80 de ani de la Diktatul de la Viena – 30 august 1940

Se împlinesc zilele acestea 8 decenii de la unul dintre cele mai tragice evenimente pe care poporul român le-a trăit  în secolul XX : cedarea forţată a Ardealului de Nord şi ocuparea sa de către Ungaria, realitate tristă ce a durat 4 ani, acoperind aproape întreaga perioadă a celui de-al doilea război mondial. Evenimentul de la 30 august 1940 a rămas în istorie cu numele care – l defineşte cel mai bine : “Diktatul de la Viena “ ( capitala Austriei, unul dintre centrele culturii mondiale, n-ar fi meritat să fie asociată acestui eveniment nefericit…)

…Vara anului 1940. Politica iresponsabilă a regelui Carol al doilea a dus ţara la dezastru. Contestat masiv pe plan intern şi complet izolat pe plan internaţional, regimul carlist ( a cărui politică externă a fost multă vreme condusă de masonul filosovietic Nicolae Titulescu ) a lăsat România fără apărare în faţa duşmanilor săi care râvneau la bucăţi din trupul ţării. După înfrângerea Franţei şi retragerea de pe continent a Angliei, Germania rămâne stăpână în cea mai mare parte a Europei şi hotărăşte să dea satisfacţie aliaţilor revizioniști, Ungaria şi Bulgaria, dar şi Uniunii Sovietice (devenită “prieten” de ultim  moment) . Preocupat până în ultimul moment doar de salvarea puterii sale, regele Carol decide cedarea fără luptă a mai multor teritorii româneşti – Basarabia, Bucovina de nord, Transilvania de nord şi Cadrilaterul – în condiţiile fixate sau acceptate de Germania şi ţinutul Herţa, răpit total abuziv de către bolșevici.

La 30 august 1940, la palatul Belvedere din Viena ( Austria fusese anexată Germaniei în 1938, cu asentimentul unei mari părți a populației austriece), Germania şi Italia impun României cedarea Transilvaniei de Nord în favoarea Ungariei. Delegaţiei române i se pune în faţă o hartă cu noile frontiere, fără niciun drept de argumentare sau negociere. După câteva zile ostaşii români părăsesc teritoriul cu ochii în lacrimi, lăsând în urmă o populaţie românească fără apărare în faţa ocupantului.

Teritoriul cedat cuprindea 43.000 km pătraţi, cuprinzând actualele judeţe Satu Mare, Sălaj, Maramureş, Bistriţa – Năsăud, Harghita şi Covasna şi cea mai mare parte a actualelor judeţe Bihor, Cluj şi Mureş. În afara de zona secuiască,  românii erau net majoritari în teritoriul cedat, fiind mai peste tot în număr dublu sau chiar triplu faţă de unguri.

Imediat după retragerea armatei române, pe măsură ce armata maghiară înainta, formaţiunile paramilitare ungureşti s-au dedat, pe tot parcursul lunilor septembrie şi octombrie, dar şi după aceea, la numeroase acte barbare împotriva populaţiei româneşti, acte tolerate de autorităţile maghiare şi de multe ori înfăptuite cu concursul acestora. Au putut fi identificate 22.713 acte de agresiune împotriva românilor: aproape 1.000 de români au fost ucişi ( masacrele de la Ip şi Trăsnea din judeţul Sălaj fiind cele mai cunoscute), numeroase arestări abuzive, bătăi şi schingiuri, devastări colective şi individuale, profanări şi demolări de biserici, etc ( cifrele sunt asumate de raportul oficial al comisiei mixte germano – italiene de investigare a abuzurilor maghiare). Atrocităţilor cuprinse în acest sumbru bilanţ aveau să li se adauge altele şi altele în anii următori până la eliberarea Ardealului de nord în octombrie 1944. Între crimele şi abuzurile săvârşite la retragerea armatei maghiare din Ardeal cel mai cunoscut este masacrul de la Moisei, Maramureş.

Regimul de teroare instaurat în Ardeal avea ca scop intimidarea populaţiei româneşti pentru ca aceasta să accepte maghiarizarea, promovată ca politică de stat, sau să plece în România schimbând astfel proporţia etnică în favoarea maghiarilor. În afara armatei şi administraţiei, retrase în septembrie 1940, foarte mulţi români au fost expulzaţi de statul maghiar sub diverse pretexte sau au fugit de arestare şi de persecuţiile care-i ameninţau. S-a urmărit în mod special alungarea intelectualilor români, a personalităţilor culturale, a luptătorilor pentru Unirea din 1918, a tuturor factorilor activi de menţinere a identităţii româneşti. Numărul total de români care s-au refugiat din Ardealul ocupat s-a ridicat la 220.000 ( atât familia tatălui meu cât și familia mamei mele s-au aflat printre refugiați, părăsind Maramureșul pentru Timișoara, respectiv Arad ).

În afara persecuţiilor directe împotriva persoanelor de etnie română, autorităţile maghiare de ocupaţie au recurs la persecutarea economică a românilor şi a instituţiilor româneşti prin desfiinţarea majorităţii şcolilor cu limbă de predare română, interzicerea cvasitotală a publicaţiilor româneşti, numeroase confiscări de bunuri, etc. În afara celor care au fost duşi pe front, un număr foarte mare de bărbaţi români au fost concentraţi în batalioanele de muncă forţată ( munka-szazad) unde au supravieţuit în condiţii foarte grele   ( fiind de multe ori supuşi umilinţelor şi batjocurii), lăsând în acelaşi timp familiile fără sprijin perioade îndelungate.

O ţintă specială a persecuţiei au constituit-o Bisericile româneşti, singurele instituţii naţionale rămase să apere fiinţa neamului. Românii din Ardealul cedat erau de confesiune greco-catolică ( 76 %, adică 1.060.000 suflete) şi ortodoxă ( 24%, adică 340.000 suflete). Pentru slăbirea celor două instituţii statul maghiar a recurs la mai multe manevre administrative: nerecunoaşterea episcopiilor înfiinţate după 1918, desfiinţarea de parohii, comasarea de protopopiate, încercarea de trecere a unor parohii în subordinea ierarhiei maghiare, expulzarea multor clerici cunoscuţi pentru atitudinea lor dârză. În dezlănţuirea dementă din primele luni de ocupaţie au fost dărâmate mai multe biserici româneşti, în special în secuime: cele greco-catolice de la Borsec, Ditrău ( jud. Ciuc), Aldea, Biborţeni, Mereşti, Ocland ( jud. Odorhei), Panet ( jud.Mureş) precum şi cele ortodoxe de la Boroşneul Mare, Căpeni, Comandău ( jud. Trei Scaune), Vârghiş, Racoşul de Sus ( jud. Odorhei), etc. Numeroase arestări, încercări de intimidare, inclusiv agresiuni fizice au avut loc asupra unor preoţi români, precum şi atacuri şi devastări ale unor instituţii religioase româneşti. Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu a fost de două ori ţinta unor atentate nereuşite, sediul Episcopiei a fost devastat, episcopul scuipat și insultat. Au fost ucişi mai mulţi preoţi români; un asasinat monstruos care a zguduit opinia publică a fost uciderea bestială a protopopului ortodox de Huedin, Aurel Munteanu.

O altă ţintă privilegiată a persecuţiei horthyste au constituit-o membrii Mişcării Legionare, cunoscuţi ca luptători dârji pentru cauza românească. Astfel, Comandantul Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în cuvântarea sa radiodifuzată de la Braşov din 9 octombrie 1940, a prezentat mai multe cazuri de legionari ucişi, în contextul valului de atrocităţi anti-româneşti din Ardealul cedat. Comandantul Horia Sima a exprimat “ strigătul de durere din Ardealul suferinţei milenare “. Cei mai mulți însă dintre legionarii activi din zona cedată s-au refugiat în România, participând cu entuziasm în primele luni la construcția Statului Național Legionar, pentru ca apoi să intre într-o nouă prigoană, cea antonesciană. Câteva nume de legionari originari din Ardealul de nord: Victor Silaghi, Ioan Gherasim, Mitrofan Fetie, preot Teofil Băliban, preot Ioan Bărdaș, Dumitru Chindriș.

Un capitol aparte al abuzurilor săvârşite de ocupaţia maghiară  a fost deportarea evreilor. După ce, în 1940, cea mai mare parte a populaţiei evreieşti din Ardealul de nord nu şi-a ascuns sentimentele pro-maghiare, situaţia s-a schimbat pe parcurs. Guvenul ungar, în special în 1944, a luat măsuri dure contra evreilor, în numele politicii rasiste inspirate de Germania. Mulţi evrei s-au salvat fugind în România, unii dintre ei ajungând apoi în Palestina. Cea mai mare parte însă au fost strânşi în ghetouri şi apoi deportaţi în lagărele naziste de unde majoritatea nu s-au mai întors. Este însă foarte greu de precizat numărul celor morți în aceste lagăre, o parte din ei plecând după eliberare direct spre Israel, S.U.A. sau alte destinații.

Ocupaţia maghiară în Ardealul de nord s-a încheiat oficial la 25 octombrie 1944 când trupele sovieto-române au eliberat ultima localitate, oraşul Carei. Drama românilor ardeleni nu s-a încheiat însă aici. Partidul Comunist ajuns la putere şi organul său represiv, Securitatea, având în componenţă un procent ridicat de maghiari ( inclusiv activişti horthyşti “convertiţi” peste noapte la comunism ) au interzis timp de multă vreme dezvăluirea şi condamnarea atrocităţilor regimului horthyst, iar acolo unde unele fapte nu puteau fi ascunse au fost atribuite în mod fals armatei germane.

De-abia în anii ’70-‘80, regimul comunist, condus de Nicolae Ceauşescu, pretinzând a fi exponentul conştiintei naţionale şi al istoriei româneşti, a permis ( parţial) evocarea tragicelor evenimente din Ardealul ocupat şi cinstirea memoriei victimelor, instrumentalizând însă trecutul în scopuri propagandistice, într-o perioadă în care regimul se afla într-o evidentă pierdere de credibilitate internă şi externă.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Clişeele progresismului: studiu de caz

Subiectul următor

Parastas de 40 zile Dionisie Stoenescu, Parastas de 1 an Nicolae Popa

Cele mai recente din

Decemvirii (5)

Casa Gheorghiade şi sticluţele de otravă În numărul trecut am oprit firul