Pr. Veniamin Micle, dimensiunea plenară a didascaliei

Activitatea teologică a Părintelui Veniamin Micle trădează vocația cercetătorului par excellence, un cărturar rafinat, dedicat studiilor de istorie culturală, în care acribia științifică, pasiunea și talentul se completează cu o disciplină intelectuală de invidiat. Erudiția Părintelui Veniamin nu este una ostentativă, ci dimpotrivă, este una cuminecătoare și restauratoare de sens în planul cuvântului, înțeles în dimensiunea sa plenară, de expresie a logos.-ului.

„Părintele Profesor Veniamin Micle este binecunoscut în cercurile teologice pentru preocupările cărturărești, evidențiate la catedră, la amvon și în numeroase studii și articole publicate. Ne bucură, desigur, toate aceste publicații care sunt de un real folos, nu numai pentru pastorație, ci și pentru aprofundări teologice ale celor interesați. Cu deosebire ne bucură, însă, aceste două cărți din domeniul cateheticii-omileticii (Inițieri catehetice și Trepte spre amvon), care, prin – studiile incorporate – ni-l înfățișează pe autor ca pe unul dintre cei mai valoroși specialiști în domeniu… Facem cu regret remarca faptului că Omiletica-Catehetica nu are, în clipa de față, mulți inițiați, fiind un domeniu mai sărac în specialiști față de altele din câmpul teologiei românești contemporane. Iată de ce munca Prea Cuviosului Părinte Veniamin Micle vine întru întâmpinarea doritorilor de informare și edificare în domeniu”[1].

Lucrarea Părintelui Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie. Tipograf român (1508-1512), apărută la cinci secole de la prima tipăritură românească, Liturghierul (1508), constituie un moment de referință pentru cultura română în măsura în care această lucrare „are la bază expunerea unor demonstrații constituind răspunsuri plauzibile la cele două necunoscute: – identificarea tipografului și locul activității sale –, care au învăluit, în mister, secole de-a rândul, personalitatea ieromonahului Macarie și circumstanțele apariției primelor tipărituri din Țara Românească, în frunte cu vestitul Liturghier (1508)”[2].

Pornind de la epocala descoperire a istoricului Alexandru Odobescu, în biblioteca Mânăstirii Bistrița din Oltenia, în 1860, a unor exemplare din primele cărți tipărite în Țara Românească de ieromonahul Macarie, numeroși savanți, „ai trecutului tiparului românesc, aparținând sferei de cultură slavonă, dar și din alte zone europene, cum a fost renumitul filolog francez Emile Picot”[3] au realizat cercetări profunde privind diverse aspecte ale operei macariene, punând un accent deosebit pe „tehnica, arta și superioritatea ei, prin care s-a impus în ansamblul imprimeriilor de limbă slavonă ce și-au desfășurat activitatea la nord și sud de Dunăre, începând de la finele secolului al XV-lea și până la mijlocul celui următor”[4].

Monografia Părintelui Veniamin Micle subliniază că „primele cărți religioase, tipărite în țara noastră de ieromonahul Macarie românul, nu aveau un caracter comercial, motiv pentru care au constituit un etalon neîntrecut de frumusețe, de funcționalitate și de execuție tipografică. Ele au devenit expresia culturii noastre proprii, caracterizată de arta legată aproape exclusiv de Biserică și de istoria ei, adică arta religioasă cu specificul ei, oglindit și în cartea tipărită”[5].

Studiul dedicat Sfântului Grigorie Decapolitul – viața și minunile reprezintă un adevărat „model de redactare al vieții unui sfânt”, readucând în atenție paradigma unui ascet, cărturar și mistic exemplar în lupta pentru apărarea credinței ortodoxe, fiind „implicat în marile controverse religioase ale timpului”. Cercetând o vastă bibliografie cu privire la acest model hagiografic, „precum și arhivele românești din ultimele cinci secole, de când sfintele moaște ale lui Grigorie Decapolitul se află în țara noastră”[6], Pr. Veniamin Micle restituie integral personalitatea unui Sfânt esențial pentru Ortodoxia românească.

Totodată, în completarea unei lucrări mai vechi Ajutoarele românești la Mânăstirile de la sfântul Munte Athos a reputatului patrolog Teodor Bodogae, Pr. Veniamin Micle readuce în discuție această problematică a Manuscriselor românești de la Schitul Prodromul, depistând 219 manuscrise din secolele XVIII-XX, pe care le descrie, etichetează și înregistrează pentru viitorii cercetători ai manuscriselor românești athonite, o muncă de o valoare inestimabilă pentru cultura română.

Elaborată într-un mod științific riguros, asemenea celorlalte studii și lucrări ale Pr. Veniamin Micle, Cultura românească la muntele Athos prezintă o adevărată panoramare a vetrelor românești athonite, punând accentul atât pe vechimea manuscriselor, dar și pe activitatea laborioasă a copiștilor, „factori determinanți pentru posibilitatea înzestrării mânăstirilor athonite cu manuscrise de proveniență românească”. Descrierea mânăstirilor care păstrează aceste donații, precum și biografiile celor 50 de monahi români care s-au afirmat în spațiul athonit ca miniaturiști, caligrafi, traducători și autori de opere originale completează această lucrare importantă.

„Documentele din arhivele mânăstirilor athonite atestă existența din a doua jumătate a secolului al XIV-lea la Muntele Athos a unor monahi români. Astfel, în anul 1369 era la Mânăstirea Cutlumuș protopopul Mihail, împreună cu fratele său Iacob, iar egumenul Hariton, prin Testamentul din 1370 dispunea ca, alături de ei, să fie primiți și alți monahi… După fondarea Schitului românesc Prodromul, la mijlocul secolului al XIX-lea, cultura românească de la Muntele Athos intră într-o nouă fază, superioară; ea va fi sprijinită și încurajată de egumeni luminați, făcând din acest așezământ monahal un adevărat focar de cultură și spiritualitate, apreciat de numeroși intelectuali care l-au vizitat în decursul unui secol și jumătate”[7].

În orizontul didascaliei, Pr.Veniamin Micle oferă o lucrare majoră referitoare la vechimea creștinismului la români, restabilind un adevăr pe care unii istorici cu pretenții îl eludează în cel mai bun caz, atunci când nu se plasează chiar de partea minciunii, susținând tot soiul de teorii fanteziste, uneori ridicole cu privire la originea creștină a acestui spațiu carpato-danubiano-pontic.

„A scrie despre vechimea creștinismului la români, pare o îndeletnicire surprinzătoare, întrucât se știe că acest popor s-a născut creștin. Nu există niciun document care să ateste data creștinării sale, așa cum există la majoritatea popoarelor din jurul nostru.

Și totuși, este necesar să se abordeze această problemă, întrucât sunt unii istorici, chiar și cu pretenții, care afirmă că religia creștină ar fi apărut la poporul român prin secolele VIII-IX, iar despre Ortodoxie, s-ar vorbi numai din secolul al XI-lea. Cine susține asemenea informații, dovedește mari carențe în privința cunoașterii adevăratei istorii a creștinismului. Din fericire, există documente care mărturisesc despre pătrunderea învățăturii creștine la strămoșii noștri, fiind propovăduită chiar de Sfinții Apostoli, ucenicii Mântuitorului”[8].

Demonstrațiile Părintelui Veniamin Micle sunt absolut infailibile, bazându-se pe argumente din perioada patristică, potrivit cărora noțiunea de Ortodoxie – etimonul grec[9] fiind exemplar: dreapta credință –  „era folosită încă din secolele II-III pentru a indica adevărata credință creștină”. Apariția ereziilor era reglată naturaliter în interiorul Sinoadelor ecumenice, ce aveau ca temei al discuțiilor dogmatice, revenirea la dreapta credință sau Ortodoxie.

Pr. Veniamin Micle demontează afirmația unui istoric[10] – m-aș feri de a-i acorda titulatura de istoric „renumit” în măsura în care amprenta sa bolșevică impietează asupra propriei cercetări, forma mentis trădând această orientare păguboasă – referitoare la creștinismul ortodox al poporului român, întrucât presupoziția de la care pleacă acest istoric se fundează pe o gravă confuzie între limbă și credință: „strămoșii poporului român au fost creștini ortodocși care vorbeau o latină provincială din care s-au păstrat numeroase cuvinte, precum: basilica (biserică), crux (cruce), ara (altar), presbyter (presbiter, preot), angelus (înger), baptisare (botez), monumentum (mormânt), cantare (cântare), christianus (creștin), sanctus (sfânt), Domine Deus (Dumnezeu)”[11].

În demonstrarea vechimii creștinismului la români, Pr. Veniamin Micle oferă o analiză minuțioasă a „istoriei pătrunderii învățăturii Evangheliei pe teritoriile unde s-a dezvoltat poporul român”, documentele mărturisind despre „apariția creștinismului în zona noastră prin propovăduirea din epoca apostolică”.

Ca răspuns la anumite afirmații potrivit cărora „monahismul ar fi apărut în teritoriile românești abia prin secolul al XIV-lea”, Părintele Veniamin Micle dedică un întreg capitol istoriei monahismului la români (monahismul românesc în secolele IV-VIII și monahismul românescîn secolele IX-XIV), fiind binecunoscut faptul că „monahismul este o componentă firească a creștinismului, luând naștere o dată cu propovăduirea Evangheliei”.

Studiul Părintelui Veniamin Micle contribuie la o mai bună cunoaștere a problematicii vechimii creștinismului la români, pe baza unor documente incontestabile, în contrapunct cu teoria absenței argumentelor, vehiculate fie din ignoranță, fie din rea voință: „Documente, pentru demonstrarea acestor adevăruri există, numai necesită cercetări și bune intenții pentru a le descoperi și promova în adevărata lor valoare”[12]. Așadar, o cercetare solidă, așa cum a realizat Pr. Veniamin Micle, nu implică numai profesionalism și competență, ci și asumarea sine ira et studio unor bune intenții în lucrul cu documentul, în vederea punerii sale în valoare.

Varietatea și multitudinea studiilor Părintelui Veniamin Micle pe diverse teme de cercetare: de la Istoria Bisericească a lui Samuil Micu, Sfântul Antonie de la Iezer, Cuviosul Chiriac Râmniceanu, monahul isihast, Sfântul Antim Ivireanul, mitropolitul martir, Sfântul Pafnutie, pictor canonizat, Sfântul Ierarh Calinic, ascetul creator, Sfântul Irodion, duhovnicul Sfântului Calinic până la Pasiunea cunoașterii, Istorie și spiritualitate, Preocupări cărturărești, Oglindirea în ceilalți, Ecouri macariene, Comori duhovnicești, Realități biblice despre Iisus Hristos trădează propensiunea spre o interdisciplinaritate în care vocația savantului este mereu dublată de privirea duhovnicească cuminecătoare spre o mai bună răspândire a didascaliei.

Chipul Părintelui Veniamin Micle este o mărturie vie a Bisericii lucrătoare, a monahului-intelectual exemplar, în care rugăciunea se împletește armonios cu livrescul, totul spre slava lui Dumnezeu și spre slujirea aproapelui, dăruind comori de neprețuit pentru sufletele noastre mult încercate.

Pr. Veniamin Micle rămâne o voce inconfundabilă a Bisericii Ortodoxe, un stâlp al zidirii noastre întru Hristos, prin toată lucrarea sa jertfitoare pe altarul credinței și al culturii române. Biserica Ortodoxă Română și literele românești ar trebui să asume plenar un asemenea model, scoțându-l din acest con de umbră total nemeritat, un cărturar de o distincție aristocratică, provenind dintr-o tradiție autentic nobiliară, care ar face cinste oricărei Academii autentice.

[1] Pr. Vasile Gordon, București, 1993, în Pr. Arhim. Veniamin Micle, Memorial, ediția a XIV-a, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2016, p.88.

[2] Pr. Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie. Tipograf român (1508-1512), Mânăstirea Bistrița Olteană, 2008, p.6.

[3] Ibidem, p.5.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p.235.

[6] Prof.univ.dr. Simion Radu, Sibiu, 1993, în Pr. Arhim. Veniamin Micle, Memorial, ediția a XIV-a, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2016, p.88.

[7] Pr. Arhim. Veniamin Micle, Cultura românească la Muntele Athos, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2019, pp.7-8.

[8] Pr. Arhim. Veniamin Micle, Vechimea creștinismului la români, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2016, p.9.

[9] Pr. Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză în credința ortodoxă, Roman, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p.119: „Cuvântul „ortodoxie” este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia ‒ adică regula de credinţă apostolică ‒ a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.

[10] Apud Răzvan Teodorescu, E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocși, în „Historia”, 18 aprilie 2011, în Pr. Arhim. Veniamin Micle, Vechimea creștinismului la români, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2016, p.11: „E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocși. Ne-am născut creștini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creștinarea protoromânilor, de asemenea, se terminase. Populația romanică era o populație creștină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum: Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creștinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism și ortodoxie abia după momentul schismei lui Cerularius din 1054”.

[11] Pr. Arhim. Veniamin Micle, Vechimea creștinismului la români, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2016, pp.11-12.

[12] Ibidem, p.10.

Default thumbnail
Subiectul precedent

1940 - un an dramatic pentru istoria României (V)

Subiectul următor

Decemvirii (5)

Cele mai recente din