O întrebare esenţială care se pune este aceea dacă orânduirea bazată pe state naţionale, adică state care sunt expresia autodeterminării unei naţiuni, este superioară în sensul echităţii şi asigurării păcii faţă de una construită în jurul aşa-numitului stat neutru, sau civic, care ignoră particularităţile ţinând de limbă, cultură sau religie din interiorul graniţelor sale. Adepţii acestui din urmă model susţin că rolul unui stat trebuie să fie doar acela de a menţine pacea, de a proteja populaţia şi de a asigura drepturile şi libertăţile individuale. Într-un asemenea cadru neutru, cetăţenii ar putea să-şi urmeze aspiraţiile la autodeterminare şi la consolidarea propriei tradiţii culturale sau religioase la nivel individual. Avocaţii acestei idei aduc drept exemple Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa, al căror succes s-ar baza tocmai pe această paradigmă a statului neutru.
Totuşi, Hazony consideră statul neutru ca nefiind altceva decât un mit. Acesta este invocat în permanenţă de către cei care îşi imaginează că un stat poate exista în absenţa unei coeziuni interne, de ordin naţional, care la o privire mai atentă poate fi descoperită şi în cadrul statelor invocate mai sus. Doar acest factor permite geneza şi menţinerea unui stat independent, care să nu se bazeze pe represiune politică. Imaginea statului neutru este o utopie de tip socialist. Aşa precum socialiştii îşi doresc prosperitatea pe care o poate oferi economia de piaţă, dar fără motivaţia profitului care o face posibilă în realitate, tot astfel avocaţii statului civic îşi doresc să aibă parte de o protecţie solidă a populaţiei, de respectul faţă de lege şi garantarea libertăţilor individuale pe care le oferă statul naţional, dar fără a ţine cont de legăturile de loialitate care în realitate fac posibile toate aceste realizări.
O separare între stat şi naţiune pe principiul unui „patriotism civic” ar slăbi motivaţia indivizilor de a se angaja şi de a face sacrificii pentru binele comun, mai ales în momentele dificile. O „sacralizare” a unor simple documente constituţionale nu poate genera acelaşi efect asupra conştiinţelor precum o fac marile religii. Practicanţii acestora îşi vor pune propria credinţă, considerată ca fiind revelată, întotdeauna mai presus decât documente alcătuite de oameni într-un anumit context istoric. Iar religia e doar una din componentele identităţii naţionale, care prin caracterul ei organic e capabilă să suscite o loialitate mult mai profundă decât orice fel de construcţie politică bazată pe principii înşirate pe un petic de hârtie inertă.
Deşi Hazony pledează pentru statul naţional ca rezultat legitim al unui proces de autodeterminare al naţiunilor, el indentifică şi nişte limite. Dacă orice grup etnic s-ar autodeclara drept naţiune, solicitând independenţa, am asista la o fragmentare extremă a peisajului geopolitic şi la o inflaţie de micro-state care de fapt nu sunt viabile. Prin umare, principiul wilsonian al dreptului la autodeterminare nu e privit drept unul cu valabilitate universală şi necondiţionată. Însă înainte de a-i prezenta argumentele, dealtfel pertinente, nu trebuie trecut cu vederea nici contextul specific al poporului din care face parte autorul nostru, confruntat în permanenţă cu cererile de independenţă a populaţiei palestiniene, de religie islamică. În subtext, Hazony nu îşi poate îndrepta argumentaţia decât în mod interesat în direcţia că un asemenea stat nu ar fi viabil (iar exemple concrete avem, cum e de pildă Kosovo, un stat creat artificial) şi deci înfiinţarea lui nu ar fi un fapt benefic.
La temelia argumentaţiei sale stă ideea că un drept care figurează doar pe hârtie, la modul teoretic, fără posibilitatea de a fi garantat în realitate, nu poate fi invocat şi revendicat în mod legitim. Un stat trebuie să aibă resursele pentru a garanta drepturile pe care le oferă cetăţenilor săi. Aplicarea universală şi nediferenţiată a dreptului la autodeterminare nu ar duce decât la disoluţia statelor naţionale pe linii de demarcaţie etnice şi tribale şi la revenirea la acea orânduire anarhică pe care statul naţional tocmai o depăşise. Cu alte cuvinte, dacă independenţa le este garantată tuturor celor care o doresc, atunci în cele din urmă ea nu mai poate fi garantată nimănui.
Pentru a-şi putea păstra independenţa, un stat naţional nu are nevoie doar de coeziune internă, ci şi de suficientă forţă economică şi militară pentru a-şi putea proteja teritoriul în faţa unor potenţiale agresiuni externe şi chiar interne, prin grupări criminale. O naţiune care nu îndeplineşte aceste condiţii se poate proteja doar prin alianţă cu un stat mai puternic, devenind astfel nimic altceva decât un protectorat. Hazony recunoaşte însă faptul că acest statut de protectorat, prin delegarea parţială a autorităţii, este în cazul majorităţii statelor de pe glob cel mai înalt grad de autodeterminare la care pot ajunge acestea.
În continuare sunt expuse principiile orânduirii bazate pe state naţionale. Ele garantează independenţa naţiunilor care dau dovadă de o coeziune şi de o forţă militară şi economică suficientă pentru a şi-o putea securiza. Aceste elemente înmănuncheate în primul principiu sunt cele care duc la recunoaşterea unei naţiuni independente în cadrul orânduirii statelor naţionale. În schimb, dacă un stat nu dă dovadă de capacitatea de a preveni propria dezintegrare sau cronicizarea violenţelor interne, sau dacă nu are suficiente capacităţi economice sau militare, el nu poate face parte in concertul statelor naţionale independente.
Al doilea principiu este cel al neamestecului în treburile interne ale altor state. Fiecare naţiune este liberă să-şi urmeze interesele şi aspiraţiile în conformitate cu propriile concepţii. În absenţa sa, naţiunile mai puternice le-ar aduce pe celelalte sub controlul lor, generând astfel o orânduire de tip imperialist.
Pentru a preveni colapsul intern şi căderea într-o stare de anarhie, guvernul unui stat trebuie să aibă monopolul exercitării forţei pe întreg cuprinsul teritoriului său. Împreună cu cel anterior, şi acest al treilea principiu este unul fundamental al orânduirii statelor naţionale, care nu poate exista în absenţa celor două.
Al patrulea principiu este prezenţa unor multiple centre de putere. Echilibrul puterilor („balance of power”) este necesar pentru a preveni hegemonia unei singure naţiuni sau a unei alianţe de naţiuni asupra celorlalte. Unii susţin că acest principiu ar avea drept scop de bază stabilitatea şi pacea internaţională. Chiar dacă argumentul nu e complet greşit, trebuie avut în vedere că stabilitatea şi pacea pot fi asigurate şi de o ordine imperialistă, însă cu preţul sacrificării libertăţii naţiunilor. Ei bine, acest multipolarism are drept scop principal tocmai asigurarea acestei libertăţi colective. Nicio naţiune nu îşi poate păstra pe termen lung libertatea şi autodeterminarea într-o ordine dominată de un singur stat imperial care, invocând propria superioritate, va interveni în mod inevitabil în afacerile interne ale altora, pentru a eradica aspectele care nu îi sunt pe plac.
Întemeierea de noi state naţionale şi redesenarea frontierelor trebuie să fie ghidată de al cincilea principiu al ordinii statelor naţionale, anume parcimonia în ceea ce priveşte înfiinţarea de state independente. Acest reper e menit să împiedice divizarea graduală a statelor existente, fapt ce ar conduce la o inflaţie de entităţi independente tot mai mici (exemplu negativ: Kosovo, ca un al doilea stat albanez sub protecţie internaţională). Acest principiu al parcimoniei este relevant şi în cazurile în care apariţia unui nou stat ar ameninţa viabilitatea unuia sau mai multor state naţionale deja existente.
Protejarea naţiunilor minoritare de către guvernele naţionale este al şaselea principiu necesar ordinii bazate pe statul naţional. Deşi aici avem de-a face şi cu aspecte de ordin moral, principalul argument al lui Hazony rezidă în indispensabilitatea acestui principiu pentru orânduirea statelor naţionale. Dacă el nu e respectat, consecinţa poate fi anarhia sau imperialismul.
Al şaptelea şi ultimul principiu este intransferabilitatea suveranităţii şi a puterii guvernamentale către instituţii universale. Această problemă a apărut în ultimul secol, când în repetate rânduri s-a pus problema înfiinţării de instituţii internaţionale al căror scop este de a deposeda statele naţionale de capacitatea de a judeca şi de a acţiona în mod independent, în numele păcii şi prosperităţii universale. Numai că astfel de instituţii, dacă au posibilităţi de coerciţie la adresa statelor membre, nu sunt altceva decât instrumente ale unei ordini politice de tip imperialist.
S-ar putea pune întrebarea dacă acest din urmă principiu nu vine în contradicţie cu idealul independenţei şi autodeterminării naţionale. La o adică, dacă un stat doreşte de bunăvoie să intre sub tutela unui altui stat sau a unei orânduiri imperialiste, atunci renunţarea la libertatea naţională ar fi un ultim şi sublim gest care ar ţine totuşi de autodeterminare. La o analiză mai atentă însă, o asemenea atitudine nu ar face decât să submineze orânduirea bazată pe statul naţional, consolidând pe de altă parte o structură de tip imperial care de fapt îşi va continua lucrarea de dezagregare a statelor naţionale şi a orânduirii bazate pe ele. Aceste observaţii sunt valabile atât în cazul Uniunii Europene, cât şi în cel al tentativelor de a conferi Consiliului de Securitate al ONU autoritatea de a lua decizii cu caracter obligatoriu în privinţa problemelor de război şi pace, Organizaţiei Mondiale a Comerţului puterea de a reglementa economiile naţionale ca o condiţie de a participa la comerţul internaţional, sau acceptarea Consiliului ONU pentru Drepturile Omului drept autoritate morală supremă în chestiuni care ţin de demnitatea şi bunăstarea individuală pe întregul glob.
Dacă preţuim libertatea de care ne putem bucura în cadrul unei orânduiri politice bazată pe state naţionale, nu avem de ales şi trebuie să insistăm asupra independenţei depline a acestora faţă de orice fel de instituţii supranaţionale care îşi asumă o autoritate coercitivă asupra statelor membre. Fireşte, un stat naţional trebuie să fie preocupat şi de prosperitatea altora, atât din perspectiva propriului interes, cât şi din considerente morale. Dar asemenea preocupări îşi pot găsi expresia în negocieri şi tratate bilaterale sau multilaterale între state independente, iar nu prin înfiinţarea de structuri supranaţionale coercitive.
Menţinerea şi consolidarea unei orânduiri viabile bazată pe state naţionale reclamă o mare abilitate şi dedicaţie din partea oamenilor de stat. La acest nivel, instituţia statului naţional joacă un rol similar cu alte principii menite să asigure pe plan intern o guvernare cu adevărat liberă, cum a fi separarea puterilor în stat sau garantarea regimului proprietăţii private. E adevărat însă că preocuparea pentru prezervarea şi consolidarea lor reclamă şi o familiaritate constantă cu motivele iniţiale pentru care aceste principii au fost aduse la viaţă, altfel ele se erodează treptat. La fel stau lucrurile şi în privinţa statului naţional. Mai ales în vremurile actuale, virtuţile unei orânduiri bazată pe state naţionale independente nu mai sunt propovăduite noilor generaţii, sau sunt amintite doar cu un caracter vag, fiind înlocuite cu apologia tot mai pronunţată a avantajelor unui imperiu universal.
Totuşi, dacă libertatea rămâne importantă pentru noi, pentru a o putea asigura nu ne rămâne altă cale decât dificila misiune de a menţine şi consolida orânduirea statelor naţionale independente pe care au construit-o înaintaşii noştri şi pe care am primit-o ca pe o preţioasă moştenire din partea lor.
(va urma)
