Statul naţional şi principiul libertăţii naţionale sunt cei doi piloni pe care Hazony îi vede aşezaţi la temelia unei ordini politice internaţionale echitabile şi durabile, superioară anarhiei şi imperiului. Elementele pe care îşi bazează argumentaţia sunt următoarele.
În primul rând, comparat cu anarhia, statul naţional elimină prin integritatea sa conflictele interne între clanuri şi triburi care urmăresc interese adverse, expulzând posibilitatea unui război doar la nivelul apărării sferei lărgite a ordinii şi păcii domestice. De asemenea, justiţia se bazează pe un sistem legislativ coerent şi independent de interese particulare, ceea ce este de asemenea de natură să elimine conflictele intertribale şi să asigure suveranitatea statului în această privinţă. Prin urmare, statul naţional are un rol pacificator asupra teritoriului pe care se întinde, iar războiul, privit ca mijloc de rezolvare al divergenţelor, este expulzat la periferia sa.
Pe de altă parte, comparat cu imperiul, statul naţional este o instituţie care fiinţează la o scară limitată. Prin urmare conducătorii săi sunt ataşaţi unei tradiţii politice care recunoaşte graniţele naţiunii şi nevoile ei defensive, punând limite fireşti tendinţelor expansioniste asupra unor naţiuni străine. Spre deosebire de această concepţie, imperiul nu cunoaşte graniţe şi găseşte în permanenţă pretexte pentru anexarea altor teritorii.
O ordine politică bazată pe state naţionale oferă cele mai bune posibilităţi de autodeterminare colectivă a naţiunilor. Teza de bază este cea a multipolarităţii, conform căreia la acest nivel libertatea poate exista doar acolo unde sunt prezente multiple centre de putere independente. Desigur, aceasta nu poate garanta în mod automat faptul că un stat naţional va putea avea resursele de a rezista unor presiuni exterioare menite să îl împingă spre atitudini şi politici contrare intereselor naţiunii respective. Dar, în condiţiile existenţei mai multor centre de putere, tentativele de a rezista unor asemenea presiuni pot găsi în principiu un sprijin în rândul acelor centre dispuse să ofere asistenţă, în cadrul unui permanent joc al puterilor şi al intereselor. Echilibrul puterii („balance of power”) este principiul cheie în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind menit să împiedice faptul ca o anumită naţiune să dobândească prea multă putere, tocmai pentru a prezerva principiul libertăţii naţionale la baza sistemului de state.
Un alt aspect care reiese din comparaţia politicilor de tip naţional şi imperialist este opţiunea între două teorii diferite asupra cunoaşterii. Cel puţin în istoria occidentului, imperialismul a fost mereu asociat cu o teorie raţionalistă, care acordă un credit nelimitat raţiunii umane. Această concepţie afirmă că marile adevăruri universale sunt deja stabilite şi că ele trebuie doar să fie impuse pretutindeni. Pe de altă parte, naţionalismul e bazat pe o concepţie empirică, exercitând un scepticism moderat în raport cu produsele raţiunii umane şi ţinând cont de calamităţile aduse pe tărâmul politic de-a lungul timpului de supralicitarea încrederii în propria raţiune. Prin acest scepticism se deschide astfel posibilitatea diverselor căi de căutare a adevărului. Unele din ele vor avea succes, altele vor eşua. Căile spre succes pot fi multiple, căci experienţa pozitivă a fiecărei naţiuni ne poate învăţa lucruri necunoscute înainte.
Concepţia naţionalistă invită prin urmare la o largă dezbatere între diferitele naţiuni, la învăţare din experienţa proprie şi a altora. În schimb politica imperialistă declară orice dezbatere ca fiind primejdioasă, punându-i capăt atunci când ea apare. Totuşi, realitatea este că nicio fiinţă sau grupare umană nu poate pretinde că posedă instrumentele şi cunoştiinţele necesare pentru a dicta o constituţie politică valabilă pentru întreaga omenire.
Orice adept al unei poziţii sceptice şi empirice va recunoaşte astfel avantajele unei ordini naţionaliste, care permite existenţa unei multitudini de state naţionale aflate în competiţie liberă între ele. Se creează astfel o emulaţie, un schimb de experienţe care nu poate avea decât rezultate pozitive. În cele din urmă se îmbogăţeşte astfel patrimoniul întregii umanităţi, care este structurată într-o diversitate fecundă.
Un alt aspect la care statul naţional se dovedeşte a fi o soluţie superioară celorlalte este cel al libertăţii individuale. Într-o primă fază, am văzut că statul naţional este garantul optim al libertăţii şi autodeterminării colective. Dar aceasta nu este identică cu libertatea individuală. Libertatea colectivă a statului american s-a manifestat la începuturile sale prin tolerarea sclavagismului, iar în cazul statului francez prin suprimarea specificului lingvistic sau religios al multora din regiunile sale. Exemplele de acest tip ar putea continua. S-ar părea deci că liberăţile şi drepturile individuale ar fi garantate mai bine de către un imperiu sau stat universal, în care o multitudine de naţiuni, limbi şi tradiţii religioase pot fi tratate cu un soi de egalitate care nu există in cadrele statului naţional, caracterizat prin primatul unei singure naţiuni.
Numai că evidenţa istorică nu susţine supoziţia că imperiul ar fi un mai bun garant al libertăţii individuale. Dimpotrivă, imperiile au avut întotdeauna un caracter autocratic, iar tradiţia drepturilor şi libertăţilor individuale s-a dezvoltat în state naţionale, singurele care pot genera instituţii libere şi totodată stabile. Aşa cum a precizat şi în alt context, Hazony reaminteşte şi aici că liantul unui imperiu îl reprezintă coeziunea unei naţiuni dominante, ai cărei membri sunt legaţi între ei prin loialităţi reciproce, şi eventual al unei naţiuni aliate, aşa cum a fost cazul Imperiului Austro-Ungar. Toate imperiile sau statele multinaţionale, precum cel amintit, Uniunea Sovietică sau Iugoslavia, au fost bazate pe o coeziune forţată, pe opresiune, şi s-au dezintegrat atunci când indivizilor din naţiunile componente li s-au acordat drepturi suplimentare.
Prin urmare, acordarea de drepturi individuale nu poate fi bazată decât pe o coeziune firească, de genul celei care există în rândurile unei naţiuni, fără de care nu poate exista stabilitate şi durabilitate. Exemplul elocvent ar fi aici tradiţia politică de tip anglo-american.
Rezumând toate argumentele aduse mai sus, putem spune că statul naţional şi o ordine politică bazată pe recunoaşterea sa explicită se dovedeşte a fi superioară celei impuse de imperii, pentru a nu mai vorbi de treapta anarhiei, care în lumea civilizată e una de mult depăşită, şi care azi mai apare doar în statele lumii a treia măcinate de conflicte interne, care de multe ori sunt însă întreţinute de interese străine.
După cum am putut vedea din analiza lui Hazony, de-a lungul istoriei imperiile s-au constituit întotdeauna în jurul nucleului unei naţiuni dominante. În zilele noastre ni se propune însă o altă variantă de sistem cu caracter universalist, mai precis federalismul.
Acest sistem asigură naţiunilor o autonomie în numeroase privinţe, cum ar fi legislaţia internă, folosirea limbii şi practicarea religiei tradiţionale, gestionarea economiei sau la nivelul educaţiei. Doar dretpul de a recurge la violenţă în apărarea propriilor interese ar fi suprimat, conflictele urmând a fi soluţionate de către guvernul federal situat deasupra statelor (trăsăturile descrise aici sunt cele asociate unui ipotetic „guvern mondial” menit să asigure pacea globală, problema federalismului de tipul Uniunii Europene urmând a fi analizată în detaliu ceva mai încolo).
Hazony respinge cu hotărâre această concepţie, numind soluţia federală drept nimic altceva decât „un mit”, căci în cele din urmă ea se reduce tot la o schemă imperialistă, care ignoră elementele de bază necesare pentru a întemeia o federaţie internaţională de state.
Astfel, arbitrajul internaţional al conflictelor poate fi bazat pe una din următoarele alternative. În prima dintre ele, naţiunile aflate în conflict pot hotărî benevol dacă recurg la un astfel de arbitraj şi dacă vor recunoaşte sau nu hotărârile acestei instanţe. Aceasta ar fi o posibilitate dezirabilă, care are drept premisă o ordine a statelor naţionale. În schimb, în cea de-a doua alternativă totul e bazat pe obligativitate, decizia finală fiind impusă la nevoie prin recurs la forţă din partea agenţilor statului federal internaţional. Ceea ce nu înseamnă în cele din urmă nimic altceva decât o ordine de tip imperialist. Statele aflate în dispută nu mai pot fi considerate drept independente şi autodeterminate, din moment ce trebuie să se supună deciziilor unui guvern federal internaţional.
Mai mult, teoria conform căreia statele îşi păstrează independenţa cu excepţia situaţiilor conflictuale, este una falsă, căci atât evidenţa istorică, cât şi logica unei asemenea construcţii ne arată că imixtiunile autorităţii supranaţionale în politica statelor nu se limitează doar la astfel de cazuri. Există numeroase situaţii în care pot apărea divergenţe între state care nu implică automat un conflict armat între ele, deşi pot să-l premeargă: politici economice sau faţă de anumite minorităţi, atitudini faţă de imigraţie care pot fi bazate pe interese divergente, amestecuri în politica internă a altor state, activităţi de spionaj, propagandă ostilă, etc.
Prin urmare, dacă decizia privind arbitrajul unui conflict de o asemenea natură e doar una recomandată, fiind la latitudinea fiecărui stat implicat de a accepta sau nu, atunci ne-am situa în cadrul paradigmei unei ordini bazate pe state naţionale independente. Dacă în schimb puterea de decizie aflată în mâinile autorităţii federale este una obligatorie, atunci înseamnă că aceasta poate dicta în privinţa politicii interne a unor state cărora teoretic li s-a garantat independenţa, cu excepţia situaţiilor de conflict armat cu alte state. Ca atare, toată pretinsa logică a unui asemenea sistem se prăbuşeşte, devoalând ceea ce el este de fapt: nimic altceva decât tot o formă de imperialism.
Pentru a funcţiona cu adevărat, federalismul ar trebui să urmeze un model de tip american. Statele componente nu sunt considerate ca fiind independente, întreaga construcţie fiind expresia unei coeziuni fundamentale între diversele grupuri etnice şi sociale, presupunând existenţa aceloraşi loialităţi reciproce care stau de fapt la baza statului naţional.
Un alt model federalist este cel al Uniunii Europene, care este bazat pe principiul subsidiarităţii. Acesta prevede ca autoritatea centrală să aibă competenţă decizională nu doar în domeniile menţionate explicit în tratate, ci în toate cazurile în care obiectivele acţiunii propuse pot fi atinse mai bine dacă aceasta are loc la nivel de Uniune. Cu alte cuvinte, după cum remarcă Hazony, de vreme ce aprecierea asupra faptului la ce nivel se poate acţiona mai eficient aparţine tot autorităţii centrale, nu există practic nicio barieră pentru ca aceasta să reducă tot mai mult competenţele statelor naţionale. Singura posibilitate o reprezintă autolimitarea oficialităţilor europene, numai că realitatea ne arată că aşa ceva nu are loc ci, dimpotrivă, competenţele Uniunii au crescut tot mai mult pe seama restrângerii suveranităţilor naţiunilor. Prin urmare, acest principiu al subsidiarităţii nu este altceva decât tot un eufemism pentru imperiu: naţiunile subsidiare ale Europei sunt independente doar în măsura pe care o hotărăşte guvernul central european.
Fireşte, caracterul imperialist al actualei Uniuni Europene a fost ocultat de o retorică prin care se afirmă că avem de-a face cu o noua formă de cooperare transnaţională, la care categoriile clasice ale teoriei instituţiilor politice nu se aplică. Ni se spune că avem de-a face cu o suveranitate împărtăşită, sau exercitată în comun (pooled sovereignty), în care nu există un guvern federal propriu-zis, ci doar o guvernare comună. Ca atare, susţin avocaţii acestei forme de organizare politică, aceasta nu e acelaşi lucru cu un imperiu.
Hazony contrazice însă această argumentaţie, considerând-o drept simplă propagandă. În realitate, UE are o formă de guvern prevăzut cu numeroase atribuţii, ale cărui directive sunt obligatorii pentru statele membre, existând un întreg sistem juridic la nivel federal menit să vegheze la punerea în practică la nivel de state a rezoluţiilor din partea Uniunii. Ca atare, deşi din punct de vedere formal avem într-adevăr de-a face cu structuri transnaţionale de tip nou, sau de concepte gen exercitarea în comun a suveranităţii, de fapt toate acestea nu diferă în mod esenţial de trecutul imperialist al Europei.
Există o singură deosebire fundamentală: lipseşte un executiv puternic, autoritar, capabil să ducă o politică externă solidă, mergând în caz de necesitate până la declararea stării de război. Acest fapt se datorează situaţiei de protectorat american prin care se caracterizează ţările UE şi integrarea majorităţii lor în alianţa NATO, dominată de SUA. Alternativa la actuala stare de lucruri ar fi una singură, dar e privită drept indezirabilă de către marile puteri: înarmarea Germaniei şi consfinţirea rolului de lider al acestei ţări la nivel european din toate punctele de vedere. Cu excepţia acestui nivel militar, se poate însă vedea în mod evident faptul că UE nu este de fapt decât un imperiu dominat la nivel politic şi economic de Germania. Adică, aşa cum amintea Hazony în alt context, şi aici, ca în orice alt imperiu din trecut, există de fapt o naţiune dominantă. Ceea ce el nu mai aminteşte, e faptul că în cazul multor ţări importante, printre care şi Germania, se încearcă de către politicile stângiste diluarea până la dispariţie a oricărui sentiment naţional şi promovarea unei imigraţii masive, menite să schimbe structura etnică a marilor naţiuni europene. Cu siguranţă în ideea, deşi nemărturisită, de a evita structurarea unei (sau unor) „naţiuni dominante” în cadrul imperiului sui-generis care este actuala Uniune Europeană.
Concluzia lui Hazony este aceea că în realitate nu există nicio ordine politică alternativă, menită să depăşească dihotomia dintre stat naţional şi imperiu. Orice formă de guvern federal este de fapt o manifestare a principiului imperialist, iar orice federaţie internaţională va fi condusă de persoane care decid asupra limitelor puse în privinţa autodeterminării naţiunilor. Indiferent ce este statuat în diversele documente şi tratate, interpretarea acestora este de competenţa oficialităţilor la nivel federal, făcută întotdeauna din perspectiva interesului statului imperial care, conform concepţiei universaliste, este identificat cu interesul general al întregii umanităţi.
(va urma)
