Mândria și slava deșartă: cauze și remedii duhovnicești

Toate patimile primejduiesc mântuirea omului, dar cea mai rea, mai demonică este mândria. Sentimentul de superioritate se poate manifesta fie în relația noastră cu Dumnezeu, când credem că am devenit mai buni, mai virtuoși datorită calităților noastre, nu prin mila și ajutorul pe care l-am primit, din preaplin, de la El, fie în raporturile noastre cotidiene cu semenii. În acest caz, păcătuim prin faptul că nu îl mai percepem pe aproapele nostru ca pe un egal, ca pe o creație a Domnului, asemănătoare nouă, ci ca pe o ființă inferioară, de rangul doi.

 În literatura ascetică pe care ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Părinți, mândria și slava deșartă au fost privite fie ca sinonime care desemnează aceeași boală spirituală, fie ca patimi îngemănate.

La nivelul simțului comun, putem face următoarea distincție: sentimentul mândriei este, de obicei, provocat de un gând ivit într-o anumită împrejurare. Slava deșartă, superbia, în schimb, este într-o măsură semnificativă produsul imaginației. Este bovarică în esența ei: ne închipuim anumite situații în care îi orbim pur și simplu pe semenii noștri prin curajul, inteligența sau frumusețea noastră. Din punct de vedere psihologic, mândria sau slava deșartă sunt produsul nevoii de a fi recunoscuți de către ceilalți, de a fi acceptați în societate, de a primi un feedback pozitiv din partea semenilor.

Care este însă granița dintre nevoia firească de a ne oglindi în ceilalți, de a primi aprobarea lor, și patima mândriei, atât de dizgrațioasă și de primejdioasă pentru mântuirea noastră? Răspunsul îl aflăm de la Sfinții Părinți. 

Lanțul oțelit al patimilor

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, la originea tuturor patimilor stă iubirea trupească, excesivă de sine (filautia, în limba greacă). De aceea, marele teolog și ascet al Bisericii ne sfătuiește: „Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerațională a trupului, fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, iar din ele se naște toată lista patimilor”.

La rândul lor, ne învață Sfântul Ioan Scărarul, mândria și slava deșartă generează alte patimi, alte boli spirituale: „Maica desfrânării este lăcomia pântecelui, iar a trândăviei, slava deșartă. (…) Hula (blasfemia) este în primul rând odrasla mândriei, deseori însă vine din judecarea aproapelui sau din nebuna pizmă a demonilor. (…) Viclenia se trage din mândrie și mânie”.

În scrierile sale ascetice, Evagrie Ponticul a surprins memorabil versatilitatea duhului slavei deșarte, care poate transforma fiecare cucerire duhovnicească a monahului sau a creștinului de rând într-o victorie personală: „Gândul slavei găunoase (kenodoxia) e un gând extrem de subtil, care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc (în virtuțile lor) vrând ca aceștia să-și facă publice luptele și vânând slavele de la oameni; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la uși oameni care-l caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, va fi adus fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi goale, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care, cu puțin înainte, era preot sfânt adus la preoție legat fedeleș”. 

Cum ne tămăduim de mândrie și slavă deșartă?

Pentru a ne vindeca de ele, trebuie să urâm patimile. Iar motivul intim, profund, nu trebuie să îl reprezinte suferința pe care în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ne-o provoacă ele, ci dorința arzătoare de a intra și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, avva Dorotei ne învață că nu trebuie să tânjim după izbăvirea de patimi „pentru a scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalm 138, 22). Noi trebuie să ne războim patimile, dar trebuie să fim conștienți că de sub tirania lor doar Domnul, în realitate, ne poate elibera. La Sfântul Macarie Egipteanul găsim următorul cuvânt: „Datoria omului este să se opună, să se lupte și să se bată cu păcatul, însă singurul care-l poate dezrădăcina este Dumnezeu… După cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare și să lucreze fără mâini, tot așa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să intre în Împărăția cerurilor”.

În articolele anterioare, am amintit principiul des întâlnit în scrierile și în practica ascetică a Sfinților Părinți – cele contrare se vindecă prin cele contrare. Evident, acest principiu se verifică și în cazul patimii mândriei, precum și în cazul gemenei sale, slava deșartă. Astfel, mândria fiind o maladie a părții raționale a sufletului, prin care omul, autonomizându-se, rupe comuniunea cu Dumnezeu, cea mai eficientă cale de tratare a ei este cultivarea iubirii de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci și însăși viața noastră vremelnică”.

Biserica, prin Sfintele Taine, ne oferă șansa de a ieși de sub tirania tuturor patimilor, de a ne recâștiga libertatea îndelung visată. Dragostea de Dumnezeu sporește mai ales dacă ne împărtășim des cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Conștientizarea stării de cădere în care ne găsim, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, mărturisirea lor înaintea duhovnicului, efortul și promisiunea de a nu ne mai lăsa în voia lor, toate vor contribui la refacerea comuniunii cu Dumnezeu creatorul nostru, Cel ce conferă sens și plenitudine întregii noastre existențe. Sfântul Ioan Sinaitul, în celebra sa Scară, ne îndeamnă: „Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”. Spovedania, continuă el, trebuie făcută prin asumarea vinovăției: „A mea este rana, părinte, a mea este buba. Din trândăvia mea s-a făcut, iar nu din pricina altuia. Nimeni nu este de vină, nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai nepăsarea mea”. Nu ne putem aștepta însă ca vindecarea de patimi să se producă spontan și ușor. Trebuie să avem îndelungă răbdare, iar în cazul mândriei și al slavei deșarte este necesar să luptăm cu firea noastră, cultivând virtutea care li se opune, și anume smerenia. Trebuie să ne dovedim starea de smerenie, fiindcă, așa cum spune Cuviosul Nichita Stithatul, „patimile săvârșite cu fapta, cu fapta se și tămăduiesc”.

În final, merită să ne amintim, așadar, valoarea mântuitoare a smereniei. Prin ea ne vindecăm partea rațională a sufletului. Sfântul Grigorie Palama așază smerenia ca temelie a vieții duhovnicești: „Patimile trupești nu pot fi vindecate altcumva decât prin asceza trupului și rugăciunea izvorâtoare din inima înfrântă și smerită, adică prin sărăcia cu duhul”. În Patericul egiptean citim următoarea apoftegmă a Sfântului Antonie cel Mare: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și, suspinând, am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?» Și am auzit glas, zi­cându-mi: «Smerenia!»”

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Virtutea naţionalismului (5)

Subiectul următor

Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu și necesitatea canonizării

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din