mai avea drept posibil reper catolicismul, dar pe care îl respinge tocmai în numele puterii politice, punându-l în antiteză cu biserica primară a martirilor. „Cei ce consideră că istoria succesului învăţăturii creştine dezvăluie voinţa lui Dumnezeu ar trebui să se întrebe dacă succesul acesta a fost cu adevărat o izbândă a spiritului creştinismului; dacă nu cumva spiritul acesta a triumfat pe vremea când Biserica era persecutată, şi nu după ce a ajuns triumfătoare. Care Biserică a întruchipat acest spirit într-un mod mai pur, cea a martirilor, sau Biserica victorioasă a Inchiziţiei?”
Totuşi, e imposibil ca Popper să nu fi găsit în creştinismul occidental exemple de personalităţi remarcabile, a căror influenţă exponenţială s-a manifestat dincolo de succesul vremelnic pe planul lumesc. E suficient să ne gândim la un Francisc de Assisi. Şi în spaţiul răsăritean există o multitudine de exemple: sfinţii athoniţi, neştiuţi sau ştiuţi (în ultima vreme canonizaţi tot mai mulţi), sau „sfinţii închisorilor”, cei care au avut o atitudine exemplară în închisorile comuniste şi care îşi aşteaptă canonizarea. Toţi aceştia au fost departe de orice ambiţii pământeşti. Şi totuşi, vieţile lor exemplare au devenit cărămizi la temelia edificiului adevăratei istorii. Aceasta are un sens indubitabil, dezvăluit însă doar celor capabili să-şi deschidă sufletul spre zările credinţei, trecând dincolo de hotarele raţiunii.
Vorbim aici de istoria Bisericii. E singura cheie valabilă prin care putem interpreta aşa cum se cuvine istoria şi evoluţia întregii lumi. Aceasta cuprinde istoria din perioada persecuţiilor, urmată de epoca Bisericii triumfătoare, a schismei şi apoi a unui lung proces de degradare şi secularizare, ale cărui origini se află în Apus, dar care au afectat în mod semnificativ şi Răsăritul creştin. Doar din această perspectivă putem vorbi de acel „sens apocaliptic al istoriei” de care aminteşte Ianolide. Cele şapte Biserici din Cartea Apocalipsei sunt identificate de tradiţie (într-una din posibilele interpretări) drept şapte etape istorice succesive ale lumii creştine, inclusiv în perioadele în care aceasta a trecut sau trece printr-un fenomen de secularizare.
Eşecul conceptiei raţionaliste
Karl Popper ne spune că nu există legi istorice universale, ci doar puncte de vedere tributare unei perspective particulare. Adică diferite interpretări, bazate pe o selecţie subiectivă a faptelor istorice. Concepţia numită de el „istoricism” şi asupra căreia îşi focalizează critica sa, ar considera aşadar că istoria însăşi e determinată de nişte legi inerente, care ne modelează viitorul, iar prin contemplarea acestora am putea descifra taina destinului omenirii.
Spre deosebire de această concepţie, singurul sens pe care Popper îl vede în istorie ar fi cel conferit de acţiunile individuale: lupta pentru drepturi egale şi raţionalitate, pentru „societatea deschisă”. După el nu există noţiunea de „progres istoric”, ci doar acţiuni la la nivel individual, spre consolidarea instituţiilor democratice, de care ar depinde libertatea care are drept corolar progresul. Acesta ar fi în cele din urmă o consecinţă a eforturilor individuale, a năzuinţelor spre un bine comun bazat pe o concepţie clară, raţională şi realistă.
Şi totuşi, dacă renunţăm la îngustimea perspectivei pur raţionaliste, în fenomentele istorice pot fi observate atât anumite legi intrinseci, cât şi un sens providenţial.
În primul rând se poate constata faptul că încercarea de a fundamenta construcţia unei lumi prin mijloacele unui raţionalism echilibrat, care se bazează pe puterea de persuasiune a argumentului şi care foloseşte instrumentul dialogului şi a schimbului civilizat de idei, precum ne propune Karl Popper, nu poate fi decât o utopie sortită eşecului. Aceasta pentru că natura umană e prin definiţie una căzută. Dacă e ruptă de transcendent, ea nu îşi poate găsi în sine puterile tămăduitoare capabile să o scoată din această stare. Iar una din legile ineluctabile ale istoriei ne spune că acest gen de ruptură va fi dus întodeauna până la ultimele sale consecinţe. Cu alte cuvinte, putem vorbi de principiul revoluţiei care „îşi mănâncă copiii”. Personajele decente, echilibrate, sunt la un moment dat înlăturate –fizic sau doctrinar- atunci când stau în calea tăvălugului unui aşa-zis „progres” care nu mai cunoaşte limite.
Termenul popperian de „societate deschisă” a devenit de pildă în ultimele decenii unul dizolvant, instrumentalizat de magnaţi de genul unui George Soros şi de agenţii sponsorizaţi de aceştia. Departe de a fi vorba de o disponibilitate la dialog şi de o chemare la echilibru, aici nu găsim decât o corectitudine politică agresivă şi o ostilitate radicală la adresa religiei şi în special a Bisericii creştine.
Una din consecinţele recente ale acestei atitudini a fost şi revolta iconoclastă împotriva statuilor, căreia i-au căzut victimă nume celebre precum Churchill sau Columb. Toate aceste excese s-au făcut în numele unei cauze aparent bune, precum lupta împotriva discriminării şi a rasismului. Rezultatul nu a fost însă decât un val de furie oarbă împotriva unei moşteniri istorice care e judecată în mod greşit după şabloanele ideologice ale prezentului, în loc să se ţină seama de contextul şi mentalitatea epocii respective.
Acest radicalism violent i-a oripilat până şi pe mulţi intelectuali cu orientare moderată de stânga, care au semnat o scrisoare deschisă (https://harpers.org/a-letter-on-justice-and-open-debate/ ) unde se face un apel în spirit popperian la justiţie şi la o dezbatere de idei deschisă. În ea se condamnă fanatismul şi conformismul ideologic şi se solicită o cultură a toleranţei faţă de opiniile adverse şi deschiderea spre dialog.
Iniţiativa e în principiu lăudabilă, dar trebuie să rămânem sceptici la ideea că astfel de apeluri vor reuşi să îmblânzească spiritele dezlănţuite. Ele nu fac decât să ducă până la ultimele consecinţe negarea oricărei moşteniri istorice, incluzând aici dimensiunea religioasă a existenţei umane.
Aşa cum ne-au arătat şi alte evenimente istorice din trecut, atunci când energiile distructive se acumulează în cantităţi suficiente, ele se revarsă la suprafaţă, producând zguduiri şi transformări sociale majore. În astfel de momente se poate spune că „revoluţia” îşi devorează copiii, tovarăşii de drum, idioţii utili sau înaintemergătorii de care nu mai are nevoie în mersul ei „triumfal” înspre catastrofa finală.
Legi inerente şi sens providenţial
În acest proces se manifestă atât o lege inerentă a istoriei, cât şi un sens providenţial. Sunt detalii care se pare că i-au scăpat lui Popper, de vreme ce susţine că aşa ceva nu există. Însă, în mod ironic, înseşi principiile sale, pe care le considera universale, riscă să devină o victimă colaterală a fanatismului şi intoleranţei noilor progresişti.
Acest sens providenţial se manifestă în mod vizibil şi la scara timpului. Desigur că selecţia evenimentelor e realizată din perspectiva civilizaţiei care se revendică de la moştenirea creştină. Dar nimeni nu poate nega faptul că această civilizaţie este cea care şi-a pus amprenta pe întregul glob pământesc. Societăţile zidite pe cu totul alte tipare sunt doar exemple izolate. Prin urmare, nu e vorba de o selecţie arbitrară sau subiectivă, cu relevanţă doar dintr-o perspectivă particulară, ci de suprindere a esenţialului, a adevăratului motor al istoriei omenirii.
Popper neagă în cartea sa aşa-numita „teorie socială a conspiraţiei”, conform căreia în spatele evenimentelor istorice majore ar sta grupări oculte, care ar conspira pentru ajungerea la putere şi impunerea propriei agende. Nu le neagă existenţa în sine, ci doar puterea, influenţa şi continuitatea, susţinând că rareori asemenea conspiraţii au de fapt succes. Pentru el, transformările sociale par a fi mai mult rezultanta unui joc al hazardului. „Viaţa socială nu este o încercare de forţe între grupuri opuse; ea înseamnă acţiune într-un cadru de instituţii şi tradiţii mai mult sau mai puţin rezilient sau casant, şi în acest cadru ea creează –lăsând deoparte eventualele contraacţiuni conştiente – numeroase reacţii neprevăzute, unele poate chiar imprevizibile.”
Cum se poate explica atunci procesul de secularizare a lumii creştine? Doar pe seama unor nemulţumiţi izolaţi din cadrul acesteia care, profitând de slăbiciunile ei inerente, au reuşit să disloce din prim-planul istoriei un edificiu menit să dureze până la sfârşitul veacurilor? Fireşte, toate încercările de a-l distruge sau de a-l subjuga într-un mod conformist nu au putut să triumfe. Paradigma creştină care a dominat lumea europeană mai bine de un mileniu este una ancorată în transcendent, ca o garanţie împotriva haosului şi anarhiei. Cu pilonii ei instituţionali care au fost Biserica şi Monarhia, cu stabilitatea ei dogmatică şi canonică de granit, ea nu conţinea în sine germenii propriei descompuneri.
Odată cu închegarea definitivă a tradiţiei, care s-a explicitat în urma unui proces evolutiv cu originea în grăuntele de muştar iniţial, această lume era menită să dureze veşnic, ca simbol terestru al eternităţii. Orice schimbare nu putea să vină decât în urma unor acţiuni a căror origine se află în exterior, cu o lucrare desfăşurată atât din afară, dar şi pătrunzând în interiorul acestei arhitecturi imuabile, prin infiltrarea cu idei străine ei (lumea creştină nu era una lipsită de păcate sau nedreptăţi sociale, dar avea la dispoziţie în interiorul ei toate instrumentele necesare pentru corectarea acestor neajunsuri).
Ca atare, cu greu se poate imagina o explicaţie alternativă plauzibilă a acestui proces de secularizare, alta decât cea care pleacă de la ipoteza unei lucrări active şi sistematice, care nu este rodul hazardului.
Istoria lumii s-a scris şi se scrie prin polarizarea forţelor care au stat de-o parte sau de alta în acest câmp de tensiuni istorice. Conflictul dintre tabăra „progresistă” şi cea „conservatoare” e motorul principal al evenimentelor istorice din ultima jumătate de mileniu. Un amănunt pe care Popper iarăşi nu îl vede, sau pe care îl ignoră, considerându-l tributar unei perspective particulare, deşi el însuşi e un element activ în cadrul acestui proces. Moderaţia la care face apel în permanenţă e pe punctul de a fi aruncată peste bord, căci instrumentele pe care le propune sunt prea slabe şi ineficiente pentru a duce mai departe lucrarea „progresismului”. Nu mai contează că Popper a fost un critic al marxismului, căci acesta e capabil de metamorfoze şi de reveniri sub alte veşminte, acaparând, instrumentalizând şi conferind sensuri proprii unor termeni fundamentali precum „liberalism” sau „democraţie”.
Repere temporale. O lege a acceleraţiei „progresului istoric”
Există o serie de repere la scara timpului care punctează această evoluţie istorică. După cum vom vedea îndată, ele respectă cu o rigurozitate matematică o lege a acceleraţiei „progresului istoric”. Acesta se manifestă în salturi, sub forma unor crize majore care au loc în jurul unor borne temporale punctând trepte esenţiale din acest proces care cuprinde civilizaţia cu rădăcini creştine, fie ea şi secularizată. Istoria consemnează de obicei date fixe pentru anumite evenimente revoluţionare, considerându-se că ele sunt deschizătoare de epocă. Dar schimbările de paradigmă şi transformările sociale nu au avut loc într-un moment punctual, şi în nici un caz în miezul acelor explozii revoluţionare, ci mai degrabă în anii imediat următori (a se vedea Revoluţiile Franceză sau Bolşevică). Alteori procesul a fost invers: mai întâi au avut loc transformările de sus în jos, iar consecinţa lor finală a fost răsturnarea de jos în sus a sistemului, aşa cum a fost cazul căderii comunismului.
Să urmărim aşadar cronologia acestui proces centrat pe evoluţia lumii creştine, mai precis pe procesul ei de secularizare, care e dus treptat până la ultimele sale consecinţe. Cei care nu vor fi de acord cu exactitatea datelor prezentate mai jos, sunt rugaţi să vadă în ele doar o bună aproximaţie.
În ciuda divergenţelor şi a curentelor eretice, vreme de practic un mileniu Biserica Creştină a rămas una, nedespărţită, triumfând prin cele şapte Sinoade Ecumenice, până la Marea Schismă din 1054, care a marcat ruptura fatală dintre Răsărit şi Apus. Nu suntem departe de borna 1024 raportat la era creştină, număr care înseamnă cifra doi la puterea a zecea.
Evenimentul regretabil al schismei nu poate fi asimilat încă debutului unui proces de tip „progresist”, la mijloc fiind doar divergenţe politice şi teologice în interiorul concepţiei creştine. Dar i-a creat premisele. „Germenii” progresismului au infiltrat partea apuseană, coagulând în timp un curent antitradiţional, anticlerical şi ulterior anticreştin. Principala sa ţintă a fost Biserica Catolică, scopul său fiind emanciparea de sub influenţa politică şi religioasă a acesteia. Renaşterea, Reforma, Iluminismul, Comunismul – toate aceste trepte succesive care au marcat iniţial lumea apuseană şi care au cuprins ulterior întreaga lume – s-au petrecut într-un ritm accelerat, la limitele dintre cicluri istorice având fiecare jumătate din durata celui precedent.
Dacă la anul 1024 adăugăm jumătate din durata primului ciclu, adică doi la puterea a noua, sau 512, obţinem 1536. Ne aflăm în perioada Renaşterii şi a începutului Reformei, adică a unor mişcări îndreptate împotriva Bisericii Catolice, şi din care au derivat ulterior curentele seculariste, îndreptate împotriva oricărui tip de religie. Fireşte, la acel moment nu se putea concepe încă aşa ceva, dar să ne reamintim principiul remarcat mai devreme, după care orice proces revoluţionar se descotoroseşte de înaintemergătorii şi de tovarăşii de drum de care nu mai are nevoie. Acest fapt este o lege istorică intrinsecă, aplicabilă mai ales atunci când pe primul plan stă refuzul oricărei tradiţii. Propria „tradiţie” nu înseamnă aici decât un instrument convenabil, de care te poţi debarasa atunci când devine inutil sub imperativul paşilor care urmează.
Adăugând încă jumătate, adică 256, obţinem borna anului 1792. Ne aflăm în siajul Revoluţiei Franceze de la 1789, în vârtejul unor ample frământări şi transformări sociale, când se puneau bazele unei noi paradigme, bazată pe raţiune şi pe ostilitate la adresa religiei.
Acest nou ciclu a durat 128 de ani, sau doi la puterea a şaptea. Ajungem astfel la anul 1920. Suntem în apropierea anului 1917, când bolşevismul (adică ducerea paradigmei raţionalist-materialiste la ultimele ei consecinţe) a ajuns la putere în Rusia. Dar abia în anul 1920 putem vorbi de o consolidare a puterii sovietice, ieşită învingătoare dintr-un sângeros război civil, pentru a purcede la transformări sociale radicale, impuse cu fanatism şi violenţă. Borna acestui an marchează ceea ce istoricul german Ernst Nolte denumeşte „Războiul civil european”, deoarece în jurul acestui an au apărut în întreaga Europă reacţii viguroase la adresa bolşevismului care risca să se înstăpânească peste tot, asemenea unui incendiu mistuitor. Se poate spune că undeva în miezul acestei perioade, în anul 1945, bolşevismul –datorită sprijinului de care a beneficiat din partea democraţiilor occidentale- şi-a învins adversarii de moarte care i-au oprit expansiunea iniţială, etichetaţi generic drept „mişcări fasciste” (deşi între acestea au fost şi diferenţe considerabile) şi a cucerit o jumătate din continentul european.
Această domnie a bolşevismului clasic a durat aproximativ 64 de ani (doi la puterea a şasea) pe care, dacă îi adunăm la borna precedentă a anului 1920, ajungem la numărul orwellian de 1984. Ei bine, un an mai târziu, în 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, a început o tentativă de reformare a comunismului, care patru ani mai târziu, în 1989, a condus la căderea sa. Acest sistem s-a dovedit în final prea departe de realitate şi de natura umană, încât orice reformă s-a dovedit imposibilă. Dar germenii acestei prăbuşiri pot fi găsiţi în transformările începute odată cu anul 1985, un proces care a avut şi opozanţi în rândurile ţărilor satelite ale Moscovei, precum dictatorii Honecker sau Ceauşescu, care nu au fost capabili să înţeleagă mersul istoriei.
Adăugând încă 32 de ani la borna 1984 ajungem la anul 2016. Căderii comunismului nu i-a urmat, aşa cum ne-am fi aşteptat, o întoarcere la valorile liberale ale lumii occidentale din era războiului rece, ci la o revenire treptată sub camuflaj a ideologiei marxismului cultural, sau a neo-marxismului, care în jurul anului 2016 s-a considerat suficient de influent pentru a genera noi schimbări menite să afecteze profund ţările întregii lumi, dar în special pe cele cu rădăcini creştine.
Vorbim de un atac concertat la adresa acestei tradiţii, prin suprapunerea mai multor fenomene paralele, declanşate în mod deliberat.
Pe de-o parte valul migraţionist, care a debutat în anul 2015 şi care de atunci încoace continuă să inunde treptat continentul european, aducând milioane de oameni străini de tradiţiile sale. Se doreşte în mod deliberat dezrădăcinarea omului european şi modelarea lui după tiparele „multiculturalismului” şi „diversităţii”, adică crearea unui „om nou”, insensibil la propriul trecut şi la viitorul propriei culturi.
În paralel s-au intensificat acţiunile propagandei „apocalipsei climatice”, fiind promovată figura iconică, cvasi-religioasă, a adolescentei panicate Greta Thunberg, cu scopul de a imprima această panică întregii lumi. Solicitările sunt şi aici o serie de transformări sociale de factură dirijistă, ostilă liberalismului economic, ţelul fiind edificarea unei lumi pe baze artificiale, tehnocratice, planificată până în ultimul detaliu. Argumentele invocate sunt pretins irefragabile, fiind postulate în chip dogmatic de către anumiţi oameni de ştiinţă, ignorându-se cu bună ştiinţă opiniile şi argumentele contrare. O cultură a dezbaterii deschise nu mai există. Popper se pare că a devenit depăşit, argumentul său privind falsificabilitatea drept criteriu al teoriilor ştiinţifice este ignorat (vom vorbi despre el mai încolo), iar „societatea deschisă” capătă cu totul alte înţelesuri.
Şi, în final, în anul de graţie 2020, tot în preajma bornei 2016, a venit ca la o comandă invizibilă pandemia de coronavirus. Ea însăşi pretext pentru impunerea unor profunde transformări economice şi politice, care merg tot în direcţia trasată de doctrina socialistă, de dirijism economic şi de control şi restricţionare a libertăţilor individuale. Nu în ultimul rând, în paralel au loc şi atacuri la adresa Bisericii, în special la adresa Sfintei Împărtăşanii, aceasta fiind privită ca un spin în ochiul raţiunii pretins infailibile şi atotputernice.
Scenariu pentru deceniile următoare
Până aici ştim ce s-a întâmplat. Tiparul se potriveşte, legea înjumătăţirii ciclurilor istorice a funcţionat cu o precizie de ceasornic. Probabil că pentru Popper avem de-a face cu o simplă coincidenţă, deşi această ipoteză poate fi supusă chiar testului său de validare a teoriilor ştiinţifice. Pentru a nu fi un simplu postulat arbitrar şi subiectiv, o astfel de teorie trebuie să treacă testul „falsificabilităţii”. Adică ar trebui să poată fi imaginate scenarii care, dacă ar fi observate în realitate, ar infirma teoria în cauză (exemplu: afirmaţia că toate lebedele sunt albe ar putea fi contrazisă de observarea unei lebede negre).
Ei bine, nu avem decât să lăsăm să treacă timpul şi să urmărim ce se întâmplă. E posibil ca vreo douăzeci-treizeci de ani de acum încolo să nu se întâmple nimic semnificativ, ca lumea să „îngheţe” la situaţia anului 2020. Atunci teoria ar fi în mod evident infirmată.
Dar cine poate crede cu adevărat acest lucru, mai ales că ONU a lansat „Agenda 2030” de dezvoltare durabilă, iar UE vorbeşte de „Green Deal” la nivelul anului 2050? Avem agende peste agende, planuri şi repere, încât e limpede că în deceniile următoare ne aşteaptă şi mai multe transformări. Care e direcţia lor, cred că am arătat limpede în paginile de mai sus.
Asumând deci că în viitor ne aşteaptă şi alţi paşi din acest proces pe care l-am descris, vom vedea că ciclurile finale vor fi tot mai scurte, încât o datare a lor foarte precisă poate că nu se va suprapune cu aceeaşi exactitate pe modelul enunţat. Dar el ar fi infirmat mai curând doar în cazul în care am avea de-a face cu perioade mai lungi de imobilism. Practic doar astfel s-ar putea contrazice această lege a acceleraţiei transformărilor istorice.
Următorul reper ar fi anul 2032. Dacă aproximăm, ar însemna să fim atenţi la ce se va întâmpla peste 10-15 ani. Viitoarele borne temporale, adunând jumătate din lungimea ciclului precedent, sau puteri tot mai mici ale lui doi, ar fi aşadar: 2032, 2040, 2044, 2046, 2047. Anii întregi se termină, ar urma să adunăm puteri negative, sau fracţiuni de an. Adunând însă cantităţi tot mai mici, ajungem la paradoxul broaştei ţestoase care nu mai ajunge niciodată la ţintă. Conform principiului aplicat până acum, totul se opreşte la nivelul anului 2048. Dacă îl considerăm doar o bornă aproximativă, putem concede că UE ar putea totuşi ajunge să apuce anul 2050, în care îşi va putea contempla „opera” deceniilor anterioare.
Şi după aceea?
Dacă e să alegem între „sfârşitul lumii” şi „sfârşitul unei paradigme”, probabil că va trebui să alegem cu precădere ultima variantă.
Paradigma raţiunii atotputernice se va dovedi un eşec răsunător. În final se va prăbuşi asemenea Turnului Babel, pentru că nu ţine cont de adevărata natură umană, care nu poate fi separată de dimensiunea religioasă. Dacă e să facem un pariu, atunci nu ar trebui să-i mai dăm decât cel mult trei decenii.
Să ne gândim la femeia desfrânată din capitolul 17 al Cărţii Apocalipsei, îmbrăcată în roşu şi beată de sângele martirilor creştini. Ea este simbolul laicismului, al raţionalismului ateu, care domină lumea de la Revoluţia Franceză încoace, şi care a inclus şi comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluţiei Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiţei Raţiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelaţia Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc şi mâncată, iar puterea ei va fi luată şi va fi dată fiarei.
Aşadar, chiar dacă acest raţionalism care astăzi pare atotputernic (şi care a jubilat în chip ocult în faţa simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu din anul 2019) va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de şubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului.
Foarte probabil va urma aşadar o revenire a paradigmei religioase şi deja încep să apară semne în acest sens. La mijlocul anului 2020 catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol a fost scoasă din condiţia secularizată de muzeu şi a redevenit moschee. Această deturnare şi confiscare a unui simbol major pentru tradiţia creştină nu va rămâne fără consecinţe pe termen lung, chiar dacă pe moment reacţiile de protest au fost destul de anemice.
Nu peste multă vreme, religiile vor acapara din nou scena istoriei. Numai că există religii ale minciunii şi doar una a Adevărului, a Celui care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Vor mai apărea impostori, profeţi mincinoşi, tot cortegiul descris în Cartea Apocalipsei, care o vreme vor mai oculta Adevărul, însă dintr-o perspectivă cu totul diferită de laicismul care încă domină lumea contemporană.
Cei care vor trăi peste aceste trei decenii, vor apuca să vadă cu ochii lor ce se va întâmpla…
