Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu și necesitatea canonizării

Pe 22 iulie 2020 se împlinesc 37 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Ilie Lăcătușu, unul dintre Părinții mărturisitori din închisorile comuniste, cu o viață sfântă, închinată neamului românesc și Bisericii lui Hristos.

Născut la 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din județul Vâlcea, din „părinți apropiați de Biserică”, mama sa, Maria, „o femeie extrem de evlavioasă”, iar tatăl său, Marin, cântăreț bisericesc. Absolvent al prestigiosului Seminar Sf. Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, Părintele urmează cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din București pe care le absolvă „cu înalte aprecieri”, în 1934.

După absolvirea Facultății de Teologie Ortodoxă din București, „este numit preot la o parohie din Oltenia, Oșica de Jos”, fiind apoi mutat preot la parohia Buicești din Mehedinți”.

După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Părintele Ilie Lăcătușu face parte, „împreună cu ÎPS Nifon al Olteniei, din Misiunea Ortodoxă Română, care a dus cuvântul Sf. Evanghelii și în râpa dintre Prut și Nistru. Astfel, din vara anului 1942 și până în primăvara anului 1943, a răspândit Cuvântul Domnului mai întâi la Odessa și mai apoi la parohia Sersenița, județul Râbnița (Transnistria). În anul 1943 îl găsim într-o parohie din Râmnic, de unde ne-au rămas câteva scrisori primite după ani și ani, de la cei pe care i-a păstorit acolo și care regretau pierderea unui păstor model. În anul 1944 Părintele revine la datoriile spirituale în parohia Buicești din Mehedinți, unde reface și susține moral comunitatea”[1].

Membru al Mișcării Legionare, format și educat la Școala lui Corneliu Zelea Codreanu, în duhul dragostei de neam și al Bisericii lui Hristos, Părintele Ilie Lăcătușu urmează traseul generației sale mucenicite, trecând prin universul concentraționar comunist. Arestat cu o zi înainte de praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, la 19 iulie 1952, Părintele Ilie Lăcătușu este trimis la Canal, „unde până în octombrie 1952 a fost încadrat în colonia de muncă Galeșu, iar din octombrie 1952 până la sfârșitul lui august 1953, a fost încadrat în colonia de muncă Peninsula, în celebra brigadă a preoților”.

Din septembrie 1953 până în aprilie 1954 Părintele Ilie Lăcătușu a fost mutat la formațiunea de muncă 0680 din Onești, de unde este eliberat la 26.04.1954. După eliberare, Părintele revine la parohia din Buicești pentru a-și continua misiunea sa duhovnicească.

În 1959 Părintele este rearestat, fiind condamnat la muncă silnică în Deltă, la Periprava, unde a avut parte de un regim aspru „care i-a cauzat urmări serioase sănătății”.

Din această perioadă, au rămas mai multe mărturii, una dintre ele fiind cea a Părintelui Justin Pârvu, la Periprava, de ziua Sfinților Trei Ierarhi, atunci când deținuții au fost scoși la tăiat de stuf, pe o zi geroasă, și obligați să intre în apa rece. „Părintele Ilie Lăcătușu i-a îmbărbătat pe cei din jur și, împreună rugându-se, a apărut soarele; un soare cald, binecuvântat. Iar după ce au ieșit din apă, și-au scos hainele, le-au pus la uscat, și după ce s-au uscat, au putut să vină în lagăr complet uscați și nimeni nu s-a îmbolnăvit. Iată, o mare minune s-a întâmplat atunci, lucru care i-a pus pe gânduri și pe cei care erau paznicii închisorilor și le-au arătat o dată în plus ce poate face puterea credinței[2].

Eliberat în 6 mai 1964, Părintele Ilie Lăcătușu a avut domiciliu obligatoriu la Bolintin, raionul Titu. Din 20 decembrie 1964 până la 1 august 1970, a slujit la parohia din Gârdești, județul Teleorman, „unde a renovat o biserică de o importanță culturală, fiind pictată de N. Grigorescu; acea biserică există și astăzi și este o biserică frumoasă ca o catedrală”. Apoi, este mutat la Parohia Cucuruzu, județul Giurgiu de unde se pensionează la 1 ianuarie 1978, stabilindu-se în București.

„Părintele avea o voce calmă și blândă, avea un duh liniștitor, calm, avea această lumină. Avea o lumină în ochi, lumină pe care o remarcă și acum oamenii dreptcredincioși, care vin să se închine la capela din Giulești, unde sunt moaștele Părintelui. S-a retras în adânc de smerenie – rugându-se, postind și răbdând – până și-a dat sufletul său în mâinile Domnului nostru. În toată viața sa vremelnică, Părintele Ilie l-a iubit pe Mântuitorul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și L-a slujit cu smerenie și devotament. Însă în același timp a dovedit că i-a iubit și pe semenii săi ca pe sine însuși, slujindu-i și învățându-i tot timpul adevăratele semne ale nobleței și desăvârșirii creștine”[3].

În primăvara anului 1983, aflat la spitalul din Vaslui, „Părintele Ilie Lăcătușu le-a spus celor de lângă el că, dacă va trăi până după 22 iulie, va mai trăi încă doi ani. Și-a exprimat și rugămintea ca, dacă soția îi va muri peste 15 ani, să fie îngropată lângă el. A murit chiar pe 22 iulie 1983, iar peste 15 ani, în 1998, avea să moară și soția sa, Ecaterina. La înmormîntarea soției părintelui, pe 29 septembrie 1998, cei prezenți s-au aflat în fața unui fapt neașteptat: trupul părintelui Ilie Lăcătușu era neputrezit, întreg, binemirositor. Pentru a se convinge că trupul Părintelui nu a rămas neputrezit din motive biologice, membrii familiei – în înțelegere cu preotul – au lăsat trupul în contact cu aerul. Dar, după nouă săptămâni, trupul era intact”[4].

În perioada anilor 1999-2000 au fost încercate câteva demersuri de canonizare a Părintelui Ilie Lăcătușu, depunându-se numeroase memorii către Sfântul Sinod al BOR. Toate aceste demersuri au eșuat, singurul lucru care s-a făcut a fost acela din 13 ianuarie 2000 prin care Patriarhul Teoctist „a dat binecuvântare să se deschidă ușa capelei și celor care vin să se închine, să se roage, să-și găsească alinare la diferite suferințe sufletești și trupești”.

Părintele Justin Pârvu afirmă într-o manieră categorică faptul că: „Părintele Ilie Lăcătușu trebuie cinstit ca un sfânt, pentru că este un argument puternic împotriva materialismului și a rătăcirii idolatre. I se pot înălța rugăciuni oricând, pentru că Sfinții sunt adevărate mărturii ale vieții noastre ortodoxe, chiar în vremurile în care trăim”. Și am întări noi, mai mult, în astăzi, în aceste timpuri de cruntă apostazie.

Din 1999-2000 până în anul 2020, s-au înmulțit mărturiile despre Părintele Ilie Lăcătușu privind multele sale minuni înfăptuite oamenilor evlavioși, care îi solicită ajutorul prin rugăciune și prin închinarea la sfintele sale moaște.

Visul Părintelui Justin Pârvu a fost acela de a vedea în timpul vieții sale canonizarea Sfinților Mărtiri, Mucenici și Mărturisitori din prigoanele carlisto-antonesciano-comuniste. Dumnezeu a rânduit altfel. Sinodul BOR a făcut mici pași în acest sens, în anul 2017, atunci când s-a proclamat anul comemorării tuturor martirilor, mucenicilor și mărturisitorilor din închisorile comuniste.

Readucerea problemei canonizării Sfinților Noștri Martiri și Mărturisitori trebuie să țină și de o mai profundă implicare a laicatului creștin, de o intensificare lucrătoare și salutară, așa cum a realizat, de pildă, revista Permanențe, de-a lungul apariției sale de 22 de ani, dar și a efortului metodic și bine cântărit din ultimii ani ai Cezarinei Condurache care a înțeles că singura noastră formă de recunoștință și respect față de asemenea modele este recuperarea memoriei lor, nu prin vorbe, ci prin fapte dătătoare de sens în planul iconomiei neamului.

S-ar putea replica că totul ține de rânduiala lui Dumnezeu și că atunci când Pronia Dumnezeiască va rândui acest moment mult așteptat al canonizării, se va întâmpla volens nolens.

Este foarte adevărat că tot ce este cu neputință la oameni, este mereu cu putință la Dumnezeu.

Cu toate acestea, atitudinea noastră ca neam nu trebuie să rămână una pasivă, ci una veșnic luptătoare și lucrătoare. Înconjurând cu toată dragostea și cu tot sprijinul nostru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de coresponsabili și de coliturghisitori la trupul mistic al lui Hristos, Ecclesia, trebuie să cerem acestuia să demareze procesul de canonizare al tuturor Sfinților Martiri, Mucenici și Mărturisitori din prigoana carlistă, antonesciană și comunistă, al luptătorilor din rezistența Armată și din exil, fără a avea nici o frică de a mărturisi Adevărul lui Hristos. Iar acest proces de canonizare al tuturor Sfinților români din secolul XX nu poate începe fără canonizarea primilor săi martiri Ionel Moța și Vasile Marin, continuând cu Corneliu Zelea Codreanu și întregul șir de mucenici ai Școlii Căpitanului și cuprinzând toată această elită mărturisitoare spre slava lui Dumnezeu și a a neamului românesc!

[1]  Sfântul Ilie Lăcătușu, Noul mărturisitor din temnițele comuniste. Sfântul cu moaște întregi din România, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Paltin Petru-Vodă, 2019, p.95.

[2] Ibidem, p.97.

[3] Ibidem, p.98.

[4] Viața Părintelui Ilie Lăcătușu, în Acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu, București, Areopag, 2012, p.5.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Mândria și slava deșartă: cauze și remedii duhovnicești

Default thumbnail
Subiectul următor

1940 - un an dramatic pentru istoria României ( IV)

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din